Sunteți pe pagina 1din 33

Teologie Pastorală, Curs, Anul III, Sem.

Al II-lea

I. Demnitatea, valoarea şi importanţa misiunii preoţeşti. Responsabilitatea preoţiei

1. Aspecte importante asupra misiunii și a responsabilității preoțești

Toți credincioșii, în special tinerii, sunt chemați să se angajeze pe drumul vieții, în


căutarea adevărului, a dreptății, a iubirii. Este un drum al cărui scop final poate fi găsit doar prin
întâlnirea cu Hristos, o întâlnire care nu poate avea loc fără credință. În acest drum interior ne pot
ajuta numeroasele semne pe care lunga și bogata tradiție creștină le-a lăsat irevocabil nouă: de la
impresionantele monumente istorice la numeroasele opere de artă presărate pe teritoriul ei, de la
documentele conservate în biblioteci la tradițiile populare vii, de la gândul filozofic la reflecția
teologică a atâtor gânditori ai săi, de la moștenirea spirituală la experiența mistică a numeroși
sfinți. Este vorba de un foarte bogat patrimoniu cultural și spiritual care și astăzi, în inima
Europei, dă mărturie despre fecunditatea credinței și a tradiției creștine. Țările ortodoxe păstrează
amintirea vie a unor mari mărturisitori ai culturii creștine. Acești iluștri frați ai noștri întru
credință, care de-a lungul secolelor au ținut aprinsă flacăra sfințeniei, sunt „modele” pentru cei
astăzi.
Sunt mulți preoți din țările ortodoxe care, nu numai în domeniul educației, au avut un rol
central în ajutorarea părinților familiilor pentru a da copiilor lor mâncarea care îi hrănește pentru
viață! Mulți au făcut aceasta cu prețul unor jertfe extraordinare și cu dragoste eroică.
Să reflectăm la câteva aspecte importante asupra misiunii și a responsabilității preoțești.
O primă reflecție se referă la spiritul de recunoștință. Bucuria preoțiilor care îl iubesc pe
Dumnezeu atrage și pe alții la Dumnezeu, preoți chemați să găsească și să iradieze o permanentă
împlinire pentru chemarea lor. Bucuria provine dintr-o inimă recunoscătoare. Este adevărat: am
primit mult, multe haruri, multe binecuvântări și ne bucurăm pentru ele. Ne va face bine să
reparcurgem viața noastră însoțiți de harul amintirii. Amintirea acelei prime chemări, amintirea
drumului parcurs, amintirea atâtor haruri primite… și mai ales amintirea întâlnirii cu Iisus
Hristos în atâtea momente de-a lungul drumului preoției. Amintirea uimirii pe care o produce în
inima noastră întâlnirea cu Iisus Hristos în Sfânta Liturghie. Să cerem harul amintirii pentru a
face să crească spiritul de recunoștință. Să ne întrebăm: suntem sau vom fi capabili să enumerăm
binecuvântările primite sau le vom uita?
Un al doilea aspect se referă la spiritul de sârguință. O inimă recunoscătoare este în mod
spontan stimulată să-l slujească pe Domnul și să întreprindă un mod de viață activ, de implicare
și dinamic. În momentul în care ne dăm seama de cât de mult ne-a dat Dumnezeu, drumul
renunțării la noi înșine pentru a sluji pentru El și pentru alții devine o cale privilegiată pentru a
răspunde la marea Sa iubire.
Însă, dacă suntem cinstiți, știm cât de ușor poate fi sufocat acest spirit de activitate
generoasă și jertfă personală. Există două moduri de sufocare a acestui spirit de implicare și
amândouă sunt exemple de „spiritualitate lumească”, care ne slăbește tăria credinței în drumul
nostru de persoane consacrate și întunecă fascinația, uimirea „primei întâlniri” (sau experienței
de la început) cu Iisus Hristos.
Putem să fim prinși în măsurarea valorii eforturilor noastre vocaționale de criteriul
eficienței, al funcționalității și al succesului exterior care conduce lumea afacerilor. Nu că aceste
lucruri n-ar fi importante! Ne-a fost încredințată o mare responsabilitate și pe bună dreptate
poporul lui Dumnezeu așteaptă de la noi verificări sau confirmări. Dar adevărata valoare a

1
apostolatului nostru este măsurată de valoarea pe care el o are în ochii lui Dumnezeu. A vedea și
a evalua lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu ne cheamă la o convertire constantă la primul
timp al chemării și, nu este nevoie s-o spun, cere o mare smerenie. Crucea ne arată modul diferit
de măsurarea succesului: nouă ne revine să semănăm și Dumnezeu vede roadele trudelor noastre.
Dacă uneori trudele noastre și munca noastră par să se frângă și să nu aducă rod sporit, noi să-l
urmăm pe Domnul Iisus Hristos… și viața Sa, omenește vorbind, s-a încheiat în ochii istoriei cu
un „eșec”: „eșecul” crucii, care de fapt este tăria pascală a Crucii.
Celălalt pericol de pierdere a spiritului făptuitor în preoție apare când devenim
nemulțumiți pe timpul nostru liber, când credem că a ne înconjura de conforturile lumești ne va
ajuta să slujim mai bine. Problema acestui mod de a raționa este faptul că el poate întuneca
puterea chemării zilnice a lui Dumnezeu la convertire, la întâlnirea euharistică cu El. Încet-încet,
dar sigur, diminuează spiritul nostru de jertfă, spiritul nostru de renunțare și de sârguință, spiritul
ascetic de transfigurare. Și îndepărtează și pe oamenii care suferă datorită sărăciei materiale și
sunt constrânși să facă jertfe reale mai mari decât ale noastre, fără să fie consacrați. Odihna este
o necesitate, așa cum sunt momentele de timp liber și de încărcare personală, dar trebuie să
învățăm cum să ne odihnim în maniera care să aprofundeze dorința noastră de a sluji în mod
generos. Apropierea de săraci, de migranți, de bolnavi, de exploatați, de bătrânii care îndură
singurătatea, de cei închiși și de atâția alți săraci ai lui Dumnezeu ne va învăța un alt mod de
odihnă, mai creștin și generos.
Recunoștință și sârguință: aceștia sunt cei doi pilaștri ai vieții spirituale pentru preoți,
monahi și monahii. Activitățile și jertfele zilnice care se desfășoară în diferite domenii ale
apostolatului nostru sunt cunoscute numai de Dumnezeu, dar ele aduc mult rod la viața
Bisericii.Știm că mulți dintre preoți înfruntă provocările adaptării într-o panoramă pastorală în
evoluție. În fața oricărei încercări pe care trebuie s-o înfrunte, să nu piardă pacea și să răspundă
așa cum a făcut Hristos: i-a mulțumit Tatălui, a luat Crucea Sa și a privit înainte.
Să punem în mâinile Maici Domnului lucrarea care ne-a fost încredințată, să ne alăturăm
ei în mulțumirea adusă Domnului pentru lucrurile mari pe care le-a făcut și pentru lucrurile mari
pe care va continua să le facă în noi și în cei pe care avem privilegiul să-i slujim.
2. Demnitatea, valoarea şi importanţa misiunii preoţeşti
Fiecare persoană consacrată lui Dumnezeu este chemată să participe și să lucreze pentru
„Secerișul cel mare” (Mat. 9,35-38) al Evangheilei. Aceste cuvinte ne surprind, pentru că știm
cu toții că mai întâi pământul trebuie arat, semănat și cultivat pentru a putea într-un final să se
obțină un seceriș îmbelșugat. În schimb, Iisus Hristos afirmă că „secerișul este mare”. Dar cine a
lucrat pentru ca recolta să fie atât de mare? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu. Desigur
ogorul despre care vorbește Domnul Iisus este omenirea, suntem noi. Și lucrarea vie, cauză a
„rodului mult”, este harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El (cf. Ioan 15,5). Așadar, rugăciunea
pe care Domnul Iisus o cere Bisericii se referă la cererea de a mări numărul celor care sunt în
slujba Împărăției Sale. Sfântul Apostol Pavel le amintește creștinilor din Corint: „Voi sunteți
ogorul lui Dumnezeu” (1Cor. 3,9). De aceea, apare înlăuntrul inimii noastre uimirea negrăită față
de secerișul îmbelșugat pe care numai Dumnezeu poate să-l dăruiască. Apoi, vine recunoștința
față de o iubire care mereu este prezentă, după care vine adorația față de lucrarea săvârșită de
Hristos, care cere întotdeauna conlucrarea noastră liberă de a voi și lucra cu Hristos și pentru
Hristos.
Vocația, demnitatea și valoarea preoției cere o existență centrată pe Iisus Hristos și
peEvanghelia Sa. De atâtea ori ne-am rugat cu cuvintele psalmistului: „El ne-a făcut pe noi, și nu
noi...Iar noi, poporul Lui și turma pășunii Sale” (Ps. 99,2-3). Sau și: „Domnul l-a ales pe Iacov,

2
pe Israel spre moștenirea Lui” (Ps. 134,4). Ei bine, noi suntem creația lui Dumnezeu, un nod
divin care ne unește cu Dumnezeu și între noi, conform unui sfânt legământ care rămâne în veci,
„că veac este mila Lui” (Ps. 135). În relatarea chemării profetului Ieremia, de exemplu,
Dumnezeu amintește că El veghează încontinuu asupra fiecăruia pentru ca să se împlinească
cuvântul Său în noi. Imaginea folosită este aceea a ramurii de migdal care înflorește primul între
toate plantele, vestind renașterea vieții primăvara (cf. Ier. 1,11-12). Totul provine de la El și este
darul Său: lumea, viața, moartea, prezentul, viitorul, însă – asigură Apostolul – „voi sunteți ai lui
Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1Cor. 3,23). Iată explicată modalitatea de apartenență la
Dumnezeu: prin comuniunea unică și personală cu Iisus Hristos, pe care Botezul a conferit-o
încă de la începutul renașterii noastre la viața cea nouă. Așadar, Hristos este Cel care încontinuu
ne interpelează prin Cuvântul Său pentru ca să ne punem încrederea în El, iubindu-L „din toată
inima, din tot cugetul și din toată puterea” (Marc. 12,33). De aceea, orice vocație în Biserică
(ierarh, preot, diacon, monah, monahie și mirean/ă), chiar și în pluralitatea drumurilor, cere
mereu un exod din noi înșine pentru a centra propria existență pe Hristos și pe Evanghelia Sa. Fie
în viața conjugală, fie în formele de consacrare călugărească, fie în viața sacerdotală, este nevoie
să se depășească modurile de a gândi și de a făptui neconforme cu voința lui Dumnezeu. Este
vorba despre un exod existențial care ne duce la un demers pascal și doxologic al Domnului și de
slujire a Lui în semenii noștri. De aceea suntem chemați cu toții să-L slăvim pe Hristos în inimile
noastre (cf. 1Petr. 3,15) pentru a ne lăsa cuceriți de lucrarea harului conținut în sămânța
cuvântului, care trebuie să crească în noi și să se transforme în slujire concretă față de aproapele.
Nu trebuie să ne fie frică: Dumnezeu urmărește cu dor și abilitate lucrarea ieșită din mâinile Sale,
în fiecare perioadă a vieții noastre. Nu ne părăsește niciodată! Are la inimă realizarea proiectului
Său cu privire la noi și, totuși, vrea să-L împlinească cu asentimentul nostru și sinergia noastră.
Și astăzi Domnul Iisus Hristos trăiește și merge în realitățile vieții obișnuite pentru a se
apropia de toți, începând de la cei din urmă, și pentru a ne vindeca de infirmitățile și bolile
noastre. Cei care doresc și sunt din inimă dispuși să asculte glasul lui Hristos ce răsună în
Biserică, pentru a înțelege care este propria vocație, pentru a-L urma pe Iisus Hristos, pentru a se
lăsa transfigurați în interior de cuvintele Sale care „sunt duh și sunt viață” (Ioan 6,62). Vă va
face bine să participați cu încredere la spațiul comuniunii care să știe să elibereze în voi și în
jurul vostru energiile cele mai bune. Vocația este un rod care se coace în ogorul bine cultivat al
iubirii reciproce care devine slujire reciprocă, în contextul unei vieți ecleziale autentice. Nicio
vocație nu se naște de la sine sau nu trăiește pentru ea însăși. Vocația provine din inima lui
Dumnezeu și încolțește în ființa bună a credinciosului, în experiența iubirii comunitare. Oare nu
a spus Iisus Hristos: „întru aceasta vor recunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste
unii față de alții” (Ioan 13,35).

3. Particularități ale Preoției

Dacă sfinții Bisericii diferă mult între ei prin parcursurile de viață care i-au caracterizat,
există însă ceva fundamental care-i unește: identificarea lor totală cu propria slujire,
comuniunea lor cu Iisus Hristos. Istoria vieții lor favorizează tinderea fiecărui preot spre
desăvârșire spirituală, de care depinde eficacitatea slujirii sale, și ajutarea înainte de toate a
preoților și, împreună cu ei, a întregului popor al lui Dumnezeu, să redescopere și să revigoreze
conștiința darului extraordinar și indispensabil de har pe care slujirea primită prin hirotonire o
reprezintă pentru cel care l-a primit, atât pentru întreaga pliromă a Bisericii, cât și pentru lumea
largă, care fără prezența reală a lui Hristos ar fi pierdută.

3
Fără îndoială, s-au schimbat condițiile istorice și sociale în care s-au aflat sfinții Bisericii
și este corect să ne întrebăm cum ar putea preoții să-i imite prin întruchiparea sfințitoare a
propriei slujiri în actualele societăți globalizate. Într-o lume în care viziunea comună despre viață
cuprinde tot mai puțin sacrul, în locul căruia, „funcționalitatea” devine singura categorie
decisivă, concepția ortodoxă despre preoție ar putea risca să piardă considerația sa firească,
uneori chiar în interiorul conștiinței ecleziale. Destul de des, atât în ambientele teologice, ca și în
practica pastorală concretă și de formare a clerului, se confruntă, și uneori se opun, două
concepte diferite de preoție.
Pe de o parte, există o concepție social-funcțională care definește esența preoției
princonceptul de „slujire”: slujirea comunității, adică îndeplinirea unei funcții… Pe de altă parte,
există concepția sacramentală-ontologică, care nu neagă caracterul de slujire al preoției, o vede
însă ancorată în ființa slujitorului și consideră că această ființă este determinată de un dar dăruit
de Domnul Hristos prin medierea Bisericii, al cărui nume este Taină. Și evoluția terminologică
de la cuvântul „preoție” la cele de „slujire, taină, funcție”, este semn al acestei concepții diferite.
Apoi, de concepția ontologică-sacramentală, este legat întâietatea Euharistiei, în binomul
„preoție-jertfă”, în timp ce conceptului de slujire i-ar corespunde primatul cuvântului și al
slujirii vestirii.
Dacă privim bine, nu este vorba de două concepții opuse, iar tensiunea care există între
ele trebuie rezolvată din interior. Într-adevăr, prin vestirea apostolică a Evangheliei, este chemat
și strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel încât toți… se oferă pe ei înșiși ca „jertfă vie,
sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12,1). Dar slujirea preoțească este aceea prin care se
săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Hristos, unicul mijlocitor,
oferită prin mâinile preoților în numele pliromei/întregii Biserici în mod sacramental și
nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul.
Ne întrebăm atunci: „Ce înseamnă propriu-zis, pentru preoți, a propovădui Evanghelia?
În ce constă așa-numita întâietate a propovăduirii?”. Iisus Hristos vorbește despre vestirea
împărăției lui Dumnezeu ca despre adevăratul scop al venirii Sale în lume și vestirea Sa nu este
numai un „discurs”. Include, în același timp, însăși lucrarea Sa: semnele și minunile pe care le
face arată că împărăția vine în lume ca realitate prezentă, care coincide în cele din urmă cu însăși
persoana Sa. În acest sens, este necesar de amintit că, și în primatul propovăduirii, cuvântul și
semnul sunt indivizibile. Predica creștină nu proclamă „cuvinte”, ci Cuvântul, și vestirea
coincide cu însăși persoana lui Hristos, deschisă în mod ontologic la relația deoființială cu Tatăl
și ascultătoare de voința Lui. Așadar, o slujire autentică a Cuvântului cere din partea preotului să
tindă la o abnegație aprofundată de sine, până ajunge să spună împreună cu Apostolul: „Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Preotul nu se poate considera „stăpân” al cuvântului, ci
slujitor. El nu este cuvântul, ci, așa cum proclama Ioan Botezătorul este „glasul” Cuvântului”:
„Glasul celui care strigă în pustiu: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marc. 1,3).
Astfel, a fi „glas” al Cuvântului nu constituie pentru preot un simplu aspect funcțional.
Dimpotrivă, presupune o „pierdere” substanțială în și cu Hristos, participând la Taina Sa de
moarte și de înviere cu tot eul propriu: rațiune, libertate, voință și oferirea propriilor trupuri, ca
jertfă vie (cf. Rom. 12,1-2). Numai participarea la jertfa lui Hristos, la chenosis-ul Lui, face
vestirea autentică! Și acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgă cu Hristos pentru a ajunge
să-i spună Tatălui împreună cu El: să se împlinească „nu ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești
Tu” (Marc. 14, 36). Așadar, propovăduirea comportă mereu și jertfirea de sine, condiție pentru
ca vestirea să fie autentică și eficace.

4
Preotul este profund unit cu/sau în comuniune cu Logosul Tatălui, Care, întrupându-Se, a
luat formă de slujitor, a devenit slujitor (cf. Filip. 2,5-11). Preotul este slujitor al lui Hristos, în
sensul că existența sa, configurată cu Hristos în mod ontologic, asumă un caracter esențialmente
relațional: el este în Hristos, prin Hristos și cu Hristos în slujba oamenilor. Tocmai pentru că-i
aparține lui Hristos, preotul este în mod total în slujba oamenilor: este slujitorul mântuirii lor, al
fericirii lor, al eliberării lor harice, autentice, crescând, în această asumare progresivă a voinței
lui Hristos, în rugăciune, în a fi în comuniune cu Hristos. Așadar, aceasta este condiția peste care
nu se poate trece a oricărei vestiri, care comportă participarea la oferirea sacramental-liturgică a
Euharistiei și ascultarea iubitoare față de Biserică.
Toate acestea sunt un îndemn pentru toți preoții să se asemene desăvârșit cu Hristos
răstignit și înviat, pentru ca, imitându-l pe sfântul Ioan Botezătorul, să fie gata „să se micșoreze”
pentru ca El să crească, pentru ca, urmând exemplul Sfinților Preoții ai Bisericii, să simtă în
manieră constantă și profundă responsabilitatea misiunii lor, care este semn și prezență a
milostivirii infinite a lui Dumnezeu.
Un bun duhovnic, un preot păstor de sufletedupă inima lui Hristos este darul cel mai
mare pe care bunul Dumnezeu îl poate dărui unei parohii, și unul dintre darurile cele mai
prețioase ale iubirii dumnezeiești. Astfel toți suntem chemați să explorăm și să redescoperim
măreția Tainei care ne-a configurat pentru totdeauna după Hristos, Arhiereul cel veșnic, și care
pe toți ne-a „sfințit întru adevăr” (Ioan 17,19).
Ales dintre oameni, preotul rămâne unul dintre ei, fiind chemat să îi slujească „cu timp și
fărătimp”, dăruind-le euharistic viața lui Iisus Hristos. Preotul este cel care, în și cu Duhul Sfânt
împreună, continuă opera de mântuire pe pământ. Vocația noastră preoțească este un tezaur pe
care îl păstrăm în vase de lut (cf. 2Cor. 4,7). Sfântul Apostol Pavel a exprimat într-un mod fericit
distanța infinită care există între vocația noastră și sărăcia răspunsurilor pe care putem să le dăm
lui Dumnezeu. Noi ascultăm încă și păstrăm în profunzimea inimii noastre exclamația
emoționantă și plină de încredere a Apostolului care spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”
(2Cor. 12,10). Conștiința acestei slăbiciuni deschide spre comuniunea cu Dumnezeu care dă
tărie, continuitate și bucurie. Cu cât preotul va persevera în prietenia, colaborarea și comuniunea
cu Dumnezeu, cu atât va participa și va continua în Duhul Sfânt opera mântuitoarea
Mântuitorului Hristos pe pământ. Preotul nu este hirotonit pentru sine însuși, ci este soteriologic
pentru comunitate, pentru toți.
Aceasta este una dintre cele mai mari provocări ale timpului nostru. Preotul, cu siguranță
om al Cuvântului dumnezeiesc și al celor sfinte, trebuie astăzi mai mult ca niciodată să fie
persoană a bucuriei și a speranței. Acelor persoane care nu pot să conceapă că Dumnezeu este
iubire adevărată, preotul le va spune întotdeauna că viața merită să fie trăită și că Hristos dă vieții
întregul sens, pentru că Hristos îi iubește pe oameni, pe toți oamenii. „Religia” preotului ortodox
în al treilea mileniu este chemată să fie o „religie” a bucuriei și fericirii evanghelice, nu o căutare
morbidă a mortificării sau a exprimării eticismului exterior și formal, așa cum câteodată s-a
crezut. Fericirea evanghelică a lui Hristos nu se reduce la asemenea elemente, ea, ca portret sau
autoportret a lui Hristos, este mult prea mare, nu, nu, nu o vom înțelege niciodată în cadrele
mistificărilor. Când în parohie suntem pe drum și vedem turnul bisericii locale, această imagine
trebuie să facă să bată inima noastră, așa cum imaginea casei unde locuiește copiii săi face să
bată inima mamei de dorul întâlnirii sau a revederii.
Preoții să se gândească și la marea diversitate de Taine și ierurgii pe care le exercită în
slujirea Bisericii. Să se gândească la marele număr de Sfinte Liturghii pe care le celebrează sau
le vor celebra, făcându-l cu adevărat prezent de fiecare dată pe Hristos prin Duhul Sfânt pe

5
sfântul altar. Să se gândească la nenumăratele dezlegări pe care le-au dat și le vor da, ajutând un
păcătos să se lase mântuit de harul iertării și înnoirii. În aceste momente deosebite, preoții simt
fecunditatea infinită a Tainei Hirotoniei. Mâinile, buzele preoților au devenit, pentru o clipă,
mâinile și buzele lui Iisus Hristos. Îl poartă pe Hristos în ființa lor, intră în comuniune
duhovnicească, prin har, cu Preasfânta Treime. Dacă am avea credință vie, l-am vedea pe
Dumnezeu lucrător în preot precum o lumină în spatele unui vitraliu. Această considerație
trebuie să ducă la armonizarea relațiilor dintre preoți, cu scopul de a realiza comunitatea
preoțească (cf. 1Petr. 2,9), edificarea Trupuluilui Hristos, plinirea lui întru iubire (cf. Ef. 4,11-
16).
Preotul este omul viitorului, cel care a luat în serios cuvintele Apostolului Pavel: „Așadar,
dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Col. 3,1). Tot ceea ce face aici pe
pământ taina preoției în plenitudinea ei, face parte în totalitate din mijloacele îndreptate către
scopul ultim. Sfânta Liturghie este acel punct unic de conjuncție între mijloc și scop, deoarece ne
permite deja să contemplăm, sub elementele smerite ale pâinii și vinului, Trupul și Sângele Celui
pe care îl vom adora pe veșnicie. Fericirea care se găsește în celebrarea Sfintei Liturghii va fi
înțeleasă plenar numai în veacul ce va să fie. Preotul trebuie să simtă dor sfânt și bucurie pascală
în a-L vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos ținut în propriile mâini la fiecare Liturghie.
Nimic nu va înlocui vreodată slujirea preoților în viața Bisericii! Martori vii ai tăriei lui
Dumnezeu care lucrează în slăbiciunea oamenilor, consacrați pentru mântuirea lumii, preoții au
fost chemați de către Hristos însuși cu scopul de a fi, datorită veșniciei iubirii Lui, sarea
pământului și lumina lumii.

II. Necazurile şi greutăţile preoţiei

1. A întâlni și obstacole
A trăi măsura nobilă și măreață a vieții creștine înseamnă uneori a merge și împotriva
curentului, a dificultăților și comportă a întâlni și obstacole, în afara noastră și înlăuntrul nostru.
Iisus Hristos însuși ne avertizează: sămânța bună a Cuvântului lui Dumnezeu este adesea furată
de cel rău, stopată de suferințe, sufocată de preocupări și seducții lumești (cf. Mat. 13, 19-22).
Toate aceste dificultăți ar putea să ne descurajeze, făcându-ne să ne concentrăm asupra unor căi
aparent mult mai comode pentru sinele nostru. Însă adevărata bucurie a celor chemați constă în a
crede și a experimenta că El, Domnul, este fidel, și cu Iisus Hristos putem merge, putem fi
ucenici și martori ai iubirii lui Dumnezeu, putem deschide inima spre orizonturi mari, la idealuri
mari, spre lucruri mari. Noi, creștinii, nu suntem invitați de Domnul Dumnezeu pentru treburi de
suprafață și lucrușoare mici, ci chemați să mergem mereu mai departe, spre lucruri nobile,
luminoase și mărețe. Noi suntem chemați ne trăim propria viață pentru idealuri mari, dincolo de
un orizont limitat și subiectiv! Preoții, călugării, comunitățile monahale și familiile creștine sunt
chemate să-și orienteze propria pastorație vocațională în șispre această direcție, însoțindu-i pe
ceilalți pe parcursurilelor de sfințenie care, fiind personale, cer ca aplicare pastorală o
adevărată pedagogie individuală a sfințeniei, care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile
existențiale ale fiecărei persoane.
Așadar să dispunem inima noastră să fie „aluat bun” pentru a asculta, a primi și a trăi
Cuvântul și astfel a aduce rod. Cu cât vom ști să ne unim și să ne asemănăm mai mult cu Iisus
Hristos prin rugăciune, Sfânta Scriptură, Euharistie, Tainele celebrate și trăite în Biserică, prin
comuniune frățească trăită, cu atât va crește mai mult în noi bucuria de a fi sinergici cu harul lui
Dumnezeu în slujba împărăției iubirii întrupate și a adevărului mărturisit, a dreptății sfinte și a

6
păcii de sus. Și rodul duhovnicesc va fi îmbelșugat, proporționat cu harul Dăruitorului, pe care
prin curățenie și sfințire vom fi știut să-l primim în noi.

2. Iubirea, tăria de a depăși dificultățile în slujirea și viața preoțească

Apostolul Pavel și Barnaba, la sfârșitul primei lor călătorii apostolice, se întorc în orașele
deja vizitate și îi însuflețesc pe ucenici, îndemnându-i să stăruie în credință, pentru că, așa cum
spun ei, „prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (Fapt. 14,22). Viața
creștină nu este ușoară. Știm că în lume nu lipsesc dificultăți, probleme și preocupări cotidiene.
Ne gândim, în particular, la cei care își trăiesc în mod concret existența lor în condiții precare,
din cauza lipsei unui loc de muncă, a incertitudinii pentru viitor, a suferinței fizice și morale. Ne
gândim la familii, la tineri, la persoanele în vârstă care deseori trăiesc în singurătate, la
marginalizați, la imigranți. Da, viața aduce cu ea și înfruntarea multor dificultăți, a multor
probleme, dar avem o certitudine care ne vine din credință, certitudinea că nu suntem singuri, că
Dumnezeu îl iubește pe fiecare fără distincție și este aproape de fiecare cu iubirea Sa, fapt care
face posibil pentru noi a înfrunta, a trăi și a depăși oboseala problemelor zilnice. Iubirea
universală a lui Hristos înviat a fost cea care i-a determinat și mobilizat pe Apostoli să iasă din
sine, să răspândească cuvântul lui Dumnezeu, să se mistuie fără rezerve pentru ceilalți, cu
bucurie, curaj și seninătate. Cel care îl are pe Cel Înviat prezent în viața lui posedă o tărie de
iubire care depășește orice limită, nu se oprește în fața nici unui obstacol. Și comunitatea
creștină, în mod particular în realitățile cele mai angajate pastoral, trebuie să fie un instrument
concret al acestei iubiri a lui Dumnezeu.
Spune Domnul Hristos: „Mă iubești?… Paște mielușeii Mei” (Ioan21,15.16). Cuvintele
lui Domnului Iisus adresate Apostolului Petru în Evanghelie ne amintesc un lucru esențial: orice
slujire pastorală se naște din iubire. Orice slujire pastorală se naște din iubire! Orice viață
preoțească, consacrată este un semn al iubirii reconciliatoare a lui Hristos. Ca sfinții Bisericii
care ne sunt pildă, în varietatea vocațiilor noastre, fiecare este chemat, într-un fel, să fie iubirea
întrupată în inima Bisericii.
„Dragostea lui Hristos ne stăpânește” (2Cor. 5,14). Sfântul Apostol Pavel ne spune că
iubirea pe care suntem chemați s-o proclamăm este o iubire reconciliatoare, care provine din
inima Mântuitorului răstignit. Suntem chemați să fim „mijlocitori... în numele lui Hristos”
(2Cor 5,20). Slujirea noastră este o slujire de împăcare. Să proclamăm vestea cea bună a iubirii, a
milostivirii și a compasiunii fără de sfârșit a lui Dumnezeu. Să proclamăm bucuria Evangheliei.
Deoarece Evanghelia este promisiunea harului lui Dumnezeu, care singură poate aduce plinătate
și însănătoșire lumii noastre suferinde și bolnave. Evanghelia poate să inspire construirea unei
ordini sociale cu adevărat drepte și mântuite. A fi ambasador al lui Hristos înseamnă înainte de
toate a invita fiecare persoană la o reînnoită întâlnire cu Domnul Iisus. Întâlnirea și comuniunea
noastră personală cu El. Această invitație trebuie să fie în centrul vieții unui preot sau creștin.
Însă Evanghelia este și un apel la convertire, la examinarea curată a conștiinței noastre, ca
persoane și ca membri în comunitate. Evanghelia cheamă pe fiecare creștin să trăiască o viață
onestă, integră și angajată pentru binele comun. Dar cheamă și comunitățile creștine să creeze
„cercuri de onestitate”, rețele de solidaritate care pot să se extindă în societate, transformând-
oprin și cu mărturia lor profetică.
Imnul ambrozian la Ceasul al Treilea ne îndeamnă la rugăciune: „Este Ceasul al Treilea.
Domnul Iisus Hristos urcă batjocorit pe Cruce”. Este o referire clară la ascultarea iubitoare a lui
Iisus față de voința Tatălui. Misterul pascal a dat început unui timp nou: moartea și învierea lui

7
Hristos recreează nevinovăția omenirii și face să izvorască bucuria. Imnul sfântului Ambrozie
continuă: „De aici începe timpul mântuirii lui Hristos – Hinc iam beata tempora coepere Christi
gratia”. În acest moment trăim taina Bisericii în expresia sa cea mai înaltă, cea a rugăciunii
liturgice. Buzele noastre, inimile și mințile noastre, în rugăciunea Bisericii, se fac interprete ale
necesităților și ale aspirațiilor întregii omeniri. Viața preoțească este un poem, o dramă, o taină
nouă, izvor de meditație perpetuă, întotdeauna taină mistagogică de revelat și de uimire
contemplat. Preoția este mereu noutate și frumusețe pentru cine îi dedică o viață iubitoare,
preoția este recunoașterea lucrării lui Dumnezeu întru noi.
Dacă Hristos, Care pentru a da ființă Bisericii Sale, Se încredințează liturgic în mâinile
preotului, acesta la rândul său trebuie să i Se încredințeze Lui fără rezerve: iubirea pentru
Domnul Iisus este sufletul și rațiunea tainei preoției. Iubirea rămâne pururea izvorul și principiul
unității al vieții ieromonahilor sau preoților de mir, în orice încercare a vieții. Așadar, preoții își
realizează unitatea vieții lor sacramentale prin comuniune cu Hristos Domnul, în descoperirea
voinței Tatălui și prin dăruirea de sine pentru turma ce le-a fost încredințată. Astfel, preoții
ducând viața Bunului Păstor, vor găsi în însăși exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârșirii
preoției lor în Biserică, care va realiza unitatea în viața și lucrarea lor pastorală. Exact asupra
acestei chestiuni se exprimă preotul, prin preocupările sale liturgice și pastorale diferite, de la
oră la oră, străduindu-se cum să găsească unitatea vieții, unitatea existenței sale de preot tocmai
din izvorul prieteniei profunde cu Iisus Hristos, a comuniunii profunde cu El.
Nu există opoziție între binele persoanei preotului (sau a familiei lui) și misiunea lui așa
cum vedem astăzi în mentalitatea unui număr semnficativ de preoți. Dimpotrivă, dragostea
pastorală este elementul unificator al vieții sacerdotale în Biserică, care pleacă dintr-o relație tot
mai profundă cu Hristos în rugăciune pentru a trăi dăruirea totală de sine pentru turmă, astfel
încât și credincioșii să crească în comuniune cu Dumnezeu și să fie viața lor o manifestare vie a
comuniunii Preasfintei Treimi. Fiecare fapt pastoral al preotului, de fapt, are ca scop a-i conduce
pe credincioși la unirea cu Domnul Hristos și a face ca astfel să crească comuniunea eclezială
pentru mântuirea lumii. Cele trei realități: comuniunea personală cu Dumnezeu, binele
soterilogic al Bisericii și binele omenirii în totalitatea ei nu sunt distincte sau opuse, ci o simfonie
a credinței ecleziale trăite. Semn luminos al acestei dragoste pastorale și al unei inimi neîmpărțite
este preoția consacrată. Imnul Sfântului Ambrozie cântă viața curată a preoției, dar și a vieții
creștine: „Dacă în tine se naște Fiul lui Dumnezeu, păstrează-ți viața nevinovată”. „A-l primi pe
Hristos – Christum suscipere” este un motiv care revine deseori în predica Sfântului Episcop al
Milanului. Citez un fragment din Comentariul său la Sfântul Luca: „Cine îl primește pe Hristos
în intimitatea locuinței sale se satură de cele mai mari bucurii”1. Domnul Iisus Hristos a fost
atracția sa majoră, argumentul principal al reflecției și predicării sale, și, mai ales, scopul unei
iubirii vii și încrezătoare.
Fără îndoială, iubirea pentru Domnul Iisus are valoare pentru toți creștinii, dar primește o
semnificație unică pentru iermonah, preot și pentru monahul sau monahia care au răspuns
chemării pentru viața consacrată: numai și întotdeauna în Hristos se găsește izvorul și modelul
pentru a repeta zilnic acel „da” spus voinței lui Dumnezeu. „Cu ce legături este reținut Hristos?”
– se întreba Sfântul Ambrozie, care cu o intensitate surprinzătoare predica și cultiva asceza
curățeniei în Biserică, promovând chiar și demnitatea femeii. La întrebarea citată, răspundea:
„Nu cu nodurile frânghiilor, ci cu legăturile iubirii și prin afecțiunea sufletului”2. Într-o predică
celebră către monahii, el spunea: „Hristos este totul pentru noi: dacă vrei să vindeci rănile tale, El
1
Expositio Evangelii secundum Lucam, V, 16.
2
De virginitate, 16, 99.

8
este medic, dacă ești îngrijorat de ardoarea febrei, El este izvor răcoritor, dacă ești copleșit de
vină, El este dreptate, dacă ai nevoie de ajutor, El este putere, dacă ți-e teamă de moarte, El este
viață, dacă dorești raiul, El este calea, dacă fugi de întuneric, El este lumină, dacă ești în căutare
de hrană, El este nutriment”3.
Biserica ne încurajează: priviți cu încredere spre viitor, bazându-vă pe fidelitatea lui
Dumnezeu, care nu va lipsi niciodată, și pe puterea harului Său, capabil să lucreze mereu noi
fapte minunate, chiar și în noi și împreună cu noi. Să contemplăm taina Preasfintei Fecioare
Maria. Într-adevăr, în ea putem să recunoaștem modul de viață feciorelnic și smerit pe care și l-a
ales pentru Sine, Hristos Domnul, și pe care l-a îmbrățișat Maica Sa Fecioară, o viață în deplină
ascultare și dăruire față de voința lui Dumnezeu. De asemenea, Imnul ambrozian ne reamintește
cuvintele lui Iisus Hristos pe Cruce: „Din slava patibulum-ului Său, Iisus vorbește Fecioarei:
‘Femeie, iată-l pe fiul tău’; ‘Fiule, iat-o pe mama ta”. Fecioara Maria, Maica lui Hristos, extinde
și prelungește spiritual chiar și în noi maternitatea sa divină, pentru ca slujirea Cuvântului și a
Tainelor, viața de contemplație și activitatea misionară în numeroasele forme să persevereze, fără
oboseală și prin curaj, în slujirea lui Dumnezeu și zidirea Bisericii Sale.
Să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru rândurile de părinți care și-au dedicat energiile lor
pentru slujirea Evangheliei, ajungând uneori până la sacrificiul suprem al vieții. Unii dintre ei au
fost propuși cultului și imitării credincioșilor, chiar și în timpurile recente: Sf. Siluan Atonitul,
Porfirie Cavsokalivitul, Cuviosul Paisie Aghioritul, Părintele Iustin Popovici etc. Prin mijlocirea
lor comună îi cerem cu încredere Dătătorului de orice dar să facă mereu roditoare slujirea
preoților, să întărească mărturia monahilor și monahiilor pentru a arăta lumii frumusețea dăruirii
lui Hristos și a Bisericii, și să reînnoiască familiile creștine potrivit planului lui Dumnezeu,
pentru ca să fie locuri de har și de sfințenie, pământ fertil pentru vocațiile la preoție și la viața
consacrată.

3. Sfaturi pentru misiunea și responsabilitatea preoțească

a. Învierea lui Hristos, pe care o celebrăm în Sfânta Liturghie, este nădejdea noastră, este o
realitate pe care o experimentăm de fiecare dată când o săvârșim. Noi știm că Învierea are loc
numai după Cruce, acea Cruce pe care noi o purtăm cu credința, demnitatea și tăria dată de
Dumnezeu. Știm că El se îngrijește de noi, mai știm că în Iisus Fiul Său, avem un mare Arhiereu
în măsură să compătimească durerea noastră (cf. Evr. 4,15), să sufere cu noi. Compătimirea lui
Iisus Hristos, suferința Sa împreună cu noi, oferă o semnificație și o valoare veșnică eforturilor
noastre. Dorința noastră de a-i mulțumi pentru orice har și binecuvântare, chiar și atunci când
suntem încercați, nu este numai un triumf al capacității de revenire și al tăriei unuia care crede și
rămâne credincios, ci este și un semn al bunătății lui Dumnezeu, al apropierii Sale, al duioșiei
Sale, al puterii Sale mântuitoare.
b. „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11,28).
Domnul Iisus Hristos îi invită pe fiecare dintre ucenicii Lui să petreacă timp cu El, să găsească în
El mângâiere, susținere și înnoire. Această invitație este adresată într-un mod special adunării
sau sinaxei liturgice care, în conformitate cu idealul eclezial, aduce întreaga noastră Biserică de a
fi în rugăciune.
c.Singură nădejdea este demnă de încredere, întrucât se întemeiază pe Dumnezeu. Istoria a
demonstrat absurditățile la care se coboară omul atunci când îl exclude pe Dumnezeu din
orizontul alegerilor și acțiunilor sale, și cât de greu este să se construiască o societate inspirată de
3
De virginitate, 16, 99.

9
valorile bunătății, dreptății și comuniunii, deoarece ființa umană este liberă și libertatea rămâne
fragilă. Libertatea trebuie să fie constant câștigată pentru cauza binelui, și căutarea asiduă a
orânduirilor drepte pentru lucrurile umane este o sarcină care aparține tuturor generațiilor. De
aceea, prima noastră motivație pentru a fi în Biserică este a asculta un cuvânt care ne va arăta
calea care duce la nădejde. Într-adevăr, să ascultăm singurul cuvânt care poate să ne dea nădejde
fermă, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu.
d. Profetul Isaia (Is. 61,1-3a) vorbește ca unul ce a fost investit cu misiunea de a proclama
eliberarea, mângâierea și bucuria la toți cei năpăstuiți și săraci. Domnul Iisus a luat acest text și l-
a reaplicat la Sine în predicarea Sa. Într-adevăr, El a declarat explicit că promisiunea profetului
s-a împlinit întru El (cf. Luc. 4,16-21). S-a împlinit complet atunci când, prin moartea pe Cruce
și Învierea din morți, ne-a eliberat de robia egoismului și a răului, a păcatului și a morții. Și
acesta este mesajul mântuirii, străvechi și mereu nou, pe care Biserica îl proclamă din generație
în generație: Hristos răstignit și înviat, nădejdea omenirii!
e. Acest cuvânt de mântuire răsună încă cu putere astăzi, în fiecare sinaxă liturgică. Iisus Hristos
ni se adresează cu iubire nouă, fiecăruia în particular. Țara noastră, asemenea altor națiuni,
experimentează condiții culturale care adesea prezintă o provocare radicală pentru credință și, de
aceea, și pentru nădejdea creștină. De fapt, în vremurile moderne, atât credința creștină, cât și
nădejdea au suferit o „mutație”, deoarece au fost trimise în sfera privată sau în alte sfere lumești,
în timp ce în viața publică de zi cu zi a fost afirmată încrederea în progresul științific și
economic. Noi toți știm că acest progres este ambiguu: el deschide posibilități de bine, dar și de
rău. Dezvoltările tehnice și îmbunătățirile structurilor sociale sunt importante și cu siguranță
necesare, dar nu sunt suficiente pentru a garanta binele moral și spiritual al societății. Omul are
nevoie să fie eliberat de opresiunile materiale, dar mai în profunzime, el trebuie să fie salvat de
relele ce îi afectează sufletul și mentalitatea lui de a fi și de a ființa. Și cine îl poate salva dacă nu
Dumnezeu, care este Iubire și care și-a revelat chipul ca Tată Atotțiitor și Milostiv în Iisus
Hristos? Nădejdea noastră fermă este de aceea Hristos: în El, Dumnezeu ne-a iubit desăvârșit și
ne-a dat viață din plenitudine (cf. Ioan 10,10), viața pe care fiecare persoană, chiar fără să o știe,
tânjește să o aibă.
f. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Mat. 11,28). Aceste
cuvinte ale Domnului Iisus Hristos ni le adresează acum fiecăruia dintre noi și adaugă: „învățați-
vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Mat.
11,29). Putem noi rămâne indiferenți în fața acestei iubiri? La noi, ca și în alte părți, mulți
ortodocși au suferit în secolele trecute pentru că au rămas fideli Evangheliei, dar nu și-au pierdut
nădejdea, mulți chiar s-au sacrificat pentru a reda demnitatea omului și libertatea poporului,
găsind în adeziunea lor generoasă la Hristos tăria de a construi o nouă umanitate. În societatea
zilelor noastre, multe forme de sărăcie spirituală se nasc din izolare, din starea dureroasă a fi
neiubit/ă, din respingerea lui Dumnezeu din viața personală și din profunda și tragica închidere a
omului, care se crede de obicei autosuficient, iar uneori un ceva nesemnificativ și trecător. În
această lume a noastră, alienată de prea multa și excesiva încredere ce se pune în proiectele strict
politice, științifice și eonomice, doar Hristos poate să fie nădejdea universală și sigură. Acesta
este mesajul pe care noi creștinii suntem chemați să îl răspândim în fiecare zi, prin mărturia
personală.
Proclamați-L voi înșivă pe Domnul Iisus Hristos, rămânând strâns uniți cu Iisus Hristos,
în timp ce vă exercitați slujirea cu entuziasm, siguri de faptul că nimic nu poate să lipsească celor
care își pun nădejdea de a fi întru El. Dați mărturie despre Hristos prin practicarea cu bucurie și
consecvență a poruncilor evanghelice, arătând unde se află adevărata noastră patrie: în Ceruri.

10
Fiți întemeiați pe temelia fermă a credinței în Hristos pentru orice planuri aveți legate de familie,
de muncă, de școală, de activitățile din orice sferă a societății. Iisus Hristos nu își abandonează
niciodată prietenii. El ne asigură de ajutorul Său continuu, deoarece nu putem face nimic fără de
El, dar, în același timp, îi cere fiecăruia să se angajeze personal în răspândirea mesajului Său
universal de iubire, filantropie și de pace. Fie ca și voi să găsiți încurajare în exemplul Sfinților,
priviți la mărturia lor strălucitoare. Vă doresc să fiți mereu însoțiți și apărați de Fecioara Maria,
Maica lui Hristos, nădejdea noastră.

III. Iubirea, zelul şi devotamentul preoţesc ca temeiuri ale activităţii pastorale


1. Preotul, slujitorul lui Hristos, slujitorul Bisericii
În Hristos, capul Bisericii, care este Trupul Său, toți creștinii formează o „seminție
aleasă, o preoție împărătească, neam sfânt, popor adonisit de Dumnezeu ca să vestițiîn lume
bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (1Petr. 2,9). Biserica
este sfântă, chiar dacă membrii săi au nevoie să fie purificați, pentru a face în așa fel încât
sfințenia, dar al lui Dumnezeu, să poată străluci întru ei până la învederarea sa deplină. În cadrul
chemări universale la sfințenie, Hristos, Arhiereul cel veșnic, în grija Sa față de Biserică, cheamă
apoi, în toate generațiile, persoane care se îngrijesc soteriologic de poporul Său, îndeosebi,
Hristos cheamă la slujirea preoțească bărbați care să exercite o funcție paternă, al cărei izvor este
în însăși paternitatea lui Dumnezeu (cf. Ef. 3,15).
Misiunea preotului în Biserică este de neînlocuit. Prin urmare, chiar dacă se înregistrează
situații necorespunzătoare vocației la un număr mic de clerici (viață imorală și fapte regretabile),
nu trebuie să dispară niciodată certitudinea că Iisus Hristos continuă să cheme bărbați, care,
asemenea apostolilor, părăsind orice altă ocupație, se dedică total celebrării Tainelor sfinte,
predicării Evangheliei și slujirii pastorale. Relația preotului cu Iisus Hristos și, în El, cu Biserica
Sa se înscrie în însăși ființa preotului, în virtutea hirotoniei sale sacramentale și în slujirea sa
pastorală și misionară. În special, preotul este slujitorul lui Hristos prezent în Biserică ca Taină,
comuniune și misiune. Datorită faptului că participă la preoția lui Hristos, el poate prelungi în
Biserică rugăciunea Sa, cuvântul Său, jertfa și lucrarea Sa mântuitoare. Așadar, este slujitorul
Bisericii pentru că actualizează semnele ecleziale și sacramentale ale prezenței lui Hristos înviat.

2. Hristos, fundamentul vieții preoțești

Preoția este o un mod de mărturisire a credinței în Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. Tocmai


plecând de la acest adevăr hristocentric are sens în Biserică o viață consacrată lui Dumnezeu
prin mijlocirea lui Iisus Hristos. Are sens doar dacă Hristos este cu adevărat mijlocitor între
Dumnezeu și noi, altminteri ar fi vorba doar de o formă de sublimare sau de evaziune. Dacă
Hristos nu ar fi cu adevărat Dumnezeu, dacă nu ar fi, în același timp, pe deplin om, ar cădea
fundamentul vieții creștine ca atare, dar, în mod cu totul particular, ar cădea fundamentul oricărei
consacrări creștine a omului. Viața consacrată, de fapt, dă mărturie și exprimă de o manieră
„forte” tocmai căutarea reciprocă dintre Dumnezeu și om, iubirea care îi atrage. Persoana
consacrată, preotul, pentru faptul însuși de a fi, se prezintă ca o „punte” spre Dumnezeu pentru
toți cei care o întâlnesc, o chemare, o trimitere la El. Și toate acestea sunt în virtutea medierii lui
Iisus Hristos, Cel care s-a consacrat Tatălui. Fundamentul este Hristos! El, care a împărtășit
fragilitatea noastră pentru ca noi să putem fi părtași la natura Sa divină.

3. Preoția este un răspuns la prisosul iubirii Domnului Iisus Hristos

11
În fine, dorim să înălțăm Domnului Iisus Hristos un imn de mulțumire și de laudă pentru
însăși viața preoțească. Dacă ea nu ar exista, cu cât ar fi mai săracă lumea! Dincolo de
superficialele evaluări de funcționalitate, preoția sacramentală este importantă tocmai pentru
faptul de a fi semn de dăruire, zel, devotament, gratuitate și de iubire, și aceasta cu atât mai mult
într-o societate care riscă să fie sufocată în vârtejul empiricului, efemerului, utilului și relativului.
Preoția sacramentală, în schimb, dă mărturie despre prisosul de iubire care îndeamnă la „a
pierde” propria viață, ca răspuns la prisosul iubirii Domnului, care Cel dintâi „și-a pierdut” viața
pentru noi. Să ne gândim la mulți dintre cei care îmbracă haina slujirii care simt povara ostenelii
zilnice cu puține împliniri umane, să ne gândim la preoții în vârstă, la cei bolnavi și la toți cei
care se simt în dificultate în vocația lor… Nici unul dintre ei nu este inutil, deoarece Domnul
Hristosîi unește cu „tronul harului”. În schimb, ei sunt un dar prețios pentru Biserică și pentru
lumea însetată de Dumnezeu și de Cuvântul Său.
Preoții, prin viața lor, s-au apropiat cu deplină încredere de „tronul harului” care este
Hristos, de Crucea Sa, de prezența Sa divină în Euharistie. Fiecare dintre preoți s-au apropiat de
El ca de izvorul Iubirii curate și fidele, o Iubire atât de încâtătoare și frumoasă încât merită totul,
ba chiar mai mult decât tot ceea ce este al nostru, căci nu ne ajunge o viață întreagă pentru a
răspunde la ce ceea ce Hristos este și la ceea ce a făcut pentru noi. Dar preoții s-au apropiat și se
apropie de Hristos în fiecare zi, pentru a fi ajutați la momentul potrivit, dar și în ceasul încercării.
Persoanele chemate la preoție sunt chemate în mod special să fie martori ai acestei milostiviri a
Domnului Iisus Hristos, în care omul își află propria mântuire. Preoții mențin vie experiența
iertării lui Dumnezeu, deoarece au conștiința că sunt persoane mântuite, că sunt mari atunci când
se recunosc mici, că se simt persoane reînnoite și învăluite de sfințenia lui Dumnezeu atunci când
își recunosc propriul păcat. De aceea, și pentru omul de astăzi, viața preoțească rămâne o școală
deosebită a „căinței inimii”, a recunoașterii smerite a propriei mizerii, dar, deopotrivă, rămâne o
școală a încrederii în miluirea lui Dumnezeu, în iubirea Sa care nu ne părăsește niciodată. În
realitate, cu cât cineva se apropie de Dumnezeu, cu cât este mai aproape de El, cu atât este mai
folositor pentru ceilalți. Persoanele consacrate experimentează harul, bunătatea și iertarea lui
Dumnezeu nu numai pentru ele, ci și pentru frați, fiind chemate să poarte în inimă și în rugăciune
neliniștile și așteptările oamenilor, mai ales ale celor care sunt departe de Dumnezeu. În special
comunitățile care trăiesc mai izolat, prin angajarea lor ascetică și prin rugăciunea continuă pentru
„a fi și a sta cu Domnul”, pentru „a fi și a sta sub jertfa Crucii”, desfășoară adesea acest rol
substitutiv și mijlocitor, unite cu Hristos în Pătimire, luând asupra lor suferințele și încercările
altora și oferind cu bucurie orice lucru ce duce la zidirea mântuirii lumii.

4. Devotamentul personal în vocația preoțească

Uneori, a fi lucrători în via Domnului poate să fie foarte obositor, obligațiile par să se
multiplice, cererile sunt atâtea, problemele chiar nu lipsesc. Să învățăm cum să luăm zilnic, din
relația de iubire cu Dumnezeu, în rugăciune, puterea pentru a duce mai departe vestea profetică
de mântuirea omului, centrând din nou existența noastră pe esențialul din Evanghelie. Să
cultivăm o reală dimensiune de comuniune și de frățietate în interiorul clerului, în comunitățile
noastre, în relațiile noastre cu poporul pelerin al lui Dumnezeu, mărturisind prin slujirea noastră
puterea iubirii care vine de Sus, care vine de la Domnul Iisus Hristos prezent în mijlocul nostru.
Plini de încredere și de recunoștință, să reînnoim așadar și noi gestul dăruirii totale de noi
înșine, prezentându-ne cu fior dumnezeiesc în fața sfântului altar. Fiecare Liturghie să fie un
prilej în plus, pentru preoți, de a intensifica drumul de sfințenie și, pentru toți preoții, un imbold

12
de a însoți și susține slujirea lor prin rugăciune continuă. Să ne apropiem de Dumnezeu, Cel de
trei ori Sfânt, pentru a oferi viața noastră și slujirea noastră, personală și comunitară, de persoane
consacrate Împărăției lui Dumnezeu. Să facem acest gest interior în profundă comuniune
spirituală cu Maica Domnului, în timp ce contemplăm viața sa sfântă, să o cinstim ca pe întâia și
desăvârșita consacrată Preasfintei Treimi, purtată și ea de acel Dumnezeu-om pe care îl duce în
brațe: Fecioară Preacurată, smerită, simplă și ascultătoare, dedicată în totalitate nouă, întrucât
este din toată ființa ei pentru și a lui Dumnezeu. La pilda sa, la școala sa și cu ajutorul ei de
Maică, să reînnoim al nostru „iată-mă” și al nostru personal „fie mie”.
Iisus Hristos a venit să ne reveleze și să ne dăruiască iubirea lui Dumnezeu față de noi, cu
Întruparea, Pătimirea, Moartea și Învierea Sa. „Ziua mântuirii” este acea realitate pe care Sfântul
Apostol Pavel o numește în alt loc „plinirea timpurilor”, momentul în care Dumnezeu
întrupându-Se intră în mod cu totul singular în timp și îl umple cu harul Său. Așadar nouă ne
revine să primim acest dar, care este Iisus însuși: Persoana Sa, Cuvântul Său, Duhul Său cel
Sfânt. În afară de acest adevăr esențial, să ne străduim să fim fideli față de Dumnezeu în slujirea
noastră, pentru ca ea să fie într-adevăr lucrătoare și să nu fie obstacol pentru credință, pentru
nimeni. Într-adevăr, ce minunat ar fi să se poată aplica fiecăruia dintre noi, preot, monah,
monahie, mirean și mireană, ceea ce Apostolul Pavel a scris despre sine: harul lui Dumnezeu în
el nu a fost zadarnic (cf. 1Cor. 15,10). În realitate, taina pentru viața fiecăruia dintre noi nu este
alta decât a primi harul luiDumnezeu și a colabora cu toată inima și cu toate puterile ființiale la
lucrarea lui. Harul este taina bucuriei adevărate, minunea de a fi și a merge înainte și mângâierea
păcii profunde.

5. Euharistia, izvorul vieții preoțești și activității pastorale

În Scrisoarea către Coloseni găsim mereu cuvinte așa de emoționante datorită suflului lor
spiritual și pastoral, pe care Apostolul Pavel le adresează membrilor acelei comunități pentru a-i
forma după inima Evangheliei, astfel încât tot ceea ce fac în viață, „cu cuvântul sau cu lucrul,
toate să le faceți în numele Domnului Iisus” (Col. 3,17). „Fiți desăvârșiți”, spusese Învățătorul
ucenicilor Săi, iar acum Apostolul Pavel îndeamnă pe colosenieni să trăiască după această
măsură înaltă a vieții creștine, care este sfințenia. Poate să facă aceasta pentru că frații cărora li
se adresează sunt „aleși de Dumnezeu, sfinți și iubiți”. Și aici, la temeiul tuturora se află harul lui
Dumnezeu, darul chemării, taina întâlnirii cu Iisus Hristos cel viu. Însă acest har cere răspunsul
sinergic al fiecărui preot și creștin, cere angajarea de a se îmbrăca în sentimentele lui Hristos:
duioșia, bunătatea, smerenia, blândețea, generozitatea, iertarea reciprocă și mai presus de toate,
ca sinteză și încoronare, agape, iubirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o prin Iisus Hristos și pe
care Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile noastre. Și pentru ne îmbrăca în Hristos este necesar ca
să locuiască între noi și în noi Cuvântul Său cu toată bogăția Sa și din belșug. Într-un climat de
constantă aducere de mulțumire, comunitatea creștină se hrănește din Cuvânt și face să se înalțe
către Dumnezeu, ca o cântare de laudă, Cuvântul pe care El însuși ni l-a dăruit. Și orice acțiune,
orice gest, orice slujire, este îndeplinită în cadrul acestei relații profunde cu Dumnezeu, în
mișcarea interioară a iubirii treimice care coboară spre noi și se înalță din nou spre Dumnezeu,
mișcare care în celebrarea Jertfei euharistice își are forma sa cea mai plenară.
„Doamne, la cine ne vom duce?” (Ioan 6,68) „Doamne, la cine ne vom duce?”. Și noi,
membri ai Bisericii de astăzi, preoți, monahi și credincioși ne punem această întrebare. Chiar
dacă răspunsul nostru este probabil mai șovăitor în gura noastră decât pe buzele Apostolului
Petru, dar „amin-ul” nostru, ca acela al Apostolului, poate să fie numai persoana lui Iisus Hristos.

13
Desigur, El a trăit în urmă cu două mii de ani. Totuși, noi, cei de astăzi, putem să-L întâlnim
atunci când ascultăm cuvântul Său și suntem aproape de Hristos, în mod unic, în Euharistie.
Sfânta Liturghie să nu ajungă pentru noi într-o stare de rutină superficială! Să luăm tot mai mult
din profunzimea ei! Tocmai ea ne inserează în imensa operă de mântuire a lui Hristos, face ageră
vederea noastră duhovnicească prin iubirea Sa: prin „profeția Sa în desfășurare”, prin care, la
Cina de Taină, a început dăruirea de Sine pe Cruce, prin biruința Sa irevocabilă asupra păcatului
și asupra morții, pe care o doxologim și o vestim în mod pascal, sărbătoresc. Trebuie să ne
deprindem, să ne pregătim pentru sfânta Liturghie! La aceasta ne ajută, ne introduce, rămânerea
întru iubire contemplativă în fața Domnului euharistic ce se află pe sfântul altar, dar și prin
primirea prealabilă a Tainei pocăinței, taina reînnoirii noastre.
„Doamne, la cine ne vom duce?”. În sfârșit, această întrebare și-o pun unii contemporani,
care – în mod lucid sau cu presentiment confuz – sunt încă în căutarea Tatălui lui Iisus Hristos.
Acestora, Mântuitorul lumii vrea să le iasă întru întâmpinare prin intermediul nostru, care, grație
Botezului, am devenit frații și surorile Sale, și care, în Euharistie, am primit darul de a duce
împreună cu Hristos misiunea Sa de mântuire.
Cu viața noastră și prin cuvintele noastre trebuie să vestim altora ceea ce am recunoscut
împreună cu Apostolii: „Tu ai cuvintele vieții celei veșnice” (Ioan 6,68). Mărturia noastră îi va
înflăcăra așa cum și noi am fost înflăcărați de Hristos. Noi toți, preoți, diaconi, călugări și mireni
avem angajarea de a-Lduce pe Dumnezeu lumii și lumea la Dumnezeu. A-L întâlni pe Hristos, a
ne încredința lui Hristos, a-L vesti pe Hristos – sunt pilaștrii credinței noastre, care se
concentrează, mereu și mereu, în punctul focal al Euharistiei. Fiecare celebrare liturgică vestește
cu reînnoită bucurie și certitudine pascală: Domnul Bisericii trăiește în ea.

IV. Vocaţia sau chemarea pentru preoţie

1. Vocația ca dar

Apostolul Pavel scrie: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos”… întrucât „ne-a și ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană
înaintea Lui” (Ef. 1,3-5). Înainte de întemeierea lumii, înainte de venirea noastră la existență,
Tatăl ceresc ne-a chemat personal, ca să intrăm într-orelație filială cu El, prin Iisus Hristos,
Cuvântul întrupat, sub îndrumarea Duhului Sfânt. Jerfindu-se pentru noi, Domnul Iisus ne-a
introdus în taina iubirii Tatălui, iubire care îl învăluie total și pe care El ne-o oferă tuturor. În
acest mod, uniți cu Iisus Hristos, Care este capul, noi formăm un singur Trup, Biserica.
Noutatea tainei fascinante a filiațiunii sau înfierii divine este în centrul învățăturii
Sfântului Apostol Pavel. Tatăl, amintește Apostolul, ne-a făcut cunoscut „taina voinței Sale, după
buna Lui socotință…ca toate să fie iarăși unite în Hristos” (Ef. 1,9-10). Și adaugă, nu fără
entuziasm: „și stim că Dumnezeu toate lelucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al
celor care sunt chemați după voia Lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-
a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi-născut între mulți frați”
(Rom. 8,28-29). Perspectiva este cu adevărat una fascinantă, suntem chemați să trăim ca frați și
surori ai lui Iisus Hristos, să ne simțim fii și fiice ai aceluiași Tată. Este un dar dumnezeiesc care
răstoarnă orice idee și proiect exclusiv umane. Mărturisirea credinței adevărate deschide larg
mințile și inimile spre taina infinită și inepuizabilă a lui Dumnezeu, care pătrunde existența
umană. Ce să spunem atunci despre ispita, foarte puternică în zilele noastre, de a ne simți

14
autosuficienți până acolo încât să ne închidem în fața planului tainic, veșnic al lui Dumnezeu față
de noi? Iubirea Tatălui, care se revelează în persoana lui Hristos, ne interpelează.
Pentru a răspunde la chemarea lui Dumnezeu și a porni la drum nu este necesar să fim
deja, de la început, desăvârșiți. Știm că sentimentul propriului păcat a permis fiului rătăcitor să
întreprindă calea de întoarcere și să experimenteze astfel bucuria împăcării cu Tatăl. Fragilitățile
și limitele umane nu reprezintă un obstacol, cu premisa ca ele să contribuie la a ne face tot mai
conștienți de faptul că avem nevoie de harul mântuitor al lui Hristos. Aceasta este experiența
Sfântului Apostol Pavel care destăinuia: „Deci, foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru
slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2Cor. 12,9).
În Taina Bisericii, Trupul mistic al lui Hristos, puterea divină a iubirii schimbă inima
omului, făcând-o să comunice fraților iubirea lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor, atâtea
persoane cu neliniștea infinitului în suflete, transformate de iubirea divină, au consacrat propriile
existențe pentru cauza împărăției lui Dumnezeu. Deja pe malurile Mării Galileii, mulți s-au lăsat
cuceriți de unicitatea lui Iisus Hristos: erau în căutarea vindecării trupului sau a sufletului și au
fost atinși de puterea harului Său tămăduitor. Alții au fost aleși personal de Domnul Iisus și au
devenit Apostolii Săi. De asemenea, găsim persoane, ca Maria Magdalena și alte femei, care L-
au urmat din proprie inițiativă, doar din iubire, dar, asemenea ucenicului Ioan, au ocupat și ele un
loc special în inima Sa. Aceste persoane, care au cunoscut prin Hristos taina iubirii Tatălui,
reprezintă mulțimea de vocații prezente din totdeauna în Biserică. Model al celui care este
chemat să mărturisească în mod deosebit iubirea lui Dumnezeu este Maica Domnului, asociată
implicit, în pelerinajul său de credință, la Taina Întrupării și a mântuirii lui Dumnezeu.

2. Vocația la preoție : întâlnire personală cu Iisus Hristos

Tema vocației la preoție ne pune în situația de a ne pune nouă înșine două întrebări
duhovnicești. Prima: cine suntem noi, ca preoți sau viitori preoți? Într-un anumit sens, răspunsul
este ușor: desigur, noi suntem acele persoane ale căror vieți au fost formate de o întâlnire
personală cu Iisus Hristos. Domnul Iisus a atins inimile noastre, ne-a chemat pe nume și ne-a
cerut să-l urmăm cu inimă neîmpărțită în slujba poporului Său credincios.
Biserica a fost binecuvântată în venerabila sa istorie, cu un mare număr de mărturisitori
– credincioși mireni, cateheți, preoți și călugări – care au lăsat toate din iubire față de Iisus
Hristos: casă, familie și, în cazul martirilor, însăși viața lor. În viața noastră, fie în slujirea
sacerdotală, fie în consacrarea călugărească, suntem chemați să ducem înainte această mare
moștenire eclezială, mai ales prin acte simple de slujire smerită. Domnul Iisus dorește să se
foloseascăde noi pentrua atinge inimile persoanelor mereu noi: El vrea să se folosească de gura
noastră pentru a proclama cuvântul Său de mântuire, de brațele noastre pentru a-i îmbrățișa pe
săracii pe care El îi iubește, de mâinile noastre pentru a construi comunități de ucenici misionari
autentici. Să dea Dumnezeu să nu uităm niciodată că „da”-ul nostru spus lui Iisus Hristos este
un „da” spus poporului Său. Ușile caselor noastre, porțile mănăstirilor și bisericilor noastre, dar
în mod special ușile inimilor noastre trebuie să rămână continuu deschise poporului lui
Dumnezeu, poporului nostru. Pentru că aceasta este ceea ce suntem.

3. Vocația preoțească: harul vindecător al lui Dumnezeu să treacă mai


întâi prin noi

15
O a doua întrebare la care ar fi bine să reflectăm este următoarea: Ce anume suntem
chemați să facem mai mult în trăirea vocației noastre specifice? Pentru că există mereu ceva în
plus ce putem să facem, un alt kilometru duhovnicesc de parcurs pe drumul nostru spre mântuire.
Oamenii tânjesc la o viață nouă, la iertare și pace. Din păcate, există în lume atâtea
situații care ne preocupă și care au nevoie de implorările noastre, pornind de la realitățile cele
mai apropiate. Dacă este misiunea noastră să-l însoțim pe cel care suferă, atunci, asemenea
luminii care se filtrează prin cupola Pantocrator a unei biserici, trebuie să lăsăm ca puterea
vindecătoare a lui Dumnezeu să treacă prin noi. În primul rând, trebuie să lăsăm ca valurile
milostivirii Sale să treacă peste noi, să ne purifice și să ne răcorească, în așa fel încât noi să
putem duce această milostivire celorlalți, în special, celor care se află în multele periferii
existențiale.
Noi toți știm bine cât de greu este să se întâmple aceasta. Este atâta muncă sau nevoință
de făcut! În același timp, viața modernă oferă foarte multe distrageri încât să poată încețoșa
conștiințele noastre, să risipească zelul nostru și chiar să ne atragă în acea „mondenitate
spirituală” care corodează fundamentele vieții creștine. Lucrarea pocăinței și a convertirii – acea
convertire care este inima Evangheliei lui Iisus Hristos (cf. Mar.1,15) – trebuie să fie dusă
înainte în fiecare zi, în lupta pentru a recunoaște și a depăși acele obișnuințe și acele moduri de a
gândi care pot să alimenteze lenea și acedia spirituală. Avem nevoie să ne examinăm
conștiințele, fie ca persoane, fie în comunitate.
Chemarea Domnului Iisus Hristos este un izvor de bucurie și un apel de a ne dărui, pentru
a sluji. Iisus Hristos ne spune că „din prisosul inimii grăiește gura lui” (Luc. 6,45). Atunci când
focul Duhului Sfânt purifică inimile noastre, devenim martori bucuroși și convinși ai nădejdei
dăruite de Evanghelie. Avem un cuvânt foarte frumos de vestit! Să-l vestim mereu, să-l vestim,
mai ales, cu integritatea și convingerea care provin din viața voastră.
Avem mare nădejde în recolta de har pe care Dumnezeu o pregătește în mijlocul nostru!
Fiecare dintre noi să se roage pentru o revărsare îmbelșugată de zel apostolic, pentru o
perseverență bucuroasă la chemarea pe care am primit-o și, mai ales, pentru darul unei inimi
curate, mereu deschise la nevoile tuturor fraților noștri. În acest mod Biserica se va dovedi cu
adevărat demnă de moștenirea sa slăvită și va înfrunta provocările viitorului cu nădejdea sigură
în promisiunile lui Hristos.

4. Vocația preoțească: chemați de Dumnezeu

Să reflectăm asupra a trei aspecte ale vocației noastre: chemați de Dumnezeu, chemați să
vestim Evanghelia și chemați să promovăm o cultură acomuniunii.
Chemați de Dumnezeu. Este important să reînsuflețim în noi această realitate, pe care
adesea o considerăm sigură în mijlocul multelor activități zilnice: „nu voi M-ați ales pe Mine, ci
Eu v-am ales pe voi”, ne spune Iisus (Ioan 15,16). Înseamnă a merge din nou la izvorul chemării
noastre. La începutul drumului nostru vocațional există o alegere divină. Am fost chemați de
Dumnezeu și chemați pentru a rămâne cu Iisus Hristos (cf. Marc. 3,14), uniți cu El într-un mod
așa de profund încât putem spune cu Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește
în mine” (Gal. 2,20). Această trăire în Hristos marchează de fapt tot ceea ce suntem și facem.
Viața în Hristos este tocmai ceea ce garantează eficacitatea noastră pastorală, misionară și
rodnicia slujirii noastre: „v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână”
(Ioan 15,16).

16
Nu creativitatea pastorală, nu întâlnirile sau planificările asigură roadele în misiune, ci,
întâi de toate, faptul de a fi fideli și devotați Domnului Iisus Hristos, care ne spune cu insistență:
„Rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15,4). Și noi știm bine ce anume înseamnă a-L contempla,
a-L adora și a-L îmbrățișa, îndeosebi prin fidelitatea noastră față de rugăciunea personală și
rugăciunea liturgică, prin comuniunea noastră continuă cu Hristos prezent în Euharistie și în
persoanele mai nevoiașe. Acel „a rămâne” cu Hristos nu înseamnă o izolare, ci este o rămânere
pentru a merge la întâlnirea cu alții, un mers pentru a-L căuta și a-L sluji pe Hristos. Să mergem
la ei așa cum preotul merge la altar, cu bucurie. Domnul Iisus, Bunul Păstor, este adevărata
noastră comoară, temeiul fundamental al vocației și slujirii noastre preoțești. Să încercăm să
așezăm tot mai mult întru Hristos inima noastră (cf. Luc. 12,34).

5. Vocația preoțească:chemați să vestim Evanghelia

Suntem chemați să trăim credința și apoi să vestim Evanghelia. Cuvintele mandatului lui
Iisus Hristos se adresează tuturor: „Mergând, învățați toate neamurile” (cf. Mat. 28,19). Este
angajarea noastră să îi ajutăm pe ceilalți să ardă în inima lor dorința de a fi ucenici misionari ai
lui Iisus Hristos. Să îi ajutăm și pe tineri să realizeze că a fi ucenici misionari reprezintă o
consecință a faptului de a fi botezați, parte esențială a faptului de a fi creștini. Primul loc în care
trebuie să se evanghelizeze este propria casă, locul de studiu sau de muncă, familia și prietenii.
Să nu precupețim eforturile noastre în formarea tinerilor! Sfântul Apostol Pavel folosește
o expresie frumoasă, devenită realitate vie în viața sa, adresându-se creștinilor săi: „o, copiii mei,
pentru care sufăr iarăși durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4,19). Și noi să
o facem să devină realitate în slujirea noastră! Să îi ajutăm pe tineri să redescopere curajul și
bucuria credinței, bucuria că sunt iubiți personal de Dumnezeu, care L-a dat pe Fiul Său Iisus
pentru mântuirea noastră. Să îi educăm la misiune, să iasă, să meargă. Domnul Iisus a făcut așa
cu ucenicii Săi: nu i-a ținut alipiți de Sine, ci i-a trimis spre lume, spre ceilalți! Nu putem rămâne
închiși în parohie, în comunitățile noastre, chiar în mănăstirile noastre, când nenumeroase
persoane sunt în așteptarea Evangheliei! Nu înseamnă pur și simplu a deschide ușa pentru a
primi, ci înseamnă a ieși prin ușă pentru a căuta și a întâlni! Cu vădit curaj să ne gândim la
pastorație pornind de la periferie, pornind de la cei care sunt mai departe, de la cei care de obicei
nu frecventează parohia. Și ei sunt invitați la masa Domnului Hristos.

6. Vocația preoțească: chemați pentru a promova cultura comuniunii

Suntem chemați pentru a promova cultura comuniunii. Din păcate, în multe locuri s-a
impus o cultură a excluderii, o „cultură a rebutului”. Nu există loc nici pentru bătrân, nici pentru
copilul nedorit, nu există timp pentru a ne opri puțin cu acel sărac pe marginea străzii. Uneori
pare că pentru unii raporturile umane sunt reglementate de două ideologii moderne: eficiența și
pragmatismul. Să avem curajul de a merge împotriva curentului. Să nu renunțăm la acest dar al
lui Dumnezeu: unica familie a fiilor Săi. Întâlnirea și primirea tuturor, solidaritatea și
fraternitatea între noi, sunt elementele care fac într-adevăr umană socitatea noastră.
A fi slujitori ai comuniunii, ai culturii dialogului și ai întâlnirii! Lăsați-mă să spun că ar
trebui să fim foarte atenți în acest sens. Să nu fim îngâmfați, impunând „adevărurile noastre”, ci
să ne lăsăm conduși de certitudinea smerită și fericită a celui care a fost găsit, atins și transformat
de Adevărul care este Iisus Hristos, pe care nu poate să nu Îl vestească (cf. Luc. 24,13-35).
Suntem chemați de Dumnezeu, chemați să trăim și să vestim Evanghelia, chemați să promovăm

17
curajos cultura comuniunii, dialogului și a întâlnirii. Fecioara Maria să fie modelul nostru. În
viața sa a dat exemplu de iubire jertfitoare, de care trebuie să fie însuflețiți toți cei care, în
misiunea pastorală și spirituală a Bisericii, conlucrează la înnoirea și transfigurarea spirituală a
oamenilor. Ea să fie Steaua care conduce cu siguranță pașii noștri spre întâmpinarea Domnului.

V. Formarea teologică și culturală a preotului şi importanţa lor în pastoraţie


1. Prioritățile și alegerile în pastorație

Suntem foarte conștienți de faptul că astăzi este foarte dificil a fi paroh, mai ales în țările
cu o creștinătate veche, parohiile devin tot mai extinse, unități pastorale aglomerate, în care este
imposibil a-i cunoaște pe toți și este imposibil a face toate lucrările care s-ar aștepta de la un
paroh. Și astfel, realmente, ne întrebăm încotro să mergem? Dar, înainte de toate, cunoaștem și
faptul că există atâția parohi în lume care își dau realmente toată tăria lor pastorală pentru
misiune, pentru prezența mântuitoare a Domnului Hristos și a Tainelor Sale.
Nu este cu putință să se facă tot ceea ce se dorește, tot ceea ce poate că ar trebui să se
facă, pentru că forțele noastre sunt limitate și situațiile sunt dificile într-o societate tot mai
diversificată, mai complicată. Este important pentru comunitatea ortodoxă ca credincioșii să
poată vedea că preotul lor nu face numai un „job”, ore de muncă, și apoi este liber și trăiește
numai pentru el însuși, ci că el este un om al lui Hristos, care poartă în el focul iubirii lui Hristos.
Dacă credincioșii văd că el este plin de bucuria Domnului Hristos, înțeleg și realismul parohial:
parohul nu poate să facă totul, acceptă limitele și-l ajută pe el. Acesta mi se pare punctul cel mai
important: să se poată vedea și simți că parohul se simte realmente un chemat al Domnului
Hristos, este un chemat de Domnul Hristos, este plin de iubirea Domnului Hristos și a oamenilor.
Dacă acest lucru există, se înțelege și se poate și vedea imposibilitatea de a face totul. Deci, a fi
plini de bucuria Evangheliei cu toată ființa noastră este prima condiție.
Apoi trebuie ca în parohiesă se facă alegerile, să se aibă prioritățile, să se vadă cât este
posibil și cât este imposibil. Aș spune că cele trei priorități le cunoaștem: sunt cele trei stâlpi ale
faptului de a fi preoți. Prima prioritate este Euharistia și Tainele: a face posibilă și prezentă
Euharistia, duminicală și în sărbători, pe cât posibil, pentru toți, și a o celebra în așa fel încât să
devină realmente act vizibil de iubire a Mântuitorului Hristos față de noi. Apoi,a doua prioritate
estevestirea Cuvântului în toate dimensiunile: de la dialogul personal până la omilie. Al treilea
punct este dragostea, iubirea lui Hristos: a fi prezenți pentru cei suferinzi, pentru cei mici, pentru
copii, pentru persoanele aflate în dificultate, pentru cei marginalizați. A face realmente prezentă
iubirea Bunului Păstor.
Și apoi, o prioritate foarte importantă este și relația personală cu Hristos. Un preot, un
duhovnic nu-și neglijează sufletul său: dacă propriul tău suflet este neglijat, nici celorlalți nu poți
să le dai ceea ce ai vrea. Deci, și pentru tine însuți, pentru sufletul tău, trebuie să ai timp, sau, cu
alte cuvinte, relația cu Hristos, colocviul personal cu Hristos este o prioritate pastorală
fundamentală, este condiție soteriologică pentru munca noastră pentru alții! Și rugăciunea nu este
ceva marginal: este tocmai vocația preotului să se roage, chiar și ca reprezentant al oamenilor
care nu știu să se roage sau nu găsesc timpul pentru a se ruga. Rugăciunea personală, mai
ales rugăciunea liturgică ca experiență a Bisericii, este hrană fundamentală pentru sufletul
nostru, pentru făptuirea noastră. Și, în sfârșit, a recunoaște limitele noastre, a ne deschide și la
smerenie. Să ne amintim de o scenă din Marcu, capitolul 6, unde Apostolii sunt „stresați”, vor să
facă totul, și Domnul Hristos spune: „veniți voi înșivă de o parte…odihniți-vă puțin”
(cf. Marc. 6,31). Și aceasta este muncă – aș spune – pastorală: a găsi și a avea smerenia, curajul

18
de a ne odihni, a acorda timp pentru analiză și reflecție asupra activității noastre. Deci, cred că
devotamentul pentru Domnul, iubirea Domnului Hristos, îmi arată prioritățile, alegerile, ne ajută
să găsim drumul. Domnul nostru Iisus Hristos ne va ajuta.

2. Teologia, spiritualitateași provocările științificității

Atunci când reușim, poate mai citim vreo carte de teologie pentru formare. Totuși, ni se
pare că s-a creat o fractură între teologie și dogmă și, mai multă încă, între teologie și
spiritualitate. Simțim această necesitate chiar în slujirea pastorală. Uneori teologia unora nu pare
să-l aibă pe Dumnezeu în centru și pe Iisus Hristos ca prim „loc teologic” (topos theologias), ci
pare în schimb să aibă gusturile și tendințele răspândite astăzi.Și consecința lipsei de centralitate
teocentrică și hristologică este tocmai proliferarea opiniilor subiective care permit introducerea,
chiar și în Biserică, a unei gândiri nefundamentate revelațional și tradițional. Cum să nu fim
dezorientați în viața noastră și în slujirea noastră, când lumea este cea care judecă credința și nu
viceversa?
Există realmente o teologie care vrea mai ales să fie academică, să apară științifică și uită
realitatea vitală, prezența lui Dumnezeu, prezența Lui printre noi, vorbirea Lui astăzi, nu numai
în trecut. Din păcate, există șio teologie care vine din aroganța rațiunii, care vrea să domine
totul, îl transformă pe Dumnezeu din subiect în obiect pe care noi îl studiem, în timp ce ar trebui
să fie subiect care ne vorbește și ne îndrumă existența. Există realmente acest abuz al teologiei
abstracte, care este în sine o aroganță a rațiunii și nu hrănește credința, ci întunecă prezența lui
Dumnezeu în lume. Dar există și o teologie care vrea să cunoască mai mult prin și din iubire
față de Cel iubit, teologie stimulată de iubire și condusă de iubire, care vrea să-l cunoască mai
mult pe Cel iubit. Și aceasta este adevărata teologie, care vine din iubirea lui Dumnezeu, a lui
Hristos și vrea să intre mai profund în comuniune cu Hristos.
În realitate, tentațiile sunt mari astăzi, mai ales că se impune așa-numita „viziune
modernă a lumii” (Bultmann, „modernes Weltbild”), care devine criteriul a ceea ce ar fi posibil
sau imposibil. Și astfel, tocmai cu acest criteriu că totul este ca întotdeauna, că toate
evenimentele istorice sunt de același gen, se exclude tocmai noutatea Evangheliei, se exclude
intrarea năvalnică a lui Dumnezeu, adevărata noutate care este bucuria credinței noastre. Ce-i de
făcut? Să avem curaj. În toate părțile lumii există atâția teologi care trăiesc cu adevărat prin
Cuvântul lui Dumnezeu, se hrănesc din meditație și rugăciune, trăiesc credința Bisericii și vor să
ajute așa încât credința să fie prezentă în timpul nostru. Acestor teologi nu trebuie să le fie frică
de această fantomă a științificității! Multe dintre ipotezele care erau cele mai noi cu decenii în
urmă, chiar absolut științifice, absolut aproape doctrinare, între timp s-au învechit și nu mai au
valoare! Multe din ele apar aproape ridicole. Deci, a avea curajul de a rezista în fața aparenței
științificități, de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, ci de a gândi realmente pornind
de la marea credință a Bisericii, care este prezentă în toate timpurile și care ne deschide accesul
spre adevăr. Și, mai ales, să nu credem că rațiunea pozitivistă, care exclude transcendentul – care
nu poate fi accesibil – este adevărata rațiune! Această rațiune slabă, care prezintă numai lucrurile
experimentabile, este realmente o rațiune insuficientă.
Teologii trebuie să folosească rațiunea în totalitatea ei, deschisă la măreția lui Dumnezeu.
Trebuie să avem curajul de a merge dincolo de pozitivism în privința rădăcinilor ființei. Acest
lucru mi se pare de mare importanță. Deci, trebuie să avem curajul rațiunii mari, ample, să avem
smerenia de a nu ne supune tuturor ipotezelor momentului, să trăim din marea credința a
Bisericii din toate timpurile. Nu există o majoritate împotriva majorității sfinților: adevărata

19
majoritate sunt sfinții în Biserică și după sfinți trebuie să ne orientăm! Apoi, Sfânta Scriptură nu
este o Carte izolată: este vie în comunitatea vie a Bisericii, care este același subiect în toate
secolele și garantează prezența Cuvântului lui Dumnezeu. Domnul ne-a dat Biserica precum
subiect viu, cu structura Episcopilor în comuniune între ei, și această mare realitate a Episcopilor
în comuniune sinodală unii cu alții garantează mărturia adevărului permanent. Să avem încredere
în acest oficiu permanent al comuniunii Episcopilor ortodocși, care ne reprezintă prezența
Cuvântului. Și apoi, să avem încredere și în viața Bisericii.
Desigur formarea teologică – pentru seminariști și studenții la teologie – este foarte
importantă. În timpul nostru trebuie să cunoaștem bine Sfânta Scriptură, chiar și împotriva
atacurilor sectelor, trebuie să fim realmente prieteni ai Cuvântului. Trebuie să cunoaștem și
curentele din timpul nostru pentru a răspunde în mod rațional, pentru a putea da – așa cum spune
Apostolul Petru – „răspuns de credința noastră”. Formarea este foarte importantă. Însă trebuie să
fim și critici: criteriul credinței este criteriul cu care trebuie văzuți și teologii și teologiile lor.
Tradiția Bisericii ne-a dăruit un criteriu absolut sigur în teologia marilor Părinți ai Bisericii: aici
vedem sinteza credinței noastre, un adevărat criteriu pentru a vedea unde merge o teologie
acceptabilă sau inacceptabilă. Deci, este foarte recomandat citirea, studierea textelor Părinților
Bisericii, și astfel putem merge înainte cu o teologie critică în sensul pozitiv, adică o teologie
critică împotriva tendințelor modei și deschisă la adevăratele noutăți, la profunzimea
inepuizabilă a Cuvântului lui Dumnezeu, care se revelează nou în toate timpurile, chiar și în
timpul nostru.

3. Centralitatea Euharistiei fără a ne pierde într-o viață pur culturală

Toți suntem chemați să trăim centralitatea Euharistiei fără a ne pierde într-o viață pur
culturală, străini de viața de fiecare zi a celorlalte persoane. Știind că clericalismul este o tentație
a preoților în toate secolele, chiar și astăzi, cu atât mai importat este să găsim modul adevărat de
a trăi Euharistia, care nu este o închidere față de lume, ci tocmai deschiderea față de necesitățile
și durerile lumii. Trebuie să ținem prezent în mintea noastrăadevărul că în Euharistie se
realizează marea„dramă” a lui Dumnezeu care iese din El însuși, Care lasă – așa cum
spune Scrisoarea către Filipeni – propria Sa slavă, iese și coboară până acolo încât devine unul
dintre noi și coboară până la moartea pe Cruce (cf. Filip. 2).
Drama iubirii lui Dumnezeu, care se lasă, se abandonează pe El însuși pentru a fi cu noi –
devine prezentăîn Euharistie. Marea lucrare a iconomiei, marea taină a iubirii lui Dumnezeu este
smerenia lui Dumnezeu care ni se dăruiește nouă. În acest sens Euharistia trebuie considerată ca
intrare în acest drum al lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spune că „Hoc est sacrificium
Christianorum: multi unum corpus in Christo”4, adică „jertfa creștinilor este faptul de a fi
comuniune cu iubirea lui Hristos în comuniunea unicului Trup al lui Hristos”. Jertfa constă
tocmai în a ieși din noi, în a ne lăsa atrași în împărtășirea cu unica Pâine, cu unicul Trup, și astfel
a intra în marea Taină a iubirii lui Dumnezeu. Așa trebuie să celebrăm liturgic, să trăim
euharistic, să contemplăm mereu Taina Euharistiei, cașcoală a eliberării de „eu-l” meu: intrarea
în unica Pâine, care este Pâine a tuturor, care ne unește în unicul Trup al lui Hristos. Deci,
Euharistia este o lucrare divino-umană de iubire, care ne îndeamnă la această realitate a iubirii
față de alții: jertfa lui Hristos este comuniunea tuturor în Trupul Său.
Deci, o asemenea înțelegere a Euharistiei este tocmai contrariul clericalismului, al
închiderii în noi înșine. Să ne gândim și la Vasile cel Mare, un adevărat model al unei iubiri care
4
De Civitate Dei, cartea a X-a.

20
se lasă pe sine însăși, care transcende orice tip de clericalism, de înstrăinare față de lume, care
merge la cei marginalizați, la cei mai săraci, la persoanele nevoiașe și se dăruiește total iubirii
față de cei lipsiți, față de cei ignorați și de cei bolnavi. Însă Sfântul Vasile, care ne-a dăruit acest
exemplu prin Vasiliada sa, ne arată însăcăadevăratacomunitate care merge pe urmele lui Hristos,
presupune mereu ca primă condiție prezența chivotului sfintei Euharistii în viața ei zilnică. Fără
prezența iubirii lui Dumnezeu care se dăruiește n-ar fi fost posibil să realizeze acel apostolat în
acele vremuri, n-ar fi fost posibil să trăiască în acea deșertare de ea însăși; numai inserându-se în
această abandonare de sine în Dumnezeu, în această lucrare a lui Dumnezeu, în această smerenie
a lui Dumnezeu, putea comunitatea-Vasiliada să îndeplinească faptele iubirii, deschiderea
misionară față de toți. În acest sens, a trăi Euharistia în sensul său autentic, în adevărata sa
profunzime, este o școală de viață, este cea mai sigură ocrotire împotriva oricărei tentații de
clericalism.

VI.Tactul pastoral

1. Creativitatea și empatia în pastorație

Cum este posibil, cu Biserica în creștere structurală și dezvoltare organizatorică, să se


meargă bine înainte? Unii aduc în discuție câteva lucruri clare: echilibru, formare culturală,
deschidere dialogică… Dar cum este posibil să se meargă bine? Prin creativitate: este un cuvânt
divin, iar dacă este și uman aceasta se datorează faptului că el este un dar al lui Dumnezeu.
Fii creativ. Este și porunca indirectă pe care Iisus Hristos le-a dat-o implicit ucenicilor Săi prin
Duhul Sfânt. Avem ca exemplu creativitatea primei Biserici în raporturile cu iudaismul:
Apostolul Pavel a fost un creativ, Apostolul Petru, în acea zi când a mers la casa lui Corneliu, îi
era o frică, pentru că făcea un lucru nou, un lucru creativ. Dar el a mers acolo. Creativitate este
cuvântul. Și cum se poate găsi această creativitate? Înainte de toate, condiția duhovnicească
pentru a ficreativi în Duhul Sfânteste inspirația rugăciunii. Un preot care nu se roagă, un preot
care nu se roagă a închis ușa, a închis drumul creativității. Tocmai în rugăciune, când Duhul te
face să simți un lucru, vine diavolul și te face să simți un alt lucru ; însă rugăciunea este condiția
pentru a merge înainte. Chiar dacă rugăciunea poate să pară plictisitoare. Rugăciunea este atât de
importantă pentru întreg edificiul creștin. Nu numai rugăciunea Laudelor zilnice, ci și celebrarea
cu evlavie a Liturghiei, apoi rugăciunea personală cu Domnul Iisus Hristos. Dacă noi nu ne
rugăm, vom fi probabil buni întreprinzători pastorali și spirituali, însă Biserica fără rugăciune
devine un ONG, nu are acea ungere a Sfântului Duh. Rugăciunea este primul pas, pentru că
înseamnă a ne deschide Domnului Iisus Hristos pentru a ne putea deschide altora. Domnul Iisus
Hristos este Cel care spune: „Mergi acolo, mergi acolo, fă aceasta…”, îți trezește acea
creativitate care pe atâția sfinți i-a costat mult.
Nu acea creativitate un pic sans façon și revoluționară, pentru că astăzi este la modă să
fii revoluționar; nu, aceasta nu este de la Duhul. Însă atunci când creativitatea vine de la Duhul și
se naște din rugăciune, îți poate aduce dificultăți, jerfă, Cruce. Creativitatea care vine din
rugăciune are o dimensiune antropologică de transcendență, pentru că prin rugăciune tu te
deschizi la transcendență, la Dumnezeu. Dar există și cealaltă transcendență: deschiderea față de
ceilalți, spre aproapele. Nu trebuie să fim o comunitate închisă în sine, care se privește pe ea
însăși, o comunitate parohială autoreferențială, care nu este capabilă de a transcende, de a căuta
comuniunea. Este importantă dubla transcendența: față de Dumnezeu și față de semeni. A ieși
din sine nu este o aventură, este un drum, este demers pe care Dumnezeu l-a indicat oamenilor,

21
poporului încă din primul moment când i-a spus lui Avraam: „Ieși din țara ta”. A ieși din sine. Și
atunci când eu ies din mine, îl întâlnesc pe Dumnezeu și îi întâlnesc pe ceilalți. Cum îi întâlnesc
pe alții? De departe sau din apropiere ? Trebuie întâlniți din apropiere. Apropierea,
reciprocitatea, creativitatea, transcendența și comuniunea. Apropiere este un cuvânt cheie: a fi
aproape, a fi lângă cineva. A nu te înspăimânta de nimic. A fi aproape, a fi prezent. Omul lui
Dumnezeu nu îi este frică. Apostolul Pavel însuși, când a văzut atâția idoli la Atena, nu s-a
complexat, a spus acelor oameni: „Voi sunteți religioși, atâția idoli… dar eu vă voi vorbi despre
Altcineva”. Nu s-a inhibat și s-a apropiat de atenieni, i-a citat și pe poeții lor: „Așa cum spun
poeții voștri…”.
Este vorba de o apropiere față de o cultură, o apropiere de persoane, de modul lor de a
gândi, de durerile lor, de resentimentele lor. De atâtea ori această apropiere este chiar o pocăință
răbdătoare, pentru că trebuie să auzim lucruri plictisitoare, lucruri ofensatoare, lucruri ce
deranjează. Însă, apropiere înseamnă și dialog. Dialogul este atât de important, însă pentru a
dialoga sunt necesare două lucruri: propria identitate capunct de plecare și empatia cu ceilalți.
Dacă eu nu sunt sigur de identitatea mea și merg să dialoghez, ajung să cedez credința mea. Nu
se poate dialoga decât pornind de la propria identitate și de la empatie, adică de la faptul de a
nu condamna a priori. Fiecare persoană are ceva propriu să ne dăruiască, fiecare persoană are
propria istorie, propria situație și trebuie s-o ascultăm. Apoi prudența Duhului Sfânt ne va spune
cum să răspundem. A porni de la propria identitate pentru a dialoga, dar dialogul nu înseamnă a
face apologetică, deși uneori este nevoie să se facă, atunci când ne sunt puse întrebări care cer o
explicație. Dialogul este lucru uman, sunt inimile, sufletele care dialoghează, și acest lucru este
atât de important! A nu avea teamă de a dialoga cu nimeni, a avea acea libertate de a asculta
toate persoanele, dar pornind de la propria identitate.
A fi sigur de propria identitate nu înseamnă a face prozelitism. Prozelitismul este o
capcană, pe care și Domnul Iisus un pic o condamnă, en passant, când vorbește fariseilor și
saduceilor: „Voi, care străbateți lumea ca să găsiți un prozelit și apoi vă amintiți de acela…”.
Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin fascinație, uimire și atracție. Și ce este atracția,
fascinația? Este această empatie umană care apoi este condusă de Duhul Sfânt. De aceea, cum
va fi profilul preotului din acest secol așa de secularizat? Un om al creativității, care urmează
porunca lui Dumnezeu – „a crea lucrurile”, „a crea evenimentul cultural și social”, un om al
transcendenței, fie cu Dumnezeu în rugăciune, fie cu alții, mereu, un om al apropierii, care se
apropie de oameni. A îndepărta lumea nu este sacerdotal și atitudineanoastră de distanță și
răceală nu este bine privită de credincioși, și totuși vin la noi. Dar cine primește pe oameni și este
aproape de ei, dialoghează cu ei, comunică pentru că se simte sigur de propria identitate, care-l
determină să aibă inima deschisă la empatie.

2. Spiritualitatea clerului parohial din Eparhie

Dumnezeu este Dumnezeul „surprizelor”, mereu ne surprinde, mereu, mereu. Iisus ne


surprinde pentru că ajunge înaintea noastră: El ne așteaptă mai de înainte, ne iubește mai înainte,
când noi îl căutăm, El deja ne caută. Dumnezeu este ca floarea de migdal, înflorește prima
primăvara. Este Primul, mereu Primul, mereu ne așteaptă. Și aceasta este „surpriza”. De atâtea
ori noi îl căutăm pe Dumnezeu aici și El ne așteaptă acolo.
Preotul trebuie să aibă o contemplativitate, o capacitate de contemplație fie față de
Dumnezeu, fie față de oameni. Este un om care privește, care umple ochii săi și inima sa cu
această contemplație: cu Evanghelia în fața lui Dumnezeu și cu problemele umane în fața

22
oamenilor. În acest sens trebuie să fie cineva un contemplativ. Însă, contemplativitatea lui nu
este aceeași cu a unui pustnic sau călugăr. Nu trebuie făcută confuzie: călugărul este altceva. Dar
unde este centrul spiritualității preotului parohial? În aspectul parohial. Înseamnă a avea
capacitatea de a se deschide la aspectul parohial. De exemplu, spiritualitatea unui călugăr este
capacitatea de a se deschide lui Dumnezeu și celorlalți în comunitate: fie în cea mai mică, a
schitului, fie în cea mai mare, a lavrei. În schimb, spiritualitatea preotului parohial înseamnă a se
deschide la aspectul parohial.
Dar ce înseamnă aspectul eparhial? Înseamnă a avea un raport cu Episcopul și un raport
cu ceilalți preoți. Raportul cu Episcopul este foarte important, este necesar. Un preot parohial nu
poate să fie dezlipit de episcop. „Dar Episcopul este distant de mine, episcopul așa, episcopul pe
dincolo…”: Episcopul ar putea să fie probabil o persoană cu un caracter dificil: dar este
Episcopul tău. Și preotul paroh trebuie să găsească, și în acea atitudine „nepozitivă”, un drum
pentru a menține comuniunea cu el. Eu sunt preot parohial pentru că am un raport cu Episcopul:
„Eu promit ascultare ție și succesorilor tăi”. Aspectul parohial înseamnă un raport cu Episcopul
care trebuie să se realizeze și să crească încontinuu. În majoritatea cazurilor nu este o problemă
dificilă, ci o realitate normală. În al doilea rând, aspectul eparhial comportă un raport cu ceilalți
preoți, cu toată preoțimea. Nu există spiritualitate a preotului parohial fără aceste două
raporturi: cu Episcopul și cu preoțimea. Și sunt necesare. „Eu, este adevărat, cu Episcopul mă
împac, dar la reuniunile clerului nu merg pentru că se spun fleacuri”. Însă, cu această atitudine îți
lipsește ceva: nu ai acea spiritualitate adevărată a preotului parohial din eparhie. Totul este aici:
este simplu, dar în același timp nu este ușor. Nu este ușor, pentru că a fi în acord cu Episcopul nu
este întotdeauna ușor, pentru că unul gândește într-o manieră, altul în alta, dar se poate discuta…
și se discută! Și se poate face cu glas mai tare? De câte ori un fiu cu tatăl său discută și la sfârșit
rămân tot tată și fiu. Totuși, când în aceste două raporturi, fie cu Episcopul, fie cu preoțimea,
intră diplomația, nu este Duhul Domnului acolo, pentru că lipsește duhul libertății. Trebuie avut
curajul de a spune „Eu nu gândesc așa, gândesc altfel”, și trebuie avut chiar smerenia de a
accepta o corectare. Este foarte important. Și care este dușmanul cel mai mare al acestor două
raporturi? Bârfele, pentru că mulți avem această ispită de a bârfi, o avem înăuntru, diavolul știe
că sămânța aceea îi dă roade și seamănă bine...Bârfa este un aer care nu face bine, este tocmai
ceea ce împiedică acel raport evanghelic, spiritual și rodnic cu Episcopul și cu preoțimea. Bârfele
sunt dușmanul cel mai puternic al aspectului eparhial, adică al spiritualității. Dacă tu ești o
persoană matură și vezi ceva în celălalt preot care nu-ți place sau care crezi că greșește, du-te și
spune-i în față, sau dacă vezi că acela nu tolerează să fie corectat, du-te și spune-i Episcopului
sau prietenului mai apropiat al acelui preot, pentru ca să-l poată ajuta să se corecteze. Dar n-o
spune altora: pentru că aceasta înseamnă a ne murdări unul pe altul. Și diavolul este fericit cu
acel „banchet”, pentru că astfel atacă chiar centrul spiritualității clerului parohial din eparhii.
Bârfele clerului sau despre cler fac multă daună. Bârfele sunt o realitate prezentă déjà încă din
primele zile ale Bisericii, pentru că diavolul nu vrea ca Biserica să fie o mamă rodnică, unită,
bucuroasă.
Care este în schimb semnul că aceste două raporturi, dintre preot și Episcop și dintre
preot și ceilalți preoți, merg bine? Este bucuria. Așa cum amărăciunea este semnul că nu există o
adevărată spiritualitate eparhială, pentru că lipsește un raport frumos cu Episcopul sau cu
preoțimea, bucuria este semnul că lucrurile funcționează. Se poate discuta, se pot înfuria, dar
există bucuria mai presus de toate și este important ca ea să rămână mereu în aceste două
raporturi, care sunt esențiale pentru spiritualitatea preotului parohial din eparhie.

23
De multe ori vedem că suntem o Biserică de supărați, suntem supărați unul pe altul,
avem mereu ceva pentru a ne supăra. Acest lucru aduce tristețea și amărăciunea: nu există
bucuria. Când găsim într-o eparhie un preot slujitor care trăiește așa de supărat și cu această
tensiune, ne gândim: că omul acesta chiar de dimineațăia oțet cu micul dejun. Apoi, la prânz, ia
legume în oțet și apoi seara un suc bun de lămâie. Așa viața sa preoțească nu merge, pentru că
este imaginea unei Biserici de supărați. În schimb, bucuria este semnul că merge bine. Unul se
poate supăra: este chiar sănătos să ne supărăm o dată. Dar starea de supărare deasă nu este a
Domnului Iisus Hristos și ea duce la tristețe și ruperea comuniunii.
În fine, preoție însemană fidelitatea față de Dumnezeu și față de om. Este vorba despre o
fidelitate dublă și despre o transcendență dublă: a fi fideli sau devotați față de Dumnezeu
înseamnă a-L căuta, a ne deschide Lui în rugăciune, amintindu-ne că El este cel fidel, El nu se
poate tăgădui pe Sine însuși, este mereu fidel. Și apoi, a ne deschide omului înseamnă acea
empatie, acel respect, acea simțire și acea spunere a cuvintelorjuste cu răbdare. Rugăciunea unuia
pentru altul ne va face bine pentru a merge înainte!

VII. Despre viaţa morală a preotului

Drumul de sfințenie al unui preot începe în Seminar sau în Facultatea de Teologie! Din
moment ce vocația la preoție este un dar pe care Dumnezeu îl oferă unora pentru binele tuturor,
să reflectăm asupra raportului dintre preoți și celelalte persoane. Preoții, potrivit Epistolei către
Evrei (5, 1), sunt „luați dintre oameni”,„puși pentru oameni” „spre cele către Dumnezeu”, în
mijlocul oamenilor. Să apofundăm aceste trei momente: „luați dintre oameni”, „puși pentru
oameni” „spre cele către Dumnezeu”, în mijlocul oamenilor.
1. „Luați dintre oameni”
Preotul este o persoană care se naște într-un anumit context uman, acolo învață primele
valori, absoarbe spiritualitatea poporului, se obișnuiește cu relațiile. Și preoții au o istorie, nu
sunt „galactici”, care apar dintr-o dată în catedrală în ziua hirotonirii lor. Este important ca
formatorii și preoții înșiși să-și amintească acest lucru și să nu uite această istorie personală de-a
lungul formării.
În ziua hirotonirii lor, preoții ar fi bine să-și amintească de unde au fost luați, adică din
turma credinței, să nu uite de mama și de bunica lor! Aceste adevăruri le spunea Apostolul Pavel
ucenicului Timotei și ne spune și nouă astăzi. Ceea ce înseamnă că nu se poate face cineva preot
crezând că a fost format întru laborator, nu. Formarea începe în familie cu „tradiția” credinței și
cu toată experiența familiei. Este nevoie ca ea să fie personalizată, pentru că persoana concretă
este chemată la ucenicie și la preoție, ținând cont de faptul că numai Hristos este Învățătorul, Cel
care trebuie urmat și Căruia trebuie să ne raportăm și configurăm.
În acest sens, Tradiția Bisericii ne amintește de acel fundamental „centru unic al
pastorației vocaționale”, care este familia, biserică în miniatură, primul și cel mai esențial loc de
formare și educare umană, unde poate germina în tineri dorința unei vieți concepute ca drum și
demers vocațional, care trebuie parcurs cu angajare și generozitate. În familie și în toate celelalte
contexte comunitare – școală, parohie, asociații, grupuri de prieteni – învățăm să fim în relație cu
persoane concrete, ne lăsăm modelați de raportul cu ele și devenim ceea ce suntem și grație lor.
Așadar, un preot bun este înainte de toate un om cu propria sa umanitate, care cunoaște
propria istorie, cu bogățiile sale și rănile sale, și care a învățat să facă pace cu ea, ajungând la
seninătatea de fond, proprie unui ucenic al Domnului Iisus Hristos. Formarea și educarea umană

24
este o necesitate pentru preoți, pentru ca să învețe să nu se lase dominați de limitele lor, ci mai
degrabă să pună în valoare talentele lor.
Un preot care este un om pacificat cu el însuși, care este împăcat cu el însuși, va ști să
răspândească seninătate în jurul său și, chiar în momente mai obositoare, va ști să transmită
frumusețea comuniunii cu Domnul Iisus Hristos. În schimb, nu este normal ca un preot să fie
permanent trist, nervos, cu ticuri sau dur de caracter, întrucât toate acestea nu merg bine și nu fac
bine, nici preotului, nici credincioșilor săi. Dar dacă el are o boală, dacă este nevrotic, să meargă
la medic! La medicul spiritual și la medicul clinic, care îi vor da „medicamente” care îi vor face
bine, amândoi! Dar nu este normal ca să plătească credincioșii nevroza preoților! A nu-i
complica pe credincioși, a nu-i pune pe drumuri greșite, a nu-i îndemna la alegeri eronate.
Apropierea din inimă de ei, apropierea sufletească.
Noi preoții suntem apostoli ai bucuriei, vestim Evanghelia, adică „vestea bună” prin
excelență. Desigur, fără doar și poate, nu suntem noi cei care dăm tărie Evangheliei, unii cred
acest lucru, cinoi putem favoriza sau împiedica întâlnirea dintre Evanghelie și persoane.
Umanitatea noastră este „vasul de lut” în care păstrăm comoara lui Dumnezeu, un vas de care
trebuie să avem grijă, pentru a transmite bine conținutul său prețios.
Un preot nu poate pierde rădăcinile sale, rămâne mereu un om al poporului și al culturii
care l-a generat. Rădăcinile noastre ne ajută să ne amintim cine suntem și unde ne-a chemat
Hristos. Noi preoții nu cădem de sus, ci suntem chemați, chemați de Dumnezeu, care ne ia
„dintre oameni”, pentru a ne constitui „pentru și în favoarea oamenilor”. În Seminar sau în
Facultate se învață că elevul sau studentul trebuie să practice rugăciunea minții… Da, desigur,
este foarte bine să se practice, să se învețe rugăciunea minții… Dar, înainte de toate, să se roage
așa cum au învățat de la mama lor, și apoi să meargă înainte. Dar mereu rădăcina este acolo,
rădăcina familiei, așa cum a învățat să se roage când era copil, chiar cu aceleași cuvinte, să
începe să se roage în acest mod. Apoi va înainta în rugăciune, în practicarea și aprofundarea ei.
2. „Puși pentru oameni”

Am ajuns la un aspect fundamental al vieții și al slujirii preoților. Răspunzând la vocația


lui Dumnezeu, se devine preot pentru a-i sluji pe ceilalți. Imaginile lui Hristos pe care le luăm
careferință pentru slujirea preoților sunt clare: El este „Arhiereul cel veșnic”, în același mod
aproape de Dumnezeu și aproape de oameni; El este „Slujitorul”, care spală picioarele și devine
aproapele pentru cei mai slabi; El este „Bunul Păstor”, care are mereu ca scop îngrijirea turmei.
Sunt cele trei imagini la care trebuie să privim, gândindu-ne la slujirea preoților, trimiși
să-i slujească pe oameni, să împărtășească iubirea lui Dumnezeu oamenilor, să vestească
poporului lui Dumnezeu Cuvântul Său de viață. Nu suntem preoți pentru noi înșine și hirotonia
noastră este strâns legată sfințirea credincioșilor, ungerea noastră de ungerea lor: un preot este
uns pentru credincioșii săi. A ști și a-și aminti că sunt „rânduiți pentru popor” – popor sfânt,
popor al lui Dumnezeu – îi ajută pe preoți să nu se gândească la sine, să fie părinți cu autoritate și
nu autoritari, părinți fermi dar nu duri, părinți bucuroși, dar nu superficiali, așadar, păstori, nu
funcționari.
Un preot trebuie să învețe să se bucure, nu trebuie niciodată să piardă capacitatea de a se
bucura: dacă o pierde există ceva care nu merge. Preoților trebuie să le fie frică ca să nu devină
rigizi, să le fie frică. Preoți rigizi, duri… Departe! Te mușcă! Și îmi vine în minte acea expresie a
sfântului Ambrozie: „Unde este milostivire este Duhul Domnului, unde este numai rigiditate
există numai slujitorii Săi”. Slujitorul fără Domnul Hristos devine rigid, și acesta este un pericol
pentru poporul lui Dumnezeu. Păstori, nu funcționari.

25
Poporul lui Dumnezeu și întreaga omenire sunt destinatari ai misiunii preoților, spre
care tinde toată lucrarea educării și formării creștine. Formarea umană, cea intelectuală, culturală
și cea spirituală ajung în mod natural în cea pastorală, căreia îi furnizează instrumente, virtuți și
dispoziții personale. Când toate acestea se armonizează și se completează cu un zel misionar
genuin, de-a lungul drumului unei vieți întregi, preotul poate să îndeplinească misiunea
încredințată de Hristos Bisericii Sale.

3. „Spre cele către Dumnezeu”, în mijlocul oamenilor

În sfârșit, ceea ce s-a născut din popor, trebuie să rămână cu poporul. Preotul este
mereu „spre cele către Dumnezeu” în mijlocul oamenilor, nu este un profesionist al pastorației
sau al misiunii, care sosește și face ceea ce trebuie – eventual bine, dar ca și cum ar fi o meserie
– și apoi pleacă să trăiască o viață separată, la depărtare sau la distanță. Se devine preot pentru a
sta în mijlocul oamenilor: apropierea. De câte ori auzim plângerile credincioșilor: „Of, l-am
sunat pe preot pentru că am o problemă… Secretarul, secretara, epitropul, cântărețul mi-au spus
că este foarte ocupat, că e plecat, că nu mă poate primi mai devreme de două luni…”. Două
aspecte. Primul. Un preot este mereu ocupat, slavă Domnului, dar dacă tu preot primești un
telefon de la un credincios și nu poți să-l primești pentru că ai mult de lucru, cel puțin ia telefonul
și sună-l și spune-i: „Este urgent? Nu este urgent? Când, vino în ziua aceea…”, astfel te simte
aproape. Există preoți care par să se îndepărteze de credincioși… Apropiere, măcar un telefon! Și
aceasta este iubire de părinte, fraternitate. Și celălalt aspect. „Nu, am o conferință în cutare oraș
și apoi trebuie să fac o călătorie în țară sau în străinătate, și apoi vedem…”. Iar dacă nu te simți
bine să stai în parohie, este grav. Dar dacă tu ești preot al acelei parohii, rămâi la reședința
parohială, nu navetismul. Aceste două lucruri, apropiere și casa parohială. Doar acestea două
sunt pentru noi preoții!
Se devine preot pentru a fi în mijlocul oamenilor. Binele pe care preoții îl pot face se
naște mai ales din apropierea lor și dintr-o iubire tandră față de persoane. Nu sunt asistenți sau
funcționari, preoții sunt întâi de toate părinți și frați. Paternitatea unui preot face atât de mult
bine. Apropiere, multitudine de fapte și milostivire, privire iubitoare: a face să se experimenteze
frumusețea unei vieți trăite conform Evangheliei și iubirii lui Dumnezeu, care devine concretă și
prin slujitorii Săi.
Dumnezeu nu refuză niciodată. Și aici mă gândesc la Taina Pocăinței. Mereu se pot găsi
„căi” pentru a da dezlegarea. A primi bine. Dar unii spun că nu se poate da dezlegare. Există
preoți care spun: „Nu, de acest lucru nu te pot dezlega, pleacă”. Acest mod nu este calea lui
Hristos. Dacă tu nu poți să dai dezlegare de păcate pentru că nu există pocăință, explică și spune:
„Dumnezeu te iubește mult, Dumnezeu te iubește. Pentru a ajunge la Dumnezeu există atâtea căi.
Eu nu-ți pot da dezlegarea, îți dau însă binecuvântarea. Dar întoarce-te, întoarce-te mereu aici,
pentru că de fiecare dată când tu te întorci îți voi da binecuvântarea ca semn că Dumnezeu te
iubește”. Și acea persoană pleacă plin de bucurie pentru că a găsit icoana Tatălui, care nu refuză
niciodată, într-o manieră sau în alta l-a îmbrățișat.
O bună examinare a conștiinței pentru un preot este următoarea : dacă Domnul s-ar
întoarce astăzi, unde m-ar găsi? „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Mat. 6,21). Și
inima mea unde este? În mijlocul oamenilor, rugându-mă cu și pentru oameni, implicat cu
bucuriile și suferințele lor, sau, mai degrabă, în mijlocul lucrurilor din lume, al afacerilor
pământești, al „spațiilor” mele private? Un preot nu poate să aibă un spațiu privat, pentru că este
mereu ori cu Domnul Hristos ori cu poporul. Eu mă gândesc la acei preoți, care dorm cu

26
telefonul pe canapea și la orice oră din zi sau noapte când sunt apelațide credincioși se ridică
pentru a da Sfânta Împărătșanie: nu adoarme întru Domnul nimeni fără Taine! Nici măcar în
odihnă nu auun spațiu privat. Această așezare misionară este zel apostolic. Răspunsulla această
întrebare: unde este inima mea?, poate să ajute fiecare preot să-și orienteze viața și slujirea spre
Domnul Iisus Hristos.
Tradiția a lăsat Bisericii „perle prețioase”. Ca negustorul din Evanghelia lui Matei
(13,45), să mergem astăzi în căutarea lor, pentru a scoate de acolo un nou elan și noi instrumente
pentru misiunea pe care Domnul ne-o încredințează. Tradiția Bisericii aduce o contribuție la
formarea preoților, cei care există și cei pe care Domnul va voi să ni-i dăruiască, pentru ca, fiind
asemănați tot mai mult cu El, să devină și să fie preoți buni după inima Domnului Hristos, nu
funcționari!

VIII. Virtuţile necesare preotului ca păstor şi om. Viaţa interioară şi trăirea


religioasă a preotului

Preoții, adică persoane consacrate în slujba Domnului Iisus Hristos, exercită în Biserică
demersul unei dăruiri clare, al unei iubiri curate și jertfitoare, care îi duce la o paternitate și la o
maternitate spirituală pentru toată Biserica, o ascultare… Însă, în această ascultare ne lipsește
mereu ceva, pentru că ascultarea desăvârșită este aceea a Fiului lui Dumnezeu, care S-a deșertat,
S-a făcut om din ascultare, până la moartea pe Cruce. Dar există și preoți care trăiesc o ascultare
deosebită, o ascultare…nu militară, nu, aceasta nu, aceea este disciplină, un alt lucru, ci o
ascultare dăruitoare, de dăruire a inimii. Și aceasta este profeție. Nimeni nu poate fi preot sau
duhovnic fără dăruirea inimii... „Dar tu nu vrei să faci ceva, altceva?…” – „Da, dar conform
rânduielilor trebuie să fac aceasta, aceasta și aceasta. Și conform dispozițiilor aceasta, aceasta și
aceasta. Și dacă nu văd în clar ceva, vorbesc cu duhovnicul, și, după dialogul iubirii, ascult”.
Aceasta este profeția, împotriva seminței anarhiei, minciunii și tuturor măștilor, pe care
le seamănă diavolul. „Tu ce faci?” – „Eu fac ceea ce-mi place”. Anarhia voinței, a egou-ului și a
patimilor sunt fiice ale diavolului, nu sunt fiice ale lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu nu a fost
anarhic, nu i-a chemat pe ai Săi să manifeste rezistență și forță împotriva dușmanilor Săi. El
însuși i-a spus lui Pilat: „Dacă Eu aș fi un rege din această lume i-aș fi chemat pe soldații mei
pentru a mă apăra”. Dar El a făcut ascultarea Tatălui. A cerut numai: „Tată, te rog, nu, acest potir
nu… Dar facă-se voia Ta”. Când preoții acceptă din ascultare un lucru, care probabil de atâtea
ori nu le place, totuși trebuie împlinit. Așadar, profeția. Profeția înseamnă a spune oamenilor că
există un drum de fericire, de măreție, un drum care te umple de bucurie, care este tocmai
drumul lui Iisus Hristos. Este drumul de a fi aproape de Iisus Hristos. Este un dar, este o harismă
profeția și trebuie cerută Duhului Sfânt: ca eu să știu să spun un cuvânt anume într-un moment
just, ca eu să fac un lucru precis într-un moment just, ca viața mea, întreagă, să fie o profeție.
Preoți profeți. Și acest lucru este foarte important. „Ah, facem și noi cum fac toți…”. Nu.
Profeția înseamnă a spune că există ceva mai adevărat, mai frumos, mai mare, mai bun la care
suntem toți chemați.
Proximitatea, Apropierea. Preoții sunt persoane consacrate, dar nu pentru a se îndepărta
de oameni și a avea acasă toate comoditățile, nu, ci pentru a se apropia și a înțelege viața
creștinilor și a necreștinilor, suferințele și problemele. Multe lucruri se înțeleg în viață numai
dacă un preot consacrat devine el aproapele celuilalt: în proximitate, în apropiere. „Dar, părinte,
eu sunt o persoană care iubesc liniștea și retragerea, ce trebuie să fac?”. Gândiți-vă la atâția
preoți sfinți, care cu inima lor arzătoare erau aproape de semeni și problemele acestorale erau

27
cunoscute prin dialog direct sau prin scrisorile pe care le primeau de la ei. Prin tot ceea ce făceau
erau mai apropiați de oameni. Proximitate, mereu mai aproape cu inima. A fi preoți nu înseamnă
a urca una, două, trei trepte în societate. Este adevărat, de atâtea ori auzim părinții în familie:
„Știți, Părinte, eu am o fiică monahie, eu am un fiu preot!”. Și spun asta cu orgoliu. Și este
adevărat! Este o satisfacție pentru părinți să aibă copiii consacrați, acest lucru este adevărat. Dar
pentru preoți nu este un status de viață strict social, care mă face să-i privesc pe ceilalți cu aer de
superioritate. Viața preoțească trebuie să mă ducă la apropierea de acești oameni: apropiere
existențială, spirituală, a-i cunoaște pe oameni. „Ah, da, Părinte, în comunitatea mea stareța ne-a
dat permisiunea să ieșim, să mergem în cartierele sărace…” – „Și în comunitatea ta, sunt maici
bătrâne?” – „Da, da… la infirmerie, la etajul trei” – „Și de câte ori pe zi mergi să le vizitezi pe
surorile tale, „bătrânele”, care pot să fie mama ta sau bunica ta?” – „Dar, știți, Părinte, eu sunt
foarte prinsă în ascultare și nu reușesc să merg…”. Apropiere! Care este primul aproape al unui
preot? Fratele sau sora din comunitatea parohiei.
Eu știu că în comunitățile noastre „nu” se bârfește niciodată, niciodată, niciodată… Un
mod de îndepărtare de lucrarea Evangheliei sunt bârfele în mijlocul nostru. Ascultați bine: nu
bârfele, nu defăimările. Pentru că acela care bârfește este chinuitor. Este un chinuitor în cadrul
propriei comunități, pentru că aruncă dezbinare și ură împotriva acestuia, împotriva aceluia, și
apoi pleacă liniștit. Distruge! Cine face asta distruge, lasă otravă și nimicește, și el se
îndepărtează. Apostolul Iacov spunea că virtutea probabil cea mai dificilă, virtutea umană și
spirituală cel mai greu de avut, este aceea de a controla limba. Dacă îți vine să spui ceva
împotriva cuiva, să arunci o otravă de bârfă, mușcă-ți limba! Puternic! Tensiuni în comunități,
nu! „Dar, părinte, dacă există ceva, un defect, ceva de corectat?”. Spune acest lucru persoanei în
cauză: tu ai această atitudine care mă deranjează personal, sau care nu stă bine. Sau dacă nu este
potrivit – pentru că uneori nu este prudent – spune acestea persoanei care poate să remedieze,
care poate să rezolve problema și nimănui altuia. Ați înțeles? Bârfele nu folosesc. „Dar în
consiliu?”. Acolo da! Pentru că există tentația de a nu spune lucrurile în consiliu, ci întâi în afară:
„Ai văzut-o pe doamna? Ai văzut-o pe cealaltă? L-ai văzut pe epitrop?…”. Dar de ce nu ai spus
acest lucru acolo în consiliul parohial?… Este clar acest lucru? Sunt virtuți de apropiere.
Și sfinții aveau această virtute a proximității, sfinții preoți aveau taina apropierii și a
aproapelui. Sfinții sau sfintele niciodată, niciodată nu s-au plâns de ascultare, de deranjul pe care
le provoca o persoană pe care trebuia s-o ducă la sala de mese, în fiecare seară: de la altar la sala
de mese. Niciodată! Pentru că acea sărmană persoană era foarte bătrână, aproape paralitică,
mergea greu, avea dureri – și eu o înțeleg! -, era și un pic nevrotică… Niciodată, niciodată nu s-a
dus la o altă persoană ca să spună: „Of, ce mă deranjează asta!”. Ce făcea? O ajuta să se așeze, îi
aducea șervețelul, îi frângea pâinea și îi zâmbea. Aceasta se numește proximitate. Taina
proximității, virtute rară astăzi! Dacă tu arunci gâlceava unei bârfe în comunitatea ta, aceasta nu
este proximitate: aceasta înseamnă a face tulburare! Aceasta înseamnă a te îndepărta, aceasta
înseamnă a provoca distanțe, a provoca anarhie în comunitate. Și dacă, fiecare dintre noi ar reuși
să nu fie niciodată dezbinatorul bârfitor sau bârfitoare, ar fi un succes pentru Biserică, un succes
de sfințenie mare! Aveți curaj! Proximitate.Să nu uităm profeția ascultării, apropierea, aproapele
este cel mai important, iar aproapele cel mai aproape este fratele și sora din comunitate.
Într-o zi, Domnul Iisus, în mărinimia și milostivirea Sa infinită, s-a adresat fiecăruia
dintre noi și ne-a cerut, personal: „Vino și urmează Mie!” (Marc. 10,21). Dacă suntem astăzi în
școli teologice sau în preoție este pentru că am răspuns „da”. Uneori a fost vorba despre o
adeziune plină de entuziasm și de bucurie, uneori dăruirea este mai dureroasă, uneori probabil
nesigură. Oricum, L-am urmat cu generozitate, lăsându-ne conduși pe căi pe care nici măcar nu

28
ni le-am imaginat. Am împărtășit cu El momente de comuniune „veniți... deoparte…și odihniți-
vă puțin” (Marc. 6,31) sau momente de slujire și de misiune „dați-le voi să mănânce” (Luc. 9,13)
și chiar crucea Sa „dacă voiește cineva să vină după Mine…să-și ia crucea” (Luc. 9,23). Ne-a
introdus în însăși comuniunea Sa cu Tatăl, ni l-a dăruit pe Duhul Său, a dilatat inima noastră
după „măsura” inimii Sale, învățându-ne să-i acceptăm și să-i iubim pe cei săraci și pe cei
păcătoși. L-am urmat împreună, învățând de la El slujirea, dăruirea, primirea, iertarea, dragostea
frățească. Viața preoțească are sens pentru că a rămâne cu Hristos și a merge pe străzile lumii
ducându-l pe Hristos, ne aseamănă Lui, ne face să fim Biserică, dar pentru ceilalți.
Slujirea și dăruirea sunt virtuți fundamentale în viața preotului, virtuți zilnice, virtuți
permanente. Implicarea pastorală este una de fiecare zi: grijă continuă, râvnă neostenită,
preocupare mântuitoare, creativitate misionară, pentru angajarea, nu întotdeauna ușoară, de a
face fapte bune, de a asculta pe ceilalți, de a confrunta cu încredere încercările, de a valoriza
diferitele situații ivite și respectul adus permanent celorlalți. Preotul este o persoană chemată să
lucreaze cu competență teologică, cu precizie sufletească, cu abnegație apostolică, ducând cu
grijă înainte datoria lui pastorală, zilnică. Profesionalitatea lui înseamnă competență, studiu,
actualizare… Aceasta este o condiție fundamentală pentru a lucra în ogorul misionar-pastoral al
Evangheliei. Desigur, profesionalitatea se formează în parte cu timpul, dar ea se și dobândește și
prin meticulozitate. Dar cred că, tocmai pentru ca să se formeze coret și pentru ca să fie bine
însușită este nevoie să existe de la început un fundament bun. Când nu există profesionalitate, se
alunecă lent spre zona mediocrității pastorale. Practicile pastorale în parohie devin raporturi
de „cliché” și comunicări fără plămadă de viață, incapabile să genereze orizonturi de măreție.
La aceste virtuți, profesionalitate, slujire și dăruire, aș vrea să adaug una cu totul
particualră, care este sfințenia vieții. Știm bine că aceasta este cea mai importantă în ierarhia
valorilor. De fapt, este și temeiul calității făptuirii, a slujirii. Sfințenie înseamnă viață cufundată
în Duhul Sfânt, deschidere a inimii către Dumnezeu, rugăciune constantă, smerenie profundă,
dragoste fraternă în raporturile cu colegii. Înseamnă și apostolat, slujire pastorală discretă, fidelă,
dusă înainte cu zel în contactul nemijlocit cu credincioșii din parohie. Acest lucru este
indispensabil pentru un preot. Sfințenia în comunitățile noastre, preoți și credincioși, înseamnă și
obiecție de conștiință. Da, obiecție de conștiință în fața bârfelor și a urii manifestate. Noi, pe
bună dreptate, insistăm mult pe valoarea obiecției de conștiință, dar poate că trebuie s-o
exercităm și pentru a ne apăra de o lege nescrisă din ambientele noastre bisericește și sociale,
care din păcate este aceea a bârfelor și a lipsei de respect. Așadar, să facem cu toții obiecție de
conștiință; și fiți atenți că nu vreau să fac numai un discurs moral!
Pentru că bârfele dăunează calității spirituale și intelectuale ale persoanelor, dăunează
calității activității pastorale și a ambientului cultural-social. Bârfa este o boală gravă care începe
simplu, eventual numai pentru a discuta câteva vorbe, ca apoi să pună stăpânire pe om făcând-ul
să devină „semănător de neghină” (ca satana), și în atâtea cazuri „ucigaș cu sânge rece” a faimei
sau a bunului nume ale propriilor colegi și confrați. Este boala persoanelor lașe și complexate,
care neavând curajul de a vorbi direct vorbesc pe la spate. Sfântul Apostol Pavel ne
avertizează: „toate să le faceți fără de cârtire și fără îndoială, ca să fiți fără prihană și
curați…” (Filip. 2,14-18). Fraților, să ne păzim de nihilismul bârfelor! O altă boală prezentă în
mijlocul nostru este aceea a cercurilor închise: unde apartenența la un grupuleț devine mai
puternică decât apartenența la Trupul Bisericii și, în unele situații, chiar la Hristos însuși. Și
această boală începe mereu de la intenții bune, dar cu trecerea timpului îi face robi pe membrii
cercurilor de interes, devenind „un cancer” care amenință armonia Trupului și cauzează atâta rău
– scandaluri și sminteală – în special fraților noștri mai mici. „Focul prieten” al

29
colegilor/cunoscuților sforari este pericolul cel mai ascuns în viața creștină. Este răul care lovește
dinăuntru, în profunzime, și așa cum spune Hristos: „orice împărăție dezbinată în ea însăși se
ruinează” (Luc. 11,17). În fine, o altă boală este aceea rivalității și a slavei deșarte, care apare
atunci când aparența, exteriorul, scenariile, culorile hainelor și însemnele de cinste devin
obiectivul primar al vieții creștine, uitând cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Nu faceți nimic din
duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci, cu smerenie, unul pe altul socotească-l mai de cinste
decât pe el îsuși” (Filip. 2, 3). Este boala care ne face să fim persoane false și să trăim un fals
„misticism”, un fals „teologism” și un fals „cvietism”. Același Sfânt Apostol Pavel îi
definește „dușmani ai crucii lui Hristos” pentru că „mărirea lor este întru rușinea lor, ca unii care
au în gând decât cele pământești” (Filip. 3,18, 19).
Să contribuim fiecare prin jertfa noastră să strălucească mai mult în Biserică frumusețea
și sfințenia vieții preoțești, intensificând în suflet recunoștința pentru chemare și bucuria
răspunsului. Fiecare dintre noi să aibă posibilitatea duhovnicească de a avea o percepție mai
clară a propriei identități și astfel să se proiecteze în viitor o reînnoită ardoare preoțească pentru a
scrie noi pagini de har și experiență, pe urma harismei marilor preoți ai Biserici. Suntem
recunoscători Domnului Iisus Hristos și pentru ceea ce ne-a dat să trăim în viața noastră, bogată
în inițiative ce țin de vocația autentică. Timpul se scurge, dar continuă angajarea noastră zilnică
de a rămâne devotați față de chemarea primită și de a crește în iubire, în dăruire, în creativitate.

IX. Familia preotului

a. Chemarea la sfințenie a familiei preotului

În ce constă această chemare la a fi sau a deveni sfinți? Și cum putem să o realizăm?


Înainte de toate trebuie să ținem cont de faptul că sfințenia nu este ceva ce ne procurăm noi, ceva
ce se obține prin calitățile noastre și prin capacitățile noastre. Sfințenia este un dar, este darul pe
care ni-l oferă Domnul Iisus Hristos, când ne ia cu sine și ne îmbracă întru El însuși, ne face
asemenea Lui. În Scrisoarea către Efeseni, Apostolul Pavel afirmă că „Hristos a iubit Biserica și
S-a dat pe Sine pentru ea...ca s-o sfințească” (Ef. 5,25-26). Iată, într-adevăr, că sfințenia este
icoana cea mai frumoasă a Bisericii, fața cea mai frumoasă a familiei preotului: înseamnă a ne
redescoperi în comuniune cu Dumnezeu, în plinătatea vieții Sale și a iubirii Sale. Se înțelege,
așadar, că sfințenia nu este o prerogativă numai a câtorva: sfințenia este un dar care este oferit
tuturor, nimeni nu este exclus, motiv pentru care ea constituie caracterul distinctiv al fiecărui
creștin, cu atât mai mult a familiei unui preot.
Toate acestea ne fac să înțelegem că pentru a fi sau a deveni sfinți nu este nevoie neapărat
să fim preoți sau călugări: nu, toți suntem chemați să devenim sfinți! Apoi, de multe ori suntem
tentați să credem că sfințenia este rezervată numai celor care au posibilitatea de a se dezlipi de
treburile obișnuite, pentru a se dedica exclusiv practicii rugăciunii. Dar nu este așa! Unii cred că
sfințenia înseamnă a închide ochii și a face față de iconiță. Nu! Nu aceasta este sfințenia!
Sfințenia este ceva mai mare, mai profund, pe care ne-o dă Dumnezeu. Mai mult, suntem
chemați să devenim sfinți trăind cu iubire și oferind propria mărturie creștină în ocupațiile de
fiecare zi, fiecare în condițiile și în modul propriu de viață.
Ești preot, ești preoteasă? Fii sfânt, trăind cu bucurie dăruirea ta și slujirea ta. Ești în viața
de familie? Fii sfânt, iubind și îngrijindu-te de soțul tău sau de soția ta, așa cum a făcut Hristos
cu Biserica. Ești un botezat necăsătorit? Fii sfânt, îndeplinind cu onestitate și competență munca
ta și oferind timp slujirii fraților. Dar, Părinte, eu lucrez într-o fabrică, eu sunt contabil, mereu cu

30
cifre, acolo nu poți să fii sfânt… – Da, poți! Acolo unde lucrezi, acolo unde te afli, poți să devii
sfânt. Dumnezeu îți dă harul de a deveni sfânt. Dumnezeu ți se comunică. Mereu, în orice loc, se
poate deveni sfânt, în orice loc ne putem deschide haruluicare lucrează înăuntrul nostru și de
duce la sfințenie.
Ești părinte sau bunic? Fii sfânt, învățându-i cu dăruire pe copii sau pe nepoți să-l
cunoască și să-l urmeze pe Domnul Iisus. Și este nevoie de multă răbdare pentru a fi un bun
părinte, un bun bunic, o bună mamă, o bună bunică, este nevoie de multă răbdare și prin această
răbdare vine sfințenia: exercitând răbdarea. Ești catehet, educator sau voluntar? Fii sfânt,
devenind semn vizibil al iubirii lui Dumnezeu și al prezenței Sale alături de noi. Iată: fiecare
stare de viață duce la sfințenie, mereu! Acasă, pe stradă, la muncă, în biserică, în orice moment
din viață se deschide drumul spre sfințenie. Nimeni nu trebuie să se descurajeze să meargă pe
drumul sfințirii. Chiar Dumnezeu este Cel care ne dă harul. Numai un lucru ne cere Domnul: ca
noi să fim în comuniune cu El și în slujirea semenilor.
La această temă, fiecare dintre membrii familiei preotului poate să fac puțină cercetare a
cugetului, fiecare poate să răspundă sieși, înăuntru, în tăcere: cum am răspuns până acum la
chemarea Domnului Hristos la sfințenie? Vreau să devin mai bun, să fiu mai creștin? Acesta este
drumul sfințeniei. Când Domnul Hristos ne invită să devenim sfinți, nu ne cheamă la ceva
apăsător, trist… Dimpotrivă! Este invitația de a împărtăși bucuria Sa, de a trăi și de a oferi
bucurie fiecărui moment al vieții noastre, făcându-L să devină, în același timp,un dar de iubire
pentru persoanele care sunt lângă noi. Dacă înțelegem toate acestea, totul se schimbă și toate
capătă o semnificație nouă, o semnificație frumoasă, filocalică, o semnificație începând de la
lucrurile mici de fiecare zi.
Un exemplu. O preoteasă merge la piață să facă cumpărături și întâlnește o vecină și
încep să vorbească și, după ce vin bârfele, preoteasa spune: „Nu, nu, nu, eu nu voi bârfi pe
nimeni”. Acesta este un pas spre sfințenie, te ajută să devii mai sfânt. Apoi, acasă, fiul tău îți cere
să vorbească puțin cu tine despre lucrurile sale fantasmagorice: „Of, sunt foarte obosit, am lucrat
mult astăzi…” – Dar tu așază-te și ascultă-l pe fiul tău, care are nevoie de atenție! Și te așezi, îl
asculți cu răbdare: acesta este un pas continuu spre sfințenie. Apoi, se termină ziua, toți suntem
obosiți, dar vine rugăciunea. Să facem rugăciunea: și acesta este un pas înainte spre sfințenie.
Apoi, vine duminica și merge întreaga familie a preotului la Liturghie, se împărtășește cu Trupul
și Sângele Domnului, făcând înainte o Spovedanie bună, care să-i curețe și să-i înalțe. Iarăși,un
pas mare spre sfințenie.
Apoi, ne gândim la Maica Domnului, atât de bună, atât de frumoasă, și luăm Paraclisul și
ne rugăm. Încăun pas dulce spre sfințenie. Iarăși, merg pe drum, văd un sărac, un nevoiaș, mă
opresc, îl întreb, îi dau ceva: este un pas evanghlic spre sfințenie. Sunt lucruri mici, dar atâția
pași mici spre sfințenie. Fiecare pas spre sfințenie ne va face persoane mai bune, libere de
egoism șilibere de închiderea în noi înșine, dar deschise față de semeni și față de necesitățile lor.
Apostolul Petru adresează un îndemn foarte nimerit și pentru familia unui preot: „după
darul pe care l-a primit fiecare, slujiți unii altora!...Dacă vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca
ale lui Dumnezeu, dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu,
pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos” (1 Petr. 4,10-11). Iată invitația
la sfințenie! Să o primim cu bucurie și să ne susținem unii pe alții, pentru că drumul spre
sfințenie nu îl parcurgem singuri, fiecare pe cont propriu, ci îl parcurgem împreună, în acel unic
și divino-uman Trup, care este Biserica, iubită și sfințită de Domnul nostru Iisus Hristos. Să
mergem înainte pe drumul sfințeniei, să pășim cu vădit curaj!

31
b. Membrii familiei preotului sunt chemați să fie persoane ale întâlnirii

Membrii familiei preotului sunt chemați înainte de toate să fie persoane ale întâlnirii. De
fapt, vocația nu pornește de la un proiect al nostru gândit „la măsuță”, ci de la un har al
Domnului Hristos care ajunge la noi, printr-o întâlnire care schimbă viața. Cine îl întâlnește cu
adevărat pe Domnul Iisus nu poate să rămână indiferent ca mai înainte. Iisus Hristos este
noutatea care face noi toate lucrurile. Cine trăiește această întâlnire devine martor și face posibilă
întâlnirea pentru alții, făcându-sepromotor al culturii întâlnirii, evitând autoreferențialitatea
capricioasă, care ne face să rămânem închiși în noi înșine.
Iisus Hristos însuși, pentru a ne întâmpina, n-a ezitat să împărtășească a noastră condiție
umană, devenind părtașă cu ea. Domnul Iisus nu ne-a mântuit „din exterior”, n-a rămas în afara
dramei noastre, ci a voit să împărtășească viața noastră. Membrii familiei preotului sunt chemați
să fie semn concret și profetic al acestei apropieri a lui Dumnezeu, al acestei împărtășiri cu
condiția de fragilitate, de păcat și de suferință a omului din timpul nostru. Toate formele de viață
consacrată, fiecare după caracteristicile sale, sunt chemate să fie în permanentă stare de misiune,
împărtășind bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale
tuturor celor care suferă.

c. Familia preotului este păstrătoare a uimirii

Și noi, creștini și persoane consacrate, suntem păstrători ai uimirii. O uimire care cere să fie
mereu reînnoită, vai de obișnuință în viața spirituală, vai de cristalizarea harismelor noastre într-o
doctrină abstractă: harismele înaintașilor nu trebuie sigilate în sticlă, nu sunt piese de muzeu.
Părinții Bisericii au fost mișcați de Duhul Sfânt și nu le-a fost frică să-și „murdărească” mâinile
în viața cotidiană, cu problemele oamenilor, parcurgând cu vădit curaj periferiile geografice și
existențiale ale orașelor și satelor. Nu s-au oprit în fața piedicilor și a neînțelegerilor celorlalți,
pentru că au menținut în inimă uimirea datorită întâlnirii cu Hristos. Nu au „domesticit” harul
Evangheliei, ci au avut mereu o inimă cuprinzătoare, o sănătoasă neliniște pentru Domnul și o
dorință arzătoare de a-L duce altora. Și noi suntem chemați astăzi să facem alegeri profetice și
curajoase.

d. Modul de viață euharistic, în familia preotului

Să avem recunoștință profundă pentru întâlnirea cu Domnul Iisus Hristos, dar și pentru
darul vocației, pentru taina vieții preoțești. Să mulțumim, să aducem mulțumire: Euharistie. Cât
de frumos este atunci când întâlnim fața fericită a persoanelor consacrate, bucuroase și pline de
recunoștință pentru propria vocație. Acesta este un cuvânt care poate să sintetizeze tot ceea ce
am trăit într-o asemenea viață: recunoștință pentru darul Duhului Sfânt, care însuflețește mereu
Biserica prin diferitele Sale harisme.
Să mergem înainte! Fiecare dintre noi are un loc, are o lucrare în Biserică. Să nu uităm
prima vocație, prima chemare. Amintiți-vă! Și cu acea iubire cu care am fost chemați, astăzi, aici
și acum, Domnul Iisus Hristos continuă să ne cheme. Să nu pierdem acea frumusețe, acea taină
negrăită a primei chemări. Și apoi să continuăm să lucrăm. Este frumos! A continua filocalic.
Mereu este ceva de făcut. Lucrul principal este să ne rugăm în familia preoțească. „Măduva”
vieții preoțești este rugăciunea: a ne ruga! Și astfel a îmbătrâni, dar a îmbătrâni precum vinul
bun! Este o bucurie când întâlnim acei preoți „bătrâni” (în sens de Pateric), dar cu ochii

32
strălucitori, pentru că au focul vieții spirituale aprins. Nu s-a stins, nu s-a stins acel foc! Să
mergem înainte astăzi, în fiecare zi, să continuăm să lucrăm și să privim la ziua de mâine cu
nădejde, cerând mereu Domnului Iisus Hristos să ne trimită noi vocații, astfel încât lucrarea
noastră de consacrare să meargă înainte. Amintirea: să nu uităm de prima chemare! Munca de
toate zilele, și apoi nădejdea de a merge înainte și a semăna bine în ogorul mântuirii. Fie ca alții
care vin după noi să poată primi moștenirea pe care noi le-o vom lăsa.

33