Un cutremur (sau seism) este un fenomen natural caracterizat prin eliberarea

bruscă a energiei acumulate în roci; această energie se transmite sub formă de

unde seismice care provoacă printre altele mișcarea solului.

Simplificând, putem compara un acțiunea unui cutremur cu efectul unei pietre

aruncată într-un lac: 

Figura 1 -
Asemănarea dintre efectul unei pietre aruncate într-un lac și efectul unui cutremur (figură
modificată după iris.edu)
În 1906, Henry Reid a reușit să explice mecanismul de producere a cutremurelor cu
ajutorul teoriei revenirii elastice. Atunci când rocile încep să fie sub presiune, ele
inițial se îndoaie ca un arc, împotrivindu-se forței din direcție opusă. Atunci când
presiunea devine prea mare, rocile cedează și se rup în cel mai vulnerabil punct, iar
restul rocilor îndoite revin la forma inițială. Zona de ruptură devine o falie, și energia
eliberată brusc generează un cutremur.
 Figura 2 -
Ilustratie a teoriei revenirii elastice
Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor și propagării undelor seismice se
numește seismologie.

Cauze care duc la producerea cutremurelor

Acestea pot fi:

 naturale:
o tectonice: datorită tensiunilor din interiorul Pământului (90% din
cutremurele de pe Glob)
o activitate vulcanică (7% din cutremurele de pe Glob)
o impactul meteoriților
o prăbușirea cavernelor subterane
 artificiale:
o explozii
o operațiuni miniere (precum surpări de mine, exploatare prin injecție cu
fluide, excavări)
o umplerea lacurilor de acumulare
Majoritatea cutremurelor se produc datorită
fenomenelor naturale din interiorul Pământului. Oare de
ce?

Figura 3 - Harta cutremurelor din lume cu magnitudine-moment mai mare de 5, în

perioada 1900-2012. Ce observi? Cutremurele au loc oriunde sau respectă anumite tipare?
(Sursa datelor: Catalogul ISC-GEM)
Din start trebuie să înţelegem că seismele sunt rezultatul unui mecanism planetar
foarte complicat, pe care de abia în ultimele sute de ani am început să îl descifrăm
folosind raţionamente ştiinţifice. 

Nimeni nu a fost în interiorul Pământului pentru a vedea ce se află acolo, însă

datorită undelor seismice produse de cutremure și interpretării lor, precum și altor
factori, am putut înțelege ce se întâmplă la adâncimi considerabile din interiorul
Pământului. Astfel am ajuns la concluzia că povestea cauzelor tectonice ale
cutremurelor este următoarea:

 Cu circa 4,5 miliarde de ani în urmă, dintr-un nor de praf şi gaz care se
învârtea în jurul Soarelui s-a format Planeta Pământ. Pământul s-a încălzit
tot mai tare, până când s-a transformat într-o sferă de roci incandescente şi
metal topit. Pe măsura trecerii timpului, de-a lungul a milioane de
ani, Pământul a început să se răcească, fenomen ce continuă şi în zilele
noastre. Ca efect al procesului de răcire, materialele mai dense (precum
cele ce conţin fier şi sulf) s-au scufundat în interiorul Pământului, iar
materialele mai uşoare (precum cele ce conţin silicaţi şi apă) au ajuns spre

suprafaţă, unde s-au răcit, formând o scoarţă solidă. Figura 4 -

Diferentierea invelisurilor Pamantului
 În procesul de formare s-au delimitat mai multe învelişuri (strate) în
interiorul Pământului. Datorită asemănărilor, structura internă a

Pământului poate fi comparată cu cea a unui ou fiert. Figura 5 -

Structura internă a Pământului

 Crusta şi mantaua superioară formează o sferă de roci denumită

litosferă, caracterizată prin starea ei de agregare solidă și printr-o grosime de
100-150 km sub oceane și până la 250-300 km sub continente. Imediat sub
aceasta se situează astenosfera, care este o regiune din manta cu o
consistenţă plastică, semisolidă (asemenea asfaltului topit), care se întinde în
continuarea litosferei până la maxim 700 km adâncime. Supus de-a lungul
timpului geologic unor presiuni şi temperaturi foarte înalte, materialul
din care este alcătuită astenosfera devine mai uşor şi „curge”. Din
această cauză, se presupune că litosfera „pluteşte” sau se deplasează odată

cu astenosfera. Figura 6 - Diferența dintre litosferă și astenosferă

 Datorită numeroaselor deformări la care este supusă (atât datorită unor forțe
din interiorul Planetei cât și din exteriorul ei), litosfera nu se constituie sub
forma unui înveliș unitar de roci; ea prezintă numeroase fisuri, care o
împart în mai multe fragmente. Acestea poartă denumirea de plăci
litosferice (sau tectonice).
 Plăcile Pământului se mișcă lent, dar continuu. Viteza lor de deplasare
poate fi comparată cu viteza de creștere a unghiilor noastre. Forţe
aparent invizibile, dar a căror existenţă a fost însă demonstrată şi justificată
ştiinţic, dirijează această deplasare.
 Pentru mult timp, ideea de mişcare a plăcilor tectonice a fost de neconceput,
până în anul 1912 când Alfred Wegener a prezentat teoria derivei

continentelor.
Figura 7 - Plăcile litosferice (tectonice) majore și direcțiile actuale ale
deplasărilor (reprezentate prin săgeți)
 Mișcarea plăcilor tectonice este produsă de contrastul dintre
temperaturile mari din nucleu si cele mici de la suprafata ce cauzează
mișcarea materialului topit din manta. Această mișcare seamănă cu cea pe
care o putem observa în interiorul unui vas cu apă adus la fierbere,

iar denumirea ştiinţifică a acestei mişcării este convecţie. Figura 8

- Ilustrații ale procesului de convecție
 Materialul topit din astenosferă, ce se ridică la suprafaţa Pământului prin
fisuri şi fracturi, se numeşte magmă. Când aceasta iese la suprafaţă se
formează vulcanii. Vulcanii au, de obicei, perioade scurte de activitate,
urmate de perioade mult mai lungi de repaus. Vulcanii inactivi sunt cei care nu

au mai avut activitate vulcanică o perioadă lungă de timp. Figura 9 -

Vulcani cu cel puțin o erupție în perioada 1800-2016

 Acum ajungem în final și la cutremure. Majoritatea cutremurelor se

datorează mişcărilor plăcilor tectonice şi se produc îndeosebi la limitele
de separaţie dintre ele (margini de plăci). În funcţie de direcţia de deplasare
şi densitatea plăcilor tectonice, marginile dintre ele pot avea caracteristici
foarte diferite, putând fi:
o margini divergente - întâlnite la interacţia dintre două plăci ce se
depărtează una de cealaltă;
o margini convergente - întâlnite acolo unde două plăci intră în
coliziune;
o margini transformate - întâlnite în zonele în care plăcile alunecă una
pe lângă cealaltă (zone de subducţie);
o zone de tranziţie - regiuni de interacţie între plăci, pentru care nu se
poate defini clar tipul de mișcare a plăcilor ce le separă și nici nu se

poate delimita clar suprafaţa pe care se întinde. Figura 10 -

 Tipuri de margini ale plăcilor tectonice: divergente (dreapta),
convergente (centru) și de transformare (stânga)
 Cele trei tipuri principale de mișcări ale plăcilor ce caracterizează
marginile de plăci sunt: de depărtare, de coliziune și de alunecare. Efectele
mişcărilor plăcilor sunt impresionante atunci când au loc de-a lungul câtorva
milioane de ani. Mișcările duc la formarea lanţurilor muntoase (precum Munţii
Himalaya), a foselor oceanice (precum Groapa Marianelor), a rifturilor şi
dorsalelor medii-oceanice și la deplasarea continentelor.
 Faliile pot fi considerate subcomponente ale marginilor plăcilor
tectonice, dar și rezultat al răspunsului rocilor din crustă la stresul din
interiorul Pământului. Ele reprezintă fracturi pe un anumit plan, care
separă două blocuri ce se pot deplasa unul față de celălalt. În momentul
mișcării bruște a celor două blocuri se produc cutremure. Un cutremur produs
pe o falie poate semnifica mișcarea sau extinderea acesteia.
 Printre cele mai importante sisteme de falii active din Lume se numără:
o Sunda din Asia de Sud-Est (cu o lungime de 5000 km)
o Riftul Central-African (cu o lungime de 4000 km)
o Alaska-Aleutine (cu o lungime de 3600 km)
o Faliile Alpine din Noua Zeelandă (cu o lungime de 1400 km)
o San Andreas din California, SUA (cu o lungime de 1300 km)
o Faliile din zona Himalaya-Tibet, precum Megafalia Himalayană
Frontală, Altyn Tagh, Haiyuan, Kunlun, Xianshuihe sau Longmenshan. 
o Sistemul de falii Est și Nord Anatolian din Turcia

Cutremurele sunt un indicator al activităţii din interiorul Pământului, care trebuie privit ca un întreg
organism viu, mereu în transformare. Ţinând cont de scara de timp geologică putem modifica
celebrele vorbe ale lui Neil Armstrong (primul om pe Lună) cu următoarele:

Un cutremur mare pentru omenire, un pas mic în transformarea

Planetei.
Mituri și povești legate de cutremure
În vechime, când oamenii nu puteau înțelege cauzele cutremurelor, le explicau prin
intermediul miturilor şi poveştilor. Iată câteva exemple:

 Japonia: Pământul plutește pe spatele unui pește uriaș, pe nume Namazu.

De fiecare dată când Namazu dă din coadă, Pământul se cutremură.
 Noua Zeelandă: Mama Pământ poartă în pântec un copil, pe micuţul zeu Ru.
Când el se întinde şi loveşte, aşa cum fac bebeluşii, el provoacă cutremure.
 India: Pământul este susţinut de patru elefanţi care stau pe spatele unei
broaşte ţestoase. Broasca ţestoasă la rându-i stă în echilibru pe capul unei
cobre. Atunci când unul dintre animale se mişcă, se cutremură şi Pământul.
 Mexic: El Diablo, diavolul, începe să sfâşie Pământul pornind din interiorul
său. El şi cohorta sa de draci, folosesc crăpăturile făcute atunci când vor s-o ia
pe scurtătură ca să iasă la suprafaţă şi să stârnească din nou necazuri pe
Pământ.
 America Centrală: Pământul pătrat este ţinut la cele patru colţuri ale sale de
către patru zei. Atunci când ei decid că Pământul a devenit suprapopulat,
aceştia îl răstoarnă pentru a scăpa de surplusul de oameni.
 Mozambic: Pământul este o fiinţă vie şi are aceleaşi probleme ca şi oamenii.
Din când în când, el se îmbolnăveşte, face gripă cu febră şi noi îl putem simţi
atunci când are frisoane.
 Vestul Africii: Oamenii trăiesc pe capul unui uriaș. Pădurea este părul lui iar
oamenii și animalele sunt ca niște purici pentru uriaș. Atunci când acesta
strănută se produce un cutremur.
 România: Lumea se sprijină pe stâlpii divini ai credinţei, speranţei şi carităţii.
Atunci când faptele oamenilor slăbesc unul dintre stâlpi, Pământul se
cutremură.