͏͏ Drept diplomatic şi consular-curs

� X. Dreptul consular. Relaţiile consulare

X.1. Noţiunea şi caracteristicile dreptului consular

Definiţie: Dreptul consular reprezintă subrarnura dreptului internaţional formată din totalitatea normelor
care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, regimul juridic al
acestora şi al personalului lor.
Scopul dreptului consular constă în realizarea acelor norme ale dreptului internaţional public care au ca obiect
colaborarea dintre state în vederea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor proprii.
Obiectul reglementării dreptului consular este activitatea consulară, activitate determinată de necesitatea
compatibilizării exercitării jurisdicţiei teritoriale cu exercitarea jurisdicţiei personale asupra unui individ aflat pe
teritoriul altui stat decât cel de cetăţenie.
Deşi reprezintă o ramură a dreptului internaţional, dreptul consular îmbină reglementarea din sfera
dreptului intern cu cea a dreptului internaţional public. Astfel, dreptul internaţional reglementează condiţiile
în care în relaţia dintre două state vor funcţiona organele consulare, în timp ce organizarea consulatelor ia nivelul
fiecărui stat este reglementată de ordinea juridică internă.
◘ Izvoarele dreptului consular
In condiţiile în care dreptul consular este o subramură a dreptului internaţional public, izvoarele sale principale
sunt:
a.Cutuma - până la codificarea dreptului consular din 1963, cutuma a reprezentat principalul izvor al
dreptului consular;
b.Tratatul - normele dreptului consular pot lua formă convenţională prin:
● convenţii generale asupra dreptului consular - Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare,
1963;
● tratate bilaterale care reglementează materia relaţiilor consulare (cunoscute sub denumirea de
convenţii consulare);
● tratate asupra unor anumite domenii, cum ar fi comerţul şi navigaţia, asistenţa juridică, ce conţin şi
dispoziţii referitoare la relaţiile consulare.
c.Ca şi în cazul dreptului diplomatic, se consideră că în cazul dreptului consular legea internă are calitatea de
izvor de drept.
d.S-a arătat că un alt izvor al dreptului consular este analogia. Astfel, ori de câte ori o situaţie nu este
reglementată de normele dreptului consular, se va proceda la o analogie cu dreptul diplomatic.

În 1963, a fost elaborată de către Comisia de Drept Internaţional şi adoptată Convenţia de la Viena asupra
relaţiilor consulare.
Convenţia a realizat codificarea majorităţii normelor cutumiare existente, dar a creat şi norme noi în ceea ce
priveşte relaţiile consulare.
Dispoziţiile Convenţiei se referă la:
✔ Relaţiile consulare în general;
✔ Înlesniri, privilegii şi imunităţi ale oficiilor consulare şi ale membrilor acestora;
✔ Regimul aplicabil funcţionarilor consulari onorifici.
În relaţia dintre Convenţie şi dreptul cutumiar, Convenţia îndeplineşte rolul de „drept comun". Astfel, în
Preambul se arată că „regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu
au fost în mod expres reglementate de dispoziţiile prezentei convenţii".
În relaţia dintre Convenţie şi tratatele bilaterale (convenţii consulare), convenţia îndeplineşte rolul de normă
1
generală.

X.2. Relaţiile consulare. Elemente generale

Prin relaţii consulare se înţeleg raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcţiilor
consulare de către organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt
Apariţia instituţiei relaţiilor consulare a avut la bază următorii factori:
✔ relaţiile consulare, din punct de vedere istoric, sunt strâns legate de dezvoltarea economică, de comerţ, ce
determină circulaţia persoanelor pe teritoriul altor state, fapt care conduce la concurenţa dintre jurisdicţia
teritorială a statului de reşedinţă şi jurisdicţia personală a statului de cetăţenie;
✔ din punctul de vedere al dreptului internaţional public, instituţia relaţiilor consulare are la bază normele
dreptului internaţional referitoare la tratamentul acordat străinilor şi respectarea de către statul de reşedinţă
a dreptului statului de cetăţenie de a exercita jurisdicţia personală.
Dezvoltarea vieţii economice a constituit factorul care a determinat înfiinţarea de consulate ale principalelor
puteri europene pe teritoriul Ţărilor Române. Deşi acestea nu aveau, iniţial, dreptul de a întreţine relaţii
diplomatice sau consulare, înfiinţarea oficiilor consulare a fost posibilă cu consimţământul Porţii. Astfel, după
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia a înfiinţat consulate la Bucureşti şi laşi.
Implicarea organelor consulare ruse în viaţa politică internă a crescut progresiv, îndeosebi după afirmarea
statului de „putere protectoare" a Rusiei. De asemenea, deschid consulate în Ţările Române: Austria (1783),
Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803), Belgia (1838) şi Olanda (1856). În 1859 a fost deschis un consulat
general al Statelor Unite ale Americii în Principatele Unite, care în 1871 a negociat un tratat de amiciţie, comerţ şi
navigaţie între cele două state.
◘ Subiectele relaţiilor consulare
În condiţiile în care relaţiile consulare fac parte din relaţiile supuse dreptului internaţional, subiectele acestora
nu pot fi decât subiecte ale dreptului internaţional public.
Specificul relaţiilor consulare (scopul lor fiind, în principal, protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor
proprii) determină ca subiecte ale relaţiilor consulare să fie numai statele.
Au fost susţinute unele opinii în sensul că relaţii consulare ar putea fi întreţinute şi de alte subiecte de drept
internaţional, cum ar fi instituţiile specializate ale O.N.U. în realitate, relaţiile întreţinute de aceste subiecte nu
sunt relaţii consulare, ci relaţii specifice diplomaţiei multilaterale.
Se recunoaşte totuşi, insurgenţilor, dreptul de a stabili relaţii consulare, cu caracter provizoriu.
Prerogativa unui stat de a numi oficii consulare în alt stat şi de a primi oficii consulare pe teritoriul său poartă
denumirea de drept de consulat.
Ca şi dreptul de legaţie, dreptul de consulat nu reprezintă un drept subiectiv. Dreptul de consulat reprezintă o
competenţă a statului, fără a exista o obligaţie corelativă.
◘ Caracteristicile relaţiilor consulare
Relaţiile consulare determină coexistenţa a două ordini juridice diferite.
Deşi relaţiile consulare sunt relaţii din sfera dreptului internaţional public, fiind stabilite între state şi având
caracter reglementat, aplicabilitatea juridică a acestora se regăseşte în sfera dreptului intern a fiecărui stat - în
special a statului trimiţător. Astfel, actele juridice ale organelor consulare produc efecte în special pe teritoriul
acestui stat.
În raport cu relaţiile diplomatice, relaţiile consulare pot avea caracter subsidiar sau autonom, în funcţie de
modul de stabilire şi de organele care exercită funcţiile consulare.
Relaţiile consulare prezintă caracter bilateral şi direct, desfăşurându-se prin organe ale statului trimiţător
înfiinţate pe teritoriul statului primitor.
2
 De asemenea, relaţiile consulare au caracter exclusiv, în sensul că într-o circumscripţie consulară îşi poate
exercita competenţa un singur oficiu consular, iar o circumscripţie consulară nu se poate întinde, de regulă, pe
teritoriul mai multor state.

X.3. Stabilirea şi încetarea relafiilor consulare

● Stabilirea relaţiilor consulare
Art. 2 alin. (1) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede condiţia de fond esenţială:
„stabilirea relaţiilor consulare se face prin consimţământul părţilor".
Modul de exprimare a consimţământului poate fi:
✔ expres - cuprins într-un acord încheiat special în acest sens, într-o convenţie consulară sau un tratat de
comerţ şi navigaţie;
✔ tacit, însă în toate cazurile cert- de exemplu: notificarea de către un stat a intenţiei de a înfiinţa un consulat
urmată de acceptare;
✔ prezumat - art. 2 alin. (2) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede că
„consimţământul dat pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există
indicaţie contrară, consimţământul şi pentru stabilirea de relaţii consulare".
● Încetarea relaţiilor consulare poate avea drept cauză:
✔ dispariţia unei condiţii de existenţă a raportului juridic - cum ar fi încetarea personalităţii juridice a unui
stat;
✔ actul de voinţă al unuia dintre state - spre deosebire de acordul de voinţă pentru stabilirea relaţiilor
consulare, care poate fi şi tacit, actul unilateral prin care se decide încetarea acestora poate fi numai
expres;
✔ încetarea relaţiilor diplomatice nu conduce automat la încetarea relaţiilor consulare: Convenţia de la Viena
din 1963 prevede în art. 2 alin. (3) că „relaţiile consulare pot continua şi după ruperea relaţiilor
diplomatice".

X.4. Organele delegate cu exercitarea funcţiilor consulare

În dreptul internaţional este unanim admis că exercitarea funcţiilor consulare se poate realiza de către:
✔ oficiul consular;
✔ misiunea diplomatică.
Se admite că misiunea diplomatică va îndeplini funcţii consulare doar în lipsa unui oficiu consular. Prin urmare,
coexistenţa celor două organe implică o separare de atribuţii.
● Oficiul consular
Oficiul consular apare definit ca organul permanent, de sine stătător şi dotat cu organizare şi atribuţii proprii,
înfiinţat de un stat pe teritoriul altui stat în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare.
◘ Clasificare
a) în funcţie de natura sa, oficiul consular poate fi:
- de carieră (condus de un funcţionar consular de carieră);
- onorific (condus de un funcţionar consular onorific).
b) în funcţie de clasă şi rang, oficiile consulare se împart în:
- consulate generale;
- consulate;
- viceconsulate;
- agenţii consulare.
De regulă, consulatele generale şi consulatele sunt oficii independente, în timp ce viceconsulateie şi agenţiile
consulare funcţionează în subordinea unui consulat sau unui consulat general.
3
 Organizarea internă a unui oficiu consular cuprinde compartimente şi secţii în funcţie de specificul activităţii:
- secţie economică;
- secţie culturală şi de presă;
- secţie de stare civilă;
- secţie notarială;
- secţie de paşapoarte;
- secţie de marină comercială.
Sediul oficiului consular este stabilit prin acordul între cele două părţi prin care acesta este înfiinţat şi
reprezintă localitatea de pe teritoriul statului primitor unde oficiul consular îşi desfăşoară activitatea. Alegerea
acesteia poate fi determinată de interesul comercial-economic al acestei localităţi.
Circumscripţia consulară reprezintă spaţiul de pe teritoriul statului primitor în interiorul căruia oficiul
consular îşi desfăşoară activitatea.
Circumscripţia consulară se caracterizează prin exclusivitate, determinată de următoarele coordonate:
- agenţii consulari ai oficiului respectiv nu pot întreprinde acte în afara circumscripţiei respective;
- agenţii consulari ai altor oficii consulare nu au competenţa de a efectua acte pe teritoriul circumscripţiei.
● Misiunea diplomatică
Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede în art. 3 că „funcţiile consulare sunt exercitate, de
asemenea, de către misiunile diplomatice".
În cadrul unei misiuni diplomatice, compartimentul care preia această sarcină este secţia consulară. Aceasta se
individualizează faţă de oficiul consular prin următoarele elemente:
✔ nu i se aplică clasificarea oficiilor consulare;
✔ sediul ei coincide cu sediul misiunii diplomatice;
✔ limitele teritoriale ale competenţei sale sunt determinate de teritoriul statului acreditar;
✔ în cazul în care există relaţii consulare, nu este necesară obţinerea consimţământului special al statului
acreditar pentru deschiderea acestei secţii.
Este posibil ca un diplomat din cadrul misiunii acreditate în capitala statului primitor să fie chemat să conducă
cu titlu provizoriu un oficiu consular (geranta interimară).
Este posibil, de asemenea, ca un funcţionar diplomatic din cadrul misiunii diplomatice să îndeplinească funcţii
consulare ad-hoc - cu titlu ocazional, în acest caz, nu sunt necesare documente formale (patenta consulară şi
exequatur), ci doar o notificare către statul acreditar.
Exercitarea de către oficiul consular a funcţiilor consulare în mai multe state sau pentru mai multe
state.
a) Posibilitatea mai multor state de a numi acelaşi funcţionar consular este prevăzută de art. 18 din Convenţia
de la Viena asupra relaţiilor consulare: „Două sau mai multe state, cu consimţământul statului de reşedinţă, pot
să numească aceeaşi persoană în calitate de funcţionar consular în acest stat".
în practică, un stat beneficiar apelează la serviciile unui stat trimiţător pentru exercitarea de funcţii consulare în
statul primitor.
◘ Condiţii necesare:
✔ acord între statul beneficiar şi statul terţ (trimiţător) pentru exercitarea funcţiilor consulare;
✔ acord între statul beneficiar şi statul primitor pentru exercitarea funcţiilor consulare de către un stat terţ;
✔ acordul între statul trimiţător şi statul primitor.
Convenţia de la Viena prevede şi posibilitatea exercitării de funcţii consulare de către un stat trimiţător pentru
un terţ beneficiar care nu întreţine relaţii consulare cu statul primitor.
b) Există şi posibilitatea înfiinţării unui oficiu consular cu competenţă pe teritoriul mai multor state.
În acest sens, art. 7 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare dispune: „Statul trimiţător poate,
după notificarea către statele interesate şi în afară de cazul când unul din acestea se opune în mod expres la
4
aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii consulare într-un
alt stat".