29.

Conflicte interne si dislocarea : refugiatii si persoanele intern deplasate

Conflictul politic din regiunea de est a Moldovei (astăzi Transnistria) din 1989-1992 s-a
încheiat cu aplicarea forţei. La încheierea conflictului militar, regiunea estică a Moldovei a
trecut sub controlul puterii separatiste. Puterea separatistă din Transnistria nu a fost recunoscută
de comunitatea internaţională, până în prezent negăsindu-se soluţia politică pentru a scoate
această problemă de pe ordinea zilei. Conform diferitelor interpretări, în urma conflictului,
peste 100000 de oameni au fost strămutaţi. Chiar dacă din 1992 nu s-au înregistrat strămutări de
proporţii ale populaţiei din raioanele de est, problemele dintre Republica Moldova şi
Transnistria perpetuează. Există, de asemenea, un grup de persoane care se consideră strămutate
în interiorul ţării prin conflictul din 1992 şi care mai suferă de pe urma consecinţelor acestuia.
Una dintre problemele cele mai importante ale acestei categorii de oameni o constituie dreptul
asupra proprietăţii şi restituirea bunurilor pierdute.
Unii nici până astăzi nu şi-au reîntregit familiile, continuând să facă sistematic naveta Chişinău-
Tiraspol. La 21 octombrie 1993, Guvernul RM a emis Hotărârea Privind asigurarea cu spaţiu
locativ a cetăţenilor forţaţi să părăsească locul de trai din raioanele de est ale Republicii
Moldova care stipulează faptul că familiile lor trebuiau să fie asigurate cu spaţiu locativ în
termen de 5 ani, adică până în 1998.
Dreptul la proprietate este un drept fundamental care asigură succesul procesului de integrare şi
care previne relansarea conflictului. Problemei dreptului de proprietate al persoanelor
strămutate în interiorul Republicii Moldova i se acordă puţină atenţie la nivel naţional şi
internaţional. Ea nu a fost abordată în mod adecvat nici de Guvernul Moldovei, nici de
autorităţile din Transnistria, în timpul negocierilor internaţionale în formatul 5+2 (Republica
Moldova, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE, Statele Unite şi Uniunea Europeană).

30. Protecţia regională a refugiaţilor: Europa, Africa, America Latină, Asia.

Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane (OUA) din 10 septembrie 1969 privind aspectele
specifice ale problemelor refugiaţilor în Africa, adoptată ca urmare a conflictelor care au însoţit
sfârşitul erei coloniale din Africa ce au provocat o serie de mişcări masive de refugiaţi, conţine
o definiţie a noţiunii de „refugiat”. orice persoana care este obligata sasi paraseasca tara
datorita agresiunii esxterne , ocupatiei, dominatiei straine sau evenimentelor care tulbura grav
ordinea publica fie intro parte a teritoriului fie in intreaga tara de origine.
Conventia OUA este pina in prezent singurul tratat in materie de refugiati care are putere
executorie.
Declaraţia de la Cartagena din 1984 referitoare la refugiaţi, adoptată la un colocviu care a
reunit reprezentanţii guvernelor din America Latină şi mai mulţi jurişti distinşi, tratează
problema azilului în America Latină. Printre factorii ce pun în pericol viaţa persoanelor,
impunându-le să abandoneze locurile natale, a fost inclusă, de asemenea, şi violenţa sau, altfel
spus, încălcarea în masă a drepturilor omului.,.
31.Drepturile solicitantului de azil conform actelor normative internaţionale şi naţionale
ale statelor.
Instituţia modernă a azilului, inclusiv cadrul legal stabilit de Convenţia din 1951 şi Protocolul
din 1967 la aceasta, emană direct din dreptul de a căuta şi obţine azil, afirmat în Articolul 14 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului („UDHR“).Aici se poate vorbi despre principiul
nereturnarii.deoarece principiul nereturnării se aplică tuturor refugiaţilor, inclusiv celor care nu
au fost recunoscuţi în mod oficial ca atare, precum şi solicitanţilor de azil ca căror statut nu a
fost încă determinat.
Solicitantul la azil la nivel national are dreptul la :
- de a nu fi returnat sau expulzat pînă la soluţionarea cererii sale de azil;
- de a şedea în Republica Moldova pînă la expirarea unui termen de 15 zile de la data rămînerii
irevocabile a deciziei in caz de respingere a cererii
- de a beneficia de asistenţă juridică în orice etapă a procedurii de azil
- de a i se elibera gratuit un document temporar de identitate, a cărui valabilitate va fi prelungită
de Direcţia refugiaţi
- de a fi cazat în centru de cazare în perioada procedurii;
- de a primi asistenţă medicală primară şi de urgenţă
-de a avea acces, în cazul solicitantului minor, la învăţămîntul general obligatoriu în aceleaşi
condiţii ca şi copiii cetăţeni ai Republicii Moldova;

32. Protecţia acordată solicitantului de azil la nivel internaţional şi naţional

Formele de protecţie În condiţiile prezentei legi, pe teritoriul Republicii Moldova persoanei i se
acordă una din următoarele forme de protecţie:
a) statutul de refugiat; b) protecţie umanitară;c) protecţie temporară;
 d) azil politic.
   
În prezent, s-a convenit asupra unor noi norme ale UE de stabilire a unor standard commune
ridicateșia uneicooperăriconsolidate,având ca obiectiv asigurarea faptului că solicitanții deazi
sunt tratați în mod egal, în cadrul unui sistem deschis și echitabil – indiferent de statul vizat de
aceștia. Solicitanții de azil cu nevoi speciale vor beneficia de sprijinul necesar pentru a-și
explica cererea și va fi asigurat un nivel sporit de protecție, în special pentru minorii neînsoțiți
și pentru victimele torturii.
Regulamentul Dublin revizuit consolidează protecția acordată solicitanților de azil pe parcursul
procesului de determinare a statului responsabil de examinarea cererii și aduce clarificări cu
privire la normele care reglementează relațiile dintre state. Prin intermediulacestuiaeste instituit
un sistem de detectare, într-un stadiu incipient, a problemelor cu care se confruntă sistemele
naționale de azil și de primire, fiind abordate cauzele lor profunde înainte ca respectivele
probleme să se transforme în reale situații critice.
La nivel national protecţia umanitară se acordă străinului care nu îndeplineşte condiţiile
pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi în a cărui privinţă există motive de a crede că,
la întoarcere în ţara de origine, va fi expus unui risc serios şi din cauza acestui risc nu poate
sau nu doreşte să obţină protecţia acelei ţări.
33. Evoluţia politicii europene de azil – de la reglementarea la nivel naţional la cel
comunitar= 34. Rolul Uniunii Europene şi a documentelor adoptate în cadrul Uniunii
Europene în reglementarea politicii de azil.

Începând din 1999, Uniunea Europeană a depus eforturi pentru instituirea unui sistem european
comun deazil (SECA) și pentru îmbunătățirea actualului său cadru legislative.
Obiectivul politicii de azil a UE este de a acorda statutul corespunzător oricărui resortisant
dintr-o țară terță care solicită protecție internațională într-unul dintre statele sale membre,
precum și de a asigura respectarea principiului nereturnării.
UE care ca obiectiv dezvoltarea unei politici comune de azil, protecție subsidiară și protecție
temporară, urmărind să ofere un statut corespunzător oricărui resortisant dintr-o țară terță care
are nevoie de protecție internațională și să asigure respectarea principiului nereturnării. Politica
trebuie să concorde cu Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și cu Protocolul din
31 ianuarie 1967 la aceasta.
Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante cu scopul de a armoniza
sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul Dublin stabileşte care stat membru
este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Directiva privind Condiţiile de
Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea,
educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele
minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul
internaţional, întrucât această tematică nu a fost reglementată iniţial, de către Convenţia din
1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie subsidiară, care vine să
completeze Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează
să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.
Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi, pentru a oferi
sprijin financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient.
Eurodac este o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi
pentru a determina dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat
membru.

35. Regulamentul de Dublin (1990): obiective şi conţinut.

Este regulamentul european care stabileşte criteriile şi mecanismele pentru determinarea statului
mebru responsabil cu examinarea unei cereri de protecţie internaţională depusă de un resortisant
al unei ţări terţe sau de către un apatrid pe teritoriul statelor membre
Principiul de bază al Regulamentului Dublin  este acela că responsabilitatea de examinare a
unei cereri revine în primul rând statelor member care au jucat cel mai important rol în ceea ce
privește intrarea și șederea solicitantului pe teritoriul UE. Criteriile de stabilire a
responsabilității variază, în ordine ierarhică, de la considerente familiale la obținerea recentă a
unei vize sau a unui permis de ședere într-un stat membru și până la modul în care solicitantul a
intrat în UE, și anume în mod legal sau ilegal. Regulament stabileşte principiul conform
căruia un singur stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil. Obiectivul este
de a se evita ca solicitanţii de azil să fie trimişi dintr-o ţară în alta, dar şi de a se evita abuzarea
de acest sistem prin introducerea mai multor cereri de azil de către o singură persoană.
Regulamentul conține garanții menite să le asigure solicitanților o protecție sporită, cum ar fi:
- dreptul la informare;
- interviuri individuale;
—garanții suplimentare pentru minori, acordându-se prioritate intereselor superioare ale
copiilor pe tot parcursul procedurii;
—protecție sporită pentru copiii și membrii familiei solicitanților, pentru persoanele aflate în
îngrijire și pentru rudele solicitanților;
— posibilitatea de a beneficia de asistență juridică gratuită la cerere;
—dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii de transfer într-o altă țară a UE, inclusiv
opțiunea acordării unui efect suspensiv.

36. Unificarea politicii de azil în cadrul Uniunii Europene

Progresele realizate prin Tratatul de la Amsterdam și prin Tratatul de la Nisa,astfl aici se
poate vorbi de Tratatul de la Amsterdam care a conferit, în 1999, noi competențe instituțiilor
UE, permițându-le să elaboreze acte legislative în domeniul azilului, printr-un mecanism
instituțional specific: o perioadă de tranziție de cinci ani, cu un drept de inițiativă împărțit
între Comisie și statele membre și o decizie în unanimitate în cadrul Consiliului, după
consultarea Parlamentului; Curții de Justiție i s-au conferit o serie de competențe în anumite
situații specifice. Tratatul de la Amsterdam prevedea, de asemenea ca, după încheierea
acestei prime faze de cinci ani, Consiliul ar putea decide să aplice procedura normală de
codecizie, hotărând în continuare cu majoritate calificată. Consiliul a luat o decizie în acest
sens la sfârșitul anului 2004, iar procedura de codecizie (acum cunoscută sub numele de
procedură legislativă ordinară) se aplică din 2005.
Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în decembrie 2009, a schimbat situația și a
transformat măsurile de azil, care nu se mai limitau la stabilirea unor standarde minime, ci se
încadrau într-un sistem comun, cu un statut unic și proceduri uniforme.
Sistemul european comun de azil trebuie să includă următoarele elemente:
— un regim unitar de azil;
— un regim unitar de protecție subsidiară;
— un sistem comun de protecție temporară;
— proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție
subsidiară;
— criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei
cereri;
— standarde referitoare la condițiile de primire;
— parteneriatul și cooperarea cu țările terțe.

37. Primii paşi ai unei politici europene de azil.

Pina la finele anilor 80 fiecare stat determina singur politica sa de azil si interpreta prevederile
Conventiei din 1951 in mod separat. Intre timp, deplasarile in masa a populatiei schimba
dinamica, statele euopene fiind puse in fata obiectivului necesitatii elaborarii unor conventii
regionale multilaterale inainte de a integra dreptul de azil nemilocit in textul de comunicare.
Conventiile regionale au fost prima referinta la azil in contextul comunitar o gasim in Cartea
Alba a comisiei europenedin iunie 1985 referitor la rearea peitii interne. In acest context azilul
nu este alt ceva decat un mijloc prin intermediul caruia un refugiat nimereste pe teritoriul
statelor membre.
La 14 iunie 1985 a fost semnat in cadrul comunitar la Senghen in Luxemburg acordul european
privind simplificarea acordurilor la frontierele conume. Conventia de punere in aplicare a
acordului de Senghen continea un capitol privind determinarea statului responsabil pentru
examinarea unei cereri de azil. Ideia de baza era ca statul competent pentru primirea unei cereri
de azil este acel pe teritoriul caruia persoana in cauza sa aflat initial , legal sau nu, deci a
traversat frontiera comuna.
Tratatul de la mastricht – este pentru prima datata cind un tratat comunitar contine o referinta
explicita la azil. Textele adoptate in acest domeniu nu au deci, din punct de vedere uridic un
caracter constringator si pastreaza o mare amprenta interguvernamentala. Dupa semnarea
tratatului de la mastrichi statele membre au adoptat 5 texte importante:
1. rezolutia privind cererile nefondate;
2. concluzile referitoare la statele in care nuezista riscuri serioase de perseceutie;
3. rezolutia privind o armonizare apropiata a chestiunilor ce se referea la statele terte;
4. rezolutia consiliului referitor la garantiile minime penrtu procedura de azil;
5. pozitia comuna privind aplicarea armonizata a definitiei termenului de refugiat.

38. Politica comunitară de azil conform Tratatului de la Amsterdam

În ceea ce privește obiectivele, s-a pus un accent deosebit pe o dezvoltare echilibrată și
sustenabilă și pe un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă. A fost creat un mecanism de
coordonare a politicilor de ocupare a forței de muncă din statele membre, precum și
posibilitatea de a lua anumite măsuri comunitare în acest domeniu. Acordul privind politica
socială a fost integrat în Tratatul CE cu câteva îmbunătățiri (eliminarea clauzelor de excludere
voluntară De atunci, metoda comunitară s-a aplicat în domenii importante care țineau până în
acel moment de „cel de-al treilea pilon”, cum ar fi azilul, imigrația, trecerea frontierelor externe,
lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală și cooperarea judiciară în materie civilă, precum și
unei părți importante a cooperării în temeiul acordului Schengen, pe care Uniunea și
Comunitățile și l-au însușit întru totul.

39. Azilul la frontieră în Uniunea Europeană

Comisia Europeana elaborează o politică comună în materie de migrație și azil care să-i permită
să gestioneze mai bine criza refugiaților. Cu ajutorul acesteia, Europa va putea să valorifice
oportunitățile și, în același timp, să soluționeze problemele pe care le generează intensificarea
mobilității transfrontaliere.
Statele au încercat uneori să susțină că persoanele aflate în zonele de tranzit nu intră sub
jurisdicția lor. În conformitate cu dreptul Uniunii, articolul 4 alineatul (4) din Directiva privind
returnarea stabilește drepturile minime care trebuie să se aplice și persoanelor reținute sau
prinse în cazul trecerii iregulare a frontierei. În conformitate cu dispozițiile Convenției europene
a drepturilor omului, responsabilitatea statului poate fi angajată în cazul persoanelor care
locuiesc într-o zonă de tranzit.
Deși articolul 18 din Cartă garantează dreptul la azil, dreptul Uniunii nu prevede modalități de
facilitare a sosirii solicitanților de azil. Persoanele care doresc să solicite azil în UE sunt, în
primul rând, resortisanți ai unor țări care necesită o viză de intrare în UE. Întrucât adesea aceste
persoane nu se califică pentru obținerea unei vize obișnuite, ar putea fi nevoite să treacă
frontiera în mod iregular.
Accesul în teritoriul UE și al statelor membre ale Consiliului Europei se poate realiza pe căi
aeriene, terestre sau maritime. Operațiunile de supraveghere a frontierelor efectuate pe mare
trebuie să respecte nu doar legislația în materie de drepturile omului și a refugiaților, ci și
dreptul internațional al mării.

40. Natura juridică a directivei privind condiţiile de acceptare a solicitanţilor (ianuarie

2003,aprilie 2004,decembrie 2005)

Directivele din 2003, 2004 și 2005 fac referire, în considerentul (1) al acestora, la faptul că o
politică comună în domeniul azilului, incluzând un sistem european comun de azil, reprezintă
un element constitutiv al obiectivului Uniunii de a crea în mod treptat un spațiu de libertate,
securitate și justiție deschis celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în
Comunitate. În plus, acestea fac referire, în considerentul (2), la Concluziile Consiliului
European de la Tampere.
   Fiecare dintre aceste texte menționează că respectă drepturile fundamentale și principiile
recunoscute, în special, de cartă. Mai precis, considerentul (15) al Regulamentului din 2003
precizează că acesta urmărește să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de
articolul 18 din cartă, considerentul (5) al Directivei din 2003 precizează că această directivă
urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării
articolelor 1 și 18 din cartă. Potrivit articolului 1 din Regulamentul din 2003, stabilește
criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei
cereri de azil prezentate într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe.

41. Natura juridică a directivei privind calificarea (aprilie 2004).

Directiva 2004 instituie standarde minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească resortisanții unor țări terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de
refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare
la conținutul protecției acordate.. În conformitate cu articolul 20 alineatul (1) din directivă, acest
capitol nu aduce atingere drepturilor prevăzute de Convenția de la Geneva. Considerentul (10)
al Directivei din 2004 precizează că această directivă urmărește cu precădere garantarea
deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale
membrilor familiei care îi însoțesc.

42. Natura juridică a directivei privind procedurile de acordare a statutului (decembrie

2005).

Directiva 2005 precizează drepturile solicitanților de azil și procedurile de examinare a

cererilor.
Articolul 36 din Directiva 2005, intitulat „Conceptul de țară terță europeană sigură”, prevede la
alineatul (1):
„Statele membre pot prevedea ca nicio examinare sau nicio examinare completă a cererii de azil
și a siguranței solicitantului în situația sa personală, în conformitate cu capitolul II, să nu aibă
loc în cazurile în care o autoritate competentă a stabilit, pe baza faptelor, că solicitantul de azil
încearcă să intre sau a intrat ilegal pe teritoriul său venind dintr-o țară terță sigură.
Condițiile prevăzute la alineatul (2) vizează în special:
–        ratificarea Convenției de la Geneva și respectarea dispozițiilor acesteia;
–        existența unei proceduri de azil prevăzute prin lege;
–        ratificarea Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”) și
respectarea dispozițiilor acesteia, inclusiv standardele cu privire la căile de atac efective.

43. Natura juridică a regulamentului „Dublin II” (februarie 2003) = cu intrebare 40

44. Cadrul normativ internaţional şi naţional în materie de apatridie
Odată cu aderarea la Convenţia privind statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28
septembrie 19541 și Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie, încheiată la New York
la 30 august 19612 , Republica Moldova și-a asumat angajamente de a contribui la
reglementarea şi îmbunătăţirea statutului apatrizilor, precum și la reducerea cazurilor de
apatridie pe teritoriul țării. Astfel, odată cu aderarea la Convenţiile menţionate a fost modificată
şi completată Legea nr. 200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în Republica Moldova şi
instituit un mecanism legal de determinare a statutului de apatrid. Republica Moldova este una
din puţinele state din lume care implementează procedura de recunoaştere a statutului de apatrid
la nivel național.
Cadrul juridic al Republicii Moldova se elaborează pe bază constituţională ce susţine, printre
altele, că drepturile şi libertăţile fiinţei umane reprezintă valorile supreme ce sunt garantate.
Articolul 4 al Constituţiei Republicii Moldova prevede, că drepturile şi libertăţile omului se
interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Acesta, de asemenea susţine
prioritatea dreptului internaţional (al drepturilor omului) faţă de sistemul juridic intern.

Republica Moldova a aderat la Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie la 8

decembrie 2011 fără a avea careva rezerve în acest sens50 şi la 27 decembrie 2011 a aderat la
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954, având două rezerve.

45. Mecanisme de determinare a statutului de aptrid.

Apatrizii de-facto sunt persoanele care, după ce au părăsit țara ai căror cetăţeni erau, nu se mai
bucură de protecția și asistența autorităților lor naționale, fie pentru că aceste autorități refuză să
le acorde asistență și protecție, sau pentru că ei înșiși au renunțat la asistența și protecția țărilor
ai căror resortisanţi sunt
În vederea realizării misiunii sale, Biroul migraţie şi azil participă la elaborarea politicii statului
prin formularea de propuneri în domeniul migraţiei, azilului, apatridiei, integrării străinilor,
implementează şi supraveghează respectarea legislaţiei în domeniul migraţiei, azilului,
integrării şi apatridiei, a altor acte legislative şi normative ce ţin de aceste probleme.
 In Republica Moldova procedura de recunoaștere a statutului de apatrid poate fi inițiată din
oficiu sau la cererea persoanei care pretinde că nu deține cetățenie. Cererea poate fi depusă în
scris sau verbal la Biroul migrație și azil, la subdiviziunile teritoriale.
Legislaţia naţională stabileşte un termen legal de examinare a cererilor privind recunoașterea
statutului de apatrid. Astfel, termenul de soluţionare a unei cererii este de până la 6 luni de la
data înregistrării acesteia. În funcție de dificultatea cazului, autorităţile pot prelungi termenul de
soluționare cu câte o lună, dar prelungirea nu va depăși în total 6 luni. Aşadar, termenul
maximal de examinare a unei cereri de recunoaştere a statutului de apatrid nu poate depăşi 12
luni de la data înregistrării acesteia.