Sunteți pe pagina 1din 76

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

JURNALISM INVESTIGAȚIE

Lect. univ. dr. Viorel Nistor

2018
Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca
Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării
Departamentul Jurnalism
Forma de învăţământ: la distanţă

JURNALISM DE INVESTIGAȚIE

Suport de curs
Anul 2018/2019

I. Informaţii generale

1. Datele de identificare ale cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: lect. univ. dr. Nistor Viorel\


Telefon: 0744.204682,
Fax:
E-mail: nistor.jurnalism@gmail.com
Consultaţii:

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului: Jurnalism de investigaţie


Codul cursului:
Anul, Semestrul: 2018/2019, semestrul II
Tipul cursului: obligatoriu
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Înscrierea la cursul de Jurnalism de investigație solicită însușirea cursului de Genuri
jurnalistice, a Atelierului de Presă Scrisă și a celorlalte ateliere. Buna înţelegere şi
asimilare a cursului de Jurnalism de investigaţie ar solicita o minimă experienţă
jurnalistică în materie de redactare a textului jurnalistic (ştiri, relatări) şi de lucru cu
sursele de informare. Aceasta poate fi satisfăcută prin exercitarea efectivă a profesiei în
cadrul unei instituţii de presă şi prin lecturarea critică a cât mai multor anchete
jurnalistice publicate în presă română sau străină. Pe lângă experienţă, pentru un
randament optim, se cer calităţi (native sau cultivabile în timp) precum curiozitatea,
curajul, tenacitatea, spiritul de comunicare, dorinţa de afirmare.

Descrierea cursului
Cursul de Jurnalism de investigaţie are drept obiective însuşirea de către student a
elementelor teoretice definitorii ale jurnalismului de investigaţie precum şi crearea
deprinderilor şi abilităţilor practice necesare exercitării profesiei de jurnalist de
investigaţie. De asemenea, cursul îşi propune iniţierea studentului în înţelegerea şi
desluşirea mecanismelor, fenomenelor şi sistemelor complexe cu care jurnalistul de
investigaţie intră în interacţiune. Conţinutul şi structura cursului presupun parcurgerea,
într-o succesiune logică şi cronologică, a paşilor necesari realizării unei anchete
jurnalistice şi, implicit, a etapalor necesare însuşirii profesiei de jurnalist de investigaţie.
Prin parcurgerea celor 14 cursuri, pornind de la definirea jurnalismului de investigaţie, de
la identificarea subiectului anchetei și formularea ipotezei, trecând prin sursele de
informare, metode de documentare, tehnici de investigare şi ajungând la redactarea
materialului, studentul va primi suportul teoretic elementar (definiţii, clasificări, reguli
etc.), un îndreptar de sfaturi practice şi recomandări precum şi numeroase exemplificări.
În acelaşi timp, într-un mod interactiv, studenţii vor fi angrenaţi în realizarea efectivă a
unor proiecte practice, de parcurs sau finale, respectiv anchete jurnalistice reale sau
virtuale.
Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat în cinci module, răspunzând unei succesiuni logice de întrebări: mai
întâi, ce trebuie să ştim despre jurnalismul de investigaţie, apoi ce şi cum trebuie să
facem pentru a obţine informaţiile dorite, în sfârşit, cum selectăm, organizăm şi
utilizăm informaţiile obţinute. Noţiuni privind definirea jurnalismului de investigaţie,
locul şi rolul său în sistemul presei vor fi regăsite în modulul I al cursului. Tot aici se
regăsesc elemente referitoare la subiectul anchetei, ce este acesta, cum, unde şi când
poate fi identificat. Suportul de curs propriu-zis va cuprinde dezvoltarea şi detalierea
acestor teme. Modulul II este dedicat în exclusivitate surselor de informare, un capitol
esenţial al jurnalismului de investigaţie. Ce este o sursă, care este importanţa ei, cum
poate fi identificată şi racolată, diferite tipuri de surse de informare vor fi chestiunile
dezvoltate în acest modul. Următorul modul priveşte aprofundarea subiectului anchetei şi
extinderea metodelor de investigare. Pe de-o parte, este vorba de înţelegerea subiectului
prin cercetarea unor surse materiale (presă, internet, documente scrise, cărţi, studii,
reviste, sondaje, etc.), toate cu referire la subiectul în cauză. Pe de altă parte, utilizarea
observaţiei directe a jurnalistului ca sursă de informare sau utilizarea, ca metodă de
informare, a investigaţiei sub acoperire. Modulul IV cuprinde o evaluare a anchetei, dar şi
noţiuni privind interviul ca metodă investigativă, în general, şi mai ales interviul de
confruntare, considerat ca un moment final şi o încununare a anchetei jurnalistice. Va fi
vorba, într-un mod detaliat, despre pregătirea interviului, reguli, tactici şi tipuri de
interviuri. Ultimul modul este rezervat prelucrării informaţiilor obţinute, selectării,
corelării şi contextualizării şi, nu în ultimul rând, redactării textului anchetei. În
complementar, se va prezenta campania de presă, din perspectiva definiţiei acesteia, a
câtorva reguli şi recomandări. Ultimul curs este destinat evaluării şi analizei critice a
temelor finale (anchetă jurnalistică) realizate de către studenţi.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs


Cursul este conceput într-un format ce implică o componentă teoretică şi o componentă
practică, de interactivitate. Pas cu pas, pe măsura iniţierii unor noţiuni de bază, studentul
va avea de efectuat o tema sau mai multe corespunzătoare. Temele ataşate cursurilor vor
fi postate pe platforma moodle sau expediate prin email titularului de curs, prin gruparea
a 4-5 teme odată. În cursul semestrului sunt planificate două întâlniri directe, de câte două
ore, cu studenţii cursanţi în scopul aprofundării şi clarificării unor probleme legate de
curs. Pe de altă parte, studentul cursant are posibilitatea, pe tot parcursul semestrului, ca
săptămânal, în fiecare zi de joi, să pună întrebări sau să solicite clarificări legate de curs,
de temele de parcurs sau de tema finală sau orice altă problemă ce ţine de materia
disciplinei. Pe parcursul semestrului, se organizează cel puțin o activitate tutorială la
distanță (ATD), o întîlnire online, pe platforma moodle, între cursanți și titularul de curs,
dedicată clarificărilor, întrebărilor, explicațiilor și altor probleme privind buna
funcționare a cursului. Întâlnirea este programată și anunțată din timp. Comunicarea se va
face prin e-mail sau în cazuri deosebite prin telefon.

Materiale bibliografice obligatorii


Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Genurile jurnalistice, vol. II, Ediţia a III-a revăzută,
cap. Ancheta, Editura Polirom, Iași, 2009,
Grosu, Cristian; Avram, Liviu, Jurnalismul de investigaţie – Ghid practic, Editura
Polirom, Iaşi, 2004, integral
De Burgh, Hugo (coordonator), Jurnalismul de investigaţie, Context şi practică,
Traducere din limba engleză, cuvânt introductiv şi note de Mihaela Mudure, Editura
Limes, Cluj, 2006
Hunter, Mark, Story- Based Inquiry: A manual for investigativ journalists,
https://unesdoc.unesco.org/ark:/48223/pf0000193078 eng.
http://markleehunter.free.fr/documents/SBI_french.pdf fr.
Nistor, Viorel, ALTER-MEDIA, Provocări vechi și noi ale jurnalismului, Editura Școala
Ardeleană, Colecția Școala ardeleană de jurnalism, Cluj-Napoca, 2018
Stoicescu, V., Vanghele, O., Jurnalismul de investigație, de la teorie la practică,
http://s9.ro/jr9
Nistor, Viorel, Documentarea „pe surse” în jurnalismul românesc, din volumul colectiv
Ilie Rad (coordonator), Documentarea în jurnalism, Editura Tritonic, București, 2011, p.
163-179
Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Suportul de curs va fi postat pe platforma moodle în format pdf, pentru accesare fiind
necesar un calculator dotat cu pachetul Windows – office și conexiune la internet. Ar fi
util, pentru diverse aplicaţii, programul Adobe Reader, care poate fi downloadat gratuit
de pe internet. De asemenea, conexiunea la internet necesară pentru o bună comunicare,
pentru schimbul de informaţii prin e-mail.

Calendarul cursului
În programul de desfăşurare al activităţii didactice sunt prevăzute două întâlniri directe cu
studenţii în cursul semestrului. Din punct de vedere organizatoric, la prima întâlnire,
studenţilor le va fi prezentat cursul și vor fi inițiați în materia primelor teme ce
fundamentează disciplina. Pentru întâlnirea a doua, se vor pune la curent cu materia
întregului curs, fiind capabili să pună întrebări, să solicite lămuriri, să inițieze subiecte de
discuție și dezbatere. Studenţii pot să solicite clarificări, să formuleze întrebări, despre
curs sau despre teme, inclusiv prin e-mail, pe toată durata semestrului. Studenţii nu vor
omite să-şi rezolve temele şi să le expedieze după calendarul propus. Datele exacte de
desfăşurare ale celor două întâlniri, ca şi datele de predare ale temelor, vor fi precizate în
anexa calendarului disciplinei. În perioada de început al semestrului, va fi programată
prima ssiune ATD (activități tutoriale la distanță), pentru care cusranții trebuie să se
pregătească cu întrebări și probleme de clarificat.

Evaluarea şi analizarea temelor finale


Temele solicitate studenţilor se regăsesc explicit în suportul de curs, iar termenele de
predat, aşa cum s-a precizat, sunt următoarele: la alegere, fie săptămânal, în formula o
temă pe săptămână, fie lunar (de preferat), prin postarea pe moodle (expedierea prin e-
mail) a unui pachet de 4-5 teme odatăm până cel târziu la sfârşitul lunii. Temele de
parcurs decurg firesc din conţinutul curent al cursurilor, urmărind îndeaproape tematica
acestora. Efectuarea acestora presupune studiul individual al bibliografiei şi, în egală
măsură, studiul practic al tematicii jurnalismului de investigaţie, aşa cum apare el în presa
la zi. Tema finală, imperativă și importantă în economia notei finale, constă în realizarea
unei anchete jurnalistice proprii, iar abordarea ei presupune o strânsă colaborare cu
titularul de curs în ceea ce priveşte alegerea subiectului, modul de realizare, stadiul şi
finalitatea acesteia.

Politica de evaluare şi notare


Fiind vorba despre un curs practic, evaluarea activităţii studentului implică, în egală
măsură, însuşirea pachetului teoretic prezentat în curs şi implicarea în rezolvarea
problemelor practice ce sunt solicitate. Astfel, nota finală va avea două componente: una
teoretică şi una practică. 15% vor reprezenta rezultatele obţinute în urma evaluării
temelor curente şi implicarea studentului în efectuarea acestora pe tot parcursul
semestrului. Rezolvarea temelor va avea, după caz, forma unui eseu, referat, test, proiect
aplicativ sau de cercetare, acolo unde va fi cazul. Postarea pe platforma moodle sau
expediarea (prin e-mail) a temelor se va face în termenele stabilite, cu precizarea tuturor
datelor de identificare ale studentului. Neexpedierea la timp sau tratarea expeditivă şi
superficială a temelor atrage diminuarea corespunzătoare a notei. Un procent de 35% va
reprezenta rezultatul obţinut la tema finală, care este o anchetă jurnalistică originală,
realizată cu resurse proprii de către cursant. Aceasta trebuie realizată exclusiv de către
student, declanşată din timp şi realizată prin consultarea permanentă a titularului de curs.
Sunt admise şi anchetele jurnalistice publicate sub semnătura studentului, precizându-se
clar publicaţia şi data apariţiei, cu menţiunea că data apariţiei trebuie trebuie să fie
cuprinsă în intervalul de desfăşurare al semestrului. De preferat ca ancheta să fie una
reală, fiind apreciate originalitatea şi anvergura subiectului, modul de realizare şi
documentare precum şi felul în care este scrisă. Acolo unde, din diverse motive,
documentarea reală pe un anumit segment este imposibil de făcut, prin consultare cu
titularul de curs, se pot admite şi componente virtuale ale anchetei, fiind apreciate în acest
caz modul concepere al acesteia. Predarea anchetei este obligatorie și se va face până cel
târziu la data susținerii examenului scris, iar lipsa acesteia atrage imposibilitatea
studentului de a se prezenta la examinarea teoretică. 50% din nota finală reprezintă
rezultatul obţinut la examinarea orală ce va avea loc la sfârşitul semestrului şi va testa
însuşirea componentei teoretice a cursului. Pentru mărire de notă, se acceptă refacerea
temei finale şi prezentarea la o nouă examinare teoretică în aceleaşi condiţii cu cele
iniţiale.
Elemente de deontologie academică
Cazurile de fraudă, în timpul examinării teoretice, de plagiat în elaborarea diverselor
teme şi de rezolvare a contestaţiilor se vor rezolva potrivit uzanţelor facultăţii. În
principiu, examinarea teoretică se va desfăşura fără utilizarea vreunei surse exterioare,
orice tentativă de acest fel fiind asimilitată unei încercări de fraudare a examenului. Pe de
altă parte, în rezolvarea temelor solicitate, studentul va trebuie să ţină seamă de o serie de
reguli deontologice ce ţin de achitarea sarcinilor primite şi de redactarea propriu-zisă a
textului. Astfel: temele primite, incluzând şi tema finală, vor fi rezolvate potrivit cerinţei,
studentul solicitând lămuriri, dacă este cazul; în utilizarea unor informaţii, date, concepte,
idei, cu obligativitate se va indica explicit sursa utilizată, în caz contrar tema nefiind luată
în considerare; temele se rezolvă individual, munca în grup fiind acceptată justificat, cu
acordul titularului de curs; temele identice sau vădit asemănătoare vor fi considerate ca
inacceptabile; cum la fel vor fi considerate preluările necritice, masive, superficiale,
neconcordante sau neadaptate cerinţei; tema finală va fi obligatoriu pe un subiect
original, iar rezolvarea ei va aparţine exclusiv studentului, în colaborare cu titularul de
curs.

Studenţi cu dizabilităţi
Pentru studenţii cu dizabilităţi, se va identifica o soluţie de comun acord în vederea
asigurării egalităţii de şanse. Comunicarea va fi telefonică sau prin e-mail.

Strategii de studiu recomandate


Pentru o bună asimilare a informaţiilor şi de rezolvare optimă a temelor, propun
studenţilor următoarea strategie de studiu: mai întâi, va fi parcurs integral suportul de
curs, urmat, la nevoie, de solicitarea unor lămuriri de principiu în privinţa cursului.
Înclusiv în cadrul sesiunilor ATD (activități tutoriale la distanță). Studiul aprofundat, ce
susţine şi rezolvarea temelor, se va face prin gruparea mai multor module (4-5), într-o
cadenţă de 4-5 teme pe lună, expediate la pachet, în condiţiile expuse mai sus. Subiectul
temei finale trebuie identificat din timp, iar rezolvarea acesteia sau dificultăţile
întâmpinate trebuie aduse la cunoştinţa titularului de curs, pentru a stabili împreună o
strategie de lucru. În paralel, se va studia şi bibliografia recomandată.
II. Suport de curs
MODUL I

I. Cuprinsul modulului:
1. Definitia jurnalismului de investigație
2. Subiectul anchetei: identificare, plan de lucru, verificare preliminară
3. Metoda ipotezei

II. Obiectivele modulului


1. Înțelegerea și însușirea de către cursant a definiției jurnalismului de
investigație
2. Însușirea conceptului de identificare a subiectului anchetei și a
etapelor de desfășurare
3. Înțelegerea, însușirea și aplicarea metodei ipotezei
III. Cuvinte cheie
Jurnalism de investigație, anchetă jurnalistică, subiectul anchetei, plan de lucru,
verificarea preliminară, metoda ipotezei
UNITATE 1
Curs 1 Definiţia jurnalismului de investigaţie.
Distincţii, delimitări, clasificări. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o anchetă
jurnalistică? Ce nu este ancheta jurnalistică. Beneficiile jurnalismului de
investigaţie.

Scop:
 introducere într-un domeniu aparte al jurnalismului, cu exigenţe şi responsabilităţi
specifice ;
 însuşirea de termeni proprii jurnalismului de investigaţie;
 delimitarea de alte specii jurnalistice

Exista în gazetărie un curent pentru care sintagma “jurnalism de investigaţie” n-ar


avea relevanţă, pornind de la premisa că toate formele de jurnalism presupun o anume
forma de investigare. Experienţa arată că, practic, în unele produse jurnalistice
investigaţia lipseşte cu desăvârşire, iar în altele este vorba despre o investigare doar în
sensul cel mai elementar. De aceea, este justificat a spune că jurnalismul de
investigaţie este o specie jurnalistică distinctă, cu asemănări, dar şi mari deosebiri, cu
reguli proprii şi cu exigenţe care nu-l fac accesibil oricăruia dintre practicanţii de
rând.
Deosebirile esenţiale ţin de:
 interesul public sporit.
 timpul şi costul de documentare
 spaţiul editorial
 cantitatea şi calitatea informaţiilor
 complexitatea fenomenelor, mecanismelor şi sistemelor descrise
 gravitatea faptelor prezentate
Jurnalismul de investigare presupune ieşirea din rutina zilnică.
Printr-o distincţie globală, dincolo de specii (ştiri, reportaje, relatări, etc.) sau de forme de
manifestare (scrisă, audio, TV, etc.), se identifica trei tipuri de jurnalism:

 de reflectare,
 de cercetare
 de investigaţie.
Presa de reflectare sunt ştirile, care răspund clasicelor întrebări Cine, Ce, Unde, Când şi
câteodata Cum, lăsând deoparte, din lipsa de spaţiu, timp, interes şi informaţie, întrebarea
fundamentală De ce.
Presa de cercetare aprofundează subiectul, îl plasează sub mai multe unghiuri şi face o
tratare completă (documentarul, analiza, reportajul), dar temele sunt la accesibile oricui,
iar informaţiile şi sursele sunt publice.
Jurnalismul de investigatie – ancheta jurnalistica, în schimb, satisface patru exigenţe
majore:
 Subiectul anchetei se naşte din iniţiativa jurnalistului, care investigează,
documentează şi îl susţine cu probe specifice.
 Subiectul este de mare interes public, iar informaţiile publicate denunţă un
fenomen, mecanism, sistem.
 Ţinteşte, mai ales, aspecte de corupţie, abuzuri, nedreptaţi, erori ale sistemului
social, politic, economic, administrativ.
 Informaţiile prezentate sunt necunoscute publicului şi, foarte important, ţinute
ascunse de către persoane, grupuri, autoritaţi, instituţii interesate.
Jurnalismul de investigaţie presupune prezentarea de informaţii şi subiecte ascunse
publicului – fie în mod intenţionat, de către cineva capabil să o facă, fie din întâmplare, în
spatele unei mase aleatorii de fapte şi de circumstanţe care ascund sensul real al
lucrurilor. Jurnalismul de investigaţie solicită deci stăpânirea cercetării şi utilizării de
surse şi documente confidenţiale, mai mult decât a surselor deschise.
Altfel spus, ancheta jurnalistica este acel produs care rezultă dintr-o cercetare şi
un efort personal al jurnalistului, nu din scurgeri judiciare, abordează o problemă într-un
context general, ce implică o colectivitate, îndreaptă, pe cât posibil, nedreptăţile create,
prezintă şi explică probleme sociale complexe şi dezvăluie fapte de corupţie, abuzuri şi
delicte ale puterii.
Așadar:
 Cine-le nu este doar un simplu nume şi un titlu, este mai ales o personalitate, cu
trăsături de caracter şi stil propriu
 Ce-ul nu este doar un simplu eveniment, ci un fenomen având cauze şi consecinţe
 Când-ul nu mai este doar prezentul ştirilor, ci este un continuum istoric - o
poveste
 Unde-le nu mai este o simplă adresă, ci un loc specific în care unele lucruri devin
mai mult sau mai puţin posibile

Jurnalism convenţional vs. Jurnalism de investigaţie


Jurnalism convenţional
 Informaţia este primită şi transmisă într-un ritm periodic (cotidian, lunar etc.)
 Cercetarea se face cu rapiditate. Odată subiectul publicat, cercetarea încetează
 Subiectul se bazează pe un minimum necesar de informaţii şi acesta poate să fie
chiar foarte scurt
 Declaraţiile surselor fac continuarea documentării inutilă
Jurnalism de investigaţie
 Informaţia nu poate fi difuzată înainte ca ea să fie coerentă şi completă
 Cercetarea continuă atâta timp cât subiectul nu este confirmat şi poate continua şi
după publicare
 Subiectul se bazează pe un maxim posibil de informaţii şi acesta poate să fie chiar
foarte extins
 documentare este necesară pentru a confirma sau infirma declaraţiile surselor

Nu este investigaţie jurnalistică:


1. Prezentarea detaliată şi documentată a unor anchete făcute de oricare instituţie a
statului: Poliţie, Parchet, Curte de Conturi, Gardă Financiară, etc., despre fapte pe
care ziaristul nu le-a verificat personal.
2. Prezentarea unor dosare dezgropate peste noapte. Ex.: FNI, Caritas, Bancorex,
RAFO, fără o contribuţie proprie a jurnalistului.
3. Prezentarea unor dosare scoase la comandă de persoane şi instituţii interesate în
scopul compromiterii unui adversar politic sau în scop de presiune sau diversiune.
Beneficiile jurnalismului de investigaţie:
 determină ridicarea standardelor jurnalistice şi dezvoltarea abilităţilor în obţinerea
de informaţii
 măreşte tirajul şi audienţa instituţiilor care îl practică
 extinde câmpul libertăţii jurnalistice
 măreşte capacitatea de supraveghere a mass-media
 produce informaţie esenţială necesară în procesul electoral
 aduce prestigiu și notorietate jurnalistului

Noţiuni de bază
Investigaţie jurnalistică – cercetarea jurnalistică, efectuată printr-o abordare amănunţită şi
de profunzime a diverselor sisteme sociale, în vederea obţinerii de informaţii, făcută de
jurnalist cu mijloace specifice profesiei în scopul publicării, menită să demonstreze un
fapt, mai ales negativ şi ascuns vederii, prin strângerea de probe.

Probele jurnalistice – sunt dovezile, sub formă de informaţii publicabile obţinute de


jurnalist prin documentare, ce susţin afirmaţiile, acuzaţiile, dezvăluirile etc. sale
referitoare la un subiect anume. Pot fi probe:
 materiale (acte, documente, rapoarte, comunicate, date statistice, expertize, cărţi,
reviste, benzi audio-video, fotografii, corpuri delicte etc.) si
 testimoniale (mărturii, declaraţii, dezvăluiri, etc.).

TEMĂ UNITATE 1:

EFECTUATI O MONITORIZARE A PRESEI LOCALE SI CENTRALE, TIMP DE O


SĂPTĂMÂNĂ, IN SCOPUL IDENTIFICARII UNOR ANCHETE JURNALISTICE SI
A INSTITUȚIILOR CARE LE PUBLICĂ/DIFUZEAZĂ
UNITATE 2

Curs 2 Subiectul anchetei: identificare, plan de lucru, verificare preliminară

De unde provine subiectul ?


Adeseori şi publicul, dar şi jurnaliştii de linie (ştiriştii), cad pradă prejudecăţii că
anchetele jurnalistice trebuie neapărat să pornească de la informaţii secrete sau furnizate
de servicii speciale. Chiar dacă şi acest lucru este posibil, subiectul se afla cel mai adesea
sub „ochii noştri”, ascuns sub o formulare sau comunicat oficiale, prezent în ziare sau în
jurnalele de ştiri, în frânturi de discuţii întâplătoare, în spaţiile publice, sau, pur si simplu,
plutind in aer. El poate să apară în orice moment pentru cine vrea, este pregătit şi are
predispoziţia să-l înţeleagă.
Jurnalistul de investigaţie va căpăta deprinderea şi abilitatea de „a nu crede” în
nimic (mai ales în coincidenţe), de a pune totul la îndoială, de a fi sceptic şi de a
„cerceta” continuu. Astfel, pentru el nu vor trece neobservate:
• De ce numai anume firme sau grup de firme câstigă sistematic licitaţii din bani
publici?
• De ce unele lucrări de anvergură sunt acordate prin încredinţare directă şi nu prin
licitaţie?
• Calitatea proastă a apei potabile din reţeaua publică sau a oricărui serviciu public
• De ce guvernul alocă o însemnată suma de bani pentru un anume proiect, pentru o
locaţie anume?
• De ce lista marilor datornici şi a societăţilor iertate de datorii la bugetul de stat
este ţinută secretă?
• Cum au fost distribuite fondurile europene pentru anumite proiecte?
• Investiri sau destituiri neaşteptate din funcţii
• Faptul că primarul, prefectul, un ministru sau oricare alt demnitar sau funcţionar
public important îşi construieşte o vila luxoasă, fără ca veniturile normale să pară
a justifica cheltuielile etc.
1. Subiectul apare din iniţiativa jurnalistului
Jurnalistul va găsi din proprie iniţiativă subiecte de anchetă dacă face din asta o
preocupare constantă, cu o atitudine potrivită. Jurnalistul de investigaţie este sceptic,
pune totul la îndoială şi mizează pe experienţă şi fler. Uneori nu sunt necesare decât o
întrebare bine pusă şi câteva conexiuni, alteori subiectul se lasă mai greu citit şi necesită
un efort de predocumentare.

2. Subiectul provine de la o victimă


Subiectul anchetei poate veni de la o victima a sistemului care generează faptele
incriminante, dispusă, chiar asumându-şi anumite riscuri, să facă dezvăluiri. O treime
dintre subiecte provin din plângerile oamenilor. Datorită frecvenţei lor şi a
subiectivismului sursei, aceste subiecte trebuie primite cu precauţie şi discernământ,
pentru ca pot fi viciate de dorinţa victimei de a-şi vedea rezolvată problema. Nu trebuie
uitat că, de multe ori, aceste persoane recurg la presă ca ultimă soluţie, după ce au eşuat
pe alte căi. Mai trebuie văzut dacă subiectul este de interes general, nu un fapt izolat,
nereprezentativ pentru un public mai larg.

Exemple: o victimă a Poliţiei, Parchetului, Jandarmeriei, Primăriei sau a oricărei


instituţii de stat; o victimă a unor cămătari, bande de escroci şi speculanţi financiari sau
imobiliari;
o victimă a unui accident; o victimă a unei persoane influente (politicieni, miniştri,
preşedinţi, primari, directori, diverşi şefi de instituţii, oameni de afaceri sau oameni
foarte bogaţi etc.)

3. Subiectul provine de la o sursă


Punctul de plecare al anchetei poate să fie informaţii primite de la o sursă bine
plasată şi care are o relaţie statornică cu jurnalistul. Aceasta se întamplă, mai ales, în
cazul jurnaliştilor cu experienţă. şi în acest caz, sursa trebuie bine «descusută», pentru a
obţine cât mai multe informaţii şi a contura cât mai bine subiectul anchetei.
Exemple: un lucrător din Poliţie sau din serviciile de informaţii, un angajat bine plasat
dintr-o instituţie importantă a statutului (guvern, minister, direcţie descentralizată sau
agenţie guvernamentală), angajaţi ai instituţiilor regionale ţi locale (Consilii Judeţene,
Primării), lucrători din instituţii care gestionează informaţii publice sau bani publici,
surse din mediul de afaceri, secretare, şoferi, portari etc. aflaţi în poziţii cheie.

Amintiţi-vă bine: atunci când începeţi, nu există anchete mici. Capacitatea


necesară pentru a face o anchetă într-un sat îndepărtat este aceeaşi cu cea de care aveţi
nevoie mai târziu pentru capitală. Pentru sesizarea subiectelor de anchetă important este
ceea ce se cheamă „sindromul piciorului rupt”. Îi spunem aşa pentru că, până la
momentul în care unul dintre noi nu-şi rupe picioarul, nu vede numărul surprinzător de
mare de oameni care şchiopătează. Dar în general, nu prea remarcăm unele lucruri şi
fenomene cel puţin până nu suntem sensibilizaţi de acel lucru.
Pe orice cale ar veni informaţia, jurnalistul de investigaţie trebuie să-şi facă o bază
de date, cuprinzând “ponturi”, zvonuri, observaţii personale, expresii, impresii, păreri,
întrebări, concluzii, nume, funcţii etc., la care poate recurge în orice moment. Unele
subiecte se vor transforma automat în anchete. Altele, mai târziu. Unele informaţii şi
concluzii ar putea servi la alte anchete.
Puneţi deci întrebările care urmează pentru a aprecia dacă un subiect merită
efortul:
• Câte persoane sunt afectate? (Vom numi răspunsul „dimensiunea fiarei”)
• Câtă suferinţă rezultă din această situaţie? (Calitatea contează tot atât cât
cantitatea. Dacă cineva moare sau dacă viaţa sa este ruinată, subiectul este de luat
în seamă)
• Dacă impactul situaţiei este pozitiv, se poate face ca alţii să beneficieze? Există
victime? Suferinţa lor putea fi evitată? Cum putem să arătăm? Există responsabili
pe care ar trebui să-i împiedicăm să acţioneze înainte de face şi alte victime?
• Este important, indiferent de rezultat, să povestim ceea ce s-a întâmplat pentru ca
aceasta să nu se mai producă?
Paşii de urmat în conturarea subiectului anchetei:
1. bănuiala – este declanşată de «ponturi», zvonuri, bârfe, frânturi de discuţii, reclamaţii,
contradicţii, miscări supriză, informaţii incomplete, fenomene similare, experienţă,
scepticismul şi flerul jurnalistului.
2. ipoteza, presupunerea – este ideea care dă un punct de plecare şi o posibilă direcţie
spre care s-ar putea îndrepta investigaţia;
Poate viza:
- posibilele interese ascunse
- cine, ce, cât şi cum câştigă dintr-o anumită afacere, tranzacţie, contract,
înţelegere ?
- cum ar trebui să funcţioneze sistemul în mod normal/legal, care este anomalia şi
cum funcţionează acesta în mod real.
3. planul de lucru – urmează formulării problemei şi deciziei de a declanşa investigaţia;
reprezintă o schiţă, o trecere în revista a şintelor şi a obiectivelor de unde se pot
obţine informaţii referitoare la subiect.
4. verificarea preliminară – inventarierea informaţiilor primare şi încercarea de
verificare a lor; este o acţiune de palpare şi tatonare a subiectului
• ce valoare au informaţiile şi cine le poate confirma?
• ce tangenţă, ce implicare şi ce credibilitate are sursa care face acest lucru?
Se vor separa informaţiile reale şi utile de cele false şi inoportune.
5. evaluarea primară – se va estima maximum pe care ancheta îl poate obţine,
minimum la care jurnalistul poate spera;
• Este subiect de ancheta sau doar un zvon?
• Este un lucru ascuns sau îl ştie toată lumea?
• Este de interes general sau doar un fapt izolat?
Aceasta evaluare poate conduce către continuarea anchetei sau către renunţarea la
subiect.

Motive ale publicaţiei de a renunţa la un subiect :


• importanta şi miza subiectului, raportate la spaţiul editorial;
• exigenţe de documentare,
• existenţa unor dovezi neconvingătoare;
• interese economice ale publicaţiei,
• nepotrivire cu profilul acesteia

TEMĂ UNITATE 2:

IDENTIFICATI 3 SUBIECTE DE INVESTIGAŢIE JURNALISTICA, PREZENTÂND


SUCCINT SUBIECTUL ŞI PRECIZÂND PUBLICAŢIA CARE LE-A DIFUZAT
UNITATE 3

Curs 3 Metoda ipotezei


Toți jurnaliștii, iar cei de investigație cu atât mai mult, se află într-o continuă goană după
subiecte noi, consistente, interesante, asta facând parte din fișa esențială a postului lor.
Dar până a ajunge să realizeze ancheta și să o publice, deci să primească resurse,
jurnaliștii de investigație au de trecut un prag important: ei trebuie să convingă că
subiectul ales este îndeajuns de interesant, că se va putea finaliza, că va avea un impact
care să justifice capitalul de încredere și de resurse umane și materiale cheltuite pentru
realizarea lui. Căci orice subiect, înainte de a fi realizat, nu-i altceva decât o simplă
promisiune. A spune „vreau să fac anchete despre corupţie” nu este o propunere care să
deschidă toate ușile redacției, cu toate că există corupţie pretutindeni în lume. Dacă,
dimpotrivă, spuneţi: „Corupţia din interiorul sistemului şcolar a distrus speranţele
părinţilor de a-şi vedea copiii îndrumaţii spre o viaţă mai bună”, vă referiţi deja la un
subiect specific. Sau „corupția din sănătate afecteză grav calitatea actului medical” sau
„există scurgeri de bani cu iz politic din toate instituțiile publice”. Punând lucrurile în
acest fel, conștient sau nu, formulați o ipoteză despre un posibil adevăr, fără încă să fi
demostrat nimic. În fond, ipoteza numeşte câteva probleme specifice care trebuie să-şi
găsească răspunsul dacă doriți ca subiectul să rămână în picioare.
Avantajele folosirii metodei ipotezei:
1. Metoda ipotezei cere verificarea unor supoziții și nu descoperirea unor secrete
Sursele nu-şi dezvăluie singură secretele dacă nu au un foarte bun motiv să o facă.
O ipoteză vă permite să cereţi confirmarea a ceva, în loc de a cere direct o informaţie.
2. Sporesc șansele de a descoperi informații secrete
Multe așa-numite secrete nu sunt altceva decât lucruri de care nu se interesează
nimeni niciodată. Ipoteza produce efectul psihologic de a vă face mai sensibili la unele
fapte, astfel încât să vă puneţi întrebări. “Dacă vrei să găseşti ceva, trebuie să-l cauţi”,
spune o vorbă valabilă în acest caz,. iar dacă vei căuta ceva cu adevărat, s-ar putea să
găseşti altceva mult mai important.
3. Facilitează gestionarea realizării subiectului
Prin elaborarea unui plan se poate estima numărul de ore necesare etapelor iniţiale
ale anchetei. În acest fel, practic, transformăm ancheta în proiect, în care autorul
controlează buna desfăşurare a acestuia.
4. Ipoteza este un instrument reutilizabil de-a lungul carierei
Subiectele se schimbă, situațiile se schimbă, jurnaliștii, la rândul lor, evoluează
de-a lungul carierei, metoda utilizată de investigare poate rămâne aceeași, cu
aplicabilitate la orice nouă anchetă.
5. Ipoteza garantează că totul se va finaliza cu o anchetă şi nu doar cu o simplă masă
de date
O ipoteză măreşte considerabil probabilitatea ajungerii la un rezultat. Ea permite
evalurea unui rezultat minim şi maxim al investigaţiei, iar în cel mai rău caz, determină
oprirea anchetei.
 cel mai rău caz: verificarea ipotezei arată rapid lipsa subiectului, iar ancheta poate
fi oprită cu pagube minime.
 Rezultat minim pozitiv: ipoteza iniţială este reală şi poate să fie repede verificată
 Rezultat maxim: ipoteza deschide calea către alte subiecte care decurg din el sau
fac loc revelării unui subiect major.
În esenţă, procesul se bazează pe un joc mental, deoarece se crează un model
despre cum credeţi că realitatea ar trebui să fie, bazându-vă pe informaţii şi pe propria
părere, iar apoi căutaţi informaţii suplimentare capabile să confirme sau să infirme
ipoteza. Dacă aceasta este confirmată, este perfect, dacă nu, se revine la poziția inițială și
se face o altă ipoteză, fapt ce ar putea conduce către un subiect mai bun. Ipoteza trebuie
să fie bine structurată și succintă și ar trebui să conţină trei fraze maximum, cu două-trei
motive foarte bine întemeiate.
Se pot identifica patru chei pentru a face ipoteza veridică și funcțională:
imaginația (creativitate în reconstruirea realității), precizia (facilitează verificarea),
experiența (în crearea de ipoteze), obiectivitatea (atâta câtă este posibilă).
Versiunea oficială într-o situație, mai mult sau mai puțin conflictuală, poate fi
luată și ea ca o ipoteză. Nu trebuie uitat că cele mai multe investigaţii ţintesc diferenţa
dintre o promisiune, explicită sau implicită, şi realitate. Aşadar, poziţia oficială poate
adesea fi luată ca ipoteză, iar verificarea va arăta dacă ea se susţine sau nu.
Este necesar a construi o strategie de investigare, a stabili ordinea în care vor fi
îndeplinite diferitele sarcini şi cum se vor înlănţui acestea. În acest fel se economisește
mult timp. Aceasta cere o primă listă cu întrebări la care va trebui să se răspundă.
Fiecare ipoteză propusă de un jurnalist trebuie concepută ca o poveste care ar
putea să fie adevărată. Ea conţine o situaţie, o cauză şi o soluţie. Aceasta înseamnă că,
ţinând ipoteza ferm la vedere, jurnalistul se concentează asupra subiectului şi nu doar
asupra unor simple fapte. Fapt ce-i procură o viziune și un atuu. Acesta este unul dintre
aspectele cele mai dificile ale investigaţiei - a şti să păstrezi subiectul la vedere pe
măsură ce faptele și detaliile se adună.

TEMĂ: FORMULAȚI CÂTEVA IPOTEZE DE LUCRU ÎN PERSPECTIVA ALEGERII


SUBIECTULUI DE ANCHETĂ PENTRU TEMA FINALĂ
MODUL II

I. Cuprinsul modulului:
1. Folosirea surselor deschise.
2. Înţelegerea subiectului. Cercetarea documentaţiei. Lanţul de probe.

II. Obiectivele modulului


1. Înțelegerea de către cursant a importanței și rolului surselor de
informare în jurnalismul de investigație
2. Înțelegerea conceptului de sursă deschisă în documentarea
jurnalistică
3. Înțelegerea rolului documentației materiale și a Internetului în
jurnalismul investigativ
4. Înțelegerea, însușirea și aplicarea conceptului de probă jurnalistică
și a rolului acestuia în susținere anchetelor jurnalistice

III. Cuvinte cheie


sursă de informare, tipuri de surse, sursă deschisă, surse materiale, înțelegerea
subiectului, cercetarea documentației, probă jurnalistică, lanțul de probe
UNITATE 1
Curs 4 Folosirea surselor deschise. Tăietura de ziar. Dosarul de presă. Folosirea
internetului.
Adeseori şi publicul, dar şi jurnaliştii de linie (ştiriştii), cad pradă prejudecăţii că
anchetele jurnalistice trebuie neapărat să pornească de la informaţii secrete sau furnizate
de servicii speciale. Chiar dacă şi acest lucru este posibil, subiectul se afla cel mai adesea
sub „ochii noştri”, ascuns sub o formulare sau comunicat oficiale, prezent în ziare sau în
jurnalele de ştiri, în frânturi de discuţii întâplătoare, în spaţiile publice, sau, pur si simplu,
plutind in aer. El poate să apară în orice moment pentru cine vrea, este pregătit şi are
predispoziţia să-l înţeleagă.
În materie de „secrete”, profesioniştii domeniului folosesc o abordare diferită, bazată
pe prezumpţii diferite:
 Cele mai multe din ceea ce numim „secrete” nu sunt decât fapte cărora nu le-am
acordat suficientă atenţie
 Majoritatea acestor fapte – să spunem în jur de 90% - sunt la îndemână prin
intermediul surselor „deschise”, adică surse la care putem avea oricând liber
acces.
Nu presupuneţi că, prin simplu fapt că este accesibilă tuturor, o informaţie este lipsită
de valoare, perimată, datată. Foarte adesea, aceasta poate avea implicaţii explozive pe
care nimeni nu le-a remarcat niciodată. Nu căutaţi doar informaţii specifice: este semn de
amatorism. Cercetaţi mai degrabă genul de surse şi arhive pe care le puteţi folosi în mai
multe reprize. Capacitatea de a folosi aceste materiale va fi elementul crucial pentru
reputaţia voastră.
Sursele de informare pot să fie umane şi materiale. Tot sursă pentru documentarea
anchetei poate să fie observaţia directă şi personală a ziaristului. O categorie importantă
de surse materiale sunt sursele deschise.
Tipuri de surse deschise:
Diverse:
• Actualităţi (jurnale de ştiri, reviste, televiziuni, radio, internet)
• Publicaţii instituţionale (ale sindicatelor, partidelor politice, asociaţii profesionale,
etc.)
• Publicaţii academice (literatură ştiinţifică)
• Mass-media interesate (forumuri on line, rapoarte de analiză financiară, site-uri
ale activiştilor etc.)

Bibliotecile şcolare – dispun de materiale noi, resurse informative proaspete, dotări


tehnice corespunzătoare, baze de date actualizate, personal calificat
Organizaţiile guvernamentale – permit acces la rapoarte de control, de incidente,
plângeri, petiții etc.
Bibliotecile guvernamentale și arhivele parlamentare
Administraţiile la nivel naţional, județean, municipal sau local şi, mai ales,
parlamentarii şi miniştrii au în general propriile lor fonduri de documentare şi arhive.
Buletinele oficiale şi procesele verbale ale dezbaterilor la diferite niveluri sunt două surse
principale din biblioteci.
Tribunalele, instanțele
Tribunalele păstrează, cel puţin, urmele propriilor sentinţe, probe, mărturii,
dezbateri. Există și posibilitatea de a asista ca jurnalist la ședințele de judecată deschise
pentru a obține o mărturie directă.
Literatură promoțională
Camerele de Comerţ, asociațiile profesionale locale și chiar firmele editează
documente despre regiune sau municipalitate, furnizând informaţii despre angajări, tipuri
de industrii şi activităţi comerciale etc.
Birourile cadastrale, cartea funciară – dețin informaţii despre proprietatea asupra
bunurilor imobiliare şi, câteodată, chiar despre credite nerambursate.
Rapoartele anuale şi comunicatele intreprinderilor cotate la bursă. Aceste documente
conţin informaţii numeroase şi „notele” explicative sunt adesea revelatorii. Nu ignorați
comunicatele de presă care transmit raţiunile societăţii de justificare a acţiunilor
strategice.
Registrele Comerţului
În fiecare ţară există o instituţie (Camera de Comert) care păstrează documentele
ce dovedesc proprietatea firmelor, cotate sau nu la bursă. Cantitatea sau calitatea
informaţiilor poate să varieze, dar ele sunt categoric mai bogate decât cred jurnaliştii care
nu le-au folosit niciodată.

Sursele materiale
Nu există opoziție între sursele deschise și cele materiale. Ba chiar cele mai multe
dintre sursele deschise sunt materiale, de tipul documente, acte, rapoarte etc. sau
fotografii, casete, CD-uri, DVD-uri, probe ce au o anume materialitate.
Generic, prin surse materiale înțelegem:
• documente de specialitate
• rapoarte guvernamentale
• lucrări de referinţă
• teze de doctorat
Când scrie o anchetă, ziaristul trebuie să fie bine familiarizat cu subiectul. De aceea,
e obligatoriu să caute, să solicite şi să folosească toate tipurile de surse care îi pot servi la
înţelegerea deplină a subiectului investigat.
Acestea pot fi:
• tăietura din propriul ziar
• tăieturi din alte ziare
• documente originale (contracte, acte adiţionale, autorizaţii, sentinţe judecătoreşti,
acte de urmarire în justiţie etc.)
• comunicate de presă
• cărti, reviste şi reviste de specialitate
• internetul, CD-uri, dischete
• buletine de informare
• rapoarte bursiere etc.
Este o etapa indispensabilă pentru familiarizarea cu subiectul şi stabilirea unui plan care
conduce către alte cercetări.
Articolele de investigaţii arată adeseori de ce şi cum un sistem functionează prost.
Jurnalistul trebuie sa înţeleagă el mai întâi şi să găsească un termen de comparaţie, să
arate cum funcţionează un sistem care merge bine. Exemplul pentru comparaţie poate fi
luat dintr-o instituţie similară, dintr-un alt oraş, judeţ sau din alta ţară.

Noţiuni de bază
1. Tăietura de ziar – tăietura de ziar referitoare la acelaşi subiect sau la subiecte
asemănătoare este un instrument foarte util jurnalistului. Oferă avantajul că se află la
îndemâna, oferă o relativă certitudine în privinţa veridicităţii informaţiilor găsite.
Tăieturile din alte ziare sunt un instrument util prin raza mare de cuprindere, în timp şi
spaţiu. Regula este că, in oricare dintre cazuri, informaţiile legate de subiect trebuie
verificate prin alte surse în cursul anchetei.
2. Dosarul de presa – conține toate informaţiile referitoare la subiect:
• comunicate de presa
• documente originale
• tăieturi de ziar, articole din reviste,
• cărţi de vizită
• alte documente, care vor face uşoară găsirea rapidă a unui fapt, semnificaţie, dată,
nume, funcţie etc.
Jurnalistul va caştiga experienţă pe masură ce dosarele se vor îmbogăţi. Aceste
dosare nu trebuie aruncate la finalizarea anchetei, putând servi la alte investigaţii. Din
aceste dosare pot face parte şi documente cu regim special, cu anume grad de
accesibilitate, interceptări telefonice, baze speciale de date.

3.Internetul - Internetul este o sursă de informaţii uşor accesibile, pentru cine are un
calculator. Este o sursa utilă, dar şi nesigură pentru că adună documente originale, dar şi
simple bârfe. Jurnaliştii trebuie să selecteze informațiile solide, fiabile, originale şi să
verifice tot ce găsesc on line.
Site-uri româneşti utile
Informaţii utile despre firme:
• http://roleg-db.ccir.ro sau http://roleg.ccir.ro cu varianta http://recom.onrc.ro, care
sunt site-uri ale Registrului Comertului din Romania, aflat sub egida Ministerului
de Justitie.
• site-urile bursei, respectiv www.bvb.ro, pentru Bursa de Valori si RASDAQ.
• www.mfinante.ro, site-ul Ministerului de Finanţe

Pentru identificare de persoane se pot folosi cunoscutele pagini aurii, pe site-urile


www.paginiaurii.ro, www.paginialbe.ro.
Pentru legi si alte informatii: www.indaco.ro, www.dsclex.ro etc.
Pentru informaţii de orice fel site-urile: guvernului, ministerelor, agențiilor
guvernamentale, institutiilor publice (Primarie, Prefectură, Consiliu Județean, regii locale
sau naționale, direcții, departamente etc.)
Pentru presă, se pot folosi site-urile principalelor ziare româneşti sau străine:
 Cotidiane nationale: www.evz.ro, www.adevarul.ro, www.cotidianul.ro,
www.jurnalul.ro, www.roamnialibera.ro, www.gandul.info etc.
 Ziare economice www.zf.ro, www.bursa.ro, www.capital.ro , www.baniinostri.ro,
www.standard.ro, www.financiarul.com, etc.
 alte site-uri de presa: www.ziare.com, www.anchete.ro, www.revistapresei.ro,
www.euractiv.ro.
 Posturi de televiziune: www.protev.ro, www.realitatea.ro, www.antena.ro, etc.
Motoare de căutare:
www.google.com, www.google.ro, www.altavista.com, www.yahoo.com,
www.opera.com, www.bing.com

TEMĂ UNITATE 1
DESCHIDEȚI DOSARUL DE PRESĂ (CONȚINÂND SURSE MATERIALE)
PENTRU SUBIECTUL ALES LA TEMA FINALĂ
UNITATE 2

Înţelegerea subiectului. Cercetarea documentaţiei. Lanţul de probe.

Pentru a-şi putea duce până la capăt demonstraţia, jurnalistul va uza de mai multe
tipuri de probe, pe care le va pune cap la cap, combinând citate cu afirmaţii anonime sau
semianonime, cu informaţii oficiale, documentele scrise şi fotografii. Acestea se pot
ierarhiza ca valoare şi folosi la locul şi la momentul potrivite, în funcţie de organizarea
materialului la redactare.

O buna demostraţie se poate face prin confruntarea informaţiilor oficiale - publice,


găsite în comunicate de presă, site-uri sau obţinute prin solicitare directă (licitaţii, lucrări,
investiţii, firme executante în proicte publice, declaraţii de avere, intervenţii în presă,
etc). Un simplu dosar însă nu ajunge pentru a scrie un articol. Acesta trebuie animat cu
ajutorul interviurilor şi al observaţiilor directe.

Pe de altă parte, obţinerea unui document nu este acelaşi lucru cu înţelegerea lui.
Limbajul rapoartelor oficiale din sectorul public sau privat este adesea foarte specific şi
cere o interpretare. Aceasta se aplică surselor deschise, tot atât de diverse ca rapoartele
anuale sau procesele verbale ale adunărilor generale. Când vă vedeţi confruntat cu un
asemenea obiect, trebuie să identificaţi un interpret expert al jargonului specific şi al
conținutului său. Căutaţi deci pe cineva care este implicat în sectorul de activitate pe
care-l anchetaţi, care va găsi subiectul demn de interes, dar care n-are niciun conflict de
interese în cazul care vă preocupă.
E bine ca ancheta să înceapă cu informaţiile cele mai ușor de obținut, pornind de
la sursele cele mai deschise. Nu contează că cercetarea se complică şi devine mai
fierbinte pe măsură derulării sale. În particular, dacă niciun element al ipotezei nu este
susţinut de surse deschise, este un semn că: fie ipoteza este eronată, fie cineva lucrează
foarte serios pentru a ascunde subiectul. Invers, dacă primele verificări sunt reuşite, este
semn că puteţi accelera cercetarea şi lărgi subiectul. Când acest elan demarează,
exploataţi-l. Mergeţi până la capăt din ceea ce puteţi afla de la sursele deschise. Deduceţi
semnificaţia faptelor şi adăugaţi-le ipotezei voastre.
Sunt de reţinut câteva sfaturi:
 Documentele nu sunt întotdeauna suficiente. Un jurnalist ce anchetează conturile
unei societăţi fără a şti nimic despre bilanţurile contabile va avea nevoie de
ajutorul unui contabil pentru a interpreta datele deţinute
 Informaţiile pot să fie vechi şi trebuie actualizate, fie solicitând unei surse date
mai recente, fie căutând publicarea de documente noi.
 Rapoartele financiare şi alte documente emise de societăţi dau piste noi de căutare
şi de interviuri.
 Daca cineva vă propune informaţii confidenţiale, nu ezitaţi a-l întreba cum aţi
putea să-l citaţi şi să-i cereţi ajutorul: dacă el vorbeşte, este bine, pentru că vrea ca
informaţiile sale să fie făcute publice.
Oricât de puternică ar fi convingerea sa asupra unui subiect, jurnalistul de investigaţii
trebuie să se “armeze” cu probe, scrise, audio sau video, documente, copii, înregistrări
sau fotografii. Acestea îi sunt necesare pentru propria lui convingere, ca suport moral în
redactarea materialului, pentru a evita întoxicările, buna sau reaua credinţă a surselor.

In plus, probele sunt necesare pentru a câştiga credibilitate în faţa cititorului.

Noţiuni de bază
1. Actele originale – sunt cele mai valoroase probe jurnalistice. In acest caz, citarea şi
atribuirea se fac în mod direct, fără a mai cere acordul cuiva. Se pot prezenta fragmente
sau acte întregi în facsimil. Cu toate că, de cele mai multe ori, sunt documete publice,
acestea nu sunt întotdeauna foarte uşor de procurat şi e nevoie, adeseori, de ajutorul unei
surse foarte bine plasate pentru a intra în posesia lor. Dar, cele mai bune documente nu
sunt neapărat rapoartele secrete sau cvasisecrete, obţinute graţie unei împrejurări anume.
Multe dintre acestea sunt accesibile publicului:
• registre ale comerţului, conţinând data înfiinţării societăţii, bilanţuri, numele şi
adresa administratorilor, istoricul societăţii;
• rapoarte ale CNVM privind societăţile cotate la bursă
• rapoarte anuale ale societăţilor, conţinând declaraţii certificate de comisarii Curţii
de Conturi asupra pierderilor şi beneficiilor
• date ale Ministerului de Finanţe
• broşuri și prezentări de relaţii publice ale societăţilor, care conţin nume, adrese,
proiecte, angajamente ale societăţii
• proiecte de legi supuse Parlamentului
• date de recensamânt
• dosare medicale
• procese verbale de justiţie şi poliţie
• documente personale (carte de identitate, certificate de naştere sau de deces,
jurnale intime, scrisori, fotografii, etc.).
Pentru evitarea intoxicarilor sau capcanelor, este bine a se face, pe cât posibil, şi
verificarea actelor oficiale, mai ales când e vorba despre copii.

2. Declaraţii oficiale - este modul prin care o persoană îşi prezintă poziţia oficială faţă de
o problemă, situaţie, stare de lucruri. Sigur că este de preferat a obţine declaraţii oficiale
din partea unor surse care îşi asumă responsabilitatea funcţiei şi a vorbelor spuse, acceptă
să fie înregistrate şi citate. Pot fi obţinute din:

• comunicate
• declaraţii de presă (scrisă, audio, TV)
• la solicitarea expresă a jurnalistului
• postarea pe site-ul instituţiei.

3. Înregistrări audio-video – posibilitatea de înregistrare pe suport magnetic a


declaraţiilor, mărturisirilor, dezvăluirilor, mărturiilor unor persoane reprezintă unul dintre
cele mai utile instrumente din muncă a jurnalistului de investigaţie. Când acestea vor fi
publicate, integral sau fragmentar, se va preciza neapărat acest lucru. Prezintă cateva
avantaje indiscutabile:
• citarea prin transcrierea înregistrării va fi de cea mai mare acurateţe
• poate constitui probă în instanţă
• cel înregistrat nu va putea să retracteze afirmaţiile făcute anterior.
Cu toate acestea, înregistrările nu sunt întotdeauna foarte uşor de obţinut, deoarece
trebuie cerut acordul celui în cauză. Pe de altă parte, pentru oamenii nu foarte familiari cu
aceste practici, prezenţa unui aparat şi conştientizarea faptului că este înregistrat, s-ar
putea să-l inhibe, să nu-şi găsească cuvintele potrivite, să spună altceva sau să retracteze
ce afirmase înaintea înregistrării.

TEME UNITATE 2

STABILIŢI UN INVENTAR AL ACTELOR OFICIALE CARE EXISTĂ, CARE VĂ


SUNT NECESARE ŞI CARE SUNTEŢI ÎN DREPT SĂ LE OBTINEŢI LA
SUBIECTUL ALES. FACEŢI O LISTĂ CU PRIVIRE LA DECLARAŢIILE OFICIALE
DE CARE AVEŢI NEVOIE ŞI ÎNCERCAŢI SĂ LE OBTINEŢI.
MODUL III

I. Cuprinsul modulului:
1. Sursele umane (I). Importanţa şi necesitatea surselor de informare în
jurnalismul de investigaţie. Identificarea şi racolarea surselor
2. Sursele umane (II). Relaţia cu sursele. Motivarea surselor
3. Observaţia directă. Investigaţia sub acoperire

II. Obiectivele modulului


1. Definirea surselor umane și a tipologiei acestora din perspectiva
jurnalismului de investigație
2. Înțelegerea importanței utilizării surselor umane în documentarea
jurnalistică investigativă și a cultivării acestora
3. Însușirea unor reguli comportamentale în raport cu sursele umane
folosite în anchete jurnalistice
4. Înțelegerea relației de factură specială dintre jurnalistul de
investigație și sursele utilizate în anchete
5. Înțelegerea rolului observației directe în documentarea de tip
investigativ
6. Înțelegerea și însușirea regulilor și riscurilor unei investigații sub
acoperire

III. Cuvinte cheie


Surse umane, surse anonime, surse semianonime, surse explicite, surse ostile, surse
binevoitoare, relația cu sursele, investigație sub acoperire, observația directă
UNITATE 1

Sursele umane (I)


Importanţa şi necesitatea surselor de informare în jurnalismul de investigaţie.
Identificarea şi racolarea surselor

A avea bune surse de informare, în cazul jurnalismului de investigaţie, înseamnă a


avea subiecte de ancheta şi a-şi spori şansele de a reuşi să le duci până la capăt. Practic,
sursele de informare sunt principalul instrument al jurnalistului pentru găsirea
informaţiilor şi dovedirea cu probe jurnalistice a afirmaţiilor sale. Aşadar, orice persoană
sau obiect care furnizează informaţii referitoare la un anumit subiect poate constitui o
sursa. Cum s-a arătat, sursele de informare pot să fie umane şi materiale. Tot sursă
pentru documentarea anchetei poate să fie observaţia directă şi personală a ziaristului.

Sursele umane
Informaţiile cele mai incitante nu se găsesc întotdeauna în sursele deschise, ele se
află, cel mai adesea, în mintea oamenilor. Dar cum găsim noi asemenea persoane? Cum îi
facem să ne spună ceea ce ştiu? Nu subestimaţi valoarea acestor capacităţi investigative.
Sursele umane de informare sau „informatorii” trebuie identificate, câstigate/racolate
şi cultivate. Se pot clasifica după mai multe criterii :
1. Dupa confidenţialitate, sursele pot fi:
• anonime (confidențiale, conspirate)
• semianonime
• explicite
2. In funcţie de atitudinea faţă de subiect, sursele sunt:
• obiective
• subiective
• de interes uman
Noţiuni de baza.
Sursele anonime (conspirate, confidenţiale) – sunt acele surse al căror nume nu va
apărea niciodată explicit şi nu va fi citat niciodată. Relaţia cu această sursă se bazează pe
încrederea reciprocă. Se spune că, în jurnalismul de investigaţie, sursa de informare
trebuie să fie mai mult decât un prieten, dar niciodată să nu fie prieten. Orice jurnalist de
investigaţie va trebuie să aibă cel puţin câteva surse de acest fel, al căror nume, poziţie
sau semnede identificare nu le va dezvălui sub nici o formă şi cu nici un preţ.

Pot fi : ofiţeri ai serviciilor speciale sau de poliţie, înalţi funcţionari din ministere,
angajaţi ai serviciilor publice (Finante, Garda Financiara, Curte de Conturi, parchete,
instanţe, Primarie, Prefectura, Consiliu Judetean, sistemul şcolar sau sanitar, Armata,
regii locale sau nationale), foşti lucrători ai acestor instituţii, avocaţi, notari etc.

Pot face:
• să ofere subiecte de anchetă, din proprie iniţiativă sau la cererea jurnalistului
• verificarea informaţiei brute
• verificarea oricărei alte informaţii in cursul investigaţiei, sub rezerva confirmării
acesteia prin alte două surse independente

Relaţia cu o astfel de sursă cere timp, răbdare şi tact şi se cere câştigată şi întreţinută.
Unele dintre acestea pot fi persoane active şi riscă chiar acceptând o simplă întâlnire.
Informaţiile de interes sunt rareori spuse explicit, pot apărea pe neaşteptate, lăsate printre
rânduri sau «scăpate» ca din întâplare. Pentru a întreţine o bună relaţie cu o astfel de
sursă, trebuie evitată, în text, orice aluzie la provenienţa informaţiei, iar dacă aceasta nu
se poate confirma prin alta sursă, se poate merge până la eliminarea ei. Sursa trebuie
protejată şi pentru asta se va negocia fiecare amănunt.
Pentru a vă proteja sursele, puteți folosi următoarele metode:
 Nu sunați niciodată sursa la locul ei de muncă. Asemenea apeluri pot fi urmărite.
Pentru a maximiza confidențialitatea apelurilor voastre, folosiți două telefoane
mobile cu cartelă preplătită.
 Nu folosiți niciodată e-mailul său de serviciu. Făcând-o, este ca și cum i-ai trimite
o carte poștală. Securizarea e-mailului necesită criptare, o metodă vizibilă care
poate atrage o nedorită atenție.
 Întâlniți-vă sursa în locuri unde riscul ca unul dintre voi să fie recunoscut sunt
minime.
 Dați sursei un nume de împrumut sau un nume codat (sursa A, sursa B). Nu
folosiți niciodată numele real al sursei voastre în timpul unei discuții sau în
notițele voastre.
 Păstrați toate materialele cu privire la sursă într-un loc închis cu cheie, ideal ar fi
un loc care să nu fie identificabil ca aparținându-vă.

Sursele semianonime (semiconspirate, semoconfidențiale) - pot fi citate, dar sub o formă


generică.
De exemplu: “un reprezentant al Poliţiei”, “un oficial”, “un funcţionar din cadrul…”, “un
reprezentant al Primăriei….”, etc. Posibilitatea de a-i cita este extrem de importantă,
pentru că dă credibilitate informaţiilor dintre ghilimele, chiar sub formă de semi-
anonimat. Dacă nu devine regula materialului şi alternează cu citări explicite, creează
impresia de veridic şi nu abuzează de bunavoinţa cititorului, care va înţelege că unii
oameni preferă să nu-şi dezvăluie identitatea în situaţii delicate sau periculoase pentru ei.
Citatul generic nu trebuie acceptat în orice situaţie, ci numai acolo unde nu există altă
soluţie şi după ce jurnalistul şi-a epuizat mijloacele de persuasiune pentru a obţine citatul
în clar. Dar, respectând dorinţa sursei, jurnalistul ar putea cere/obţine un plus de
informaţie şi o posibilă colaborare viitoare. Complicitatea de acest fel poate duce la
sudarea unei relaţii de încredere şi de lungă durata între ziarist şi sursă. Aceasta este, de
fapt, cea mai frecventă modalitate de racolare a surselor, prin cimentarea unei platforme
de încredere: o dată are nevoie sursa de jurnalist, o data are nevoie jurnalistul de sursă.

Sursele explicite – sunt cele pot fi citate cu numele, funcţia şi orice alte date de
identificare. Este bine ca jurnalistul să facă orice efort posibil pentru a le obţine. Citatul
explicit dă greutate informaţiei, oferă cea mai mare credibilitate şi e cea mai bună formă
de protecţie pentru autorul anchetei, în cazul unui proces. De aceea, e recomandat ca
discuţiile şi interviurile importante să fie înregistrate pe suport magnetic şi păstrate cât
mai mult timp posibil, ca eventuale probe în instanță. In aceste cazuri, e obligatoriu ca
interlocutorul să fie anunţat că va fi înregistrat pentru a fi pregătit să-şi asume declaraţiile
făcute.
Inregistrarea fără ştirea celui în cauză este ilegală, nu se poate constitui ca probă
în instanţă şi va fi folosită doar în cazuri de forţă majoră, pentru protecţia jurnalistului.
Inregistrarea audio mai are avantajul că da maximă acurateţe citatului, textul reproducând
întocmai vorbele celui în cauză, care nu mai poate retracta vorbele spuse sau invoca
inexactitatea.

In funcţie de atitudinea faţă de subiect, sursele de informare sunt:


• obiective
• subiective
• de interes uman

Sursele obiective – din aceasta categorie face parte specialistul sau expertul şi reprezintă
sursa cu cea mai mare greutate şi credibilitate, deoarece:
• deţine un bagaj temeinic de cunostinţe în domeniu
• prezintă o anume autoritate şi reputaţie în materie
• expertiza lui este neutră
• prezintă un punct de vedere obiectiv
• nu este implicată în problema aflată în dispută
Când se citează specialişti, limbajul tehnic al acestora trebuie făcut accesibil publicului
larg, de aceea citatele nu trebuie să fie, pe cat posibil, foarte încărcate cu acest fel de
termeni.

Sursele subiective - interesate sau partizane - sunt acele persoane implicate direct în
subiect; respectiv:
• sunt punctul de plecare al subiectului
• sunt victime sau victime colaterale
• sunt personajele principale ale anchetei - ţintele
• sunt persoane care ar avea de pierdut de pe urma publicării anchetei
Informaţiile transmise de aceste surse sunt, prin forţa imprejurărilor, subiective şi
partizane. De aceea, jurnalistul trebuie să primească faptele relatate cu mult discernamânt
şi susceptibilitate, pentru a nu greşi.

Sursele subiective sau implicate sunt de doua categorii, în funcţie de care parte a
baricadei se pozitionează faţă de subiect:

• surse binevoitoare în raport cu subiectul - vor încerca să “pluseze”, să spună cât


mai mult şi să prezinte perspectiva ce le este favorabilă. Acestea pot fi persoane
cunoscute jurnalistului, ceea ce uşurează sarcina acestuia de evaluare a
informaţiilor primite, a exactităţii şi subiectivităţii lor. Dar pot fi persoane
întâlnite prima oară, oameni care au suportat o traumă, care au suferit o pierdere
materială sau morală, victime ale unui sistem, instituţii, autoritaţi sau persoane, a
căror subiectivitate este mai greu de evaluat la prima vedere.
• surse ostile ce fac tocmai obiectul anchetei (sau au ceva de pierdut sau sunt
solidare cu cele dintâi) - vor încerca să ascundă pe cât posibil adevărul.
Informaţiile primite, sau lipsa acestora, trebuie tratate cu luciditate, încercând a
umple golurile cât mai corect. In acest caz, poate fi analizată şi folosită şi
atitudinea sursei: un refuz, răspunsuri ocolite sau parţiale, starea psihică,
agresivitatea etc.
Sursele de interes uman - sunt persoane neimplicate direct, dar care au avut de suferit
într-un mod similar sau de pe urma aceloraşi persoane. Prezentarea experienţei lor oferă o
imagine în oglindă a faptelor, dă concreteţe materialului, îl umanizează, oferă un termen
de comparaţie faptelor prezentate.
UNITATE 2

Sursele umane (II)


Relaţia cu sursele. Motivarea surselor

Relaţia cu sursele
Oamenii care deţin informaţii interesante pot să aibă motive întemeiate de a nu
răspunde la întrebările jurnaliștilor. Într-un sens general, ei nu ştiu dacă jurnalistul e bun
profesionist, responsabil sau un om corect. Apoi, ei nu pot să anticipeze ce se va întâmpla
cu informaţiile pe care ei le furnizează. În sfârşit, versiunea jurnalistului asupra
informaţiilor furnizate de surse poate să le distrugă acestora cariera, raporturile cu ceilalţi
sau chiar securitatea fizică. În principiu, sursele au două motive principale pentru care
vorbesc şi care se numesc mândrie şi suferinţă. Jurnaliștii trebuie să ofere surselor ocazia
de a vorbi despre una sau despre alta dintre acestea. Există, de asemenea, un motiv
specific pentru care cineva ar vorbi: dacă această persoană este convinsă că nu se expune
unui pericol.

Primele contacte: pregătirea şi invitaţia


Modul cel mai sigur de comunica cu o sursă este o întâlnire față în față. Scopul
primului contact este de a face în aşa fel încât întâlnirea să aibe loc. Înainte de a suna o
sursă pentru prima oară, trebuie să faceţi cercetări atât despre persoana sa, cât şi despre
subiectul anchetat, utilizând pentru asta sursele deschise. Minimum cerut ar fi o căutare
pe „google”, consultarea CV-ului, a carierei, întocmirea unui dosar de presă. De
asemenea, trebuie actualizat domeniul în care activează sursa în privința știrilor, a
noutăților, a persoanelor, a situațiilor și evoluțiilor acestuia. Contactul direct se va pregăti
printr-un telefon dat acasă sau pe o linie privată și nu va avea loc la serviciu sau într-un
spațiu expus din motive de confidențialitate. Dacă nu puteţi contacta sursa pentru a
solicita o întâlnire sau dacă aceasta refuză să vă întâlnească sau cere o amânare
nerezonabilă, plănuiţi să vă prezentaţi într-un loc de unde sursa nu poate pur şi simplu să
plece. Dacă sursa este dispusă să vă întâlnească, mergeţi într-un loc în care el se simte în
largul său.
În lumea de azi, relaţiile cu sursele seamănă adesea cu iubirile trecătoare care-i
lasă dezgustaţi pe unul sau pe altul dintre parteneri. Jurnaliștii de investigație nu încearcă
să fie amanți ideali - și, în trecere zicând și foarte serios, a te culca sau numai a flirta cu
sursele este întotdeauna o ideea foarte proastă –, ci caută cu siguranță o relație stabilă și
de durată cât mai lungă. Astfel că debutul relației devine deci un moment cheie, care
determină în mare parte ceea ce va urma.
Sursele pot să întrebe de ce faceți această anchetă și ce sperați să obțineți din acest
lucru. Oricare ar fi răspunsul, el trebuie dat pe loc și cu sinceritate. Propunem să urmați
cele trei reguli ale diplomației britanice:
• nu mințiți - nu furnizați informații false, cel puțin cât aveți altă alegere
• nu spuneți niciodată tot adevărul
• dacă nu puteți răspunde la o întrebare, spuneți explicit acest lucru, precizând când
veți avea răspuns la această întrebare
Și jurnalistul, în relație cu sursa, se poate întreba: Cu ce gen de persoane are de-a
face? Ce tip de fapte îi pasionează? Care le este scopul acceptând să vorbească? Dorește
ea să ne vorbească doar pentru a ne spune povestea ei sau speră să se folosească de noi
pentru propriile scopuri? Serviciile de informații britanice folosesc o diagramă triangulară
care se potrivește și investigatorilor:
 MOTIVAȚIE: Răzbunare? Justiție? Ambiție? Dorință de recunoaștere?
 ACCES: Sursa are accesul necesar pentru a obține informația? Cine altcineva mai
are acces? Informația poate să fie folosită fără ca sursa să fie identificată?
 CALITATEA INFORMAȚIEI: Sursa a văzut-o sau a înțeles-o direct? Are ea
documente sau numele altor surse care să confirme informația? Informația se
lipește de alte date? Sursa are ceva de ascuns, cum ar fi legături cu alți actori? A
furnizat ea deja informații valabile?

Relaţia cu sursele: Jurnalismul convențional vrs. Jurnalismul de investigație


Jurnalismul convențional
 Buna credinţa a surselor este prezumată, adesea fără nicio verificare
 Sursele oficiale oferă de bunăvoie informaţii jurnaliştilor, pentru a-şi promova
obiectivele sau pe ei înşişi
 Jurnalistul trebuie să accepte versiunea oficială a unui subiect, la limită opunându-
i comentarii şi informaţii provenind de la alte surse
 Jurnalistul dispune de mai puţine informaţii decât toate sursele sale
 Sursele sunt aproape întotdeauna identificate

Jurnalismul de investigație
 Buna credinţă a surselor nu poate să fie prezumată; toate sursele pot să dea
informaţii false, nicio sursă nu poate fi folosită fără verificare.
 Informaţia oficială este ascunsă jurnaliştilor, pentru că dezvăluirea ei poate să
compromită interesele autorităţilor şi instituţiilor
 Jurnalistul poate arunca la coş versiunea oficială, prezentând informaţii provenind
din surse independente sau documentare.
 Jurnalistul dispune de mai multe informaţii decât oricare sursă şi mai mult decât
toate sursele sale împreună
 Câteodată, sursele nu sunt dezvăluite pentru a le proteja

Există două roluri de bază pe care jurnalistul le poate juca în timpul discuțiilor:
 Expertul, adică cel care cunoaște dinainte cele mai multe dintre răspunsuri și
poate să aprecieze din plin informațiile câteodată ocolite pe care o sursă
specializată le poate furniza
 Inocentul, cel care se adresează unei surse pentru că știe foarte puțin și vrea să fie
luminat la minte, ipostază care permite formularea unor întrebări simple și, la fel
de bine, întrebări foarte complexe. Câteodată, investigatorii încep o discuție ca
Inocent și se dezvăluie ca Expert pe măsură ce conversația progresează. Ceea ce
contează este autenticitatea jurnalistului într-un rol dat, la un moment dat.

Informații produc nu doar vorbele. O eroare frecventă a jurnaliștilor formați în spiritul


„obiectivității” sau chiar a jurnaliștilor grăbiți este de a asculta sursele doar pentru a afla
informații și nu pentru a simți emoția. Ei tind a considera emoția (inclusiv cea proprie) ca
un fel de bruiaj. Experiența arată că informații furnizează și emoțiile. La minimum,
emoția vă arată că ceva se întâmplă, de o importanță certă. La maximum, ea arată direcția
de urmat. De exemplu, primele surse umane în aproape toate anchetele sunt victimele
care au motive întemeiate să caute ajutor și descătușare. În măsura în care jurnaliștii se
arată deschiși spre problema lor, ei vor putea absorbi cu folos durerea și furia acestora. Pe
de altă parte, jurnalistul însuși ce lucrează la o anchetă prelungită dezvoltă o
hipersensibiliate pentru subiectul în lucru, ceea ce face să simtă aluzii și sugestii despre
subiectul său în știrile de actualitate, ceea ce nu remarcase înainte. De asemenea,
jurnalistul poate fi cuprins de sentimentul de neîncredere (în fapte foarte grave și că
anumite persoane le-ar fi săvârșit), de teamă (uneori justificată) și de neputință într-o
posibilă rezolvare.
Există o metodă simplă de a trata aceste reacții emoționale:
• Transcrieți-vă emoțiile trăite în cursul anchetei. Notați ceea ce simțiți și ceea ce a
provocat acest sentiment. Cu cine să vorbim? Ce au spus? Ce gânduri îți trec prin
minte?
• Transcriind aceste sentimente, le-ați transformat în material, un obiect pe care îl
puteți manipula
• Așadar, acest material poate să fie verificat ca oricare altul. Folosiți-l pentru a
identifica modele în interacțiunile cu sursele și, în particular, punctele periculoase
ale anchetei. Neliniștea și teama tind să apară în momente specifice. Aceste emoții
pot să arate o nevoie de noi cercetări. Sau pot să indice că vă simțiți singur, fără
apărare. Oricare ar fi motivul, puteți acționa – căutând aliați sau confirmând
informațiile ce le aveți.
Jurnaliștii nu trebuie să întrerupă relația cu sursele după finalizarea subiectului.
Dimpotrivă, dacă se păstrează legătura, se va putea stabili o rețea de surse pentru
viitoarele subiecte.
Sursele trebuie tratate cu precauţie şi simţ critic. In relaţia cu ele, așadar nu trebuie
scăpat din vedere:
• care este motivaţia reală a sursei de a furniza informaţii;
• dacă sursa nu este sigură şi nu există confirmare, iar informaţia e necesar să apară,
se va publica, dar acest lucru trebuie precizat
• sursele ce fac obiectul anchetei trebuie convinse că este in interesul lor să prezinte
un punct de vedere, oricare ar fi el. Unii nu-şi dau seama de asta;
• sursele care, din diferite motive, nu-şi dau seama că se expun/riscă apărând într-un
context anume, trebuie protejate;
• informaţia, provenind de la o sursa preţioasă, care poate “lega de mâini”
jurnalistul, neputând-o folosi, chiar dacă poate fi obţinută de o alta sursă, trebuie
refuzată
• trebuie pus în vedere tuturor că la mijloc într-o anchetă se află un interes public,
unul profesional, nu unul personal
• sursele trebuie tratate cu loialitate
• sursele trebuie motivate moral sau material, acolo unde este cazul
• nu se fac niciodată acuzaţii directe, mai ales celor vizaţi de anchetă, indiferent cât
de evidentă este vinovaţia lor
Studenții în jurnalism se întreabă adesea: „Nu ne vom face dușmani cu anchetele
noastre?”. Ba da, cu siguranță. Dar dacă vă faceți treaba corect și faceți proba respectului
pentru drepturile oamenilor, veți câștiga respectul chiar și al dușmanilor voștri. Mai mult,
vă veți face mai mulți prieteni decât dușmani, dar calitatea prietenilor va fi probabil mai
mare decât a dușmanilor.
UNITATEA 3

Observaţia directă.
Investigaţia sub acoperire

Observaţia directă este o sursă principală de informare din arsenalul jurnalistului


de investigaţie. Jurnalistul părăseşte biroul, calculatorul şi vraful de documente pentru a
observa direct, cu ochiul liber, o stare de lucruri privitoare la subiectul tratat. Este un
instrument extraordinar de util, din păcate unul dintre cele mai puţin folosite.
A fi prezent la faţa locului înseamnă a explica, cu propriile cuvinte, ceea ce s-a
intamplat şi de a descrie protagoniştii şi locurile de desfăşurare a evenimentelor. Tocmai
din acest motiv, jurnaliştii au avut privilegiul de a fi martorii unor evenimente pe care
puţini oameni le-au văzut.
Este uneori suficientă, pentru a fi convingător, descrierea unor copii înfometaţi,
modul cum arată un spital prost întreţinut, imobilele distruse de un cataclism sau o piaţă
dintr-un oraş sărac: aceste evocări pot avea un mai mare impact decât declaraţiile oficiale.
Descrierile detaliate de calitate transpun cititorul într-un loc şi într-o poveste. Dar pentru
a-l putea transpune, jurnalistul înşusi trebuie să fie prezent, să vadă lumea cu proprii lui
ochi şi să se întâlnească direct cu cei pe care vrea să-i intervieveze.

Avantajele observaţiei directe:


• se pot aduna foarte multe informaţii într-un timp scurt, despre locuri, oameni și
evenimente, atunci când martorii scenei sunt încă marcaţi şi amintirile lor sunt
încă precise
• fiind prezent la faţa locului, jurnalistul nu mai trebuie să ţină cont de poveşti și
surse la mâna a doua
• observaţia directa poate servi la confirmarea sau aprofundarea altor informaţii
• este deseori indispensabilă pentru înţelegerea faptelor investigate
• în anchetele despre clădiri, terenuri, diverse investiţii, observaţiile aduc detalii
care îmbogăţesc articolul, îi dau viaţă şi măresc interesul.
Noţiuni de baza
1. Informaţia la prima mână – este informaţia nemijlocită, obţinută direct de către
jurnalist la faţa locului. El nu mai trebuie să se documenteze de la alte persoane, martorii
putând fi deseori nesiguri şi, probabil, mai puţin obiectivi. In acelaşi timp, este dificil
pentru oricine a nega observaţii la prima mână.
2. Descrierea – este o prezentare amanunţită a unui loc, fapt, scenă, imobil, personaj,
vestimentaţie etc. Chiar dacă pare un procedeu imprumutat de la alte specii (jurnalistice
sau literare), poate fi utilizat şi în jurnalismul de investigaţii. Descrierea evocă o scenă:
cititorul vede, aude, atinge, simte, gustă chiar ceea ce se povesteşte. Detaliile şi
descrierile adaugă culoare şi ambianţă şi dă povestitorului credibilitate. In timpul
interviurilor, se va observa locul în care se găsesc persoanele întâlnite, expresia lor, tonul
vocii şi chiar starea de linişte sau nelinişte. Descrierea vizualizează lucrurile şi dă
concreteţe articolului.
In cazul observaţiei directe şi a descrierii, este important:
• modul de selectare al detaliilor
• a nu abuza de adjective sau, dimpotriva, de descrieri prea seci
• descrierea să nu fie afectată de comentarii personale, implicare, amintiri proprii.

Investigaţia sub acoperire. Reguli. Riscul investigaţiei sub acoperire

Noţiuni de bază
1. Investigaţia sub acoperire – este acea metoda de investigare prin care jurnalistul
pătrunde într-un mediu, sau în preajma unor persoane, care fac obiectul anchetei, fără a-şi
declara intenţiile şi fără a-şi dezvălui adevărata identitate, făcând din acel mediu şi din
personajele care-l populează sursele sale de informare.
Este o soluţie extremă, la care se recurge dacă nu există o alta cale de obţinere a
informaţiilor dorite. Nu se recomandă începătorilor, deoarece este metoda cea mai grea şi
cea mai periculoasă, faptul de a fi prins şi deconspirat putând duce la urmări
imprevizibile şi incontrolabile. Practic, investigaţia de acest fel seamănă cu o acţiune de
spionaj şi necesită o pregătire anume.
2. Regulile investigaţiei sub acoperire – reprezintă un set de cerinţe pe care jurnalistul nu
trebuie să le piardă nici o clipa din vedere, fiind în joc reuşita anchetei, dar, uneori, şi
propria viaţă.
Jurnalistul care lucrează sub acoperire trebuie:
• să se asigure că nu face nimic ilegal, deşi unele anchete de acest tip pot ajunge la
marginea legii, putând fi asimilate unei instigări la comiterea unor fapte
• să-şi stabilească cu precizie scopul şi ţinta, adunând, din diverse surse (presă,
filme, cărţi, dosare, prieteni, politişti, etc) cât mai multe detalii despre aceasta
• să evalueze corect riscurile expunerii într-o astfel de situaţie şi pericolul
deconspirării, atât în timpul investigării, cât şi după publicarea anchetei.
• să-şi însuşească temeinic regulile mediului în care vrea să patrundă, pentru a nu se
trădă, dar si pentru a-l înţelege mai bine din punctul de vedere al documentării; la
nivel de limbaj, argou, obiceiuri, ierarhii, etc.
• să anticipeze persoanele cu care va intra în contact, dialogurile posibile cu acestea
şi ce anume ar putea obţine de la fiecare;
• să se asigure în privinţa adunării probelor (înregistrări, fotografii, probe materiale,
documente, etc.)
• să păstreze continuu şi discret o legătura cu cineva din redacţie sau cineva
apropiat, la care să poata cere ajutor în caz de nevoie;
• în planul său să cuprindă şi soluţii de ieşire din cele mai nepravăzute situaţii.

2. Riscul investigaţiei sub acoperire – reprezintă un factor important, de luat în calcul


în situaţii de acest fel. Pentru jurnalist, riscul se regăseşte în următoarele situaţii
posibile:
• să fie simţit ca intrus în mediul respectiv şi ocolit, fapt ce i-ar bloca accesul la
informaţiile dorite şi provoca, cel mult, situaţii penibile sau hazlii.
• să-i fie descoperite intenţiile, nu şi identitatea, ceea ce i-ar atrage excluderea din
mediul sau grupul ţintă şi ratarea anchetei, cu repercursiuni strict profesionale. De
exemplu: investigaţia pentru a demonstra că şpaga este necesară pentru a obtine o
autorizaţie; într-un anume local se consumă droguri; controalele se lasă cu cadouri
şi şpăgi, traficul de influenţă în diferite instituţii publice, etc.
• să-i fie deconspirate identitatea şi ocupaţia, ceea ce i-ar putea provoca nu numai
eşecul anchetei, ci poate sa-i pericliteze viaţa. Exemple: infiltrarea printre traficanţii de
droguri sau în lumea interlopa a celor care practică taxa de protectie sau a
recuperatorilor; a demonstra tratamentele aplicate bolnavilor din sanatoriile de boli
mintale sau în casele de copii, infiltrarea în reţele de trafic de persoane (cu copii sau
femei), reţele de prostituţie, etc. Fiind vorba despre lumea interlopă, regulile sunt foarte
dure, iar o posibilă deconspirare ar pune în pericol viaţa jurnalistului sub acoperire.
Pentru a face faţă unor astfel de situaţii, jurnalistul care lucrează sub acoperire trebuie
să aibă o bună stăpânire de sine, capacitatea de a improviza şi putere de disimulare,
pentru a nu trăda.

TEME UNITATE 3
MENTIONATI CELE MAI REUSITE ACTIUNI SUB ACOPERIRE PE CARE LE-ATI
INTALNIT, IN ANCHETE JURNALITICE, CARTI DE PROFIL SAU FILME
VIZIONATE.
MODUL IV

I. Cuprinsul modulului:
1. Evaluarea. Harta ideilor. Inventarul surselor posibile
2. Interviul (I). Definiţie. Pregătirea interviului. Reguli generale
3. Interviul (II). Regie, tehnici, strategii si reguli de urmat

II. Obiectivele modulului


1. Însușirea unui mod temeinic de documentare a anchetei care să
includă verificarea informațiilor și evaluarea intermediară a
anchetei
2. Înțelegerea rolului contacteleor umane ale jurnalistului de
investigație și al interviului de documentare
3. Însușirea definiției interviului jurnlistic și a regulilor de desfășurare
a acestuia
4. Însușirea unor tehnici de desfășurare a interviului și a unor strategii
de urmat

III. Cuvinte cheie


harta ideilor, inventarul surselor posibile, interviul, interviul deschis, interviul
semideschis, interviul de confruntare,
UNITATE 1

Evaluarea. Harta ideilor. Inventarul surselor posibile

Realizarea unei anchete poate să dureze mult timp, mai ales dacă este un proiect
complex, ambiţios şi dificil. Investigaţia poate să devină prea vastă, prea vagă sau prea
difuză, iar jurnalistul poate sfârşi prin a se pierde în hăţişul foarte multor detalii. A evalua
sistematic, la acest moment, munca sa îl poate ajuta în regăsirea firului pierdut sau în
regăsirea firului principal. Trebuie urmărit proiectul, trebuie duse mai departe cercetările?
Trebuie publicat acum? Trebuie abandonat definitiv?
Jurnalistul care lucrează la un subiect trebuie periodic să se întrebe: care e
maximum pe care îl va putea obine la sfârşitul cercetărilor şi care este, în cel mai rău caz,
minimum care ar putea face materialul publicabil.
Evaluare, la acest moment, al anchetei înseamnă a avea un plan desfăşurat, care
cuprinde persoanele care trebuie abordate, documentele necesare şi locurile ce trebuie să
fie văzute personal de către ziarist, relevante pentru materialul său. Folosind modelul
propus de profesorul danez Lars Moller, se poate vorbi de doua instrumente de lucru: o
hartă a ideilor şi un inventar al surselor posibile.

Noţiuni de bază
1. Harta ideilor – a face o hartă a ideilor legate de un subiect seamănă cu un
brainstorming (furtună pe creier). Practic, înseamna a provoca şi aduna pe hârtie toate
ideile posibile legate de acest subiect, oricât ar parea neverosimile, abstracte sau absurde,
după regula procedeului. Apoi se va face o triere şi o ierarhizare a acestora în funcţie de
plauzabilitate şi capacitate de utilizare. Mai pe înţeles, la toate întrebările posibile, se vor
da toate răspunsurile posibile, după care acestea se clasifică şi se utilizează, fiecare la
locul ei.
Unde este rădăcina răului? Cine este autorul real? Unde pot găsi anume informaţii? Unde
se află cutare document? Cine l-ar putea procura? Ce persoane mai deţin informaţia
cutare? etc.
2. Inventarul surselor posibile - este o trecere în revista exhaustivă a întrebărilor
posibile. Fiecare răspuns dat de ziarist poate însemna o posibilă sursă a anchetei lui.
Cine este:
1. Direct implicat în problemă?
2. Afectat de problemă?
3. Direct implicat în rezolvarea problemei?
4. Neimplicat, dar cunoaşte problema?
5. Institutia/persoana cu drept de control asupra subiectului?
Cine ar putea fi:
1. Afectat de problemă în viitor?
2. Implicatîin soluţionarea problemei?
3. Institutia/persoana care ar putea influenţa deciziile privind problema?
4. Cel care ia deciziile?
Cine au fost:
1. Cei afectaţi de aceasta problemă sau de o problemă similară?
2. Parţile care au negociat şi au luat deciziile?
3. Cei care au influenţat deciziile?
4. Cei care au avut de înfruntat probleme similare?
5. Cei care au cercetat problema din punct de vedere ştiintific?
6. Cei care au comentat, înainte, asupra acestei probleme sau a unora similare?
Cine ar putea fi în spatele:
1. Persoanelor sau grupurilor direct implicate în luarea deciziilor?
2. Persoanele sau grupurile direct afectate?
Cine are cunostinte la prima mână asupra problemei:
1. Ca experienţă personală?
2. In calitate de cercetător, din punct de vedere ştiintific, sau de supraveghetor al
problemei?
Cine stie:
1. Care sunt legile/regulile/cutumele?
2. Cum se aplică acestea în realitate?
Cine are de câştigat:
1. Dacă problema este expusă public?
2. Dacă problema este rezolvată?
3. Dacă lucrurile rămân ca şi până acum?
Cine are de pierdut:
1. Dacă problema este expusă public?
2. Dacă problema este rezolvată?
3. Dacă lucrurile rămân ca şi până acum?

Întrebările fundamentale rămân : Cine câştigă? Cine pierde? Care este traseul banilor?
De fapt, banii sunt ţinta predilectă a celor mai multe abuzuri/ilegalităţi/fapte de corupţie
etc. Jocul de interese este de cele mai multe ori o bătălie pentru bani, iar acest lucru nu
trebuie pierdut nici o clipă din vedere.

TEME UNITATE 1

INTOCMITI HARTA IDEILOR LA SUBIECTUL ALES, ASA CUM ESTE


PREZENTAT ACEST PROCEDEU IN CURS

FACETI INVENTARUL SURSELOR POSIBILE LA ACELASI SUBIECT, DUPA


MODELUL PREZENTAT IN CURS
UNITATEA 2
Interviul (I). Definiţie. Pregătirea interviului. Reguli generale

Prin interviu, în sensul clasic al cuvântului, se înţelege acea discuţie, cel mai
adesea înregistraăa sau stenografiată, dintre un jurnalist şi o persoană anume, de obicei o
personalitate, programată la o anumită oră, cu o tematică, în mare, prestabilită, şi care are
toate premisele de a aduce informaţii şi lucruri noi, de interes pentru public.
Dincolo de aceste reguli de protocol, este asimilată interviului orice discuţie dintre
un ziarist şi un interlocutor, în care unul pune întrebări, celălalt oferă răspunsuri,
jurnalistul încercând să obţină informaţii privind un subiect anume. De fapt, pentru orice
ziarist, cea mai mare parte a timpului de lucru este ocupată de diferite discuţii sau
interviuri. Dar, în acelaţi timp, interviul este şi principala armă de atac a acestuia.
Dezvăluirile unor anchete nu sunt întotdeauna bine primite, cu siguranta, niciodata
de către cei afectaţi în mod direct. Jurnaliştii trebuie deci să convingă persoanele
implicate să vorbească înainte de publicarea anchetei. E posibil ca acest lucru să nu se
întâmple de la prima încercare. Pentru aceasta, trebuie să dea mai multe telefoane, să
insiste pentru a obţine o întrevedere, să trimită scrisori recomandate, dacă nu reuşeşte să
obţină un răspuns telefonic, câteodată chiar să se prezinte direct acasă, neanunţat, la
persoana cu care vrea să stea de vorba.
Aceste diligenţe, supărătoare şi agasante uneori, sunt necesare, din mai multe motive:
• mai întâi, este o chestiune de curtoazie şi de echitate. Dacă ancheta dezvăluie
informaţii negative despre cineva, este corect de a da o şansă acestuia de a
prezenta propria versiune asupra subiectului.
• discutia cu personajul cheie sau cu cel acuzat ar putea aduce o cu totul altă
perspectivă, neaşteptată, asupra afacerii sau îndrepta informaţiile inexacte.
• persoana interogată ar putea să dea jurnalistului mai multe informaţii şi de mai
buna calitate decat cele pe care el le avea.
• răspunsul poate fie o tăcere deplină fără comentarii, lucru care trebuie de
asemenea, menţionat din nevoia de echitate
Fiecare jurnalist are tehnicile proprii de interogare, iar unii nu le schimbă niciodată,
Cele mai bune tactici de interviu reflectă personalitatea reporterului. Iată câteva din
aceste tehnici generale de intervievare:
1.Treceți în revistă știrile apărute despre subiect – revista presei e necesară mai ales
când subiectul a fost deja mediatizat de către presa de știri, dar nu numai. Aceste știri sunt
adesea pline de greșeli, iar pentru a începe un interviu și o relație, faceți ordine în aceste
date.
2. Preluați controlul - ceea ce se întâmplă în cursul unui interviu este, la propriu, o
înfruntare de forțe. Încercați să alegeți locul unde vă așezați ca să vă simțiți confortabil.
Păstrați controlul asupra propriilor unelte, nu permiteți niciodată unei surse să se atingă
de propriul reportofon sau de carnetul de notițe.
3. Păstrați distanța – o butadă spune că „dacă un investigator are nevoie de un prieten,
atunci să-și cumpere un câine”. Dacă deveniți prietenul surselor voastre, veți sfârși prin a-
i trăda. Victimile bănuite nu sunt tot timpul atât de inocente pe cât par, oamenii politici
vizionari sunt câteodată niște șarlatani, capii industriei pot îneca propriul echipaj. Nu fi
prieten cu ei, ca să poți scrie despre ei
4. Folosiți stratagemele sursei - fiți asemenea ei: n-aveți milă pentru cei puternici, mai
ales când ei nu joacă loial. Dacă le observați slăbiciunele, folosiți-le! De exemplu, dacă
trecutul unei personalități publice dovedește că ea preferă declarațiile pompoase faptelor
reale, invocați cât mai multe fapte despre el care-i contrazic discursurile.
5. Surprindeți-vă sursa - dacă intervievați o personalitate publică, există mari șanse ca
aceasta să fi fost intervievată frecvent pe exact același subiect. Puteți trece peste acest
imperdiment cu un interviu care sparge tiparele. Foarte simplu, treceți în revista tot ceea
ce au făcut concurenții și faceți ceva diferit.
6. Lăsați sursa să vă surprindă - Jurnaliștii de știri sunt mereu grăbiți, astfel că
formulează întrebările încât sursa nu poate să spună ce crede că este important. Ce vă
poate deosebi de ceilalți reporteri abonați la această practică este de a acorda atenție la
ceea ce sursa vrea să spună. Răspunsul poate fi câteodată un subiect complet diferit și
mult mai important decât subiectul pe care l-ați vizat inițial.
7. Puneți sursa la treabă - oamenii își amintesc arareori despre un eveniment într-un
mod exact sau complet și de prima dată când vorbesc despre el. Sursa trebuie stimulată și
sprijinită, amintirile lor trebuie actualizate, experiențele dureroase trebuie să fie eliberate.
Nu fiți șocați când poveștile lor par modificate datorită acestui lucru.
8. Captați sugestia - în jargonul teatral american, „textul” este dialogul explicit, cel care
este enunțat pe scenă; „subtextul” descrie emoția și sensul din spatele dialogului, sugestia
sa. Fiți atenți ca în timpul unui interviu să nu ignorați sugestia, intenția implicită. În
particular:
 Remarcați momentele când apar schimbrări de registru ale vocii, semnele
explicite ale unei tensiuni interne
 Acordați atenția momentelor în care vocabularul sursei devine vag sau repetitiv,
tot mai sărac în informații suplimentare (repetiția poate ajuta memoria, dar ar
trebui să aibă ca și consecință revelarea unor detalii noi)
 În sfârșit, luați seamă când sursa răspunde unei întrebări pe care nu ați pus-o.
Sursa încearcă să vă spună ceva mai important decât subiectul aflat în discuție sau
ar vrea să evite un anume teritoriu? Dacă este vorba de acest din urmă caz, acest
teritoriu este probabil cel pe care trebuie să-l explorați. Dacă aveți la dispoziție un
reportofon, fiți atenți la aceste incidente și ascultați cu atenție înregistrarea
9. Implicați sursa - relația cu o sursă poate să valoreze mai mult decât orice informație
pe care aceasta ar furniza-o într-un interviu. Cu timpul, această relație creează legături și
angajamente implicite. Anchetatorii debutanți pot, la modul inconștient, să se simtă
vinovați de a fi pătruns atât de adânc în experiența surselor lor și să evite mai târziu sursa
respectivă. Este exact lucrul care nu trebuie făcut. În loc de-a fugi, fiți în contact
permanent cu sursa. Sunați-l pentru a selecta informațiile, pentru a cere ultimele noutăți
sau pentru a solicita un comentariu despre ceva ce sursa cunoaște foarte bine. Nu așteptați
momentul când veți avea nevoie de o informație crucială pentru a resuna sursa pe care o
știți. Procedând așa, veți face ca sursa să fie tot mai mult implicată în acest proiect.
10. Recitiți imediat notițele - rezervați puțin timp după interviu pentru a reciti rapid
notițele și a vedea dacă există ceva ce ați uitat să înregistrați. Impresiile voastre despre
starea de spirit a sursei, ambiguitățile și alte detalii vor ieși la suprafață chiar la
finalizarea interviului. Notați-le imediat.
11. Luați pauză când este posibil - jurnaliștii obișnuiți cu dialogurile scurte, tipice
știrilor, pot avea dificultăți la angajarea unor conversații prelungite cu sursa. N-ar fi
neobișnuit ca acești jurnaliști, chiar experientați, să nu fi purtat niciodată o discuție mai
mult de o oră. Interviurile de investigație pot să dureze ore întregi, chiar zile. Trebuie să
vă păstrați controlul în tot acest timp, căci oboseală sau tensiunea angajată în discuție
poate să vă facă agresiv.
UNITATE 3

Interviul (II)
Regie, tehnici, strategii si reguli de urmat

Pentru jurnalistul de investigaţii, există schematic trei tipuri de interviuri: interviul


deschis, interviul discret şi interviul de confruntare (cheie).

Noţiuni de bază
1. Interviul deschis - În acest tip de discuţie sau interviu, jurnalistul va avea un
interlocutor dispus să ofere informaţii, fie că este direct implicat sau a generat subiectul
(oameni nemulţumiţi sau victime), fie că este neutru (specialist de ex.) şi nu ar avea nimic
de ascuns din ceea ce ştie referitor la subiect. Atitudinea ziaristului este neagresivă,
neameninţătoare, el încercând doar, prin şirul întrebărilor, să obţină cat mai multe
informaţii.
Discuţia este destinsă, atmosfera de colaborare, preocuparea jurnalistului fiind de
a înţelege cât mai bine subiectul, mecanismele, sistemele, etc. Nu e obligatoriu să fie
înregistrată în întregime, ci doar notat esentialul, acele lucruri ce urmează a fi publicate
sau se constituie în probe.
Interlocutorii pot fi: victima unei escrocherii de proportii, un participant la o
licitaţie aranjată, orice alt nemulţumit care generează o anchetă. Pe de altă parte, poate
fi un contabil, un expert financiar, un poliţist, un comisar al GF, un jurist, etc., oricine
altcineva cunoscător al mediului în care se desfăşoară ancheta.

2.Interviul discret - face parte din „arsenalul” jurnalistului de investigaţii, deoarece el


trebuie să obţină informaţii, chiar dacă se schimbă pozitionarea celui intervievat faţă de
subiect. Interlocutorul, în acest caz, nu mai este un binevoitor. E posibil ca acesta să nu
dorească să vorbească din motive ca:
• prejudecata că „nu e bine să te încurci cu presa”, chiar dacă nu are nici o legatură
cu subiectul
• Inchipuindu-şi că, având o oarecare tangenţă cu subiectul, este el ţinta anchetei
• anticipând un anume pericol prin ricoseu
• solidaritate umană, de breasla etc. cu cei anchetaţi
• situaţia existentă îi convine şi lui.
Măiestria ziaristului este de a-l face să vorbească, uzând de toate tertipurile profesionale
şi legale care-i stau la îndemână. Aici, chestiunea esenţială este modul de abordare.
Formula de preferat este de a-l lua pe ocolite, cu toate precauţiile de rigoare:
• că înţelege precis care este scopul,
• că înţelege care este ţinta reală sau lipsa unei ţinte,
• motivând că este vorba despre o verificare de rutină.
Importante sunt şi locul (la o „bere”, la o „cafea”) şi sugestia păstrării discreţiei asupra
acestei întâlniri. Ideea este de a-l convinge că nu participă la o întâlnire oficială, cu
reportofon şi aparat de fotografiat.
Jurnalistul nu trebuie, şi în nici un caz la inceputul discutiei, să-şi trădeze ţinta
anchetei, numele persoanelor implicate direct sau faptele de care sunt acuzate. El poate
arăta prin întrebări că ştie şi înţelege chiar mai puţin decât stau lucrurile în realitate. Cu
un singur scop, de a-l face să vorbească.
Interlocutorii pot fi: membrii ai sistemului investigat, colegi de instituţie ai
reclamantului şi ai celui anchetat (acuzat), subordonaţi, prieteni, duşmani ai acestora
etc.
3.Interviul de confruntare - reprezintă unul din momentele cheie al investigaţiei şi nu
trebuie să lipsească „probatoriul” jurnalistului de profil. Este chiar momentul în care
acuzaţiile sau faptele sunt date pe faţă în faţa persoanei ce face obiectul anchetei, iar
acesta este ales, de obicei către finalul documentării. Avantajul confruntării la începutul
anchetei poate fi doar elementul supriză, atunci când interlocutorul nu ştie că este
investigat. Dar, în acest caz, interviul ar putea fi irelevant, jurnalistul nefiind suficient
documentat şi familiarizat cu subiectul anchetei, neavând probe puternice cu care să-şi
susţină temele de discuţie şi neavând nici convingerea pe deplin formată asupra faptelor
discutate. Interviul intempestiv poate să fie însă şi benefic, atunci când provoacă, mizând
pe elementul şoc, reacţii, atitudini, dezvăluiri neaşteptate.
Ca să fie o reuşită, interviul de confruntare trebuie să urmeze o anume regie,
adaptată în funcţie de interlocutor.
• Primul succes este ca interviul să aibă loc. Nu puţine sunt cazurile în care subiecţii
anchetei refuză dialogul, considerând că aşa este mai bine pentru ei. Depinde de
modul în care este solicitat, ce şi cât se spune în această solicitare, de atitudinea
neutră, neagresivă, raţională a jurnalistului şi de puterea de convingere a acestuia.
Atitudinea cea mai potrivita este declararea intenţiei de a lămuri în amănunt
lucrurile, a face solicitarea pentru a nu fi refuzat.
La extrem, se situează jurnalistii „tupeişti”, care încearcă să-şi intimideze şi
domine interlocutorul prin regia întrebărilor puse. Ei vorbesc răspicat, pentru a-i testa
reacţiile interlocutorului, interesaţi doar de a pune formal întrebările şi nu neapărat de
conţinutul răspunsurilor şi de influenţa lor asupra anchetei. La polul opus sunt jurnaliştii
(aparent) timizi, disimulaţi, care vor evita întrebările şi acuzaţiile directe, fie pentru că n-
au curajul de formulării directe, fie pentru că nu doresc ca răspunsurile să le dărâme
eşafodajul construit pe alte probe.
• a doua reusită a interviului ar fi să pui întrebările cele mai incomode şi dificile
fără urma de agresivitate, pe tonul cel mai firesc şi cu zâmbetul pe buze. O
atitudine inocentă, aparent neştiutoare, lasă loc pentru întrebări suplimentare, în
acelaşi registru firesc, al dorinţei de a înţelege „cum stau lucrurile”. Nu trebuie
însă uitată nici o întrebare şi scăpat nici un detaliu din răspunsurile primite.
• O reusită deplină a interviului ar fi să obţii exact ceea ce te interesează:
recunoaşterea vinovaţiei, a faptelor comise, a acuzaţiilor aduse. Ceea ce se va
întampla foarte rar. Important este să-l faci să vorbească, să-l asculţi şi, în acelaşi
timp, să-i araţi că nu iei de bune tot ce auzi. Dar la fel de important este să
foloseşti la maxim fiecare informaţie primită, să-i găseşti locul şi contextul
potrivit, să evaluezi critic tot ceea ce ai reuşit să obţii, locul fiecărui detaliu în
economia anchetei, în logica şi cursul evenimentelor.

Reguli:
 Formulaţi întrebările în detaliu la faţa locului, având notate doar câteva
cuvinte cheie; va crea impresia de firesc; va lăsa câmp deschis unor întrebări
suplimentare
 Puneţi întrebările cu naturaleţe, privindu-şi interlocutorul în ochi, pe un ton
calm, dar cu o atitudine fermă. Lasă-l să înţeleagă că nu esti nici prieten, nici
duşman şi că nu te vei lăsa înşelat de răspunsurile sau strategiile lui.
 Intrebările, cel putin la început, să fie de tip deschis, pentru a nu putea
răspunde cu „da” sau „nu”. De exemplu: „cine”, „ce”, „unde”, „cand”, „cum”,
‚de ce”.
 Pune întrebări simple pentru a nu lăsa loc la divagaţii şi deturnări de la subiect
 Foloseşte arma tăcerii, care poate fi la fel de redutabilă ca oricare întrebare.
Tăcerea, după un răspuns nesatisfăcător, creează interlocutorului un
disconfort, o dificultate, un gol, pe care simte nevoia să-l umple cu ceva şi ar
putea spune lucruri la care nu s-a gândit şi pe care n-ar fi vrut să le spună
 Nu puneti două întrebări într-una singură; oferiţi posibilitatea de a răspunde la
una singură, de obicei la cea mai uşoară sau convenabilă
 Nu emiteţi judecăţi de valoare, opinii, păreri personale legate de subiect
 Nu puneţi întrebări cu răspuns cunoscut sau previzil
 Nu încărcaţi întrebarea cu amănunte pentru a arăta că sunteţi documentat, s-ar
putea să oferiţi interlocutorului o cale de scăpare
 Evitaţi expresiile dure, acuzaţiile directe, invectivele. Nu trebuie folosite
cuvinte precum: „hoţ”, „escroc”, „acuzaţie”, „dosar penal”, „evaziune”,
„înşelăciune”, „spălare de bani”, „fraudă”, „anchetă”, etc. S-ar putea să aveţi
surprize, interviul să se termine brusc, să fiţi poftit afară
 Pregăteşte cu atenţie şi precauţie întrebările dure, stânjenitoare, pune-le la
momentul şi în contextul potrivite, pentru a le face suportabile şi a obţine un
răspuns, oricare ar fi acesta
 La sfârşit, întreabă interlocutorul dacă nu are ceva de adăugat.

TEMĂ: REALIZAȚI UN SCENARIU PENTRU INTERVIUL DE CONFRUNTARE


PENTRU TEMA FINALĂ
MODUL V

I. Cuprinsul modulului:

1. Organizarea materialelor

2. Redactarea. Contextualizarea. Reguli de construcţie şi redactare

3. Atribuirea. Finalul

II. Obiectivele modulului

1. Însușirea de către cursant a unor reguli de gestionare a


informațiilor obținute și de organizare a materialelor deținute

2. Înțelegerea de către student a contextului anchetei și a necesității


prezentării lui în forma finală

3. Însușirea și aplicarea unor principii de redactare a anchetei

4. Însușirea și aplicarea și aplicarea unor reguli de construcție,


redactare și editare a anchetei

5. Însușirea și respectarea unor reguli de atribuire a informațiilor în


economia anchetei

III. Cuvinte cheie

Gestionarea informațiilor, organizarea materialelor, context, redactarea anchetei,


principii de redactare și editare, reguli de redactare și editare, atribuirea, finalul
anchetei
UNITATE 1

Organizarea materialelor
Ancheta generează mult mai multe informații decât un articol obișnuit, iar aceste
informații trebuie gestionate și cer o organizare continuă. Munca de organizare face parte
integrantă din procesul de cercetare, scriere și publicare. Experiența arată că, dacă nu se
rezervă timp pentru organizare, va fi nevoie de două ori mai mult timp pentru finalizarea
proiectului, iar produsul anchetei va fi mai greu de compus, de explicat și de apărat.
Înafară de asta, jurnalistul nu va simți aceeași plăcere să muncească, pentru că va fi mai
neliniștit, dezorganizat, panicat și chiar frustrat în lipsa unor certitudini.
Mai întâi, trebuie făcută ordine în documente, ceea ce presupune:
• Să știți ce documentație ați găsit și ce informații conține aceasta („activele”)

• Să știți unde se găsește fiecare „activ” și să-l aveți tot timpul la îndemână (în 30
de secunde maximum)

• Să puteți stabili legături între fapte pornind de la „activele” deținute

Acest proces presupune două părți:


• Partea vizibilă constă în crearea unei baze de date – o arhivă care vă permite
regăsirea ușoară a faptelor printre propriile documente

• Mai puțin evident, organizând baza de date, structurați subiectul și construiți


încrederea că acesta e bun

Crearea bazei de date


Construirea unei baze de date sau a unei arhive se poate face cu ajutorul dosarelor
de hârtie, a datelor electronice sau o combinație dintre cele două. Nu merită totuși să faci
asemenea construcții dacă nu vor fi folosite, ceea ce presupune că structura trebuie să
îmbine robustețea cu rapiditatea.
Construirea unei asemenea structuri solicită următoarele tipuri de activități:
A/ Adunarea documentelor – cărți de vizită, acte, documente, note, transcrieri etc.
B/ Analiza documentului pentru a evaluarea conținutului – se subliniază pasajele mai
importante sau se pun semne pe pagină
C/ Fiecare document primește un nume sau un număr – numele să fie sugestiv pentru
conținut. Dacă sursa este confidențială, primește un nume de cod
D/ Arhivarea documentelor - Puneți totul în ordinea care vi se pare naturală. Sunt de
preferat documente în ordine alfabetică, în dosar fizic sau în fișier electronic. Sau pe
subiecte: un fișier pentru un subiect dat, apoi subfișiere pe măsură ce apar elemente în
plus. În interiorul fișierelor, documentele se vor organiza în ordine cronologică, pornind
de la cel mai recent
E/ Consultarea cu regularitate a documentelor – cel puțin o dată pe lună, nu pentru a
le ține la zi, ci pentru a nu uita ce conțin
F/ Transferarea de documente între fișiere cu legături între ele - tehnică folosită de
FBI: când un document se raportează la un altul (de exemplu, dacă două documente
conțin numele aceleiași persoane), copii ale fiecăruia dintre documente sunt deversate în
fiecare din cele două dosare
G/ Crearea de dubluri - dacă documentele sunt confidențiale, se fac copii și se pun într-
un loc sigur (ceea ce exclude propria locuință sau birou). Nu se pun date confidențiale,
precum nume ale unor surse personale, în calculator personal. Niciun dosar de pe
computerul tău nu poate, niciodată, a fi considerat în siguranță.

Structurarea datelor: crearea fișierului „dispecer”


Activele nu servesc la nimic dacă nu conduc la un subiect. Ipotezele ajută la
păstrarea nucleului subiectului și ghidează cercetarea. Dar ele nu sunt suficiente pentru a
compune o poveste legată și bine structurată. Pentru a face asta, e nevoie de un
instrument principal: fișierul dispecer. Fișierul dispecer este la bază un hipermarket de
date – un loc unde se adună toate activele adunate. Dar nu este un bazar fără nume și
identitate, pentru că va fi ordonat. Ideea este de a avea toate informațiile de care ar putea
fi nevoie într-un singur loc și sub o formă unică.

Crearea fișierului dispecer


A/ Se creează un fișier nou – de tip Word sau Excel, care este mai familiar
B/ Se transferă datele în acest fișier
• „date” înseamnă toate faptele care servesc scrierii anchetei: nume și date despre
sursele folosite (mai puțin sursele confidențiale sau cu risc), transcrierea
interviurilor, extrase din documente etc.

• Datele electronice se îndosariază, cele pe hârtie se scanează și se arhivează după


regula impusă

• Fiecare dată se arhivează împreună cu sursa ei, pentru sursele materiale se dau
toate informațiile bibliografice posibile.

• Fișierul dispecer trebuie să conțină informații precum data primului contact cu


ținta, ce a spus aceasta, când și dacă jurnalistul a făcut o promisiune unei surse și
alte asemenea

• nu se pun niciodată în fișierul dispecer informații care ar putea compromite


securitatea sursei

C/ Când se transferă date, acestea se pun într-o ordine preliminară. Ordinea cea mai
simplă și cea mai puternică din punctul de vedere al organizării este ordinea cronologică
D/ Relațiile revelatorii dintre date descoperite pe parcurs se trec în fișierul dispecer,
marcându-le cu o notă distinctivă
E/ Date se transcriu folosind același format (z/l/a, de exemplu). În plus, trebuie scrise
corect numele proprii de fiecare dată. Dacă nu, căutarea lor poate da greș

Avantajele calculatorului
• La momentul scrisului, datele sunt gata pregătite și în bună ordine, excluzînd
posibilitatea omiterii unora sau altora

• La momentul verificării faptelor înaintea publicării, având datele și sursele într-un


singur loc, se face economie de timp și de angoase

• Pe scurt, se va lucra mult mai repede și mai bine

Principii și mijloace folosite în procesul de organizare a documentelor


1. Organizați documentele, tăieturile de ziar etc., într-un fel care să ușureze
accesul imediat la datele specifice.
2. Dați un nume (și eventual un număr) documentelor și clasați-le chiar de când
intră în posesia voastră.
3. Creați un fișier dispecer care regrupează informațiile și referințele acestora într-
o ordine unică.
4. Folosiți procesul de organizare pentru a identifica datele lipsă în anchetă și
punctele care cer în continuare cercetări.
5. Intersectați datele din dosare specifice cu date conținute de alte dosare,
consultându-le și rearanjându-le.

.
UNITATE 2

Redactarea. Contextualizarea. Reguli de construcţie şi redactare

O anchetă jurnalistică nu este o simplă prezentare de fapte. Dincolo de


surprinderea unor fenomene, abuzuri, acte de corupţie etc., oricât de bine documentate,
important este ce se afla în spatele acestora, ce anume le generează, ce se întamplă în
culisele acestora. O anchetă trebuie să explice mecanismul prin care acestea devin
posibile, lacuna legislativă, proasta functionare a justiţiei, complicitatea, toleranţă sau
interesul autorităţilor sau ale factorilor politici.

Scrierea unei anchete nu este deloc același lucru cu scrierea unei știri. Cum s-a
arătat deja, organizarea muncii și a datelor joacă un rol crucial, pentru că aceasta leagă
munca de investigare de procesul de scriere. A compune versiunea finală a unei anchete
solicită capacitați altele decât cele cerute pentru scrierea știrilor și implică principii
creative diferite. Aici se face apel la regulile narațiunii la modul cel mai complex.
Jurnalistul trebuie să folosească simultan regulile de scriere ale unei ficțiuni, evitând
totuși să compună o ficțiune. În plus, starea propriei emoții se inserează în text, fie
conștient, fie, nu.
Publicul nu vrea doar și nu are nevoie numai de informație. El cere semnificarea
faptelor și cineva trebuie să creeze această semnificație. Povestiți subiectul într-un fel
care să rețină atenția, cu condiția ca faptele să o susțină.

Faptul descris trebuie să aibe o anume anvergură şi să prezinte datele unui


fenomen (social, economic, politic), cu influenţă nefastă în viata comunităţii. De aceea,
înainte de a începe redactarea propriu-zisa a anchetei, jurnalistul trebuie să-şi mai pună
câteva întrebări privind:
 gradul de generalitate al faptelor prezentate,
 conjunctura,
 factorii favorizanti – legistativi, politici, economici, sociali,
 mecanismul sau sistemul
 „victimele” directe şi colaterale ale anchetei,
 datele statistice revelatorii la subiect,
 date comparative, la nivel local, naţional sau internaţional.
Prin asta, jurnalistul îşi ridică ochii din datele şi probele sale imediate pentru a căpăta o
vedere de ansamblu şi a putea panorama câmpul investigaţiei lui.

Jurnalismul convențional vrs. Jurnalismul de investigație


Jurnalismul convențional
 Articolul este conceput ca o oglindă a lumii, acceptată aşa cum este. Jurnalistul nu
doreşte alt rezultat decât de a informa publicul.
 Reportajul nu cere angajarea personală a reporterului
 Reporterul va încerca să fie obiectiv, fără prejudecăţi sau resentimente faţă de
personajele unie anchete
 Structura dramatică a reportajului nu are o mare importanţă. Subiectul nu are un
sfârşit, căci actualitatea nu se stă pe loc.
 Reporterul poate face greşeli, el sunt inevitabile şi, în general, fără mare
importanţă.
Jurnalismul de investigație
 Jurnalistul refuză să accepte lumea aşa cum este. Subiectul său vizează să
pătrundă sau să expună o situaţie dată pentru a o schimba, a o denunţa sau a
promova exemplul unei soluţii mai bune
 Fără angajarea personală a reporterului, subiectul nu se va finaliza
 Reporterul încearcă să fie drept şi riguros în raport cu faptele, putând însă indica
călăii şi victimele. Reporterul ar putea, de asemenea, să ofere o judecată sau un
verdict
 Structura dramatică a anchetei este esenţială pentru impactul ei şi se încheie cu o
concluzie care dă sens faptelor
 Greşelile expun jurnalistul la sacţiuni formale sau informale şi ar putea afecta grav
sau chiar distruge credibilitatea reporterului sau a instituţiei .
Redactarea în cazul anchetelor este mai dificilă decât la alte specii jurnalistice din
cauza cantităţii informaţiei, complexităţii acesteia, intinderii materialului, nevoii de
logică, claritate şi coerenţă. Seamănă cu a face un puzzle fără poza finală. Practic, trebui
să treci în revistă toată informaţia deţinută, să decizi în privinţa naturii ei, să obţii un
ansamblu şi efectul dorit, să decizi care sunt piesele necesare şi care inutile, ce formă şi
ce mărime trebuie să aibă şi cum trebuie privite la un loc.

Anchetele scrise abundă în structuri tipice articolelor de actualitate, axate pe cine,


ce, când sau unde. O anchetă conține aceste elemente, dar sub o formă mai profundă și
mai complexă. O anchetă presupune personaje care au motivații, trăsături, o poveste
proprie și alte însușiri care nu pot fi rezumate într-un titlu sau un citat. Întâmplarea se
petrece într-un loc care are propriul specific, arată un trecut, un prezent în care subiectul
se dezvăluie și un viitor care va rezulta din desfășurarea faptelor. Pe scurt, este o poveste
complexă. Pentru a fi funcțională, aceasta trebuie să fie structurată.

1. Două moduri de a structura textul anchetei


 O structură cronologică, unde evenimentele sunt dictate de derularea timpului,
fiecare acțiune succesivă schimbând derularea celei care urmează.

 O structură picarescă, unde ordinea evenimentele este determinată de un anumit


loc, iar actorii se mișcă traversând acest peisaj. Fiecare pasaj poate să se citească
sau să se vadă separat, deoarece conține toate elementele necesare ale unei o
mini-povești logice.
Alegerea se face în funcție de împrejurări. Unele subiecte prezintă desfășurarea
implacabilă a destinului și a timpului și acestea trebuie să fie structurate cronologic.
Altele dau sens unei lumi pline de locuri surprinzătoare și o structură picarescă se
potrivește cel mai bine aici.

Un posibil model de construcţie este a imagina articolul ca alcătuit din blocuri,


identificate ca şi componente esenţiale ale materialului, cu care şi în jurul cărora se
clădeste edificiul.
Alte reguli de constructie si redactare
La redactarea materialului se va urmări respectarea câtorva reguli:
• Fiecare parte a subiectului trebuie tratată pe rând şi separat, cât mai clar cu
putinţă, fără sărituri şi reveniri, pentru a evita confuziile.
• Legatura dintre blocuri trebuie făcută cât mai natural. Evitaţi, pe cât posibil,
folosirea conjuncţiei de genul „dar”, „totuşi”, „între timp”, „cu toate acestea”, ce
introduc o informaţie contradictorie în raport cu ce s-a spus mai înainte.
Informaţia de acest fel trebuie plasată către sfârşit, dupa argumentaţia ce
demonstrează o anume direcţie
• Unde este cazul, se vor folosi intro-urile, pentru a rezuma conţinutul şi a trezi de
la început interesul cititorului.
• Evitaţi fundăturile şi blocurile care nu conduc către blocul următor. Eventual,
acestea vor fi lăsate către final
• Folosiţi construcţia cronologică, acolo unde este posibil, care este simplă şi uşor
de urmărit
• Dezminţirile, negările, contrazicerile trebuie să urmeze imediat după acuzaţii. Prin
asta se evită confuzia şi se face economie de spaţiu, acuzaţiile nemaitrebuind
reamintite/reformulate în altă parte.
• Explicaţi cât mai mult şi cât mai clar, pentru a fi sigur că vă face şi înţeles. Există
situaţii complicate, profesii, termeni tehnici unde explicaţiile nu vor prisosi
niciodată.
• Folosiţi cu măsură construcţia consecutivă, prea des uzitată. Asta înseamnă că
începeţi cu o descriere scurtă, incitantă, a deznodamantului, fără a dezvălui totuşi
ultima finalitate a poveştii. Apoi urmează numele, timpul, locul şi povestea în
ordine cronologică.
• Evitaţi citatele lungi şi combinaţi citatele directe cu citatele indirecte şi cu citate
ale altor personaje, pentru a evita monotonia.
• Citatele din intro vor fi susţinute cu alte citate, mai ample, din text.
• Evitaţi formulările juridice, nu faceţi încadrări specifice Justitiei, articolul nu e un
rechizitoriu;
• Evitaţi excesele de limbaj, acuzaţiile directe, invectivele, întrebările retorice, tonul
revoltător, indignarea şi părerile personale; este treaba şi plăcerea cititorului de a
judeca şi a-şi face o părere. Când e vorba de o părere personală, necesară în
context, trebuie precizat acest lucru;
• Folositi subtitlurile şi intertitlurile, ce articulează textul, îl fac mai accesibil şi mai
uşor de înţeles;
• Poţi folosi desene, scheme grafice, ce clarifică într-un mod vizibil încrengături,
reţele, relaţii, lanţuri de firme, care ar necesita foarte multe cuvinte pentru a le
face pe deplin înţelese;
• Folosiţi casetele pentru anumite detalii: portrete, CV-uri, evenimente paralele,
date comparative sau statistice, date cronologice, liste, etc.
• Se vor folosi fotografii relevante şi facsimile (fragmente), în limita spaţiului
disponibil;
În jurnalism, redactarea este arta sporirii forței unui text reducând lungimea acestuia.
Redactarea trebuie să servească țelului de a face rezultatul mai clar și mai ritmat. Textul
final va trebuie să răspundă la trei criterii principale:
• Este coerent?
Adică, țin toate detaliile de același ansamblu? Au fost rezolvate toate contradicțiile care
au ieșit la iveală dintre fapte?
• Este complet?
S-a răspuns la toate întrebările ridicate de subiect? Sursele citate pentru fiecare fapt sunt
cele mai potrivite?
• Se mișcă bine?
Dacă povestea încetinește sau revine mereu în urmă, publicul este pierdut.
UNITATEA 3

Atribuirea. Finalul

Un aspect important de redactare este atribuirea informaţiilor, urmărind prin asta a da


cititorilor elementele necesare pentru a-şi forma o părere despre informaţiile pe care le
conţine articolul. Cititorul nu trebuie să se întrebe „cum a obţinut ziarul aceste
informaţii”. Acest lucru nu se întamplă dacă sunt respectate câteva reguli despre când,
unde şi cum să se citeze sursele.
 Exista cazuri când atribuirea nu este necesară; este cazul unor date geografice,
evenimente de anvergură locală sau natională, cataclisme, incendii, inundaţii,
evenimente cunoscute de toata lumea;
 Se va atribui unei surse clare informaţia care este sau poate deveni controversată;
 Este de evitat atribuirea pasivă, de genul „s-a înţeles”, „se spune”, „se zice”, „se
consideră”, „s-a anunţat”.
 Lămuriţi modul în care a fost obţinută informaţia, specificând „printr-un
comunicat”, „printr-o declaratie”, „într-o conferinţă de presă”, „într-o declaraţie în
exclusivitate” etc.
 Daţi cât mai multe detalii despre sursă, precum nume, funcţie, grad, vechime,
experienţă, dacă a fost martor ocular, etc.
 Dacă sursa este anonimă, daţi cât mai multe referinţe posibile despre ea, fără a o
trăda. Dacă este unică, se va preciza acest lucru, iar pluralul se va folosi dacă se
justifică.
Atribuirea trebuie făcuta la început, eventual în intro, fără a mai marca toate detaliile
privind sursa (funcţii, titulaturi, etc). In interiorul textului, atribuirea se va face discret, la
sfârşitul frazelor. Daca există o singură sursă, acest lucru nu trebuie repetat, devenind
subînţeles.

On, off sau anonim?


Categoriile de atribuire sunt următoarele:
Off: Jurnalistul promite de a nu se servi de informațiile furnizate de sursă, cu excepția
cazului în care găsește aceleași informații în altă parte. Sursa nu poate interzice
jurnalistului, în aceste condiții, să dezvăluie informațiile
Fără atribuire („pe surse”): Jurnalistul se poate servi de informații, dar nu le poate
atribui direct sursei. O identificaree de genul „o sursă din apropierea ierarhiei judiciare”
poate să fie convenită între jurnalist și sursă.
On the record: Jurnalistul poate folosi informațiile și le poate atribui sursei.
Sursa decide dacă vrea să rămână anonimă sau nu. Nu putem cere oamenilor să ne
furnizeze informații sub propria identitate dacă pun în pericol potențial cariera sau
securitatea lor sau a celor apropiați. Este în întregime responsabilitatea jurnalistului de a
asigura că alegerea sursei este respectată. Faptele trebuie să fie dezvăluite de felul în care
să nu poată duce la identificarea sursei care dorește să rămână anonimă. În plus, este
recomandat ca jurnalistul să nu pună întrebări altor surse pe baza unor fapte care nu pot
proveni decât de la o sursă unică.
A folosi sursele anonime înseamnă a transfera riscurile inerente de la sursă la
jurnalist. Credibilitatea lui va fi în joc dacă informația este eronată. Dacă este dat în
judecată, el nu are nicio probă și nici informații exacte. Din acest motiv, este recomandat
să nu se fondeze anchetele pe surse anonime, mai puțin în următoarele condiții:
• Puteți accede la probe materiale provenind de la alte surse
• Informația furnizată de sursa anonimă este în concordanță cu alte informații
verificate sau verificabile
• Sursa s-a arătat credibilă în alte împrejurări
• Dacă sursa își bazează informația pe un document și acest document nu permite
ajungerea la sursă, cereți-l, să-l aveți la voi. Nu vă permiteți să citați extrase dintr-
un document confidențial fără a cunoaște întreg contextul în care se inserează
citatul.
Finalul

Arta narativă cere un final satisfăcător, dar, din păcate, jurnaliștii nu au dreptul de să-l
inventeze. În loc de a scrie un final de anchetă, ei trebuie, pur și simplu, s-o închidă.
Diferența este semnificativă. Un final rezolvă toate misterele unei povești. Închiderea
marchează simplu punct în care subiectul ia sfârșit.

Finalul materialului nu trebuie ignorat, pentru ca lasă ultima impresie, care contează.
Nu trebuie să conţină sentinţe/verdicte şi articolul nu trebuie încheiat brusc. O anecdotă,
o scenă semnificativă de final, un fapt amuzant sau o dată statistică revelatoare, un citat
bun sau o întorsătură neaşteptată a firului principal pot fi câteva sugestii de pentru
încheiere potrivită. Asta dacă nu se recurge la obişnuitul logos de final al jurnalistului.

O recomandare spune că adesea este bine de a lăsa sursei, cuiva implicat în subiect,
ultimul cuvânt. O alta este de a aduna conștient momentele potrivite pentru închidere,
încă din timp anchetei. Oricum ar fi, ultimul cuvânt trebuie să fie autentic. Multe
investigații sunt sabotate de autor în ultimele rânduri, pentru că autorul nu vrea să audă
ceea ce ancheta spune sau pentru că, inconștient, îi este frică să o spună.

„Acceptați adevărul a ceea ce ați descoperit. Este mai greu de făcut decât de crezut și
aceasta face noblețea muncii voastre. Dacă munca v-a dat dreptul să rostiți un
rechizitoriu, faceți-o. Păstrați măsura, fiți drept, rămâneți în limitele a ceea ce știți că este
absolut adevărat. Dar nu negați, sub nicio formă, ceea ce ați dovedit” (Mark Hunter).

TEME UNITATE 1

REDACTATI ANCHETA PENTRU TEMA FINALA, URMAND REGULILE DE


CONSTRUCTIE ȘI RDACTARE MENTIONATE IN CURS
SUMAR

Sarcini şi teme ce vor fi notate

Modul I
Temă UNITATE 1:
Efectuaţi o monitorizare a presei locale şi centrale în scopul identificării unor anchete
jurnalistice și a instituțiilor care le publică/difuzează
Temă UNITATE 2:
Identificaţi trei subiecte de investigaţie jurnalistică, prezentând succint subiectul şi
precizând publicaţia prin care au fost difuzate

Modul II
Temă UNITATE 2
Realizaţi dosarul de presă pentru subiectul pentru tema finală (corespunzător etapei în
care se găseşte investigaţia)

Modul III
Temă UNITATE 2
Selectaţi două anchete din presa locală şi naţională, indicând tipurile de surse umane
utilizate de jurnalist. Încercaţi să identificaţi dacă/unde au fost utilizate surse conspirate

Temă UNITATE 3
Menţionaţi cele mai reuşite acţiuni sub acoperire pe care le-aţi întâlnit, în anchete
jurnalistice, cărţi de profil sau filme vizionate

Modul IV

Teme UNITATE 1
1. Întocmiţi harta ideilor la subiectul ales pentru tema finală
2. Faceţi inventarul surselor posibile la acelaţi subiect, după modelul prezentat în curs
Temă UNITATE 3
Prezentaţi planul pentru interviul/interviurile de confruntare necesar anchetei pentru tema
finală. Ar fi recomandat ca acesta să cuprindă: strategia de abordare, lista temelor de
discuţie, întrebările esenţiale şi cele dificile

Modul V
Temă UNITATE 3

Redactaţi ancheta pentru tema finală (asupra acestei forme titularul de curs va putea face
observaţii, iar studentul îi va putea aduce îmbunătăţiri)

Temele trebuie efectuate şi expediate titularului de curs în condiţiile şi la termenele


precizate mai sus. Recomand expedierea temelor grupate pe module (Modul I – 2 teme,
Modul II – 2 teme, Modul III – 4 teme, Modul IV – 3 teme, Modul V – 2 teme), cu
precizarea că, pentru primele două module, temele pot fi trimise odată. Lămuriri din
partea titularului de curs se pot solicita în fiecare zi de joi, prin e-mail, în mod obişnuit,
sau telefonic, în mod excepţional.

Glosar
Investigaţie jurnalistică - cercetarea, printr-o abordare amănunţită şi de profunzime, în
vederea obţinerii de informaţii, făcută cu mijloace specifice profesiei de jurnalist şi în
scopul publicării, menită să demonstreze un fapt, mai ales negativ şi ascuns vederii, prin
strângerea de probe.
Ancheta jurnalistică - produsul specific al investigaţiei jurnalitice, ce capătă o formă
publicabilă scrisă, audio sau video, care îşi atinge scopul de a demonstra public, prin
informaţiile prezentate, într-un mod convingător, ceea ce şi-a propus.

Probele jurnalistice - sunt dovezile, sub formă de informaţii publicabile/publicate,


obţinute de jurnalist prin documentare, ce susţin afirmaţiile, acuzaţiile, dezvăluirile, etc.
sale referitoare la un subiect anume
Sursa de informare - orice persoană sau obiect care furnizează informaţii referitoare la
un anumit subiect constituie o sursă
Investigaţia sub acoperire - metoda de investigare prin care jurnalistul pătrunde în
mediul ce fac obiectul anchetei fără a-ţi declara intenţiile şi fără a-şi dezvălui identitatea,
făcând din acel mediu sursa sa de informare
Harta ideilor - un brainstorming (furtună pe creier) legat de un anumit subiect; a
provoca şi aduna toate ideile posibile legate de acest subiect, a tria şi ierarhiza a aceste
idei în funcţie de plauzabilitate şi capacitate de utilizare
Inventarul surselor posibile - o trecere în revistă exhaustivă a întrebărilor posibile
legate de un subiect, fiecare răspuns indicândo sursă de informare
Interviul - o discuţie dintre un ziarist şi un interlocutor, în care unul pune întrebări,
celălalt oferă răspunsuri, jurnalistul încercând să obţină informaţii privind un subiect
anume
Campania de presă - seria de investigaţii jurnalistice de-a lungul cărora ziaristul
urmăreşte un subiect şi în care ziarul îşi foloseşte toate resursele în urmărirea unei cauze