ORGANE PENTRU CIRCULAȚIA FLUIDELOR

O definiție, specificǎ ramurii „mecanicǎ”, afirmǎ cǎ „mașina este un complex de corpuri

materiale, create de om, cu funcțiuni și mișcǎri determinate, destinat sǎ execute un lucru
mecanic util, legat de un proces de producție sau de transformare a energiei.
Compunerea mașinilor din organe de mașini este deci privitǎ în strânsǎ legǎturǎ cu funcțiunea
generalǎ și cea particularǎ, cu economia de materiale, cu prelucrarea, montajul sau transportul,
cu cerințele din ce în ce mai mari de tipizare.
Pentru proiectarea mașinilor, experiența practicǎ și teoreticǎ a realizǎrilor de pânǎ acum
evidențiazǎ urmǎtoarele cerințe pricipale: a) – funcționalitatea superioarǎ; b) – fiabilitatea
ridicatǎ; c) – execuția și exploatarea cât mai eficientǎ din punct de vedere economic.
Progresul științific și tehnic contemporan a conturat în legǎturǎ cu realizarea acestor cerințe
unele tendințe din ce în ce mai accentuate:
Ø Creșterea gradului de complexitate cantitativǎ și calitativǎ a mașinilor;
Ø Asigurarea unor parametrii funcționali (forțe, presiuni, viteze, temperaturi, etc) cât mai
ridicați, care sǎ permitǎ reducerea pierderilor energetice, a greutǎților și dimensiunilor;
Ø Folosirea celor mai moderne metode de calcul, cu considerarea condițiilor reale de
funcționare și prin cercetarea științificǎ a comportǎrii reale a elementelor componente.
Îmbunǎtǎțirea calitǎții produselor, urmǎrind aceste cerințe, determinǎ în domeniul
construcțiilor de mașini preocupǎri sporite de creativitate, condiție fundamentalǎ de asigurare
a progresului tehnic și științific, a independenței și prestigiului tehnico-economic.
Considerând numai una din tendințele enumerate mai sus, se observǎ cǎ urmǎrirea realizǎrii
unor construcții complexe prin compunere diversǎ de elemente tipizate imprimǎ , în primul
rând, un pronunțat caracter creativ.
Tipizarea componentelor și producția în masǎ a acestora permit costuri reduse de proiectare și
execuție și lasǎ câmp deschis unor economii considerabile prin îmbunǎtǎțiri de calcul sau
tehnologice.
În paralel cu aceste aspecte, atenția acordatǎ proiectǎrii raționale a organelor de mașini și a
mașinilor este statornicǎ și pentru pregǎtirea corespunzǎtoare a viitorilor specialiști, pregǎtire
în care ponderea activitǎților de proiectare și producție este în continuǎ creștere.
 CAP. I – ORGANE PENTRU CIRCULAȚIA FLUIDELOR
Ansamblul elementelor montate pe un traseu bine determinat, delimitând un spaţiu închis prin
care se transportă şi se distribuie materiale în stare fluidă, se numeşte conductă.
Noţiuni generale:
Fluidul care se transportă poate fi :
· -lichid (apă, ulei, benzină, produse chimice etc.) ;
· -gazos (abur, aer comprimat, hidrogen, amoniac etc.) ;
· -corp solid fluidizat (transportul hidraulic al lemnelor, transportul pneumatic al pulberilor,
minereurilor, cerealelor etc.).
Avantajul acestui tip de transport îl constituie faptul că este ieftin.
Elementele constructive ale unei conducte sunt prezentate în Anexa nr. 1- fig 1.
Asamblarea elementelor conductei se face prin flanşe, dar şi prin sudare, lipire sau îmbinări
filetate.
Condiţii impuse:
· Conductele se realizează la diametre nominale standardizate ;
· Presiunile nominale, standardizate şi ele, duc la încadrarea conductelor în anumite trepte
de presiune ;
· Celelalte elemente (armături, flanşe, mufe) se vor alege la acelaşi diametru nominal,
respectiv presiune nominală ca şi conductele, pentru a se respecta siguranţa în exploatare şi
eficienţa.

1. 1 Elementele de conducere a fluidelor:

1.1.1 Conductele:
Sunt organe tubulare formate din tronsoane de țevi sau tuburi având între ele intercalate
organe anexe ca: elemente de legǎturǎ (flanșe, fitinguri), garnituri pentru etanșare,
compensatoare de dilatație, armǎturi, aparate de mǎsurat debitul, presiunea și temperatura
fluidului care circulǎ prin conductǎ.
Conductele transportǎ fluide în interiorul unui utilaj sau unei instalații, de la un utilaj la altul, în
interiorul atelierelor, între secțiile unei instalații complexe.
Ele se deosebesc dupǎ natura fluidului ce au de condus, dupǎ materialul din care sunt
fabricate, dupǎ presiunea și temperatura fluidului.
Tubulatura conductelor are rol de delimitare a spaţiului în care este condus fluidul şi prezintă
o formă circulară în secţiune.
1.1.2. Țevile : sunt corpuri cilindrice lungi și au pereţi subţiri, lungimea mult mai mare decât
diametrul şi sunt laminate sau trase. Pentru medii de lucru corozive se folosesc oţeluri
anticorozive înalt aliate. Ţevile se pot proteja la interior prin cauciucare, emailare sau placare.
Se mai pot confecţiona din cupru, alamă, aluminiu, plumb.
1.1.3. Tuburile : Sunt ca formǎ similare cu țevile, au diametre foarte mari, pereţi mai groşi, şi
lungime mai mică decât a ţevilor. Se execută din fontă (prin turnare), beton, azbociment etc.
Un defect major îl reprezintă dilatarea conductelor datorită variaţiilor de temperatură. În cazul
montării rigide la capetele conductelor, dilatarea sau comprimarea are efecte distructive.
Soluţia adoptată este folosirea compensatoarelor de dilatare (Anexa nr. 1 - fig .2, fig.3).
Compensatoarele de dilatare sunt elemente flexibile și au rolul de a prelua dilataţia, respectiv
comprimarea conductei şi de a o înmagazina în propria lor deformaţie.

1.2. Materiale specifice organelor pentru circulaţia fluidelor:

1.2.1 – Materialele din care sunt realizate conductele:
Pentru conductele de apǎ se folosesc tuburi de eternit (din ciment și fibrǎ de azbest ), care sunt
mai ușoare și mai rezistente la șoc decât cele din fontǎ. Ele suportă o presiune de lucru până la
15 daN/cm2 .
Îmbinarea se face prin manşoane cu garnitură de cauciuc.
Conductele de abur pentru termoficǎri se executǎ din țevi din oțel sudate elicoidal cu diametre
de la 400 la 700 mm.
1.2.2 – Materialele din care sunt realizate țevile:
În funcție de fluidul ce-l transportǎ, de presiunea și temperatura acestuia, țevile sunt
confecționate din oțel, din metale neferoase (cupru, alamǎ, etc) sau din material plastic,
utilizate din ce în ce mai mult în ultimul timp datoritǎ calitǎților (ușoare, cost de producție
scazut, etc). Pentru presiuni și temperaturi înalte (abur supraîncǎlzit) se utilizeazǎ țevi din oțel
fǎrǎ sudurǎ trase sau laminate.
În afarǎ de țevile nesudate pentru instalații de apǎ și pentru gaze la presiune sub 10 daN/cm2
sunt folosite țevile din oțel sudate longitudinal.
1.2.3 – Materialele din care sunt realizate tuburile:
Tuburile se executǎ din fontǎ, beton, oțel, cupru, alamǎ, plumb, material plastice și servesc ca
tuburi de scurgere (pentru canalizare) sau pentru transportul de fluide sub presiune pânǎ la 10
daN/cm2 .
Îmbinarea tuburilor de presiune se face prin flanşe sau prin mufe , ştemuite pe tuburi; spaţiul
liber dintre mufă şi tubse umple cu sfoară de cânepă gudronată şi imbibată în ulei de in, peste
care se toarnă plumb topit.
Se mai folosesc și tuburi flexibile din tombac (canelate strâns, fǎrǎ cusǎturǎ, din bandǎ de metal
rebordatǎ), sau din cauciuc, protejate exterior cu țesǎturǎ (pentru transportul combustibililor
lichizi: uleiuri, gaze cu presiuni de lucru superioare în instalații pentru stins incendii etc).

CAP. II – TEHNOLOGIA ASAMBLĂRII ORGANELOR PENTRU CIRCULAȚIA

FLUIDELOR

2.1 Asamblarea conductelor:

Elementele care alcǎtuiesc o conductǎ se asambleazǎ fie în atelier, fie direct pe șantier, prin
diferite metode.
Atunci când conducta este lungǎ se folosește metoda mixtǎ care presupune:
Ø Se confecționeazǎ în atelier diferite subansambluri de conductǎ prin îmbinarea elementelor
de țeavǎ sau tuburi;
Ø Se monteazǎ apoi pe șantier conducta respectivǎ prin îmbinarea acestor subansambluri.
Aceastǎ metodǎ, în afarǎ de avantajul cǎ mǎrește productivitatea, îmbunǎtǎțește calitatea
îmbinǎrilor fațǎ de cele executate pe șantier, micșoreazǎ consumul de materiale și
îmbunǎtǎțește condițiile de lucru ale muncitorilor.
Majoritatea subansamblurilor confecționate în atelier fac parte din categoria subansamblurilor
simple situate într-un singur plan. Subansamblurile complicate în spațiu se formeazǎ din
subansamble simple îmbinate între ele.

2.2 Asamblarea filetată a conductelor : se realizează direct între ţevi - (Anexa nr. 2 -
fig. 1) sau cu elemente de legătură numite fitinguri (mufe, reducţii, curbe, coturi, ramificaţii –
Anexa nr. 2 – fig. 2 );
Îmbinarea cu fitinguri asigură:
· -legătura între conducte de aceleaşi diametre (Anexa nr. 2 – fig. 3);
· -legătura dintre conducte cu diametre diferite :
· -schimbarea direcţiei de curgere (Anexa nr.2 – fig. 4 - d, e, f, g) ;
· -ramificarea curgerii de la o conductă centrală pe diferite direcţii (Anexa nr. 2 – fig. 4- h, i, j,
k).
În Anexa nr.2 – fig. 5 este reprezentată ramificaţia cu mufe (a - simplă la 900 ; b – simplă la 450)
În Anexa nr. 2 – fig. 6 sunt prezentate piese de legătură cu mufe ( a – cot la 900 ; b – racord T ; c
– reducţie).
Se utilizează pentru conducte de joasă presiune: apă, abur, aer comprimat sau unde se îmbină
materiale metalice cu materiale nemetalice.
2.3 Asamblări cu flanşe (Anexa nr. 2 – fig. 7) : asigură un montaj mai uşor şi siguranţă în
funcţionare.
Sunt utilizate aproape exclusiv la îmbinarea tronsoanelor intermediare ale conductelor.
2.4 Asamblări nedemontabile (Anexa nr. 2 – fig. 8, fig. 9, fig. 10, fig. 11) :
Sudarea cap la cap, lipirea (pentru ţevi din cupru sau plumb), asamblarea cu mufă dintr-o
bucată cu corpul. Mufa este zona de creştere a diametrului conductei, în care se presează
şnur de cânepă impregnat cu gudron (smoală), fire de azbest acoperit cu plumb topit etc.

2.5 – Asamblarea robinetelor:

Robinetele fac parte din instalaţii de reglare automate, destinate menţinerii unei mărimi de
ieşire (temperatură, debit, presiune, concentraţie) la o valoare prescrisă.
2.5.1 Robinete cu ventil : (Anexa 3 - fig. 1, fig. 2, fig. 3) – direcţia de deplasare a organului de
închidere coincide cu direcţia de curgere a fluidului
Constructie :
· Ventilul este organul de închidere propriu-zis compus din (fig.1) : 1 – taler ; 2 – tijă.
· Capacul robinetului (3) care închide volumul interior, ghidează tija asigurând aşezarea
corectă a talerului pe suprafaţa scaunului ;
· Ventilul este acţionat prin roata de mână (4) şi piuliţa (5) solidară cu corpul ;
· Corpul robinetului (6) asigură conducerea fluidului. Talerul se sprijină pe scaunul
ventilului, împreună asigurând o închidere etanşă;
Suprafaţa de etanşare poate fi : plană (Anexa 3 - fig. 2, fig. 3), conică sau sferică.
Închiderea – deschiderea se obţin prin deplasarea liniară a ventilului, prin înşurubare (Anexa 3 -
fig.1, fig. 2, fig. 3- a) sau prin acţionarea directă a tijei supapei (Anexa 3 - fig. 3 - b).
Acest tip de robinete opun o rezistenţă hidraulică ridicată şi necesită o forţă de acţionare mare,
dar asigură o bună etanşare. Se utilizează pentru : apă caldă, abur etc.
2.5.2 Robinete cu sertar :
Utilizǎri : pentru reglarea debitului fluidelor, în industria chimică, energetică, petrolieră etc.
Avantaje :
· Organul de închidere se deplasează perpendicular pe direcţia mişcării fluidului ;
· În poziţie deschis au o rezistenţă hidraulică foarte mică ;
· Se pot folosi pentru trecerea fluidului în ambele sensuri ;
· Elementele de închidere pot asigura o secţiune variabilă a orificiului de trecere a
lichidului.
Dezavantaje :
· -nu pot fi folosite ca organe de reglaj ;
· -au cursă mare ;
2.5.3 Robinete cu cep :
Organul de închidere (cepul) execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe, perpendicular pe
direcţia mişcării fluidului - (Anexa 3 - fig.4 ; fig. 5).
Se utilizează pentru lichide şi gaze la presiuni şi temperaturi joase.
Avantaje :
- sunt robuste ;
- prezintă siguranţă în exploatare ;
- au rezistenţă hidraulică redusă.
Asigură o închidere etanşă prin contactul suprafeţelor şlefuite ale cepului cu corpul armăturii.
Se montează pe conductele de gaze, la indicatoarele de nivel etc.
Se pot construi robinete cu cep pentru un singur sens , cu două sensuri, cu două sau trei căi de
curgere.
2.6 – Filetarea țevilor :
Este o operație ce se executǎ manual, la capetele țevilor.
Filetarea țevilor și a tuburilor se face în ateliere la strungurǎrie. Aceastǎ operație se poate
executa și pe șantier cu mașini portative de filetat, cu filiere montate în portfiliere sau cu clupe
cu bacuri.
Filetarea manualǎ a țevilor se face cu clupe în cazul filetelor exterioare și cu tarozi în cazul
filetelor interioare.
La filetarea exterioarǎ se folosesc clupe speciale reglabile cu ajutorul cǎrora se pot fileta țevi cu
diametrul cuprins între 13 și 50 mm. Clupa este prevazutǎ cu trei garnituri de fǎlci așchietoare
schimbabile care permit filetarea țevilor de diferite diametre prin reglarea diametrului interior
al clupei.
Pentru filetare, capǎtul țevii se strânge într-un dispozitiv de strângere cu partea care se fileteazǎ
în sus. Se unge cu ulei de in fiert partea care se fileteazǎ, apoi se așeazǎ clupa pe capǎtul țevii,
pe o lungime de 2 – 3 spire, se apropie fǎlcile la diametrul ales și se începe filetarea, prin rotirea
clupei.
2.7 – Îmbinarea ţevilor :
Ţevile se îmbină între ele direct, cap la cap, nedemontabil, sau demontabil, prin intermediul
unor elemente de legătură (mufe, nipluri, racorduri, teuri, cruci, coturi) numite fitinguri. (Anexa
nr. Fig. ) sau cu flanşe. În funcţie de parametrii funcţionali ai fluidului, elementele de legătură
se execută prin turnare din fontă maleabilă sau din oţel şi, pentru presiuni mari, prin forjare din
oţel.
Pentru preluarea efectelor produse de dilataţii din cauza diferenţelor mari de temperatură, în
circuitele lungi de conducte se utilizează compensatoarele de dilataţie.
2.7.1 – Asamblarea prin lipire:
Acest procedeu de îmbinare nedemontabilă se aplică în special în cazul ţevilor şi conductelor
care, în timpul lucrului, sunt supuse la presiuni mult mai mici, comparativ cu conductele
asamblate prin sudură.
Lipirea este admisă pentru îmbinarea ţevilor din metale neferoase la presiuni convenţionale,
precum şi din materiale nemetalice (exemplu: materiale plastice).
2.7.2 – Îmbinarea prin sudură :
Este mai simplu de executat deci mai economică şi calitativ superioară ca etanşeitate.
Îmbinarea prin sudură a ţevilor şi conductelor se realizează prin următoarele procedee :
Ø Sudarea cu flacără oxigaz ;
Ø Sudarea cu gaze prin presiune ;
Ø Sudarea electrică prin rezistenţă.
- Sudarea cu flacără oxigaz, în special cu flacără oxiacetilenică, este foarte răspîndită la
sudarea ţevilor în diferite domenii : ţevi de apă, de gaze, de petrol, de abur etc.
Ţevile cu pereţii subţiri cu grosimea de 1 – 3 mm se sudează fără teşirea capetelor cu ajutorul
unui metal de adaus. Ţevile cu pereţii mai groşi de 4 mm se sudează după teşirea în V a
capetelor.
Pentru a asigura o îmbinare bună se aplică un inel interior.
- Sudarea cu gaze sub presiune se foloseşte la sudarea conductelor, ţevilor, şinelor, osiilor
etc.
Piesele de sudat se încălzesc cu flacără de gaze în locul de îmbinare până la starea plastică (roşu
deschis) şi apoi se presează cele două capete . Poductivitatea acestui procedeu este mare.
Îmbinarea unei ţevi cu diametrul de 200 – 300 mm şi grosimea pereţilor de 6 – 12 mm se
execută în 30 – 100 s.
- Sudarea electrică prin rezistenţă se realizează cu ajutorul maşinilor electrice de sudat cap
la cap.
Procedeul este foarte răspîndit datorită faptului că dă o cusătură de sudură de calitate
superioară. Se întrebuinţează pe scară largă la sudarea ţevilor, profilelor, etc. Căldura produsă
la trecerea curentului electric prin piesele supuse sudării şi prin rezistenţă de contact dintre
capetele celor două ţevi de sudat încălzeşte rapid suprafeţele de contact.
Prin presarea pieselor astfel încălzite se realizează o îmbinare foarte rezistentă (sudarea prin
refulare).
2.8 – Ajustarea conductelor:
Se face în scopul eliminǎrii asperitǎților și bavurilor sau pentru corectarea defectelor ce ar fi
putut apǎrea în timpul operațiilor premǎrgǎtoare. Operația se face prin pilire, polizare, rǎzuire,
netezire sau șlefuire.

2.9 – Spǎlarea și curǎțirea conductelor:

Reprezintǎ operația prin care se curǎțǎ interiorul țevii si exteriorul acesteia.
Prin aceastǎ operație se înlǎturǎ murdǎria, oxizii, ca și așchiile depuse pe suprafața pereților. Ea
se executǎ prin spǎlarea cu benzinǎ sau petrol sau în interior, cu ajutorul unui jet de apǎ sau
petrol sub presiune, dupǎ care se trece la o uscare cu jet de aer comprimat.