Caracterizarea lui Ghiță Pristanda

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas definitiv in literatura romana printr-o

opera monumentala, alcatuita din comedii, nuvele, momente si schite, prin
intermediul carora scriitorul face o adevarata radiografie a societafii romanesti,
inaugurand o epoca literara de inalta valoare artistica, atat din punct de vedere
tematic, cat "si al limbajului surprins cu maiestrie neegalata pana astazi. Caragiale se
remarca prin arta compozitiei, fiind cel mai priceput creator de caractere din
literatura romana, satirizand sclipitor incultura, imoralitatea, coruptia, prostia
omeneascii in cea mai larga acceptie a cuvantului, trasaturi ce se manifesta nu numai
la indivizi izolati, ci la intregi categorii sociale.

Comedia "O scrisoare pierduta" de I.L.Caragiale s-a jucat cu un succes

rasunator pe scena Teatrului National din Bucuresti, la data de 13 noiembrie 1884.

"O scrisoare pierduta" este o comedie realista de moravuri sociale si politice, in

care Caragiale ilustreaza dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei
electorale pentru alegerea de deputati. Pe fondul agitatiei oamenilor politici aflati in
campanie electorala, se nasc conflicte intre reprezentantii opozitiei - Catavencu si
grupul de "intelectuali independenti" - si membrii partidului de guvernamant- Stefan
Tipatescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu, personaje ridicole
puse in situatii cornice, cu scopul de a satiriza moravurile politice ale vremii.

Ghita Pristanda, politaiul orasului, este tipul slugarnicului, prezent in piesa de

la inceput pana la sfarsit in toate momentele cheie ale actiunii. Comicul de caracter
se compune, in mod indirect, din atitudinea, faptele si vorbele politaiului, iar in mod
direct din didascalii sau din opiniile celorlalte personaje, conflictul dramatic fiind
realizat prin intreaga varietate a comicului. Pristanda este ridicol, principalele
trasaturi decurgand din manifestarea diversificata a comicului, care definite
contradictia dintre esenta si aparenta. Politaiul orasului vrea sa para o autoritate
oficiala, cu o profesie dificila in societate ("n-are si el ceas de mancare, de bautura,
de culcare, de scuiare, ca tot crestinul..."), dar, in esenta, atributiile sale se resting la
indeplinirea ordinelor verbale ale prefectului, nici una dintre preocuparile sale nu se
consacra interesului public.

"Scrofulos la datorie", este constient ca trebuie sa-si serveasca seful, nu din

constiinta "misiei", ci mai ales dintr-o etica sustinuta de interesul personal: "famelie
mare, renumeratie mica, dupa buget". Functionar servil, incalca legea din dispozitia
superiorilor si-l aresteaza abuziv pe Catavencu, deoarece primise ordin "verbal" de la
conu Fanica: "curat violare de domiciliu, da umflati-l!". Este arogant sau umil, in
functie de imprejurari, penduleaza cu o siretenie primitiva avand ca centru de
greutate propriul interes. Lipsit de demnitate si de coloana vertebrala, slugarnic, se
pune bine si cu Nae Catavencu in eventualitatea ca acestuia i-ar izbuti santajul si-l
maguleste fara jena, dupa ce, in prealabil, ii perchezitionase casa cautand scrisoarea
de amor si il arestase abuziv. Umil si lingusitor, profita de ocazie si se gudura pe
langa Catavencu: "eu gazeta d-voastra o citesc ca Evanghelia totdeauna; ca sa nu va
uitati la mine.. .adica pentru misie. ..altele am eu in sufletul meu, dar de! n-ai ce-i
face: famelie mare, renumeratie dupa buget, mica...".
    Se preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa o deviza a nevestei lui: "Ghita,
Ghita, pupa-l in bot si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand...". Comicul de
situatie este ilustrativ in scena numararii steagurilor pe care ar fi trebuit sa le
cumpere pentru a pavoaza orasul in cinstea apropiatelor alegeri (actul I, scena 1).
Pristanda primise bani pentru patruzeci si patru de steaguri, insa el cumparase numai
"vreo paispce... cinspce". Ca sa se disculpe de aluzia lui Tipatescu despre cum "a tras
frumusel condeiul", Pristanda numara steagurile arborate de cate doua ori si aduna
gresit, numai ca sa-i iasa la socoteala "patruzeci si patru, in cap...": "Doua la
primarie, optspce, patru la scoli, douazeci si patru, doua la catrindala la Sf. Niculae,
treizeci".
    Incultura, lipsa de instructie sunt evidentiate pregnant prin comicul de limbaj:
deformeaza neologismele -"bampir", "famelie", "catrindala", "scrofulos",
"renumeratie"-, are ticuri verbale ("curat") care frizeaza prostia. De exemplu,
alaturarea cuvantului "curat" altor cuvinte, evidentiaza un nestapanit servilism,
facandu-l penibil si ridicol: "curat misel", "curat murdar", "curat condei", "curat ca un
caine", "curat violare de domiciliu", "curat constitutional".
    Comicul de nume al personajului Ghita Pristanda sugereaza principalele sale
trasaturi de caracter -servil si umil fata de sefi, lipsit de personalitate-, deoarece
pristandaua este un joc popular, asemanator cu braul, ce se danseaza dupa reguli
prestabilite, intr-o parte si alta, conform strigaturilor si comenzilor unui conducator
de joc.
Principalele mijloace artistice de caracterizare a personajului sunt sursele comicului,
foarte variate si sugestive, in conturarea trasaturilor remarcandu-se comicul de
situatie, de caracter , de limbaj si de nume. Dialogul si monologul constituie
modalitati de caracterizare indirecta, ca si vorbele, faptele si gandurile personajului,
caracterizarea directa fiind facuta de catre celelalte personaje sau de catre
dramaturg.
Prin didascalii (parantezele autorului privind starile personajului) si indicatii scenice
(sugestii regizorale), care sunt adevarate fise de caracterizare directa/indirecta,
autorul isi "misca" personajele, le da viata. La Pristanda, de exemplu, dramaturgul
mentioneaza "(naiv)", "(schimband deodata tonul, umilit si naiv)", de unde reies
principalele trasaturi ale personajului, prosatia si servilismul.
    In comediile sale, I.L.Caragiale ramane fidel propriei conceptii, conform careia
cuvantul este cea mai sincera exprimare a gandirii, riscul eel mai mare prin care se
poate demasca prostia, incultura, demagogia si fariseismul: "Niciodata gandirea n-are
alt vrajmas mai cumplit decat vorba, cand aceasta nu-i vorba supusa si credincioasa,
nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca rasul".