UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

cu titlul

METAMORFOZELE EULUI
ÎN PROZA LUI CAMIL PETRESCU

Conducător ştiinţific,

Prof. univ. dr. Ion Simuţ

Doctorand
Iolanda Iacob

ORADEA
2009
 CUPRINS

Argument.................................................................................................................................5

CAPITOLUL I
STRUCTURI NARATIVE
1.1. Avatarurile romanului subiectiv.......................................................................................11
1.2. Omniscienţa......................................................................................................................13
1.3. Poetica lui Proust..............................................................................................................15
1.4. Relaţia autorului cu personajele.......................................................................................17
1.5. Migraţia, evoluţia şi diviziunea personajelor...................................................................18
1.6. Stilul anticalofil.................................................................................................................21
1.7. Scrisorile...........................................................................................................................24
1.8. Lumea în oglindă..............................................................................................................26
1.9. Nota de subsol...................................................................................................................30
1.10. Digresiunea......................................................................................................................33
1.11. Memoria involuntară.......................................................................................................33
1.12. Puterea verbului la imperfect..........................................................................................39
1.13. Simetria discursului narativ.............................................................................................41
1.14. Timpul, ca personaj literar.............................................................................................44
1.15. Comparaţia pentru adevăr...............................................................................................49
1.16. Renegarea visului............................................................................................................52
1.17. Eliberarea din propria identitate......................................................................................53

CAPITOLUL II
MĂŞTILE SINGURĂTĂŢII
2.1. Mărturia personajului.......................................................................................................54
2.2. Romanul singurătăţii........................................................................................................56
2.3. Onestitatea la persoana întâi............................................................................................58
2.4. Iubirea ca risc...................................................................................................................59
2.5. Creatorul de iluzii.............................................................................................................60
2.6. Singur printre oameni.......................................................................................................62
2.7. Pasiune şi posesiune.........................................................................................................64

2
2.8. Femeia, parteneră sau accesoriu?......................................................................................66
2.9. Principiul vaselor comunicante.........................................................................................67
2.10. Femei libere.....................................................................................................................70
2.11. Singuri printre obiecte.....................................................................................................71
2.12. Raportare prin modă........................................................................................................73
2.13. Supremaţia cuvântului scris.............................................................................................74
2.14. Măştile singurătăţii..........................................................................................................75
2.15. Privirea care metamorfozează.........................................................................................77

CAPITOLUL III
IPOSTAZE FEMININE
3.1. Eternul feminin.................................................................................................................79
3.2. „Sfântă a păcatului”..........................................................................................................83
3.3 Femeia lumii moderne.......................................................................................................84
3.4. „Condamnaţi ai voluptăţii”...............................................................................................87
3.5. Dezvăluiri.........................................................................................................................89
3.6. Misterul feminin................................................................................................................92
3.7. Metamorfoza.....................................................................................................................93
3.8. Paradoxul feminin.............................................................................................................98
3.9. Valoare şi kitsch..............................................................................................................108
3.10. Criza de comunicare......................................................................................................115

CAPITOLUL IV
EXISTENŢA AUTOMATĂ
4.1. Cartea a doua................................................................................................................129
4.2. „A cunoaşte altfel”.........................................................................................................132
4.3. Moartea lui Dumnezeu...................................................................................................135
4.4. Soldaţii de plumb............................................................................................................136
4.5. Alienarea........................................................................................................................138
4.6. Barajul bestialităţii.........................................................................................................140
4.7. Timpul subiectiv şi golul existenţial...............................................................................143
4.8. Psihologia războiului......................................................................................................147
4.9. Senzaţionalul banal........................................................................................................148
4.10. „O moarte care nu dovedeşte nimic”..........................................................................149

3
4.11. Bătălia pentru absurd....................................................................................................153
4.12. Moartea şi timpul..........................................................................................................156
4.13. Diversitatea umană a romanelor lui Camil Petrescu....................................................160

CAPITOLUL V....................................................................................................................171
CONCLUZII

CAPITOLUL VI..................................................................................................................191
BIBLIOGRAFIE

4
 METAMORFOZELE EULUI
ÎN PROZA LUI CAMIL PETRESCU

-Rezumatul tezei de doctorat-

Studiul, Metamorfozele eului în proza lui Camil Petrescu, revine asupra celor două
romane, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust, ale lui Camil
Petrescu, pentru a dezvălui multiplele etape ale individualităţii, în periplul său de la trăirea
prin senzaţii la trăirea prin idei, la nivelul conştiinţei. În aceeaşi măsură, studiul vizează
problemele discursului narativ, impuse de renunţarea la omniscienţă.
Prin cele cinci capitole ale tezei, se definesc elemente în favoarea originalităţii şi
actualităţii operei, în intenţia cercetării fiind identificarea elementelor romanului de tip ionic,
conform clasificării lui Nicolae Manolescu. De asemenea, se argumentează înscrierea prozei
cercetate în modelul narativ experimental, stabilit de Gheorghe Glodeanu, şi se pune în
discuţie proustianismul operei, relevând paradoxul doctrinei.
Revenirile succesive asupra operei lui Camil Petrescu sunt tot atâtea semne că ne-am
însuşit tehnica autorului studiat de a sparge tiparele şi a completa mereu textul critic, de a
descifra şi a veni cu noi sugestii în analiza operei. Întrebarea care revine mereu în demersul
critic este dacă, deşi face parte din tribul lui Proust, după demonstraţia lui Iulian Băicuş,
autorul nostru se numără printre victimele numeroase ale lui Proust, cum credea G. Călinescu.
Ne întrebăm cât de proustian poate fi considerat Camil Petrescu, în ce măsură scriitorul român
îşi asumă proustianismul şi depăşeşte graniţele literaturii naţionale, sau în ce măsură păstrează
în contextul sincronismului, într-un cadru proustian, specificul literaturii române şi
amprentele culturale ale epocii din care face parte.
Perspectiva de cercetare a pornit de la o comparaţie cu romanul În căutarea timpului
pierdut al lui Marcel Proust dar şi de la analiza în detaliu a temelor şi stilului celor două
romane, în special aspecte legate de structuri narative şi tragismul subiectivităţii. Pe lângă
inovaţia narativă, tematica ce dezbate singurătatea, ipostazele feminine şi automatismul
existenţial, în condiţii extreme de supravieţuire, au dat noi indicii de stabilire ale actualităţii
operei.

5
 M-au atras, în mod deosebit, abordarea filosofică a condiţiei intelectualului, feţele
paradoxului, răzvrătirea anticalofilă şi subtila organizare a materialului narativ, dezbaterea
asupra valorilor unei societăţi supuse dezagregării spirituale din cauza banului şi războiului,
aspecte ale naturaleţii feminine în opoziţie cu orgoliul cunoaşterii, şi nu în ultimul rând,
efortul eliberării din captivitatea temporală şi psihologistă.
Ipoteza investigaţiei s-a fixat pe două direcţii:
• Constatarea că destul de multe manuale şi studii critice încadrează cele două romane
strict în sfera analizei psihologice, fără a-i evidenţia tendinţa către romanul de
conştiinţă.
• Rezultatele cercetării au relevat faptul că, deşi scriitorul însuşi recunoaşte
împrumutarea unor tehnici proustiene, opera sa oferă aspecte stilistice originale, noi
concepte filosofice şi chiar studii de sociologie şi etică aplicate epocii din care face
parte.
Caracterul inovator al cercetării s-a focalizat pe evidenţierea modernităţii narative şi pe
relevarea actualităţii romanelor lui Camil Petrescu. Prin caracterul lor etic şi filosofic, acestea
s-au dovedit necesare la începutul secolului al XX-lea, secol ameninţat de războaie mondiale,
de non-valoare, de singurătatea individului, de criza comunicării, de moartea lui Dumnezeu.
Cercetarea de faţă aduce argumente în favoarea ideii că opera lui Camil Petrescu face
trecerea de la romanul psihologic la romanul intelectualist, de la ionic la corintic. Comparând
opera lui Marcel Proust cu a lui Camil Petrescu, Alexandru Paleologu declară că între cele
două opere diferenţa este ca aceea între clavecin şi ... orgă. „Nu e un decalaj de calitate, ci de
amplitudine.”1
Surprinderea unui astfel de decalaj este şi una din ţintele studiului de faţă pentru a
demonstra originalitatea, drumul singular al scriitorului nostru. Ne vom strădui să
demonstrăm că autorul nu este „un Proust deficient” (cum spune Eugen Ionescu citat de
Alexandru Paleologu), ci un scriitor cu mari posibilităţi pentru afirmarea romanului românesc
modern. Numai în acest context Camil Petrescu devine ceea ce Georgeta Horodincă numea un
scriitor surprinzător:
„Camil Petrescu este un romancier mai surprinzător decât ne-am obişnuit să credem”2.
Cercetarea relevă faptul că autorul se delimitează în mare măsură de proustianism
chiar păstrându-i coordonatele principale, textul camilpetrescian deviază către concepte
literare şi filosofice noi. Opera se înscrie cu siguranţă în seria marilor creaţii universale,

1
Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, p. 136
2
Georgeta Horodincă, Structuri libere, Editura Mihai Eminescu, 1970, p. 29

6
aducând un plus de originalitate, îmbogăţind literatura cu specificul urban şi psihologic al
începutului de secol XX şi fresca realistă a războiului în context românesc. De asemenea,
opera deschide noi perspective ale tehnicii literare şi dă sugestii clare despre actualitatea ei în
timp. După aproape o sută de ani, regăsim aceeaşi problematică a omului modern, ceea ce
demonstrează valoarea ei radiantă.

Capitolul I, Structuri narative a fost dedicat cercetării anticalofilismului, tehnică preţuită

şi propovăduită de Camil Petrescu în plan teoretic, dar eşuată din punct de vedere
practic.
Sugestia ne-a fost dată de Alexandru George care suspecta pe Camil Petrescu de
îndepărtare de la doctrina pe care a susţinut-o:
„S-ar putea, în sfârşit, ca vreun exeget perspicace să găsească cu surprindere (cum s-a
întâmplat de atâtea ori în decursul istoriei literaturii) că doctrinarul contrazice pe creator şi să
extragă atunci din opera acestuia o altă „filosofie” decât cea pe care teoreticianul lucid şi
explicit a încercat s-o formuleze el însuşi”3.
Ceea ce autorul a dorit a fi scriere anticalofilă se dovedeşte tehnică literară organizată
cu minuţiozitate, cu succesive corecturi ale textului şi adăugiri menite să dezvolte semnificaţia
şi pluriperspectiva.
Arta romanescă provenită din simplă relatare, povestire, devine un mod de explorare a
fiinţei, în adâncurile ei, şi o artă de indiscreţie. În atenţia autorului, romanul subiectiv dă noi
valenţe în cercetarea ficţiunii, atinge coordonatele unui roman modern, construcţie epică
solidă, care răspunde cerinţelor de sondare a intimităţii individului.
G. Ibrăileanu nu greşea când amenda literatura de introspecţie a timpului său şi spunea
că pentru o astfel de literatură avem nevoie de condiţii naţionale, anticipând de fapt
necesitatea sincronizării literaturii române cu cea europeană. Condiţiile solicitate de critic au
apărut odată cu dezvoltarea ştiinţelor şi sincronizarea literaturii cu acestea. Cunoaşterea lui
Proust, al lui Bergson şi Husserl de către Camil Petrescu a făcut posibilă sfidarea oricăror
constrângeri şi înscrierea lui în „tribul lui Proust” (Iulian Băicuş) astfel încât să fie considerat
un proustian, mai ales pentru scrierea romanelor la persoana I.
Tehnica tradiţională balzaciană este combătută de către Proust şi Camil Petrescu cu
propriile sale arme. Căci scrierea la persoana I deviază către scrierea la persoana a III -a
printr-o formă verbală ce exprimă neutralitatea şi asigură discursul impersonal. Autorul

3
Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 93

7
omniscient din opera tradiţională devine în opera lui Camil Petrescu naratorul, care de astă
dată nu organizează -ca autorul- ci abordează dintr-o anumită perspectivă. Ceea ce Nicolae
Manolescu numeşte scriere de tip ionic se defineşte prin poziţia naratorului faţă de operă, faţă
de personajele sale. El este, potrivit lui Nicoale Manolescu „cusut în acelaşi sac cu semenii
săi”. Moartea autorului omniscient naşte personajul omniscient, care asigură pluriperspectiva.
În timp ce opera lui Camil Petrescu se constituie dintr-un colaj, din fragmente de viaţă
şi timp distincte, disparate sau antitetice, dar care, unificate, converg spre aceeaşi
semnificaţie, Marcel Proust re-creează o realitate compactă, aducând totul în prezent prin
forma de pastă groasă a textului, un fluid care menţine poetica textului în accente simboliste.
Obiectivul proustian este de „a re-crea” sau de a re-trăi şi a eluda ceea ce Camil Petrescu
numea tot trecutul, adică timpul cronologic, prin fenomenul esenţializării.
Ambii autori renunţă la tipul reprezentativ în favoarea tipului semnificativ. Ruptura de
scrierea de tip tradiţional nu este bruscă la Camil Petrescu, câteva personaje în primul roman
reprezintă tipul avarului, pentru a fixa fresca socială a vremii. Nae Gheorghidiu sau Tănase
Vasilescu Lumânăraru sunt personaje lăsate să se dizolve spre finalul primului roman sau să
se metamofozeze în al doilea, pentru a motiva mult mai pregnant nevoia intelectualismului şi
accederea justificată spre absolut. Dublul anunţă consolidarea pluriperspectivei, astfel
diviziunea personajelor în bune şi rele, bogate şi sărace, iubite şi marginalizate, pure şi false,
nu este doar oglinda unui spirit impulsiv şi contradictoriu, ci şi asumarea naturii duale a
realităţii pe care o trăieşte cu luciditate. Modelele din realitate, (lumea teatrală sau Leny
Caler) sunt pretexte pentru o filosofie aplicată pe care autorul o dezvoltă în opera sa.
Substanţialitatea se delimitează de formă, ca spiritul de trup, pentru a accede la esenţe
într-un aer de nepăsare formală, cum afirmă G. Călinescu despre stilul autorului, iar
susţinerea teoretică cu vehemenţă a anticalofiliei nu este altceva decât aversiunea împotriva
abstracţiei literare. Preocuparea principală a scriitorilor de a re-crea realul prin supunerea
timpului este o constantă în demersul literar. Efortul către absolut se face prin
supradimensionarea simţurilor, dar şi prin inducerea în starea de relaxare, în scrierea eliberată
din lanţuri gramaticale, în cazul lui Camil Petrescu, şi cu pretenţia de maximă sinceritate.
Frazei stufoase, preţioase, artificioase, a lui Proust, Camil Petrescu îi opune un discurs
natural, firesc, susţinut de onestitatea persoanei I.
Dacă la Proust madlena înmuiată în ceai recompune, în coordonate egale cu prezentul,
un moment din trecut, cu totul altfel, în opera lui Camil Petrescu, rolul madlenei este preluat
de scrisorile lui Ladima, sau de vreo dezbatere contradictorie, ca elemente ce declanşează
memoria involuntară. În ambele cazuri selecţia detaliului o face personajul care adaugă un

8
plus de afectivitate. În analiza memoriei involuntare, întâlnirea lui Camil Petrescu cu Proust
este de scurtă durată, căci în timp ce scriitorul francez exploatează senzaţia pentru re-trăirea în
prezent a unui moment din trecut, pentru autorul român memoria involuntară este treaptă către
conştiinţă. Fluidul în conştiinţă al analizei scrisorilor din opera camilpetresciană ţine de ceea
ce Peter Brooks numea „dinamica textului”, adică ceea ce îl face pe cititor să dea pagina.
Vitalitatea narativă e întreţinută tehnic de verbul la imperfect care permite alternanţe
temporale. Nici timpul acţiunii nedeterminat, nici ordinea cronologică răsturnată nu
descurajează pe cititorul romanului Patul lui Procust, câtă vreme o asemenea abordare face ca
între lumea reală a romanului în care se mişcă personaje vii şi lumea ireală în care domină
marele absent, poate exista comunicare întru conştiinţă. Iar axa comunicării este, paradoxal, o
reprezentantă a senzaţiei, pragul psihologist necesar. Se stabilesc astfel, ceea ce critica literară
numeşte, vasele comunicante ale operei. Şi nu nivelarea individualităţii o ţinteşte autorul ci
sentimentul metafizic al existenţei. Subiectivitatea rămâne o soluţie în atingerea metafizicului
iar căile sunt multiplicate prin polivalenţa punctelor de vedere la care contribuie atât cititorul,
implicat în proza interactivă a operei deschisă interpretărilor, cât şi autorul, prin nota de
subsol, secondat de personajul însuşi.
Timpul se prezintă în operele ambilor scriitori ca personaj literar, demonstrând
suspendarea duratei, câtă vreme oprirea devenirii nu este posibilă. Frica de moarte are astfel o
soluţie: detaşarea de timp prin suprapunerea planurilor temporale. Atât Proust cât şi Camil
Petrescu, cu mijloace diferite, creează timpul ca mediu prin repetiţie, căci amintirile succesive
produc fiinţarea-în-timp, îngăduită numai celor ultralucizi.
Mobilitatea compoziţională asigură palierul larg al interpretării dar şi flexibilitatea
temporală. Simetria părţilor în ambele romane precum şi independenţa lor prezumptivă dă
posibilitatea unui text aerisit prin interstiţiile căruia se pot insinua infinite interpretări.
Tematica are şi ea o cadenţă matematică. Dublul dragoste-război, alternanţa pace-
război sugerând paradis-infern, verificarea continuă între individual şi colectiv, perechi de
personaje asigură ordinea. Toate acestea echilibrează intenţia de anticalofilie sau libertatea
scrisului, în esenţă produs al sincerităţii. Anularea planurilor temporale este posibilă numai
prin efortul autenticităţii. Dezbaterea colectivă prin relativizarea punctelor de vedere a fost
insuficientă pentru aducerea unui moment trecut în prezent fără participarea subiectivităţii,
fără încărcarea afectivă a individului servită de vasele comunicante.
De aceea metoda corespondenţelor rămâne una hotărâtoare în acest demers de a
instaura omul, ca stăpân al timpului său. A resuscita ceea ce moare prin re-compunerea
timpului trecut este un act creator-salvator, căci eliberarea din temporalia a stat dintotdeauna

9
în intenţia individului. Iar revelaţia, pe care ne-o lasă Proust prin demonstraţia căutării
timpului pierdut, ne convinge când spune: „nu mă mai simţeam mediocru”, prin urmare
muritor.
Transferul în spiritualitate anulează planuri temporale prin obiectele la îndemână care
absorb spirit şi sunt conţinute într-un mediu ce îl conservă. Ele, obiectele, sunt purtătoare de
timp. Teoria sufletelor captive aduce noi argumente:
„Găsesc foarte înţeleaptă acea credinţă a celţilor ce ne spune că sufletele celor pe care
i-am pierdut sunt captive în vreo fiinţă inferioară, într-un animal, o plantă, un lucru
neînsufleţit, pierdute într-adevăr pentru noi până în ziua, care pentru mulţi nu vine niciodată,
când trecem din întâmplare pe lângă copac, când intrăm în stăpânirea obiectului unde sunt
închise. Atunci ele tresar, ne cheamă, şi, de îndată ce le-am recunoscut, vraja este sfărâmată.
Eliberate de noi, au învins moartea şi se întorc să trăiască împreună cu noi.
Aşa se întâmplă şi cu trecutul nostru. Zadarnic încercăm să-l evocăm, toate
strădaniile inteligenţei noastre sunt inutile. El este ascuns în afara domeniului şi a puterii ei,
în vreun obiect material (în senzaţia pe care ne-ar da-o acest obiect material) pe care noi nu-l
bănuim. Depinde de hazard dacă vom întâlni acest obiect înainte de a muri sau dacă nu-l vom
întâlni”4.
În cazul lui Camil Petrescu, şi datorită substratului cultural căruia îi aparţine, nefiinţa
dăinuie nu atât în obiecte cât în sufletele celor care încă mai poartă elanul vital şi care preiau
viaţa celor absenţi printr-un act de conştiinţă.
Aducerea unui moment trecut în timpul prezent presupune ieşirea din momentul
prezent. Tot astfel, ieşirea din timpul romanului necesită folosirea digresiunii ca mod de
răsturnare a planurilor temporale. Re-trăirea temporală este asistată de re-compunerea
narativă. Dacă la Proust paranteza dilată timpul până la aducerea lui în prezent, la Camil
Petrescu paranteza asigură o răsturnare temporală pentru căutarea autenticităţii. În timp ce
eul-obiect repetă amintirea, eul-subiect readuce amintirea, conferindu-i semnificaţie.
Fragmente ce par disparate, note informative, monolog sau dialog, fragmente din
articole gazetăreşti sau scrisori supravieţuiesc în plan literar datorită unui flux continuu al
semnificaţiei. În romanul Patul lui Procust semnificaţia nu mai este lăsată la voia interpretării
cititorului, ci este pregătită regizoral de autor prin nota de subsol, pentru a se asigura că
autenticul este păstrat.

4
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 69

10
 Continua verificare a personalităţii de către Ştefan Gheorghidiu nu este altceva decât
eliberarea din propria identitate, parcurgerea unor metamorfoze ale eului şi implicit eliberarea
de sub tirania timpului.

Capitolul al II-lea cu titlul Măştile singurătăţii relevă ceea ce Alexandru Protopopescu

numea „condiţia excepţiei umane”.

Cele două romane sunt produsul unui spirit corintic, speculativ, şi solitar, „inteligenţă
tumultuoasă”, de o „febrilitate adolescentină”. O conversaţie cu Camil Petrescu era ca un
„joc scăpărător de artificii”, cum spune Liviu Călin. Astfel a fost pusă în lumină o sensibilitate
de mare rezonanţă. Cercetarea autorului este impusă de întrebările vieţii iar personajele au
suport în lumea reală. Ni se demonstrează că romanele nu sunt pură ficţiune, „poze şi replici
schematice” (Mihail Sebastian), ci o re-compunere a realităţii pentru a limpezi autenticitatea
faptelor reale. Personajele, astfel create, depun în instanţa conştiinţei scriitoriceşti dosarele de
existenţă necesare analizei dar şi recuceririi unui timp pierdut pentru definitivarea experienţei
individuale. Romanele singurătăţii par a se construi singure ca un fluviu de stări interioare, de
imagini, de reflexii”, adică o permanentă spontaneitate. Îndemnul adresat personajelor de a
scrie ele însele romanul prin mărturii sau scrisori este în acelaşi timp un îndemn al scriitorului
la întoarcerea în apele sinelui, la privirea spre interior.
Procesul decantării eului serveşte febrilei căutări a adevărului absolut. Personajele lui
Camil Petrescu devin astfel parte a realităţii, scriitorul le atrage într-un joc, le convinge să
plece pe drumul fără întoarcere, nu lipsit de un pericol iminent, acela al căutării propriei
identităţi prin intermediul iubirii sau al războiului, care sunt mijloacele vieţii şi morţii, ale
supravieţuirii, într-un cuvânt. Toate acestea sunt posibile pentru că personajul solitar are un
important cuvânt de spus despre concretul vieţii şi noul mod de afirmare a personalităţii.
„M-ar interesa amănunte...” spune scriitorul, iar romanele în întregime sunt suma minuţioasei
analize a detaliului până la epuizare, în numele adevărului cu care să învingă „informul şi
nesubstanţialitatea vieţii interioare”(Al. Protopopescu).
În atmosfera literară a primei jumătăţi a secolului XX se înscrie scriitorul român
pentru care verificarea şi identificarea eului rămân pilonii principali ai creaţiei sale, iar
metamorfoza pe care o suferă individualul, în efortul realizării sufleteşti, rămâne pentru noi un
justificat motiv de studiu. Dislocarea eului din conştiinţa colectivă pentru stabilirea propriei
identităţi se dovedeşte un act creator complicat de o alchimie psihologică şi spirituală. Este

11
-după expresia autorului- ca atunci când „doi litri de apă şi sare puşi la distilat, dau un litru şi
jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare”. Dar dacă „amesteci iar... iar ai doi litri de apă
şi sare”? Demersul literar al lui Camil Petrescu dovedeşte că definirea identităţii pentru
recuperarea unui „ego pur” nu este posibilă, dar curajul de a suporta rigorile individualităţii
este o victorie a modului superior de a gândi. Un tumultuos fluviu subteran al romanului lasă
în urmă aluviunile adevărului relativ şi se îndreaptă spre adevărul individual privit cu
scepticism, căci este de o „desăvârşită inutilitate” (Liviu Petrescu), câtă vreme adevărul
universal există, fără trup, dincolo de contingenţele obişnuite.
Autorul caută mijloace de realizare şi de verificare ale identităţii. Dragostea în relaţie
cu războiul, îmbină două aspecte de viaţă extreme care, îl scot pe individ din zona de
confort. Prozatorul caută definiţia pentru ceea ce noi omeneşte numim „o iubire mare”. Fie că
este solidarizare sau automatism, iubirea este în egală măsură supusă riscului schimbării,
metamorfozei, dar şi, paradoxal, însingurării, căci parcurge un proces complicat, accesibil
inteligenţei, implicit unui mod superior de gândire. Iubirea nu corespunde unei realităţi
individuale, dar importantă este experienţa în măsura în care poate esenţializa semnificaţia, iar
capacitatea de deosebire şi alegere în continua verificare a personalităţii este mereu pândită de
relativitatea punctelor de vedere.
Re-creerea realităţii presupune neapărat şi o funcţie creatoare de iluzii. Realitatea
semnifică în funcţie de atitudine. O muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie
cosmică, iar factorul determinant este, cu siguranţă, sensibilitatea pusă în joc. A fi „gingaş”,
cum este ironizat Ştefan Gheorghidiu, este mai cu seamă un atribut al celor care „prea văd
toate” dar şi al celor care văd doar lumea re-creată de ei, ca Ladima sau Fred, cu privirea
întoarsă spre interioritatea fiinţei. Intelectualii camilpetrescieni îşi asumă asceza ca mod de
multiplicare a iubirii şi obiectivare a ei. Iar posesiunea este îndepărtată din sfera pasiunii. În
fond, ambele stări presupun participarea unui ego pur.
A trăi singur printre oameni înseamnă a-ţi asuma vina tragică şi a suporta relativitatea
ordonată matematic. Cele patru personaje cheie ale romanului Patul lui Procust, simbolizează
nu doar patru puncte de vedere diferite, ci şi o ordine superioară a lumii împărţită în entităţi
contradictorii. Comunicarea concretă eşuează, implicarea aproximativă devine balast, iar
metamorfoza permite decantarea individualităţii.
Orgoliul, componentă a elanului vital se dovedeşte necesar în procesul genezei
personalităţii, câtă vreme acţionează ca o provocare datorită căreia saltul în conştiinţă este
posibil. Nici o bubă scârboasă nu trece de această vamă, ca garant al conştiinţei, supusă
exigenţelor formatoare.

12
 Distincţia dintre Eros şi Agape, evidenţiată de Irina Petraş, este subtil realizată de către
Camil Petrescu. Autorul separă iubirea egoistă de iubirea împărtăşită şi dă câştig de cauză
primeia, privilegiind singularitatea. O tentativă de iubire împărtăşită ne prezintă autorul în
prima parte a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iubire care se
supune metamorfozei şi evoluează spre eros, rupând legăturile posesiunii în favoarea pasiunii.
Dacă Agape este iubirea aproapelui, Eros devine iubirea departelui, lăsându-i acestuia din
urmă moştenire timpul, „tot trecutul”.
Atât Eros cât şi Agape au ca factor coagulant principiul feminin. Rolul femeii în toată
această metamorfoză a iubirii este analizat de scriitor cu sagacitate. Este femeia parteneră
egală sau accesoriu în acest demers al personajului masculin aflat în căutarea propriei
identităţi? Distincţia o face diferenţa între pasiune şi posesiune. Emilia poate fi doar
accesoriu, dar nu este, datorită pasiunii lui Ladima, care se retrage atunci când vede ceea ce
nu a văzut înainte şi când timpul prezent relevă o tragică nepotrivire. D-na T. poate fi
parteneră egală, dar nu este, pentru că Fred se teme să nu fie atras de posesiune. Ela evoluează
de la stadiul de partenere egale la cel de accesorii, iar modelul ultim nu rezistă nici unei
tentative. Femeile camilpetresciene sunt considerate libere de patimă, iar posesiunea nu le este
permisă. Exhibiţionismul este condamnat, iar rolul lor este de a fi catalizatorul schimbării.
În toate cazurile pasiunea rămâne scop în sine, pentru a da un efect de singularizare.
Zborul a două suflete în nesfârşitul lumii exclude metafizica vulgară. Procesul este limpezit
de Fred care relevă această experienţă a desprinderii de concret:
„Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci când treci pe lângă un copac, plimbându-te
fără să-l vezi măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ţi închipui ce ai putea vedea
la un copac.” Întreaga perspectivă se schimbă, lumea e învăluită cu o altă aură, aceea a altei
spiritualităţi devenind, până la confuzie, parte din spiritualitatea celui care priveşte. Astfel,
motorul schimbării funcţionează prin interacţiune iar autorul are meritul de a fi văzut acest
mecanism şi de a fi dat libertate personajelor sale în dezvăluirea fenomenului amintit. Efectul
interacţiunilor dăinuie imaterial iar metamorfoza, ca experienţă esenţială, este determinată de
tot ce este nesemnificativ, banal, spontan. O altă viaţă este o altă lume, cu toate acestea
interferenţa există pentru că se formează şi este exprimată de autor prin comparaţii şi
raportări. Personajele diurne sau solare (Fred, D-na T), cele nocturne (Ladima , Emilia), sau
cele care evolueaza de la solare la nocturne ca Gheorghidiu, Ela, sunt dispuse într-o relaţie de
complementaritate şi se completează reciproc după legea contrariilor.
Personajele relevă în flux continuu singurătatea lor printre oameni şi obiecte.
Temporalitatea poate fi supusă prin creaţie, viaţa continuă după moarte, căci în obiectele

13
create se regăsesc amprente spirituale. Ele creează un mediu care emană echilibru sau haos.
Ele stau mărturie tentaţiei de dominare a morţii. Irina Petraş explică rolul obiectelor în
ataşamentul omului pentru temporalia:
„Inutile din perspectiva străinului, sunt trepte succesive, ale unei existenţe şi posibile
instrumente într-un ritual al rememorării şi al reconsiderării prezentului prin trecut. Acest
ataşament pentru temporalia denunţă o specie cu totul aparte de avariţie. A te impregna în
lucruri, a le transforma acestora semnalmentele interiorităţii tale înseamnă a creşte,
proporţional, şansele durării dincolo de moarte. Un „imperialism” al fiinţei ameninţate,
extrem de productiv în plan cultural”5.
Moda e şi ea unitate de măsură pentru integrarea socială. Ieşirea de sub tutela
uniformizării modei este permisă atâta timp cât dincolo de aparenţă există valoare. Moda e
doar un mijloc de comunicare imperfectă, ca şi cuvântul rostit. Singurul mod de comunicare
în care scriitorul are încredere, pentru că este purtător de sinceritate, este cuvântul scris în
sigurătate. Dialogul eşuează, cuvântul scris recuperează timp.
Masca apare ca o delimitare între ego şi societate şi este o formă de apărare a propriei
identităţi. Măştile personajelor fac un deserviciu autenticităţii, dar imaginea în oglindă a
personajului ne dezvăluie ce se ascunde sub mască. Rolul acesteia este de a sublinia şi mai
mult izolarea de lume a personajului pornit în căutarea sinelui.

Capitolul al III-lea. Ipostaze feminine dezvăluie diversele feţe ale feminităţii

surprinse în cele două romane. Tematica abordată prezintă eternul feminin, frumuseţea
şi spontaneitatea feminină, senzualitatea şi notele picturale, implicarea afectivă şi
teatralitatea, misterul, pitorescul şi paradoxul feminin, rolul feminităţii în metamorfoza
afectivă, dezintegrarea şi noile tendinţe ale feminităţii.
Perioada interbelică, epocă de referinţă pentru modernitatea postbelică, determinată de
experienţele războiului, impune o nouă perspectivă de abordare a poziţiei femeii în societate.
Camil Petrescu expune câteva din atitudinile sale şi ale epocii din care face parte, în urma
unei minuţioase cercetări a feminităţii înseşi, semn că femeia îşi câştigă un loc important în
societatea modernă. Oricât de misogin ar fi considerat scriitorul, note romantice, nostalgii

5
Irina Petraş, Camil Petrescu Schiţe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 2003, p. 58-59

14
picturale răzbat din portretele feminine. Dintotdeauna eternul feminin a fost o temă centrală a
creaţiilor artistice. Femeia zeiţă sau femeia demonică au dat viaţă în egală măsură lumii reale
şi imaginare ca parte a principiului antropologic.
Vulcanic în creaţiile sale, iubind sau detestând femeia, Camil Petrescu, cel acuzat de
misoginism, aduce în scenă figuri feminine capabile să dea alt curs vieţii sau să îi dezvăluie
noi înţelesuri. Personajele masculine ale operei, „care prea văd toate”, pentru care ideea e
însăşi feminină şi mistuie în vârtejul ielelor, sunt atrase de feminitate ca spre un rău necesar,
fără de care viaţa afectivă şi intelectuală nu ar fi posibilă. De aceea, în confruntarea dintre
principiul masculin şi feminin, li se solicită personajelor feminine resursa lor fundamentală:
feminitatea.
Consecvenţa cu care personajele masculine solicită femeii detaşare de limitele lumii
materiale este notabilă. Mai cu seamă intriga primului roman, Ultima noapte..., se construieşte
pe această coordonată, iar implicarea femeii în rezolvarea cotidianului, izolat de precepte
morale, este aspru amendată de scriitor. Feminitatea este sintetizată în sinceritate,
spontaneitate, dependenţă şi frumuseţe, caracteristici suficiente pentru a crea acel automatism
numit nevoie zilnică. În lipsa decizională a femeii, îi este hotărâtă acesteia poziţia în societate:
cu un pas în urma bărbatului şi de aceea ea este prezentată de scriitor ca fragilă şi având
nevoie de protecţie. Ea însă dovedeşte independenţă şi delimitare de posesiunea care este
permisă doar personajelor masculine, ca punct declanşator în aria identităţii masculine.
Modern în viziunea estetică asupra feminităţii, Camil Petrescu este profund conservator în
percepţia socială, morală şi intelectuală a femeii.
Scriitorul se implică în surprinderea paradoxului feminin prin imaginea pitorească a
fetei “cu obraz verde de la Vulcan”, dar şi a altor personaje feminine în care întrezărim
contradicţii fundamentale şi răsturnări valorice. Imaginea în oglindă, ca prelungire a dublului
literaturii romantice, întreţine mecanismele paradoxului. Emilia este femeia kitsch, dar este
idealizată de Ladima ca o sfântă. D-na T. are calităţi pentru care este iubită şi tocmai aceste
calităţi îi atrag însingurarea. Ela este zugrăvită ca o madonă autentică, dar culoarea tabloului
se diluează în timp şi se transformă în “chip vulgar”. Arta scriitorului şi spiritul său impulsiv,
contradictoriu, au surprins, cu fineţea omului de teatru, impactul dedublării. Descrierile
minuţioase ale femeilor relevă calităţile autorului în arta picturală impresionistă şi, totodată,
saltul spre stilul contemplativ al romanului de conştiinţă. Ochii lacomi, luciditatea şi drama
cunoaşterii nu rezolvă descifrarea misterului feminin, căci “scapă oricărei investigaţii”6.

6
Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 307

15
 Condamnaţii voluptăţii sunt neapărat şi ultralucizi, singurul criteriu capabil să
despartă conştiinţa de elementaritate. Pretext de natură socială la începutul secolului al XX-
lea, ca semn de revoltă împotriva rigorilor etice, dezvelirea trupului în opera camiliană nu are
legătură cu psihologismul, ci cu un mod superior de contemplare, de ordin renascentist, a
trupului feminin. Oricum, „femei adevărate” sunt numai cele care rămân învăluite în mister şi,
prin misterul lor, pot schimba destine. Ele induc iubire şi suferinţă, agonie şi voluptate.
Misogin, însă, Camil Petrescu îşi avertizează cititorul că „oricum, femeile care înseamnă
destinul unui om, cele adevărate sunt foarte puţine”7.
Preocupat de dedublarea feminină, Camil Petrescu lasă în seama personajelor
masculine descoperirea exemplarului unic, într-o viaţă unică, pentru a le păstra importanţa şi
a le descifra semnificaţia. În opinia scriitorului, tocmai a miza totul pe o individualitate
invariabilă, care nu se supune legilor relativităţii lumii, are drept consecinţă desfiinţarea ca
personalitate. Personajul masculin camilpetrescian caută autenticul în toate manifestările
vieţii, experienţele esenţiale fiind iubirea şi războiul, ca mijloace de verificare şi definire a
propriei identităţi. Rememorarea, readucerea unor momente din trecut în prezent, trăirea
intensă a unor experienţe decisive şi legătura prin vase comunicante cu cei care conferă “alţi
ochi” îl determină pe personaj să devină “alt om”. Metamorfozele eului sunt astfel dovedite.
Tot ce este timp trecut suferă dezagregare, timpul recompus dă semnificaţii noi, schimbarea
este asumată ca o treaptă superioară, salt în conştiinţă, iar orgoliul devine un mijloc de
detaşare a personalităţii din lumea care nu e cea mai bună cu putinţă.
În toate prezentările feminităţii Camil Petrescu cultivă arta detaliului, a amănuntului
care esenţializează prin comparaţie. Tocmai această corespondenţă a lucrurilor, exprimată
stilistic de Camil Petrescu prin comparaţie, poate asigura acea fluenţă spirituală prin vase
comunicante. Autorul a studiat, mai ales în romanul Patul lui Procust, interacţiunile de
conştiinţă ale personajelor. Cel mai puternic impact sau flux al conştiinţei vine din partea unui
personaj idealist: Ladima, apoi din partea unui personaj condamnat la iubirea departelui, d-na
T. Ecoul în conştiinţa celorlalţi se produce mai ales prin absenţă, căci personajul care
absoarbe cel mai mult din spiritul celorlalte personaje, în cel de-al doilea roman, este Fred.
Legătura e posibilă însă numai la nivelul intelectual superior, căci comunicarea cu Emilia
cunoaşte un blocaj regretabil, „ca o clapă care nu sună”.
Nu numai personajele transmit comunicare şi eşec, ci şi obiectele, iar capacitatea de
alegere şi judecată a acestora rămân acte esenţiale de existenţă. Obiectele din mediul

7
Ibidem, p. 306

16
înconjurător al personajelor dezvăluie caracterul şi preocupările lor, epoca în care trăiesc.
Automobilul, telefonul, radioul sau chiar avionul sunt elemente definitorii pentru începutul
unei ere moderne.
De aceste lucruri se înconjoară eroii camilpetrescieni, dându-ne senzaţia, citind
romanele, că ne mişcăm printre iniţiatorii lumii noastre de azi. Actualitatea lui Camil Petrescu
rezidă nu numai în modernitatea stilistică detaşată de stilul proustian, ci şi în sugestiile
tematice ale erei actuale. Nu doar obiectele noi, rezultate ale descoperirilor secolului al XX-
lea, sunt înglobate în text, ci şi noul stil de viaţă, reflectat în comportamentul cotidian: femeile
nu gătesc sau gătesc mai puţin, au preferinţe precise şi solicită un brand, simboluri ale unei
lumi industrializate, supusă comerţului, dependentă de publicitate şi capacitatea de alegere a
consumatorului. Femeile nu se căsătoresc sau hotărăsc singure venirea pe lume a copiilor şi îşi
iau libertatea de a-şi hotărî singure destinul.
Adâncit în filosofii abstracte, autorul, reprezentat în personajele sale, sau cusut în
acelaşi sac cu personajele sale (Nicolae Manolescu), revine periodic în lumea reală cu
plăcerea de a studia concretul feminin. Obsesia de a reface androginul originar răzbate
imperceptibil romanele şi le înscrie într-un timp mitic, într-un prezent etern, ca timp
recuperat.
„...Soţul şi soţia sunt predestinaţi de la facerea lumii, ...peste catastrofele vieţii, uniţi şi
egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare...”8
Femeia va fi pentru erou, în acest cod moral, „tovarăşa lui şi moştenitoarea lui, a memoriei
lui, îi vor spune copiii lui mamă”9.
Reminiscenţe romantice, bilete şi scrisori legate cu panglici roz, la care se adaugă
fotografii, întregesc rememorarea şi captează în conştiinţă timpul liniar. Fixarea clipei în
rândurile scrise şi fotografiile înfrâng efemeritatea. Refugiul în arta decorativă, arta teatrală,
dans, modă, cuvântul scris sunt, pentru personajele lui Camil Petrescu tot atâtea tentative de a
supune temporalia şi de a păstra într-un fel unicitatea vieţii şi după moarte. În timp ce
cuvântul spus este imperfect, nu exprimă nimic sau şochează, căci nu se poate detaşa de
efectul superficial, cuvântul scris cu sinceritate este singurul care conservă autenticitatea
vieţii. Sugestia textului este că alienarea nu poate fi dizolvată decât prin păstrarea identităţii
şi dobândirea autenticităţii.

8
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 84
9
Ibidem, p. 84

17
 Personajele masculine ale lui Camil Petrescu nu iubesc femeia, ci iubesc iubirea.
Femeia devine un catalizator în continua verificare a personalităţii. Chiar şi trăirea intensă, de
către Ştefan Gheorghidiu, a clipelor de pe front este raportată la o iubire-etalon sau axă
sufletească.

Capitolul al IV-lea, Existenţa automată, analizează Cartea a doua a romanului

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul de campanie, ca ultima vamă
a romanului psihologic de la care autorul pare să se detaşeze, atât din punct de vedere
tematic cât şi stilistic. Cartea a doua este jurnalul unei experienţe inţiatice în adâncurile
sinelui, pentru verificarea şi recuperarea propriei identităţi, dar şi pentru câştigarea
superiorităţii conştiinţei. Riscul căderii în existenţa automată, în condiţii existenţiale
extreme, este surprins cu acuitate de scriitor, demonstrând deschidere către literatura
absurdului. Actualitatea operei lui Camil Petrescu poate fi surprinsă în hermeneutica
textului.
Dacă pentru a te detaşa de un eveniment, trebuie mai întâi să îl trăieşti, în aceeaşi
măsură această parte a romanului, care are un rol important pentru întreg, conferă, prin trăire
şi detaşare de psihologismul său, calea de acces către romanul de conştiinţă.
G. Călinescu considera că „volumul II e un jurnal de campanie care ar fi putut să
lipsească, fără a ştirbi nimic din substanţa romanului.”10 Ne alăturăm lui Alexandru George,
pentru a susţine că există „o legătură organică între părţi, şi nu o cezură, aşa cum au văzut
majoritatea comentatorilor”11, şi că cele două părţi sunt sudate, astfel încât au însemnătate
împreună.
Ne-am pus întrebarea de ce a fost necesară această parte, care are o funcţie distinctă în
economia romanului? Câteva răspunsuri ar putea fi următoarele: nevoia încadrării sincronice
în realitatea timpului, un strigăt expresionist împotriva războiului, o prelungire a ecoului
puternic pe care l-a avut romanul Pe frontul de vest nimic nou a lui Remarque, scriitorul
acuzat de pacifism, o notă autobiografică, urmare a unei experienţe, ca aceea a războiului,
moment al verificării propriei identităţi sau replică dată romanului proustian. Credem că suma
tuturor motivelor enumerate a inspirat pe scriitor pentru a scrie această tulburătoare parte a
romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Acestea, însumate, dau o operă
de valoare, demnă de a face parte din literatura universală.

10
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Europeană Drăgan,, Editura
Nagard, 1941, p. 658
11
Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 105

18
 Înclinat mai mult spre tradiţia realistă decât spre viitorul romanului românesc, G.
Călinescu menţine o rezervă exprimată faţă de romanul de introspecţie, adică faţă de ceea ce
Nicolae Manolescu numea roman ionic:
“Proust face victimele cele mai numeroase. E de ajuns un stil opac, umbrit, o
exprimare discontinuă şi voalată, o atenţie mai mare către stările de conştiinţă şi avem de-a
face cu un proustian. D-na Papadat-Bengescu e proustină, d-l Camil Petrescu e proustian (…)
Popor nou şi sănătos, care abia începem să percepem viaţa, nu ne putem impune, fără
riscuri, să simţim cu o mână bătătorită de sapă fiorurile epidermei mişcate de sidef. Noi vom
putea fi tolstoieni, balzacieni, adică scriitori preocupaţi de sensul lumii şi de forma exterioară
a omenirii, şi nu vom fi încă în stare de introspecţie până ce nu vom cânta bucuria de a trăi şi
de a cunoaşte. Tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv“12.
Romanul lui Camil Petrescu depăşeşte firescul recomandat de G. Călinescu şi accede
la romanul de introspecţie, asumându-şi riscul de a nu fi corect înţeles câtă vreme este raportat
la Tolstoi sau Balzac. El se apropie de Marcel Proust, trasând însă liniile de demarcaţie de
opera proustiană. Nu ne-am înşelat când am pornit la drum cu gândul de a descoperi
caracteristicile principale ale textului camilpetrescian identificate de Perpessicius: doctrină,
poezie şi nerv dramatic. Textul studiat se înscrie pe deplin în modelul narativ experimental
descris ca atare de Gheorghe Glodeanu.
Drama războiului devine în proza lui Camil Petrescu, paradoxal, o experienţă
necesară, benefică într-o oarecare măsură pentru drumul iniţiatic al personajului. Raportarea
faţă de alţii, cei care au fost acolo, devine măsura tuturor lucrurilor, semn că omul este, şi în
aceste condiţii, o fiinţă socială. Proza subiectivă, prin repetatele verificări ale eului, dezvăluie
obiectivitatea lumii.
Replicii şocante a personajului lui Remarque, numit Paul, care spune: „Când ţi se cere
să mori pentru patrie, e mai bine să nu o faci”, îi simţim o extensie în textul camilpetrescian
astfel: cei care trec prin experienţa războiului nu devin eroi, dar nici nu rămân neschimbaţi, ci
îşi asumă metamorfoza eului.
Dacă prima parte a romanului urmează tehnica proustiană în rememorarea
evenimentelor, partea a doua, descrierea în amănunt a scenelor de război, schimbă total optica
asupra rolului experienţei trăite. Modernitatea, actualitatea operei rezidă în capacitatea
autorului de a surprinde cauzele alienării, trecerea de la monoideism la automatism,
mecanismele pierderii lucidităţii, căderea în somnul raţiunii, anularea personalităţii,

12
G. Călinescu, Romanul românesc faţă cu Proust, în Ulysse, E.P.L. Bucureşti, 1967, p. 123

19
dezvăluirea elanului vital care asigură lupta pentru supravieţuire în afara demnităţii
conştiinţei, surprinderea unui timp în devenire datorită experienţelor extreme din preajma
morţii.
Retrăirea trecutului nu mai este posibilă în acest punct experienţial al războiului, iar
Camil Petrescu ia, în această parte a romanului, distanţă faţă de Proust. Experimentul poate
demonstra că meditaţia proustiană şi magia senzaţiei, care impune retrăirea, sunt permise în
anumite condiţii, de relaxare sufletească, de adâncire în conştiinţă şi nu în condiţii extreme de
supravieţuire. Se instalează o barieră între prezent şi trecut prin senzaţia estompată de
prezenţa morţii, prin trăirea intensă a prezentului care se rupe de tot ce aparţine altui timp.
Personajul proustian este prezent în realitate pentru a reţine timpul, iar timpul său e mort,
personajul camilpetrescian se sustrage timpului pentru a nu-l împiedica să treacă, prin urmare
pentru a nu-i tulbura devenirea.
„Ştiu că timpul ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire şi absenţă de
la realitate...”13 -prin urmare de sustragere.
Ora şi locul, alcătuind cronotopul, sunt un medium, mijlocitori ai comunicării.
Conştiinţa este creată din suma tuturor evenimentelor trăite, care, în mod progresiv, a produs
metamorfoza eului. Prin urmare, retrăirea anumitor senzaţii la fel ca în trecut devine un
fenomen excepţional. Camil Petrescu intuieşte lumea în devenire, dinamica schimbării
caracterelor, prin înmulţirea perspectivelor. Prin discursul său epic, Camil Petrescu
argumentează că este posibil ca retrăirea evenimentelor din trecut să nu se mai poată plia cu
exactitate peste un moment prezent, responsabilă fiind experienţa care se depune ca aluviunile
unui râu acoperind malul. Nu e mai puţin adevărat că pentru aceasta este nevoie de un spirit
contradictoriu, veşnic iscoditor, căutând adevărul absolut sau dreptatea absolută, în fond
construindu-şi prin acest efort, o altă faţă. Timpul subiectiv poate fi înfrânt, timpul existenţial
însă este imuabil.
Senzaţiile trăite obsesiv pe câmpul de luptă, starea umilă de animal vânat, de gânganie
uşor de strivit, anulează personalitatea, scopul suprem fiind, găsirea unui adăpost pentru
apărare. Tactica de război este hilară sau grotescă, soldaţii devin de plumb într-o simbolistică
bine precizată, ca o replică la florile de plumb, ei nu mai sunt oameni, ci mecanisme ale
maşinăriei morţii. În aceste condiţii, alienarea impune dezintegrarea fiinţei. În proza de
campanie apare de mai multe ori sintagma : nu pot gândi sau abia mai înţeleg, întărind ideea
că, pusă în condiţii extreme, nevoită să-şi asigure supravieţuirea, fiinţa umană nu mai e

13
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 252

20
preocupată de cum să trăiască şi de identitatea ei, ci se luptă pur şi simplu să trăiască. Toate
paginile din prima parte a romanului au în partea a doua un cu totul alt sens, cealaltă faţă a
fiinţei oferă o revelaţie, o nouă perspectivă asupra realităţii.
Cartea a doua, a războiului, care completează Cartea întâi, a iubirii, creează opoziţia
dintre romanul lucidităţii şi cel al bestialităţii. A nu gândi pare a fi starea de repaos a
conştiinţei sau asumarea morţii netede. Dacă ar fi să luăm în considerare aici cuvintele
autorului :”câtă luciditate, atâta dramă”, am crede că drama se consumă numai în preajma
lucidităţii, dar această parte a romanului ne arată că frica de moarte, durerea trupului, lupta
pentru supravieţuire pot pune în umbră sau pot estompa drama lucidităţii. Mai mult, drama
lucidităţii devine în aceste condiţii drama supravieţuirii. Demersul iniţiatic al lui Ştefan
Gheorghidiu pentru ca această experienţă să nu lipsească din viaţa lui se dovedeşte în final
mai mult decât o dramă a conştiinţei, o revalorizare a simţurilor şi o altă modalitate de
cunoaştere din perspectiva morţii. Drama, de această dată ca escaladare a forţelor vitale,
există dincolo de luciditate sau şi în preajma lucidităţii amorţite de angoasă. Ca o constatare,
vom spune că drama războiului nu potenţează luciditatea ci o diluează.
Pe front, Ştefan Gheorghidiu este la fel de singur ca şi în iubirea neînscrisă în absolut.
Fiinţa iubită e prea departe, în memoria estompată, mama pare o străină, iar Dumnezeu o
entitate fără corespondent în conştiinţă. Moartea lui Dumnezeu acoperă luciditatea precum
pământul lui Dumnezeu, un dezechilibru al fiinţei rupte din coordonatele normale ale
existenţei se instalează. Personajele care trăiesc ororile războiului sunt supuse unui proces
continuu de metamorfozare şi de sustragere nu doar din sfera lucidităţii dar şi a credinţei. Ele
sunt expuse ruperii de rădăcinile mitologice ale fiinţei, căci refacerea androginului originar
nu mai este posibilă. Solidaritatea întru suferinţă nu absolvă fiinţa de alienare şi înstrăinare,
câtă vreme violenţa războiului desface definitiv legăturile cu divinitatea şi implicit cu
conştiinţa. Acesta este mesajul textului camilpetrescian care îndeamnă astfel la pace şi la o
lume mai bună.
Nu doar moartea lui Dumnezeu, în accepţiunea nietzscheană, este luată în discuţie de
către autor ci şi moartea în sine care, în fond, nu dovedeşte nimic. Iniţiată ca un act necesar
din orgoliu, participarea personajului pe front nu e mai mult decât experienţa din preajma
morţii, care dezvăluie nimicnicia omenească, egoismul de a trăi, frica, angoasa, însingurarea,
dezintegrarea personalităţii. Ca o compensaţie, în al doilea roman, în Patul lui Procust,
autorul redă personajelor demnitatea de a muri, de a alege singuri momentul morţii şi nu de a
fi hăituiţi şi ucişi. În ambele cazuri însă, tentativei experienţialiste i se opune absurdul.
Modernitatea şi actualitatea operei lui Camil Petrescu sunt evidente.

21
 Dacă în opinia lui James Joyce banalul devine senzaţional, textul camilpetrescian ne
dezvăluie o nouă relaţie între banal şi senzaţional prin răsturnarea raportului. O perspectivă în
analiza banalului transfigurat, încorporat discursului literar în discuţie, o dă legătura cu proza
modernă interbelică la nivel european. În anul 1922 apărea romanul Ulysses a lui James
Joyce. Proza irlandeză avea un cuvânt de spus în literatura modernă a vremii, mai ales în
abordarea banalului. Fenomenul este explicat de către R-M.Albérès:
„Intenţia lui Joyce e limpede: viaţa cea mai comună, mai banală, mai neînsemnată – o
zi din viaţa unui irlandez oarecare în 1904- posedă o structură poetică invizibilă care o
asimilează epopeii. Toate actele noastre au un sens. Realitatea familiară şi îngălată de fiecare
zi reprezintă, pentru un artist sau pentru Dumnezeu, un poem alegoric: mergând la birou, la
birt, nu contează unde, fiecare om trăieşte, în fiecare zi, o Odisee. Iar viaţa nu este ceea ce
pare, adică mediocritatea cotidiană a unui ins neînsemnat, deoarece în aceste mediocrităţi arta
poate regăsi „planul” invizibil al unui poem epic...”14
Observaţia lui Albérès ne clarifică acum viziunea autorului nostru şi ni se revelă faptul
că acesta răstoarnă teoria de mai sus. Senzaţionalul, în viziunea lui Camil Petrescu, tot ceea
ce este şocant, poate deveni, în anumite condiţii banal, iar din banal îşi poate urma drumul
sugerat de Joyce spre transfigurarea lui în „planul” invizibil al unui poem epic. Banală este,
până la urmă, moartea însăşi, căci nu poate da nicio justificare coerentă.
Mobilitatea cu care banalul este transfigurat în senzaţional şi invers este reamarcabilă
la Camil Petrescu. Până la urmă, textul parcurs nu este de reţinut atât pentru senzaţionalul
descris cât pentru solidaritatea umană pe care o lasă în conştiinţa cititorului. Privirea
naratorului nu este rece, obiectivată, ca la Proust, ci patetică, absorbantă. Personajul retrăieşte
suferinţa celui privit, are o atitudine participativă, recunoscând că tabloul sângeros îi dă „un
fior de oroare”.
Căutând mereu după dovezile prozei subiective şi după semnele proustianismului,
diversitatea umană a personajelor camilpetresciene a trecut neobservată. Acest segment al
textului din paginile de război pune într-o nouă lumină atât tehnica de lucru a autorului cât şi
empatia faţă de lumea pe care a înfăţişat-o sau din care a vrut să se retragă în conştiinţă.
Celebrarea vieţii unice, pentru personaj mai importantă decât războaiele pentru
cucerirea Chinei, ni se dezvăluie din paginile ce pun în lumină diversitatea umană a prozei
camilpetresciene. Contrastul cu literatura de introspecţie, a individului singur, este evident,

14
R-M. Albérès, Istoria romanului modern, Editura pentru literatură universală, 1968, p.219

22
sporindu-i forţa stilistică şi tematică. Aprecierea lui Alexandru George ne îndeamnă la un nou
argument:
„Ceea ce e surprinzător şi dă un accent atât de particular acestui comentar al
campaniei din Ardeal este absenţa aproape completă a solidarităţii eroului cu umanitatea din
juru-i, lipsa legăturii afective cu lumea care trăieşte, suferă şi moare alături de el”15.
Cartea a doua abundă de personaje diverse, personaje care ne par acum
surprinzătoare, căci nu suntem pregătiţi, ca cititori, să le întâmpinăm. Toate scenele de război
zugrăvite de Camil Petrescu sunt trăite „în agonie” de un personaj colectiv. Mai mult, după
calmarea atmosferei apocaliptice, naratorul iese din labirintul eului său pentru a se ocupa de
lumea din afară. După ce Gheorghidiu a trăit experienţe fără chip şi nume, de la un D.
nesemnificativ în prima parte a cărţii, spre finalul romanului, ca o reparaţie, oamenii prind
contur şi sunt numiţi, aflăm despre sau se dialoghează cu Orişan, Dimiu, Corabu, Mitică
Rădulescu, Tudor Popescu, Vasiliu, Floroiu, Corabu, Nicolae Zamfir, Marin, Ciorbagiu,
Paraschiv şi alţii. Se dialoghează chiar şi cu cei din tabăra adversă. Se conturează astfel un
personaj colectiv care pare să stea permanent în fundalul scenei, ca un cor antic, ca o oglindă
paralelă verificând mereu reacţiile sufleteşti ale personajului principal. Efortul integrării
personajului principal în conştiinţa colectivă ni se relevă deseori în paginile de campanie.
Opera urmează într-o oarecare măsură modelul lui Remarque în demitizarea
eroismului. Credem că, demersul lui Camil Petrescu, nu trebuie interpretat ca lipsă de
patriotism, ci mai degrabă ca survolare a unui spaţiu spiritual sensibil, de investigare a
psihologiei umane în condiţii extreme şi de dovadă a retragerii fiinţei în adâncurile sale
existenţiale în condiţii specifice. De observat că, atunci când abundă descrierile luptelor,
prezentă e doar vocea naratorului, celelalte personaje sunt foarte şterse, ele, cel mult, compun
personajul colectiv din fundal. Balastul angoasei acoperă, precum pământul lui Dumnezeu,
limpezimile conştiinţei, încercând nimicirea ei. Frica de moarte preia puterea fără a mai
permite triumful personalităţii.
Participarea spirituală a lui Ştefan Gheorghidiu la lupta comună are accente lirice în
povestea, devenită epifanie, a flăcăului ucis în timp ce cântă fericit. Empatia personajului se
cristalizează la nivelul conştiinţei şi devine revelaţie a unei realităţi sacre. Un suflu păgân
răzbate dintre rânduri, venit parcă din adâncurile întunecate ale spiritualităţii umane. Tema
este simplă dar scena este absolut notabilă. O bijuterie epică ne lasă Camil Petrescu, spre

15
Alexandru George, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, p. 109, 110

23
meditaţie, în fragmentul flăcăului fericit, ucis. Mărturia lui Gheorghidiu dă prilej de adâncă
meditaţie asupra existenţei:
„N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Şi mă gândesc la glonţul rătăcit care vine de
la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?”16
Episodul pitoresc al fetei cu obraz verde de la Vulcan, episodul misterios dar şi
anecdotic despre cele două spioane sau despre fata care dispare cu un soldat, scene naturaliste
cu răniţi de pe front sau despre cum se poate supravieţui imobilizat fără picioare, zâmbind ca
o icoană, sunt tot atâtea dovezi ale solidarităţii eroului camilpetrescian cu umanitatea. Prin
toate acestea, Camil Petrescu dezvăluie dinamismul psihologic al fiinţei umane, schimbarea
pe care o instituie experienţa, metamorfoza eului, după ce va fi trecut prin toate încercările
trupului şi spiritului, iar proza capătă în aceste pagini accente de roman etic. Privim de la o
anumită distanţă tabloul paginilor de campanie, de o vitalitate remarcabilă, în care nu a
prevalat moartea ci viaţa, în care timpul nu este o stratificare a unor momente pentru
recuperarea lui, ci eliberarea acestuia din limitele omeneşti ca să treacă, într-un context
dialectic.
În plan stilistic, această diversitate umană, din Cartea a doua, se poate interpreta ca o
revanşă a omului de teatru şi a autorului omniscient. Deteatralizarea romanului, despre care
vorbea Nicolae Manolescu, nu se verifică în acest text. Dialogul abundent e ca o revenire la
viaţă şi, mai ales, o ieşire din monologul interior al personajului. Ironizarea lipsei de
organizare militară, prin stilul tragi-comic, dă culoare în acest punct textului camilpetrescian,
iar fragilitatea umană, jocul de noroc, cu alte cuvinte hazardul, sunt puncte cheie ale textului.
Această a doua parte a romanului se remarcă prin stilul abrupt exprimat prin propoziţii scurte,
efecte sonore, scene naturaliste, fragmente lirice, alternanţa dialog-monolog, şi menţinerea
registrului nocturn ca o constantă. Pentru Gheorghidiu războiul exterior se mută în interior, el
fiind pe tot parcursul romanului în război cu sine însuşi, iar războiul exterior este mai mult un
spectacol şi trăire la nivelul senzaţiilor. Gestul literar al scriitorului coincide cu ieşirea din
proza subiectivă şi accederea spre romanul conştiinţei. Romanul romanului, a doua creaţie în
proză a scriitorului, Patul lui Procust, definitivează părăsirea prozei psihologice şi
deschiderea spre un nou tip de roman care se îndreaptă spre linia literară promovată de
Camus sau de Beckett. Această operă, aşa cum afirmă Alexandru Paleologu, „exprimă un
demers al conştiinţei întru revelarea sensurilor concretului”17.

16
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 236
17
Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, p. 143

24
 Proza lui Camil Petrescu, opera cardinală a modernităţii româneşti, construită din
contradicţii şi contraste, căreia autorul, întocmai ca personajele vizavi de obiecte, i-a
transferat o spiritualitate penetrantă, radioactivă, are o viaţă interioară durabilă, care rezistă
timpului, niciodată pierdut, întotdeauna recuperat. Mărturism bucuria descifrării textului ca o
complicitate cu autorul, abstras din lumea materială spre a fi omniprezent în sfera spirituală.

25
 Bibliografie

1. Ediţiile operelor analizate

Petrescu, Camil, Opere, Editie ingrijita de Florica Ichim, Editura Naţional, Bucureşti, 2003
Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Minerva, Bucureşti, 1982

Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Albatros, Bucureşti 1994

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Minerva,
Bucureşti, 1989

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,

Editura Minerva, Bucureşti, 1984

Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Editura Cultura Naţionalã, Bucureşti, 1936

2. Bibliografie critică
Adămuţ, Anton, (Şi) filosofia lui Camil Petrescu, Editura Timpul, Iaşi, 2007
Albérès,R-M. Istoria romanuli modern, Editura pentru literatură universală, 1968

Alexandrescu, Ion, Persoanã, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi, 1988

Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura Univers, Bucureşti, 1985
Anghelescu, Mircea, Ionescu,Cristina, Lãzãrescu, Gheorghe: Dicţionar de termeni
literari, Editura Garamond, Bucureşti, 1987

Bagdasar, Radu, Critică şi cibernetică, Editura Univers, Bucureşti, 1983

Bahtin, M.: Probleme de literaturã şi esteticã, trad. de Nicolae Iliescu, Editura Univers,
Bucureşti, 1982

Bal, Mieke, Teoría de la narrativa, Editura Cátedra, Madrid, 1998

Baldensperger, Fernand, Literatura: creaţie, succes, durată, Editura Univers, Bucureşti,
1974

Balasa, Ariana, Camil Petrescu şi paradoxurile actului creator, Editura Scrisul

Românesc, Craiova, 2005

Balotă, Nicolae, Romanul românesc în secolul XX, Editura Viitorul românesc, Bucureşti,
1997

Barthes, Roland, Plăcerea textului, trad. de Marian Papahagi, postfaţã de Ion Pop,
Editura Echinox, Cluj, 1994

26
Barthes, Roland, Romanul scriiturii, antologie, selecţie şi traducere de Adriana Babeţi şi
Delia Sepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Bataille, Georges, Literatura şi răul, trad. de Vasile Zincenco, Editura Univers, Bucureşti,
2000

Battaglia, Salvadore, Mitografia personajului, traducere de Al. George, Editura Univers,

Bucureşti, 1976

Barry, Peter, Beginning theory, Manchester University Press, New York, 1995

Băicuş, Iulian, Dublul Narcis. Influenţa lui Marcel Proust şi Andre Gide asupra
prozatorilor români interbelici, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003

Bălu, Andi, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Bălu, Andi, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Biemel, Walter, Expunere şi interpretare, studiul: Proust ca personaj principal, Editura

Univers, 1987

Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, trad. şi prefaţã de Irina Mavrodin, Editura Univers,
Bucureşti, 1980

Bojin, Alexandru, Însemnări despre limba şi stilul lui Camil Petrescu, Societatea de
stiinte istorice si filologice din R.S.Romania, Bucureşti, 1966

Bojin, Alexandru, Studii de stil şi limba literară, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1968

Booth, Wayne C., Retorica romanului, trad. de Alina Clej şi Ştefan Stoenescu, Editura
Univers, Bucureşti, 1976

Brătescu, George, Psihanaliza în România, Editura Humanitas, Bucureşti 1994

Bremond, Claude, Logica povestirii, trad. de Micaela Slãvescu, prefaţã de Ioan Pânzaru,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991

Camil Petrescu interpretat de…: Ediţie îngrijitã de Paul Dugneanu, Editura. Eminescu,
1972

Călin, Liviu, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972

Cãlin, Liviu, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976

Cãlinescu, Al., Anton Holban - complexul luciditãţii, Editura Albatros, Bucureşti, 1972

Călinescu, G., Istoria literaturii de la origini pânã în prezent, Fundaţia Europeană Drăgan,
Editura Nagard, 1980

27
Cãlinescu, Matei, Cinci feţe ale modernitãţii, Editura Univers, Bucureşti, 1996

Cãlinescu, Matei, Eseuri despre literatura modernã, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970

Cãpuşan, Maria Vodã, Camil Petrescu - Realia, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti,
1988

Cheie-Pantea, Iosif, De la Eminescu la Nichita Stănescu, Editura Excelsior, Timişoara,

2002

Cheie-Pantea, Iosif, Repere eminesciene, Editura Excelsior, Timişoara, 1999

Cheie-Pantea, Iosif, Literatură şi existenţă, Editura Excelsior, Timişoara, 1998

Cheie-Pantea, Iosif, Istoria literaturii române (1920-1944), Timişoara, 1981

Cheie-Pantea, Iosif, Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timişoara, 1982

Cicort, Constantin, Camil Petrescu, dramaturgul: Camil Petrescu şi arta actorului,

Editura Universitaria, Craiova, 2007

Ciocârlie, Corina, Pragmatica personajului, Editura Minerva, Bucureşti, 1992

Ciocârlie, Corina, Femei în faţa oglinzii, Editura Echinox, Cluj, 1998

Cioculescu, Şerban, Aspecte literare contemporane (1932-1947), Editura Minerva,

Bucureşti, 1972

Ciopraga, Constantin, Personalitatea literaturii române, Editura Junimea, Iaşi, 1973

Codreanu, Theodor, Provocarea valorilor, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1997

Constantinescu, Pompiliu, Figuri literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1989

Cornea, Paul: Aproapele şi departele, Cartea Româneascã, Bucureşti, 1990

Cosmovici, Andrei, Psihologie generalã, Editura Polirom, Iaşi, 1996

Creţu, Nicolae, Construcţie şi semnificaţie în romanul românesc modern, Iaşi, Editura

Universităţii, 1978

Croce, Benedetto, 1970, Estetica, Editura Univers, Bucureşti. .

Crohmãlniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I,
Editura pentru literaturã, Bucureşti, 1967

Crohmălniceanu, Ovid. S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Cartea Românească,
Bucureşti, 1989

28
Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română între cele două războaie, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972, vol. 1 şi 2

Crohmălniceanu, Ovid S, Amintiri deghizate, Editura Nemira, Bucureşti, 1994

Crohmălniceanu, Ovid. S., Prefaţă la Swann, Editura Minerva, BPT, Bucureşti, 1968

Derşidan, Ioan: Mateiu I. Caragiale. Carnavalescul şi liturgicul operei, Editura Minerva,

Bucureşti, 1997

De Unamuno, Miguel, 1937, Sentimentul tragic al vieţii, Gallimard, Paris

Dicţionar enciclopedic de psihologie (p-z), vol. III, coordonator principal prof. dr. Ursula
Şchiopu, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de istorie-filozofie, catedra de psihologie,
Bucureşti, 1979

Dicţionarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Coresi, 1997

Dugneanu, Paul, Camil Petrescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984

Dumitriu, Dana, Ambasadorii sau despre realismul psihologic, Editura Cartea

Româneascã, Bucureşti, 1976

Durand, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei - de la mitocritică la mitanaliză,

Editura Nemira, Bucureşti, 1998

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere din limba franceză
de Marcel Aderca, prefaţă de Cornel Mihai Ionescu, Editura. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998

Eliade, Mircea, Fragmentarium, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

Elvin, Berstein, Camil Petrescu, studiu critic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1962

Evola, Julius, 1994, Metafizica sexului, Editura Humanitas, Bucureşti de la mitocritică la

mitanaliză, ed. Nemira, Bucureşti

Florescu, Nicolae: Profitabila condiţie, Cartea Româneascã, Bucureşti, 1983

Forster, E. M., Aspecte ale romanului, traducere şi prefaţã de Petru Popescu, EPLU,
Bucureşti, 1968

Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, traducere din limba franceză de Bogdan Ghiu şi
Mircea Vasilescu, Editura Univers, Bucureşti, 1997

Foucault, Michel, Boala mentală şi psihologia, trad. de Dana Gheorghiu, Ed. Amarcord,
Timişoara, 2000

From, Erich, 1995, Arta de a iubi, Editura Anima, Bucureşti

29
Frye, Northrop, Anatomia criticii, trad. de Domnica Sterian şi M. Spãriosu, Univers,
Bucureşti, 1972

Gaultier, Jules (de), Bovarismul, trad. de Ani Bobocea, Institutul European, Iaşi, 1993

Genette, Gérard, Figuri, selecţie, traducere şi prefaţã de Angela Ion şi Irina Mavrodin,
Editura Univers, Bucureşti, 1978.

George, Alexandru, Semne şi repere, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1971.

Georgescu, Paul, Polivalenţa necesarã, EPL, Bucureşti, 1967.

Gheorghiu, Mihai Dinu, Ibrãileanu. Romanul criticului, Editura Albatros, Bucureşti,

1981

Ghidirmic, Ovidiu, Camil Petrescu sau patosul luciditãţii, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1975.

Gide, André, Jurnal, Coordonator traduceri: Sorina Dănăilă, Traduceri de Cezar Sandu,
Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu. Raluca Vîrlan, Editura Cartier, Colecţia „Cartier Clasic”,
2008.

Glodeanu, Gheorghe, Poetica Romanului Interbelic, Ideea Europeană, Bucureşti, 2007

Hagiu, Adela, Roman şi mit la Camil Petrescu, Editura Cronica, Iaşi, 2001

Hagiu, Adela, Romanul poetico-filosofic: (Din opera lui Camil Petrescu), Editura
Institutul European, 1998

Holban, Anton, Pseudojurnal (corespondenţã, acte, confesiuni), Minerva, Bucureşti,

1978

Horodincã, Georgeta, Structuri libere, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970

Ilovici, Mihail, Tinereţea lui Camil Petrescu, (1894-1921), Editura Minerva, Bucureşti,
1971

Ionescu, Constant, Camil Petrescu, EPL, Bucureşti, 1968.

Ionescu, Eugen, Nu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991

Iosifescu, Silvian, Reverberaţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981

Jung , Carl Gustav, Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Editura Trei, Bucureşti, 2003

Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Editura Univers Enciclopedic, 1996

Kristeva, Julia, Le temps sensible. Proust et l'experience littéraire, Gallimard, Paris, 1994

30
Lăzărescu, George, Romanul de analizã psihologicã în literatura româneascã
interbelicã, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

Lejeune, Phillipe, Pactul autobiografic, Editura Univers, Bucureşti, 2000

Lintvelt, Jaap, Punctul de vedere. Încercare de tipologie narativã. Teorie şi analizã, trad.
de Angela Martin, Univers, Bucureşti, 1991.

Lodge, David, Limbajul romanului. Eseuri de critică şi analiză verbală în câmpul

romanului englez, trad. şi note de Radu Paraschivescu, Editura Univers, Bucureşti, 1998.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. IV, Bucureşti, 1928, cap.
XXX

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane. Compendiu, Editura

Minerva, Bucureşti, 1984

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, Bucureşti,

1989

Lucács, Georg, Teoria romanului. O încercare istorico-filosoficã privitoare la formele

marii literaturi epice, trad. de Viorica Nişcov, Editura Univers, Bucureşti, 1977

Magheru, Paul, Macovei, Zaharia, Vînturache, Mihai, Analize literare, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

Magheru, Paul, Literatura insignifiantului, Editura Modus P. H, Reşiţa, 1997

Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Editura Modus P. H., Reşiţa, 1998

Magheru, Paul, Noţiuni de stil şi compoziţie, Editura Coresi, Bucureşti, 1991

Magheru, Paul, Tratat de literatura universală şi comparată, Editura Universităţii din

Oradea, 2003

Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc în secolul XX (1900-1950), Editura

Ştiinţificã, Bucureşti, 1991.

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1
Gramar, Bucureşti, 1998

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, EPL, Bucureşti, 1966

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti,

1990

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Editura Polirom,

Iaşi, 1999

31
Manolescu, Nicolae, Teme, Bucureşti, Editura Universalia, 2000

Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, Editura Eminescu, Bucureşti 1971

Mavrodin, Irina, Romanul poetic. Eseu despre romanul francez modern, Editura Univers,
Bucureşti, 1977

Mavrodin, Irina, Proust citit de Camil Petrescu în Modernii, precursori ai clasicilor,

Editura Dacia, Cluj,1981.

Mavrodin, Irina, studiul O mereu sporită uimire, pg. 23, prefaţă la opera Marcel Proust,
În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Melinte, Roxana, Dramaturgia lui Camil Petrescu, Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 2008

Micu, Dumitru, În căutarea autenticităţii, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1992

Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, II, Editura Iriana, Bucureşti, 1995.

Mincu, Marin, Critice, II, Editura Cartea Româneascã, 1971

Muşat, Carmen, Romanul românesc interbelic, prefaţă şi antologie, Editura

Humanitas, Bucureşti,1996

Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1991

Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni (vol. II), Editura Eminescu, Bucureşti, 1997

Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului, trad. de Livia Szász Câmpeanu, Univers,

Bucureşti, 1997

Oprea Alexandru, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, Editura Albatros,

1971

Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, trad. de Sorin Mãrculescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1987

Paleologu, Alexandru, Bunul simţ ca paradox, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1997

Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970

Paler, Ioan, Romanul românesc interbelic, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

Pamfil, Alina, Spaţialitate şi temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic,

Editura Dacopress, Cluj-Napoca, 1993

32
Panaitescu-Perpessicius, Dimitrie S., 12 prozatori interbelici, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1980

Papadima, Liviu, Literaturã şi comunicare. Relaţia autor - cititor în proza paşoptistă şi

postpaşoptistă, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti 1980

Papahagi, Marian, Fragmente despre criticã, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Pavel, Toma, Lumi ficţionale, traducere de Maria Mociorniţa, Minerva, BPT, Bucureşti,
1992

Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti,

2006

Pârvulescu, Ioana, Alfabetul doamnelor, Editura Crater, Bucureşti, 1999

Perpessicius, Patru clasici: (Eminescu, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu),

Editura Eminescu, Bucureşti, 1974

Petraş, Irina, Proza lui Camil Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

Petraş, Irina, Camil Petrescu Schiţe pentru un portret, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj
Napoca, 2003

Petre, Cipriana, Didascalia în opera lui Camil Petrescu : (Ca o paranteză dezolată),
Editura Idea Design & Print, 2001

Petrescu, Aurel, Opera lui Camil Petrescu, Editura didacticã şi pedagogicã, Bucureşti,
1972

Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, studiul Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu şi

amărăciunile calofilismului , Editura Minerva, Buc. 1971

Petrescu, Camil, Husserl, Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1938

Petrescu, Camil, Eugen Lovinescu: Sub zodia seninătăţii imperturbabile, Editura Gramar,
Bucureşti, 2004

Petrescu, Camil, Comentarii şi delimitări în teatru, Fundaţia Culturală "Camil Petrescu",

Bucureşti, 2006

Petrescu, Camil, Note zilnice, Gramar, Bucureşti, 2003

Petrescu, Camil, Documente literare, ed. de Alexandru Bojin, Florica Ichim,

Bucureşti, Editura Minerva, 1979

33
Petrescu, Camil, Rapid - Constantinopol – Bioram, Cluj, Editura Dacia, 1974

Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, Editura Enciclopedică Română,

Bucureşti, 1971

Petrescu, Camil, Teatru, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2000

Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, Ediţie îngrijită, note şi indice de nume de Florica
Ichim, Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , 1988

Petrescu, Camil, Proză scurtă, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Florica Ichim, Editura
Fundaţia Culturală Camil Petrescu, 2007

Petrescu, Camil, Însemnări de război, Ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Ileana Manole,
Bucureşti, Editura Militară, 1980

Petrescu, Lăcrămioara, Poetica personajului în romanul lui Camil Petrescu, Editura

Junimea, Iaşi 2000

Petrescu, Liviu, Realitate şi romanesc, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969

Pillat, Dinu: Mozaic istorico-literar (secolul XX), Editura Eminescu, Bucureşti, 1971

Poetica romanului românesc, antologie, note şi repere bibliografice de Mircea Regnealã,

prefaţã de Ragu G. Ţeposu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987

Pontalis, Jean, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti,1994

Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Minerva, Bucureşti 1990.

Popa, Dorin, Jurnalistul Camil Petrescu, Iaşi, Editura Institutul european, 2007

Popa, Dorin, Camil Petrescu, Iaşi, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 2003

Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972

Popovici, Vasile, Lumea personajului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997

Poulet, Georges, Conştiinţa critică, trad. de Ion Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1979

Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000

Proust, Marcel, Les Plaisirs et les Jours, Paris, Calman Levy, 1896

Proust, Marcel, A la recherche du temps perdu, Bibliotheque de la pleiade, Paris,

Gallimard, 1954, 3 tomes

Proust, Marcel, Swann, vol.I, Editura pentru literatură, Bucureşti,1968

Proust, Marcel, În căutarea timpului pierdut, Editura Univers, Bucureşti, 1987

34
Proust, Marcel, Timpul regăsit, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1977

Proust, Marcel, Contra lui Saint Beauve, traducere de Valentin şi Liana Atanasiu, Editura
Univers, Bucureşti, 1976

Raimond, Michel, Le roman, Editura Armand Colin, Paris, 1989

Ralea, Mihai, Portrete. Cărţi. Idei, ediţie îngrijită de Petre Anghel, ELU,
Bucureşti 1966.

Ralea, Mihai, ,,De ce nu avem roman”, în Romanul românesc interbelic, antologie

alcătuită de Carmen Musat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

Ralea, Mihai, Scrieri (vol. 2), Editura Minerva, Bucureşti, 1977

Ricardou, Jean, Noi probleme ale romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1988

Romanul românesc interbelic, antologie, prefaţã, analize critice, note, dicţionar,

cronologie şi bibiografie de Carmen Matei Muşat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

Romanul românesc în interviuri, o istorie autobiograficã (Antologie, text îngrijit,

sinteze, bibliografie şi indici de Aurel Sasu şi Mariana Vartic), Editura Minerva,
Bucureşti, 1986

Scriitori români, Coordonare şi revizie ştiinţificã: Mircea Zaciu în colaborare cu M.

Papahagi şiA. Sasu, Editura Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1978

Sebastian, Mihail: Jurnal (193521944), Editura Humanitas, Bucureşti, 1996

Scrisori către Camil Petrescu, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi indici de Florica Ichim,
Bucureşti, Editura Minerva, 1981

Sebastian, Mihail, 1972, Eseuri. Cronici. Memorial, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

Simuţ, Ion, Diferenţa specifică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982

Simuţ, Ion, Incursiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea, 1994

Simuţ, Ion, Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995

Simuţ, Ion, Confesiunile unui opinioman, Editura Cogito, Oradea, 1996

Simuţ, Ion, Critica de tranziţie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu dincolo de realism, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Simuţ, Ion, Arena actualităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Simuţ, Ion, La tiganci de Mircea Eliade in cinci interpretari, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2001

35
Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu, Monografie, Editura Aula, Braşov, 2003

Simuţ, Ion, Reabilitarea fictiunii, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004

Simuţ, Ion, Valenţe europene ale literaturii române contemporane, Editura Universităţii
din Oradea, 2007

Sîrbu, Ion, Camil Petrescu, Iaşi, Editura Junimea, 1973

Solomon, Dumitru, Problema intelectualului în opera lui Camil Petrescu, Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958

Spiridon, Monica, Melancolia descendenţei, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Streinu,Vladimir, Pagini de critică literară, E.P.L., Bucureşti, 1968

Ştefănescu, Cornelia, Reacţii româneşti la inovaţia proustiană, prefaţă la Captiva,

Editura Minerva, BPT, 1973

Tertulian, Nicolae, 1977, Substanţialismul lui Camil Petrescu, Editura Cartea

Românească, Bucureşti

Todorov, Tzvetan, Littérature et signification, Librairie Larousse, Paris, 1967

Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii. Poetica, traducere, prefaţã şi comentarii de Leonida

Teodorescu, Univers, Bucureşti, 1973

Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc (În cãutarea personajului, vol.1; Despre
identitatea unui gen fãrã identitate: romanul ca personaj al propriului sãu roman, vol. 2),
Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, 2000

Tomuş, Mircea, Romanul romanului românesc (În cãutarea personajului, vol.1; Despre
identitatea unui gen fãrã identitate: romanul ca personaj al propriului sãu roman, vol. 2),
Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1999, 2000

Thibaudet, Albert, Fiziologia criticii. Pagini de criticã şi de istorie literarã, studiu

introductiv, selecţie şi note de Savin Bratu, EPLU, Bucureşti, 1966

Ţugui, Pavel, Camil Petrescu şi colegii săi de la liceul "Sf. Sava", Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1976

Valette, Bernard, Romanul. Introducere în metodele şi tehnicile moderne de analizã

literarã, trad. de Gabriela Abãluţã, Editura Cartea Româneascã, Bucureşti, 1997

Vartic, Ion, Spectacol Interior, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977

Vartic, Ion, Modelul şi oglinda, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982

36
 Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Hyperion, Chişinău, 1991

Vianu, Tudor, Scriitori români, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1970

Vianu, Tudor, prefaţa la Swann, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1946

Zaharia Filipaş, Elena, Postfaţã în Camil Petrescu, Patul lui Procust, postfaţã şi
bibliografie de Elena Zaharia Filipaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1992

Zamfir, Mihai, Imaginea ascunsă. Structura narativă a textului proustian, Editura

Univers, Bucureşti, 1974

Zarifopol, Paul, Despre metoda şi stilul lui Proust, în Încercări de precizie literară,
Timişoara, Editura Amarcord, 1998

Zarifopol, Paul, Creatie şi analiză, în Încercări de precizie literară, Editura Amarcord,

Timişoara, 1998

3. Ziare, reviste şi conferinţe

Bojin, Alexandru, O lucrare inedită a lui Camil Petrescu, Papuciada în Limba şi

literatura, vol. VIII,

Rusu, Gabriel, Camil Petrescu sau îndelungata tragedie a dubiului, în Luceafărul, 1998
mar. 25, Nr. 11, p. 11

Rusu, M. N, Camil Petrescu – teatrolog, în Dialog(Iasi), Volum v. 6, 1974 noi.-dec., Nr.

9-10 (44-45), p. 4

Rybiczka, Rudolf, Scriitori contemporani: Camil Petrescu, în Universul literar, Volum

v. 47, 1938 dec. 17, Nr. 44, p. 1

Simion, Eugen, Camil Petrescu : un martir al lucidităţii, în Caiete critice, Volum v. 5,

1994 apr.-mai, Nr. 4-5, p. 5-7

Simuţ, Ion, Un confesiv paradoxal, în România literară, volum v. 37, 2004 sep. 22, Nr.
37, p. 13

Simuţ, Ion, Maturitatea criticului, în România literară Nr.43 din 27 Octombrie 2006

Spiridon, Vasile, Caragiale în vremea lor, în Ateneu, 2000 mar., Nr. 3 Pagina p. 12

Ştefănescu, Alex, Camil Petrescu - scrierile posbelice, în România literară, Volum v.

37, 2004 apr. 7, Nr. 13 , p. 10-11

Trandafir, Constantin, Pluralitatea perspectivelor / în opera lui Camil Petrescu, în

Steaua, Volum v. 44, 1994 apr-mai, Nr. 4-5, p. 46-47

37
Vasilache, Simona, Musca din farfurie, în România literară, Volum v. 40 2008 apr. 11,
Nr. 14, p. 30

Vârgolici, Teodor, "Notele zilnice" ale lui Camil Petrescu, în Adevărul literar şi
artistic, Volum v. 13, 2004 sep 21, Nr. 735, p. 4

Vârjoghe, Sanda, Lirismul lui Camil Petrescu, în Literatorul, 1993 iul. 16, Nr. 28, p. 11

Vlădescu, Andreea, Istorie şi ficţiune în dramele lui Camil Petrescu, în Limba şi

literatura, Volum v. 41, 1996, Nr. 3-4, p. 57-65

Voncu, Răzvan, Camil Petrescu şi Proust - paradigmele amintirii, în Luceafărul, 1991

nov. 20, Nr. 47, p. 4

Zalis, Henri, Note la anii din urmă ai lui Camil Petrescu, în Viaţa românească, Volum v.
99, 2004 nov.-dec. Nr. 11-12, p. 120-124

Timpul, Interviu cu Camil Petrescu, în 10 aprilie 1943, apud Camil Petrescu, Patul lui
Procust, ediţie îngrijită de Florica Ichim, Editura Gramar, Bucureşti, 2007, p.I

România literară, nr.51, Interviu din 4 februarie 1933, apud Camil Petrescu, Patul lui
Procust, Editura Gramar, Bucureşti, 2007, Ediţie îngrijită de Florica Ichim p.XIII

Fragment dintr-o conferinţă ţinută la Ateneul Român în 15 mai 1943, apud Camil
Petrescu, Patul lui Procust, Ediţie îngrijită de Florica Ichim, Editura Gramar 2007, p. XV

38
39