Ing.

Ștefan Odobleja

Destinul unui vizionar

Dr. Ștefan Odobleja

2017
1
Pentru a crea, trebuie să simțim și să elaborăm la maximum. Pentru a
crea e nevoie de intensitate: de spirit viguros, solid și precis. E nevoie de
profunzime și de pătrundere, de inteligență divinatorie și inventivă, de
sagacitate, spirit de sinteză, mare forță de intuiție. E nevoie, de altă
parte, de multă finețe, spirit de discernământ și analiză, aptitudine pentru
lucrări minuțioase.
Dr. Ștefan Odobleja „Odobleja către tineri”

Casa memorială Ștefan

Odobleja

Ștefan Odobleja a elaborat

ideile centrale ale
ciberneticii și modul de
gândire cibernetic. Norbert
Wiener a reținut cea ce
desprinsese în alte condiții
Ștefan Odobleja și a reușit să
întemeieze cibernetica ca
știință. A doua jumătate a
secolului nostru este marcată
de conceptele ciberneticii,
datorită lui Norbert Wiener,
dar în spatele său stau, ca în
orice domeniu al cunoașterii,
mulți oameni de știință, dintre
care Ștefan Odobleja
reprezintă unul din
momentele cele mai
strălucitoare”.

Prof. univ. dr. docent

MIHAI DRAGANESCU
Membru corespondent al
Academiei R.S.R.

2
 Ing. Ştefan Odobleja
Destinul unui vizionar - Ştefan Odobleja

Mulțumim consiliului Local al Municipiului

Drobeta Turnu Severin și Comisiei de învățământ,
cultură, care ne-a sprijinit cu apariția acestei lucrări

Tehnoredactor Ing. Mihai Nane

Editor Daniel Parpalea
Editura: Publicitaria
ISBN: 978-973-0-23542- 5.

3
 Ing. Ştefan Odobleja

Destinul unui vizionar

Dr.Ştefan Odobleja

2017
4
Inginer Ştefan Odobleja în timpul lucrărilor
simpozionului internaţional

5
 Academician Alexandru SURDU

Filosof, doctor în filosofie

Preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie

a Academiei Române

Membru titular al Academiei Române din 1993

(corespondent - 1992)

6
Virgilius Justin Capră 1933 – 2015, a fost unul dintre cei mai
mari inventatori, profesor și inginer român

7
 Prefaţă
Despre părintele ciberneticii generalizate s-a
acumulat relativ mult în producţia ştiinţifică de la noi, deşi,
din păcate, nu întotdeauna favorabil şi nedistorsionat, şi mai
mult în presa beletristică, unde o serie de gazetari şi scriitori
l-au readus în atenţie, după o perioadă de câteva decenii de
uitare nedreaptă provocată de interdicţiile impuse de
regimul comunist.
Astăzi lucrurile se află într-o astfel de situaţie încât,
laolaltă cu ceea ce s-a spus şi s-a scris despre savant, orice
nouă mărturie sau referinţă cu privire la personalitatea şi
opera sa reprezintă un adaos ce se impune salutat, chiar şi
atunci când acesta vine, cu doza admisibilă de subiectivism,
din partea celor apropiaţi sau cu atât mai mult.
În cele de faţă, fiul doctorului Odobleja, inginerul
Ştefan Odobleja, atent cum se şi cuvenea ca memoria tatălui
său şi a savantului să fie cât mai corect receptată în mediul
public şi ştiinţific, ne propune un dr. Odobleja mai puţin
cunoscut, ca să nu spunem chiar necunoscut, măcar pentru
cei nefamiliarizaţi cu subiectul în discuţie.
Într-o manieră eclectică, în cele ce urmează sunt
publicate documente, unele aflate în arhivele publice dar
necercetate, altele din arhiva familiei, care ne dezvăluie un
personaj fabulos, în bună parte neaşteptat şi care în
numeroase detalii se desparte de mitologia născută în jurul
său.
Extrem de diverse din perspectiva preocupărilor şi ca
expresie a lărgimii acestora, fără îndoială, cele mai
interesante dintre acestea răzbat din autobiografia
savantului, un document ce vede pentru prima dată, în
8
integralitate, lumina tiparului, deşi crâmpeie din viaţa
savantului se cunoşteau deja.
Lecturând arhivaliul, cititorul va întâlni un personaj
ce se înfăţişează cu sinceritate, cu demnitate, conştient de
potenţialul său, modest dar şi orgolios totodată, de multe ori
autoironic, dornic să cunoască încă din prima tinereţe,
original, în competiţie onestă cu confraţii întru profesie, în
totul un personaj complex, pornit de jos, dar cu vână
puternică şi aptă să-l aducă în situaţia de a-şi depăşi cu
succes premisele şi datele condiţiei de intrare în lume.
Sunt parcurse etapele mari ale vieţii, de la naştere
până aproape de sfârşitul carierei de militar, practic
intervalul 1902-1945. Copilăria, şcoala primară, studiile
gimnaziale şi liceale şi mai ales cele superioare formează
capitolele ce se confundă cu aceste etape, pe care dr.
Odobleja le reconstituie lapidar şi precis. Îşi aminteşte de
aproape toţi cei cărora au contribuit la formarea sa, dar din
rândul acestora îşi mărturiseşte aprecierea şi veneraţia
pentru învăţătorul N. T. Ismană, de la şcoala din Valea
Hoţului, profesorul Chiricu, de geografie, cu care a învăţat
limba franceză, apoi de la facultate pentru profesorii Gr.
Popa, Teohari, Iancu Jianu, Paulescu, Marinescu,
Danielopolu, Babeş, Cantacuzino şi Daniel.
Autobiografia evidenţiază cum de timpuriu tânărul
Odobleja şi-a format metode proprii de a învăţa, citind mult
şi ”ţinând caiete de idei sugerate de lecturi sau de observaţii
personale“. În facultate l-a citit şi pe Pavlov (cu Psihologia
comportamentului), care nu l-a câştigat, cum nici Freud, de
altfel, de la care a “reţinut ca valabile o serie de mecanisme
fizice”, însă a cărui sinteză, axul central al concepţiei sale,
era ”o ridicolă alegorie de traftir cu idei prostituate şi
totodată ruşinoase…, cu bâldâbâcuri de la fundul iazului
9
psihic, şi alte asemenea mistice descrieri“. L-a citit şi pe
Blaga, la care, “sub misticismele lui”, a găsit ”şi ceva real“,
dar acesta “s-ar fi putut dispensa de atâta plutire prin nori şi
de toată această îmbrobodeală”.
După cum mărturiseşte, lecturile făcute în timpul
studiilor medicale l-au ajutat să-şi constituie un substrat
teoretic bine articulat, pe care-şi susţinea stabilitatea
echilibrului şi unde funcţionau doar ideile sale; aici ”ele
singure se comparau, se selecţionau” şi ”se acceptau sau
nu“. ”Mă stăpâneam – spune Odobleja – să nu cad pradă
înaintaşilor sau reveriilor lor filozofice, şi totuşi îmi plăcea
să mă joc cu ele, să le citesc, să le culeg, să aleg ce putea fi
bun în ele, tot ce ar fi putut fi transpus din vis în realitate“.
Terminând facultatea, în 1929 a părăsit Capitala,
începându-şi lungul periplu prin ţara de atunci, ca medic de
regiment. A început să publice şi să se confrunte cu vârfurile
ştiinţei medicale româneşti, reţinând îndeosebi “dialogul
ştiinţific” de la distanţă cu profesorul Danielopolu, din care,
nefiind acceptat, a ieşit în 1934-1935 La Phonoscopie.
Această lucrare a constituit un bun exerciţiu
hermeneutic, în cursul căruia şi-a consolidat metoda de
lucru. “Am făcut rafturi, am clasat ideile în dosare pe
capitole, am făcut tabele lungi cât o rogojină, cu toate
ipostazele plauzibile pe o parte, cu toate fenomenele fizice,
pe altă parte, după unul din multele modele ce le am în
Psihologia Consonantistă la capitolul Euristică.
Lucram cu o metodă de gândire foarte perfecţionată.
Metoda era a mea, inventată de mine (azi nu ştiu dacă o mai
fi şi a altuia).

10
 Am pus în comparaţie consonanţa, asociaţia,
contradicţia, reflexele etc.
Făceam, mai citeam, refăceam”.
După un travaliu intelectual intens, pigmentat cu
revelaţiile aduse de opera altor savanţi, precum G.
Clemenceau, celebrul politician francez, ieşit din politică şi
reîntors la uneltele de tinereţe, Paul Salier, File Dautec şi
alţii, în a căror companie se simţea mai sigur, şi după ce a
cernut pe cont propriu ”multe vagoane de idei“ pentru a
extrage “un pic de substanţă radioactivă”, spre sfârşitul
perioadei interbelice a reuşit să scoată celebra Psychologie
Consonantiste, apărută în două volume la Lugoj, dar cu
copyright-ul de difuzare al Librăriei ”Maloine“ din Paris.
A venit apoi războiul, la care Odobleja a participat ca
medic de regiment, perioadă zugrăvită în autobiografie de-a
lungul unor pagini tulburătoare. Avem de-a face cu un
veritabil jurnal personal, mărturie a ororilor, tragediilor
individuale şi colective, a raporturilor dintre aliaţii de război
(în care germanii nu-şi ascundeau dispreţul la adresa
românilor), a raporturilor cu populaţia din localităţile
ocupate în spaţiul sovietic (raporturi nu întotdeauna de
adversitate, mai ales în Ucraina), mărturie despre suferinţă,
mizeria adusă de război, despre supravieţuire şi despre
multe altele din tenebrele sufleteşti şi bizareriile de care e
capabil omul în situaţii limită.
De-a dreptul terifiantă este relatarea privind
retragerea de după Stalingrad şi de după Cotul Donului, unul
dintre actorii de aici fiind chiar dr. Odobleja. Drumul până
în ţară, desfăşurat pe parcursul lui 1943, a fost un calvar
supraomenesc şi este curios, deşi pare incredibil, cum în
scurtele intervale de acalmie Odobleja a găsit şi timp de
11
lectură sau de scris câte o disertaţie de psihologie, cum s-a
întâmplat la Odessa ori la Bulta, în Transnistria, căci nu
putea renunţa, era un mod de a uita ”grozăviile trăite“. Între
timp, întors în ţară, s-a prezentat la regimentul din
Cernavodă, unde demult fusese dat mort, iar întoarcerea sa
avea să le pricinuiască celor de aici încurcături în evidenţa
efectivelor.
Se prea poate ca din campania de război unele
momente şi chiar etape să-l fi marcat într-un mod decisiv,
întrucât în cele ce urmează se află şi un paragraf subintitulat
”memoriu de război“, unde câteva date calendaristice
prilejuiesc explicaţii speciale. Astfel, pentru intervalul de
timp deschis de 18 noiembrie 1942 şi până spre sfârşitul lui
1943, în plină înaintare spre Răsărit, dr. Odobleja a trecut
prin momente dramatice, pe care ţine să le explice
răspunzând la întrebări care l-au frământat, se pare, ulterior,
despre motivele care l-au determinat să aibă un anumit
comportament, incluzându-le pe cele ce au determinat
retragerea la Blinovski, la 19 noiembrie 1942, de ce s-a
îmbolnăvit la 23 decembrie 1943, de ce – în aceste condiţii –
nu s-a evacuat cu ambulanţa şi de ce s-a oprit la
Morozovskaia. Pentru toate aceste secvenţe, pe care şi le va
fi rememorat şi evaluat cu obstinaţie, Odobleja consideră că
a avut “în fiece moment cea mai nimerită comportare ce
putea să existe în situaţia respectivă…Am fost în fiecare
moment în situaţii perfect legale, corecte şi perfect
regulamentare. Am rezistat peste puterile mele. N-am făcut
nici un raport de boală, deşi eram şi eu mai debil decât mulţi
alţii, mai în vârstă decât mulţi dintre camarazi, mai
neantrenat decât ei”.
Ajuns ulterior la Bucureşti, între alte locuri în care a
fost găzduit s-a numărat şi casa cântăreţei Mia Braia. Aici
l-a găsit 23 august 1944 şi, în pofida împrejurărilor nesigure
12
ale momentului, nu s-a putut abţine de la nevoia de lectură
căci, după cum o spune nonşalant, mai rămânea, totuşi, “şi
răgaz pentru citit”. A repetat experienţa şi în lunile
următoare, după participarea la campania din Vest până în
primăvara lui 1945, când, reîntors în Bucureşti, a reluat
documentarea la secţia de Psihologie şi Logică a Bibliotecii
Universităţii din Capitala ţării. A încercat reînnodarea unor
legături cu lumea ştiinţifică, între altele a ajuns şi la Mihai
Ralea, care l-a primit cu răceală, influenţat probabil de Ion
Biberi, apoi la C.I. Parhon, la care a încercat să apeleze,
poate singura dată în viaţa lui într-un asemenea demers,
pentru a rămâne în Bucureşti, însă nici acesta nu l-a ajutat,
deşi i-a spus că îi cunoştea lucrările, apreciindu-le, şi că şi-ar
fi dorit să aibă colaboratori de talia celui din faţa lui.
Refuzat categoric şi aflat la vârsta de 43 de ani, dr. Odobleja
a trebuit să se împace cu ceea ce i se oferise ca medic
militar, garnizoana din Dej, unde s-a stabilit şi unde s-a şi
căsătorit.
Ca militar, dar şi ca om de ştiinţă preocupat de
dimensiunea teoretică a lucrurilor, dr. Odobleja a şi scris pe
tema războiului. Două dintre textele sale, Principiile
războiului şi Simetria şi dualismul în Ştiinţa Războiului sunt
inserate în cele de faţă, învederând, la rândul lor, pornind de
la abordările specialiştilor în strategie militară din armata
română interbelică (generalii Ţenescu şi Costandache sau lt.
Colonelul C. Atanasiu), forţa ideilor de simetrie şi dualism
pe care Odobleja le-a pus în forme variabile la baza întregii
sale gândiri.
O serie dintre datele de ordin particular pot fi aflate
şi în dosarul personal, pe care ing. Ştefan Odobleja îl
prezintă comentat şi completat mai departe, îndeosebi în
dimensiunea ştiinţifică a activităţii părintelui său. La cele
privind cariera militară, sunt adăugate Decretul nr. 2269 din
13
22 iulie 1946, prin care dr. Odobleja a devenit cadru
disponibil la cerere, şi decretele nr.1389 din 17 aprilie 1946
şi 325 din 6 august 1954, prin care acestuia i s-au recunoscut
meritele avute în serviciul armatei ca ofiţer activ şi cele
decurgând din participarea, timp de trei luni, pe frontul din
Vest.
Un loc aparte în economia textelor propuse de editor
revine celui intitulat ”Biografia lui frate-meu“. Este un
paragraf de o rară frumuseţe şi originalitate, scris în limbaj
popular, în graiul celor de la Valea Hoţului, închinat lui
Dumitru Odobleja, fratele mai mare cu 12 ani al savantului.
Acesta s-a simţit dator să i-l consacre, ca gest de
recunoştinţă pentru sprijinul şi sfatul pe care Dumitru i le
oferise fratelui mai mic de a urma şcoala şi, mai mult decât
atât, de a face Facultatea de Medicină Militară, singura pe
care un tânăr sărac dar înzestrat şi-ar fi putut-o permite, în
lipsa mijloacelor materiale de susţinere. În plus, Dumitru
Odobleja pare să fi fost un tânăr la fel de dotat ca şi fratele
său mai mic dar, mai puţin norocos decât acesta – a şi murit
în 1917 de tifos -, a fost ţinut de părinţi să le fie de ajutor.
La vârsta copilăriei şi mai ales a adolescenţei “nana” (nenea,
în limbajul locului) a exercitat asupra fratelui mai mic o
adevărată fascinaţie, devenindu-i un model în multe, prin
prestigiul lui în rândul congenerilor, prin deşteptăciune,
înţelepciune şi chiar prin năzdrăvăniile tinereţii, numeroase
rămase de pomină şi evocate de doctor cu o nedisimulată
plăcere şi admiraţie, plasate într-un decor plin de nostalgie şi
populat cu personaje ale locului, copii, tineri şi adulţi,
întâmplări, glume, farse, obiceiuri populare, credinţe şi
eresuri, componente ale mediului rural din centrul
Mehedinţilor.
Au fost alese, de asemenea, şi publicate două texte
reprezentând interviuri date de dr. Odobleja şi de fiul său pe
14
marginea vieţii şi operei savantului. Primul este transcriptul
interviului dat de acesta lui Aristide Buhoiu de la
Televiziunea Română în 1978, astfel că cine n-a văzut încă
documentul filmat atunci are prilejul, citind paginile de faţă,
să ia act de spusele savantului, într-un limbaj concis şi exact,
în legătură cu contribuţia sa la fundarea ştiinţei secolului
XX, cum i s-a spus ciberneticii generalizate. Al doilea
interviu, dat în iulie 2012 de ing. Ştefan Odobleja ziaristului
Ion Jianu, reprezintă o incursiune detaliată în cuprinsul
”dosarului Odobleja“, cu întreaga sa istorie, contencios
(dezbateri contradictorii, susţinere şi promovare şi
non/contrapromovare, paternitatea ciberneticii, originalitate,
difuzarea operei, interese obscure etc.), toate prezentate într-
o perspectivă cronologică şi sistematică. De asemenea, fiul
savantului risipeşte o sintagmă ce, exagerat, a făcut carieră
în timp, cum că acesta ar fi trăit şi murit sărac. El subliniază
că tatăl său “nu a murit sărac, toată viaţa a fost un om
pedant. În ultimii ani ai vieţii a fost un om puternic, dar a
primit destule lovituri”. Astăzi manuscrisele sale se află la
Arhivele Naţionale din Mehedinţi aşteptând să fie cercetate
şi valorificate, s-a publicat ca operă inedită Introducere în
logica rezonanţei, s-a tradus în româneşte şi publicat
Fonoscopia, se organizează anual simpozionul internaţional
Ştefan Odobleja – Eternitate la timpul prezent, în satul natal
se reconstruieşte casa memorială ”Ştefan Odobleja“ prin
grija Fundaţiei omonime, iar recent, în 2016, ca expresie a
interesului nestins pentru opera savantului, au apărut două
lucrări în legătură cu aceasta, Psihosomatica consonantistă
(autor: Nicolae Popescu) şi Etică şi Cibernetică (teză de
doctorat, autor: Eronim-Celestin Blaj).
În parte, câteva dintre aspectele legate de
prioritatea românească şi a lui Ştefan Odobleja în
cibernetică pot fi aflate şi dintr-un memoriu al savantului

15
alcătuit în iulie 1978 şi semnat de acesta în 2 septembrie
acelaşi an, a cărui idee de bază era că lupta pentru
recunoaşterea acestei priorităţi trebuia dusă în străinătate,
trimiţându-se acolo circa 600 de exemplare ale Psihologiei
Consonantiste, ceea ce, în acel moment, ar fi reprezentat şi
un mod particular de aniversare a 45 de ani de la
constituirea ciberneticii româneşti.
În interior, un destinatar al ideilor novatoare
promovate de cibernetică şi de toate celelalte discipline
aplicate putea fi tineretul. Dr. Odobleja i s-a adresat frontal
printr-un text având ca subiect necesitatea de productivitate,
creativitate, profunzime, pătrundere, inteligenţă divinatorie
şi inventivă, de sagacitate, spirit de sinteză, forţă de intuiţie,
fineţe, spirit de discernământ şi analiză, aptitudine pentru
lucrări minuţioase şi alte încă circa 60 de reguli şi principii
fără de care orice performanţă ştiinţifică devine improbabilă.
Alcătuitorul volumului, ing. Ştefan Odobleja,
propune, în fine, un text succint despre o logică vie, care l-a
preocupat permanent pe savant, în opoziţie cu logica veche,
verbalistă şi postumă, apoi o viziune în anul 2969, un eseu
ştiinţifico-fantastic al savantului, despre o infracţiune
produsă în comuna Ponoare, anchetată de un cibernetician
legist, utilizând un memoriograf de citire a gândurilor şi
gândirii “prin metode electronice, permiţând înregistrarea
fidelă, pe un fir de oţel, a firului memorial al celui
exprimat”.
Spre sfârşit, volumul aduce în atenţie un
paragraf de pagini exilate, cuprinzând opiniile doctorului
Odobleja despre socialism. Când a avut loc redescoperirea
Psihologiei Consonantiste la jumătatea anilor ’70 ai
secolului trecut, acestea au trebuit să fie extirpate din
cuprinsul cărţii, autorul considerând socialismul o
16
”anomalie complexă: dictatură a inculţilor, dictatură a
leneşilor, dictatura mediocrităţilor“. Este scos apoi la lumină
Ştefan Odobleja – poetul, pentru ca o încununare a lucrării
s-o reprezinte Câteva opinii despre Ştefan Odobleja, unde
sunt inserate aprecierile semnate de Paul Postelnicu, Mihai
Drăgănescu, Iosif Constantin Drăgan, Stelian Bajureanu,
B.N. Rudall, Ion Străchinaru şi Alexandru Surdu, toate
plasându-l pe Ştefan Odobleja “printre creatorii de mari
monumente ale spiritualităţii româneşti”, calitate în virtutea
căreia a şi fost ales membru al Academiei Române – post
mortem.
Ca încheiere, ing. Ştefan Odobleja
încunoştinţează asupra scopurilor Fundaţiei ”Ştefan
Odobleja“ şi propune 41 de pagini de anexe (fotografii,
facsimile de documente şi titluri ale lucrărilor lui Odobleja
şi despre acesta, emisiuni filatelice etc.).
Summa summarum, volumul inginerului
Ştefan Odobleja este unul meritoriu, îmbogăţind cu
certitudine informaţia asupra părintelui său şi a ciberneticii
generalizate, calitatea lui fundamentală fiind, desigur,
conţinutul în sine, a cărui lectură răspunde unei arii largi de
interes, venind în mod prioritar din partea celor familiarizaţi
cu o operă şi personalitate de excepţie, dar şi din partea
unora interesaţi de locul şi originalitatea ştiinţei româneşti în
lume.
Prof. dr. Tudor Răţoi,
director Arhivele Naţionale Mehedinţi

17
 Cuvânt înainte

Precizările ce trebuie să le fac asupra capitolelor

acestui volum sunt următoarele:
Autobiografia este alcătuită după manuscrisul
olograf al doctorului Ştefan Odobleja.
De asemenea, descrierea calvarului prin care a
trecut în război este rezultatul descifrării a cca 80-90 de
pagini de manuscris olograf care pe anumite pasaje sunt
diferite.
Memoriul care justifică activitatea de război faţă de
comandanţii săi stă la baza acordării ridicării în grad.
Dosarul personal este dosarul care urmăreşte
întregul traseu parcurs de un ofiţer de la admiterea în
şcoală până la retragere, ba mai mult şi după retragere.
Acest dosar era secret şi l-am obţinut prin bunăvoinţa unui
grad înalt cu înclinaţii intelectuale.
Interviul cu Ştefan Odobleja jr. este dat în iulie 2012
domnului ziarist Ion Jianu şi este cuprins în dialoguri
despre literatură şi artă sub titlul: „Strigături peste ocean
de la Washington la Craiova”, lucrare prefaţată de
istoricul Adrian Cioroianu.
Obs.:
Am obţinut aprobarea expresă a domnului ziarist Ion Jianu
prin convorbirea telefonică din data de 28 ianuarie 2017,
drept pentru care îi mulţumesc.
Opiniile despre Ştefan Odobleja vorbesc de la sine,
sunt aprecierile unor specialişti din Academia Română şi
ale altor oameni de ştiinţă români cât şi ale unor
personalităţi internaţionale.
„Principiile războiului” şi „Simetria şi dualismul în
ştiinţa războiului” sunt lucrări din care se desprinde faptul
18
că pe dr. Ştefan Odobleja îl interesa pregătirea armatei la
toate nivelurile.
„Viziune în anul 2969”, „Pagini exilate”, poeziile
lui Ştefan Odobleja cu caracter ştiinţific, precum şi articolul
„Pentru o logică vie”, toate aceste lucrări îi acordă pe
bună dreptate titulatura de vizionar.
Din interviul dat de dr. Ştefan Odobleja în martie
1978 lui Aristide Buhoiu la Hotelul „Triumf” din Bucureşti,
redau câteva din credinţele şi viziunile lui Ştefan Odobleja:
„N-am putut să mă despart de pasiunea care mă
cucerise, aşa că am continuat, în ciuda vicisitudinilor şi
împrejurărilor contrarii, ca o distracţie, ca o muncă sau ca
o deprindere de a elabora direcţia acestei psihologii care
era de fapt în mare parte o logică”.
„În anii care urmează, după părerea mea, eu cred
că cibernetica va face paşi tot atât de impresionanţi ca cei
pe care i-a făcut între anii 1938- 1978”
Şi concluzionează: „Vor apare atunci nişte maşini şi
mai miraculoase decât acelea pe care le-am cunoscut acum
de curând”
Ştefan Odobleja a citit din „Psihologia
consonantistă”, ediţia în limba franceză, fără ochelari,
traducând în acelaşi timp pasaje din carte. Ţinuta lui
vestimentară (atât de comentată de miticii care l-au zugrăvit
în fel şi chip) era mai mult decât elegantă.
Dar la mijlocul verii anului 1978, Ştefan Odobleja
este internat la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde
cu ocazia vizitei mele am avut o discuţie scurtă cu dl.
general Marinescu, comandantul spitalului, care mi-a
comunicat direct că are cancer la pancreas, iar dacă-l
operează mai trăieşte 3 luni, iar dacă nu-l deschide 6 luni.
Peste o săptămână dr. Ştefan Odobleja a sosit la
Drobeta Tr. Severin perfect conştient de boala pe care o
avea. Eu nu eram pregătit pentru această situaţie, care mi-a
19
pus în faţă rezolvarea mai multor probleme într-o perioadă
scurtă de timp. Dar în acest timp au apărut tot felul de
ciocli, care într-un fel sau altul mi se arătau foarte
apropiaţi. Mai târziu aveam să-mi dau sema cât de scump
m-a costat pe mine şi familia mea acceptarea din politeţe a
acestor intruşi.
Doctorul Ştefan Odobleja ne-a părăsit în data de 4
septembrie 1978. Înmormântarea a avut loc pe data de 8
septembrie de Sfânta Maria Mică (sărbătoare în satul
natal), cu onoruri militare şi un sobor de cinci preoţi. La
plecarea cortegiului s-a pus o ploaie torenţială după care a
apărut un curcubeu frumos, ca un arc peste cimitirul
ortodox. Curcubeul era un răspuns la gestul făcut de el
arătând cu degetul în sus conform unei convenţii între el şi
cei prezenţi lângă patul de suferinţă, probabil a ajuns acolo
sus şi a fost instalat pe bolta cerească, unde îşi merita locul
de pe lumea aceasta.
Pentru promovarea imaginii şi personalităţii cât şi a
operei doctorului Ştefan Odobleja, a luat fiinţă cu avizul
Ministerului Culturii „Fundaţia Ştefan Odobleja”, care
organizează simpozioane şi comunicări iar conform
punctului 4 din statut se construieşte „Casa memorială
Ştefan Odobleja” în satul natal.
Autorul

20
Profesor Universitar Doctor Docent Liviu Sofonea
,,Universitatea Transilvania" Broşov

21
 Ţărâna ţării mele
Îmi stăpâneşte-n suflet
Şi mereu îmi aminteşte
De trecutul vrăjit al copilăriei
Când mă jucam cu toţi copiii
în ţărâna din drum,
„Ţărâna Ţării”
Şt. Odobleja

1. Autobiografia
1.1.Copilăria

Născut la 14 oct. 1902, în satul Valea Hoţului (azi

Valea Izvorului), comuna Izvorul Aneştilor,jud. Mehedinţi,
din părinţi agricultori, neştiutori de carte, foşti clăcaşi până
în 1908, când au cumpărat de la moşierii care şi-au vândut
moşiile vreo 10 pogoane de pământ. Am avut un frate mai
mare cu 12 ani ca mine, Dumitru, foarte bun la carte dar care
n-a putut face decât clasele primare. El este cel care
mi-a dat îndemn pentru carte. A murit în 1917 la Costeşti în
Moldova, de tifos exantematic. Am fost acolo prin 1924,
satul este aproape de Ruginoasa lui Cuza. Am mai avut şi o
soră, căsătorită în sat, agricultoare. Decedată acum 4 ani.
Copilăria am petrecut-o ca la ţară: desculţ, în cămaşă
şi izmene, încins cu brăciri. Nu m-am jucat prea mult, ca
alţii, dar ştiu că îi întreceam pe toţi la fugă şi cam la toate
jocurile de adresă.
Am trăit la ţară şi am mai dat ajutor în gospodărie, ca
orice copil de la ţară. Prima oară când am văzut „oraşul” a
fost la 12 ani, când am fost să mă înscriu la liceul „Traian”
din Turnu Severin. Vedeam şi aşa oraşul, adeseori, de pe
culmea dealurilor din jur, de departe, de la 15 km. Şi-l

22
vedeam frumos, ca pe un castel din basme, mai ales când era
ceaţă pe Dunăre.
Satul e la 7 km. de Dunăre, situat pe o vale, la
oarecare înălţime, înconjurat de dealuri şi păduri.
„Pădurea statului” a fost pentru mine o catedrală în
care îmi simţeam sufletul înălţat. Am fost tot timpul sensibil
la frumuseţile naturii - ale pădurii în deosebi - acolo aveam
întotdeauna gânduri excepţionale, idei frumoase, porniri şi
hotărâri eroice. Nu pot concepe ca un filozof să se formeze
altfel decât în pustiu, ca proorocii. Şi mai ales în pădure,
dac-aş ajunge vreodată Ministru al Învăţământului, aş
deveni periculos, fiindcă aş muta Facultatea de Filozofie în
pădurea Bistriţa, de lângă mine, sau într-o altă pădure şi mai
mare, şi mai izolată, cu privelişti şi mai frumoase. Cugetarea
şi Adevărul merg mână în mână cu Frumosul. Dar nu cu
frumosul vestimentar. Ci numai cu frumosul grandios din
Natură.
1.2.Şcoala
Am făcut şcoala primară în satul natal, Valea
Hoţului, cu învăţătorul N.T. Ismană, fără multă carte, socotit
slab învăţător, dar care pentru mine a fost foarte bun. M-a
pus, cam de pe la început, monitor peste toate clasele şi prin
aprecierile lui m-a făcut să caut a fi la înălţimea sarcinii. La
examenul de absolvire a cinci clase, ţinut la Broscari cu
elevii din vreo 10 şcoli din jur, i-am adus învăţătorului meu,
discret şi modest, satisfacţia de a avea tocmai el pe cel mai
bine pregătit din tot candidaţii.
Ceilalţi învăţători mai înfumuraţi, mai şcolarizaţi,
mai culţi, mai bogaţi, au încercat a-mi pune întrebări
„suplimentare” pentru a minimaliza succesul meu şi al
învăţătorului meu, dar întâmplarea a făcut să răspund bine şi

23
la acele întrebări. Aşa că seara, târziu, ne-am întors acasă la
Hoţu, doi fericiţi, el şi eu.
La „Traian” am fost coleg 2 ani cu Milcu, pe care l-
am reîntâlnit apoi la Facultate şi la Medico-Militară, unde
am fost colegi timp de 6 ani.
Când trecusem într-a treia, a început războiul (1916).
Am pierdut un an, ca ţăran la ţară. Apoi în 1917- 1918 am
urmat clasa a III-a; dând în particular şi pe a IV-a. Cursul
superior l-am făcut în particular. În clasa a VIII-a am fost şi
învăţător suplinitor 6 luni la Halânga - Puţinei, 3 luni la Ada
Kaleh, la turci.
Febra cititului a început după 14 ani. Căram cărţi cu
sacul de pe la diferite biblioteci (mai ales a liceului). Am
fost un autodidact. Ceea ce m-a determinat să-mi formulez
şi să-mi prescriu şi aplic o metodă. Citeam zi şi noapte până
oboseam, mai ales cărţile care-mi plăceau (îmi amintesc de
Ana Karenina, Mizerabilii…)

Cum am învăţat franceza

În clasa a II-a (1915- 1916) n-am avut profesor de
franceză şi a suplinit Profesorul Chiricu, de geografie, un
excepţional profesor, pedagog şi om. El a aplicat o metodă a
lui aparte: fără gramatică deloc, ne-a pus să luăm dicţionare
şi câte o carte în limba franceză din librărie (eu am luat
Wilhelm Tell apoi Paul et Virginia), să traducem. Traducând
învăţam şi gramatica.
În clasă, el ne scria pe tablă un pasaj lung în
franceză; noi trebuia să-l traducem şi să-i dăm foaia la
catedră. Am fost totdeauna primul care termina, primul care
dădeam foaia şi cel mai îndrăgit elev la franceză al
profesorului de geografie. Şi în clasă eram vreo doi
„francezi”: dar care n-a dat foaia niciodată înaintea mea. N-
am fost niciodată în Franţa.
24
 Mă informam în toate domeniile: pedagogie, auto-
educaţie, etică, ştiinţe, medicină (inclusiv Kneipf şi Kuhne),
biologie, etc.
Ţineam caiete de idei sugerate de lecturi sau de
pobservaţii personale.
Îmi plăcea să citesc pe câmp, cu vitele. Am citit „De
bello galico” în latină, integral, cu o deosebită voluptate.
Mi-a folosit şi la examen: trebuiau citite 2-3 pagini;
profesorul a crezut că-mi bat joc de el când m-a întrebat ce
aliniat am citit şi când eu am răspuns - tot. „Cum tot? Din
care carte” ? – „Toate cărţile”, s-a supărat, m-a pus să traduc
din vreo zece locuri, a văzut că nu mint, s-a desupărat, mi-a
dat 10, mi-a adus laude în faţa elevilor şi familiilor lor.

1.3.Studiile medicale
Pe atunci am citit şi pe Pavlov şi „Psihologia
comportamentului”: am reţinut ceva (nevoia de
obiectivitate) dar nu m-a câştigat. Din contră, mi-a repugnat
tot atât cât şi Freud.
Nu puteam admite mutilările, exagerările, deformă-
rile, suprimările inteligenţei, fanfaronadele şi autoapologiile.
Citeam mult, reţineam mult. Aveam deci un substrat
bine fixat, care-mi permitea să-mi menţin un echilibru stabil.
Eu eram al ideilor mele, şi ele singure se comparau, se
selecţionau, se acceptau sau nu în capul meu. Mă stăpâneam
să nu cad pradă înaintaşilor sau reveriilor lor filozofice, şi
totuşi îmi plăcea să mă joc cu ele, să le citesc, să le culeg, să
aleg ce putea fi bun în ele, tot ce ar fi putut fi transpus din
vis în realitate.
Şi din Freud am reţinut ca valabile o serie de
mecanizme fizice. Dar cam toate erau pentru mine repetiţii
mitologice, în cărţile lui Magendie, Al. Bain, Palţilan şi alţii,

25
erau toate expuse şi relatate, dar mai serios ştiinţific. Şi cu
mult înainta lui. Doar cu mai puţin tapaj.
Detaliile - vechituri.
În sinteză - axul central al concepţiei - o ridicolă
alegorie de traftir cu idei prostituate şi totodată ruşinoase, cu
ce e slab e tare iar ce e tare (conştient) e slab; şi cu
bâldâbâcuri de la fundul iazului psihic, şi alte asemenea
mistice descrieri.
Am citit multă neurologie (am şi făcut un an practică
la spitalul militar Bagdasar ca medic căpitan, şi cu Noica).
Am înregistrat cu aviditate localizările cerebrale, şi apoi cu
regret le-am părăsit. Am trecut şi prin teza aniboidismului
neuronal, am citit şi cărţile lui Grasset, cu centrii lui
suprapuşi şi încâlciţi. Dar le măsuram pe toate cu filozofia
ce mi-o formulasem, şi vedeam că toate astea sunt concepţii
false, că nu se potrivesc nici cu logica, nici psihologia. Deci
la rebut cu ele.
Am citit şi pe Lucian Blaga, şi sub misticismele lui
am găsit şi ceva real, care s-ar fi putut dispensa de atâta
plutire prin nori şi de toată această îmbrobodeală.
M-a decepţionat când am căutat în „Gley” şi am
văzut că el zice că în ce priveşte psihicul nu se ştie nimic
precis şi nici măcar să pună problemele, să le ierarhizeze, să
caute ipoteze plauzibile, să sugereze experienţe.
Încă din facultate, ultimul an (V), făcând examinări
în serie pe bolnavi de piept, cu toate mijloacele clinice
ştiute, am găsit un semn interesant în pleurezii: sunetul de
clacman (plescăit). Mai apoi, tot pe atunci, şi sunetul de
frecare.
Era un semn nou. Absolut nou (mai pe urmă, am
aflat că Mauriac, decanul Facultăţii de Medicină din Lyon,
sesizase şi el semnele, dar nu le dăduse mai multă atenţie şi
amploare, ceea ce am şi amintit în cartea mea
„Fonoscopia”).
26
 Am studiat în continuare acest semn „al meu” cu
pasiunea proprietarului absolut.
Am dat articole la Revista Ştiinţelor Medicale (21),
unde era Prof. Danielopol, care se ocupase de semnul
banului şi-l greşise rău ca tehnică. Mi s-a refuzat sistematic
atenţia.
Doctorul Nicolau (secretarul) mi-a dat să înţeleg într-
un târziu cauza - într-un moment când eu stăruiam şi-l
asiguram că am experimentat şi am observat foarte obiectiv
şi repetat fenomenul.

Profesorii mei din facultate

Fiind foarte independent, nu mi-am făcut ucenicia pe
lângă nicio somitate. N-am fost nici intern, nici extern. N-
am fost apropiat de nici un maestru, dar am avut multă
simpatie faţă de unii dintre ei:
Şeful de lucrări Gr. Popa (mai târziu decan al
Facultăţii), un om foarte cult şi de un caracter ales.
Profesorul Teohari, foarte capabil, muncitor şi în
acelaşi timp era un model. Când mă vedea, totdeauna mă
întreba ce mai fac, deşi nu eram neînsemnat la el în clinică,
ci eram doar un „student rătăcitor”, în vânătoare de cazuri
rare şi interesante.
Profesorul Juvara, marele chirurg al vremii.
Profesorul Iancu Jianu, (un om cu inimă mare)
împărtăşind din plin din învăţătura lui.
Profesorul Paulescu cu merituoasele lui cercetări şi
pentru că acceptase să-mi prezideze teza. Mi-a pus însă
condiţia să stau pe lângă el încă 2-3 ani. El era desigur bine
intenţionat, dar eu vroiam în provincie, cu acea libertate şi
încropirea unei vieţi proprii. Teza avea ca obiect o mică
descoperire a mea originală: transpiri în partea inferioară a
corpului (jumătatea stângă, dacă stai pe dreapta şi invers);
cu implicaţii şi spre rinichi şi alte organe, cu corelare
27
terapeutică etc. Am cedat-o colegului C. Constantinescu,
care a avut mare succes. Toţi colegii care au asistat ştiau
cine a lucrat-o, iar eu am fost citat ca un „colaborator”.
L-am respectat mult pe profesorul Marinescu, marele
neurolog, dar nu i-am apreciat prea mult „Celula nervoasă”
şi cu atât mai puţin „Reflexele condiţionate”.
Am avut stimă pentru Profesorul Danielopolu,
pasionat cercetător, deşi greşit la semnul banului, greşit şi în
sistemul vegetativ (părerea mea). După ce l-am citat în
franceză, m-a dat afară din biblioteca lui, zbierând furios la
bibliotecară să închidă imediat biblioteca. Mă pârâse
doctorul Dumitriu (mai târziu profesor), că sunt acolo.
Totuşi când am publicat „Psihologia consonantistă”, am
mers şi i-am dat un volum ….. dr. Dumitriu m-a primit,
asigurându-mă că Profesorul Danielopolu nu-mi poartă nicio
pică şi că se bucură de primirea lucrării mele.
Aşa-i pe lume! Cel puţin pe asta!
O amintire o am şi despre Prof. Ionescu
(Filantropia); eram la examen, o grupă de cinci, în salon în
faţa bolnavului. Colegii întrebaţi nu prea răspundeau. Eram
nerăbdător, eram nervos, în aşa măsură că în loc să stau
frumos în front (eram doar şi militar), am început să mă
plimb între fereastră şi pat. Profesorul s-a simţit jignit şi m-a
apostrofat foarte supărat şi a trecut imediat la interogarea
mea:
-Punct dureros renal, am arătat.
-Nu! Să-mi descrii.
I-am descris verbal, eu reperele.
Şi atunci, tot ca să nu mă lase să scap, m-a băgat în
tuberculine: ce ştiu despre ele?
Am început să-i spun despre toate, până şi despre
scildcrotebazilenă , o ultimă desoperire germană, şi pe urmă,
foarte mirat, s-a calmat şi m-a întrerupt:
-Bine, destul ţi-am dat 10.
28
 Faţă de Profesorul Babeş am avut admiraţie şi
compătimire şi revoltă, pentru ce l-au pus complet în umbră,
pe el, marele bacteriolog al lumii.
Dar şi faţă de adversarul său de alături – Cantacuzino
- am avut o stimă deosebită: era un aristocrat, nu cu numele,
ci în toată fiinţa şi caracterul lui. Am fost lângă el când a
fost adus făcut praf din Elveţia (îl călcase un tren).
L-am văzut adesea operând pe Profesorul Daniel, om
de o fineţe şi o inteligenţă rară, măcar că pe Gheorghiu îl
făcea întruna „avorton”
Avortonul, în realitate, şi el era foarte capabil. Ajuns
preşedinte al Sindicatelor Medicilor, a venit prin 1930 la
Brăila să aplaneze un conflict colegial local şi am fost o
seară întreagă la banchet, în apropiere, şi m-a uimit cu
spiritele lui şi cu povestirile amuzante. Ca aspect, nu mai
părea atât de sprinten.
Anghelescu, ca profesor, era foarte democrat,
popular şi un bun pedagog. Într-o zi am auzit că operează
Ministrul (fusese mult timp ministru), era într-o pauză. Am
alergat să-l văd. Erau mulţi. Profesorul lucra şi preda în
acelaşi timp arătând cum se taie fibromul.

1.4. Medic de regiment şi continuarea

activităţii ştiinţifice

Cam la acest nivel de psihologie am părăsit Capitala

în 1929, plecând ca medic de regiment la pontonieri (la
Brăila), apoi, din 1931, ca medic de regiment (95 Infanterie)
la Turnu Severin.
Acolo l-am cunoscut pe profesorul Fonten, la
Biblioteca Cercului Franco-Român de unde luam cărţi. Era
un om fin şi de o extraordinară vivacitate meridională.
Ajutoarea bibliotecarei era d-ra Hogea, o fiinţă cu un
29
caracter ales, de o mare sensibilitate şi fineţe, cu maniere
alese dar naturale, nu spoială. Am întâlnit-o mult mai târziu
în Capitală, cu soţul, impiegat de gară undeva prin
Dobrogea.
Am publicat apoi articolele mele în „Mişcarea
medicală română” din Craiova, a doctorului docent maior
Cănciulescu, care m-a primit cu multă căldură şi cu bune
aprecieri. Dorind să dau piept cu maestrul Danielopol, m-am
înscris la Societatea medicilor din Capitală cu o comunicare.
Nu am ştiut că e plecat la Paris. Prezida Prof. dr. Lupu.
Comunicarea a fost primită cu interes, dar la urmă,
ca replică, „un cirac” al lui Danielopol, cu o gaşcă de medici
golani, aşezaţi în fundul sălii, au început să combată cu bătut
din picioare, după care conducătorul derbedeilor, azi
ministru adjunct, a exclamat:
-Nu-i adevărat cum zice doctorul Odobleja! Cum
zice Prof. Danielopolu e adevărat.
După care a stat jos.
S-a iscat automat o reacţie puternică de apărare, de
către cei ce asistau. Am fost bine apărat. Printre cei care
strigau indignaţi erau Prof. Noica; mi-a scris şi o scrisoare la
Lugoj, unde eram atunci (Regimentul 17 Infanterie), ca
încurajare.
Prof. Lupu mi-a dat cuvântul în „replică”. Am
răspuns că la o comportare atît de puţin academică nu am
replică, şi sunt grăbit să prind trenul de Timişoara (pentru
Lugoj).
Pe drum am fost foarte revoltat. Va să zică nu există
nicio cale ca să găseşti dreptatea. La capătul frământărilor
am luat o hotărâre care deodată m-a liniştit: „voi publica în
străinătate”.
Am reluat întreg studiul şi am descoperit multe
lucruri noi. Am făcut experienţe acustice în aer, sub apă (la
Timiş, la baie, vara, cu pungi cu apă etc.).
30
 Concluzia mea cea mai importantă pentru mine:
propagarea sunetelor e specifică şi anumite sunete preferă
anumite medii, un fel de acord între sunet şi mediu.
La sfârşitul anului 1934 lucrarea era gata. A fost
acceptată pentru editare la G. Doin, Paris (Dr. Şt. Odobleja,
„La fonoscopie”, Ed. G.Doin Paris, 1935).
Cartea a fost premată cu „Premiul General Dr. Papiu
Alexandru” pe anul 1935, premiu ce se acordă celei mai
bune lucrări scrise de medici militari pe o perioadă de doi
ani (sau 4 ani, nu mai reţin).
După publicare a urmat o perioadă de relaxare. În
primăvara lui 1935 am fost medic recrutor în Caraş (Reşiţa,
Anina, Lugoj, Oraviţa etc.).
Am luat parte la un bal, pentru mine de neuitat. La
Reşiţa, am făcut plimbări într-o regiune care are lucruri
foarte frumoase (grădinile de la Marila, Anina). Într-o
frumoasă zi cu soare am făcut o plimbare pe platoul muntos
de la Bocşa Montana, de dimineaţa până seara. M-am
bucurat mult, era iarbă, flori, brădet şi păsări, şi am avut o
efervescenţă de gândire, pe care am înregistrat-o pe hârtie,
care niciodată nu mi-a lipsit din buzunar. În aceea zi am luat
hotărârea de a elabora o Psihologie în limba română, de cca
250-300 pagini, în spiritul vederilor mele care se
cristalizaseră în jurul ideii de rezonanţă (eu îi ziceam de
preferinţă consonanţă, poate pentru că mă ocupasem mult cu
acustică în timpul primului studiu)!
În timpul primului studiu mi-am format şi mai bine
metoda de lucru. Am făcut rafturi, am clasat ideile în dosare
pe capitole, am făcut tabele lungi cât o rogojină cu toate
ipotezele plauzibile pe o parte, cu toate fenomenele fizice,
pe altă parte, după unul din multele modele ce le am în
„Psihologia consonantistă” la capitolul Euristică.

31
 Lucram cu o metodă de gândire foarte perfecţionată.
Metoda era a mea, inventată de mine (azi nu ştiu dacă o mai
fi şi a altuia).
Am pus în comparaţie consonanţa, asociaţia,
contradicţia, reflexele, etc.
Făceam, mai citeam, refăceam.
Am reînceput lecturile asidue: citeam la Timişoara
(Biblioteca Municipală), la Turnu Severin (Biblioteca
Bibicescu), la Bucureşti.
Timp de mai bine de un an am socotit că eu sunt
primul desoperitor al ideii. Era o iluzie care mi-a plăcut, în
sensul că m-am dedicat studiului cu o pasiune sporită.
Ideea se afla schiţată chiar în numele cărţilor pe care
le citisem fără aprehensiune anterior, ca de exemplu în
„Psihologia obiectivă” a lui Behtere. Am descoperit-o
ulterior. Îmi scăpase.
Prima descoperire am făcut-o din lectura cărţii lui G.
Clemenceau: „Au fin d-un siécle”, 1927. Doctorul
Clemenceau (era medic ca formaţie) după ce fusese înlăturat
din viaţa politică (s-a retras el singur, după salvarea Franţei),
a început să studieze filozofia. Cartea avea şi un capitol de
patologie în care marele om reda succint şi filozofic, dar
lapidar şi strălucitor ideea rezonanţei……
Decepţie (nu mai eram un descoperitor) şi totodată
bucuros (nu mai puteam fi acuzat că ideea este o „trăznaie”
a mea, din moment ce a mai avut-o şi altul înaintea mea, şi
încă unul de talia lui Clemenceau).
Apoi, la Bucureşti, la Biblioteca Fundaţiei, am găsit
cărţile lui Paul Salier: „La memoir” (1908), „Critique de la
associaton” (1905), în care medicul belgian susţine şi el
aceeaşi idee, fără a realiza o psihologie a rezonanţei.
După publicarea cărţii am putut strânge o
bibliografie de circa 60 autori care în vreo 80 de cărţi

32
vorbesc despre rezonanţă în filozofie sau neurologie, în cărţi
sau articole.
Printre ei este File Dautec, care pe la 1900, deja
menţiona ideea (datorez sesizarea acesteia Prof. dr. Milcu).
Mie acum îmi place şi să mă mândresc cu faptul că
teoria mea este cea mai veche teorie din istoria filozofiei.
Fiindcă Tales din Milet, cel mai vechi filozof (cu el începe
istoria filozofiei), spunea că sufletul este ca piatra magnetică
(magnetitul), şi mai spunea şi că magnetita are în ea un
suflet al ei.
Nu era rezonanţă, dar era pe aproape. Mult mai
aproape de adevăr, cred eu, decât cele mai moderne teorii
ale psihologilor noştri de azi şi de ieri, care-i dau mereu cu
conductorii ce comunică cu legarea, cu reflexul, ca popa cu
Doamne Miluieşte.
Asupra autorilor care m-au influenţat ar fi prea multe
de spus, fiindcă prea mult m-au influenţat şi ulterior am
adunat două cufere mari cu citate din diferiţi autori iluştri,
care veneau în sprijinul diferitelor capitole şi idei ale
filozofiei mele.
După publicare, am căutat să-mi denunţ şi să-mi
reneg originalitatea, preferând să-mi găsesc aliaţi printre
înaintaşi mai cu trecere decât un medic de regiment, cum am
fost eu. Azi, aş putea să scriu aproape toată cartea mea cu
cuvintele şi frazele altora, prin juxtapunere de texte alese,
risipite prin cărţile filozofilor şi psihologilor.
Şi totuşi, cred că am adus şi eu contribuţii personale,
nu una, ci mai multe, fie măcar şi numai în sinteza,
acordarea, montarea şi ajustarea laolaltă a „bucăţilor” de
adevăr strânse ca nişte cioburi preţioase de pretutindeni,
unele sugerate de lecturi contrariante, altele, în fine, ivite în
mintea mea proprie, ca rezultat al observaţiilor mele şi al
îndelungatei mele meditaţii.

33
 Aportul meu nu poate fi apreciat decât foarte
subiectiv de către mine însumi, dealtfel, o minuţioasă
cercetare comparativă a textelor mele cu ale altora - prea
mulţi - ceea ce cere o muncă destul de mare. Eu n-aş putea
s-o fac şi nici nu văd de ce aş face-o.
În ori ce caz , dacă mi se poate ierta comparaţia, am
cernut şi eu multe vagoane de idei pentru ca să extrag din
ele un pic de substanţă radioactivă.
Nu m-am uitat la nimic, nu m-am uitat la noroi şi
nici la aspectul exterior, nici la prima impresie. Am citit
filozofi la capitolele de filozofie şi logică (pe cei
materialişti), fiindcă numitul Baudin, de exemplu, are mult
mai multe idei fizice decât mulţi filozofi care se erijează în
materialişti.
Am fost cucerit de Heraclit, am găsit mult diamant la
Hegel, dar şi prea multă zgură. Nici marxiştii nu i-am ales
cum trebuie, problema este încă deschisă la acest capitol.
Platon îmi este mai apropiat decât Aristotel, şi am
regretat totdeauna că Platon n-a dat el o logică, şi că a lăsat
să o dea elevul său. Ştiinţa şi filozofia ar fi fost mai
câştigate, după părerea mea.
Cei ce văd la Platon numai rău cred că greşesc. De
altfel, chiar şi „ideile” sale ar putea fi reabilitate: n-avem
decât să le coborâm din cer unde le pusese el (poate mai
mult metaforic, ca Blaga şi toţi nemţii care l-au folosit ca
model) şi să le transpunem în memorie, în creier.
M-a influenţat mult logica lui Condillat şi logica de
la Port - Royale.
Foarte mult m-a influenţat şi Herbert şi A. Bain
(„Ştiinţele şi inteligenţa”), dar este regretabil că el n-a putut
să ne dea o logică în spiritul aceloraşi idei.
Pe timpul acela Lametrie nu era chiar aşa apreciat ca
astăzi, după ce am pătimit şi eu cam tot ca el.
M-au impresionat în mod deosebit:
34
 Herbert Spencer: „Principii de filozofie”
Pierre Janet :„Principii de filozofie”
V. Conta: „Metafizica”
Hoffding: „Psihologie fondată pe experienţă”
Beltro: „Psihologia obiectivă””
Luchinovski: „Psihologia experimentală”
P. Sallier: „Critique de ………”, 1907
Guillaume (Charles Edouard): „Psihologie”, 1931
D. Sturza: „L’Univers”, 1898
Helmholtz (Herman von): „Tratise on Physiological
Optics”, 1896
J. Deny: „Cum gândim”, 1925
Lehmann (Iohann Jacob): „Le lois des sentiments”
Sp. Haret: „Mecanique sociale”, 1910
Giovani Gentile: „Logica”, 1902

1.5.Războiul

Cu două luni înainte de plecarea pe front (spre est),

am fost lovit în abdomen de un genunchi imprudent, fapt
care mi-a provocat o apendicită acută serioasă, şi pentru care
am luat toate măsurile cuvenite: repaus la pat, dietă, pungă
cu gheaţă, etc. Dar în loc de vindecare, apendicita mea s-a
agravat; temperatura era din ce în ce mai mare: 38, 39, 40,
41. Îmi puneam mereu termometrul, el arăta din ce în ce tot
mai mult. Ajungând aici mi-am dat seama că singura salvare
de la o moarte sigură era operaţia: se instalase o infecţie care
progresa. Am trecut pe la spitalul militar să mă pregătesc
pentru operaţie, care era făcută la ora 4 pm. La Cernavodă
era un chin, tânăr, necunoscut, contestat. Pe când mă
pregăteam de tăiere a intrat la mine propietăreasa mea, o
bătrână de vreo 80 de ani.
-Bine, dar dumneata nu mănânci nimic?
35
 -Acum mai ales în nici un caz: merg la operaţie.
- Eu zic să încerci să iei ceva. Măcar o supă.
- Mulţumesc, dar nu este voie de luat ceva în gură,
este periculos.
-Ba eu îţi zic ca să încerci să iei ceva.
Peste câteva minute a venit cu o farfurie cu supă de
pasăre. Eu protestam din pat dar ea a pus-o pe masă şi mi-a
spus plecând:
-Eu ţi-am adus-o, dumneata faci ce vrei.
Eram supărat pe ea că era aşa de proastă şi nu
înţelegea rigorile medicale. Supa mirosea bine (mirosul nu o
să-mi facă nici un rău). Dar după miros mi-a venit poftă şi
am gustat (aşa fără să înghit). Am pus pe limbă - era bună şi
am şi înghiţit câte o picătură. Pe urmă mi-a venit poftă să
iau o lingură întreagă şi după aceea am hăpăit-o pe toată.
Abia atunci mi-am dat seama de grozăvia faptei mele: îmi
tăiasem singura cale spre scăpare. Speriat şi furios pe mine
pentru slăbiciunea mea, isprava mea nesăbuită. Din
obişnuinţă şi dominat de frică, am pus termomentrul la
subţioară iar când m-am uitat la el coborâse la 36,5. M-am
speriat de moarte! Aşadar începusem să mă răcesc, totuşi nu
aveam alte simptome de moarte iminentă. Am pus mereu
termometrul şi el se încăpăţâna mereu să-mi arate 36,5. L-
am verificat în apă caldă: nu mi se stricase - era bun. Atunci
ce înseamnă asta? Mi-a venit somn (nu o fi somnul din
urmă?). Nu-mi era rău, m-am pus să dorm (din cauza febrei
nu dormisem de multe nopţi). Aşadar: mă vindecasem în
mod subit în timp de un minut.
Nu din operaţie (acolo aş fi murit cu probabilitate de
99%), nu din medicamente, ci din repaus şi o supă bună sau
mai bine zis dintr-o încălcare a regulilor medicale bine
stabilite. Mi-am dat seama atunci, târziu, că febra nu era o
febră de infecţie cum era normal să fie, ci febră de inaniţie.
Câţi n-or fi murit, Doamne, din această lipsă de
36
discernământ? După depăşirea cu bine a acestei stări
confuze de sănătate, am trecut cu şi mai mare zel la
pregătirea trupei pentru campania ce aştepta deplasarea pe
front. Eram medic de batalion în cadrul Regimentului 36
Infanterie dislocat în zona de apărare a litoralului şi
asiguram asistenţa medicală normală, în condiţii vitrege de
campanie atât pentru personalul batalionului cât şi pentru
populaţia din zonă.
Pe 1 noiembrie 1941 am fost numit medic al
Regimentului 35 Infanterie. Numirea în noua funcţie m-a
obligat să acţionez foarte repede în vederea pregătirii
medicilor de batalioane cât şi asigurarea bazei materiale din
punct de vedere sanitar necesară în campanie.
Odată cu terminarea pregătirii de campanie, am
început deplasarea spre front când pe jos, când cu trenul.
Mersul pe jos a început de la Cernăuţi, am trecut pe la Lvov
şi ne-am deplasat cu trenul până la Nipropetrovsk, unde am
văzut o gară cu foarte multe linii de cale ferată. La
deplasarea cu trenul am văzut câmpia rusă care era foarte
întinsă, aproape pustie, fără localităţi, iar din loc în loc
apăreau tancuri distruse şi abandonate. De asemenea,
treceau trenuri pline cu rusoaice care fugeau din faţa
inamicuilui. Mersul spre front s-a făcut pe jos trecând
Doneţul şi ne-am deplasat pe drumuri pline de praf.
Ajungând la Zaporoje am întâlnit cazacii cu caii lor foarte
rapizi şi care erau foarte buni călăreţi. La Zaporoje s-a dat
un bal unde am cunoscut o rusoaică care m-a invitat la ea şi
m-a servit cu iaurt. Eu o bănuiam că este în legătură cu
partizanii. Se pare că nu m-am înşelat, că au apărut în curte
nişte ruşi care trăgeau în toate părţile, părea că mai mult a
distracţie. Deşi gazda mea se străduia să-mi explice că nu
este nici un pericol, eu am ieşit afară din casă şi la vederea
mea cei doi cheflii au început să strige la mine:

37
 -Moment! Moment! şi trăgeau în direcţia mea dar eu
am sărit pe bicicletă şi am rupt-o la fugă. În această zonă
deja eram expuşi la pericole, nu eram prea bine văzuţi. Tot
ce ne înconjura avea un aspect dezolant: tancuri avariate şi
încendiate, cazacii cu caii lor făceau incursiuni imprevizibile
şi prezentau un oarecare pericol deoarece erau înarmaţi. Am
încercat să locuiesc în case dar era foarte periculos, deoarece
noaptea se înfiltrau partizani ruşi şi s-a primit ordin ca trupa
să nu locuiască în sate, pentru a evita dezertarea, aşa că am
început să dorm în bordeie. Eu am săpat un bordei cu
sanitarii mei, în care am adăpostit 20 de paturi pentru răniţi,
amenajarea am făcut-o cu materiale din zonă, iar ca să am
lumină şi să nu mă bată vântul am inventat o fereastră de
ghiaţă.
Curios lucru, că la săparea primelor bordeie, după ce
ne-am instalat în ele, noaptea ne-am pomenit că din tavanul
lor au început să cadă peste noi în pat nişte şerpi negri, care
sâsâiau ameninţător. Imediat am aprins felinarele şi am
început să-i scoatem afară din bordei, unde era frig şi-şi
pierdeau agerimea. Dar înspre dimineaţă nu mai era nici
unul, toţi şerpii fuseseră adunaţi de nişte bufniţe mari de
culoare neagră, care aveau un strigăt ce producea un ecou
înfricoşător.
Eu aveam în dotare o bicicletă dată în foolosinţă de
Crucea Roşie internaţională şi care se afla în dotarea fiecărui
regiment. Erau de producţie franceză marca Saint Etienne.
Deoarece încă nu începuse aducerea de răniţi, mă ocupam
de starea de sănătate a trupei şi astfel mă deplasam cu
bicicleta la posturile de prim ajutor ale batalioanelor, dar
deplasarea nu era lipsită de pericole datorită prezenţei în
zonă a partizanilor, care erau protejaţi de rusoaicele care îi
sprijinerau în acţiunile lor.
Astfel, odată, spre apusul soarelui, deplasându-mă cu
bicicleta pe un drum de la poalele uni deal, mergând pe
38
curba de nivel care era în pantă, mergeam cu viteză, deodată
din spatele meu a început să se tragă focuri de armă
automată. La început am crezut că se petrece un eveniment
mai departe de mine, dar a patra şi a cincia împuşcătură a
fost adresată mie, deoarece au zburat cartuşele pe lângă
urechile mele şi care s-au înfipt în pământ înaintea mea.
Când mi-am dat seama că eu sunt ţinta, am înclinat bicicleta
spre amonte şi am căzut la pământ, unde am stat fără să mă
mişc până la venirea serii, căutând să văd de unde s-a tras
asupra mea. Dar considerându-mă anihilat, nu am mai auzit
nicio împuşcătură. Am bănuit că împuşcăturile au venit din
direcţia ultimului batalion pe care-l inspectasem. Dar nu era
o inspecţie, mai degrabă îngrijeam de starea de sănătate a
trupei.
Luam măsuri de deparazitare de păduchi, care erau
foarte periculoşi prin viteza cu care se instalau. Să fi
deranjat pe cineva indicaţiile mele? În orice caz, după
această întâmplare am fost mai precaut şi nu mă mai
deplasam de la un batalion la altul decât însoţit de un
sanitar, de regulă unul din sanitarii mei de la nivel de
regiment.
Deplasându-mă în cursul lunii noiembrie 1942, am
ajuns în zona Varlamov, unde am staţionat cca 3 luni de
zile. În această perioadă am amenajat un post de prim ajutor
cu o capacitate de 30 răniţi în faţa localităţii Gorbitovo.
Bordeiul era amplasat la mijlocul desantului ce cobora către
un platou unde avea loc adunarea regimentului în vederea
primirii de ordine şi servirea mesei. Valea era inspectată din
15 în 15 minute de avianele ruseşti de recunoaştere, care
printre altele aruncau şi manifeste care îndemnau trupa să
dezerteze sau să se predea, că nu păţesc nimic. În afară de
afişe se mai aruncau mici grenade care explodau dar nu
răneau pe nimeni, mai mult făceau zgomot. Noi deja le
consideram inofensive. Dar într-una din zile ne-am pomenit
39
cu trei avioane ruseşti care după împrăştierea afişelor, s-au
deplasat pe firul văii şi au prins maşina care adusese masa şi
ostaşii care aşteptau cu gamelele să primească mâncarea. Eu
ieşisem din bordei cu sanitării căutând să ne deplasăm pe
versant pentru a servi masa şi să ridicăm hrana pentru
bolnavii aflaţi la pat. Deodată sunt strigat de sanitar şi
uitându-mă în spate văd că acesta îmi arăta ceva disperat. În
spatele meu, la 3 metri, am auzit o lovitură înfundată şi a
trecut pe lângă mine un tuci mare care se rostogolea spre
baza dealului. Privind în jos am mai apucat să văd maşina cu
mâncare care staţiona în drum iar în spate, pe platou, se
terminase apelul care se făcea în fiecare zi înainte de masă.
Între maşină şi trupă au căzut două bombe mari, care au
explodat şi au acoperit cu fum atât maşina cât şi trupa.
Bineînţeles că în faţa acestui spectacol am fost cuprins de
disperare şi am crezut că nu a scăpat nimeni. N-am apucat să
cobor, fumul a început să se ridice, a apărut maşina care era
intactă, nu avea decât urme de schije în caroseria de lemn,
iar ostaşii nu au păţit nimic, deoarece între maşină şi platoul
pe care au fost strânşi a existat un mal de pământ (biută),
care i-a ferit de schijele împrăştiate de cele două bombe.
Apropiindu-se cei doi sanitari, au încercat să mă
lămurească şi să-mi arate aşa-zisul tuci care era o bombă de
cca 500- 800 kg, care căzând la trei metri în spatele meu s-a
rostogolit fără să-şi atingă scopul. Imediat după ce am servit
masa am primit ordin să consult trupa pentru a verifica
starea ei de sănătate şi am mai primit ordin să dezafectăm
bordeiul şi să părăsim casele care se aflau la cca 12 km,
unde era punctul de comandă. Ne-am încolonat şi am
început deplasarea în marş pe o distanţă de cca 19 km în
direcţia localităţii Balşoi. Mereu am fost supravegheaţi
aerian de către avioanele de recunoaştere care aruncau
mereu acele grenade inofensive. La un moment dat am fost
atacaţi de o divizie de tancuri ruseşti, care ne urmăreau cu
40
focuri de mitralieră executate cu cartuşe luminoase care
odată cu înserarea aveau un efect înfiorător. Aceste scântei
luminoase veneau pe mijlocul drumului făcând şi victime.
Atunci, în prima fază, m-am strecurat la mijlocul coloanei,
deoarece căpătasem oarecare distanţă faţă de tancuri, iar eu
pentru mai mare siguranţă am ales să merg prin zăpada
destul de mare de pe marginea drumului şi la o distanţă de
cca 5-6 m.
În timp ce ne deplasam, a apărut un ofiţer de stat
major care ne-a anunţat că dacă înaintăm după un vârf de
deal sunt trupe ruseşti care aşteaptă să cădem în ambuscadă
şi se impune retragerea în direcţia din care am venit. Ne-am
întors înapoi într-o vâlcea, iar în dreapta drumului staţionau
tancurile care ne-au urmărit. Batalionul a depăşit vâlceaua
respectivă şi s-a amplasat pe un vârf de cui al unui deal unde
au început să-şi consolideze poziţia. Eu am primit ordin să
părăsesec punctul de comandă al regimentului şi însoţit de
sanitari să mă deplasez şi să amenajez un punct de prim
ajutor în cadrul batalionului instalat pe deal. Am trecut pe
lângă vâlceaua cu tancuri deplasându-ne cam pe la mijlocul
versantului dealului, ca să nu fim reperaţi de tanchişti.
Am ajuns la punctul de ajutor al batalionului, am luat
legătura cu doctorul Sidorovici, am amenajat infermeria, pe
seară urma să sosească căruţele cu bolnavi, care au scăpat de
cele 14 tancuri ascunse în ogaş.
A doua zi a început un bombardament din partea
dreaptă, care a durat până târziu. Ne-a obligat să ne retragem
afară din sat si să ne construim alt adăpost. Pe timpul
retragerii, pe deasupra noastră trăgeau catiuşele (clopoţeii
zburători), care copiau relieful şi ne obligau să stăm întinşi
cu faţa la pământ simţind pe spinarea noastră efectul reactiv
şi şuieratul înspăimântător care te obliga să rămâi nemişcat.
Când înceta tirul, atunci ne deplasam prin sat înainte,
urmărind ca odată cu deplasarea să studiem terenul pentru
41
ca la începerea tirului să ne aruncăm între micile denivelări
care ne salvau viaţa.
Astfel am trecut de sat retrăgând tot efectivul
regimentului care la baza dealului era urmărit de tancuri şi
mitralierele instalate în drum, iar în partea de sus a dealului
era urmărit de cavalerie. Dar această zonă a fost depăşită pe
timp de noapte. Astfel am ajuns într-un alt sat. Aici ne
consideram eroi fiincă am trecut neobseravţi. Pe înserate au
început atacurile de pe coastă (partizanii). Ajungând la
ambulanţă, primim ordin să plecăm către ferma Frunze.
Trecem pe la Gorbutov, ne încălzim lăsând pe cei cartiruiţi
la Gorbutov neatacaţi de pe coastă. Ajungem târziu la ferma
Frunze: situaţie disperată, artileria antitanc se retrage
nemaiavând muniţie. Apare căruţa sanitară cu materialele
cerute şi merg să mă pun la dispoziţie. Sunt îndrumat spre
alt şopron. Când mă deplasam spre corpul cu răniţi, afară
începuseră focuri puternice de mitralieră. Am intrat înăuntru
şi am anunţat că suntem atacaţi. Ei au spus că sunt nebun
fiindcă spitalele militare nu sunt atacate. Dar în timp de
război multe convenţii se încălcau, ca şi în cazul de faţă. Nu
am mai avut timp de parlamentat deoarece afară începuse
iadul. Am ieşit afară prin partea opusă a clădirii ce ducea
către un ogaş. Ajungând la marginea ogaşului, am fost ajuns
de preotul regimentului, dotat cu căldăruşe, busuioace şi
icoane. Acesta, uitându-se îngrozit către mine, a ridicat
mâinile în sus exclamând:
-Ce paştele mă-sii facem doctore!
Ne-am culcat jos şi ne-am târât până în marginea
ogaşului sub o ploaie de focuri scânteietoare. Ne-am aruncat
în ogaş ţinându-ne de nişte rădăcini groase unde am mai
găsit câţiva ostaşi care se salvaseră de la moarte. Ne-am
hotărât să ne regrupăm şi să mergem pe firul văii în
retragere către Gorbutov. Ne-am grupat şi am început să
mergem pe firul ogaşului şi la cca 15 km un ofiţer de la
42
trupă oprise cca 150 de fugari având pistolul în mână şi a
ordonat şi grupului nostru să ne alăturăm.
A început să ne instruiască susţinând că ruşii sunt
fricoşi şi toţi să ieşim cu mâinile goale să înconjurăm
tancurile care nu mai au muniţie şi să trigăm: Ura!, Ura!
Eu, însoţit de un TR-ist din Gorj, ne-am căţărat să
vedem tancurile. Tanchiştii stăteau pe turelă la soare.
Imediat am sesizat pericolul şi am spus TR-istului să ieşim
către tancuri, să mergem pe marginea ogaşului cca 1 km ca
să depăşim pe curajoşii noştri adunaţi jos şi care vroiau să
treacă la atac cu mâinile goale. Am ajuns pe un deal aproape
de un sat. De acolo am auzit mulţimea ieşită din ogaş
înaintând către tancuri şi strigând Ura!, Ura! La un moment
dat, tancurile au pornit şi într-o mare viteză s-au repezit în
mulţimea de inconştienţi pe care i-a strivit sub şenile, iar
care fugeau încercând să se salveze erau împuşcaţi de
tanchiştii de pe turelă. Acesta a fost sfârşitul acelui ofiţer
inconştient.
Ajunşi pe deal, un călăreţ venea spre noi tăindu-ne
calea. Se aude un bubuit, ne culcăm la pământ, auzim vaiete,
călăreţul mânuise greşit o grenadă şi urla disperat cu organe
interne la vedere. Ajungem în sat unde era regimentul care
se salvase. Cad din picioare, simt junghiuri de moarte în
corp şi crampe purernice. Nu pot merge pe picioare, îmi este
rău. Ne deplasăm spre direcţia Kamenka. Era un îngheţ
înfiorător şi în căruţe şi pe jos. Mă deplasam într-o căruţă,
când a apărut o maşină (autosanitară) care mă ia şi venind
repede la Milerovo, unde ducea doi bolnavi. Ajunşi la
Milerovo întâlnesc pe doctorul Mareş Eugen, care mă invită
să rămân dar îl refuz. Începe deplasarea spre Doneţ. Doneţul
era îngheţat. Şoferul insistă să treacă pe gheaţă cu maşina şi
eu îl rog să trecem pe pod dar el spune: dacă podul este
minat? Trecem şi noi pe gheaţă dar la mijloc ea pârâie şi ne
cufundăm în apă şi până să ajungă la noi, ne dăm jos. Trei
43
ore de chin, oameni dezbrăcaţi până la brâu în jos, care taie
gheaţa şi târziu reuşim să plecăm. Ajungem la Kamenka
târziu: reproşuri, comandantul nou (Boianu), celui vechi,
Vătăşescu, i se luase comanda deoarece din efectivul de
6000 s-au putut aduna la Kamenka 800. Nu toţi ceilalţi erau
morţi. Comandantul cel nou, cu căciulă albă pe cap, ne ţine
un discurs:
-Trebuie să muriţi cu toţii, numai aşa veţi spăla
ruşinea.
Când ţinea discursul şi era mai înfierbântat, vine un
avion, colonelul fuge din faţa noastră cu căciula lui albă, ca
să nu fie reperat din avion. Îmi dă ordin să fac vizita
medicală trupei acolo, iar ofiţerilor la locuinţele lor. A lăsat
un sublocotenent ca să mă asiste. Acesta a aliniat pe cei 800
de militari şi a ordonat: cei răniţi să facă trei paşi înainte iar
cei sănătoşi să stea pe loc. 799 au păşit înainte iar unul a
rămas pe loc.
Soldaţii erau degeraţi la picioare, care erau negre şi
cu toate acestea i-am trimis pe front cu detaşamentul
căpitanului Popescu, aflat în linia întâi, să sprijine
batalionului 2 comandat de colonelul Jugănaru. Eram
bombardaţi regulat. Avioanele aruncau afişe de propagandă
în care ni se recomanda să dezertăm la ruşi şi ne sfătuiau să
ne predăm.
Acolo a avut loc o întâmplare la care am fost martor
direct. Detaşamentul căpitanului Popescu ocupa o poziţie pe
coastă: s-a declanşat asupra lui un atac rusesc cu forţa unui
batalion eşalonat în adâncime. Ruşii înaintau cu tot focul. Se
apropia puhoiul. Nu mai era nici o speranţă, când deodată
din stânga detaşamentului se iveşte o unitate SS în halate
albe care au intrat în luptă cu ruşii provocându-le pierderi
foarte mari. Germani înaintau dar aveau şi ei pierderi foarte
mari. Au rămas numai câţiva şi aceştia au mers târâş şi
trăgând. A rămas unul singur care a continuat să înainteze
44
până a fost şi el împuşcat. Totuşi ruşii s-au retras şi aşa a
fost salvat detaşamentul căpitanului Popescu. Se bucurau
toţi de norocul avut. I-am auzit spunând: Dacă am scăpat noi
din această situaţie, înseamnă că nu mai murim în acest
război.
Nu ştiau că peste trei săptămâni vor fi călcaţi şi
striviţi toţi sub şenilele tancurilor.
După vizita medicală a celor 800 de combatanţi,
într-o oră am vizitat 20 de ofiţeri şi 10 subofiţeri cantonaţi în
casele din sat. M-am deplasat la comandant să-i raportez
situaţia. Când am ajuns la comandant, se cerea un medic
pentru batalionul 1, dar acolo era chemat un medic mai tânăr
care plângea aflând că batalionul era de sacrificiu. Văzându-
l pe acesta că plânge, comandantul mi-a dat ordin să plec eu
în locul lui, deşi eram medicul regimentului. M-am deplasat
19 km trecând de localităţile Vijni Krupilii, Veliki Krupilii
şi ne-am instalat într-un vârf de cui. Ne-am instalat în
bordeie şi tranşee, deoarece eram bombardaţi din avion.
Luptele erau coordonate de căpitanul Popescu. Eu la
bordeiul meu am pus un geam de gheaţă. Am stat acolo trei
săptămâni.
La un moment dat vine maşina comandantului şi dă
ordin de retragere. Şoferul pleacă cu tutunul meu şi cu lada
mea de campanie. Plecăm pe jos 14 km şi ajungem la
regiment pe noapte cu ger de -40 grade şi petrecem noaptea
în vârful dealului, deoarece ne era interzis să ne ducem în
sat, fiindu-le frică să nu se dezerteze. Nu ne dau voie să
facem tranşee, deşi eram mereu bombardaţi. A doua zi
evacuez 120 de ostaşi degeraţi la spital în satul apropiat,
unde era doctor căpitanul Sfârâială, fost coleg de facultate.
Primesc ordin de retragere la Satisevski. Ajung în sat la
comanda regimentului. Dar spre mine alerga înebunit un
ostaş strigând: Fugiţi! Fugiţi!, vin tancurile! Era ordonanţa
colonelului Pascal. (Au zdrobit toată compania a doua
45
datorită faptului că li s-a dat ordin: nimeni nu mişcă. Care
mişcă, va fi împuşcat. N-au mişcat, s-au lăsat călcaţi sub
şenile, cine a fugit a fost împuşcat de pe turelă).
Am stat pe loc, nu se auzeau tancuri. Am intrat într-
o casă, manutanţă italiană. Un italian simpatic cânta, o
rusoaică zdarovaia pe lângă el. L-am avertizat pe italian, era
în pijama în pat, s-a ridicat, m-a ascultat. Rusoaica a prins
firul, nicevo, nicevo, dar italianul a fost mulţumit şi m-a
cinstit cu pâine proaspătă făcută cu drojdie care mirosea
plăcut. Era cam de ½ kg, am luat vreo zece. Am tras la o
casă. Tancurile se retrăseseră într-o vâlcea stând pe loc şi
aşteptând. Batalionul 1 a primit ordin să înainteze pe o
coastă. S-a dus vreo 4 km depăşind tancurile cu mult. Am
primit ordin să merg după batalionul 1. Am mers pe coastă,
după doi km m-a ajuns o ştafetă: se primiseră informaţii că
un număr mare de ruşi sunt după o măgură. Batalionul risca
să fie prins şi decimat. Ne-am întors. Rusoaica ne-a dat lapte
şi ne compătimea. Gloanţele trase din tancuri şuierau mereu
pe la urechi. Era frig: am intrat seara într-o casă unde am
găsit o rusoaică cu un copil. Nici nu ne-am încălzit bine,
când se aud huruituri grozave, pierduţi! – nu salvaţi: o
divizie de tancuri germane. Suntem scăpaţi. Au intrat în
casă, ne-au dat aproape furioşi afară, înjurau rusoaica şi o
insultau. De ce? Era cam dezbrăcată, dar cred că nici nu
avea altă cămaşă femeia. După o oră şi ceva nemţii au
plecat. Iarăşi descurajare. Peste noapte ruşii s-au înfiltrat în
sat. Ne-am trezit în împuşcături. Ce să facem? Legătura cu
comanda era întreruptă. Un neamţ a insistat să intrăm într-un
adăpost ascuns într-o vâlcea. Intrăm, ieşim apoi repede. Ce
căutăm noi aici?
Ai noştri se retrag pe o coastă pitiţi, ne retragem spre
ei. Traversăm şoseaua în şuierat de gloanţe. Sanitarul se
închină neîncetat: ruşii se instalaseră în şosea şi trăgeau un
baraj de mitralieră. Scăpasem ca prin minune. Urcăm coasta,
46
tancuri ruseşti în dreapta, în faţă un ogaş şi nu mai aveam pe
unde trece. Tancurile nu au apărut, s-or fi întors, dar teama a
rămas încă mult timp. În vârful coastei apare o maşină. Se
dă jos un ofiţer de Stat Major şi ne ia la rost: de ce v-aţi
retras înainte de a primi ordin. N-avea grad, dar avea cizme
ofiţereşti. Lângă mine se ivi un maior iar răspunderea de a-i
explica îi revine lui. Trecem înainte şi se formează o
coloană lungă în retragere. Avioanele ruseşti ne
bombardează din cinci în cinci minute. Noroc că erau
grenade uşoare fără efect mare de distrugere. Trecem printr-
un sat şi, în mijlocul drumului, un neamţ cu un aparat. Când
trece un stol de zece avioane ruseşti, trage şi unul din ele se
transformă într-o flacără mare mişcătoare care cade la vreo
500 m cu explozie. Era un aparat special fără muniţie, se
pare că era o tehnică nouă. Unul din sanitarii mei apare
dintr-o parte a drumului legat la gât şi arăta că fusese rănit la
gât. L-am suit într-o ambulanţă. Mai târziu am aflat că
simulase. Mergeam pe jos în coloană cu toată lumea. Pâinea
italianului îmi dăduse viaţă fiindcă de trei zile eram
nemâncat. Mâncasem destul în ziua aceea. Pe drum erau
lucruri aruncate. Am găsit un brici de ras, ce găseam băgam
în raniţa mea. Se înserase, dintr-o vale suntem atacaţi cu
trasoare (partizani sau armata rusă). Nimeni nu s-a angrenat
în luptă cu ei, treceam înainte. Pe un drum de costişă, târziu
de tot, am ajuns seara la Kamenka. Eram în siguranţă, aici
frontul nu era rupt, erau italieni în zona aceea. Veneam să-i
întărim. Caut loc într-o casă, eram degerat. Aglomeraţie
groaznică, mirosuri de fum de tutun, caut altă casă, peste tot
la fel. Ies iar şi aud uruit greu pe coastă şi împuşcături de tun
şi mitralieră - trasoare. Alarmez pe ai noştri: de aici nu mă
mişc nici mort, şi se pare doctore, îmi spune un bolnav, aici
e frontul asigurat, sunt italieni. Pierzând timp cu
deliberările, se avântă de pe coastă o avalanşă de maşini
italiene, căruţe germane, fugind în debandadă. Ne încadrăm
47
convoiului. Încerc să mă urc într-o căruţă germană sau
măcar să mă ţin de ea. Nemţul îmi trage peste mâini cu
coada biciuştii înjurându-mă.: ven fluchter rumenien şi
altele (ne socoteau vinovaţi de dezastru, că de ce n-am
rezistat pentru că la noi s-a rupt frontul). Zăpada era destul
de mare, tancurile trăgeau întruna cu trasoare - scântei
vâjâitoare pe la urechi. Trăgeau pe şosea, aşa că am început
să înot prin nămeţi pe lângă şosea departe de scânteile
ucigătoare. La un pod a trebuit să revin la drum. Erau acolo
vreo 5- 6 maşini italiene răsturnate una peste alta. Am trecut
podul şi tancurile nu ne-au ajuns iar după vreo 2 km ne-au
lăsat în pace. Ceaţă grozavă, mergeam pe un drum
necunoscut într-o ţară străină, aşteptam să ne ajungă
tancurile. Am găsit un soldat tovarăş de drum, mergeam cu
el. Am dat de o casă şi am intrat. Am găsit ostaşi cunoscuţi,
care m-au invitat să mă culc cedându-mi locul lor şi m-am
culcat. Dar după 20 minute m-am ridicat şi am plecat înainte
mergând toată noaptea. Dimineaţa, într-un sat cu ruşi
obraznici, ne strigau rusoaicele: nazat memat. Când să
plecăm mai departe am găsit o maşină germană cu ofiţeri.
Am intrat în vorbă cu ei, le-am spus cine sunt, şi am obţinut
acordul să merg cu ei, dar a apărut un ofiţer singur, care a
început să înjure, şi s-a opus creând atmosferă şi am
continuat să merg pe jos. S-a constituit o coloană de
retragere mai compactă şi organizată. Nemţii înainte, iar
românii la coadă. Am găsit o sanie cu ostaşi de-ai mei care
m-au luat şi pe mine. Drumul era plin de obiecte, adunam şi
apoi le aruncam. M-am îmbogăţit şi sărăcit de nenumărate
ori. Ajungem pe lângă o pădure lângă Milerovo, unde se
dădea o crâncenă bătălie între tancuri: divizia noastră de
tancuri fusese încercuită (au luptat până nu au mai avut
benzină şi muniţie, după care s-au predat). Trebuia să
trecem pe lângă ele, lupta care se dădea acolo ne-a făcut să
cotim spre stânga şi să-i ocolim. Am dat bice, alergam cât
48
puteam, se spunea că vreo două tancuri s-au desprins din
pădure ca să ne urmărească. Ne îndepărtăm dincolo de deal
şi încetinim bucuroşi că am scăpat. Deodată, în faţă, de după
un deal, apare un tanc. Toţi am pierdut orice speranţă de
viaţă, suntem pierduţi. Ne oprim pe loc. Se apropie şi ne va
călca sub şenile. Trece pe lângă căruţele din faţă, era un
Panzer. Ajungem la o fermă. În curte mulţi soldaţi care îşi
vorbesc la ureche, nu ştiu ce. Aflu şi eu: băuturi, şira cea
mare de paie era de fapt cu băuturile cele mai fine pentru
nemţi, de Crăciun, şi păzită de santinele germane. O pivniţă
la fel. Ai noştri se grămădiră să umple buzunarele cu sticle,
nemţii îi ameninţau dar fără efect. Nemţii îi dau foc, românii
intră prin foc după sticle. Pocnesc sticlele şi ei le culeg pe
cele bune. Ordin: un neamţ furios, roşu, singur, învârteşte o
puscă şi dă ordin: rumenien Hier! Aflăm rostul. Constituie o
ariergardă din români care să acopere retragerea. Vorbesc cu
doi români să ne retragem, ceea ce facem după o magazie.
Apoi coborâm într-o vâlcea şi ne îndreptăm înspre coloana
care deja se constituise şi înainta în semicerc, după cum era
drumul. Trecem printr-un ogaş, tăiem drept să ajungem
coloana şi să nu ne vadă neamţul. Dăm de un sat unde toate
casele erau pline cu soldaţi care fraternizau cu ruşii. Ruşii cu
ceva mâncare, iar ai noştri cu ceva băutură. Mulţi beţi şi
caut să-i desmeticesc, zadarnic, duceţi-vă, noi rămânem aici.
Am încercat să-i conving pe cei doi tovarăşi ai mei. Cu
multă greutate si după multă întârziere am reuşit să-i
conving să mergem la coloană, care se dusese deja şi abia se
mai vedeau cotind ultimii oameni. Îmi era teamă singur. Ei
au avut încredere în mine, nu le-am spus ce sunt, cine sunt,
dar ei au ghicit după cizmele ofiţereşti (englejeşti) din
picioare.
După ce am mâncat şi băut cu ruşii şi cu mulţi alţi
soldaţi, toţi veseli (probabil ultima lor veselie din viaţă). I-
am abţinut parţial, nu total (eu le-am spus să nu bea acum,
49
să ia sticlele şi să bea după ce scăpăm cu bine din
primejdie). Am plecat cu ei din sat după coloană, între timp
se cam înserase. Am luat-o pe o potecă ce ducea spre o casă
răzleaţă de sat. Când am ajuns la cca 150 m de casă am fost
întâmpinaţi cu focuri de armă trase de pe fereastra casei.
Gloanţele au trecut pe lângă noi dar nu ne-au lovit, deşi erau
trase cu precizie. Repede am luat-o pe dreapta părăsind
poteca şi intrând într-o pădure de beţe de floarea soarelui.
Gloanţele ne-au urmărit un timp, eu mergeam înainte şi îi tot
chemam pe cei doi să vină după mine mai repede. Ei se cam
codeau, prudenţă sau teamă. Am făcut un larg ocol prin
floarea soarelui calculând să ies la drum pe unde se scursese
coloana. Când eream aproape de drum, un foşnet mi-a atras
atenţia: partizanii care trăseseră din casă spre noi, se
orientaseră după tufele mişcate şi ne ţineau calea exact acolo
unde ieşeam. Repede am luat-o înapoi, am mai făcut încă un
mare ocol şi am scăpat de urmărirea lor. Se poate ca ei să fi
fost turmentaţi puţin, altfel ne-ar fi prins. Am ajuns coloana.
Până la ea cădeau unul câte unul soldaţii, stam să-i ridic, să-i
lămuresc, să-i sperii, nimic. „Duceţi-vă că venim şi noi pe
urmă”. „Care pe urmă ?” Ei nu mai ştiau, sau poate se lăsau
la moarte sigură căzuţi în zăpadă. Am mers ca să fiu în
coloană, era noapte, era riscant, patrulele călări patrulau pe
versantele blânde ale dealurilor ce mărgineau drumul. Nu
mai ştiu de unde, deschisesem o cutie de mazăre, alt aliment
nu aveam. O păstram cu sfinţenie s-o mănânc la ziuă. Am
găsit nişte soldaţi care m-au cunoscut. Au fost foarte
politicoşi şi m-au invitat în căruţa lor (rar în cazuri de
retragere când disciplina dispărea), se vedea că mă
simpatizau în mod deosebit. Mergeam la spatele căruţei,
eram frânt de obosit. După căruţă erau vreo 4-5 ostaşi. Mă
mai întrebau câte ceva, mai schimbam păreri, din când în
când aţipeam. După o aţipire din aceasta, când am mai
căutat în raniţă, mazărea mea dispăruse. N-am mai mers
50
mult în căruţă. Era mijlocul iernii şi ger rusesc, m-am dat iar
jos ca să merg. Noi românii eram la coada coloanei, nemţii
erau în frunte. Am mers tot timpul la viteza de trap a cailor.
S-a făcut ziuă. Am mers întruna şi într-un târziu am poposit
într-un sat. Nu mult, că s-a anunţat că suntem urmăriţi
îndeaproape şi că trebuie să plecăm imediat. Se auzeau
tunurile în apropiere. Eu nu mai puteam să merg de loc şi
aveam răni dejur împrejur la ambele picioare, rosături de
ger, urmări ale mersului fără oprire. După ce am stat, nu mai
puteam îndrăzni să mă mişc. M-am hotărât să rămân în sat -
ce o fi - o fi. Să mă predau prizonier (deşi ştiam că nu
aveam şanse de supravieţuire). Am spus băieţilor să plece că
eu nu mai pot merge şi decât să fiu prins pe câmpuri, mai
bine aici în sat. Ei au plecat. Eu am rămas într-o casă
rusească dar după vreo zece minute am fost apucat brusc de
un fel de presimţire rea, un fel de teamă, un fel de
întrevedere a soartei ce mă aştepta. N-am mai ţinut seama de
nimic, am ieşit din casă şi am pornit în goană după ai noştri
cu cizmele în mână, în ciorapi, numai aşa mai puteam să
merg, nu mă mai rodeau cizmele. Am mers aşa desculţ, prin
zăpadă toată noaptea, deşi nu-mi mai dădeam seama ce simt,
am fost fără voia mea identificat de nişte ostaşi (toţi erau
curioşi de omul care merge desculţ). M-a aflat şi un medic
(de fel de prin Râmnicu Vâlcea), şi mi-a adresat mie şi în
public, îndârjind şi pe alţii contra mea, pentru faptul că …
coboram prestigiul ofiţeresc. El avea dreptate, dar şi eu
aveam motive serioase să fac ce am făcut, numai aşa m-am
putut salva. De altfel, a trebuit să fugim mai repede ca
oricând: au apărut tancurile ruseşti pe urma noastră. Este o
minune că nu ne-au trecut pe sub şenile, căci trăgeau în noi
de la oarecare depărtare proiectile şi gloanţe de mitralieră,
toate luminoase. Ca să scap de scântei am alergat să mă
încadrez mai spre mijlocul coloanei. De fapt norocul nostru
din noaptea aceea a fost un Panzer german, un erou care
51
mergea în goana cea mai mare aici în fruntea coloanei, aici
în urma ei. Apartiţia acestui unic tanc german i-a pus la
respect pe ruşi. Gloanţele lor nu ne mai ajungeau.
După 4 zile şi trei nopţi de alergare aproape fără
oprire şi nici o mâncare am ajuns la Morozovskaia.
Rusoaicele nu ne mai primeau în casă. Abia am găsit un loc
la una care avea fata profesoară de istorie. Am căzut pe jos
frânt de oboseală şi de foame. Am avut noroc şi de mâncare,
fata era o simpatie a unui neamţ de la subsistenţă. Aducea
neamţul acolo căldări cu cafea şi cu ciorbă de burtă şi fasole
măcinată pentru porci, dar era bună, am mâncat şi noi. A
doua zi m-am internat în spitalul german. Eram culcaţi pe
jos pe paie. Am stat acolo câteva zile până m-am făcut ceva
mai bine. Crăciunul m-a prins acolo. Surorile germane,
extrem de vrednice, corecte, omenoase, se purtau exsemplar.
Ni s-au dat cadouri de Crăciun, bomboane, ciocolată. Când
au vrut să-mi dea şi mie s-a iscat un protest din zeci de
piepturi germane. Ne urau totuşi. M-am întreţinut în discuţii
cu nişte ofiţeri cu prestanţă şi mi-au dat şi mie. M-am simţit
profund jignit, şi acesta a fost motivul pentru care am căutat
să plec. De altfel frontul era instabil: se vorbea de o
retragere imediată. M-am dus să iau informaţii: era acolo
comandamentul armatei şi corpului de armată. Eram
degerat, nedormit, obosit. Pe sala comandamentului, la un
colţ, m-am ciocnit destul de tare de cineva: când m-am uitat
era generalul şef. Nu mi-a zis nimic. Am întrebat cine este.
Mi s-a spus că era generalul Dumitrescu.
Am găsit nişte ostaşi din diferite unităţi. Am stat cu
ei la o babă. Nu aveam ce mânca. Unul din ei, mai isteţ, a
spus că face el rost. Nu după mult timp a venit cu vreo patru
kg de carne, am tăiat-o în bucăţi şi am pus-o la fiert într-un
tuci. De unde o cumpărase? După câte am înţeles, era un rus
care pusese nişte carne afară la frig într-un colţ. Ostaşul
acela cu spirit de observaţie o văzuse. Pâine n-am avut. A
52
fost bună carnea, dar eu, scrupulos, mă simţeam complice la
o faptă rea. Frontul era lângă noi. Luptele se dădeau la 7-8
km de noi. Am plecat de la babă. Ne uitam mereu când
pleacă nemţii, ca să plecăm şi noi. Am vrut să intru să mă
încălzesc într-o casă. Rusoaica foarte prezentabilă, am
crezut-o ingineră sau soţie de inginer, dar ea s-a lăudat că
soţul este rabotnic. Atunci nici n-a vrut să mă ia în seamă,
era gazda nemţilor. Eu am insistat, atunci ea s-a dus şi a
chemat pe neamţul ei. Acesta a venit s-o apere. Nu ştiu ce
m-a întrebat, nu ştiu ce am răspuns eu, nu ştiu ce simţăminte
am avut eu atunci că mă pomenesc cu neamţul că mă
întreabă de unde ştiu aşa bine nemţeste. I-am răspuns că din
şcoală, aşa am ajuns să fiu tolerat de rusoaică. Pe urmă ne-
am împrietenit puţin. Era totuşi o femeie fină (asta a fost în
ajun).
După acea am mers la spitalul german. La
Morozovskaia era aerodrom german şi român. Am întâlnit
acolo un radiotelegrafist din satul meu. De la spitalul
german au ales ofiţeri şi i-au suit seara într-un autobuz. Am
stat toată noaptea pe aerodrom să ne transporte şi pe noi cu
avionul, drumurile fiind intersectate de tancuri. Toată
noaptea a mers motorul autobuzului. Dimineaţa târziu am
mers înapoi şi apoi am plecat cu acel autobuz la noroc.
Era pericol. Nemţii se demobilizaseră şi ei. Mereu
vorbeau că avem şanse să ne iese în cale tancuri ruseşti. Am
trecut cu bine prin Kraznodovo şi am fost duşi la Rostov.
În fiecare gară mai mare existau echipe de Crucea
Roşie. Doamne românce cu nemţoaice între ele. În fiecare
gară puteai lua o cafea cu zaharină. În timpul războiului nici
un neamţ nu a băut decât cafea. Apele Rusiei sunt
îngrozitoare, produc purgaţie şi slăbeşti. Aşa sunt şi apele
din Basarabia. Noi românii am băut şi apă nefiartă, am băut
şi de prin râuri: spărgeam gheaţa şi luam apă de băut din

53
râu. Se temeau de otrăvirea fântânilor. Am băut totuşi şi din
fântână (bunare).
Rosdelnaia, gară nod de cale ferată cu sute de linii,
cum la noi numai în capitală poate exista aşa ceva. La gară
mulţi ofiţeri români, nu toţi erau trişti, mai erau şi din cei
vorbăreţi. Un maior foarte interesant făcea aluzii destul de
voalate, dar inteligibile la situaţia noastră (şi a nemţilor)
disperată. Făcea atmosferă. S-a găsit la un moment dat unul
care a răbufnit în gura mare, învinuindu-l de trădare şi
reducându-l la tăcere şi cerându-i să retracteze. Celălalt a
plecat furios către maşină.
La Rostov eu am fost cazat o noapte cu nemţii.
Vorbeau de Stalingrad: dacă nu se vor lua imediat măsuri,
totul este pierdut. M-au cazat apoi în alt loc cu ofiţeri
români. Ni se da margarină şi pâine. Unii din camarazi au
avut ideea că suntem ofiţeri, deci… nobili, şi ca să nu se
facă porţii şi să mâncăm laolaltă. Dar cum eu mâncam foarte
încet rămâneam mereu nemâncat. Cu maniera asta nobilă.
De altfel, noblețea noastră era doar o iluzie fiindcă eram
plini de păduchi, nu dormeam nici o clipă, toată noaptea
prindeam la păduchi: cam 200- 300 pe noapte, eram mereu
în căutarea lor, îi omoram direct pe piele - se striveau ușor,
nici nu trebuia să-i mai frec între degete. Curios, am luat
contact cu medicii ruși de acolo. Au rămas surprinși când le-
am spus că eu nu eram însurat. Eram liberi să mergem în
oraș. Oraș frumos, berea mizerabilă, prăjiturile la fel.
Teatrul, foarte frumos, arăta ca un vapor cu zbaturi (cu roți
laterale). În centru toate casele la același nivel, cu un etaj
sau două, o uniformitate plăcută, occidentală. Anul nou l-am
făcut la Rostov. La 12 noaptea am fost tare speriat când
aproape o jumătate de oră, dacă nu o oră, au țiuit niște
împușcături, cică de petrecere.
Am fost evacuați cu trenul la Odessa. În tren
nemțoaicele, demne de admirație. În drum spre Odessa am
54
pierdut pe locotenentul Mihai Ionescu, care a murit de tifos
exantematic. M-am plimbat prin Odessa și toate erau
grandioase. Am fost îmbăiat, deparazitat, era o mare fericire
că am scăpat imediat de păduchi. Spitalul din Odessa era
vechi dar bine pus la punct. Surorile rusoaice, în special una
Varia, erau mai desăvârșite chiar decât nemțoaicele. Erau
parcă mai apropiate cu inima de om și suferințele lui. Am
vizitat biblioteca cu Varia şi fiul ei, Filatov, care era
inspectorul șef al spitalului. După vindecare și reabilitare, la
15 ianuarie 1943, mi s-a făcut ieșirea din spital și am plecat
în țară. Aveam pe cap o căciulă mare și eram îmbrăcat în
haine soldățești.
Am trecut cu trenul prin Tighina. Am mers la
Cernavodă la Regimentul 36 Infanterie pentru a mă pune la
dispoziție. Acolo, mă dăduseră mort. Am avut surpriza să
întâlnesc acolo pe căpitanul Huliva pe care-l evacuasem
ciuruit de gloanțe prin coapse, abdomen și piept, un caz
absolut disperat. A avut norocul să fie transportat rapid cu
avionul la Lvov, apoi la Viena, la spitalul fostei prințese
Ileana. A fost îngrijit în mod deosebit. Prințesa era tot
timpul printre răniți. Căpitanul mi-a arătat o scrisoare de la
ea, se interesa de mersul sănătății lui. Mi-a spus să merg mai
întâi la biroul mobilizare să anunț prezența mea. Credeam că
am să le fac o surpriză plăcută. Când acolo…. Acolo
plutonierul Munteanu și-a dat jos ochelarii și ochii peste cap
și a exclamat furios:
-Acum, eu ce fac cu registrul meu? Eu v-am trecut
mort! Și nu este voie să se facă ștersături în registru.
Neputându-se face repararea în registru, singura
soluție era să mor cu adevărat. Mi s-a dat învoire să merg
acasă. Mi-am vizitat părinții și în satul natal am trecut pe la
învățătorul meu, căruia i-am povestit tot ce am văzut și prin
ce am trecut. I-am spus că o să fim învinși, la care el s-a
încruntat și m-a privit aproape furios. Nu putea admite ca
55
noi să fim învinși. Mai ales că el participase în Marele
Război (Primul Război Mondial) și fusese rănit în
Basarabia.
Apoi am fost trimis la unitate, care era în refacere în
Transnistria, între Bug și Nistru, la Krivoi Ozero. Se
constituise ca un batalion de pază, dar și pentru refacerea
efectivului decimat. Comandant era colonelul Manolescu,
militar aprig, în locul lui Raianu, care fusese trimis
disciplinar la Cetatea Albă. Am primit și alți medici de
batalioane. Doctorul Sidorovici, care fugise de nemți la
Milerovo, de care nu am mai auzit de el până la sfârșitul
războiului. În retragere se spunea că a fost prins de niște
legionari, care l-au închis împreună cu ordonanța lui și după
torturare i-au omorât pe amânoi. Lucru curios pentru că și el
era legionar și germanofil.
Am găsit acolo o atmosferă de pace. Mai toți
militarii batalionului aveau câte o rusoaică. Ofițeri noi,
spioni noi, Grigoriu…. M-au luat la popotă și mi-au dat de
băut, dar nu m-am îmbătat și le-am povestit toată
întâmplarea de la Cotul Donului. M-au socotit defetist,
antirăzboinic și antigerman. M-au notat rău.
Krivoi Ozero avea spital și nevasta medicului
director era colhoznică ce pleca dimineața cu sapa în spinare
la săpat. M-am mirat și mi-au spus că la ei este democrație.
Directorul spitalului (medic ucrainian) avea și un băiat de
vreo 20 de ani care avea și o logodnică. Altă ciudățenie de
necrezut, era absolventă a Conservatorului din Kiev și o
chema Tania Solovieva. Era superbă și cânta dumnezeiște
arii din opere. Oamenii cântau, se distrau, măcar să mai
trăiască puține momente fericite. Așa că nu am să uit cum a
fost acolo. Dragostea este cel mai bun leac. Româncele erau
fete frumoase și foarte simpatice dar și rusoaicele erau
simpatice, deși le erea greu, vrând să se adapteze la noua
situație. Se încurcau ușor, nu însă fără o alegere liberă, și cu
56
oarecare demnitate (cu semtimente și iubire). Cel puțin din
partea lor. Cu partenerii, mai discutabil. Se dădeau serbări
populare cu cântece românești și ucrainiene regizate de ai
noștri. Se făceau ceaiuri dansante în cercuri intime.
M-am atașat de o învățătoare, fată cuminte, care le
ura pe cele care nu aveau demnitate și morală. M-a invitat
pe la ea. O casă acoperită cu paie. Bunica ei murise în
Siberia în timpul revoluției. M-a tratat cu lapte cu
scoroambe și m-a întrebat dacă și la noi este așa ceva.
Participam și la repetițiile lor. De fapt erau suspectați
că complotează fiind comsomoliști. Și Valia era
comsomolistă, dar eu aveam încredere în ea. Într-o seară am
condus acasă o altă fată, foarte tânără, durdulie, minunată și
directă. Sta depart, așa că m-am întors singur și putea să mi
se întâmple ceva. Atunci nu m-am gândit, abia mai târziu
mi-a dat seama. Fetele fiind cam toate acaparate de cei din
batalionul de pază, noi eroii scăpați de la Cotul Donului
stăteam pe margine și ne uitam.
Căutam să câștig și eu ceva. Într-o seară la un ceai
dobândisem încrederea uneia care a dansat mult și cu
plăcere cu mine. Mai și vorbeam, cât ne pricepeam. De fapt
nu trebuiau multe vorbe ca să ne înțelegem. Rușii și
rusoaicele stimau mult pe medici. Proaspăta mea cucerită
era iubita adjutantului batalionului, Minculescu. Acesta a
avut cu ea o discuție violentă din cauza intrării mele pe fir.
Ei nu făcuseră război de loc, iar eu aveam nevoie de
destindere și intimitate. Am recurs la o stratagemă. Locuiam
la o margine de sat într-o casă care avea o sală mare goală.
Am organizat un bal dar mi s-a interzis. Atunci am organizat
serbarea unei presupuse zile a mea de naștere la mine acasă.
Invitați, ofițeri, prieteni și fete din sat, respectiv pe
Solovnievna. M-am aprovizionat cu prăjituri, bufet bogat și
băutură pe cheltuiala mea. Începusem să ne simțim bine, dar
la un moment dat ne-am trezit cu toți spionii peste mine:
57
adjutantul, Grigorescu, Grigoriu și cu căpitanul Milea, care
era tare nemulțumit și pe un ton răutăcios m-a întrebat ce
fac. Nu-i puteam opri, deși nu-i invitasem. Petrecerea a
continuat ceva mai anemică și mai confuză. S-a dansat mult.
Colonelul Manolescu suferea de nervi. Era un om
foarte inteligent, capabil și energic, fost atașat militar la
Belgrad și alte capitale. Îi murise soția recent la o operație
de apendicită la Sibiu. Soția fusese o cântăreață maghiară cu
conservatorul făcut la Cluj. Era neconsolat. Prinsese mare
ură pe medici.
A venit ordin să plecăm din Krivoi Ozero la Bulta.
Am mers cu el în trăsură noaptea până la gară. Îi era foarte
frică. Pe mine m-a trimis înainte. De ce? De frică. Ce frică?
La Bulta am luat o cameră bună. Între timp mai
scriam câte o disertație de psihologie. Nu puteam să renunț.
Ea m-a ajutat să uit grozăviile trăite. Eu eram un pacifist și
simpatizam populația ucrainiană locală, admirând modul lor
de a se distra, cântecele și jocurile lor populare. Pe de altă
parte, scăpat ca prin minune din atâtea pericole, simțeam
implicit nevoia de a uita puțin cele pertecute și să nu mai fiu
obsedat de acele groaznice momente. În reveria mea, mi se
desfășura în fața ochilor deplasarea trupelor noastre spre
front cu grozăviile ei. Trupa era lăsată de izbeliște, se
descurcau ca păsările cerului. Oamenii găsiseră în drum
magazii cu grâu de la colhozuri și luau cât puteau. Acel grâu
noi îl fierbeam și îl mâncam. Era mai sănătos ca pâinea, care
era mizerabilă, veche și indigestă.
Am stat acolo câteva luni în vara anului 1943.
Gazda mea era prietenă cu soția unui general rus și trăia cu
comandantul gării. Era de o rară distincție și frumusețe și n-
ai fi putut crede că era așa ușuratică.
Între timp s-a ivit un caz deosebit. Un caporal a
împușcat un soldat la un depozit. Am fost trimis să anchetez
cazul. Comandantul îl susținea pe caporal nevrând ca acesta
58
să pățească ceva. Mi-a sugerat ca să constat că soldatul a
fost de vină. Adjutantul îmi tot sugera ideea că mortul este
de vină. N-am putut face acest lucru. Am mers și am
raportat predând procesul verbal. M-a pedepsit punându-mă
în batjocură să răspund de popotă. Deși cumpărăturile le
făceam în mărci, trebuia apoi să le transform în lei. Am avut
pagube mari și nu stăteam prea bine cu socotelile. Gazda m-
a văzut abătut și îngrijorat. A întrebat discret ce necaz am și
dacă nu poate să mă ajute. I-am spus ce este și că nu mai pot
calcula. Ea a zis să încercăm și a luat un abac și în vreo două
ore mi-a făcut sute de adunări și înmulțiri cu o precizie și o
rapidate ce m-a uimit. Gazda mea avea soțul prizonier în
țară la noi și m-a rugat să-i trimit un pachet. M-am ținut de
cuvânt. Cred că am fost luat în evidență ca simpatizant cu
inamicul.
Prin august am venit în țară. Pe mine m-au trimis
înainte (ca să nu văd eu ce fac ei). Aveau ascunjisuri și se
fereau de mine. Gazda mea mă sfătuia să rămân la ei. Că
ruşii sunt oameni foarte buni !!!. La plecare a vărsat șiroaie
de lacrimi cum nici o femeie nu a plâns așa după mine.
Eram emoționat. Am revenit în țară la Cernavodă. Trupele
noastre au fost împrăștiate pe malul Mării Negre pentru
apărare. Mergeam la toate batalioanele să văd în ce stare se
afla sănătatea trupei. Am constatat că trebuie urgent trecut la
deparazitare. Deoarece nu aveam etuvă, am proiectat și am
construit un cuptor de deparazitare ieftin, cu burlane
subterane, mai bun ca o etuvă. În cel mai scurt timp, cu
cheltuieli minime, am reușit să îmbunătățesc starea de
sănătate a trupei.
După ce terminam inspecția trupelor eram obligat să
vizitez ofițerii și subofițerii la domiciliu, care reclamau
diverse boli. Într-o zi, consultasem de dimineață câteva
familii de ofițeri și subofițeri. Am sosit la regiment la ora 9
sau 10. Am fost chemat urgent la comandant. Acesta, furios,
59
a început să mă insulte: Unde ai fost? Învinețit la față, a scos
revolverul și l-a întins spre mine: Te împușc! Scăpasem cu
viață de pe front ca să fiu împușcat nevinovat de către un
nervos ireparabil, apărat de legile războiului. M-am retras
spre ieșire, deși el m-a chemat. Unde pleci ? Vino încoace!
Am salutat și am plecat drept la gară și drept la divizie la
Constanța. N-am putut obține audiență la generalul Ionescu.
Telefoanele lucraseră înaintea mea. Nu mi s-a dat dreptate.
N-aveam nici martori. S-a spus că am mințit. Urma să fiu
trimis în fața tribunalului militar. S-a constituit o comisie la
Spitalul Militar Constanța, unde am fost ajutat de doi medici
care mi-au făcut trimitere către Spitalul Militar Central din
București la secția nervoși.
Acolo am fost dat pe mâna maiorul Vlad, vechiul
meu dușman, concurent la premiul gen. Alexandru Papiu.
Am fost etichetat nici bolnav nici sănătos, printre ele, de
fapt nu eram bolnav, dar mă acuzau de neexecutare de ordin.
Fusesem în toată viața și în toată cariera mea un militar
disciplinat. Era poate prima oară când am răbufnit și
îndrăzneala mea m-a costat foarte mult. La Spitalul Militar
Central eram într-un pavilion cu cca 100 de aviatori
americani care se salvaseră cu parașutele. Am vorbit cu unii
din ei până mi s-a interzis. Deoarece eram suspect, m-au
mutat la o rezervă sub observație apropiată și discretă. Se
pare că piloții americani prizonieri erau păstrați acolo drept
garanție pentru a nu fi bombardat spitalul.
De la Spitalul Militar Central, când se executau
bombardamente de aviație, fugeam în adăpostul de la gară.
Odată avioanele erau deasupra și nici nu apucasem să intru,
așa că m-am ascuns într-o gură de canal. Erau două guri de
canal la o distanță de 10 m între ele. În una din ele se
ascundea mecanicul de la spital. Vorbeam între noi înainte
de a apărea avioanele și după, și ne felicitam pentru ideea
noastră ingenioasă. Ce să mai căutăm în adăpostul gării?
60
 După un timp mi s-a făcut ieșirea din spital. La ora
16 am plecat spre Cernavodă. La câteva ore după plecarea
mea au sosit bombardierele, care au distrus câteva
pavilioane din Spitalul Militar. A murit multă lume dar
americanii au avut noroc. În noaptea aceea, mecanicul
spitalului nu s-a mai retras în gura lui de canal și a ocupat-o
pe a mea, care i se păruse mai bună. Dar o bombă a căzut
lângă ea și l-a pulverizat pe o rază de 30 m. Dacă aș mai fi
rămas în spital încă o noapte sau chiar în gura de canal aș fi
fost oricum mort.
Am fost la inspectorul general sanitar, generalul
Capitanovici, și i-am spus și lui cazul cerându-i mutarea. El
a spus că mă va trimite pe front la Harkov. I-am răspuns că
oriunde, că mai bine să mor pe front de un glonț al
inamicului decât al unui comandant nervos. M-a întrebat
apoi dacă vreau în București și am răspuns:
-Dacă dumneavoastră dispuneți.
Și m-a mutat la depozitul de echipamente, unde
medicul cu soție sa cu tot fuseseră grav răniți la
bombardamentul de care știam. Am trimis toate bagajele
mele de la Cernavodă la Turnu Severin cu vaporul. La
Turnu Severin se bombarda gara și portul iar eu a trebuit să
încarc căruțele repede și să le duc la părinți. M-am întors la
Cernavodă, unde m-am prezentat pentru plecare, conform
regulamentului. Comandantul Manolescu nu era acolo, era
la Mangalia. De cum am coborât din tren s-a auzit un uruit
asurzitor al unui raid de 1000 de avioane care decolaseră din
Turcia și treceau să bombardeze Bucureștiul și Ploieștiul.
M-am ascuns într-o tranșee de lângă gară până ce
bombardierele s-au îndepărtat. Ajuns la comandant, am găsit
doar pe adjunct. Comandantul fugise la un adăpost situat la
vreo 2 km de Mangalia. A mai stat două ore după ce au
trecut bombardierele. Când a auzit la telefon de venirea
mea, a fost surprins, uimit și poate și bănuitor, ...picasem
61
odată cu bombardierele. Era ca și cum ar fi căzut asupra lui
un blestem. A sosit târziu și m-a scutit de prezentare. Nu
avea nici o plăcere să mă vadă în ochi și mi-a semnat
documentele de rigoare.
El era sortit să participe la masacrul de la Oarba,
unde regimentul a fost decimat, fiind uciși 20 de ofițeri, 35
de subofițeri și 1500 de soldați, nemaivorbind de răniți.
Soarta m-a scutit de a participa la acest tragic moment. Tot a
fost bine că am plecat la timp de la Cernavodă. Regimentul
36 Infanterie avusese parte în răsărit să fie loc pentru
spargerea frontului la Cotul Donului. Nici în vest nu a fost
mai norocos. De fapt comandantul a fost forțat prin ordin
superior să dispună un de atac greșit. Astfel Manolescu a
fost deferit justiției militare și executat.
La București nu era vreo fericire, pe la ora 10, zilnic,
Capitala era bombardată. Alesesem o casă la capul liniei 14,
unde locuiam la Mia Braia, refugiată la Arad. De acolo noi
fugeam 1 km, unde erau niște tramșee, ca să fim în
siguranță. Într-o zi am ajuns la tranșee din timp, se simțea
tremuratul cerului și se auzea huruitul avioanelor care erau
încă departe; drept care nu mă grăbeam să intru în tranșee.
Eram acolo singur de data aceea, din direcția avioanelor
alerga cu limba scoasă un câine. Nu aveam nimic în mână ca
să mă apăr. Dar nici n-a trebuit, fiindcă imediat ce a ajuns
lângă mine, câinele s-a ascuns în tranșee schelălăind
puternic și uitându-se la mine cu milă. Apoi a început să mă
cheme. Prin lătrături venea către mine și mă invita să-l
urmez dând din coadă. Am mers la un adăpost aflat la cca 1
km și jumătate, unde era depozitat nutreț pentru animale.
Intrând în această șură, el a început să se bucure și s-a
încovrigat în culcușul lui, lingându-mă pe cizme,
bucurându-se și îndemnându-mă să rămân acolo cu el.
Avioanele au executat bombardament exact în zona
tranșeelor unde mă adăpostem deobicei. După
62
bombardament, am trecut în mod special, cu noul meu
prieten care era tare vesel, ajungând în preajma tranșeelor,
după miros, s-a îndreptat spre fosta mea locație începând să
urle sinistru. M-am uitat și nu mai recunoșteam nimic, erau
acum niște cratere îngrozitoare, care împrăștiaseră și zidurile
de cărămidă și beton ce acopereau tranșeele. Din acel
moment m-am îndreptat cu noul meu prieten acasă, unde din
aceea a zi a stat în cușcă la poartă și l-am hrănit
dumnezeiește. Când sunau sirenele plecam însoțit de câine
la noul adăpost, care, observându-l atent, era înconjurat de
arbori mari ce-i asigura un oarecare camunflaj.
La București mai rămânea și răgaz pentru citit.
Dar într-o zi, se anunță la radio să fim atenți că se va
da un comunicat important pentru țară. Era data de 23
august 1944. Regele, într-adevăr, dă un comunicat către țară,
cerând să fie întoarse armele contra nemților. A urmat
bombardamentul german timp de două zile. Nemții s-au
retras și s-au baricadat într-o școală care a fost bombardată
de avioanele americane.
Am primit ordin de mobilizare la ambulanța 37
Vânători de munte Sibiu. Am organizat cât am putut mai
bine unitatea pe care urma s-o comand pe front. Lipseau
multe. Am fost sfătuit să pun bani de la mine că pe front mi
se vor restituit banii. Am pus 25 mii lei. Nu mi s-a restituit
nici un ban.
Ajuns pe front, comanda ambulanței a fost dată unui
coleg care venea în urma mea. Dar eu am fost numit ajutor
de comandant. Am înțeles motivul schimbării mele. Colegul
meu, în complicitate cu șeful diviziei, organizase și
achiziționase o bogată pradă de război de prin casele celor
ce fugeau.
Am făcut războiul în vest cu Divizia 1 Vânători de
munte, care s-a deplasat pe direcția Târnăveni, Târgu Mureș,
Apahida. M-a speriat numărul mare de tancuri rusești ce s-
63
au scurs cca 3 zile pe un singur drum. Nemții se retrăgeau.
S-a deschis drum spre Târgu Mureș și am pornit să-l
ocupăm dar în vârful unui deal ne-a bătut vântul timp de 48
de ore. A trebuit să așteptăm acolo până ce orașul a fost
jefuit de către aliați. Am auzit că același lucru s-a petrecut și
la Oradea cu aliații germani. La Târgu Mureș am fost opriți
mult timp, apoi am plecat spre Apahida. De acolo am fost
trimiși la Sighetul Marmației, unde am stat până la cedarea
Ardealului de Nord. Am primit ordin ca în 24 ore să fim la
Brașov. Am venit în goana cailor și totuși noaptea ne-a prins
la Sfântu Gheorghe, unde gărzile cetățenești ungurești ne-au
cercetat aspru și autoritar. De la Sibiu am fost demobilizat,
am revenit în Capitală la Depozitul de medicamente, unde
am stat până în iunie 1945.
Am reluat vechea mea pasiune. Am citit atunci foarte
mult de la Biblioteca Universității, respectiv la secția de
Psihologie și Logică. Am luat legătura cu profesorul Zapan,
care m-a sfătuit să dezvolt ideile mele și să le prezint la
ședința doctoranzilor în filozofie. Pentru a susține alte
comunicări m-a îndrumat la șeful de catedră, Mihai Ralea,
pe atunci ministru al Artelor. Am așteptat mult în
anticameră, unde a apărut și colegul meu de liceu și
facultate Ion Biberi. Acesta avea multe comunicări la radio
de propagandă comunistă. Cum el fusese astfel colorat, n-
am putut să nu i-o spun. Evident l-am supărat, fără ca eu să
știu legăturile lui cu ministrul și la care a intrat peste rând.
Am bănuit că au vorbit și despre mine, fiindcă Ralea m-a
primit rece și a refuzat să aprobe prelegerea sub motiv că se
cerea să fiu titrat în filozofie.
Toată promoția mea fusese înaintată în grad, numai
eu eram căpitan. Într-o zi comandantul meu m-a chemat și
m-a întrebat:

64
 -Pentru ce nu mă interesez de memoriul personal. Că
el m-ar fi propus demult, iar eu nu aveam acea formalitate
îndeplinită.
Eu am spus că acel lucru este treaba sefilor mei și nu
ar trebui să cerșesc grade cu memoriu. A zâmbit și mi-a dat
trei zile în care să merg la Cluj, unde se afla colonelul
Manolescu. El era cel care refuzase să mi-l dea. Știind în ce
raporturi mă despărțisem de el, nu aveam nici o nădejde.
Am mers la Cluj, m-am bărbierit și când l-am căutat,
l-am găsit stând afară pe scaun. Când m-a văzut, s-a ridicat
în picioare, a întins brațele și a zis:
-Ce faci doctore? , iar cu o mână mă căuta pe la spate
să vadă dacă nu am cumva un revolver.
Am reflectat pe urmă mult la sentimentele oamenilor
și la schimbările de atitudine. Mi-a dat memoriul pe timpul
corespunzător și am putut fi înaintat în grad.
Nu mult după avansarea în grad, am fost propus într-
un lot de alți 500 de ofițeri să fiu mutat din Capitală în
provincie. Pe de altă parte, medicul pe care-l înlocuisem la
București se vindecase și-și revendicase postul. În plus avea
avantajul de a fi ginere de general.
Mi s-a propus să aleg între Blaj și Dej. Până să aleg
eu, Blajul s-a ocupat și am rămas cu Dejul. Am încercat să
rămân în București, am cerut audiență la Ministrul Forțelor
Armate, dar asupra mutării nu se revine, drept care am
renunțat la audiență. Am cerut la telefon o audiență la
profesorul Parhon. Mi-a fixat ziua și ora. M-am dus și am
început să mă prezint, dar el m-a oprit:
-Știu, știu lucrările dumitale și apreciez munca
dumneata, așa colaboratori aș fi vrut și eu. L-am rugat să mă
ajute. A spus că nu cunoaște pe nimeni la Ministerul
Armatei.
Am plecat la Dej ca medic al Centrului de recrutare
și ca medic al garnizoanei locale. Și fiincă uitasem să mă
65
însor până la vârsta de 43 de ani, m-am însurat acolo pe
considerentul că ori acum, ori niciodată. Era o studentă la
medicină în ultimul an, așa spunea ea. Doi medici militari
din Cluj au venit la Dej într-o comisie și o noapte întreagă
m-au îndemnat să nu mă însor cu ea pe motiv că este mai
tânără și unguroaică. Motivele lor nu m-au convins, așa că
în cele din urmă m-am însurat. Dreptate avuseseră ei, fiincă
peste trei ani eram iar singur și m-a lăsat singur în gura
lupilor.

66
Medalie

67
 2.Memoriu de război

Ziua de 18 nov. 1942 a fost o zi de activitate intensă

la P.A. Regimentul 36 Infanterie. Postul de prim ajutor al
batalionului II fusese bombardat și silit a se muta. De aceea
răniții s-au scos spre punctul de ajutor regimentar, care le
era recunoscut. Pe la orele 15 am aflat unde este postul de
ajutor al batalionului II și am alergat acolo. Am hotărât ca în
ziua următoare să lucrăm împreună la P.P.A. (post prim
ajutor) batalionul II. Am raportat seara acest lucru domnului
comandant al regimentului și domnia sa a aprobat. De altfel
era o dispoziție a diviziei în acest sens și potrivit ei fusesem
și la batalionul I în ziua când a fost o incursiune a companiei
a treia. Am stat la PPA până la orele 2 noaptea, fiindcă
mereu soseau răniți. Eram epuizat de nesomn și am ațipit
puțin dar m-am deșteptat în bubuitul proiectilelor care
cădeau ploaie peste adăpost și în jurul lui. Am vrut să mă
informez la telefon despre situația batalionului II și a PPA a
batalionului, dar toate legăturile telefonice erau rupte.
Prima grijă a fost să expediez înapoi căruța sanitară
și ce se putea salva din materiale. Printre schijele ce cădeau
neîncetat pe lângă mine am mers la grajd, în sălcii, și am
trimis înapoi căruța sanitară. Am aflat atunci că medicul
batalionului II numai ce trecuse pe drumul spre Blinowski și
întrebase de mine. Drumul era plin cu trupe în retragere și
era intens bombardat de inamic. Erau trupe din batalionul II
Regimentul 36 Infanterie și trupe din Regimentul 13
Infanterie. Pe vâlceaua unde era PAA regiment s-a instalat o
linie de trăgători iar un sublocotenet călare spunea că a doua
linie mai puternică urma să se stabilească la nivelul botului
de deal (2 km mai înapoi). Am trimis pe sanitarul Brozbă
pentru a lua legătura cu PC (post comandă) și să ia unele
68
lucruri de la PAA, dar el s-a întors peste 5 minute raportând
că este imposibil de trecut. Apărătorii se retrăgeu în număr
din ce în ce mai mare. Printre ei erau și ofițeri. În credința că
trupele opun rezistență la botul dealului și în speranța că voi
găsi acolo și pe medicul batalionului II, am urmat coloana în
retragere.
Nimeni nu fugea, așa că mi se părea să fie o retragere
ordonată, totuși nu era nici o comandă. Am aflat apoi că
domnul maior Trâncă și cu o parte din batalionul II este
încercuit și probabil prizonier. Ceața era extrem de deasă, au
trecut și două mașini, nu se vedea cine este înăuntru dar am
auzit că într-una este domnul colonel Vătășescu, care
probabil schimbă postul de comandă mai înapoi. Nici
mașinile și nici trupa nu s-au oprit la botul de deal după cum
credeam și au mers înainte la satul Blinowsky. Artileria grea
ne urmărea tot timpul, am hotărât să evit drumul în ipoteza
că suntem reperați. Am luat-o pe dreapta drumului, dar era
cât pe aici să fiu omorât de obuze, fiindcă de fapt tragerea
era dirijată mai mult în lungul firului de telefon care era
întins la 100 m pe dreapta drumului. Când am intrat în
Blinowsky, artileria care era acolo era gata de plecare.
Obuzele o reperaseră și cădeau numeroase în jurul ei. Am
mers la infirmeria Regimenului 36 din Blinowsky, rămasă
fără medic prin plecarea medicului Bratov la batalionul I în
locul medicului elev Vulcan, bolnav. Erau acolo majoritatea
materialelor noastre și 30 de bolnavi. Am pregătit
evacuarea. Am vrut să iau legătura cu domnul locotenent
colonel Pascal, dar domnia sa era plecat pe poziție. Am
întâlnit acolo și pe medicul sublocotenent Sidorovici,
medicul batalionului II și pe medicul elev Vulcan. Nu am
avut timp să iau lămuriri de la ei, că au și apărut tancurile
inamice. Noroc că zăbovisem două minute cu ei fiindcă
altfel aș fi plecat și aș fi ieșit cu căruța cu bolnavi drept în
drumul tancurilor. Un moment m-am considerat prizonier,
69
dar constatând că tancurile s-au oprit la ișirea din sat și stau
acolo, am luat-o pe coastă spre a le depăși pe latura stângă a
satului (cum mergeam noi).
Pe platou se vedeau retrăgându-se trupe amice
(cavalerie și infanterie). Artileria inamică era foarte activă,
proiectilele ne-au urmărit până la Carasov, scăpasem de
încercuire de tancuri, cu aproape tot materialul. Se făcuse
seară și era frig, am vrut să poposim în satul de lângă
Carasov, dar plantonul ce-l lăsasem afară m-a anunțat că se
aud mitralierele inamice. Într-adevăr, la la 3-4 km distanță
se auzeau mitralierele și se vedeau luminile lor îndreptate
spre noi. Am plecat repede spre singurul loc ce cunoșteam
pe acolo, Varlanov. Am ajuns la ambulanță și am predat
acolo o parte din bolnavi. Ambulanța a plecat și ea. Am
urmat-o până la Staropronin. Nici nu puteam face altceva,
noaptea era întunecoasă, începuse să ningă. La Staropronin
am întânit iarăși pe medicul batalionului II, care se refugiase
izolat de mine, și pe plutonierul sanitar Pârvan. Ni s-a spus
acolo că rușii sunt înconjurați iar frontul s-a restabilit.
Vestea ne-a bucurat mult și ne-am grăbit să ne găsim
unitatea. Am dat ordin sanitarului cu căruța să găsească
trenul regimentar, dar bazat pe vestea cea bună, el a așteptat
până aproape să fie luat prizonier de tancuri și a scăpat
numai cu căruța fără materiale. Atunci s-au pierdut și
cuptoarele de pâine. Am fost dirijați prin Gusainka, spre
ferma Frunze, unde am ajuns în ziua de 20 noiembrie orele
12. Am găsit acolo pe medicul elev dr. Bratov, care era
medicul batalionului I. Eram obosit, degerat și la limita
puterilor. Din cauza numeroaselor culcări și a marșului
forțat, musculatura membrelor inferioare era într-o stare de
contractare dureroasă. Abia mai puteam mișca picioarele din
cauza durerilor mușculare. Pe căruță nu puteam merge din
cauza gerului. Băieții care erau cu mine spuneau că
învinețisem la față și m-au transportat un timp cu căruciorul.
70
Picioarele îmi erau reci iar ciorapii plini de apă, așa că
primul lucru ce am făcut a fost să-mi storc ciorapii și să-mi
încălzesc picioarele la foc.
În noaptea de 20 am fost atacați de aproape de după
colțul grajdului, cu focuri luminoase de arme automate.
Curtea era toată numai scântei. Eu nu m-am suit în nicio
mașină sanitară, fiindcă am socotit că acolo era locul celor
răniți. M-am târât pe jos singur, până ce am găsit un caporal
TR (termen redus), cu care am mers într-o direcție
aproximativă, singuri peste câmp prin zăpadă. În urma
noastră ferma ardea. Artileria inamică ne-a urmărit până
departe. Am fost ajunși de batalionul de asalt și am mers cu
el. S-a greșit drumul spre stânga, deși eu îi avertizasem că
dăm peste inamic. În cele din urmă domnul căpitan, pretor al
diviziei, ne-a dirijat în sensul cel bun.
Am mers toată noaptea, picioarele îmi înțepeniseră
de ger și oboseală, iar dimineața de abia mă mai târam. Am
fost forțat să-mi fac bețe din floarea soarelui și mergeam
astfel mai mult în mâini decât în picioare. Am rămas singur
în urmă, părăsit. Am ajuns în satul…. unde era și o secție a
ambulanței a 9- a cu domnul medic căpitan dr. Augustin și
medic căpitan dr. Frank, care sunt martori în ce stare de
epuizare am sosit acolo. M-am dezmorțit acolo, dar am
refuzat evacuarea. Între timp a sosit și domnul căpitan
Hulianu, rănit și el, și am aflat că divizia și regimentul sunt
la Petofe. Un motociclist ce se întorcea de acolo ne-a
informat că deja drumul era interceptat de inamic. Am găsit
apoi trenul regimentar, pe medicul Vârleanu și plutonierul
sanitar Pârvan. Am mers cu o căruță până în primul sat unde
ne-am cantonat. Am petrecut noaptea cu 25 de soldați din
compania întâi și plutonierul major Duman. Dimineața
picioarele îmi erau și mai încleștate de o durere spasmodică
ce mă făcea să mă vait la fiecare mișcare. În căruță simțeam
cum amorțesc, de altfel toate păturile fuseseră plouate și
71
deveniseră saci de gheță. Temându-mă de degerătură am
coborât jos, dar pe jos durerea nu-mi lăsa pasul liber și nu
puteam merge decât încet, mutând pașii ca și cum aș fi fost
anchilozat. Începuse să se manifeste egoismul, am fost dat
jos din mai multe căruțe. Ar fi trebuit să pot fugi până la
căruța domnului comandant. Am mers cum am știut și m-am
suit într-o căruță de la artilerie, apoi iar pe jos până când o
autosanitară, văzându-mă cum merg, a oprit și m-a luat. N-
am acceptat să fiu evacuat. Domnul medic sublocotenent dr.
Jebalcă și un sublocotenent medic mi-au spus că tot acolo
este ambulanța și unitatea. S-a întâmplat pe drum o
schimbare de itinerar din cauza evacuării spitalului din
Bovonokaia. S-a întâmplat și un accident foarte grav ce era
să ne coste viața. Mașina trecând peste gheață s-a scufundat
în apă.
Eu nu știu dacă refuzând evacuarea m-am gândit la
înaintare, la decorație, la camarazi sau la datorie. Dar
puteam să scurtez mai mult războiiul, dar n-am făcut-o
rezistând până în ultima zi a lui.
La trei ore după ce am regăsit unitatea am fost trimis
cu un detașament în luptă în sectorul Regimenului 34
Infanterie în locul medicului elev Vulcan Corneliu care
susținea că este bolnav.
Am salutat militărește și am plecat fără nici cea mai
mică încercare de desărcinare. Față de cei cca 10 ofițeri care
au rămas acolo ca scutiți, eu nu eram cel mai puțin epuizat și
confirm acestea în cunoștință de cauză, fiindcă pe cei mai
mulți i-am consultat personal.
La Dubovoskoi am activat până la retragerea
Regimentului 34 Infanterie și a detașamentului lui A.
Popescu. Postul de ajutor era reperat de aviație și toată ziua
bombardat de ea. Artileria grea inamică vărsa zi și noapte
necontenit proiectilele sale în apropiere de noi. Am mers
apoi pe valea Krivoinovi la Sinkin, unde am trăit cel mai
72
intens bombardament de aviație, în frig și mizerie, fără
adăpost. Am evacuat de acolo mulți degerați zile la rând, zi
și noapte. La fiecare 8-10 minute un număr de 10
bombardiere aruncau bombe, grenade și mitraliau.
La 15 decembrie un proiectil de mare calibru a căzut
la câțiva metri de mine și de șoferul regimentului. La 16
decembrie am fost retrași la Brujilin. Am trăit acolo două
nopți și două zile un ger de peste 30 grade minus. În prima
noapte țipam de ger în gura mare și nu mai știam ce să fac.
Degetele de la picioare mi se întăriseră ca lemnul. La 18
decembrie am fost retrași spre Iatisevski, înainând apoi în
formație de luptă până lângă Ialogubov. Inamicul ne-a
întâmpinat cu tancuri. Compania a doua a fost greu
încercată. Un tanc a pătruns până la postul de comandă,
fosta reședință a trenului regimentar. În noaptea de 19-20
decembrie am fost încercuiți. Rușii se înfiltraseră prin zăvoi
până lângă postul de prim ajutor. Inamicul era lângă noi și
trăgea din toate părțile. În clipa când am reușit să părăsim
tranșeea pe care soldații noștri o ocupaseră și din care
începuseră a trage, medicul batalionului 1 și medicul elev
TR Bratov, care erau cu mine, am trecut prin barajul pe care
rușii îl făceau în apropiere cu arma automată în lungul
șoselei. Urmăriți de artilerie și apoi toată ziua de aviație am
ajuns seara la Astakaoff, de unde ni s-a dat direcția
Kranenin. Am mers tot timpul pe jos, nimeni nu mă lua în
sănii sau căruțe, nici ofițeri și nici răniți. Am auzit chiar că
domnul comandant al regimentului, locotenent colonel
Răianu, a reușit cu mare greutate să fie admis într-o căruță.
La ora 1 noaptea, când am ajuns la Kamenka, eram complet
epuizat și m-am trântit jos pe zăpadă. Dar n-am stat aici 20
de minute, când au apărut tancurile inamice la liziera
satului. Împreună cu locotenent colonelul Trâncă și
locotenet colonelul Voicu, locotenent Roman și cca 30
soldați din Regimentul 36 Infanterie, am luat drumul spre
73
Milerovo cu coloana de italieni, germani și români care se
formase instantaneu. Fiind mereu pe jos, am fost întrecuți de
mașinile italiene și binețeles de săniile românești, așa încât
am fost cu mulți km în urma coloanei în bătaia directă a
gloanțelor vizibile (fiindcă erau trasoare) și a proiectilelor de
tanc.
La un moment dat obosisem așa de rău că îmi venea
să rămân pe loc și să aștept tancurile inamice. Văzând o
sanie mai goală, cu cai buni care fugeau mai repede, i-am
rugat să mă ia și pe mine măcar un km. Un domn maior
slăbuț, brunet, care era în sanie, m-a înjurat furios și m-a
apostrofat cu epitetul de fugar și îndreptând spre mine un
revolver m-a întrebat unde mi-e pușca și de ce n-am rămas
să apăr poziția. M-am prezentat din nou și am explicat că
sunt medic iar domnia sa mi-a spus că și medicii au pușcă și
m-a somat să mă dau mai repede în lături că mă înpușcă.
Această umilitoare întâmplare și altele la fel m-au făcut să
nu mai repet încercarea și să merg pe jos tot restul drumului
cot la cot cu toți soldații (viguroși, antrenați și tineri).
Degerat la picioare, un soldat din batalionul II Regimentul
36 Infanterie mi-a fost tovarăș de drum până am ajuns din
urmă coloana. În primul sat prin care am trecut, eu fiind pe
jos în urma coloanei, am observat că aceasta face o arcuire
spre dreapta. La ieșire din sat am găsit o potecă care ne-a
permis să ajungem la mijlocul coloanei tăind drumul pe o
scurtătură. Am mers zi și noapte patru zile, aproape fără
oprire, până am ajuns la Morozovskaia.
La Morozovskaia nu eram deloc în siguranță și aș fi
dorit să pot pleca dar n-am găsit nici o ocazie iar picioarele
nu mă mai puteau servi. Am fost forțat să rămân la spitalul
german, care și-a amânat foarte mult evacuarea, căci luptele
se dădeau la 10-12 km de oraș iar drumurile spre Rostov
fuseseră interceptate de inamic. În seara plecării situația era
atât de gravă încât a fost vorba să fim evacuați cu avioanele
74
și am așteptat aproape toată noaptea pe aerodromul din
Morozovskaia și am plecat totuși cu mașinile. Am fost duși
apoi cu mașinile la Nicolaev (pe Don) și apoi la Rostov.
Am stat la Rostov de la 31 decembrie până la 7
ianuarie 1943. Am scris de acolo două scrisori la
Regimentul 36 Infanterie și am aflat ulerior că n-au fost
primite. De la 7 ianuarie la 14 ianuarie am călătorit cu
ternul. De la 14 ianuarie la 5 februaire am fost internat la
spitalul Z.O.C 22 Odessa. Fericit că puteam iarăși să merg,
m-am mulțumit cu cele 25 de zile de concediu medical.
De ce m-am retras spre Blinovsky la 19 nov.
M-am retras spre Blinoovsky în ziua de 19 nov.
1. Fiindcă în conformitate cu ordinele diviziei și ale
regimentului trebuia să activez în sectorul bataliunului II și
să colaborez cu medicul batalionului II.
2. Fiindcă medicul batalionului II, cu care trebuia să
colaborez, trecuse de câteva minute în direcția Blinovsky,
lăsase vorbă că se trage mai la vale, ca să-l ajung.
3. Fiindcă informațiile directe de la ostașii
batalionului II erau că domnul comandant al batalionului II
ar fi căzut prizonier, și de altfel era cât pe aici să se întâmple
cu adevărat.
4. Fiindcă trebuia să merg la grajd (să trimit căruța și
să încerc să merg la PPA batalionul II), și mă îndepărtam
astfel de punctul de comandă (PC), fiind apoi imposibil să
revin din cauza bombardamentului, neputând lua legătura
nici prin curier (martor sergent sanitar Brozbă), care trăiește
și poate afirma că n-a putut trece.
5. Fiindcă o linie de trăgători se instalaseră pe șanțul
pe care aveam PPA și nu puteam ține postul de ajutor în
linia întâia a trăgătorilor.
6. Fiindcă mi-am închipuit că făceam o mișcare mică
provizorie de 1-2 km înapoi, că ne oprim la botul de deal.

75
 6. Fiindcă mi-am închipuit că trupa ce se retrăgea v-a
merge mai departe de 1-2 km, credeam că vor ocupa undeva
o adoua linie de rezistență.
8. Fiindcă la aripa stângă a frontului nostru explodau
proiectile de branduri și Katiușe (armă relativ nouă și
totalmente necunoscută).
9. Fiindcă ceața mărea nesiguranța și împiedica orice
orientare corectă, neputând vedea deloc.
10. Fiindcă eu nu eram combatant și nu știam sigur
ce e și ce nu e, cum de altfel nu știau nici ofițerii
combatanți, care se atașaseră și ei coloanei de retragere fără
a încerca vreo oprire.
11. Fiindcă am văzut retrăgându-se două mașini, iar
cei care au fost mai aproape de drum au spus că au văzut în
prima pe domnul comandant al regimentului, colonelul
Vătășescu, iar în a doua pe domnul căpitan Stănescu. Abia
la Blinovsky am aflat că era fals.
12. Pentru că la Blinovsky aveam toată rezerva de
materiale și o infirmerie regimenară cu 36 de bolnavi rămași
fără medic, așa că eu trebuia să salvez materialele și
oamenii, ceea ce am și reușit. Fără mine nimic nu se salva
din toate acestea, fiincă nimeni nu s-a interesat de ele.
Astăzi știu că aș fi putut face mai bine decât am
făcut, de exemplu să mă fi erijat în comandant și să întorc
coloana pe poziție de luptă. Dacă aș fi știut atunci precis și
exact ce știu acum. Și apoi ca să fi făcut pe comandantul, ar
fi trebuit să am forța, o mitralieră în stăpânire și un grup cât
de mic de oameni hotărâți să mă urmeze. Singur și degerat
nu puteam face o asemenea ispravă.
Pentru ce m-am îmbolnăvit la 23 dcembrie 1943
După degerarea de la Krujilin și după patru zile și
trei nopți de mers pe jos în ritm forțat fără oprire pe ger, la
vârsta și constituția mea, ar fi de mirare, nu că am avut ceva,
ar fi de mirare să nu fi avut. N-am o constituție atletică, nici
76
vârsta când organismul are nesfârșite rezerve de adaptare la
eforturi și greutăți. După cca 300 km parcurși în 84 de ore
de marș, cu opriri totalizând cel mult 18 ore de repaus, este
un miracol că am putut rezista și am putut scăpa din
captivitate și de moarte. Minunea nu este că am degerat la
picioare, minunea e că supraviețuiesc și că sunt în viață.
La Morozovskaia, în poarta spitalului german, la
24.12.1943, un soldat din Regimentul 36 Infanterie, care mă
cunoștea dinainte, nu putea să creadă că sunt eu, atât de
transfigurat eram.
De ce nu m-am evacuat cu ambulanța ?
Pentru motivul că ambulanțele nu au existat. Ele au
activat în ziua de 20 decembrie, când eu eram încă valid,
obosit, dar aveam totuși ambiția de a rezista și conștiința de
a nu ocupa locul unui rănit, căci drumul era plin de răniți
care nu aveau loc în ambulanță. După 20.12 nu am mai
văzut ambulanțe până lângă Morozovskaia. Erau ambulanțe
germane. Repet că la Morozovskaia abia în ziua de 27
decembrie s-au afectat centrului de triaj medici (căpitan dr.
Gogan).
De ce am oprit la Morozovskaia?
Pentru că nu mai puteam să merg. Pentru că de două
zile abia mai mergeam, iar în noaptea precedentă am fost
nevoit să mă descalț ca să mai pot continua, epuizând astfel
ultima rezervă și ultima resursă.
Concluziuni
Am avut în fiece moment cea mai nimerită
comportare ce putea să existe în situația respecivă. De cele
mai multe ori, nu există hotărâre mai bună decât aceea pe
care am luat-o eu. Iar dacă ipotetic ar fi fost vreuna, afirm cu
tărie că nu era aplicabilă. Am fost în fiecare moment în
situații perfect legale, corecte și perfect regulamentare. Am
rezistat peste puterile mele. N-am făcut nici un raport de

77
boală, deși eram și eu mai debil decât mulți alții, mai în
vârstă decât mulți dintre camarazi, mai neantrenat decât ei.
N-am făcut pe bolnavul și nu mi-am exagerat bolile,
ba din contră, am avut pudoarea să mi le ascund și să mi le
stăpânesc pe cele reale ce pe niște slăbiciuni nedemne. Am
perseverat până în ultimul moment și am trăit cu Regimentul
36 Infanterie întregul război de la prima instalare pe poziție
până la ultima sa retragere.
Am evitat de atâtea ori evacuarea și mi s-a propus
evacuarea și după ferma Frunze și după Bogovskaya, dar am
refuzat. Nu fiindcă am fost vreun mare curajos sau mare
viteaz, ci fiindcă am vrut să-mi fac datoria până la urmă, și
cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o.
Când la Kamenka mi s-a ordonat să merg pe poziție
în locul elevului TR Vulcan, am salutat militărește și am
executat întocmai. N-am cerșit dreptul de a sta la comandă.
Am executat toate ordinele ce mi s-au dat.

78
79
 3.Dosar personal

În memoriul original al lui Ștefan Odobleja se găsesc

foile constitutive ale evaluării activității sale din momentul
admiterii lui în Institutul Sanitar Militar și până la trecerea
sa în rezervă cu gradul de locotenent colonel în anul 1946.
El ne descoperă un Odobleja așa cum a fost perceput de
către numeroși comandanți cărora le-a fost subordonat în
multele unităţi militare în care a îndeplinit funcția de medic
în timp de pace sau război.
Ștefan Odobleja s-a născut la 13 octombrie 1902,
după cum consemnează și fișa din dosarul personal și
autobiografia olografă păstrată în acesta. Evenimentul s-a
petrecut în satul Valea Hoțului, comuna Izvorul Aneștilor
din judeţul Mehediți, părinții Ștefan și Maria fiind de
naționalitate română, țărani mijlocași, după cum îi
categorisește chiar fiul lor. El a mai avut un frate, Dumitru,
decedat în 1917 în războiul de întregire a neamului și o soră,
Maria, stabilită în satul natal. Studiile elementare le face la
școala din sat în perioada 1908-1914, iar între anii 1914-
1921 frecventează cursurile liceului Traian din Turnu
Severin.
Lipsa mijloacelor materiale îl determină să se
angajeze imedaiat după absolvirea liceului la 1 septembrie
1921 ca profesor suplinitor la școala elementară din
Malovăț, iar apoi la cea din Ada- Kaleh, post pe care îl
ocupă pentru un an.
Intre timp, la 1 decembrie 1921, susține cu succes
probele de admitere la Institutul Sanitar Militar. Prin decizia
ministerială nr. 127, Ștefan Odobleja este înscris pentru a
80
frecventa cursurile anului 1 al institutului, primind și o bursă
care îi va permite să se prezinte în luna iulie 1922 la
facultate.
Lipsa mijloacelor materiale a determinat în mare
măsură opțiunea sa de a urma cursurile unei instituții
militare de învățământ. Pe parcursul anilor de facultate, el se
bucură datorită constinciozității și calităților sale intelectuale
de aprecieri deosebite din partea șefului Institutului Sanitar
Militar și a inspectorului de studii, caracterizându-l în 1924
cu ocazia acordării gradului de sublocotenent. Primul nota
despre Odobleja: „Acest student militar a trecut la timp
examenele. Merită a înainta”, iar cel de al doilea făcea o
descriere sugestivă a principalelor trăsături ale personalității
sale, apreciindul ca fiind: „inteligent, cumpănit și muncitor”.
Preocuparea sa pentru studiu va fi deosebit de
asiduă, ea îmbogățindu-se cu experiența contractată în
clinicile Spitalului Militar Central, unde și-a continuat
studiile de medicină internă și unde efectuează o serie de
cercetări clinice. În același timp studentul Odobleja audiază
cursurile unor somități ale lumii medicale militare românești
din aceea vreme prin care se numărau: colonelul Dimitrie
Noica, căpitanul Dimitrie Baltazar, generalii Constantin
Iliescu, Apexandru Papiu și alții.
Referinduse la această perioadă a devenirii sale,
savantul mărturisea: „Am fost un șoarece de bibliotecă. Nici
nu vă imaginați unde se găsesc informațiile. Chiar și într-o
umilă bibliotecă dintr-un sat îndepărtat, prin casele
oamenilor și chiar prin cărțile uitate în rafturile unui
regiment de infanterie”.
La absolvirea institutului, foaia calificativă întocmită
pentru acordarea gradului de sublocotenet și a titlului
academic de medic face referiri la rezultatele deosebite
obținute de tânărul absolvent: „sănătos și rezistent,
inteligent, cumpănit și muncitor, foarte bun student, a
81
absolvit prin examene facultatea în sesiunea din ianuarie
1928 și a fost propus pentru înaintarea la gradul de medic
locotenent elev pe data de 1 februarie 1928, conform art. 52
din regulamentul Institutului Sanitar Militar.
A susținut cu succes la data de 14 iunie 1928 teza
pentru doctortatul în medicină și chirurgie, obținând titlul
academic cu nota 9. Foarte bun militar, posedă o educație
aleasă, constiincios în îndeplinirea serviciului. Promite a
deveni un foarte bun medic militar”.
În finalul aprecierii, directorul Institutului
concluziona: „Element bun, disciplinat și posedă o solidă
pregătire profesională. Va fi un bun medic militar”.
Odată încheiate studiile academice, Odobleja este
trimis din iulie 1928 până la 23 decembrie al aceluiași an să
urmeze cursurie de instrucție sanitară pe care le frecventează
cu regulartitate, obținând la sfârșit media generală 7,19 și
fiind promovat al 21-lea din 61 de ofițeri cursanți.
Prima unitate în care își începe cariera de medic
militar este Regimentul de pontonieri din garnizoana Brăila.
Debutul în profesie este bine apreciat de către superiorii săi,
dar lipsa de cazuistică interesantă face să i se aducă unele
mici reproșuri, considerându-se că altul ar fi mediul propice
pentru realizarea profesională și pentru punerea în valoare a
calităților sale. O afirmă chiar comandantul regimentului
care consemna la sfârșitul primului an de activitate al
tânărului medic: „Deși în aparență slab, are aptitudini fizice
pentru a rezista serviciului în campanie. Inteligent, cu o
frumoasă cultură generală și personală. Nu prea conștiincios
în executarea ordinelor, a fost întrebuințat ca ajutor al
medicului corpului și la diferite corpuri de trupă din
garnizoană. Activitatea sa în regiment a fost cam mică, dar
totuși cred că nu-i place serviciul la un corp de trupă. Cred
că ar fi de un mai mare folos pentru instituția armatei dacă
ar fi întrebuințat la un spital militar”.
82
 Concluzia comandantului de regiment era probabil
determiantă și de preocupările ştiințifice ale lui Ștefan
Odobleja, care devine chiar din acel an colaborator al
Revistei Sanitare Militare. În paginile acesteia sunt găzduite
două studii și anume: „Procedeu practic pentru a împiedica
aburirea oglinzilor laringoscopice”, nr.11, 12 din anul 1928,
și „Aplicațiile gravității în terapeutică”, în nr. 4 din 1929.
Aprecierile șefilor săi cu privire la cunoștințele sale
teoretice și la pasiunea sa pentru studiu sunt prezente și în
anul următor când șeful serviciului sanitar al corpului II
armată, în subordinea căruia se găsea Regimentul de
pontonieri Brăila, nota: „Cu frumoasele sale cunostințe
medicale teoretice cred că ar aduce istituției servicii mai
reale într-un spital, fiind prea puțin energic pentru serviciul
la trupă. Este un bun ofițer sanitar, are pregătirea necesară,
hotărât a-și înmulți cunoștințele medicale și dacă va
continua va aduce foloase instituției”.
Anul 1930 semnifică pentru Ștefan Odobleja
începutul periplului său prin multe unități militare în care și-
a desfășurat activitatea de-a lungul perioadei de 18 ani cât a
servit în armată.
La 1 octombrie 1930 este mutat la cerere la
Regimentul 95 Infanterie din Turnu Severin. Aprecierile
noilor comandanți se înscriu pe linia celor din perioada
anterioară, ele scoțând în evidență aspecte pozitive ale
activității sale ca medic ajutor al medicului de regiment, dar
și unele reproșuri generate mai ales de lipsa de experiență a
tânărului locotenent. În același timp apar cu obstinație și
reproșuri cauzate de preocupările sale științifice, care în
opinia celor care îi erau șefi ar fi grevat prestația sa de
veghetor la starea de sănătate a personalului unității, căreia i
se reproșa că nu–i acorda suficientă atenție. În acest sens,
șeful serviciului sanitar al Diviziei 19 Infanterie nota la
sfârșitul anului 1931: „Medicul locotenent Odobleja Ștefan
83
este un medic în formațiune, arată multă bunăvoință și
pricepere, așa că pus în subordinele unui medic mai bătrân
se poate socoti ca un bun medic militar. Este drept că un
regiment de infanterie cu un efectiv destul de mare este prea
mult pentru un medic locotenent, așa că dacă pe ici pe colo
acest medic nu a fost la înălțime, totuși grație eforturilor sale
conduse și controlate de către organele superioare erarhice,
starea sanitară a corpului său a fost cât se poate de
satisfăcătoare”.
Anul 1933 a adus mutarea sa disciplinară la
Regimentul 17 Infanterie. Dosarul personal nu conține nici
un fel de detalii cu privire la această mutare. La noua unitate
este primit fără nici un fel de resentimente și apreciat ca
atare, consemnându-se după primul an de activitate faptul că
a îndeplinit funcția de medic ajutor al regimentului de care
s-a achitat în mod mulțumitor. „Constiincios în îndeplinirea
serviciului, punctual la datorie. Posedă cunoștințe
profesionale solide și le aplică cu pricepere. Își iubește
cariera și muncește pentru îmbogățirea cunoștințelor. La
aplicațiuni cu trupa în perioada a doua a înlocuit adesea pe
medicul corpului, asigurând prin munca sa o stare sanitară
perfectă a oamenilor pregătind în bune condițiuni
cantonamente igienice pentru trupă. Este disciplinat și
ordonat, cu judecată clară, ofițer tânăr viguros, fără vicii
(dăunătoare) și fără pasiuni, este educat și manierat. Se
prezintă bine în societate. Este un prea bun camarad”.
Aprecierile șefilor săi din perioada cât a îndeplinit
serviciul în Regimentul 17 Infanterie până la 1 aprilie 1938
când este mutat la Regimentul 4 Vânători moto din Lipcani,
sunt deosebit de edificatoare asupra activității și evoluției
sale ca medic militar. Ele dezvăluie în același timp un
Odobleja nonconformist, dispus să accepte o categorisire a
sa ca o persoană izolată, cu condiția să dispună de timpul
necesar studiului de care era atât de pasionat. „Este destul de
84
energic, destul de hotărât - apreciat de comandantul său la
sfârșitul anului 1935 - își îndreaptă adeseori această energie
în altă direcție decît în serviciul propriu-zis și îi lipsește
rutina. Prevăzător, inițiativa lasă însă de dorit, trebuie însă
îndrumat și reamintit ce trebuie să facă. Primind ordine cu
amănuntul le execută conștiincios și cu pricepere. Element
cu multă voință și perseverență va activa în anumite direcții.
Își impune rezolvarea diferitelor probleme științifice de care
se ocupă cu toată seriozitatea. Temperament impulsiv și
chiar de nestăpânit, inteligent, judecată formată dar stăpânită
de temperamentul său. Cultură generală, disciplinat, cu
autoritate față de inferiori cu care se poartă adeseori aspru.
Modest și integru îmi face impresia unui bun teoretician”.
Privind prestația sa pe anul 1936 se arată că în acest
an a fost premiat pentru lucrarea sa „La fonoscopie” cu
premiul „Medic general dr. Alexandru Papiu”
Perioada destul de lungă în care și-a desfășurat
activitatea în Regimentul 17 Infanterie a fost foarte
productivă pentru omul de știință Ștefan Odobleja. Acum
elaborează și publică două din lucrările sale de referință: în
anul 1935 a editat la Lugoj lucrarea sa „La fonoscopie
nouvelle metthode d’exploration clinique”, tipărită la editura
D. Dion din Paris.
În 1937 a participat la al 9-lea Congres internațional
de medicină și farmacie militară care a avut loc la București
în perioada 2-8 iunie 1937. Tot cu această ocazie a făcut o
demonstrație de fonoscopie care a trezit interesul medicilor
ruși și medicului șef al Flotei a 7-a americane din
Mediterană, Wiliam Seman Bambrige. Tot cu cu această
ocazie a distribuit specialiștilor prezenți la congres
rezumatul „Psihologiei Consonantiste”. Generalul medic
Constantin Atanasiu a consemnat într-o recenzie publicată
în revista Spirit militar modern: „Psihologia autorului,
medic militar, e pozitivă depășind biologismul, se îndreaptă
85
mai ales spre fizicism. Este o încercare de a expune
psihologia printr-o prismă psiho-fizică. Scrisă cu mult spirit
practic, cartea doctorului Odobleja este o lucrare realistă, cu
caracter aplicativ și interesantă prin sistematizarea ideilor.
Consonantismul, după autor, reprezintă ultima expresie a
fizicismului psihologic. El caută să explice misterul
sufletului prin consonanțe și disonanțe de unde vibratorii.
Dacă în sine ideea generală a psiho-fizicismului nu e nouă,
felul de a o concretiza în cazuri particulare, modul de a o
aplica în cazuri practice sunt cu totul originale și proprii
autorului. Este credem cel mai îndrăzneț psihofizician, cel
mai modern și totodată cel mai reușit”.
Tot în anii 1937-1938 se remarcă dorința de a
contribui la îmbunătățirea structurii și activității instituției
militare românești din care făcea parte. În acest sens publică
o serie de studii în revista Spirit militar modern : „Teoria și
practica” în nr.1 din 1938, în care el pledează pentru
avantajele lecției tipărite în manuale care să fie puse la
îndemâna gradelor inferioare și a soldaților. Să se încurajeze
cititul în toată ierarhia militară de la ofițeri până la soldați,
să se înființeze biblioteci la nivel de fiecare eșalon. În nr. 5-
6 din 1939, sub titlul „Cantitate și calitate”, conchidea:
ofițerul reprezintă etalonul calitativ superior, el trebuie să fie
chintesența calității, un atlet al gândirii militare, un erudit al
profesiei sale, un practician intelectual care să fie în
specialitate cu nimic mai prejos de intelectualii altor
profesii.
Intrarea României în marea conflagrație a secolului
XX îl găsește în funcția de medic de batalion în Regimentul
36 Infanterie dislocat în zona de apărare a litoralului. În
perioada 1 noiembrie 1941 până la 5 iunie 1944 participă la
război (descris în mărturiile de război).
În data de 22 iulie 1946, prin Înaltul Decret 2269,
este trecut cadru disponibil la cerere.
86
 Un chestionar din 17 aprilie 1946 arată că prin
Înaltul Decret Regal nr. 1389, cu Semnul onorific de aur, a
fost distins pentru cei 25 de ani în serviciu armatei ca ofițer
activ, iar prin decretul 325 din 6 august 1954 al Prezidiului
Marii Adunării Naționale i s-a conferit medalia „Eliberarea
de sub jugul fascist”, pentru cele trei luni de participare pe
frontul de vest.
Retras în satul natal, el afirmă: „Retras din viața
practică și militantă, departe de oraș și societate, izolat într-
un sat natal, el însuși izolat, subsemnatul duc viața modestă
a pensionarului prematur îmbătrânit, care nu mai poate avea
veleități profesionale și nici veleități politice, mulțumindu-
se a-și îngriji familia compusă dintr-un copil și sănătatea sa
deficientă. Am dat satului meu natal o bibliotecă de 450
volume selecționate: agricole, tehnice, sanitare etc. Și sunt
cu atât mai mândru de fapta mea fiindcă nici unul din cei
mulți, cu mult mai bogați decât mine, n-au făcut nimic
pentru poporul din mijlocul căruia s-au ridicat, în numele
căruia adeseori vorbesc și pe care ei îl asigură - dar numai
verbal - de nețărmurita lor dragoste. Nu sunt un parazit al
societății. Sunt în câmpul muncii voluntare și duc o
activitate socială ca om de știință care mă ocup de studii de
fiziologie cerebrală - psihologie, logică, psihiatrie - și
aplicațiunile lor practice: pedagogie, metodologie, euristică,
psihoterapie etc”.
Era o adevărată profesiune de credință a omului care
nu a fost sprijnit și nici apreciat de contemporani, dar care
și-a dedicat întreaga viață unui ideal și a unei pasiuni
devoratoare - cercetarea științifică.

87
 4. Biografia lui frate-meu

Frate-meu s-a născut în anul 1902 în comuna

Izvorul Aneștilor, pe când părinții mei locuiau încă sus, la
Meroși.
Tata era pe-atunci de ….. ani, avea o fire mai
deschisă, veselă. El era unul din cei mai buni povestitori de
snoave, glume și întâmplări, auzite și văzute, pe care le
spunea cu talent. Lua parte pe la petreceri și nunți, se ducea
la taină seara, dar totuși în timpul săptămânii muncea toată
ziua, căci era un om foarte vrednic (și bine legat la trup), iar
în ce priveşte sănătatea, puțini din sat îl întreceau în putere.
Mama era mai slabă, însă mai activă decât tata. Îi muriseră
toți copiii pân-aici, și frate-meu le-a adus mare speranță și
bucurii.
Amândoi munceau cu clacă la boieri și trebuiau să se
ostenească mult de tot pentru ca să-și adune ceva. Erau însă
în puterea vieții şi aceste greutăți le uitau îndată ce ajungeau
să dea de mai bine. Așa că tata putea să se ducă dumineca pe
deal, în culări, unde avea vie și pivniță, de unde se întorcea
seara cântând cu tovarășii săi mai buni: Băban, Unchiu D-
tru Odobleja etc.
În aceste vremuri s-a născut frate-meu.
Pe atunci timpurile erau mai bune, viile românești
umpleau toată fețila: Valea Gardului, Căianului, Culărilor și
cea de după Cioacă. „Hoțenii”erau oameni veseli, glumeți,
întotdeauna cheflii, și la plug în loc de apă luau trocul cu
vin. Nu erau vrednici ca cei de azi, dar nici așa zgârciți ca ei
nu erau.
Până în anul…. când frate-meu era de …. ani, el a
dus viața de copilărie în vârful acelei coaste, de unde poți
vedea șerpuind văile și apele Dunării, spre Apus, iar spre
88
Miază-zi ai întinse înainte dealurile și văile acum pline cu
grâu sau porumb, pe atunci acoperite de vii, păduri și livezi.
Prieteni n-a prea avut acolo, dar nici nu ducea lipsă
de ei, le era amic. Numai Lia lui Unchiu D-tru, copiii lui
Meroșu, - cu cari nu se putea el potrivi, cum nu s-au putut
nici mai pe urmă, că erau oameni formați. A stat mai mult
cu muma, care era cam supărăcioasă și cicălitoare, așa că a
suferit mult, de copil, nefiind răsfățat niciodată, cum sunt
alții. A avut multe momente de tristețe și disperare din cauza
persecuțiilor și firii sale simțitoare, dar tocmai acestea i-au
ajutat mai mult dezvoltarea lui de mai pe urmă, fiindcă l-au
oțelit contra suferinții, și l-au silit să cugete, căci omul
fericit gândește puțin, el e ocupat să-și simtă fericirea lui. O
prevedere a naturii.
Vara, pe timpul muncii, părinții îl luau cu ei și-l
lăsau în capul locului, la o umbră de tufă înfiptă în pământ.
Când s-a făcut mai mare de 4-5 ani, l-au trimis cu
oile, cu alți copii. O viață simplă, primitivă, petrecută în
mijlocul minunatei naturi, - e ceva pentru un copil de 6 ani.
Pe timpul acela părinții mei s-au mutat în vale, la
drum. O schimbare de mediu. Aici el a stat tot singur, dar nu
mult timp, căci s-a născut soru-mea; apoi crescând, a putut
să umble mai mult și mai liber, așa că s-a cunoscut cu cei de
seama lui din sat: Dumitru lu Brăgan, Vasile a lu Burducea,
Meilă, Niță a lu Costea, Mihai a lu Poroineanu, Ștefan și C-
tin ai lu Dinu, Vasile și Ion ai lui Ioniță Erceanu.
Pe la 7 ani dedea de oi, că se ducea și cu boii, pe la
8- 9 ani a fost pus și la muncă de ajutor părinților. Altădată
rămânea acasă având grijă și de soru-mea.
La 9 ani a fost luat la școală. A învățat carte la Izvor,
cu Pasmangia și Drăghicescu. Aici a dus viață de școlar,
cum o cunoaștem cu toții: naivă, fără grijă multă, trecând
timpul pe drum, vara jucându-se prin apă, ori pe șosea, iarna
trăgându-se pe gheață. La școală, iar jocuri, - apoi în clasă,
89
emoția lecțiilor, bucurii și afecții, păreri de rău și teamă,
apoi plăcerea laudei și a întâietății, pe care a păstrat-o
întotdeauna, de cum a intrat în clasa I-a.
Pe vacanță, cu vitele, ori la muncă, mai ales pe la
secerat și treierat.
Momentul intrării în școală a avut pentru el o
însemnătate ce a hotărât întreaga viață. Aici s-a împrietenit
cu băieții cu cari se înțelegea și se asemăna mai mult:
Dumitru lu Brăgan, Vasile a lu Burducea, Meilă, Mihai
Poroineanu, Niță a lu Costea, Alamfie a lu Ioniță Paloș, ai
lui Melciu. Apoi cei mai mulți de la Izvor: ai lu Țăroi, ai lu
Craina, Dinu Tăban, Băluț, a lu Chirița, ai lu Jitea, a lu
Fotescu etc,, a lu Dăescu.
L-a școală şi-a dat ca țintă întâietatea la învățătură,
pe care a și avut-o tot timpul școalei. Cu adâncă emoție
plăcută ne povestea de premiile ce-a primit, - date de
Cutandache mi se pare - când a luat coroană, făcută de fetele
de la școală și multe cărți.
Învățătorul era încântat de înțelegerea și silința lui.
Oamenii de la Izvor, de la Primărie, - mai ales Țăroi ăl
bătrân, Mihai Țăroi, dascălul, pe atunci primar, - îl iubeau
foarte mult, îl lăudau și-i dau sfaturi și îndemn.
Când era prin clasa a III-a sau a IV-a (a V-a poate), a
simțit pentru întâia oară mai puternic sentimentul dragostei.
A simțit-o pentru Nastasia lui Craina, fată de negustor,
foarte frumoasă, drăguță, mai ales că era și îmbrăcată mai
frumos - ea cu a lui Țăroi, a lu Băluț.
Era monitor peste clasa ei și-o asculta la lecții, pe
care ea nu le știa întotdeauna, cu toate că învăța mai bine
decât altele. Însă la învățător el spunea că știe foarte bine
lecția. Ea vedea c-o laudă de bine, și-i aducea smochine și
bomboane, - mare lucru între copii. Dealtfel cred că și
Nastasiei îi plăcea de frate-meu, măcar că ei nu și-au spus-o
niciodată unul altuia, dată fiind deosebirea de clasă și avere.
90
Și cred asta pentru că frate-meu era cel mai deștept, cel mai
bine văzut și avea mai mult ca oricare altul darul de a place
părții femeiești, iar ca înfățișare era foarte prezentabil. Deși
sărac, avea mult gust și simț al frumosului, aproape că-l
puteai numi fudul.
Alt incident în școală e acela ce a avut cu C-tin
Guran, viitorul său cumnat, cu care nu se înțelegea, cum nu
s-au înțeles ei niciodată nici în urmă. Amândoi într-o clasă,
frate-meu fiind monitor, iar acesta de un caracter liber,
revoluționar, au avut pismă unul pe altul și s-au urmărit așa
întruna, până când C-tin Guran a fost dat afară din școală, în
cursul clasei a IV-a.
Stând pe-acasă, învățase pe soru-mea să scrie și să
citească. Observ că aceasta ar fi învățat carte bună, dacă era
dată la învățătură.
Totul pentru dânsul era școala, cartea, pentru ele și
prin ele trăia. La școală scăpa de gâlceava, umilința, lipsa și
grijile vieții zilnice. Acolo trăia cu mintea și se vedea mai
sus ca toți ceilalți. Atunci mândria îi da curaj și se punea la
muncă mai vârtos, silindu-se să se poarte tot mai bine la
școală cât și acasă. Examenul de absolvire l-a trecut la
Bădițești. Aici a avut o mică umilire, un început de revoltă
în sufletul său, contra celor care l-au înjosit trecândul al 5-
lea sau al 7- lea din 14, - pe când a lu Craina a trecut întâiul,
căci tată-său luase parte la examen la un loc cu învățătorii.
La 14 ani când a terminat școala a fost pus la munca
aspră a țăranilor clăcaşi: la scos butucii, la săpat, la secerat,
arat etc.
Tata n-a vrut să-l dea mai departe, cu toate
stăruințele lui Drăghicescu. Alor mei le trebuia ajutor la
muncă și erau mulțumiți că-și mai ușurează greutățile din
spinare. Așa că a rămas acasă ca țăran la Valea Hoțului, el
care-și făcuse atâtea iluzii și speranțe. A rămas clăcaș,
desprețuit de foștii lui colegi de școală, mai bogați decât el.
91
Și repede de tot s-a uitat cine a fost în școală. Meilă, Vasile
a lu Burducea, Niță, Mihai Poroineanu încep să se țină mari.
Abia se mai amintește de viața lui din școală.
Munca forțelor ia locul muncii cu capul. E greu
destul să nu mai faci nimic cu creierul, pe care l-ai dezvoltat
așa de mult și în schimb să lucrezi cu brațele, neobișnuite
(cu oboseala muncii de la țară, cu sapa).
A fost o prăpastie. Dar a trecut-o. S-a dedat cu sapa
așa de bine, că parc-ar fi fost numai cu ea. A vrut să-și
păstreze întâietatea și-aici; într-adevăr, după câtva timp, a
ajuns cel mai bun muncitor dintre băieții de seama lui.
Mi-aduc aminte că la nunta vară-mii, Lenchii, Niță a
lu Costea spunea cum odată la secerat, la a lu Brăgău, nana
era cel mai iute, de se mirau și ceilalți de cum nu obosește.
Căci dacă erau alții mai tari la luptă ori la joc, ori la bătaie,
însă la muncă și la cumpătare nu-l întrecea nimeni.
Cea mai mare plăcere a sa era să scrie și să citească.
În momentele libere, mai ales iarna, scria pentru exercițiu:
compunea petiții bune. Citise Istoria antică, Geografia,
Fizica de la Trică, Anecdote, Povești. Avea o trăsătură de
condei grațioasă, elegantă, rotundă și hotărâtă, și nu degeaba
îl lăuda d-l N. Dăescu. Citea jurnale și le înțelegea foarte
bine: din ele a învățat întâiele neologisme, pe care le
cunoștea mai bine decât mine din cl. a II-a secundară. Când
putea, se ducea pe Izvor, pe la Primărie. Avea acolo oameni
ma inteligenți, dacă nu prea învățați. Așa, felul de vorbire a
lu Vasile Tăban, Niță, Țăroi etc. îi serveau drept temă de
critică și în unele puncte drept model.
În modul acesta ajunsese meșter la vorbă și la
povestit. Se ducea dumineca seara mai ales la taină, la Nae
Burducea, unde mai era și D-tru Guran, învățătorul Guran și
alții buni de gură. Ca prieteni mai de-aproape, avea pe
băieții de seama lui, cu care trăise bine și la școală.

92
 Trăind aici la țară, a crescut ca și ceilalți băieți din
sat. Muncă peste fire toată săptămâna; pe la secerat, îngropat
și treerat, cu oamenii, dar şi cu glume, râs, cântece, cu jocuri
de băieți și fete. El cânta destul de frumos când avea
câteodată inspirația, și e ușor de-nțeles că primăvara, când
ies plugurile la arat și cântă cucul prin dumbrăvi, și-un mut
ar vrea să cânte, necum unul ca el, așa de îndrăgostit de tot
ce este frunos. Din frunză de păr zicea de dor, de te usca,
cum spunea Floarea lu Turcu.
Seara, pe linie, cu băieți și fete, pe la bunar, pe la
„Streajă”, la Nae Burducea. Noaptea când nu-i era somn și
avea venire, însera de multe ori prin sat, fie la „Streajă”, de
rând ori fără rând, fie cu băieții pe la Dincani ori Cântărani.
Făceau fel de fel de posne. Odată se suiseră în podul Casei
de Streajă, - clădită din bârne și cam ruinată. Jos erau
strejenții culcați în jurul unui foc, vreo câțiva adormiți. Cei
din pod au găsit o gaură drept deasupra focului și luând fân
din podul Strejei, îi dădeau drumul să cadă jos în marginea
focului. Flacăra se-ntindea spre cei adormiți și deodată îi
făcea să trăncănească. Pe Unchiul D-tru era să-l ardă la
mână, și-atunci le-a dat lor în gând de păcăleală.
Altădată, era toamna, se curățau porumbii de foi, au
făcut un păpușoi ce semăna bine cu un om cu paru-n mână,
și l-au suit pe gardul lui Costea Papa. Când a ieșit pe-afară
Costea, a văzut pe unul cu paru-n mână și a luat-o la fugă. A
ieșit și Floarea, și a-nceput să întrebe care este acolo? Dar
văzând că nu vrea să răspundă, l-au luat amândoi la drăcuit
și înjurat, apoi s-au pus să-l roage să plece, amenințându-l
că-l dau pe mâna jandarmului. Însă degeaba, el nici nu
clintea din loc.
Atunci a luat Papa un pietroi și după ce s-a apropiat
mai mult de ușă, l-a aruncat în capul omului cu parul în
mână, care a căzut la pământ.

93
 Când s-au dus lângă el, temându-se că poate l-au
omorât, au văzut un păpușoi.
Dumineca era liber. Se ducea fie la biserică, fie-n
altă parte. Vara de obicei băieții și fetele se adunau în
„Culma”, deasupra de pădurea statului, într-o poiană lângă
drumul din marginea lăstarilor. Acolo se făcea horă și se
întâlneau tinerii din Izvor, Hoțu, Hinova, Cârjei și Bistrița.
De la nedei și hori nu lipsea decât rareori. Căci după
idealismul vag din școală, el devenise un romantic entuziast.
Căuta plăcerile, luxul. Mi-aduc și acum aminte că odată, la
bâlciul Floriilor, își cumpărase niște haine frumoase și se
fotografiase.
Odată era să împuște pe a lu Brăgan cu un revolver.
Ei amândoi au fost și la Post odată, bănuiți de niște rele pe
nedrept. La țară se petrece foarte frumos pe la însoroțit,
vrăjit, - care s-a făcut și la noi acasă într-o seară. Nu mai
vorbesc de celelalte sărbători mari: La Paști, Crăciun etc.
Atunci frate-meu avea mai multe succese de societate, în
conversație și întrecerea pe lângă fete, căci la horă juca
frumos, dar cumpătat. În fundul sufletului său era om
cumpănit, judecându-și toate faptele, înainte de a le face. De
aceea era plăcut și oamenilor mai vârstnici, cari îl prețuiau
ca pe un băiat așezat, vrednic și cuminte.
Hora înainte n-a luat-o decât de vreo 5-6 ori, dar
acesta nu era un motiv.
Fiind lipsit de îngâmfare, îi plăceau mai mult
petrecerile intime, neprefăcute, decât horele, unde este
prețuit după haine și obrăznicie. De aceea seara, pe la focuri,
toamna pe la clăcile de curățat porumbii ori de tors, era mai
bucuros. Într-o seară venise Leanca pe la Dada să lucreze
amândouă la niște râuri de Crăciun. Frate-meu s-a îmbrăcat
posnaș, prefăcut, și apoi a bătut la ușă. Ele uitaseră de el că
plecase în sat, și socoteau că e vreun om străin. Iar când au
văzut o mogâldeață intrând pe ușă speriată cu un par în
94
mână și niște coarne în cap, - au început să țipe amândouă
și, trăgând căpătâielile și păturile, și le-au pus în cap.
În urmă abia au lăsat păturile jos, după ce le-a spus
mama că „e Dumitru”. Cât despre mine, mă răzimasem
tocmai într-un colț de pat, subt un căpătâi.
Într-o iarnă a fost cumnat de mână la Ioana lu
Popescu. Știu că-într-o seară desculțându-se, eu îi dam cu
pumnii în spate, - jucărie - și mă miram că de ce nu-l doare
și nu plânge.
Tot pe-atunci adusese un jurnal și ne citea că un
maior german s-a suit într-un aeroplan, de unde, dându-și
drumul jos cu o umbrelă, a căzut într-o mocirlă până la brâu.
Pe-atunci eu eram prin cls. I-a primară. Îmi făcusem
case și jucării din carton și stam toată ziua cu ele după sobă.
Dada se ducea și ea să ajute miresei la lucru și a fost acolo
când a bătut Popescu pe Ioana fiindcă îi ținuse Vasile lui
Burducea fusul. Popescu era beat. După întâmplare, băieții
tot veneau la geam și-l necăjeau. La nuntă am fost și eu: tata
suise pomul tocmai în vârful unui salcâm, de l-au apucat
șimienii cu mare greutate.
Cumnatul de mână a fost și la Șimian, de-a cuscrii. A
păstrat de-acolo amintiri frumoase. Nici unul nu l-a putut
păcăli, ba i-a făcut de s-au păcălit singuri, cu ardeiul, sarea
etc. Povestea mai ales despre una, Măriuca, cea mai
nestajnică dintre (toate) fetele de acolo.
Dragostile. Frate-meu a avut o atracție deosebită
pentru fete, și poate că prea s-a lăsat în voia inimii. Dar și
fetelor le plăcea de el, la toate. Sița lui Guriță zicea de mine
că mă fac frumos „ca nana Dumitru”.
Cred că vârsta dintre 16 și 21 ani a fost cea mai
frumoasă din viață-i.
Pe la 16 ani trăia bine cu Sofia lui Cîrtog, frumoasă
fată dar săracă. Erau și aproape, vecini. Mai în urmă ea s-a

95
măritat la Prunișor, după un om bun; dar n-au avut împreună
nici un copil.
Pe aceeași vreme și până mai târziu a trăit bine cu
Maria lui Iovănescu, fată voioasă și muncitoare, care s-a dus
apoi după C-tin a lu Dinu și a murit de scarlatină prin spital,
(….) după ce mai întâi i-a murit copilul de aceeași boală.
Frate-meu ne spunea în glumă că el intra în curte la
Iovănescu și nu zicea cățelul nici ham; că nici pe drum pe el
nu-l latră câinii ca pe alții, iar când sare vreunul, îndată se
lasă, fiindcă știe să vorbească frumos cu el.
Cineva spune că la nunta Ioanii lu Popescu ar fi
strâns el pe Ioana, Bombonărița, a lu „Frigare”. Se poate,
căci ea nici acum nu-i uită.
A iubit însă mai puternic pe Fîrsina lui Toma
Ismană, pe-atunci o fată oacheșă, cu ochii scânteietori și păr
negru, foarte cochetă și drăguță.
Era într-un amurg, se-ntorceau vitele-n sat și frate-
meu venea cu ea împreună. Țin minte că avea niște ochi
dominatori negri. Altădată, pe vremea seceratului, Fârsîna a
venit la noi să bea apă. Oamenii lui D-tru Guran, mi se pare,
treceau prin sat. Era și Tomoaica și Fîrsîna a pus-o să dea cu
boabele pe pragul casei celei noi, care se-ncepuse. Boabele
n-au dat bine, - era vorba de ea și frate-meu, căruia îi trăgea
nădejde.
Boabele n-au greșit. Într-adevăr, frate-meu a urât-o,
căci era prea leneșă, apoi se vorbeau multe despre ea și
Pătru lu Codrescu. Totuși ea s-a măritat la Cîrjei și trăiește
binișor.
O alta pe care a avut-o multă vreme de ibovnică este
Lia lui Ion Dincă, „Puica”. Pe vremea ei aceasta a fost cea
mai veselă și mai glumeață fată. Se știa de la depărtare pe
unde trecea ea, căci toată ziua cânta și huhureza. Cea mai
plăcută amintire muzicală a mea e legată de amintirea ei:
treceam cu oamenii la secerat pe Culmea Valea Gardului, eu
96
eram mic de 4-5 ani, și fetele cântau îngânându-se-n glas. La
alt secerat, frate-meu spunea cum toată ziua oamenii au
petrecut pe socoteala glumelor lui. Lia lui Dincă era cu
Fîrsîna la un loc, el lega după ele și spunea brașoave,
numindu-le „babele” lui; oamenii râdeau, că adică ele erau
două neveste.
Din doi ani cât a fost cu steaua, știm că odată se
dusese la Ion Dincă. Acesta avea o mâță, care se tot suia în
poala unui băiat și nu-l lăsa în pace, iar în sobă avea băgată
o oală.
Dintre toate însă, cea mai bună, i-a fost Veta lui
Călugăru, foarte frumoasă, - cea mai frumoasă din sat. Fată
de cârciumar, trăise răsfățată și era un fel de orășeancă. S-au
avut mult amândoi. Se întâlneau des, pentru că se făcea horă
sus la Călugăru, în fața cârciumei. Ajunseseră foarte
familiari. Tocmai de-aici frate-meu își făcea un merit, căci
deși a avut ocazia, totuși a căutat să rămână cinstit.
Odată ea a făcut o glumă proastă: cum el sta pe
bunar, l-a-mpins înspre lanț, bineînțeles că l-a ținut să nu
cadă. La o horă unde cânta D-tru Pârvoanei, a făcut mare
haz c-o glumă: pe când cânta acesta, muștele jucau pe sus,
prinseseră hora după fluier.
Frate-meu a stat mult timp la-ndoială, căci voia s-o
ia de nevastă. Însă el s-a dus în armată și la un an după asta
ea s-a măritat la Peri, iar la nunta ei am fost și eu. Lui i-a
părut foarte rău. Se mângâia doar cu gândul că era prea
leneșă, prea liberă. Și nici nu i-a mers bine ei, fiindcă s-a
stricat cu totul pe-acolo pe la Peri, în 1921 a vrut să se
spânzure, căci se ținea cu cumnatu-său.
Alte fete cu cari tăinuia, - mai rar - sunt: Ana lui
Guran; una a lui Dunărințu de la Hinova, apoi a lu Ștefan
Burducea, cu care tăinuia rar înainte de armată.
Însă frate-meu n-a fost așa, un „Don Juan”, unu care
toată ziua să se țină de fusta fetelor. A fost pasionat de multe
97
ori pentru câte una din ele, dar nu-și pierdea măsura cea
dreaptă și nu era un pierde-vară cum a fost Pătru a lu
Condescu. Avea și alte ocupații.
Când era mic, își trecea timpul iarna cu vitele și cu
prinsul păsărilor cu dovletele tăiat în două, ori alte jocuri și
distracții.
Așa, de multe ori juca țintar cu Unchiu Dumitru și cu
tata. De când am intrat eu în clasa I-a, mă supraveghea, mă
îndruma, mă lăuda și-mi da curaj. Foarte rar îmi arăta, dar e
destul îndemnul. El mi-a dat această direcție, pe care o țin și
acum, până și în carieră tot el mi-a făcut alegerea la
Medicina Militară. De când am fost în clasa I-a, știam că voi
urma la liceu.
Cu părinții se-nțelegea; totuși muma era tot rea de
gură, îl certa, îl făcea leneș, nărod. Câteodată, - foarte rar -
se certa și cu tata, și-l învinuia că nu l-a dat la școală, că n-a
cumpărat pământ mai mult când se vindea ieftin pe la boieri.
Când era supărat se purta rău și cu vitele, dar asta nu
se-ntâmpla des. Avea o fire idealistă, veselă, încrezătoare.
Privire visătoare, senină, atrăgătoare. Mersul obișnuit era
legănat - tremurător, cu o grație leneșă, felină, ușoară.
Statura mai mult scundă, trup bine făcut, - în urmă slăbise și
îi ieșiseră niște brubințe pe față, iar în barbă niște pecingine
ce-l supăra la ras, - altfel nu se cunoșteau.
El spunea că într-o manevră ar fi avut atacuri de
oftică (oftat) și că doctorii i-au dat niște doctorii: nu știu
dacă va fi fost adevărat, eu nu cred.
Avea dureri de măsele de pe la 19 ani, că s-a dus la
Costică la Primărie, de-a scos una, și a cumpărat „Diana”.
Bolnav a fost de vreo două-trei ori, câte o zi sau
două. Dormea mult, căci se și obosea mult.
Mânca mai mult de dulce, mai ales după armată.
Țuică nu mai voia să bea, de când se îmbătase la nunta lui
vără-su, D-tru lu Brăgan. Chiar vinul îl bea în mică măsură.
98
În armată își scrântise o mână la ocnă, dar se vindecase.
Avea mușchi puternici.
Prea mult muncea și prea îl frământau multe griji.
Poate că era și surmenat puțin fizicește.
Era foarte iubitor de curățenie. Aproape în fiecare
dimineață se spăla pe jumătatea de sus a trupului.
Suferea poate puțin de autointoxicație, dovadă ar fi
brubințele de la bărbie.
Părul îi era castaniu, des, și-l purta în freză, în
ultimul timp. Barba și mustățile însă erau galbene (roși).
Într-un rând le cănise negru, mai mult în glumă. Avea ochii
albaștri deschis. Cam asta era înfățișarea trupească.
În privința ţinutei, purta haine de dimie neagră.
Odată avea niște pantaloni albi de ațișoară. În cap purta
căciulă neagră de oaie, vara pălărie de postav: neagră și
vânătă. Când fusese mai mic, avusese și pălărie de paie,
făcută de el.
Pe la 17-18 ani și-a cumpărat un costum bun de
haine de la oraș; ghete bune, umbrelă, cisme, cravate, o
batistă de mătasă în culori bătătoare la ochi. Hainele aveau
culoare cafenie și aveau dungi mărunte.
În urmă își făcuse mantaua de lână pe care am purtat-
o eu pân-acum și tot nu s-a rupt. Tot la 18 ani își luase
căciulă de astrahan.
La 18 ani! Atunci a început o viață nouă pentru el,
viața omului practic, a omului de casă. La această vârstă
începe să fie sătul de jocuri și petreceri copilărești. Viitorul i
se pune în față cu grijile sale, făcându-l să devină mai serios,
mai realist.
Avea deja vârsta la care trebuie să se însoare omul și
el n-avea nici casă, nici avere multă ca alții - tocmai pe-
atunci se plăteau pământurile de la Cocoana Anica și de la
Boer.

99
 5. Interviul cu Ștefan Odobleja realizat de
Aristide Buhoiu

Încercați să vă imaginați acum, în toamna anului

1982, o confruntare a celebrilor scriitori de literatură
științifico-fantastică de altădată, cu realitățile contemporane.
Într-o lume ce părea neverosimilă bunicilor, fie că era vorbă
de geniul anticipativ al lui Jules Verne sau a altui scriitor, au
apărut în zilele noastre lucrări, fapte, acțiuni care depășesc
cu mult imaginația autorilor nu foarte vechilor cărți până
mai ieri socotite îndrăznețe. Iată, roboții există, se
diversifică, preiau o parte din munca omului în acțiunile
sale.
Rămânem să ne punem o întrebare: ar fi fost posibile
toate acestea fără cibernetică? Știința care are ca obiect,
printre altele, studiul matematic al legăturilor, al comenzilor
și controlului în sistemele tehnice. Desigur că nu poate fi
vorba de lumea roboților fără această știință de sinteză care
împinge omenirea pe un imens salt pe scara istoriei.
Probabil că, între victoriile cele mai spectaculoase
ale științei și tehnicii din acest secol XX, astronautica
figurează alături de extraordinarele descoperiri din fizică,
medicină, chimie.
Privirile omului au devenit mai pătrunzătoare.
Mintea și mâinile lui au pătruns cu adevărat în spațiul
interplanetar unde altădată doar luneta modestă a lui Galilei
ne îngăduia să aruncăm o simplă privire.
Desigur, numai prin studiul matematic al sistemelor
de autoreglaj, prin relații de comandă și control, s-a putut
ajunge aici, sau altfel zis, folosindu-ne de știința „cârmaci”,
ca să revenim la originea cuvântului grecesc ce i-a dat

100
numele, adică la cibernetică, oamenii au făcut acest uriaș
pas dincolo de Terra.
Ei bine, gândindu-ne la toate acestea va trebui să
evocăm o pătrunzătoare minte românească, Ștefan Odobleja,
care a propus în urmă cu 45 de ani conceptul ce stă la baza
ciberneticii, sau cum afirma prof.univ.dr.doc. Mihai
Drăgănescu, „Ștefan Odobleja este cel care elaborează
pentru prima oară ideile unei cibernetici generalizate”.
A tipărit „Psihologia Consonantistă” în două volume,
1938 și 1939, care continuă să suscite interesul
specialiștilor. Punctul de plecare ar putea fi situat în anul
1939, când a apărut prima recenzie în România, dar și în
1941, când este prezentată această carte într-o revistă
americană. Urmează apoi un gol imens de 4 decenii, după
care cazul Odobleja se reia cu succes.
Ne facem, evident, o datorie de onoare din aceasta.
Părerile autorizate indică aceeași concluzie, anume
că Ștefan Odobleja nu este doar un precursor al ciberneticii,
ci are prioritatea mondială a ideii unei cibernetici
generalizate.
Deși cu mare întârziere este reconsiderat astăzi ca un
mare om de știință și gânditor, opera sa de bază „Psihologia
Consonantistă” nu este doar o lucrare de cibernetică, ci și o
operă de gândire. O filozofie a proceselor mintale și a
științei.
Există încă multe lucruri enigmatice care apar de-a
lungul vieții sale. Coincidențe stranii, contestări, care la
vremea respectivă nu i-au acordat onorurile ce i se cuveneau
fostului medic din Armata română. Va trebui să știm într-o
zi mai mult despre cei care din interes sau din ignoranță au
barat drumul acestui român de geniu.
Televiziunea se mândrește că deține un document
cinematografic unic, filmat în 1978, cu puțin înaintea morții

101
savantului, o peliculă cu valoare istorică, singura de acest fel
care ne-a rămas de la Odobleja.
Redăm mai jos integral interviul realizat de
Aristide Buhoiu:
Aristide Buhoiu: Se pare că Ștefan Odobleja este
primul om din lume care, pe baze științifice a propus
primele mașini gânditoare. Aceasta se întâmpla în anul
1938. Ne-ar interesa să știm, cum au fost primite ideile dvs.
atunci?
Ștefan Odobleja: mulți specialiști, chiar și din
marele public, le-au privit drept idei științifico-fantastice.
Nu prea au fost luate în serios. Totuși, câțiva dintre
specialiștii noștri, printre care aș cita pe prof. Gheorghe
Zapan, prof. Lothar Rădăceanu, prof. Bagdasar au luat în
considerație și li s-a părut că sunt destul de realiste așa cum
erau documentate acolo, în cartea aceea.
Aristide Buhoiu: Unde ați elaborat lucrarea?
Ștefan Odobleja: Lucrarea am elaborat-o la Lugoj.
Aristide Buhoiu: Locuiați la Lugoj?
Ștefan Odobleja: Da, eram medicul Regimentului
17 Infanterie din Lugoj.
Aristide Buhoiu: Și care au fost principalele idei pe
care vi le-ați propus în această lucrare?
Ștefan Odobleja: Sun vreo 40-50 idei importante,
care rezultau și pentru care militam în această lucrare și
printre ele aș putea cita: mecanizarea și fizicizarea gândirii,
binaritatea, circularitatea, rezonanța, acordurile și
propunerea ca să se treacă la aplicații practice în această
direcție.
Aristide Buhoiu: Și cartea ați tipărit-o la Lugoj în
limba franceză?
Ștefan Odobleja: Da, am tipărit-o la Lugoj, după
aceea am propus-o editurilor din Paris și am aranjat

102
contracte cu Editura Libraire Maloine din Paris, care a
editat-o și a difuzat această lucrare.
Aristide Buhoiu: În momentul respectiv, deși era în
1938, dvs. anticipați care vor fi aplicațiile practice ale
ideilor pe care le propuneați?
Ștefan Odobleja: Da, am întrevăzut toate aceste
aplicații și binențeles s-au concretizat așa cum s-au realizat,
dar îmi permiteți să vă citez din lucrarea mea, chiar la pag.
733, eu scriam următorul lucru: „Este o consecință a legii
reversibilității care ne permite să mecanizăm gândirea, să
realizăm gândirea instrumentală. Gândirea tehnică sau
tehnicizată, gândirea artificială și provocată. Grație
reversibilității psiho-fizice noi putem să materializăm și
mecanizăm actul creației. După mecanizarea simțurilor și a
observației de către aparate detectoare și înregistratoare,
după materializarea memoriei prin cărți și biblioteci, după
mecanizarea reacțiilor motrice prin diferite mașini, după
substituirea secrețiilor prin produse fabricate, iată rândul
elaborării de a fi mecanizată”. Mai jos scriam: „fără îndoială
mașina de inventat nu este încă inventată dar noi putem să
întrevedem crearea ei peste puțin timp”.
Aristide Buhoiu: Și acestea, peste puțin timp, au
devenit destul de repede, 15-20 ani. În 1948, deci la 10 ani
de la lucrarea dvs., apare lucrarea care fondează
cibernetica. Cum se explică tăcerea dvs. atâția ani de zile?
Ștefan Odobleja: Războiul m-a concentrat asupra
temelor de război. Nu m-am mai putut ocupa în timpul
acesta de știință și de teoriile mele. După terminarea
războiului am rămas retras în satul natal, așa că am rupt
legăturile cu cercurile științifice și, foarte târziu, am aflat
despre cibernetică și de altfel am aflat despre ea pe căi
ocolite și ideile care erau de fapt și în cartea mea din 1938,
erau, de data aceasta, redate într-un mod diferit, sub termeni

103
schimbați și de multe ori redate într-un stil ermetic, greu de
înțeles, după moda care se instalase ulterior.
Aristide Buhoiu: Dar, aflăm că dumneavoastră
continuați ceea ce ați început în anul 1938. Și la ce lucrați
în acest moment?
Ștefan Odobleja: N-am putut să mă despart de
pasiunea ce mă cucerise, așa că, în continuare, în ciuda
vicisitudinilor și a împrejurărilor contrarii, am continuat ca o
distracție, ca o muncă, sau ca o deprindere, elaborări în
direcția acestei psihologii care era, de fapt, în mare parte o
logică. Am continuat, deci, un fel de perfectare a unei logici
pe care aș putea să o redactez, care se găsește în câteva lăzi
de concepte scrise la repezeală, pe care ar trebui să le
redactez pentru publicare, care cred că ar prezenta un interes
poate egal cu cel al psihologiei consonantiste. Aștept însă să
termin acest litigiu cu cibernetica, aștept să apară cartea de
la Craiova, după care m-aș dedica definitiv acestei logici pe
care intenționez să o elaborez și să o dau tiparului.
Aristide Buhoiu: Astăzi cibernetica are implicații
aproape în toate domeniile. Dar cum vedeți dvs. prezența ei
în anii care urmează, în secolul XXI, poate, chiar?
Ștefan Odobleja: În anii care urmează, după părerea
mea, eu cred că cibernetica va face pași tot atât de
impresionanți, ca cei care i-a făcut între anii ’38 și ’78 și,
după părerea mea, pentru ca să realizeze acei pași,
cibernetica, ciberneticienii vor trebui să se inspire din nou
de la psihologie și logică și să mecanizeze, să fizicizeze, să
mașinizeze și alte principii pe care încă nu au reușit să le
mașinizeze. Printre ele aș putea să citez principiul acordului
și al rezonanței, principiul selectivității prin rezonanță. Vor
apare atunci niște mașini și mai miraculoase decât acelea pe
care le-am enumerat acum decurând.

104
 Comentariu Aristide Buhoiu:

Odată cu trecerea timpului ne-am dat seama tot mai

mult de valorile operei sale. După trecerea lui în neființă, în
toamna lui 1978, comentariile, în loc să scadă, s-au înmulțit.
Poate și datorită faptului că, sub toate aspectele, cibernetica
este astăzi o prezență tot mai vie.

105
 6. Interviu cu Ștefan Odobleja Jr.

Odobleja, în Enciclopedia Larousse, este consemnat ca

precursor în cibernetică, o recunoaștere făcută cu mare
obiectivitate
Ion Jianu: Pentru cei care nu cunosc cazul Ștefan
Odobleja: volumul său „Psihologia Consonantistă”, a
apărut în 1938, la Paris, cu zece ani înainte de opera lui
Norbert Wiener, cel considerat oficial părintele acestei
științe. Și în loc de un Premiu Nobel pentru olteanul Ștefan
Odobleja, ne-am ales cu o iluzie?
Ștefan Odobleja Jr.: „Psihologia Consonantistă” a
apărut la Paris în anii 1938-1939 în două volume:
Psychologie Consonantiste, Librarie Maloine, Paris. Și,
atenție, cartea a fost anunțată ca fiind gata de tipar încă din
anul 1937. Acest anunț a fost făcut cu ocazia Congresului
internațional de medicină militară ținut la București în acel
an (1937), unde tatăl meu, dr. Ștefan Odobleja, a obținut
premiul „Medic general Alexandru Papiu” cu lucrarea La
Phonoscopie și a lansat un prospect prin care anunța că
lucrarea despre psihologia consonantistă este gata de tipar.
La acel congres din Capitala României (1937), fiind
internațional, au participat medici militari avizați din toate
țările. Un larg interes asupa conținutului cărții tatălui meu l-
a manifestat medicul șef al Flotei a 7-a americană din
Mediterana, Wiliam Seaman Bainbridge, care a anunțat
această apariție în Statele Unite ale Americii. Totodată,
revista americană „Psihological Abstract”, care publica în
coloanele ei cele mai de vârf cercetări obținute în întreaga
lume, a făcut o recenzie „Psihologiei Consonantiste”.
De ce am ținut să reamintesc aceste amănunte?
Pentru a arăta celor care nu cunosc cazul Odobleja faptul că
tatăl meu a fost cunoscut în acei ani pe plan internațional,
deoarece el a participat cu articole de specialitate la
106
întrunirile științifice, întruniri la care s-a făcut repede
remarcat datorită ideilor sale de avangardă la acele timpuri,
iar lucrările sale au fost redactate într-o limbă de circulație
internațională, limba franceză.
Ștefan Odobleja a fost conștient de originalitatea
ideilor sale și de aceea s-a adresat lumii științifice
internaționale. El, ca medic, a prevăzut începerea războiului
la care a participat activ ca medic (militar) de regiment și nu
era convins că va scăpa cu viață. A suportat grozăviile celui
de-al Doilea Război Mondial, iar după încheierea acestuia a
fost învinuit, ca orice ofițer activ (medic de regiment), că a
luptat pe frontul de răsărit. Așa stând lucrurile nu era
momentul să mai aducă la cunoștință că a scris în limba
franceză, când în țara noastră apăruseră liste cu cărți epurate
și cărora li s-a dat foc în public... Dacă comiteai
„imprudența” să deții unul din titlurile epurate, te alegeai cu
opt ani de temniță!
Manea Mănescu și acoliții lui - piedici lui Odobleja.
Ion Jianu: În România nu i s-a recunoscut, până la
un moment dat, valoarea. A fost ales post-mortem membru
al Academiei Române, dar ulterior nu a mai fost ignorat și
nerecunoscut în România…
Ștefan Odobleja Jr.: Uitați prin ce moment a trecut
țara noastră? După război România a fost izolată de lumea
liberă, nu se putea lua legătura cu Occidentul ş.a.m.d. Într-o
noapte în anul 1953, au fost arestați toți medicii militari de
pe cuprinsul țării… România era înconjurată de sârmă
ghimpată și condusă de la Moscova prin politicienii acelor
vremuri de teroare stalinistă. A urmat o perioadă de
rusificare a țării, tot ce apărea era „meritul” oamenilor de
știință sovietici, iar cibernetica era considerată o știință
reacționară, de care se foloseau imperialiștii, ca să distrugă
„minunatele” cuceriri revoluționare ale socialismului. Abia
după 1968 România a început să aibă un fel de deschidere
107
internațională, au început schimburile culturale cu
Occidentul, au apărut traduceri ale clasicilor și
reconsiderarea autorilor care pe nedrept au fost interziși. În
acea perioadă, tatăl meu era permanent în contact cu lumea
științifică, urmărind aparițiile din publicațiile de atunci din
România: „Contemporanul”, „România literară”,
„Tribuna”, „Săptămâna”, „Flacăra”, „Orizont” și altele,
publicații cărora li s-a adresat prin articole și care au fost
luate în seamă din ce în ce mai mult. Au apărut discuții
polemice cu diferiți specialiști, cum a fost N. Mărgineanu de
la Cluj, care a predat la Harvard. Acesta, inițial, a fost un
partzan al lui Norbert Wiener, dar după ce a cunoscut
Psihologia Consonantistă a tatălui meu a admis că există
similitudini între cele două opere. De asemenea, tatăl meu s-
a adresat Academiei Române cu un memoriu care a atras
atenția specialiștilor de înaltă ținută academică și care au
analizat cu multă atenție și discernământ opera lui Odobleja.
Printre aceștia aș enumera: prof. Ion Străchianu, prof. Al.
Olaru, prof. Șchiau, prof. Victor Săhleanu, Vasile Pavelcu,
Pantelimon Golu, Mihai Golu, Paul Postelnicu, Cezar Buda
și cercetători străini: Robert Mantz, J.Rudal, D.I. Szekely, L.
Shiberni.
În 1975 a avut loc la București, Congresul
Internațional de Cibernetică și Sisteme, unde Odobleja a
participat cu lucrarea „Psihologia Consonantistă” și a reușit
să prezinte și o expunere. Și asta, susținerea expunerii, s-a
putut face numai cu aprobarea șefului secției de cibernetică,
prof. Masturzo din Italia, deoarece anumiți așa-ziși
ciberneticieni români, printrecare și un anume I.C. Bilciu au
făcut tot ce e posibil să nu se afle că în România a apărut
„Psihlogia Consonantistă” a lui Ștefan Odobleja! Acest
Bilciu făcea parte din acoliții lui Manea Mănescu, cel supus
familiei conducătoare și în mod special „savantei de renume
mondial”. Începând cu 1972, „Psihologia Consonantistă” a
108
fost întoarsă pe toate fețele de academicienii Mihai
Drăgănescu, Alexandru Surdu, prof. Cornel Țăranu, Titus
Dumitrescu, Liviu Petrina și alții.
Ion Jianu: Cu câteva săptămâni înainte de a muri,
tatăl dumneavoastră a avut un fel de bucurie, respectiv
prezentarea la un congres de cibernetică din Amsterdam a
unei lucrări de specialitate, lucrare publicată în lucrările
congresului. Oferiți-ne amănunte…
Ștefan Odobleja Jr.: În august 1978 a avut loc
Congresul de cibernetică și sisteme de la Amsterdam, unde
s-au aniversat 30 de ani de la apariția ciberneticii lui Norbert
Wiener. Datorită faptului că Ștefan Odobleja era țintuit la
pat de o boală nemiloasă, cu toate că a avut toate formele
internaționale de participare, s-a hotărât în ultimă instanță,
ca lucrarea sa, Diversitate și unitate în cibernetică, să fie
prezentată de un delegat, ing. Stelian Bajureanu. După
prezentarea lucrării lui Odobleja, s-au scandat 140 de ani de
cibernetică”, deși se aniversau „30 de ani de cibernetică” și
pe Norbert Wiener!. Lucrările congresului internațional de
cibernetică și sisteme din 1978 au fost conduse de J. Rosse
care, văzând recunoașterea priorității românești, a venit în
România și a pus medalia N. Wiener în pieptul lui Nicolae
Ceaușescu pentru merite în cibernetică. Și asta pentru a
câștiga protecția conducătorilor români și care doreau să fie
gratulați cu înalte distincții științifice. Să nu uităm că se
purta cu emfază de către Elena Ceaușescu titlul de
academician de renume mondial. Unul din apropiații
familiei conducătoare, Manea Mănescu, care se ocupa de
cibernetică, a început să restricționeze avântul intern dar nu
a putut să stăvilească recunoașterea internațională. În anul
1982 a avut loc la Lugoj o masă rotundă la care s-a decis
înființarea Academiei de Cibernetică „Ștefan Odobleja” cu
sediul la Lugano în Elveția, după codul elvețian.
Președintele de onoare al acestei academii a fost prof. Iosif
109
Constantin Drăgan, iar președinte executiv prof. Paul
Postelnicu, cel care avea inventate patru legi în cibernetica
tehnică.
Editura „Scrisul Românesc” i-a tergiversat tatălui
meu apariția cărții.
Ion Jianu: „Editura Scrisul Românesc” i-a publicat
tatălui dumneavoastră o lucrare, dar, din păcate, postum. A
apucat s-o vadă însă în șpalt.
Ștefan Odobleja Jr.: Ștefan Odobleja a scris
„Psihologia Consonantistă și Cibernetica”. Este adevărat că
tatăl meu a văzut cartea în șpalt, el fiind atunci bolnav pe
patul de suferință. În 1978 cartea a apărut, într-adevăr, după
ce tatăl meu a murit. Ar fi trebuit să apară mai înainte, dar
redactorul de carte de la Editura „Scrisul Românesc”, Ion
Rusu-Șirianu, nu era prea consecvent în redactare, deoarece
avea apucături… bahice. Tatăl a fost foarte supărat pe
indolența și neseriozitatea acelui redactor. În această lucrare,
Ștefan Odobleja, autorul „Psihologiei Consonantiste”, a
arătat paralelismul dintre cibernetica lui Norbert Wiener și
cartea sa, a explicat cu lux de amănunte asta, dar multe au
fost interzise de către cenzura vremurilor, după cum,
ulterior, a recunoscut Ilarie Hinoveanu, directorul de atunci
al Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova.
Apropo de apariții: în 1979 a fost publicată lucrarea
colectivă Precursori români ai ciberneticii (Editura
Academiei Române), carte în care sunt recunocute, la nivel
academic, meritele tatălui meu, iar în 1981, Academia
României i-a consacrat lucrarea Odobleja betwen Ampere
and Wiener. Această culegere de studii a fost difuzată în
întreaga lume, iar tatălui mei i s-a conferit titlul de
academician postmortem.
În 1984, altă lucrare a văzut lumina tiparului la
„Scrisul Românesc”: Introducere în logica rezonanței (o
parte din scrierile inedite ale lui Ștefan Odobleja). Prefața
110
este de Constantin Noica, iar îngrijirea ediției, studiul
introductiv și notele au fost alcătuite de academicianul Al.
Surdu.
Ion Jianu: Enciclopediile străine însă nu-l
menționează pe tatăl dumneavoastră ca fiind precursorul
mondial al ciberneticii. Se mai poate repara ceva în acest
sens, ce-i de făcut, cine ar putea să întreprindă demersuri
oficiale?
Ștefan Odobleja Jr.: În Enciclopedia Larousse este
consemnat Ștefan Odobleja ca precursor în cibernetică.
Această recunoaștere este făcută cu mare obiectivitate.
Enciclopedia Britanică este mult mai politizată și asta
deoarece J. Rose, cel care a condus congresele internaționale
de cibernetică din perioada 1975-1978 și a decernat medalia
de cibernetică lui Nicolae Ceaușescu (gafă politică!), este
obligat să treacă sub tăcere meritele lui Ștefan Odobleja. Să
nu uităm alt amănunt: în mișcarea francofonă, Odobleja
alături de Panait Istrati sunt recunoscuți ca vorbitori și
creatori în limba franceză.
Au apărut și legende despre tatăl meu.
Ion Jianu: tatăl dumneavoastră a fost nemulțumit de
nerecunoașterea meritelor și s-a scris că ar fi murit sărac și
oarecum neînțeles. Așa a fost?
Ștefan Odobleja Jr.: Tatăl meu a fost poate
nemulțumit pe oamenii de știință români care l-au
împiedicat de multe ori să afirme perenitatea ideilor sale.
Neînțeles a fost, deoarece mulți participanți la
congrese și simpozioane chiar și acum constată că Ștefan
Odobleja este un om al prezentului și al viitorului, fapt ce se
confirmă din ce în ce mai mult în ultimul timp.
Nu a murit sărac, toată viața a fost un om pedant. În
ultimii ani ai vieții a fost un om puternic, dar a primit
destule lovituri. Printre care: incendierea casei natale din
satul unde s-a născut (Valea Hoțului, astăzi Ștefan Odobleja,
111
comuna Izvorul Aneștilor, Mehedinți), eveniment întâmplat
imediat după Congresul de cibernetică din anul 1975.
Ion Jianu: Ce v-a spus în ultimele clipe ale vieții din
1978?
Ștefan Odobleja Jr.: să nu visez la piscuri înalte,
„că ți se par foarte aproape, dar n-o să le atingi niciodată”.
Eu, din fericire, nu puteam fi bănuit de aceste vise, deoarece
eram un om pragmatic datorită formațiunii mele de inginer.
Ion Jianu: tot ce s-a scris despre tatăl
dumneavoastră este realitate? Presupun că sunt și destule
legende… Când veți scrie o carte despre viața, așa zisele
ciudățenii ale tatălui, despre anumite controverse ale operei
sale științifice ş.a.m.d?
Ștefan Odobleja Jr.: nu este real tot ce s-a scris
despre tatăl meu. Au apărut, într-adevăr, și destule legende.
Voi termina o carte despre biografia sa în care, printre altele,
voi include și anumite înscrisuri cu care vreau să arăt
adevărata viață a savantului Ștefan Odobleja: un om cu o
mare putere de muncă, cu un psihic tare. Privind spre
Olimp, el nu era atent la micile șicane făcute de „mitici”, de
pigmei. Dacă era bănuit de ceva: mereu în criză de timp.
Avea încredere în semenii săi și, mai ales, în tineret,
deoarece era conștient că ideile sale se vor confirma în
viitor. De asemenea, a vrut să lase în urma sa o operă
închegată și care să ducă către mașinile… de gândit.
Ion Jianu: Este reală informația potrivit căreia
manuscrisele lui Ștefan Odobleja însumează peste 50.000 de
file, respectiv peste zece metri liniari de manuscrise? Cât
din aceste manuscrise s-au tipărit, cât este pregătit pentru
publicare?
Ștefan Odobleja Jr.: Manuscrisele lui Ștefan
Odobleja de la Arhivele Statului însumează 150.000-
280.000 de file, din care 50.000 de file sunt manuscrise de
logică. S-a publicat, cum spuneam mai sus, Introducere în
112
logica rezonanței (scrieri inedite) și, după aprecierile
academicianului Alexandru Surdu, ar mai fi apărut încă
nouă volume de logică. Sperăm să le scoatem la lumina…
tiparului.
Proiectele Fundației Odobleja: casă Memorială, Școală de
vară.
Ion Jianu: Ce și-a propus în acest sens Fundația
„Ștefan Odobleja”, pe care o conduceți? Ce lucrări veți
publica în viitor?
Ștefan Odobleja Jr.: Fundația a tradus din limba
franceză, după 75 de ani, Fonoscopia. De asemenea,
Fundația va avea grijă de imaginea și personalitatea lui
Ștefan Odobleja, astfel încât opera sa să fie cunoscută nu
numai în România dar și în străinătate. Fiindcă ați adus
vorba despre această fundație aș vrea să ofer și alte
amănunte. Începând cu anul 2010, Fundația „Ștefan
Odobleja” împreună cu Asociația „Apolodor” l-au
comemorat pe savant printr-un simpozion desfășurat în două
ediții: Eternitate la timpul prezent. La aceste manifestări au
participat personalități ale lumii științifice, cum ar fi acad.
Alexandru Surdu, marele inventator Iustin Capră, prof. univ.
Ada Tomescu, vicepreședinte al Academiei „Ștefan
Odobleja”, acad. Liviu Șofonea, general Dumitru
Constantin, prof. univ. Horia Gligor, col. dr. Cehita Nicolae,
general dr. Nicolae Bucur, col. în rezervă Doru Caminescu,
col. dr. Popescu Nicolae. De asemenea, lucrările
simpozionului au fost salutate de dl. Gabriel Chiuzbaian,
președintele Uniunii Juriștilor din România, vicepreședintele
Asociației Internaționale a Juriștilor Democrați de la
Bruxelles.
Ion Jianu: Ce se aude cu Casa Memorială „Ștefan
Odobleja” din localitatea natală a tatălui? Când va fi
reconstruită și transformată în muzeu?

113
 Ștefan Odobleja Jr.: Fundația a demarat lucrările în
vederea construirii unei Școli de Vară (tip Vălenii de
Munte) și a ridicării Casei Memoriale, casă ce a fost
incendiată. Cu ocazia celor două ediții ale simpozionului de
care v-am vorbit, în satul natal al lui Ștefan Odobleja a fost
dezvelită placa comemorativă cu macheta Casei Memoriale,
dezvelire ce a fost făcută de către marele inventator Iustin
Capră, însoțit de cei doi strănepoți ai savantului, Răzvan și
Vlad Lăsculescu. Și asta ca un fel de mesaj… Că tineretul
va duce la îndeplinire idealurile lui Ștefan Odobleja de acum
70 de ani.
Ion Jianu: Unii cercetători devotați s-au aplecat
asupra operei tatălui dumneavoastră, dar înțeleg că
cercetarea lucrărilor savantului Ștefan Odobleja ar stagna.
Este adevărat, adică n-ar mai exista interes și buget pentru
cercetare?
Ștefan Odobleja Jr.: Nu este reală informația. În
ciuda anumitor condiții generate de criză, oamenii de știință
români se preocupă de opera lui Ștefan Odobleja din ce în
ce mai mult. S-au publicat peste zece volume despre Ștefan
Odobleja. Sunt mulțumit de faptul că ideile sale se confirmă
odată cu înaintarea în timp.
„Tatăl meu a fost un vizionar, un om al viitorului”
Ion Jianu: Ce ați mai avea de adăugat despre cazul
tatălui dumneavoastră, ceva ce nu se știe?
Ștefan Odobleja Jr.: Întrebările puse de
dumneavoastră m-au „alergat” în timp, de pe vremea
copilăriei mele și până în prezent. Poate că n-am fost foarte
explicit la anumite răspunsuri. Anumite întâmplări le voi
prezenta în acea biografie a tatălui de care v-am vorbit, o
carte care va respecta adevărul. Eu am trăit de mic lângă el,
l-am văzut cum, de-a lungul întregii sale vieți, s-a luptat. Era
un optimist, credea în tineret, credea în viitor. Era un
vizionar.
114
 Ion Jianu: Îmi puteți oferi și câteva exemple?
Ștefan Odobleja Jr.: Vă redau anumite extrase din
Fonoscopia, care a fost publicată la Paris în 1935, tradusă și
publicată în România cu ocazia edițieia II-a a Simpozionului
„Ștefan Odobleja”, la Editura Universitară din Craiova „Din
nefericire, pentru moment, posibilitățile sunt limitate”(…)
„întemeierea cunoștințelor noastre pe baze riguros
științifice, fiind prima etapă ce trebuie atinsă” (…) „ultima
etapă ce trebuie atinsă prin introducerea în semiologia
acustică a instrumentelor de precizie care își așteaptă încă
inventatorii”. Alt exemplu: „se știe, pe de altă parte, că ți-e
mai greu să te convingi de un adevăr decât să-l găsești,
pentru că adevărul a fost găsit cel mai adesea printr-o
intuiție, dacă nu printr-un hazard. În timp ce convingerea
altcuiva cere, pentru a se produce, calea deductivă, cu
silogisme grele și numeroase. Și mai mult pentru cel care l-a
găsit, adevărul îi pare ceva simplu și manifest. În timp ce
pentru ceilalți, trebuie să le ștergem opiniile anterioare,
proces întotdeauna dezagreabil și care trezește opoziții
printr-o reacție foarte naturală, ale cărei rădăcini depăseșc
psihologicul și chiar biologicul, căci fenomenele fizice deja
sunt dominate de conflictul acțiunii și inerției”. Cum
spuneam mai sus, aceste pasaje sunt extrase din prefața
lucrării „La Phonoscopie” apărută la Editura GASTON
DOIN & C-nie, Paris (1935) și tradusă în limba română în
2011. Din aceste pasaje reiese că Ștefan Odobleja era
conștient că ideile sale erau avansate față de contemporani și
așteptau venirea din urmă a tehnologiei care să le poată
confirma.
Iulie 2012

7. Memoriu

115
 În țară, recunoașterea priorității românești în
cibernetică este un drum bun. Apariția cărții de la Craiova la
„Scrisul Românesc” va contribui foarte mult la aceasta
(„Psihologia consonantistă și cibernetica”). Foarte mult a
contribuit, deja, campania susținută de câțiva specialiști
români, și în special aceea desfășurată cu deosebită
competență, prestigiu și însuflețire de către tov. Prof. ing. dr.
Mihai Drăgănescu. Va contribui și cartea „Precursorii
români ai ciberneticii”, care va apărea în Editura Academiei.
În fine, va vontribui și traducerea „Psihologiei
Consonantiste” în limba română.
Lupta pentru prioritatea românească în cibernetică
trebuie dusă în străinătate. Acolo nu s-a făcut până acum
nimic sau mai nimic. Comunicarea autorului la Congresul
Internațional de Cibernetică de la București, august 1975, a
fost, desigur un început, dar ea a fost trunchiată în „Actele
Congresului”. Autorul a fost obligat în mod forțat să renunțe
la concluziile care decurgeau totuși în mod natural din
faptele pe care el le scotea în evidență și a fost obligat să
renunțe la indicarea în text a paginilor mai cibernetice din
lucrarea sa. Comunicarea autorului la Congresul de la
Amsterdam va fi și ea o utilă contribuție, deși se întrevăd
unele rezistențe și obstrucții. La Amsterdam se preamărește
marele Norbert Wiener, tocmai spre a-i consolida prioritatea
și meritele - multe dintre ele foarte reale și importante.
Trimiterea masivă de 600 de exemplare la
bibliotecile străine ar fi și o comemorare a 40 de ani de la
constituirea ciberneticii românești.
A nu se uita că după semnarea contractului, toate
cărțile nu îmi mai aparțineau mie în exclusivitate, ci și
editurii care urma să le vândă pe toate. Toate cărțile trebuiau
să fie trimise imediat la Paris, la Editura Maloine, încă în
1939, martie 3. Așa era bine și pentru ele și pentru mine: aș
mai fi primit şi bani, aș fi acoperit cel puțin cheltuielile de
116
tipărire. „Nu am încasat decît 20 000 lei în 1939 prin Banca
Națională din Hotin”, din nefericire editorul meu a avut
ideea nefastă de a-mi cere să i le trimit în rate, pe motiv că
el nu are suficient spațiu de depozitare. Nu a prevăzut
venirea războiului cu greutățile de circulație.
A nu se uita deci că „Pihologia Consonantistă” era o
carte destinată străinătății, în primul rând, destinată a fi
difuzată în toată lumea, nu numai în România și Franța. Ar
trebui să fie luat în considerare acest lucru și acum, când eu
o ofer gratuit.
Nu e ușor, calitatea de cibernetică a „Psihologiei
Consonantiste” numai citind-o pe acesta un neavizat. După
câte știu, numai dr. Alexandru Olaru, de la Craiova, iar în
străinătate numai dr. Joseph Neumann din Paris, au sesizat,
prin ea însăși, această calitate.
Pe de altă parte, nu poți convinge pe cititor de
adevărul de mai sus numai afirmând laconic această calitate.
Prologul anexat la carte are rolul de a pune acea
problemă sau teză în fața cititorului, de a-i trezi curiozitatea
să verifice ciberneticismul acelei psihologii. Mergând și mai
departe, el îi dă cititorulu, o largă enumerare a motivelor
care justifică ciberneticismul acelei cărți, listă care de altfel
este o inserare a definițiilor multiple propuse pentru
cibernetică. Ceva mai mult, acel prolog nu trece în revistă
numai totalitatea motivelor justificative, ci, pentru fiecare
motivare în parte, îl orientează pe cititor indicându-i pagina
din carte unde acest motiv se află cu deosebire expus.
Interesul țării nu este să se rețină cartea în țară, ci
să fie distribuită cât mai abundent în străinătate, ca
document al priorității românești în cibernetică. A o reține în
țară ar fi o deservire a țării și un rău serviciu propagandei
naționale.
Operațiunea trimiterii trebuie efectuată cât mai
urgent posibil - imediat și masiv. Sunt pățit de întârziere - în
117
1939, când editorul a avut nefericita idee să le trimit pe
rând. Mă tem de neprevăzut și mă tem că bietele mele
volume, în loc să fie folosite în modul cel mai util, vor
ajunge să putrezească prin vreun beci sub numele de „fondul
de aur”, sau să ajungă pe mâinile unor precupeți de brânză.
Rog pe toți bunii români să înțeleagă că urgența e o
necesitate. Rog să mă creadă c-am judecat bine problema
sub toate laturile ei. Cele 500 de exemplare ce se vor trimite
sunt 500 de semințe semănate. Chiar dacă numai jumătate
din ele vor cădea pe teren fertil, va fi totuși o mare realizare
și cea mai reușită.
03 iulie 1978 Dr. Ștefan Odobleja
ss indescifrabil
Notă
Savantul și-a pus semnătura pe data de 2 septembrie
1978
Bilanțul cărților
400 exemplare Trimise Editurii Maloine (trebuiau trimise
toate), dar editorul mi-a spus că nu are spațiu de
depozitare și să i le trimit pe rând. A venit însă
războiul și am rămas cu 1.600 de exemplare
asupra mea
150 exemplare Distribuite de mine pe cont propriu, între 1939
și 1942, bibliotecilor universitare din mai toate
țările lumii (orașele mari: Tokio, Pekin, etc.)
830 exemplare Existente (100 desperecheate, vol. II numai 715)
1.380 exemplare
Tirajul : 2.000 exemplare
Scăzut : 1.380 exemplare
620 exemplare distribuite în țară la
biblioteci, specialiști, librării,
anticari și diverse persoane

118
Avocat Kchiuzvaian Gabriel, Preşedinte al
asociaţilor juriştilor di România şi
Redactor şef al revistei Palatul de Justiţie

119
 8. Odobleja către tineri

Pentru a crea, trebuie să simțim și să elaborăm la

maximum. Pentru a crea e nevoie de intensitate: de spirit
viguros, solid și precis. E nevoie de profunzime și de
pătrundere, de inteligență divinatorie și inventivă, de
sagacitate, spirit de sinteză, mare forță de intuiție. E nevoie,
de altă parte, de multă finețe, spirit de discernământ și
analiză, aptitudine pentru lucrări minuțioase.
Pentru a crea, e nevoie de amplitudine: de o mare
bogăție de material elaborat. Bogăție de memorie: spirit
complex, larg, enciclopedic. Marile invenții au fost
elaborate de savanți care erau, în același timp, erudiți. Cu
simple incursiuni nu se poate realiza mare lucru. Trebuie
atacat pe un front larg. Numai în acest fel se poate face o
breșă importantă în frontul inamic al necunoscutului.
Pentru a crea e nevoie de durată, de perseverență, de
fixitate, de răbdare, de o idee fixă urmărită cu îndârjire,
pasiune, obsesie, concentrare durabilă și tenace. Geniul nu
este decât o îndelungată răbdare.
Trebuie să păstrăm ideile și să le lăsăm să se
maturizeze; cu cât mai mare e gestația lor, cu atât sunt ele
mai desăvârșite. Fără răbdare nu se poate realiza nimic
important. Pentru a produce ceva ce depăsește comunul,
trebuie de asemenea să muncim și să gândim infinit mai
mult decât alții. Înainte de a inventa ceva în știință sau chiar
în artă, trebuie inventat mult în igiena personală.
Pentru a crea, sunt necesare o bună memorie,
cunoștințe vaste, cunoștințe enciclopedice.
Creația științifică, filozofică, artistică sau tehnică,
cere, în primul rând, punerea la curent cu actualitatea, cu
ceea ce e deja dobândit, cunoscut, exprimat sau inventat.

120
Cere epuizarea asimilării a tot ce s-a produs în domeniul
respectiv: o vastă cultură, o erudiție specializată, concretă și
bine clasată. Se cere, prin urmare, examinarea temeinică a
tuturor lucrărilor apărute despre subiectul de care ne
preocupăm. Să nu pierdem timp cu descoperirea prafului de
pușcă sau a ceea ce este deja cunoscut.
Trebuie să învățăm folosind metoda redescoperirii.
Să învățăm fiecare lucru după mai mulți autori: să
consultăm pentru fiecare problemă cât mai multe cărți. Să
folosim jocuri de creație, jocuri de inteligență (familii de
cuvinte, derivații, sinonimii, analogii, exerciții poetice). Să
ne obișnuim cu contemplarea și meditația.
Să ne informăm în spiritul specific al creației pentru
care ne pregătim: savantul trebuie să observe și să clasifice,
filozoful trebuie să contacteze științele, să le sistematizeze,
artistul trebuie să simtă și să exprime, tehnicianul trebuie să
experimenteze și să combine obiectele reale.
Să evităm scepticismul, să cultivăm optimismul.
Știința, filozofia, arta, tehnica nu sunt deloc epuizate;
totdeauna sunt desoperiri de făcut. Fiecare trebuie să spere
că el va avea șansa cea bună. În fiecare fapt nou trebuie
presupus un mare adevăr.
Se va cultiva dragostea pentru cercetare prin lectura
istoriei descoperirilor, a vieților savanților iluștri,
autobiografii ale filozofilor, savanților sau artiștilor. Se va
cultiva curiozitatea prin probleme și așteptări.
Șă se știe, că dealtfel, toate adevărurile au trecut prin
faza de prostie; nu există un mijloc de a produce dintr-odată
adevăruri perfecte.
Trebuie să fim optimiști; trebuie să credem în forțele
și posibilitățile noastre. Dacă se dispune de o inteligență cu
puțin deasupra mediei, se poate totdeauna avea încredere în
sine.

121
 Să lucrăm progresiv; să începem cu observațiile și
ideile personale. Citind, să elaborăm. Să anticipăm și să
devansăm totdeauna lectura; să citim numai pentru a
confirma sau infirma ideile proprii. Să începem cu lectură
puțină și cu cea mai ușoară, pentru a evita inhibiția blufului.
Să citim, dacă e posibil, în ordinea evoluției științei
respective.
În timpul lecturii să ne îndoim de toți și de toate. Să
ne îndoim de toate adevărurile anterioare; să ne îndoim de
tot ce s-a spus sau s-a scris în problema respectivă. Să citim
în spirit critic, dificil și neîncrezător. Să ne îndoim de
capacitatea autorului, în ciuda eventualei sale celebrități. Să
nu admitem nimic ca absolut, să acceptăm totul sub rezervă.
Să nu ne lăsăm fascinați, idolatrizarea maeștrilor este un
mare obstacol în calea progresului. Să punem adevărul
deasupra oricărei autorități sau celebrități.
Să schimbăm, să refacem, să reclasăm tot ce citim.
Să căutăm să oferim totul în modul cel mai clar și mai
concentrat. Să căutăm noutatea și originalitatea; să reducem
la clase sau legi mai generale, să raportăm la alte lucruri, să
explicăm într-o altă manieră.
… dacă creația cere renunțare la un număr de plăceri
și de distracții, ea oferă în compensație, propriile sale
plăceri.
Să abandonăm celelalte probleme; nu se va lucra
decât la o singură mare problemă.
Să ne concentrăm la maximum asupra studiului
nostru, consacrîndu-ne în întregime asupra a ceea ce facem
la un moment dat. Marile atenții duc la marile invenții. Să
evităm diletantismul și suprficialitatea.
Să dezmembrăm tema, să atacăm separat fiecare din
părțile sale, prin concentrări succesive. Să separăm, să
diferențiem, să individualizăm, să specializăm, să distingem
fiecare problemă. Să evităm amalgamul, amestecul, masa
122
informă. Să deschidem subcapitole la fiecare pas. Să izolăm
în capitole separate: istoricul, bibliografia, critica,
aplicațiile, discuțiile. Să evităm presărarea la fiecare pas a
criticilor, discuțiilor, ipotezelor și faptelor; e mai bine ca ele
să fie separate.
… este o mare necesitate ca memoria să fie
materializată, depunând-o pe hârtii, în fișe, în dosare, care
astfel o vor suplini, substituindu-se. E o economie și o
amplificare, în același timp.
… când se citește, când se fac observații etc.
creatorul să se obișnuiască să omită tot ce nu are legătură cu
munca sa. Să-și creeze o percepție selectivă, unilaterală,
limitată, specializată. Să se întrebe mereu: ce trebuie reținut?
În ce ordine de importanță?
… trebuie insistat îndelung asupra rarelor cărți,
excepțional de bine scrise și gândite, și chiar să reluăm
lectura lor.
Să notăm tot ce merită să fie reținut: observații,
experiențe, evenimente, idei, lecturi. Să notăm toate
detaliile, toate rezultatele, toate subtilitățile. Să notăm
succesele la fel ca și insuccesele. Să notăm elementele rare,
cât și pe cele frecvente, mai ales la început când e greu de
ghicit în ce direcție se va găsi ceea ce este inportant. Să
folosim memotehnica. Să folosim fișierele generale,
memoratoarele, formularele, rezumatele, cărțile, bibliotecile.
Să notăm (să materializăm, să fixăm) senzațiile cu ajutorul
aparatelor de înregistrare: fotografie, cinematografie,
fonografie, busolă, aparate electrice de măsură, aparate
mecanice de înregistrare, balanțe, detectoare chimice.
Să notăm ideile noaste prin imaginile ce le compun.
Să notăm chiar și evenimentele, prin schițe literare, sau prin
expresiile lor muzicale (aceste note vor fi, ele singure, utile
pentru artiști).

123
 Să căutăm a pătrunde în fondul adânc al ideilor; să le
reținem exclusiv pe acestea, sub forma lor cea mai simplă,
cea mai pură și cea mai concretă. Să învățăm să căutăm
ideile, să le descoperim sub coaja cuvintelor; să știm să le
decorticăm. Să învățăm să dezbrăcăm ideile și să le detașăm
de formă și de limbaj. Să nu înregistrăm sau să notăm decât
clase și legi. Să extragem esența, să nu copiem textele
cărților.
Să gândim fără a vorbi; să ne obișnuim cu asta. Dar,
fiindcă e necesar a înregistra rodul gândirii proprii, trebuie,
cel puțin, ca această înregistrare să se reducă la minimum.
Se vor lua note foarte prescurtate (prin semne, desene,
scheme sinoptice, schițe sau stenograme), care nu împiedică
decât foarte puțin cursul gândirii. Ceva mai tîrziu (după
momentele de inspirație) vor fi dezvoltate aceste note, care
vor sugera restul gândirii. Uneori este util de a suprima orice
înregistrare, timp de 5-30 minute, pentru a lăsa gândirii
libertatea de a-și lua avânt. După care se vor recapitula și
înregistra produsele.
Să purificăm gândirea. Să ne obișnuim a gândi real,
în imagini, a gândi fără cuvinte, a dezbrăca ideile noastre de
verbalism și de prolixitate. Să le conferim un caracter
concret, metaforic, să le readucem în simțuri. Să respingem
toate ideile obscure, confuze, vagi sau să le clarificăm. Să
nu manipulăm decât idei clare, precise, concrete și
concretizabile, bine dfinite, reductibile la senzații și la
simțuri.
Să exemplificăm întotdeauna. Să ne dăm exemple
nouă înșine, înseamnă a da gândirii noastre o bază solidă. A
exemplifica în timpul exprimării ideilor, echivalează cu a se
face înțeles.
Să concentrăm ideile noastre; să lucrăm cu idei pure
și concentrate. Să le exprimăm în același mod; cititorii nu
vor avea decât de câștigat. Știința este enormă pe când
124
timpul e scurt și viața complexă. Se vor combate, deci,
prolixitatea, divagațiile, inutilitățile, nimicurile, în scrieri ca
și în gândire.
Să gândim în tabele sinoptice; asta înseamnă a
suprima greaua povară a imperfecțiunilor unei limbi (con-
juncții, prepoziții, flexiuni, articole, genuri, pronume și
mulțimea fără număr a sinonimelor). Să evităm divagațiile și
inutilitățile.
… e preferabil să gândim fără a folosi cuvinte; să
gândim în imagini sau reprezentări senzoriale directe.
Să reacționăm contra exceselor, a oboselii, a
surmenajului. Să aplicăm regulile esteticii; să învățăm a
deriva, a ne distra, a ne destinde.
Menționăm printre derivativele și divertismentele
adecvate: munca manuală, mersul, plimbarea, bicicleta,
călătoriile, călăria, înotul, gimnastica, sporturile, jocurile,
frecțiile, masajul, poezia, literatura, lecturile umoristice,
muzica, dansul.
Activitatea creatoare - ca și toate acțiunile noastre,
dealtfel - trebuie să fie ciclică, ritmică oscilatorie, pendulând
neîncetat între diversele antiteze din care sunt compuse
funcțiile noastre intelectuale și fizice. Inteligența este un
miriapod ai cărui pași trebuie să alterneze succesiv. Trebuie,
deci, să specializăm momentele, să le diferențiem, să le
variem mereu. Munca de creație nu este un bloc; ea este
reductabilă la numeroase faze, a căror succesiune trebuie să
fie ciclică.
Trebuie să muncim ciclic. Să reluăm de câteva ori.
Să revenim adeseori asupra lucrării până la perfectarea
rezultatelor.
Să alternăm munca și repausul, exercițiul și
relaxarea, stimularea și calmul, creația și recreația,
concentrarea și distragerea.

125
 Să alternăm însușirea cu elaborarea, observația cu
meditația, lectura cu reluarea ei, percepția cu reflecția,
senzațiile cu gândirea, formarea apercepției cu creația,
incubația cu ecloziunea, gestația cu nașterea, preparația cu
inspirația, preludiul cu „intuiția”, faptele cu ipotezele.
Lectura excită productivitatea, iar productivitatea cere
controlul prin noi lecturi. Astfel, lectura edifică și
construiește, dar, de asemenea, lectura este aceea care
verifică și distruge sau confirmă și liniștește.
Să alternăm elaborarea diverselor capitole (părți) ale
lucrării. Să alternăm concepția și exprimarea ei, ideația și
elocuția, meditația și redactarea, fondul și forma, concepția
și stilul.
Să alternăm teoria cu practica, speculația cu
aplicația, știința cu arta. Orice știință care nu se transformă
în aplicații practice este o știință infirmă, șchioapă și inutilă.
Să alternăm sinteza și analiza, clasificarea și
diviziunea, definiția și descrierea, generalitățile și detaliile,
tezele și antitezele, fuziunea și discriminarea, asemănarea și
diferențierea, vederea de departe și vederea de aproape. Să
construim, să distrugem și să reconstruim de câteva ori.
Să muncim într-un ritm susținut; studiozitate,
constanță, răbdare. Să folosim mai ales munca de dimineața
și seara.
Să citim în ordinea dificultății, a complexității, a
confuziei și a impreciziei. Să începem cu ceea ce este clar,
ușor, simplu.
Să începem cu construirea scheletului unui plan, pe
care cu timpul îl vom îmbrăca. Treptat schița acestui plan va
fi înlocuită prin alta (mai bună, mai completă și mai
adecvată).
Să scriem și să formulăm ideile noastre; ne inspirăm
scriind. Să expunem ideile noastre în cadrul unei societăți
științifice; criticile ce se vor exprima acolo ne vor orienta și,
126
în același timp, ne vor stimula. Să ne angajăm în lupta de
idei. Să conversăm și să ne întreținem cu cineva; conversația
este o adevărată colaborare.
Să ne disciplinăm simțurile și imaginația. Să ne
educăm voința de a gândi; fără activitatea voluntară
randamentul imaginației creatoare va fi foarte redus.
Să fim prudenți; să nu pierdem echilibrul moral. În
viața practică, să nu renunțăm la bunul simț salutar. Să
evităm a ne lăsa înșelați de propriile noastre idei; să ne
menținem pe linia de mijloc.
Să provocăm apropierea experimentală; să
experimentăm. Să punem fenomenului (sau obiectului)
studiat toate întrebările posibile, aplicându-i-se tot felul de
tehnici imaginabile. Să învățăm tehnica experimentală;
există astăzi o mulțime de cărți în această privință. Să nu ne
limităm niciodată la o singură experiență; ar însemna să ne
expunem la o eroare certă. Trebuie făcute sute. Să repetăm
de câteva ori experiențele ale căror rezultate sunt simple,
constante, ușor de descifrat.
Să încercăm inventarierea de noi tehnici, realizându-
se noi apropieri. Să nu ne resemnăm la experiențele
obișnuite, banalizate sau deja folosite în domeniul respectiv.
O experiență banală este o experiență epuizată; ea nu poate
oferi dcât un adevăr banal și nimic original. Să căutăm deci
să adaptăm tehnici noi. În acest scop să consultăm toate
experiențele executate în alte ramuri ale științei (fizică, etc).
trecându-le în revistă se obțin sugestii utile. Să clasificăm
tehnicile cunoscute, pentru a putea inventa altele noi.
Când vrem să studiem o știință, trebuie să comparăm
și să o apropiem de toate celelalte științe: fizice, biologice
psihice, etc. Fiecare ramură restrânsă a unei șiințe, trebuie
căutată în toate celelalte ramuri ale științei respective (și în
toate celelalte ramuri ale altor științe) fenomenele, legile
clasele și noțiunile analoage, echivalente sau înrudite.
127
 În domeniul fiecăreia, să citim câteva tratate, cu
ideea preconcepută de a găsi asemănări cu știința particulară
de care ne preocupăm. Să insistăm până când ele vor fi
găsite, fiindcă există cu siguranță. Se va realiza o recoltă
bogată de idei științifice valabile. Apoi nu rămâne altceva de
făcut decât de a filtra treptat asemănările până ce vom
surprinde firul lor unificator, care este, cel mai adesea, o
cauză sau o lege comună.
La fiecare subiect, la fiecare capitol, la fiecare
problemă, după ce au fost consultați câțiva autori, ei trebuie
așezați paralel într-un tabel comparativ sinoptic.
Se va recurge frecvent la dicționare; la fiecare cuvânt
se vor căuta toate sinonimele sale. Cuvântul respectiv să fie
urmărit în traducere într-o limbă străină; de asemenea, să fie
urmărit în retraducere. Se vor găsi astfel noi sinonime și noi
semnificații, care sunt tot atâtea idei noi, noi mai ales pentru
domeniul particular al cercetărilor respective. Fiecare cuvânt
nou evocă o mulțime de idei colaterale.
Tot ce se face, se va face în serie; se va învăța, se va
gândi, se va clasifica, se va compara, se va critica, se va
defini, se va diviza, se va sintetiza sau se va analiza în serie.
Se vor diviza toate capitolele și toate noțiunile în aceeași zi;
nu se vor face, în acest timp, decât diviziuni. Într-o altă zi se
va defini fiecare noțiune; nimic altceva decât definiții. Într-o
altă zi, iarăși, nu se vor studia decât legi.
Lecturile se vor face în serie; se vor consulta, în
aceeași zi, toți autorii asupra unei probleme oarecare
(limitată și circumscrisă) din subiectul care ne preocupă. Se
va repeta apoi, același lucru pentru fiecare din celelalte
probleme sau capitole. Ideea trebuie „clocită”.
Ea nu trebuie părăsită niciodată; trebuie păstrată
totdeauna pe primul plan al gândirii. Ea trebuie purtată
totdeauna cu noi; ea trebuie să ne însoțească pretutindeni, în
călătorie ca și acasă, în societate sau în solitudine; noaptea și
128
ziua, în vis sau în reverie. În tot timpul cât vor dura
cercetările, să fim obsedați de această idee fixă. Să rămânem
mereu absorbiți și meditativi. Să savurăm mereu această
idee și să ne pasionăm de ea.
Se vor armoniza stările afective cu procesele
intelectuale și invers. Se va provoca, de o parte, sentimentul
adecvat procesului pe care vrem să-l efectuăm. Pe de altă
parte, se va exploata prezența diverselor sentimente
muncind în concordanță cu cazul; se va profita de
momentele de exaltare și de optimism pentru a critica pe
alții și a crea ipoteze; se vor folosi momentele de pesimism
și depresiune (amărăciunile, decepțiile și ezitările) pentru a
se autocritica, a se verifica, a se controla.
Să căutăm ambianța, apropierea, contactul,
cunoștiința, prietenia marilor creatori. Să încercăm a-i imita,
a-i înțelege, să ne contaminăm de virtuozitatea, de
sensibilitatea și de inteligența lor.
Se vor organiza cataloage de teme, cu diviziuni și
subdiviziuni. Înainte de orice pregătire particulară, se va
revedea planul general. Planul general va fi pus frecvent de
acord cu noul stadiu al cunoștințelor. Se va resintetiza
deseori; lucrările se vor reclasifica în sensul noilor vederi.
Se va studia planul general al fiecărei opere citate; se vor
colecționa planurile generale și se vor compara. După
aceasta va trebui a se decide alegerea celei mai bune. Se vor
colecționa clasificări; se va căuta a le unifica. Se vor
colecționa punctele de vedere și vor fi sistematizate după
importanța lor practică. Vor fi clasificate metodele; să nu se
înainteze la întâmplare. Alături de planul lucrării trebuie
întocmit un plan de muncă. Timpul trebuie bine reglat, adică
clasificat.

129
 9. Principiile războiului

O foarte importantă remarcă, ce pare că încă nu s-a

făcut niciodată până acum, este aceea că: principiile
războiului sunt dominate de un riguros dualism. Ele se opun
şi se combat cap în cap, două câte două. Fiecare principiu
are un contraprincipiu care-l anulează. Nu poţi avea şi
siguranţă şi forţă de şoc, pregătire şi surpriză, tărie pe un
front şi tărie şi pe alt front. Că trebuie să alegi, ori una ori
alta, cu toate nu se poate. Cei ce vorbesc despre strategie ca
artă şi despre importanţa inspiraţiei în viaţa războiului, ca şi
acei care vorbesc despre hazard, au şi ei multă dreptate. Ei
au simţit relativitatea ştiinţei militare, mai adeseori au
presimţit-o fără a şti precis de unde îi vine această
relativitate. Ori analiza ştiinţifică ne dezvăluie că
relativitatea aceasta provine din dualismul şi antagonismul
principiilor. Ori ce hotărâre luată de comandant este o
alegere între două principii. La o altă scară şi în alt domeniu,
aceeaşi treabă pe care o face şi medicul, aşa încât dacă am
spune că dacă medicul e un strateg, noi putem spune tot aşa
de bine că generalul este un medic. Spiritul filozofic nu e
fără folos ofiţerilor. Generalul Ţenescu scrisese o carte de
strategie care era eminamente o strategie principială,
generală. El privea principiile puţin cam absolutist.
Absolutismul generalului Ţenescu este în opoziţie cu
nihilismul generalului Costandache. Dar adevărul nu este
nici de o parte nici de alta, nici în absolutism, nici în
nihilism. Adevărul stă în relativism: principiile războiului
sunt legi relative. În România militară din martie 1940,
generalul Grigore Constandache publică articolul ,,Principii
şi metode în strategie”. În acest articol, autorul caută să

130
coboare valoarea principiilor sau chiar să nege existenţa lor.
El spune că metoda e totul, iar principiile nimic. În realitate,
principiile există şi ele posedă o valoare de prim ordin în
gândirea militară- în ştiinţa războiului.
În strategie sunt foarte importante strategiile dar ele
nu sunt totul. Nu e cazul deci să aruncăm principiile
războiului la coş; ci se impune a le cunoaşte exact şi real.
Nu e cazul să le negăm, fiindcă ele ni se impun cu forţa.
Ele nu trebuie depreciate.
Ele nu trebuie supraestimate.
Principiile nu sunt totul, dar principiile există. Dacă
ele nu sunt absolute înseamnă că trebuie să ne dispensăm de
ele. Principiile sunt într-adevăr relative, relative ca toate
legiile fizice, fiziologice, biologice şi sociologice. Relative
ca legile fiindcă ele însele nu sunt altceva decât legi, legi
ştiinţifice, legi ale ştiinţei războiului, legi ale tacticii şi
strategiei.
Principiile războiului sunt legile particulare ale
ştiinţei războiului. Iar dacă le analizăm mai bine, dacă le
privim printr-o prismă mai generală, mai sintetică, vom fi
surprinşi a constata că aceste legi particulare reprezintă de
fapt legi universale. Legile războiului sunt legi universale,
legi ale tuturor fenomenelor din univers, legi ale tuturor
ştiinţelor, legi generale prelungite şi aplicate într-un
domeniu special: strategia.
Aşa se face că regăsim principiile războiului
aplicându-se nu numai în strategie ci şi în fiziologie,
terapeutică, în fizică, în chimie, în biologie, în sociologie.

131
 10. Simetria și dualismul în Știința
Războiului

Psihologia și Logica reprezintă fundamentul tuturor

cunoștiințelor umane și osatura tuturor ştiințelor. Într-
adevăr, cunoaşterea presupune nu numai un lucru de
cunoscut, ci şi o minte cunoscătoare, un instrument de
cunoaştere, iar logica este ştiinţa cunoaşterii, ştiinţa
mecanismelor intelectuale, ştiinţa normativă a metodelor de
cunoaştere.
Metodele de cercetare şi observare, metodele de
gândire ca şi metodele de expunere sunt instrumentele cu
care determinăm contururile şi fizionomia ştiinţelor şi aceste
metode, care se aplică peste tot, fac parte din Logică. De
aceea teoria logică nu poate fi indiferentă pentru nicio
Ştiinţă, nici nu o poate neglija. Căci o bună metodă
reprezintă un bun instrument, pe când o metodă rudimentară
reprezintă un instrument rudimentar. Şi după cum armata
care luptă cu puşca sistem 1877 estr învinsă de armata
dotată cu tancuri şi avioane, la fel se poate zice că gândirea
condusă de o bună metodă întrece în rezultate şi învinge, la
un eventual concurs, gândirea fără metodă sau cu metode
primitive. Metoda cea bună duce la adevăr, aşa cum
tancurile şi avioanele duc la victorie; metoda cea rea duce
la eroare, aşa cum puştile învechite duc la înfrângere. Cu
metoda cea bună randamentul gândirii e mult mărit iar
calitatea gândirii mult ridicată. Metoda cea bună înzeceşte
astfel nu numai cantitatea ci şi calitatea gândirii.
Reflexiunile de mai sus se aplică Ştiinţei Răsboiului
la fel ca şi tuturor celorlalte domenii de cunoaştere. ,,Să ne
învăţăm să gândim” scrie d-l Lt-Col. C. Atanasiu în

132
,,Ideologie şi Răsboiu”, militând pentru ,,o spiritualizare a
vieţii militare”, spiritualizare care implică în mod necesar
metode perfecţionate de gândire. Printre aceste metode, una
din cele mai interesante este metoda dualismului şi a
simetriei, metodă ce decurge în mod cu totul natural din
structura dualistă şi simetrică a spiritului însuşi.
Simetria nu este altceva decât structura dualistă,
compunerea unui lucru din două jumătăţi egale,
asemănătoare pe de oparte, deosebite pe de altă parte.
Simetria este o consecinţă a dualismului, un aspect al
acestuia şi cea mai interesantă manifestare a sa. Dualism,
asemănare şi deosebire: iată cele trei noţiuni componente ale
ideii de simetrie.
Simetria este foarte răspândită în lumea fizică, în
Chimie şi Cristalografie, în structura atomică a moleculelor,
în Fizică şi Biologie. Simetria este încă şi mai evidentă în
lumea psihică, întra-adevăr, după cum avem doi ochi, două
urechi, două nări, doi plămâni, doi rinichi, două mâini două
picioare, două emisfere cerebrale, etc. tot astfel noi avem
două principii logice (asemănarea şi deosebirea), două
procese de gândire (sinteza şi analiza), două procese de
memorie (înregistrarea şi uitarea), două procese de atenţie
(vigilenţa şi distracţia), două stări psihice (veghe şi somn),
două diviziuni principale ale psihicului (recepţia şi reacţia),
două feluri de recepţie (inteligenţa şi sentimentele), două
tendinţe de recepţie (apercepţie şi abstracţie), etc. Putem
enumera sute de astfel de perechi logiceşi psihologice, căci
întreaga Psihologie este simetrică şi dualistă.
Putem spune, de altfel, că principiul terţului exclus
(al treilea principiu al logicienilor) nu este altceva decât un
principiu al dualismului. Terţul fiind totdeauna exclus,
înseamnă că nu rămân decât două posibilităţi: teza şi
antiteza şi nimic mai mult. Principiul terţului exclus nu este
decât o enunţare negativă - defectuoasă deci - a principiului
133
dualismului. În loc să zică clar şi direct: ,,totdeauna sunt
două”, vechii logicieni se complăceau să o spună în mod
ocolit şi indirect: ,,niciodată nu sunt trei”. Dar sensul ascuns
sub haina cuvintelor este unul şi acelaşi: nu există niciodată
decât două alternative, nici mai multe nici mai puţine. Nu
există niciodată una singură, după cum niciodată nu există
trei, patru sau mai multe. Totdeauna sunt două şi numai
două.
Fiecare idee are câte o soţie, câte una singură şi nu
mai mult. Orice idee îşi are o pereche potrivită. În Ştiinţa
Războiului ca şi în Psihologie, ca şi în toate celelalte ştiinţe,
totul este împerecheat: fiecare noţiune are un soţ după cum
fiecare soţ are o soţie. Împerecherea aceasta este unul din
principalele adevăruri psihologice: nici un adevăr
experimental nu e mai evident decât această acuplare a
noţiunilor. Acest fapt trebuie relevat aşa cum merită; el
trebuie să figureze pe prontispiciul fiecărui sistem logic ce
se vrea ştiinţific. Orice noţiune este un pol magnetic, şi după
cum la fiecare pol de un sens (pozitiv sau negativ)
corespunde un pol de sens opus, tot astfel la fiecare idee
corespunde o contra-idee, o antiteză, o soţie, un sex opus.
Toate ştiinţele pot fi dezmembrate în pererchi de noţiuni
antagoniste. Tactica şi Strategia nu fac nici o excepţie de la
această regulă. Moleculele Ştiinţei Războiului sun şi ele bi-
atomice: fiecare noţiune-atom se găseşte legată de o altă
noţiune-atom.
Timpul are drept soţie spaţiul.
Viteza are drept soţ durata.
Terenul compartimentat are drept frate terenul
necompartimentat. Terenul acoperit are drept antiteză
terenul descoperit. Artileria grea are drept antiteză artileria
uşoară. Înaintarea are drept pereche retragerea. Ofensiva are
drept pereche defensiva. Războiului de blocadă i se opune
războiului fulger. Războiului de stabilizare i se opune războ-
134
iul de mişcare. La antipodul victoriei i se opune înfrângerea.
Amicului i se opune inamicul. Războiului i se opune pacea.
La acţiune i se opune reacţiunea; la atac cntraatacul. La
teorie se opune practica. La cantitate se opune calitatea. La
forţa materială se opune ca antiteză forţa morală.
Organizarea are drept tovarăşă funcţionarea. La principiul
concentrării se opune principiul fracţionării (sau al
dispersiunei). Principiului prudenţei şi al siguranţei i se
opune principiul indrăznelii şi al surprizei. La strategia
conservatoare, scolastică, clasică se opune strategia
revoluţionară, reformatoare, clădită pe paradox şi
originalitate şi punând pe primul plan surpriza. Contrarul
sancţiunei este recompensa. Contrariul binelui este răul.
Fiecare idee dă naştere la câte două idei gemene şi
numai două deodată. Orice idee naşte câte doi copii de-un
singur tată. Ideile, ca şi microbii, se înmulţesc prin
dedublare sau bipartiţiune. Orice idee este divizibilă în două
părţi şi numai în două. Orice diviziune logică este
dichotomică.
Un lucru oarecare poate fi mic sau mare, depărtat sau
apropiat, simplu sau complex, cald sau rece, neted sau
aspru. Un soldat poate fi sau curajos sau fricos; el poate fi
ascultător sau neascultător; el poate fi încă inteligent sau
redus; îndemânatic sau stângaciu; bun trăgător sau slab
trăgător; activ sau indolent; îngrijit sau neglijent; atent sau
distrat; rezistent sau slab, etc.
La fiecare idee distingem sute de diviziuni posibile,
din sute de puncte de vedere, dar la fiecare punct de vedere
nu există decât numai câte două subdiviziuni (categorii,
varietăţi, idei-fiice). Din fiecare punct de vedere considerat
rezultă câte două varietăţi şi exclusiv două. Dacă avem 10
puncte de vedere, obţinem 20 subdiviziuni sau categorii ale
lucrului sau ideii divizate; dacă avem 100 puncte de vedere,
obţinem 200 subdiviziuni.
135
 Un popor poate fi paşnic sau războinic (din punct de
vedere al agresivităţii), muncitor sau leneş (din punct de
vedere al activităţii), cult sau incult (din punct de vedere al
culturii), s.a.m.d.
O armată poate fi slabă sau tare (ca forţă în general),
mică sau mare (ca număr), bine înarmată sau slab înarmată
(ca înarmare), bine condusă sau slab condusă (din punct de
vedere al conducerii) etc.
La orice întrebare (problemă, chestiune) există două
posibilităţi de a răspunde: afirmativ sau negativ, da sau ba.
Orice răspuns este o alegere între două alternative. Asupra
oricărei chestiuni se pot face două ipoteze: este aşa sau nu
este aşa. Prin verificare şi confruntare cu faptele, una din
cele două ipoteze cade la coşul erorilor, rămânând în
picioare o singură ipoteză: cea adevărată sau verosimilă.

Probleme (chestiuni,întrebări) Cele două răspunsuri posibile

(ipoteze, alternative)
Inamicul e departe ? Da Nu
Inamicul se mişcă ? Da Nu
Inamicul e agresiv ? Da Nu
Moralul nostru e ridicat ? Da Nu
Trupa e obosită ? Da Nu
Inamicul se retrage ? Da Nu
Oprim rezerve ? Da Nu
Multe rezerve ? Da Nu
Legăturile noastre sunt intacte? Da Nu

Orice idee derivată are două părţi: o mamă (ideea

fecundată) şi un tată (punctul de vedere). Ideile se înmulţesc
prin dedublare dar dedublarea nu poate avea loc decât prin
intervenţia unei idei dedublante (criteriul, punctul de
vedere). Ca să obţii două jumătăţi de pâine îţi trebuie mai
întâi o pâine întreagă şi, în al doilea rând, un cuţit; ca să
împarţi un număr, îţi trebuie un deîmpărţit şi un împărţitor;
136
ca să împarţi o idee, îţi trebuie mai întâi ideea respectivă
(idea de împărţit, ideea mamă) şi pe urmă un criteriu sau
punct de vedere (ideea-cuţit, ideea împărţitoare).

Cei doi părinţi Cele două fiice gemene

(categorii,varietăţi,
subdiviziuni)
Ideea-mamă Ideea-tată
(Ideea de divizat) (punctul de vedere)
Inamic tărie tare slab
Războiu durată lung scurt
Bombardament precizie precis imprecis
Trupe formaţiune concentrate dispersate
Marş viteză lent rapid
Armată înarmare bine înarmată slab înarmată
Popor războinicie paşnic războinic

În orice proces de gândire (analiză sau sinteză,

diviziune sau clasificare, descriere sau definițiune, etc.)
există doi termeni: o idee de gândit și o idee gânditoare; o
idee inovatoare și o idee evocată; o idee de împărțit și o idee
împărțitoare; o idee de analizat și o idee analizatoare; o idee
de clasat și o idee clasatoare; o idee de definit și o idee
definitoare.
Nu există diviziune unică a unei idei sau noțiuni; nu
există idee divizibilă dintr-un singur punct de vedere; orice
lucru poate fi privit din zeci și sute de puncte de vedere.
Citim deseori prin cărți sau articole enunțări cam de
felul acesta: „Gazele de luptă sunt de trei feluri: gaze
sufocante, gaze vexicante și gaze toxice”- și cu aceasta se
termină împărțirea gazelor, tot restul expunerii încadrându-
se acestei prime și ultime împărțiri. În exemplul de față,
cititorul rămâne cu ideea că gazele de luptă se împart așa și
numai așa, pe când în realitate ele sunt susceptibile de încă o
mulțime de alte împărțiri, într-adevăr, în afară de punctul de
vedere fiziopatologic mai există punctul de vedere toxic
137
(gaze foarte nocive și gaze slab nocive), punctul de vedere
al persistenței pe teren (gaze persistente și gaze trecătoare),
punctul de vedere al hidrolizei (gaze hidrolizabile și gaze
nehidrolizabile), punctul de vedere al stării de agregație
(gaze solide, gaze lichide și gaze propriu-zise), punctul de
vedere al apariției efectelor (gaze insidioase și gaze
manifeste), punctul de vedere al leziunilor (cu leziuni
reversibile și cu leziuni ireversibile), punctul de vedere al
mecanismelor patogenice (cu efect local și cu efect general),
etc.
Un studiu e cu atât mai complet și cu atât mai
pătrunzător cu cât privește chestiunea studiată pe mai multe
fețe, adică din cât mai multe puncte de vedere.
Nu există pluralism și politomie; nu există diviziuni
logice trinitare; nu există diviziuni în 3, în 4, în 5, etc.
La nicio noțiune logică și la niciun lucru nu există
șase feluri sau categorii din aceea noțiune sau din acel
lucru. Tot ce-i cu șase e greșit: Logica e totdeauna dualistă
și niciodată hexagonală.
Citim într-o broșură cu „recomandațiuni pentru
ofițerii și subofițerii instructori”:
Metodele de predat sunt șase și anume: metoda
inductivă, metoda deductivă, metoda analitică, metoda
sintetică, metoda genetică și metoda experimentală. După
care urmează explicațiile: metoda inductivă este aceea care
procedează de la concret la abstract și de la particular la
general; metoda deductivă este acea care procedează de la
general la particular și de la abstract la concret; metoda
analitică este aceea care procedează de la întreg la părți;
metoda sintetică este aceea care procedează de la părți la
întreg; metoda genetică este aceea care procedează în
ordinea naturală (adică evolutiv, cronologic); metoda expe-
rimentală este aceea care procedează prin experimentări. La
prima vederea aceeastă împărțire hexametrică pare
138
interesantă; dar când o analizăm mai bine, constatăm că ea
constituie o eroare (mai precis: un cumul de erori). Căci
metoda inductivă este tot una cu metoda sintetică, întrucât
„parte” este tot una cu „particular” și cu „concret”, iar
„întreg” este tot una cu „general” și cu „abstract”. De
asemenea metoda deductivă se confundă cu metoda
analitică: prima merge de la general la particular, iar a doua
merge de la întreg la părți, ceea ce este, în fond, unul și
același lucru, experimentarea singură fiind deosebită. Cât
despre metoda experimentală, ea face parte din toate cele
precedente, fie ca punct de plecare, fie ca punct terminal al
lor, ea constituind o parte din cele patru (recte două) metode
precedente. Într-adevăr, înainte de a proceda la instrucție,
trebuie observat și experimentat, după cum, pentru
verificarea deducțiunilor, trebuie de asemenea observat și
experimentat.
Metoda genetică sau evolutivă este, ca și cea experi-
mentală, o categorie cu totul disparată, o subdiviziune dintr-
un punct de vedere cu totul aparte. A afirma deci că există
șase metode este a comite o confuzie de criteriu, o ignorare
a punctului de vedere divizator. Metodele nu sunt șase, ci
sunt două; dar nu sunt odată două, ci de mai multe ori câte
două:
Metoda inductivă (sintetică) și metoda deductivă
(analitică);
Metoda genetică (cronologică) și metoda sistematică;
Metoda experimentării și metoda observării;
Metoda intuitivă (concretă) și metoda reprezentativă
(imaginativă);
Metoda activă (euristică) și metoda pasivă
(expositivă).
Iar dacă vrem să le enumerăm pe toate, fără nici o
ordine, „claie peste grămadă”, atunci avem nu numai șase
metode, ci zece, douăzeci sau chiar mai multe.
139
 Nu există unicul; nu există noțiune psihologică fără
soț. Noțiunile sunt totdeauna perechi, două câte două
asociate, formând familii sau cupluri compuse fiecare din
câte două noțiuni. Atomii psihici sunt bivalenți; moleculele
psihice sunt biatomice. Nu există fiu unic (sau fiică unică) ci
numai perechi gemene de fii și fiice de idei. Exclusivitatea
și monopolul sunt izgonite din structura organică și
funcțională a spiritului nostru.
Astfel, principiul economiei forțelor nu este deloc
atotstăpânitor: el își împarte în mod echitabil prerogativele
sale cu principiul risipirii forțelor. De asemenea, principiul
concentrării are în principiul dispersării (fracționării) un
concurent de talie egală. După cum cel mai de temut
opoziționist și inamic al principiului ofensivei este tocmai
principiul defensivei. Principiul siguranței nu este nici el
„singur la părinți”, căci alături de el există principiul
surprizei, frate bun cu el. La fel și cu principiul superiorității
numerice, fiindcă principiul superiorității calitative îi este
frate gemen.
Nu trebuie uitat niciodată reversul, negativul
contrariul, antiteza.
Când făurim un plan de campanie, nu trebuie uitat că
și inamicul face planuri. Când plecăm la atac nu trebuie să
uităm apăratea. Când jonglăm cu principiul concentrării
forțelor, nu trebuie să uităm că el are și o parte slabă:
slăbește frontul în alte locuri. Când aplicăm prea riguros
principiul siguranței, să ne gândin că excesul de siguranță
scade mult posibilitățile de a realiza surprinderi. Când luăm
ofensiva, este de temut ca ea să nu fie sdrobită de către
defensiva bine aplicată a adversarului. Oridecâteori
întreprindem o acțiune, trebuie să prevedem că vom avea la
ea replica, răspunsul, reacțiunea inamicului. Dacă uneori
pare comod a viola unele reguli ale războiului, în schimb nu

140
trebuie pierdut din vedere că inamicul va recurge și el la
represalii.
Gândirea militară trebuie să fie, astfel, totdeauna, o
gândire pe două tablouri, o gândire dualistă.
Orice noțiune prezentată drept izolată - răslețită,
văduvită - constituie o eroare, pentru că în lumea ideilor
celibatul este inexistent: nu există idei celibatare. Orice
noțiune care n-are o contranoțiune trebuie privită cu
suspiciune și rezervă. O noțiune izolată este o noțiune fără
contrapondere și fără echilibru, ca și un om într-un picior.
Contranoțiunea trebuie căutată, oridecâte ori ea nu ne este
dată, oridecâte ori ea nu e evidentă. A judeca în mono-idei
înseamnă a judeca strâmb, înseamnă a vrea să mergi într-un
singur picior. Gândirea într-un picior este o gândire falsă.
Judecata cea bună este acea care are baze solide și
echilibrate; aceea care lucrează cu noțiuni simetrice sau cu
perechi de noțiuni. A judeca bivalent este a gândi logic, este
a face ca gândul să progreseze normal, adică pe ambele
picioare. Gândirea pe perechi este gândirea de elecție,
gândirea ideală, cea mai fecundă și cea mai eficace.
În consecință, nu există conduită unică, stereotipă.
Orice conduită unică este unilaterală. Conduita sa cere să fie
eclectică și oportunistă, elastică și adaptabilă împrejurărilor.
Dualismul ideologic atrage în mod necesar dualismul
comportărilor. Sub aspectul acesta de inconsecvență se
ascunde un maximum de concordanță între mijloace și scop.
Întâmpinarea unei obiecțiuni. Ni s-ar putea obiecta
lucrul următor: separațiunile categoriilor, fie ele fizice, fie
mintale (noțiuni, idei) nu sunt totdeauna atât de categorice
ca să poată fi net separate în două, ci cele de mai multe ori,
între cele două categorii există o tranziție treptată
progresivă, imperceptibilă. Ar exista deci un reziduu la cele
mai multe diviziuni; acest reziduu - categorie mixtă,
intermediară, de tranziție - ar avea tot dreptul să fie socotit a
141
treia varietate sau categorie. Astfel gazele de luptă sunt
unele net persistente, altele net trecătoare, iar altele de o
nuanță intermediară, medie, neprecisă.
Replicăm că, chiar în aceste cazuri, nimic nu
îndreptățește crearea unei a trei categorii de rang egal, ci cel
mult crearea unei subdiviziuni binare:
- varietăți precise, extreme, categorice (persistente);
- varietate imprecisă, intermediară, de tranziție
(trecătoare).
Așadar, chiar dacă admitem existența unei a treia
categorii, este incorect să coborâm această a treia categorie
intermediară la rangul celorlalte două, căci a treia categorie
(„gaze semi-persistente”) nu este niciodată sora celorlalte
două, ci mătușa lor, fiindcă a treia categorie este sora mamei
celor două categorii precise și externe („gaze persistente” și
„gaze trecătoare”).
Dealtfel, dacă am admite drept valabilă obiecțiunea
de mai sus, atunci ar însemna să deschidem, prin aceasta,
poarta diviziunilor la infinit. Într-adevăr, dacă ținem cont de
gradele intermediare (treptele ce unesc cele două extreme
distincte), atunci cifra trei e ridicol de mică și de
insuficientă. Căci dacă e vorba să înregistrăm fiecare
gradațiune ca diviziune aparte, atunci e lipsit de noimă să ne
oprim la cifra trei, și e indicat, atunci, să alegem cifre
superioare: 10, 100 sau 1000, urmând a distinge 10, 100 sau
1000 subdiviziuni în loc de 3. Dacă aceasta n-ar mai fi
diviziune logică, ci un fel de termometrie logică sau
ideometrie. Aceasta ar fi o măsurătoare logică, și ea s-ar
exprima atunci prin numere mari, reprezentând grade,
centigrade si miligrade de asemănare sau de deosebire.
Trebuie adăugat că stabilirea acestui sistem ideometric s-ar
face tot prin comparațiuni, apropieri și asemănări de idei,

142
 două câte două. Numărătoarea este, ea însăși,
rezultatul unor multiple diviziuni binare, concluzia ultimă a
unor dedublări succesive.
Simetria (dualismul, dichotomia) este astfel busola
care ne conduce spre adevăr. Ea este termometrul adevărului
și detectorul erorilor. Ea constituie un fel de „veritoscop”
sau „veritometru” servind pentru recunoașterea adevărului și
măsurarea gradului său de veracitate. Ea este, în același
timp, piatra de încercare pentru verificarea adevărurilor și
descoperirea erorilor.
Presupunând că am avea în față o carte nouă e
deajuns s-o răsfoim în grabă sau chiar numai să-i privim
tabla de materii pentru a putea spune imediat cât prețuiește.
Într-adevăr, dacă împărțirile cărții respective în capitole și
subcapitole sunt dichotomice și simetrice, perechi-perechi,
atunci cartea merită încredere; dar dacă împărțirile cărții
sunt politomice (în 3, în 4, în 6, etc.), atunci putem afirma
cu toată certitudinea că logica autorului e șubredă iar cartea
sa e plină de erori. Putem folosi dintr-o astfel de carte
materialul brut, datele observațiunilor, dar întrucât privește
partea gândită și elaborată a unei astfel de cărți trebuie s-o
privim cu rezervă și scepticism. Atât de adevărat este că
pentru a produce ceva, pentru a studia ceva, simțurile
singure nu sunt bune la nimic dacă logica nu e, la rându-i, la
înălțime. Importanța acestui fapt e considerabilă, pentru că
rezultă de aici că o bună parte din studiile de Tactică, Stra-
tegie etc. este falsă, pentru că în multe din ele abundă
împărțirile și subîmpărțirile în 3, în 4, în 5 etc. Unii autori,
chiar în tendința de a analiza cât mai bine noțiunile ce
tratează, merg până a la împărți în 10, în 20, în 30 varietăți,
procedeu eronat și fundamental greșit.

143
 11. Pentru o logică vie

Logica formală - logica clasică de ieri și de azi - este

față de logica reală, adevărată, în același raport în care o
pasăre împăiată este față de una vie și adevărată. Într-
adevăr, în afară de pene și aspect exterior, încolo îi lipsesc
cam toate, îi lipsesc măruntaiele, îi lipsesc simțirea și miș-
carea, îi lipsește viața.
Adepții logicei formale pretind că ei se ocupă cu
studiul adevărurilor. Dar cum vei putea să cunoști adevărul
dacă ignori gândirea care-l produce? Cine ar îndrăzni să
pretindă că a studiat temeinic făina, dacă nu cunoaște
totodată și moara care macină grâul din care provine?
Adevărul nu ne interesează numai ca produs, ci și ca
producere ba chiar mai mult ca producere decât ca produs.
Adevărul fiind produsul gândirii, gândirea ne interesează cel
puțin în aceeași măsură cât și produsul ei, chiar și mai mult.
Un studiu asupra adevărului care ignoră gândirea
producătoare de adevăr, ar fi un non sens. Metodele de
obținere a adevărului sunt mai importante decât metodele de
încercare și recunoaștere a lui.
A răspunde la întrebarea: „cum se naște și cum
putem obține adevărul” este mai important decât a răspunde
la întrebarea: „ce este și cum este adevărul”. Un tipar
valorează mai mult decât o tipăritură, fiindcă posedând un
tipar vom putea avea cu ajutorul lui, sute și mii de tipărituri.
Tot astfel, cunoașterea gândirii valorează mai mult decât
cunoașterea adevărului, fiindcă stăpânind secretele gândirii
poți produce multe și prețioase adevăruri. Producerea
adevărurilor ne interesează mai mult decât adevărurile
produse. Tot așa precum crearea operelor literare prețuiește
mai mult decât evaluarea lor de către criticii literari. În
144
consecință, logica statică, inertă, trebuie să facă loc alteia
dinamice și genetice. Logica produsului trebuie completată
printr-o logică a producerii, știința adevărului trebuie inclusă
și subordonată științei gândirii.
Dacă vechea logică punea accentul principal pe idei
sau gânduri, logica viitorului o va considera în primul rând
și cu precădere ideația sau gândirea. În locul ideilor care
stau, idei care se mișcă. În locul ideilor presate și uscate,
fixate cu câte un bold în insectarul logic, logica viitorului
pune idei vii, în plină mișcare și în plină evoluție logică. Nu
ne vom mulțumi numai cu catalogarea diferitelor figuri
rezultate din asocierea ideilor, ci vom căuta să descifrăm
cauza determinantă a asocierii și mecanismul intim prin care
se formează acele figuri logice. Nu ne vom limita la ideile
fixate și imobilizate în tipare și forme fixe, ci vom urmări
mai ales ideile mobile, mobilitatea ideilor și legile acestei
mobilități. Epuizând studiul formelor, urmează să trecem
acum la studiul formării formelor.
În vechea logică, principiile n-aveau decât misiunea
să stea înscrise pe frontispiciul ei. Despre ele se vorbea
odată pentru totdeauna, la început, într-un capitol intro-
ductiv. Mai departe, nimic nu le mai reamintea. Azi noi
cerem principiilor logice nu să stea, ci să activeze, să lucre-
ze și să prelucreze, să dinamizeze, să colaboreze, să
conducă, să inițieze, să atragă și să respingă, să tragă și să
împingă, să implsioneze și să inhibe, să organizeze întreaga
logică, să pătrundă peste tot și să facă totul. Principiile fac
conceptul, ele construiesc judecata și silogismul și tot prin
acțiunea lor se produce clasificarea și diviziunea ca și toate
celelalte procese logice. Principiile sunt legile naturale
prezente la originea tuturor faptelor logice.
Logica de până azi era livrescă: ea studia gândul
conservat, gândul pus pe hârtie sub formă de propozițiuni și
fraze. În locul ei se impune azi o logică reală, care să
145
studieze gândirea proaspătă, gândirea nemumificată și încă
neîngropată în sarcofagul hârtiri.
Logica de până astăzi era o logică verbalistă,
indirectă. Ea studia ideile și gândirea prin intermediul
cuvintelor care le exprimă, ideile traduse în cuvinte. În locul
ei, noi propunem o logică ideativă, directă, neverbalistă,
studiind gândirea direct pe gândire și ideile direct pe idei.
Logica de până azi era o logică postumă: ea studiază
gândirea mai mult sau mai puțin târziu după ce ea fusese
gândită. Ea purcedea să cerceteze gândirea - adică ceva viu -
așteptând ca mai întâi să moară și făcându-se apoi autopsia.
Disecând cadavrele ideilor, ea pretindea să afle totul asupra
ideilor. Disecând rămășițele pământești ale gândirii, ea
pretindea să cunoască toate secretele acesteia, ceea ce era
exagerat, deoarece secretul cel mai interesant – viața - se
sustrăgea acestor investigațiuni post-mortem. În locul
acestui fel de logică noi preconizăm o logică pe viu, care să
studieze gândirea în plin mers iar ideile și adevărurile în
stare născândă în curs de constituire.
Vechea logică plutea în văzduh ca un balon rătăcitor,
nelegată de nimeni și nimic, izolată în timp și spațiu,
desprinsă din lanțul cauzalității și disparate de restul
științelor. În locul unei astfel de logici - monstruos și absurd
copac sburător lipsit de rădăcini - noi vedem o logică legată
de om, de natură, înlănțuită cauzalității universale. O logică
ramură a psihologiei, ea însăși ramură a fiziologiei cerebrale
care la rândul ei este în strânsă legătură cu fizica electronică.
Logica nu poate exista în afara creierului. Și fiindcă creierul
funcționează ca un automat electronic, logica nu se poate
rupe de fizică, după cum ea nu se poate rupe de fiziologie.
Luând atitudine contra logicii formale, nu-i vom
contesta acesteia meritele ce-i revin atât ca etapă istorică cât
și ca parte din întreg. Nu vom părăsi și ignora logica
formală, ci vom proceda numai la completarea și depășirea
146
ei. Nu propovăduim renunțarea la procedeele ei verbaliste și
livrești, dar propunem ca aceste procedee să fie complectate
prin procedeul vivisecțiunii gândirii, pentru a construi astfel
o logică reală și vie, o logică fiziologică depășind etapa
matematică și ancorând solid în fizică.
Nu suntem primii și nici singurii pe acest drum.
Hegel este, desigur, cel mai proeminent militant în același
sens. Printre comorile ascunse ale logicei hegeliene, aceasta
este desigur cea mai prețioasă. Hegel a cultivat o logică
genetică și dinamică, inspirându-se din analiza directă și
introspectivă a gândirii în curs de elaborare. Alături de el
putem adăuga pe A. Bain, precum și pleiada logisticienilor,
care, în tendința lor de a construi o logică neverbală, au
trebuit să cerceteze direct la sursele gândirii, mai înainte de
a face echivalarea cu matematica.
Astfel corectată și completată, logica se va apropia
de realitate, de viață, de fiziologie. Logica trebuie să devină
o parte integrantă din Fiziologia creierului - o fiziologie a
gândirii, fiziologia cunoașterii. Aceasta ca o primă etapă,
fiindcă fiziologia nu este decât o etapă de tranziție spre
fizico-chimie și și ea se rezolvă în ultimă analiză în
mecanică, fizică și chimie. Cât despre fiziologia gândirii, ea
pare a se rezolva în primul rând în fizică și mecanică, și
anume în fizica electronică. Lămurirea definitivă a acestei
probleme este o chestiune de viitor. Algebrizarea, azi deja
atât de avansată a logicei, este, în această privință, de bun
augur și ea constituie o introducere promițătoare spre logica
fizică.

147
 12. Viziune în anul 2969

În pădurea din Ponoare, în seara zilei de 18.V.2969 a

fost găsit în stare de inconștiență tânărul Ilie Ciocârlie
domiciliat în Tr.Severin, bl.99, ap.1580. El a fost transportat
cu helicopterul la spitalul județean N.73.
Ciberiticianul legist, a fost chemat la patul
bolnavului, i-a pus la fiecare tâmplă câte-o placă
memoriografului, aparat care, după cum se știe, citește
gândurile și gândirea prin metode electronice, permițând și
înregistrarea fidelă, pe un fir de oțel, a firului memorial a
celui examinat.
Memoria bolnavului, copiată la memoriograf, a fost
apoi rulată și proiectată pe un ecran lat. Procurorul,
ciberneticianul legist, medicii legiști și alte persoane oficiale
au putut viziona (vedea și auzi) tot ceea ce examinatul el
însuși a văzut și auzit.
Atenția a fost concentrată asupra capătului proximal
al firului, unde erau înregistrate ultimele întâmplări din viața
victimei, până la căderea sa în stare de comă.
S-a stabilit astfel că Ilie Ciocârlie fusese atacat cu
ciomegele de către doi indivizi. Fotografiile agresorilor,
copiate din creeierul victimei și amplificate, au fost difuzate
în toată regiunea prin televiziunea locală, ceea ce a permis
identificarea și imediata lor arestare. Ei se numesc
Albulescu Dtr. și Evcea Nicolae, ambii din Glova și ambii
numai în vârstă de 17 ani.
S-a procedat azi la luarea interogatoriului celor doi
agresori de către Procurorul de serviciu. Agresorii au fost pe
rând invitați a lua loc pe un scaun în fața procurorului, fără
ca ei să știe că prin acel scaun, erau puși în priză cu
memoriograful. În timp ce ei negau cu înverșunare orice
148
amestec în acea întâmplare, prin mintea lor alergau cu
iuțeală și nervozitate gândurile lor cele adevărate, în care
apărea frecvent figura victimei din momentul agresiunii.
Procurorul avea astfel posibilitatea să constate și să
aprecieze totala contradicție dintre vorbele acuzților și
gândurile lor care se proiectau pe ecranul din fața organelor
de instrucție. Acuzații fiind aşezați cu spatele spre acel
ecran, nu aveau nici măcar vreo cât de mică bănuială despre
făptași că odată cu înregistrarea magnetofonică a vorbelor
lor li se citeau și înregistra în același timp și gândurile lor
cele mai ascunse.
Pe firul lor memorial (pe porțiunea de la 18 mai a
acestui fir), s-a putut descifra clar și precis agresiunea
reconstituită astfel în cele mai mici detalii. Ciberneticianul
legist a înregistrat totul pe peliculă, după care filmul a fost
rulat în fața agresorilor, care au fost uimiți, fiind nevoiți a-și
recunoaște în întregime bestiala lor faptă. Uimirea lor a fost
și mai mare când au asistat la filmul copiat din capul
victimei. Ei au fost ferm convinși că cineva i-a fotografiat în
momentul agresiunii. Perplexitatea lor era mare deoarece, pe
de altă parte, ei știau prea bine că îl pândiseră pe Ilie
Ciocârlie și-l atacaseră într-un loc unde nu era nimeni nici
de față nici prin apropiere. Mobilul agresiunii: rivalitatea în
dragoste.
Cei doi huligani au fost condamnați la câte doi ani
detențiune în institutul de reeducare aflat în colonia
românească de pe satelitul lunar. Ei au fost expediați spre
cer cu racheta de 8 seara, ora Severinului.
Cu această ocazie ne simțim obligați să amintim că
memoriograful este o invenție românească, inventatorul său
Silviu Mucioniu fiind originar din județul nostru. Meritul
marelui nostru inventator este cu atât mai mare cu cât el este
un autodidact. Lipsa titlurilor l-a făcut să aibă mari
dificultăți în promovarea și difuzarea epocalei sale invenții.
149
Ani de zile a bătut zadarnic la ușile Academiilor, Institutelor
și Societăților științifice, iar revistele de specialitate îi
refuzau sistematic publicarea articolelor sale. Inerția,
tradiționalismul, spiritul de castă și obtuziunea
academicienilor au făcut să se repete cu inventatorul
mehedințean ceea ce s-a întâmplat cu Edison acum 1100 de
ani, la Academia din Paris, în timp ce făcea acolo
prezentarea invenției sale, gramofonul, și cu care ocazie un
prea ilustru și tot pe atât de stupid academician l-a apostrofat
pe inventatorul gramofonului drept escroc și ventriloc.
Alchimiștii psihologiei tânjeau încă de acum o mie
de ani și mai bine după o „psihologie obiectivă”. Ani la
rând, alergând după această fata morgana și căzând mereu
din lac în puț, ei trăiseră cu iluzia că au prins-o, pe când, de
fapt, nu făceau decât să se îndepărteze tot mai mult de
obiectivitate și încă și mai mult de psihologie. Și cu cât ei
sbierau mai tare și băteau mai îndrăcit tobele anunțând
„psihologia cea adevărată”, cu atât acea mult trâmbițată
psihologie a lor era mai denaturată, mai absurdă, mai
șubredă și mai subiectivă. Abia azi, prin geniala invenție a
conjudețeanului nostru, psihologia a ajuns să împlinească
visul bieților vizionari care au trăit și au murit în
beatitudinea unei magnifice iluzii.
Pentru conformitate, Dr. St. O.

150
Dr. Ştefan Odobleja la terminarea studiilor

151
 13.Pagini exilate

Despre paginile exilate, așa cum le-a numit fiul

marelui savant, putem evoca momente interesante, având în
vedere regimul în care Ștefan Odobleja se lupta să-și facă
cunoscută opera sa. Numai citind conținutul acestor pagini
ne dăm seama de ce, cei doi, tată și fiu, au hotărât să facă
această acțiune. Aceasta se întâmpla în 1966.
Morala economico-socială pag. 710-712 din vol, II
original
Alături de o morală individuală, există și o morală
socială. Alături de o morală directă a binelui și a răului
provocat intenționat, există o morală indirectă, economică,
aceea a binelui și a răului provocată într-un mod indirect, în
cadrul mecanismului economic.
Morala economică, variantă a moralei generale,
posedă aceleași diviziuni ca aceasta din urmă. Există o
morală economică naturală, produsă de legile economice și
universale, alături de morala economică de stat reglată,
legiferată și care nu este în ultimă instanță decât o imitație, o
accelerare, simplificare, o concentrare mai mult sau mai
puțin reușită a moralei naturale. Transpuse în morală
normativă, aceste două variante vor deveni două doctrine
economice: liberalismul (laissez faire, libera concurență,
individualismul) și intervenționismul (etatismul,
legiferarea).
Intervenționismul economic este fie profilactic, fie
curativ, primul vrea să realizeze igiena economico-socială și
să prevină dezechilibrele, al doilea se resemnează să facă
terapeutică economico-socială, tratând dezechilibrele deja
produse.
152
 Socialismul: este doctrina care preconizează
socializarea bunurilor și abolirea proprietății individuale.
Este doctrina birocrației generalizate la toți indivizii:
birocrația umanității.
Egalitatea condițiilor de viață, uniformizarea
mijloacelor de existență. Standardizarea umanității:
uniformizare, etica economico-socială. Sistem automatic
pentru menținerea echilibrului sicial economic între indivizi.
Tentative de a preveni dezechilibrele economice
provocate de acțiuni denivelatoare în cerc vicios.
Doctrina democratică pentru proletariatul din toată
lumea, ideal social întrezărit de către toți, de săraci și
dezmoșteniți ai sorții, ideal de dragoste, frăție, solidaritate,
altruism și egalitate. Pentru cei bogați este o doctrină
subversivă care încearcă să submineze ordinea în stat: o
doctrină revoluționară și reformatoare, utopică și himerică.
Dictatura majorității. Anomalie complexă: dictatură
a inculților, dictatură a leneșilor, dictatura mediocrităților.

Școala liberală Școala socialistă

Individualistă, naționalistă
Individul este totul
Libertate (laissez-faire)
Libera concurență. Emulație
Evoluție naturală
Terapeutică naturistă
Terapeutică generală
Expectativă prudentă și temătoare
Ortodoxie, tradiționalism
Tratează dezechilibrele
Postulează inegalitatea nevoilor și
valorilor, a drepturilor și a
datoriilor
Bazată pe egoism (mobil foarte
puternic)
Bazată pe dragoste și ură
Excitație, exaltație (dinamism)
153
Colectivistă, cosmopolită
Societatea este totul
Constrângere (dirijare)
Reglementare, solidaritate
Evoluție artificială
Terapeutică intervenționistă
Terapeutică locală, detaliată
Intervenție temerară, hazardată
Revoluționar, reformist
Previne dezechilibrele
Postulează egalitatea (nevoi,
valori, forțe, drepturi, datorii)
Bazată pe altruism (obiectiv șters,
slab)
Bazată pe dragoste de sine
Inhibiție, oprire (pasivitate)
Muncă atrăgătoare
Ambiție, emulație, activitate
Prioritatea calității
Ptioritatea elitelor
Profesiuni libere pe primul plan
Dictatură financiară
Dictatura forței în general
Proprietate individuală moștenită
Muncă penibilă, impusă
Indolență, neglijență
Prioritatea cantității (de masă)
Prioritatea majorității
Funcționarism generalizat la toți
Dictatură birocratică
Dictatură birocratică
Proprietate socialistă

Dificultățile socialismului sunt cele ale oricărui

diagnostic sau terapie, acelea ale oricărei intervenții, acelea
ale mecanizării.
Este greu de evaluat capacitățile (vezi toate remarcile
critice aduse psihometriei). Este dificil de a clasa
capacitățile. Este dificil de a evalua munca. Măsurarea sa
cronologică prin timpul de muncă este destul de
inechitabilă, calitatea și cantitatea muncii pe unitatea de
timp fiind foarte variabilă de la individ la individ. Să măsori
munca după produs (rezultat, cauză) este la el de criticabil -
dat fiind că producul poate să varieze foarte mult în funcție
de împrejurări, tare, noroc etc. Să măsori munca prin efort,
prin plăcere sau neplăcere, prin oboseală etc. este o metodă
foarte subiectivă.
Dificultățile cresc enorm atunci când se compară
muncile diferite și trebuie să echivalezi: munca unui savant
diferă de cea a unui cizmar.
Raritatea, dexteritatea, talentul, dotarea, greutatea de
a învăța, viața sau durata măiestriei s.a. vor complica
calculul până a-l face imposibil.
Este dificil să stabilești valoarea unui produs
oarecare. Valoarea este ceva destul de relativ: să-i stabilești
o cotă fixă, rigidă, permanentă ar fi un procedeu artificial,
fals, inechitabil.

154
 Dacă diagnosticul social este așa de dificil de făcut,
tratamentul nu este mai puțin dificil de prescris și foarte
încet ca rezultate.
Mai întâi direcțiile: care este idealul pe care îl va da
umanității? Densitatea maximă de populație - un țel numeric
aritmetic? Sănătatea fizică și vigoarea? Frumusețea?
Productivitatea? Specializare? Fericirea? Plăcerile estetice,
erotice sau digestive?
În sfârșit, dificultățile de a aplica terapeutica
preconizată. Cum să previi reacția? Cum să schimbi
obiceiurile? Cum să eviți corupția și abuzurile
funcționarilor? Dificultățile controlului vor duce la
birocratizarea unei mari părți a populației - o nouă variantă
de parazitism social, o nouă „clasă de exploatatori”.
Socialismul este un sistem de echilibru economic:
este reglementarea economicului (derivat din stomac). Dar,
omul posedă încă orientări sexuale, estetice, religioase,
naționale etc., care diferă de la individ la individ și
constituie dezechilibre complexe. Factorul economic nu este
singurul scop uman, el nu constituie singurul dezechilibru
social: alături de lupta de clasă există lupta de rasă, lupta
internațională, lupta credințelor s.a. Socialismul găsește în
celelalte dezechilibre sociale o concurență riguroasă: izolat
nu este realizabil, generalizat nu este de actualitate și atunci
el pierde cel mai mult din importanța sa, care o va împărți
cu alte probleme sociale.
Socialismul tinde spre omogenizare pe care el o cere.
Orice sistem socialist nu se poate realiza decât într-un stat
mondial omogen ca rasă, limbă, obiceiuri, moravuri, gusturi,
etc.
Pentru moment această omogenizare este departe de
a fi realizată - dacă va fi vreodată. În stadiul actual al
umanității de o parte și știința de altă parte, socialismul este
destinat eșecului.
155
 Despre teoria relativității pag. 650 din vol. II
original
Teoria relativității este un sistem confuz, incoerent,
bolnăvicios, eterogen și incomplet al metafizicii
materialiste. El nu explică decât un număr foarte limitat de
fenomene: această ipoteză nu are avantajul de a ne da o
mare sinteză științifică, cum ar fi cazul, de exemplu al
evoluționismului. Domeniul său de explicare și aplicare este
foarte limitat: sferele eterice. Este o filozofie astronomică
(sau încă mai mult, ultraastronomică), exclusiv spațială și
existențială: metafizică unidimensională a unui spațiu cu
patru dimensiuni(!), fără cauze și fără legi, fără nici o
preocupare pentru ceea ce urmează. Ea nu se desfășoară
deloc în timp (dealtfel în ea timpul este negat).
Concepție cosmogonică fantezistă, ireală, imposibilă,
absurdă, argumentată subtil prin misticism, în contradicție
cu cele elementare date din psihologie, lipsită de spirit critic,
furnizând noțiuni de neconceput. În ea se confundă timpul
cu spațiul (materializarea timpului: timpul este definit ca un
fel de lungime).
În ea se confundă percepția timpului cu timpul
obiectiv.
În ea se confundă repaosul cu mișcarea.
În ea se confundă materia cu energia, ultima fiind
materializată.
În ea se confundă lucrurile cu fenomenele.
În ea se confundă masa (atribut al materiei) cu viteza
(însușire a energiei, a mișcării).
În ea se confundă linia dreaptă cu linia curbă.
În ea se confundă fizica cu geometria.
În ea se confundă adevărul cu iluzia, realitatea cu
visarea.
Spațiul este materializat, plin de substanță și
solidificat într-un anumit fel: conceput ca fiind limitat, finit
156
și curb. Această teorie a unui spațiu și a unui cerc sferic, ca
un glob de cristal, este cea mai primitivă din câte au fost
imaginate: este un primitivism reactualizat. Geometria lui
Euclid este atacată în ea cu argumente sofisticate. Cât despre
fenomenul Fresnel-Fizeau (întârzierea unei raze de lumină
sub acțiunea unui curent de apă de sens contrar), poate fi
explicată cu teoria ondulatorie: el nu este argumentat decisiv
în favoarea teoriei emisiei.

157
 14. Ștefan Odobleja – poetul

Omagiu

Flacără luminoasă,
Far luminator,
Salvatoare a naufragiaților
și a celor aruncați peste bord.
Tu m-ai ajutat să răzbesc furia valurilor
care mă cotropeau
jucându-mă ca pe o pleavă.
Datorită ție am ajuns la mal
Ca să mai pot privi iarăși lumea
Și pământul acesta atât de frumos.
Ce templu să-ți ridic
Zeița mea?
Ce jertfe să-ți aduc?
Mi-ai sugerat să-ți fac ofrandă o Logică,
Și m-am și pus pe lucru
Dar cine mă va apăra, vai, cine
De furia zeităților grecești din Olimp
Care vor sări-n sus
și-și vor da cu „totul” de pământ
Dar când vor auzi că (….)
Mă mai aleg acum și de un grec de-al lor
Care de 2300 de ani domnea
ca suveran absolut
în logică.
Toți zeii din Olimp
se vor înrola
în Eteria de răzbunare
Și vor porni cu flota spre Drobeta
158
Să mă prindă și ….
după prostul lor obicei din vechime..

Să mă dezbrace în pielea goală

și să mă lege apoi de-o stâncă
cu ochii-n soare
Ca să râdă de mine
toate nerușinatele lor zeițe
Frați contemporani
ai anului 2000
Trăiți-vă viața liniștiți:
V-am eliberat de tirania vremii,
Nu vă temeți:
nu mai zgârie
și nu mai mușcă,
Nu numai c-am spus-o,
Dar am și îmblânzit-o
stă singură
îngenunchiată
în fața noastră.

Bucurii postume
Știam precis
că numai după moarte
mă voi bucura
De aprecierile semenilor mei,
De aceea am fost
pe drept cuvânt
foarte speriat
Când am aflat
că am început a fi
de pe-acum
lăudat.
Vestire
159
De care rău m-am întristat.

Poezie fără iarbă

Și fără soare,
Pentru vremuri viitoare
La lângă pe
Și sau că
Peste sub cu
Printre între în
Fu nu fu
Mai și mai ah!

Țărâna țării

Țărâna țării mele

Îmi stăpânește-n suflet
Și mereu îmi amintește
De trecutul vrăjit al copilăriei
Când mă jucam cu toți copii
în țărâna din drum,
Făcând din ea de toate,
chiar și turte.
Țărâna țării mele
m-a crescut.
Sub ea se odihnesc
colo, pe coastă,
Părinții, moșii și strămoșii
Și mulți din ei
au murit pentru ea.
De ce vă mirați
că eu mă simt atât de legat
de această țărână?
(scrisă după 1965)

160
 Țara mea
Am cutreierat țara
În lung și-n lat,
Am trăit prin multe orașe
și multe sate,
Dar m-am întors
în cele din urmă
în satul meu natal.
Acolo mă simt mai bine
ca oriunde.
Am cutreierat pământul,
Am văzut țări mai civilizate,
orașe mai frumoase,
lume mai elegantă,
Dar m-am întors în țara mea
Și nu mă voi despărți de ea
Cât voi fi viu
(cred că nici mort)
(scrisă după 1965)

Razele privirilor

Razele calde din privire

Sclipitoare ca un soare,
Raze dulci de potrivire
Voi îmi revărsați în suflet
Cu magnetică chemare,
Un ocean de frământare.

Raze scumpe, aurite

Din privirile dorite,
Raze cu puteri vrăjite,
De la inimă pornite,
În inima mea oprite
Și-n tot corpul risipite
161
Doamne câtă fericire
Poți găsi într-o privire
Ce-ți trimite-n mii de fire
Razele de potrivire!

162
Dr. Ştefan Odobleja

163
 15. Câteva opinii despre Ștefan
Odobleja

„Un mare om de știință, un mare filozof, care a reușit

să formuleze și să aplice legile universale sistemice, creând
astfel cibernetica generală - prima cibernetică”
Prof. univ. dr. ing. PAUL POSTELNICU
București

”Ștefan Odobleja este primul gânditor care smulge

naturii secretul general al buclelor ciberneticii, rolul lor în
explicarea procesului din organismul uman, care cuprinde și
psihicul. Acceptând conceptele la viața socială, la economie,
la sociologie, Ștefan Odobleja afirmă universalitatea
conceptului cibernetic al circuitelor cu reacție, al buclelor
închise. Pentru acest motiv, întregul moment unic oferit
istoriei, științei și culturii românești - și nu numai românești
- de către Ștefan Odobleja în anii 1938- 1939 capătă
strălucirea cuvenită marilor idei ale minții umane. Dar pe
lângă meritul de a fi realizat prima cibernetică generalizată,
Odobleja are și meritul elaborării primei psiho-cibernetici
din lume. Toate aceste sublinieri au rolul incitant de a nu
uita la ce înălțime a reușit să se ridice gândirea unui român
căruia nu putem să-i mai aducem alt omagiu, decât acela de
a contribui să i se acorde locul care i se cuvine în istoria
științei universale”.
Prof. univ. dr. docent MIHAI DRĂGĂNESCU
Membru corespondent al Academiei R.S.R.

„Ștefan Odobleja ar putea fi considerat nu numai un

Socrate al timpurulor noastre, dar și un al doilea Columb,
pentru că a avut același destin: să descopere America științei

164
și până la urmă, această Americă să primească alt nume, nu
al său”
Prof. dr. IOSIF CONSTANTIN DRĂGAN

„Este o mare binefacere, o mare bucurie și mândrie,

este o mare șansă pentru noi, românii, că regina științelor
contemporane s-a născut pe pământul patriei noastre, pe
pământul României Socialiste.
Această știință a științelor, filozofie a filozofilor,
cheie a cheilor, visată încă din antichitate de omenire, a fost
creată de un român, dr. Ștefan Odobleja, fiu demn al
meleagurilor Olteniei.
Sistemul lui Odobleja prezintă, pentru integrarea
științelor, același lucru ce l-a reprezentat sistemul lui
Einstein pentru fizică”
Ing. STELIAN BAJUREANU
Pitești

„Aveți un om de aur, merită o statuie de aur”

B.N. RUDALL
Olanda

„Popoarele rămân în istorie și dăinuie în lume prin

monumentele spirituale pe care le ridică, iar Ștefan Odobleja
se numără printre creatorii de mari monumente ale
spiritualității românești”
Prof. univ. dr. ION STRĂCHINARU
Iași

„poate unul dintre cei mai dotați creatori, savantul

din Drobeta a lucrat singur, asemenea marilor solitari ai
gândirii. A redescoperit multe și a inventat și mai multe,
făcând uz de un singur instrument - inteligența lui înăscută”
Dr. ALEXANDRU SURDU
București

165
 16. Fundația „Ștefan Odobleja”

Obiectul de activitate
a) Să publice integral opera savantului;
b) Să organizeze dezbateri, simpozioane, congrese
pe teme de teorie cibernetică odoblejiană, socio-
psihologie, literatură etc;
c) Să restaureze casa memoorială „Ștefan
Odobleja” din comuna Livezile, județul
Mehedinți
d) Să înființțeze o Universitate de vară după
concepția savantului;
e) Să organizeze și să sprijine organizarea de
cursuri de perfecționare a specialistilor în țară și
în străinătate;
f) Editarea unor publicații, materiale documentare
de specialitate precum și de a efectua schimburi
de publicații cu asociații similare din țară și
străinătate;
g) Să acorde burse șefilor de promoție ai instituților
de învățământ care poartă numele savantului;
h) Să atragă sponsori pentru înființarea unei unei
săli de lectură cu întreaga operă a savantului;
i) Construirea de laboratoare și secții de testare a
ideilor inovatoare ale savantului;
j) Acordarea de condiții pentru expunerea anumitor
idei ce par hilare pentru demonstrarea viabilității
lor;
k) Copierea fondului Ștefan Odobleja din Arhivele
Statului și sortat pe discipline;

166
 l) Înființarea de Case de creație care pot oferi
condiții pentru cei care au de inventat ceva, de
scris, etc;
Fundația „Ștefan Odobleja” colaborează cu instituții,
asociații și organizații culturale, științifice și de învățământ
similare din țară și străinătate.

167
17.ANEXE

168
169
170
171
172
173
174
 â

175
176
177
178
179
180
181
182
183
184
185
186
187
188
Carte poștală Norbert Wiener

189
Certificat de naștere

190
191
Aeverințade libera practica

192
193
194
195
196
197
198
199
200
201
202
203
204
4

205
206
207
208
209
 CUPRINS
Prefaţă...................................................................................5
Cuvânt înainte.....................................................................15
1.Autobiografia...................................................................19
1.1.Copilăria....................................................................19
1.2.Şcoala.........................................................................20
1.3.Studiile medicale.......................................................22
1.4.Medic de regiment şi continuarea activităţii ............26
1.5.Războiul......................................................................32
2. Memoriu de război......................................................65
3. Dosar personal............................................................77
4. Biografia lui frate-meu...............................................85
5. Interviul cu Ștefan Odobleja realizat de Aristide ............97
6. Interviu cu Ștefan Odobleja Jr....................................103
15. Memoriu....................................................................113
16. Odobleja către tineri..................................................117
17. Principiile războiului.................................................127
18. Simetria și dualismul în Știința Războiului............ 129
19. Pentru o logică vie....................................................141
20. Viziune în anul 2969................................................145
21. Pagini exilate............................................................149
22. Ștefan Odobleja – poetul..........................................155
23. . Câteva opinii despre Ștefan Odobleja.................. 161
24. Fundația „Ștefan Odobleja”.....................................163
25. Anexe........................................................................165

210
211