Poemul Plumb scris de George Bacovia și apărut în anul 1916, în volumul său de

debut, este considerat o operă reprezentativă a simbolismului românesc și a

scrierilor ulterioare ale autorului.

Această poezie poate fi încadrată în curentul simbolist, prezentând fidel trăsături

specifice ale acestuia. O primă astfel de trăsătură este utilizarea tehnicii
simbolului. Astfel, remarcăm imaginea centrală a plumbului, acesta fiind asociat cu
moartea și cu cuvinte din câmpul lexical al acestui termen. Deoarece din punct de
vedere chimic și fizic, plumbul este un metal foarte greu ce izolează radiația, de
culoare gri închis, acesta sugerează o stare de apăsare, disconfort și înghesuială.
De asemenea, simbolistica este realizată și la nivel cromatic: griul este un
amestec de non-culori, asociat unei stări de monotonie și vid. Alte două idei
poetice care derivă din imaginea centrală sunt cea a cavoului, prezent în prima
strofă a poeziei, reprezentând mediul înconjurător, redus la un spațiu definit;
acesta exprimând o stare de apăsare, disconfort și lipsă de viață, respectiv, ideea
iubirii pierdute, prezent în cea de-a doua strofă, unde metafora „amor de plumb”
simbolizează moartea trăirilor eului liric.

O altă trăsătură a simbolismului prezentă în text este utilizarea corespondenței,

stabilită mai exact între planul interior, al eului liric și planul exterior, al
mediului înconjurător, care se găsește în continuă degradare. Lumea exterioară este
văzută ca una lipsită de viață, o lume mortuară căreia îi corespunde un „funerar
veștmânt”. În schimb, lumea interioară este văzută ca o lume a sentimentelor,
marcată de pesimism, singurătate și presiune; mai mult, la nivel morfologic se
realizează o corespondență între verbele „dormeau” și „dormea”, având la bază
același verb, folosit în construcții diferite: numărul plural sugerează lumea
exterioară, în timp ce numărul singular sugerează lumea interioară.

Tema poeziei o constituie eșecul existențial, însă acesteia i se subordonează teme

precum iubirea (neîmplinită), moartea și condiția poetului izolat într-o societate
lipsită de aspirații, condiție marcată de singurătate, imposibilitatea comunicării
și a evadării. Aceasta este susținută în mod special prin prezența sintagmei „stam
singur”, constituind un laitmotiv care accentuează solitudinea eului liric, precum
și dorința acestuia de separare de lumea exterioară. O primă idee poetică care
susține această temă este ascunderea și izolarea de lumea exterioară a eului liric,
sugerată de versurile: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. În acest fel, eul
liric se înfățișează într-un decor funerar, marcat de substantivul „cavou”, un
spațiu claustrofobic care subliniază limitarea comunicării cu lumea înconjurătoare,
precum și apasărea pe care lumea exterioară o exercită asupra ființei.

O altă idee poetică relevantă pentru tema textului este dedublarea și

depersonalizarea eului liric, conturată de versul „Stam singur lângă mort… și era
frig…”, prezentându-se moartea trăirilor eului liric și detașarea de acestea,
consecințele acestei separări lăsând un vid în sufletul ființei, fapt ce este
subliniat de imaginea senzorială „era frig” ce subliniază ideea de lipsă,
singurătate și tristețe. Utilizarea punctelor de suspensie în acest vers sugerează
pauze în monologul eului liric.

Elementele de structură, compoziție și limbaj au și ele un rol semnificativ în

construcția textului. Un prim element specific și reprezentativ îl constituie
utilizarea figurilor semantice. Discursul poetic se concentrează în jurul
metaforei, cea a plumbului fiind fundamentală, definită ca un atribut al morții.
Astfel, metafora „aripi de plumb” evidențiază zborul invers, o cădere lentă spre
moarte, dar în același timp și greutate sau suferință, sugerate concomitent de
verbul „atârnau” și substantivul „de plumb”. Mai mult, se poate remarca și epitetul
„funerar veștmânt”, care surprinde imaginea lumii exterioare – o lume mortuară cu o
imagine decadentă, sugerată de adjectivul „funerar” și „dormeau adânc”, epitet care
conturează ideea unui coșmar, a unui somn agitat, prevestitor de moarte.
O altă astfel de componentă este titlul, un element de structură relevant pentru
tema poeziei. Având la bază un presentiment al morții, relația dintre titlu și
această idee se stabilește la nivel fonetic. Cuvântul „plumb” este format din patru
consoane și o vocală închisă, sugerând o sonoritate marcată de monotonie, iar
vocala închisă sugerează ideea de sufocare și apăsare. Titlul apare de șase ori în
text, repetiția acestui cuvânt contribuind la muzicalitatea specific simbolistă și,
totodată accentuând suferința eului liric, marcată de o resemnare apăsătoare.

Reprezentativ pentru simbolismul românesc, poemul Plumb de George Bacovia este o

capodoperă a scrierii bacoviene și prezintă într-un mod extrem de deznădăjduit
relația dintre ființa umană și lumea exterioară, ambele fiind într-o stare de
continuă degradare.