Curs 9 și seminar

Rezolvare temă:
1. La o societate se fabrică două produse A și B. Cheltuielile efective directe înregistrate
pentru produsul B sunt de 500 000 lei, reprezentând 25% din totalul cheltuielilor directe.
Cheltuielile comune de secție sunt de 300 000 lei, iar cele generale 200 000 lei. La
repartizarea cheltuielilor indirecte pe produs se are în vedere ponderea cheltuielilor directe ale
fiecărui produs în totalul acestora. Producția neterminată la sfârșitul perioadei pentru produsul
B este de 60 000 lei. Costul de producție planificat pentru produsul B este de 500 000 lei.
Precizați formulele contabile privind înregistrarea obținerii produsului finit B la cost de
producție standard și efectiv. Care este valoarea abaterii pentru produsul B și cum se
înregistrează aceasta ?
Total cheltuieli directe = 500 000 x 100 = 2 000 000 lei
25
Cheltuieli directe produs A = 2 000 000 lei – 500 000 lei = 1 500 000 lei
Ponderea cheltuielilor directe în total cheltuieli directe A = 1 500 000/2 000 000 =
0,75
Ponderea cheltuielilor directe în total cheltuieli directe B = 500 000/2 000 000 =
0,25
Cheltuieli indirecte repartizate A = 0,75 x 300 000 = 225 000 lei
Cheltuieli indirecte repartizate B = 0,25 x 300 000 = 75 000 lei
Cost efectiv produs B = 500 000 cheltuieli directe + 75 000 cheltuieli indirecte
repartizate – 60 000 (producție neterminată la sfârșitul lunii) = 515 000 lei
Înregistrări contabile:
1) Obținerea produsului finit la cost de producție standard:
931 = 902 500 000 lei
2) Obţinerea produsului finit la cost de producţie efectiv:
902 = 921 515 000 lei
3)Înregistrarea abaterii:
903 = 902 15 000 lei

SISTEME ALE COSTURILOR PARȚIALE

Diversificarea activităților de producție și desfacere, sub aspectul organizării,
funcționării, dotărilor și chiar a rezultatelor obținute, a solicitat și în materie de costuri o
alternativă, o altă opțiune decât cea a costurilor complete. Alternativa o reprezintă costurile
parțiale care conțin doar cheltuieli legate nemijlocit de volumul activități. Ne referim la
cheltuielile variabile, care depind de volumul de activitate și la cheltuielile directe, care se
identifică, încă din momentul efectuării lor, pe un anumit purtător de costuri care poate fi un
produs, o comandă, o lucrare, un serviciu, un contract, etc.
De asemenea, pe lângă costurile variabile și costurile directe, alte categorii de costuri
considerate considerate altădată costuri complete, pot fi incluse în categoria costurilor
parțiale:
 costul produsului – poate fi inclus în categoria costurilor parțiale, el neluând
în considerare cheltuielile generale de administrație (CGA) și cheltuielile de desfacere (CD);
 costul marginal – care se referă la consumurile aferente ultimei unități (serie,
lot, produs, etc) adiționale producției precedente. Această categorie de costuri este parțială pe
de o parte, prin prisma componenței, orice unitate nouă intrată în fabricație determinând
cheltuieli variabile proporționale, iar pe de altă parte, prin prisma faptului că se referă la o
parte a producției și nu la întreaga producție1.
Să reținem faptul că metodele de contabilitate şi de calculaţie a costurilor de tip
parţial iau în considerare, pentru determinarea costului unitar, numai o parte din costurile

1
Caraiani C., Dumitrana M. & colectiv – ”Contabilitate de gestiune & control de
gestiune”,,op.cit.,p.164

1
totale ocazionate cu producerea şi vânzarea producţiei. Deci, nu se mai calculează un cost
total al produselor ci unul parţial.
Cheltuielile de structură (fixe) care sunt considerate, în concepţia sistemului
costurilor parţiale, drept cheltuieli ale perioadei, deci generate de timp şi nu de activitatea
productivă desfăşurată.
Aceste metode elimină operaţiile de repartizare a cheltuielilor indirecte, care sunt şi
costisitoare şi îngreunează procesul de determinare a costului unitar. Astfel, renunţarea la
aceste operaţii de repartizare măreşte operativitatea determinării costurilor şi pune la
dispoziţia managementului întreprinderii informaţii operative referitoare la situaţia costurilor,
astfel încât deciziile din acest domeniu să poată fi luate la momentul oportun.
Metodele de calculaţie de tip parţial au utilizare, cu preponderenţă în activitatea de
analiză şi de planificare a costurilor.
Pornind de la clasificarea costurilor după criteriul variaţiei lor faţă de modificarea
volumului producţiei (costuri variabile şi costuri fixe) şi după criteriul identificării lor pe
unitatea de calculaţie (costuri directe şi costuri indirecte), metodele de calculaţie de tip parţial
iau în considerare unele sau altele din aceste categorii de costuri.

Metoda costurilor variabile (direct-costing)

Scurt istoric. Caracteristici.Conturi utilizate
Elemente ale acestei metode au fost relevate de către economistul german
Schmalenbach, la sfârșitul secolului XIX (în 1899) prin cercetarea comportamentului
cheltuielilor în raport cu volumul producției și elaborarea a două feluri de calculații: o
calculație simplă a cheltuielilor și o calculație a ”valorii de exploatare”. În opinia
specialistului german, esența acesteia o reprezintă împărțirea costurilor fixe și proporționale,
cu imputarea asupra unității de produs, doar a cheltuielilor proporționale nu și a celor fixe 2.
El propunea, separarea cheltuielilor fixe într-un cont colector și trecerea lor asupra
rezultatelor, prin ocolirea calculației costurilor. În Germania au mai fost și alți specialiști care
au utilizat un câte un concept sau au remodelat unul deja existent, prin prisma a ceea ce mai
târziu avea să devină metoda costurilor variabile. Astfel, J.Fr. Schar (în anul 1923)
folosește noțiunea de beneficiu brut determinat ca diferență între cifra de afaceri și cheltuielile
variabile și W. Hasenack (în 1929) acreditează ideea eliminării cheltuielilor fixe din
calculația costurilor.
Au urmat modele închegate și elaborate, concepute în SUA. Prima mențiune a
utilizării metodei costurilor variabile s-a făcut în 1908, de către o întreprindere care o folosea
pentru elaborarea unui sistem de prețuri, continuând însă să își evaluexe stocurile la costuri
complete. Donaldson Brown a elaborat pentru prima dată o calculație direct-costing în anul
1923 la General Motors, fără a utiliza raționamentul decizional pe termen scurt care este
asociat metodei. Ulterior, s-au consemnat alte două experiențe în domeniu: calculațiile
elaborate independent de J. Harris în 1934 și G. Charter Harrison în 1935, în întreprinderile în
care aceștia își desfășurau activitatea. În aceeași perioadă, modelarea costurilor potrivit
schemei direct-costing s-a manifestat și în Europa. În 1934, la uzina de autoturisme Citroen s-
au evidențiat premise ale metodei costurilor variabile în sensul că la o analiză a exporturilor s-
au constatat că filialele au pierderi mari deși practică procente de comisioane capabile să
acopere o parte a cheltuielilor generale și să permită, de asemenea, recuperarea taxelor vamale
aferente importurilor de materii prime.
Metoda direct costing se numeste de fapt, metoda costurilor variabile, deoarece
costul produsului cuprinde doar cheltuieli variabile, nu si fixe. Acesta este motivul pentru
care specialiștii americani și autorii lucrărilor de specialitate au renunțat la termenul direct-
costing, înlocuindu-l cu cel al costurilor variabile.
Aceasta se bazează pe tehnica clasificării cheltuielilor în:
1. Cheltuieli variabile sau operaţionale; 2. Cheltuieli fixe sau de structură.
În forma sa de bază, metoda costurilor variabile are o serie de caracteristici care o
individualizează și care i-au conferit statutul de metodă.

2
Demetrescu C.G. – ”Istoria contabilității”, Editura Științifică, București, 1972, p.121

2
Acestea sunt:
 utilizează criteriul clasificării cheltuielilor după criteriul comportamentului
acestora, pentru a le separa pe cele încorporabile în costuri (variabile) de cele
neîncorporabile (fixe);
 calculația specifică se sprijină pe indicatori care construiesc judecăți suport
pentru deciziile managementului;
 prestațiile sau serviciile reciproce, între diferite segmente organizaționale se
decontează la nivelul cheltuielilor variabile care sunt imputabile purtătorilor de costuri;
 nu este doar o calculație de costuri, ci și una a rezultatelor pe termen scurt,
este un instrument util în managementul întreprinderii, scopul principal constituindu-l
elaborarea unor decizii pe perioade scurte.
Conturile utilizate în metoda costurilor variabile sunt următoarele:
Contul 921 „Cheltuielile activităţii de bază” nu este influenţat de separarea
cheltuielilor în fixe şi variabile. Acest cont va fi dezvoltat în analitice doar pe locuri de
ocazionare şi purtători de costuri.
Conturile 922 „Cheltuielile activităţilor auxiliare” şi 923 „Cheltuieli indirecte de
producţie” sunt defalcate pe analitice corespunzătoare locului de ocazionare, se dezvoltă în
subanalitice pe cele două categorii de cheltuieli, variabile şi fixe, iar în cadrul lor pe elemente
de cheltuieli.
Conturile 924 „Cheltuieli generale de administraţie” şi 925 „Cheltuieli de
desfacere” se dezvoltă şi ele pe analitice corespunzătoare cheltuielilor fixe şi variabile, iar în
cadrul lor pe elemente de cheltuieli.
Indicatori primari
a) Costul unitar este alcătuit numai din cheltuielile variabile, reprezentate în
principal de cheltuieli cu: materiile prime și materiale, salariile și contribuțiile sociale aferente
personalului direct productiv, energia electrică și termică utilizate în scopuri tehnologice, etc.
Pentru a determina costul unitar, pe fiecare purtător de costuri, este necesară colectarea
cheltuielilor variabile și identificarea corectă a producției fizice. Relația de calcul este:
Chvi
C*i = Qi
Unde: Chv = cheltuieli variabile;
Q = producția fabricată și vândută;
i= purtătorul de costuri

b) Contribuția de acoperire (Ca) sau marja contribuției reprezintă aportul fiecărui

produs la obținerea rezultatului (profit/pierdere) și implicit la acoperirea cheltuielilor fixe.
Valoarea contribuției de acoperire poate fi și negativă ceea ce înseamnă că prețul de vânzare
nu este suficient pentru recuperarea costului, activitatea este nerentabilă, societatea neavând
resurse, prin prețul practicat, să acopere o parte a cheltuielilor fixe și astfel, nu se degajă
profit.
Denumirea de “contribuţie” (“contribuţie de acoperire”, “contribuţie brută”) se dă
diferenţei dintre venit şi costul variabil. Această diferenţă, numită de unii şi “marjă pe costuri
variabile” , este influenţată ca mărime de cele două elemente care o definesc: preţul de
vânzare şi costul variabil.
Contribuția de acoperire unitară (Ca*) se calculează ca diferență între prețul de
vânzare unitar (Pv) și costul unitar:
Ca*= Pv - C*
Contribuția de acoperire se poate calcula atât pe fiecare purtător de costuri, dar și
global, pe activitate. În acest scop, este necesară cunoașterea veniturilor din vânzarea
produselor care fac obiectul activității, acestea fiind denumite în continuare, cifră de afaceri.
c) Cifra de afaceri (CA) reprezintă valoarea producției fabricate și vândute, la preț
de vânzare. Relația de calcul este:
n
CA = Ʃ (Q * Pv)
i=1
unde: n = numărul purtătorilor de costuri

3
 Contribuția de acoperire pe fiecare putător de costuri (Ca i) se determină după una din
următoarele relații:
Cai = Qi x Ca*i sau Cai = Cai - Ci
Unde: C = costul total al purtătorului de costuri;
Contribuția de acoperire globală aferentă activității se determină astfel:
n
Ca = Ʃ (Q * Ca*) sau Ca = CA - C
i=1
Contribuția de acoperire, ca rezultat interimar, este formată din cheltuielile fixe și
rezultat (profit/ pierdere).
d) Rezultatul (R) este ultimul indicator primar care se poate determina în
succesiunea logică impusă de realitatea activității desfășurate, dar și de rigorile gândirii
economice. Potrivit concepției metodei costurilor variabile rezultatul se determină deducând
din contribuția de acoperire totala cheltuielile fixe. Relația de calcul este:
R = Ca – Chf
Unde: Chf = cheltuielile fixe ale perioadei
Se poate desprinde concluzia că profitul maxim se obține în condițiile unei contribuții
de acoperire maxime și respectiv a unor cheltuieli fixe minime. Minimizarea cheltuielilor fixe
se realizează fără repercusiuni asupra desfășurării normale a activității.
Modelul calculației costurilor variabile în forma sa de bază, poate fi sintetizat
astfel:
Cifra de afaceri CA
- Cheltuieli variabile - CV
= Contribuția de acoperire = CA
- Cheltuieli fixe - Chf
= Rezultat (profit/pierdere) = R
Observaţii
Prin mărimea sa, contribuţia tinde să acopere cheltuielile fixe şi profitul. Acest lucru
este foarte interesant şi ne permite calculul contribuţiei necesare (planificate) pentru a realiza,
de exemplu, un anumit profit planificat.
Bazându-se pe gruparea costurilor în fixe şi variabile, o astfel de structură pune în evidenţă
“marja pe cheltuieli variabile” (MCV), indicator extrem de util în a caracteriza aptitudinea
întreprinderii de a–şi acoperi cheltuielile fixe şi de a servi ca bază în determinarea cifrei de
afaceri minime ce dă un rezultat nul.
Costurile variabile permit calcului unei marje asupra costului variabil, pentru fiecare
produs, prin deducerea costului variabil din cifra de afaceri a firmei.
Studiu de caz
Societatea ”Exemplu” cu activitate de producție fabrică și vinde produsele A, B și C
pentru care se cunosc următoarele date:
Tabel 1. Situația produselor fabricate și vândute
Explicații Pro duse TOTAL
A B C
1. Volumul activității fabricate și 5 000 3 000 1 000
vândute (buc.)
2. Preț de vânzare unitar (u.m./buc) 2 000 5 000 11 000
3. Cheltuieli variabile totale (u.m.) 7 500 000 9 300 000 11 300 000
4. Costul standard total (u.m.) 7 800 000 9 900 000 9 800 000
5. Cheltuieli fixe (u.m.) 4 000 000
Se cere: să se calculeze indicatorii primari.
Rezolvare
Modul de calcul al indicatorilor primari sunt prezentați în Tabelul nr.2:
Denumirea indicatorului Relația de Pro duse TOTAL
calcul A B C
1. Cantitatea fabricată și 5 000 3 000 1 000 9 000
vândută (buc)

4
2. Preț de vânzare unitar 2 000 5 000 11 000
(u.m./buc)
3. Cheltuieli variabile totale 7 500 000 9 300 000 11 300 000 28 100 000
(u.m.)
4. Cheltuieli fixe 4 000 000
I. Cifra de afaceri CA=QixPvi 5000x2000= 3000x5000= 15 1000x11000= 36 000 000
10 000 000 000 000 11 000 000
II. Cost unitar Ci*=Chvi/Qi 7500000/5000= 9300000/3000= 11300000/1000=
1 500 3 100 11 300
III. Contribuția de acoperire Cai=Pvi-Ci 2000-1500= 5000-3100= 11000-11300=
unitară 500 1 900 -300
IV. Contribuția de acoperire Cai=QixCai 5000x500= 3000x1900= 1000x (-300)= 7 900 000
globală 2 500 000 5 700 000 -300 000
Cai=Cai-Ci 10000000- 15000000- 11000000- 7 900 000
7500000= 9300000= 11300000=
2 500 000 5 700 000 -300 000
V. Rezultat R=Ca-Chf 7 900 000-
4 000 000=
3 900 000
Explicații:
 produsul C este nerentabil, cu o contribuție de acoperire negativă. Ea arată că
prețul de vânzare nu este suficient pentru acoperirea costului produsului. Diferența dintre cele
două valori unitare ce caracterizează vânzarea – prețul de 11 000 u.m./buc și producția –
costul variabil de 11 300 u.m./buc. – reprezintă contribuția sau marja brută unitară, care în
cazul produsului C este de -300 u.m./buc;
 produsele A și B sunt rentabile, ambele au contribuții de acoperire pozitive:
500 u.m./buc. la produsul A și 1 900 u.m./buc la produsul B;
 produsul B este cel mai rentabil, prin marja sa, de 1 900 u.m./buc., are
capacitatea de a-și acoperi cheltuielile fixe și de a degaja un profit care să suporte partea de
cheltuieli de structură neacoperită de produsul nerentabil C;
 pe global, activitatea întreprinderii este profitabilă, ea degajând un rezultat
pozitiv, profit în valoare absolută de 3 900 000 u.m.;
 renunțarea la produsul C, ca soluție de îmbunătățire a rentabilității.
Decizia se ia numai în condițiile în care nu există cerere pentru acest produs și
pentru că fabricarea sa nu se justifică. În caz contrar, el se menține în fabricație, dar se
încearcă rentabilizarea prin: creșterea prețului de vânzare dacă există posibilități în acest sens
si mai ales dacă piața suportă creșterea; diminuarea costului prin revizuirea cheltuielilor
variabile care îl compun: scăderea consumurilor specifice, reducerea prețului de aprovizionare
pentru materii prime, reevaluarea timpilor pe operațiuni și a tarifelor de salarizare, etc.
Bazată pe împărțirea cheltuielilor în variabile și fixe, delimitare care are drept suport
evoluția cheltuielilor în funcție de trendul activității, metoda costurilor variabile raționează cu
ajutorul relației COST-VOLUM-PROFIT (CVP).
Studiul acestei relații s-a concretizat în calculul și interpretarea informațiilor date de
indicatorii: a) pragul de rentabilitate; b) factorul de acoperire; c) coeficientul de siguranță
dinamic; d) intervalul de siguranță.
a) Pragul de rentabilitate (Pr)
Este cunoscut în literatura de specialitate ca punct de echilibru, punct mort, sau
cifra
de afaceri critică.El arată volumul sau valoarea producției realizate și vândute de la care
putem vorbi de rentabilitate, totalitatea cheltuielilor fiind acoperită de veniturile obținute din
vânzări. În punctul mort, rezultatul întreprinderii este 0; va fi profit pentru o cifră de afaceri
mai mare decât valoarea cifrei de afaceri critică și pierdere pentru una inferioară acesteia.
Chf
Pr = Ca*

5
 Pragul de rentabilitate poate fi redat şi grafic, astfel:
C Ca
zona
profitului Ct
P (+)


zona Cf
pierderilor
(-)

Ca0 Ca
Figura 1. Reprezentarea grafică a punctului de echilibru
Din diagramă rezultă că pe măsură ce volumul activităţii creşte, cheltuielile fixe pe
unitatea de produs scad, aceasta deoarece cheltuielile fixe totale rămânând la acelaşi nivel, se
vor repartiza asupra unui volum de producţie mai mare şi deci cota pe unitatea de produs va
fi mai mică. Acest lucru va determina reducerea costului producţiei şi creşterea profitului.
Rezultatele analizei efectuate cu ajutorul pragului de rentabilitate permite o
optimizare a profitului în funcţie de factorii care îl determină, şi anume:
- preţul de vânzare;
- volumul fizic al vânzărilor;
- cheltuielile variabile;
- cheltuielile fixe;
- structura producţiei.
b)Cifra de afaceri critică. Pragul de rentabilitate exprimat în unități monetare, se mai
numește – cifra de afaceri critică (CA*)sau valoarea vânzărilor în pragul de
rentabilitate.
Modelul de calcul este: CA* = Pr x Pv
c)Factorul de acoperire (Fa) – indicator cu valențe decizionale, arată câte procente
din vânzări sunt necesare pentru acoperirea cheltuielilor fixe și obținerea unui profit.
Acest indicator se calculează ca raport între contribuția de acoperire globală și cifra de
afaceri. Factorul de acoperire este, de fapt, rata contribuției de acoperire și oferă informații
referitoare la rentabilitatea fiecărui purtător de costuri obținut și valorificat, dar și la
rentabilitatea întregii activități. Acesta este și motivul pentru care indicatorul este folosit la
optimizarea programului de fabricare și vânzare a producției.Cu ajutorul informațiilor pe care
le oferă, se poate modifica structura activității în favoarea purtătorului de costuri cel mai
rentabil, adică cel cu factorul de acoperire cel mai mare.
Factorului de acoperire se calculează în două variante 3:
 în procente raportând contribuţia brută la volumul desfacerilor la preţ
de vânzare şi apoi înmulţind cu 100, adică:
CA
FA = x 100
D
 în procente, raportând cheltuielile fixe la volumul desfacerilor la preţ
de vânzare la nivelul punctului de echilibru şi înmulţind cu 100, adică:

Ch F
FA = x 100
d

3
Briciu S. – ”Contabilitatea managerială – aspecte teoretice și practice”op.cit., p. 174

6
 în care:
FA – factor de acoperire;
CA – contribuţie de acoperire totală;
D – volum desfaceri totale la preţ de vânzare;
ChF – cheltuieli fixe ale perioadei;
d – volum desfaceri la preţ de vânzare la nivelul
punctului de echilibru.
d)coeficientul de siguranţă dinamic (Ks) – exprimă în cifre relative, cu cât pot să
scadă vânzările astfel încât întreprinderea să nu intre în zona pierderilor, să ajungă în pragul
de rentabilitate.
Acest indicator se calculează în mai multe variante, astfel:
- fie raportând diferenţa dintre desfacerile totale şi desfacerile la nivelul punctului de
echilibru la volumul desfacerilor totale şi înmulţind cu 100, adică:

Dd
KS = x100
D
- fie raportând profitul la contribuţia brută şi înmulţind cu 100, adică:

R (  / )
KS = x 100
CA
e)Intervalul de siguranţă (Is) - exprimă în unități monetare, cu cât poate să
scadă activitatea, astfel încât întreprinderea să nu intre în zona pierderilor.
Acest indicator se calculează în cifre absolute ca diferenţă între volumul
desfacerilor totale şi volumul desfacerilor la nivelul punctului de echilibru, adică:

IS = D - d
Principalele avantaje ale aplicării în practică a sistemului costurilor parţiale sunt:
1. Reducerea volumului de muncă prin dispariţia calculelor de repartiţie şi imputare a
cheltuielilor de structură pe produse, lucrări şi servicii care, deşi sunt laborioase, sunt deseori
aproximative;
2. Exercitarea operativă a controlului de gestiune şi asupra mersului afacerilor prin
tehnica determinării pragului de rentabilitate.

Aplicații:
1. O firmă realizează 3 produse. Potrivit lucrărilor din contabilitate, costurile fixe sunt
date ca o cifră absolută. În urma analizei întreprinse de către managerul financiar, acestea pot
fi delimitate în costuri fixe directe, repartizabile pe fiecare produs în parte și costuri fixe
generale ce nu pot fi repartizate pe produse, motiv pentru care repartizarea lor se face dupa o
cheie convenționala, în cazul nostru după vânzarile totale.
Situația este următoarea:
EXPLICAȚII TOTAL A B C
1. Vânzări 27 000 10 000 5 000 12 000
2. Costuri materiale 8 300 2 000 1 500 4 800
- salariale 6 650 3 000 1 250 2 400
- cost fix direct 7 000 2 000 1 000 4 000
Cheltuieli generale 4 500 1 667 833 2 000
TOTAL COSTURI 26 450 8 867 4 583 13 200
3. Profit brut (comercial) 550 1 333 417 -1 200

Pentru a lua decizia de scoatere din producție a produsului C va trebui să

stabiliți ce este relevant în elementele costului și să excludeți ceea ce este irelevant.
Răspuns: În cazul nostru, irelevant pentru produs este modul cum sunt repartizate
cheltuielile generale ale firmei. Managerul financiar nu poate lucra cu noțiunea de profit brut
comercial ci cu un nou concept:

7
 Contribuția la profit a produsului. Daca noi ne reorganizăm informațiile, excluzând
din calcule elementele de cost irelevante (cost fix general), atunci situația va fi următoarea:

EXPLICAȚII TOTAL A B C
1. Vânzări 27 000 10 000 5 000 12 000
2. Costuri relevante materiale 8 300 2 000 1 500 4 800
- salariale 6 650 3 000 1 250 2 400
- cost fix direct 7 000 2 000 1 000 4 000
Total costuri relevante 21 950 7 000 3 750 11 200
3. Contribuția la profit 5 050 3 000 1 250 800
Rezultă că produsul C înregistrează profit din exploatare, dar contribuția lui la
profit este cea mai mică.
Nu este justificată scoaterea din fabricație, mai ales dacă este solicitat de clienți,
dar pentru îmbunătățirea performanței sale financiare este recomandată o analiză detaliată
asupra costurilor.

2. O societate comerciala fabrica si vinde 5 produse in urmatoarele conditii: pret de vanzare

unitar: A = 600 lei/buc; B = 800 lei/buc.; C = 450 lei/buc; D = 500 lei/buc.; E = 1 000 lei/buc.
cheltuieli variabile unitare: A= 450 lei/buc; B = 700 lei/buc.; C = 250 lei/buc.; D = 450
lei/buc; E = 800 lei/buc.
Daca productia maxima pe fiecare produs este de 100 bucati, iar cheltuielile fixe
identificabile pe produs sunt de 5.000 lei, precizati si argumentati care dintre cele 5
produse este cel mai putin rentabil.
MVC (A) = 600 lei/buc – 450 lei/buc = 150 lei / buc
MCV (B) = 800 lei/buc – 700 lei/buc = 100 lei/buc
MCV (C ) = 450 lei/buc – 250 lei/buc = 200 lei/buc
MCV (D) = 500 lei/buc – 450 lei/buc = 50 lei/buc
MCV (E ) = 1.000 lei/buc – 800 lei/buc = 200 lei/buc
Produsul cel mai puţin rentabil este cel care va avea factorul de acoperire cel mai mic,
respectiv MCV cea mai mică, deci produsul (D).
3. Dispuneţi de următoarele date: cifra de afaceri 53.400 u.m., cheltuielile fixe 14.554
u.m. şi costul variabil 32.036 u.m. Determinaţi cifra de afaceri la prag şi intervalul
de siguranţă. Cum se interpretează aceşti indicatori?
Cifra de afaceri la prag sau Cifra de afaceri critică =
(Cifra de afaceri x Costuri fixe) / Marja costurilor variabile
Marja costurilor variabile = Cifra de afaceri - Costuri fixe
Marja costurilor variabile = 53.400 u.m. - 14.554 u.m. = 38.846 u.m.
CAcr = (53.400 u.m. x 14.554 u.m.) / 38.846 u.m. = 20.006,78 u.m.
Cifra de afaceri la prag este cifra de afaceri pentru care se acoperă cheltuielile fixe şi
variabile degajând un rezultat nul, adică este necesară o cifră de afaceri de 20.006,78 u.m.
pentru a obţine un rezultat nul.
Is = CA - CAcr = 53.400 u.m. - 20.006,78 u.m. = 33.393,22 u.m.
Intervalul de siguranţă arată cu cât poate să scadă în mărime absolută cifra de afaceri
pentru a nu se obţine pierderi, adică în cazul de faţă cifra de afaceri poate să scadă cu
33.393,22 u.m. pentru a nu se obţine pierderi.
4.O societate vinde în prezent 10.000 de produse, cost variabil unitar 10 u.m., preţ de vânzare
unitar 12 u.m., costuri fixe 10.000 u.m. O creştere a publicităţii cu 2.000 u.m. ar antrena o
creştere a vânzărilor cu 5%.
Este decizia acceptabilă?
- Cifra de afaceri = 10.000 produse x 12 u.m./produs 120 000 u.m.
- Costuri variabile = 10.000 produse x l 0 u.m./produs 100 000 u.m.
= Marja costurilor variabile 20.000 u.m.
- Costuri fixe____________________________________ 10.000 u.m.
= Profit 10.000 u.m.

8
 Se vor vinde: 10.000 produse +(10.000 produse x 5%) = 10.500 produse.

- Cifra de afaceri = 10.500 produse x 12 u.m./produs 126.000 u.m.

- Costuri variabile = 10.500 produse x 10 u.m./produs 105.000 u.m.
= Marja costurilor variabile 21.000 u.m.
- Costuri fixe = 10.000 u.m. + 2.000 u.m. publicitate 12.000 u.m.
= Profit 9.000 u.m.

Decizia nu e acceptabilă deoarece profitul scade cu l .000 lei

5.O intreprindere fabrica si vinde un produs in urmatoarele conditii: cantitate = 8 000 buc.
,cost variabil unitar = 80 lei/buc, pret unitar =100 lei/buc ; costurile fixe totale sunt de 4 600
lei. Determinati cu cat pot scadea vanzarile in mod relativ pentru ca intreprinderea sa
atinga pragul de rentabilitate.
Indicatori Calcule % din Cifra
de afaceri
 Cifra de afaceri 8 000 buc × 100 lei/buc = 800 000 u.m. 100 %
- Cheltuieli variabile 8 000 buc × 80 lei/buc = 640 000 u.m 80 %
= Marja asupra 160 000 u.m. 20 %
costurilor variabile
Costuri fixe totale 4 600 u.m.
Punctul de echilibru (Pe) = CF/MCV (%) = 4 600/20% = 23 000 u.m.
Coeficientul de siguranţă dinamic = CA-Pe/CA = 800 000 – 23 000/800 000
= 97,125 %

Tema
1.O societate realizează prin vânzarea a 15.000 buc din produsului său o cifră de afaceri de
225.000 u.m., suportând pierderi de 5.000 u.m.Costurile suportate pt. producerea şi vânzarea
acestui produs sunt de 230.000 u.m., împărţite astfel:
materia primă (variabile) = 105.000 u.m.;
cheltuieli cu personalul (jumatate variabile şi jumătate fixe) 60.000 u.m.;
amortizare imobil şi maşini de producţie(fixe) 45.000 u.m.;
cheltuieli diverse (fixe) 20.000 u.m.
Managerul se întreabă: care ar fi pretul de vanzare care i-ar permite sa nu mai suporte
pierderi?

2. Societatea MARTINA SA utilizeaza pentru scopuri interne metoda costurilor variabile.

Produsul X prezinta urmatoarle costuri unitare: materii prime 4,40 lei, manopera directa 1,6
lei, costuri indirecte de productie variabile 2,30 lei, costuri indirecte de productie fixe 1,90 lei,
costuri de vanzare variabile 3,10 lei si costuri de vanzare fixe 1,10 lei. Daca stocul final de
produse finite contine 1.240 kg din produsul X, iar cel initial, 0 kg, determinati care va fi
marja totala a contributiei la rezultat (marja din vanzari) daca au fost vandute 10.200
kg la pret unitar de 25 lei/kg.