ELEMENTE DE ANATOMIE

1 A CARNIVORELOR DE
COMPANIE

1.1. REGIUNILE CORPORALE

Regiunile corporale principale (ale capului, toracelui, membrelor si ale

peretelui abdominal), aceleasi la toate mamiferele domestice, deci si la carnivore,
vor fi prezentate în acest capitol la câine, diferentele de “organizare” exterioara,
între aceasta specie si pisica, fiind minime.
La descrierea exteriorului câinelui, pentru o mai usoara memorare si o mai
mare utilitate practica, vom folosi atât termenii recomandati de Nomina
Anatomica Veterinaria (N A V), majoritatea tradusi în limba româna, cât si
termenii chinologici uzuali.
Regiunile corporale vor fi prezentate împreuna cu baza lor anatomica: oase,
muschi, articulatii, organe, arii anatomice riguros delimitate.

1.1.1. Regiunile capului

1. Regiunea orala sau a buzelor – situata în jurul orificiului bucal; punctul

de unire latero-posterior a buzelor superioara si inferioara este denumit comisura
buzelor;
2. Regiunea vârfului nasului sau trufa - spatiul dintre cele doua nari;
3. Regiunea nasului sau nazala - are ca baza anatomica oasele nazale;
zona de trecere dintre regiunile nazala si frontala constituie stopul;
4. Regiunea mentala - corpul mandibulei;
5. Regiunea mandibulara - ramura orizontala a mandibulei;
6. Regiunea faciala - osul maxilar si muschiul buccinator;
7. Regiunea frontala - oasele frontale;
8. Regiunea infraorbitala - oasele lacrimal si zigomatic;
9. Regiunea oculara - orbita si globul ocular;
10. Regiunea temporala - muschiul temporal;
11.Regiunea maseterica - muschiul maseter;
12. Regiunea auriculara - pavilionul urechii (cartilajul auricular extern);
11
 13. Regiunea parotidiana - glanda parotida;
14. Regiunea nucala sau nuca - articulatia occipitoatloidiana;
15. Regiunea articulatiei temporomandibulare - articulatia
temporomandibulara (Fig.1).

Fig.1. Regiunile capului

1 - Regiunea nazala;
2 - Regiunea labiala;
3 - Regiunea mentala;
4 - Regiunea obrazului;
5 - Regiunea maseterica;
6 - Regiunea infraorbitala;
7 - Regiunea orbitala;
8 - Regiunea zigomatica;
9 - Regiunea articulatiei
temporomandibulara;
11 - Regiunea frontala;
13 - Regiunea parietala;
14 - Regiunea temporala;
15 - Regiunea auriculara.

1.1.2. Regiunile trunchiului

1. Regiunea cervicala dorsala - ligamentul cervical;

2. Regiunea cervicala laterala - coloana vertebrala cervicala, muschii
splenius si semisplinalis capitis;
3. Regiunea jugulara - vena jugulara;
4. Regiunea traheala - traheea;
5. Regiunea interscapulara sau grebanul - primele vertebre toracale, între
cele doua cartilaje suprascapulare; distanta dintre sol si punctul superior al
grebanului reprezinta talia animalului;
6. Regiunea dorsala sau spinarea - ultimile vertebre toracale;
7. Regiunea lombara sau salele - vertebrele lombare;
8. Regiunea sacrala - osul sacrum;
9. Regiunea costala - coastele neacoperite de membrul anterior;
10. Regiunea hipocondrala - cartilajul coastelor asternale;
11. Regiunea abdominala - aponevroza muschilor abdominali inferiori cu
tunica abdominala;
12. Regiunea prepectorala - apendicele traheal si muschiul pectoral
descendent;
13. Regiunea coxala sau unghiul soldului - unghiul extern al iliului;
14. Regiunea punctului fesei sau punctul fesei - tuberozitatea ischiatica
(Fig.2A).

12
 Fig.2. Regiunile capului, trunchiului si ale membrelor.
A. Dupa Ghetie V. (1971)
1 - Capul; 2 – Regiunea cervicala; 3 – Regiunea interscapulara;
4 – Regiunea dorsocostala; 5 - Regiunea lombara; 6 - Regiunea gluteana;
7 – Regiunea tuberozitatii coxale; 8 – Regiunea articulatiei humerale;
9 – Regiunea scapulara; 10 - Regiunea costala; 10’ - Regiunea hipocondrala;
11 – Regiunea pliului iei; 12 – Regiunea femurala craniala; 13 - Regiunea bratului;
14 - Regiunea cubitala; 14’ – Regiunea olecraniana; 15 - Regiunea antebratului;
16 - Regiunea carpiana; 17 - Regiunea metacarpiana; 18 - Regiunea digitala;
19 - Regiunea abdominala laterala; 20 - Regiunea patelara;
20’ – Regiunea genunchiului; 21 – Regiunea crurala;
21’ - Regiunea tendonului calcaneului; 22 - Regiunea tarsiana;
22’ - Regiunea calcaneeana; 23 – Regiunea metatarsiana; 24 - Regiunea sternala

In Fig.2B sunt prezentate regiunile corporale ale câinelui în termeni

chinologici utilizati de crescatori si de medicii veterinari specializati pentru
animalele de companie.

13
 Fig.2. Regiunile capului,
trunchiului si ale membrelor.
B. Dupa Novaresio G. (1998)

1 - Botul; 2 - Trufa;
3 - Stopul; 4 - Sinusul frontal;
5 - Fruntea; 6 – Maseterul;
7 - Occipitalul; 8 – Grebanul;
9 - Spinarea;
10 - Regiunea lombara
sau renala;
11 - Crupa; 12 – Punctul fesei;
13 - Punctul jaretului;
14 - Metatarsul; 15 – Tarsul;
16 - Gamba; 17 – Coapsa;
18 - Genunchiul; 19 – Pliul iei;
20 - Flancul; 21 – Toracele;
22 - Cotul; 23 – Metacarpul;
24 - Carpul; 25 – Antebratul;
26 - Bratul; 27 – Pieptul;
28 – Punctul umarului;
29 - Umarul; 30 – Gâtul;
31 – Comisura buzelor.

1.1.3. Regiunile membrelor toracic si pelvin

1. Regiunea scapulara - osul scapula cu muschiul triceps brachii pars

longa;
2. Regiunea brahiala - osul humerus si muschiul triceps brachii pars
lateralis;
3. Regiunea articulatiei scapulo-humerale sau a umarului - articulatia
scapulohumerala;
4. Regiunea antebrahiala sau antebratul - oasele radius si ulna;
5. Regiunea olecranului - olecranul cu insertia distala a muschiului
triceps brachii;
6. Regiunea cotului - articulatia humeroradioulnara;
7. Regiunea carpiana sau carpul - articulatia carpiana;
8. Regiunea metacarpiana sau metacarpul - oasele metacarpiene;
9. Regiunea metacarpofalangiana sau buletul - articulatia
metacarposesamofalangiana;
10. Regiunea falangiana sau degetele - falangele;
11. Regiunea articulatiei coxofemurala - articulatia coxofemurala;
12. Regiunea femurala laterala sau coapsa - osul femur;
13. Regiunea femurala caudala sau fesa - muschii semitendinos si
semimembranos;
14. Regiunea grasetului sau genunchiul - articulatia femurotibiopatelara;
15. Regiunea crurala sau gamba - oasele tibia si fibula;
14
 16. Regiunea tarsiana, tarsul sau jaretul - articulatia
tibiotarsometatarsiana;
17. Regiunea calcaneiana sau a câlcâiului - calcaneul;
18. Regiunea metatarsiana sau metatarsul - oasele metatarsiene;
19. Regiunea falangiana sau degetele - falangele .
Tipul de sprijin la sol al autopodiului pelvin la câine este digitigrad (Fig.3).

Fig. 4. – Regiunile peretelui abdominal

Fig.3. – Sprijinul pe sol al ventral la câine.
autopodiului pelvin la câine. 1 - Regiunea pectorala; 2 - Regiunea xifoidiana; 3 –
Sprijin digitigrad. Regiunea ombilicala;
4 – Regiunea pubiana; 5 - Regiunea inghinala.

1.1.4. Regiunile peretelui abdominal inferior

1. Regiunea pectorala - sternul si muschiul pectoral ascendent;

2. Regiunea xifoidiana - apendicele xifoidian;
3. Regiunea ombilicala - cicatricea ombilicului;
4. Regiunea prepubiana - tendonul prepubian cu preputul;
5. Regiunea inghinala - inelele inghinale inferioare (Fig.4).

1.2. APARATUL CARDIOVASCULAR

15
 Sistemul circulator sanguin se compune din cord, organul esential al
sistemului, cu rol principal contractil si din vase, componenta periferica, ce se
împart în trei mari categorii : artere, vene si capilare.
Subliniem faptul ca în limbaj anatomopatologic cu termenii mica circulatie
denumim nu circulatia pulmonara ci reteaua vaselor mici dintr-un tesut sau organ,
de regula cu calibrul mai mic decât 30 micrometri.

1.2.1. Cordul

Cordul este un organ musculos, de forma conoida, cu baza orientata dorsal

si vârful ventral, învelit de pericard (sacul pericardic).
La carnivore, cordul este plasat între coastele 3 si 7 si are o directie
pronuntat oblica în cavitatea toracica, aproape culcat pe stern.

1.2.1.1. Conformatia exterioara a cordului

Cordul este împartit de un sant orizontal - sulcus coronarius, într-o portiune
superioara - masa atriala si o portiune inferioara mai voluminoasa - masa
ventriculara.
Masa atriala formeaza baza cordului si are forma unei semilune cu
convexitatea pe dreapta si concavitatea în jurul originii marilor vase.
Masa atriala este alcatuita din atriul drept - atrium dexter în care se
deschid venele cava craniala, cava caudala, azigos si sinusul coronar si atriul
stâng - atrium sinister, în care se deschid venele pulmonare.
Masa ventriculara, mult mai dezvoltata, este usor turtita lateral si prezinta
doua fete, doua margini, baza si vârful (Fig. 5):
 fata dreapta este concava si strabatuta oblic de un sant longitudinal –
sulcus longitudinalis dexter (subsinuos);
 fata stânga, convexa este întretaiata de un sant aproape paralel cu
marginea caudala - sulcus longitudinalis (paraconal);
 marginea anterioara , convexa în ambele sensuri,corespunde
ventriculului drept;
 marginea posterioara, mai rectilinie si mai groasa, apartine
ventriculului stâng;
 baza este acoperita pe partea dreapta de masa atriala iar pe partea
stânga de locul de emergenta a aortei primitive si arterei pulmonare;
 vârful sau apexul, apartine integral ventricului stâng.

16
 Fig. 5. Conformatia exterioara
a cordului.
a - Aorta;
b - Trunchiul brahiocefalic;
c - Subclavia sinistra;
d - Artera pulmonara;
e - Ligamentul arteriosum;
f – Vena cava craniala;
g - Vena cava caudala;
h - Atriul stâng;
i – Atriul drept;
j – Ventriculul drept;
l – Ventriculul stâng;
m - Artera coronara stânga,
ramura descendenta;
n - {antul interventricular caudal.

1.2.1.2. Conformatia interioara a cordului

La interior cordul este un organ cavitar, format din patru spatii: doua atrii si
doua ventricule.
Atriul drept si ventriculul drept sau cordul drept, contin sânge venos si sunt
separate prin septul cardiac –septum cordis, de cordul stâng, format din atriul
stâng si ventriculul stâng, care contine sânge arterial (Fig.6).

Fig. 6. Conformatia interioara

a cordului
1 - Ventriculul drept;
2 - Atriul drept;
3 - Ventriculul stâng;
4 - Atriul stâng;
5 - Artera pulmonara;
6 - Aorta abdominala;
7 - Aorta craniala;
8 - Vena cava caudala;
9 - Vena cava craniala;
10 - Muschii pectinati;
13 - Cordajele tendinoase;
14 - Orificiile aortic si pulmonar;
15 - Orificiile atrioventriculare;
16 - Valvulele pulmonare.

Cele patru cavitati ale cordului sunt perforate de urmatoarele orificii:

 atriul drept:

17
 - orificiul venei cave caudale;
- orificiul venei cave craniale;
- orificiul venei azigos;
- orificiul sinusului coronar;
- orificiul venelor coronare mici;
 ventriculul drept:
- orificiul atrioventricular drept, prevazut cu valvula tricuspida;
- orificiul pulmonar, prevazut cu trei valvule sigmoide;
 atriul stâng :
- orificiile venelor pulmonare;
 ventriculul stâng:
- orificiul atrioventricular stâng, prevazut cu valvula bicuspida sau
mitrala;
- orificiul aortic, cu trei valvule sigmoide mai dezvoltate decât la
orificiul pulmonar;

1.2.1.3. Structura cordului

De la exterior la interior, peretele cordului este format din trei componente
principale: epicardul, miocardul si endocardul.
1. Epicardul este, de fapt, foita viscerala a seroasei pericardice, care adera
strâns la muschiul cardiac si este considerat de toate manualele de anatomie si
histologie drept o componenta structurala a cordului.
Epicardul, împreuna cu foita parietala a seroasei pericardice, delimiteaza
cavitatea pericardica; cele doua foite seroase constituie suportul morfologic al
modificarilor ce sunt întotdeauna descrise ca leziuni ale cavitatii pericardice
2. Miocardul este un tesut muscular cu doua categorii de fibre musculare:
 fibrele musculare comune, miocardocitele sunt fibre musculare striate
de tip cardiac si
 fibrele cardiace specifice sunt miocardocite specializate ce alcatuiesc
sistemul excitoconducator al cordului sau tesutul nodal
Pe lânga tesutul morfofunctional specific, miocardul contine o structura de
sustinere alcatuita din fibre conjunctive fine si foarte numeroase capilare
sanguine.
3. Endocardul este un tesut conjunctiv mezoteliofasciculat care captuseste
la interior cavitatile cordului. Din punct de vedere anatomic endocardul este
alcatuit din patru segmente: valvular, parietal, papilar si cordal.
Valvulele endocardice (cardiace) sunt structurate dintr-un schelet
predominant fibros, dar cu numeroase fibre elastice si celule mixomatoase, un
tesut conjunctiv fin (subendocardic) si un epiteliu pavimentos simplu foarte
aplatisat.
Daca, din punct de vedere fiziologic, fiecare organ are un rol bine definit,
clasificarea lor în importante si mai putin importante fiind nejustificata, din punct
de vedere anatomopatologic si mai ales necropsic unele organe pot fi considerate
cardinale. Acestea sunt organele centrale ale aparatelor si sistemelor organice,
18
voluminoase, usor de abordat la examenul necropsic si cu tablou lezional variat.
Din aceasta categorie face parte si cordul, organ vital ce poate prezenta leziuni
diverse, unele bine manifestate macroscopic si cu mare valoare de diagnostic.
4. Pericardul
Pericardul este un sac fibro-seros de forma conoida ce înveleste cordul si
originea marilor vase. Vârful sacului pericardic se prinde pe fata superioara a
sternului prin ligamentul sternopericardic. La ridicarea plastronului sternocostal
insertia sternala a ligamentului se va dilacera sau se va sectiona cu grija pentru a
preveni deschiderea accidentala a cavitatii pericardice.
Structural, pericardul are o componenta seroasa si una fibroasa. Sacul seros
se divide în doua foite: viscerala si parietala. Seroasa viscerala adera intim la
cord, constituind epicardul, iar seroasa parietala adera la componenta externa
fibroasa a pericardului, constituind împreuna ceea ce denumim în limbaj uzual
sacul pericardic.
Foitele, viscerala si parietala, ale seroasei pericardice, delimiteaza cavitatea
pericardica, un spatiu virtual în care se gaseste în mod normal o cantitate redusa
de lichid tisular ce favorizeaza miscarile ample ale cordului.

1.2.2. Vasele

Reteaua vasculara prezinta la carnivore (câine) unele particularitati:

 aorta ascendenta lipseste, iar trunchiurile brahiale iau nastere separat,
din cârja aortei;
 arterele membrului toracic prezinta particularitati evidente doar în
regiunea autopodiala;
 arterele carotide iau nastere separat, din trunchiul brahiocefalic, întâi
cea stânga apoi cea dreapta si se termina prin trei ramuri: artera
occipitala, artera carotida interna si artera carotida externa;
 vena jugulara profunda este proportional mai voluminoasa decât la alte
specii;
 vena safena magna este relativ putin dezvoltata;
 vena safena parva este foarte voluminoasa si se angajeaza pe fata
externa a gambei în contact strâns cu pielea; în aceasta regiune
constituie locul de electie cel mai utilizat pentru injectiile
intravenoase;
 vena porta are trei radacini: vena mezenterica craniala, vena
mezenterica caudala si vena splenica.

1.3. SISTEMUL LIMFOHEMATOPOIETIC

19
 Sistemul limfohematopoietic este constituit din organul generator al
celulelor stem pluripotente - maduva osoasa hematogena, organele
imunocompetente primare - timusul si bursa lui Fabricius ( la pasari) si din
organele imunocompetente secundare - splina, limfonodurile si tesutul limfoid
asociat mucoaselor si pielii.
Nu toate componentele sistemului prezinta importanta din punct de vedere
necropsic. Pentru prosector sunt mai utile aspectele splinei, limfonodurilor si
partial ale maduvei osoase hematogene.

1.3.1. Maduva osoasa hematogena

Maduva oaselor se examineaza relativ greu, prin sectionarea longitudinala a

oaselor, atunci când anamneza sugereaza leziuni medulare sau se impune
recoltarea de probe pentru examene de laborator.
Este de retinut faptul ca la tineret maduva osoasa are o culoare predominant
rosiatica, pe când la adulte, datorita involutiei adipoase fiziologice, culoarea
devine progresiv galbui-cenusie.

1.3.2. Splina

Splina este situata în partea stânga a cavitatii abdominale, la fata mediala a

hipocondrului, lipita cu fata sa viscerala la fata stânga a stomacului.
În interiorul cavitatii abdominale splina este fixata prin intermediul a doua
ligamente peritoneale: ligamentul gastrosplenic si ligamentul splenorenal.
Splina prezinta doua fete, doua margini si doua extremitati:
 Fata parietala sau costala este neteda si usor convexa craniocaudal;
 Fata viscerala este prevazuta cu o creasta strabatuta de un silon –
hilul;
 Marginea craniala este mai taioasa;
 Marginea caudala este mai groasa;
 Extremitatile dorsala si ventrala sunt convexe.

La câine splina are o forma neregulata de gheata ortopedica, cu marginea

craniala concava si extremitatea ventrala foarte dezvoltata; hilul este prezent pe
toata lungimea fetei viscerale (Fig. 7A).
La pisica splina are pe marginea craniala, în treimea mijlocie, un pedicul;
extremitatea ventrala este mai putin voluminoasa decât la câine (Fig. 7B).

20
 Fig. 7. - Splina la carnivore.
A - Câine;
B - Pisica;

1.3.3. Limfonodurile

Sistemul limfonodal poate fi divizat descriptiv în: limfonodurile

musculare sau superficiale si limfonoduri ale cavitatilor.
În general, la carnivore, limfonodurile sunt mai reduse ca numar si mai
voluminoase decât la alte specii.

1.3.3.1. Limfonodurile capului si gâtului

 limfonodurile mandibulare se gasesc pe traiectul arterei sublinguale;
 limfonodurile parotidiene sunt dezvoltate si plasate pe traiectul arterei
subzigomatice, înaintea glandei parotide;
 limfonodurile retrofaringiene sunt formate din doua grupe: mediane si
laterale;
 limfonodurile cervicale superficiale sau prescapulare sunt
voluminoase si situate la fata laterala a muschiului scalen (Fig. 8);
 limfonodurile cervicale profunde sunt foarte mici, situate de-a lungul
traheei;
 limfonodurile pectorale lipsesc la câine dar sunt prezente la pisica.

21
 Fig. 8. – Limfonodurile
musculare la câine.
a – Limfonodul parotidian;
b – Limfonodul mandibular;
c – Limfonodurile cervicale
superioare;
d – Limfonodul axilar
accesoriu;
e – Limfonodul femural
medial;
f – Limfonodul popliteu.

1.3.3.2. Limfonodurile membrului toracic

 limfonodurile axilare se afla pe fata interna a bratului, pe traiectul
arterei brahiale;
 limfonodurile axilare accesorii, specifice canidelor, sunt voluminoase
si plasate pe traiectul arterei subcutanate toracice, la marginea laterala
a muschiului pectoral ascendent.

1.3.3.3. Limfonodurile membrului pelvin

 limfonodurile poplitee, dezvoltate, palpabile transcutanat între muschii
biceps femural si semitendinos;
 limfonodurile subiliace lipsesc la câine;
 limfonodurile inghinale superficiale sunt plasate în apropierea
inelului inghinal subcutanat, pe traiectul arterei pudende externe;
 limfonodurile inghinale profunde sunt situate în interiorul cavitatii
abdominale, pe traiectul arterei iliace externe;
 limfonodul femural medial, specific canidelor, se gaseste pe fata
interna a coapsei, între muschii sartorius si gracilis.

1.3.3.4. Limfonodurile cavitatii toracice

a. Limfonodurile parietale:
- limfonodurile intercostale;
- limfonodurile sternale, situate pe traiectul arterei toracice interne.
b. Limfonodurile viscerale:
- limfonodurile bronhice, la bifurcatia traheei;
- limfonodurile mediastinale craniale, sub trahee si sub
trunchiurile brahio-cefalice;
- limfonodurile traheale sunt plasate de-a lungul traheei;

22
 - limfonodurile mediastinale caudale, situate de-a lungul
esofagului, pe traiectul vaselor esofagiene, sunt foarte mici.

1.3.3.5. Limfonodurile cavitatii abdominale

a. Limfonodurile parietale:
- limfonodurile lomboaortice sunt foarte mici;
- limfonodurile sublombare sunt plasate la terminarea aortei
abdominale;
- limfonodurile renale sunt situate pe traiectul vaselor renale, în
vecinatatea hilului renal.
b. Limfonodurile viscerale.
La carnivore, limfonodurile viscerale abdominale sau limfonodurile
mezenterice se aglomereaza specific, ca o masa voluminoasa alungita, la originea
arterei mezenterice craniale.

1.4. APARATUL RESPIRATOR

Dupa modelul general de organizare anatomica valabil la toate speciile de

mamifere, aparatul respirator se compune din doua segmente principale: caile
respiratorii extrapulmonare (cavitati nazale, faringe, laringe, trahee si bronhii) si
pulmonii, organele esentiale ale aparatului, formati din tesut pulmonar specific si
caile respiratorii intrapulmonare.

1.4.1. Caile respiratorii extrapulmonare

1.4.1.1. Cavitatile nazale

Cavitatile nazale, stânga si dreapta, sunt situate în splachnocraniu, dorsal
cavitatii bucale si sunt separate prin septumul nazal. Ele comunica oral cu
exteriorul prin narine, iar posterior, cu faringele, prin choane.
La fiecare cavitate nazala se deosebesc:
 extremitatea orala - narinele;
 plafonul - fata mediala a oaselor nazal si frontal ( cu partea anterioara);
 peretele medial - lama perpendiculara a etmoidului si septumul nazal;
 planseul - fata dorsala a apofizelor palatine ale oaselor incisiv si
maxila si portiunea palatina a osului palatin;

23
  peretele lateral - procesul nazal al incisivului, fata mediala a maxilei si
a nazalului.

Câinele are vârful nasului - trufa, proeminent, cu zona epidermica întinsa

si de forma triunghiulara. Narile au forma de virgula, cu concavitatea lateral.
Musculatura narilor face parte din orbicularul buzelor (Fig. 9).

Fig. 9. Regiunea nazala la

câine.
a - Planul nazal;
b - Filtrum;
c - Narile;
d - Buza maxilara.

Lungimea cavitatilor nazale variaza foarte mult în raport cu rasa. Organul

vomeronazal este foarte dezvoltat, fiind captusit cu mucoasa olfactiva.
Mucoasele respiratorie si olfactiva se delimiteaza net, cea olfactiva fiind
mai groasa decât la alte specii, ocupa jumatatea posterioara a cavitatii nazale si
are o culoare cenusie.
Pisica are cavitati nazale mai scurte decât câinele.

1.4.1.2. Sinusurile
Carnivorele prezinta doar doua sinusuri reduse: frontal si maxilar.

1.4.1.3. Faringele
Faringele este un conduct musculo-membranos, comun aparatelor
respirator si digestiv, situat între ramurile recurbate ale mandibulei. El are o
directie oblica de sus în jos si dinainte înapoi, fiind suspendat la baza craniului de
catre aparatul hioidian.
Faringele prezinta urmatoarea structura:
 membrana fibroasa - continuarea periostului de la presfenoid;
 stratul muscular - sase perechi de muschi simetrici: 1 pterigo-
faringian, 2 faringo-stafilin, 3 stilo-faringian, 4 hio-faringian, 5 tiro-
faringian, 6 crico-faringian.
 mucoasa - de tip respirator în nasofaringe si de tip bucal în
bucofaringe.
Carnivorele au faringele în general larg, cu val palatin scurt, choane înguste
24
si alungite, cele doua tipuri de mucoasa fiind net delimitate de stâlpii faringo-
palatini.

1.4.1.4. Laringele
Laringele este un organ musculo-cartilaginos, plasat între faringe si trahee,
în portiunea posterioara a spatiului intermandibular. Acesta este suspendat la baza
craniului de catre aparatul hioid într-o pozitie oblica cranio-dorso-caudal.
Laringele reprezinta, la majoritatea mamiferelor, principalul organ fonator,
datorita a doua cute mobile, membrano-elastice - coardele vocale.
În structura laringelui se disting trei segmente principale:
 scheletul cartilaginos compus din cinci cartilaje mobile unul fata de
celalalt: epiglota, doua aritenoide, tiroidul si cricoidul.
 stratul muscular, format din trei muschi extrinseci: sternotiroidian,
hiotiroidian si hioepiglotic si cinci muschi intrinseci: cricotiroidian,
cricoaritenoidian dorsal, cricoaritenoidian lateral, interaritenoidian
transvers si tiroaritenoidian, cel din urma cu doua fascicule distincte ce
constituie muschii ventricular si vocal;
 mucoasa este neteda, roz-galbuie si foarte aderenta la fata interna a
cavitatii laringiene; la nivelul epiglotei, cutelor ariteno-epiglotice si
unghiurilor corniculate ale aritenoidelor, mucoasa este de tip bucal, în
rest aceasta fiind de tip respirator.

Câinele are laringele scurt, cu epiglota larga. Corzile vocale sunt duble si
separate de o larga deschidere a ventriculilor laringieni laterali.
Pisica nu prezinta particularitati laringiene, cu exceptia unor ventriculi
laterali redusi.

1.4.1.5. Traheea
Traheea este segmentul cailor respiratorii extrapulmonare ce continua
laringele si se termina în cavitatea toracica deasupra cordului, prin cele doua
bronhii principale.
De forma unui tub cilindric usor turtit dorso-ventral, traheea are un traiect
ce se împarte în doua portiuni: cervicala si toracica.
Structura traheei contine de la exterior la interior, urmatoarele tunici:
 adventicea - tesut conjunctiv redus, în contact strâns cu tunica
subiacenta;
 scheletul cartilaginos contine inelele traheale , incomplet închise, cu
capetele unite printr-o lama conjunctivo-elastica ce formeaza portiunea
membranoasa a traheei în spatiile interinelare; inelele vecine sunt unite
prin ligamente anulare;
 musculoasa (muschiul traheal) este constituita din fibre musculare
netede orientate transversal;
 submucoasa contine glandele traheale;
 mucoasa are suprafata luminala acoperita cu un epiteliu de tip
25
 respirator, pseudostratificat ciliat.

Câinele are traheea cu profil transversal circular. Scheletul cartilaginos

contine 40-45 inele cartilaginoase groase, rezistente, cu capetele fata în fata unite
printr-o membrana fibroasa dezvoltata. În mod specific, muschiul traheal, mai
dezvoltat în partea dorsala, este plasat în afara extremitatilor inelelor traheale
(Fig.10).

Fig. 10. - Traheea la câine.

Pisica prezinta traheea asemanatoare cu cea de la câine, dar cu numai 35-40

inele cartilaginoase.

1.4.1.6. Bronhiile
De la bifurcarea traheei, deasupra cordului, în cele doua bronhii, acestea
patrund fiecare în pulmonul corespondent, la nivelul zonei pulmonare hilare.
Structura bronhiilor este asemanatoare cu aceea a traheei.

1.4.2. Pulmonii

Organe pereche aproape simetrice, pulmonii, drept si stâng, sunt organele

esentiale ale aparatului respirator, la nivelul carora are loc hematoza sau respiratia
externa.
Pulmonii se gasesc în cavitatea toracica, în afara cavitatii pleurale, fiind
despartiti de mediastin si uniti prin bifurcatia traheala si ligamentul pulmonar.
Pulmonul are aproximativ forma unei jumatati de con, cu vârful cranial si
baza caudal, în contact cu peretii cavitatii toracice, datorita presiunii negative din
cavitatea pleurala.
Fiecare pulmon prezinta doua fete, o baza, un vârf si trei margini:
 fata costala - convexa, neteda, în contact cu peretele lateral al cavitatii
toracice;
 fata mediastinala - în contact cu mediastinul;
 baza - neteda, concava, orientata oblic dorso-ventral si cranio-caudal,
mulata pe fata craniala a diafragmului;
26
  vârful sau apexul – rotunjit si turtit lateral, ocupa sinusul pleural
cranial;

 marginea dorsala - convexa în ambele sensuri, ocupa santul vertebro-

costal;
 marginea ventrala - scurta, subtire, prezinta incizuri ce segmenteaza
pulmonul în lobi pulmonari;
 marginea caudala - delimiteaza baza pulmonului de fata costala si
patrunde în sinusul pleural caudal.
Fiecare pulmon este împartit, datorita incizurilor marginii ventrale, în
urmatorii lobi: lobul apical sau cranial orientat spre înainte, lobul cardiac sau
intermediar ce corespunde zonei cardiace si este orientat lateral si lobul
diafragmatic sau caudal ce formeaza baza pulmonului. La pulmonul drept,
incizura venei cave caudale desprinde din lobul diafragmatic un altul suplimentar
– lobul azigos sau accesoriu.
În unele manuale de specialitate pulmonul stâng este considerat a fi alcatuit
din doi lobi: cranial si diafragmatic, cel cranial fiind subdivizat în lobii apical si
caudal.
În structura pulmonului se disting trei componente principale:
 seroasa sau pleura viscerala - înveleste pulmonul pe toata suprafata
sa, exceptând zona hilara, la nivelul careia se continua cu pleura
mediastinala;
 caile respiratorii intrapulmonare: bronhiile lobare, bronhiile
interlobulare, bronhiile intralobulare sau bronhiolele, bronhiolele
terminale, bronhiolele respiratorii, canalele alveolare;
 tesutul pulmonar propriu-zis sau parenchimul pulmonar include
structurile care participa activ la procesul de hematoza: alveolele
pulmonare si capilarele alveolare din spatiile interalveolare.
Unitatea morfofunctionala a pulmonului este considerata descriptiv ca fiind
lobulul pulmonar, deservit respirator de o bronhiola si separat de lobulii limitrofi
prin spatii sau septe interlobulare. Bronhiolele se divid dichotomic în bronhiole
terminale ce deservesc fiecare un acin pulmonar. Prin urmare un lobul pulmonar
este alcatuit din n - acini pulmonari.

La câine scizurile interlobare sunt foarte adânci, ajungând pâna la hilul

pulmonar. Organizarea anatomica este cea tipica: pulmonul stâng are trei lobi
(apical, cardiac, diafragmatic), pulmonul drept prezinta patru lobi (apical, cardiac,
diafragmatic si azigos). Marginile libere ale lobilor sunt rotunjite, cu exceptia
vârfului lobului apical stâng care este ascutit. Lobul accesoriu este dezvoltat si
prezinta o prelungire în jurul venei caudale (Fig. 11A).
Pisica are pulmonii asemanatori ca si conformatie celor de la câine, cu
urmatoarele particularitati: lobii apicali sunt simetrici, lobii cardiaci dezvoltati;
lobul azigos este mai redus decât la câine si are o forma triunghiulara (Fig. 11B).
La ambele specii, tesutul conjunctiv interlobular fiind redus, lobulatia nu se
27
evidentiaza macroscopic, suprafata pulmonului fiind neteda si omogena.

Fig. 11 - Pulmonul la carnivore.

A - Câine; B - Pisica;
a – lobul apical; b – lobul cardiac; c - lobul diafragmatic;
d – lobul accesoriu; e - traheea.

1.4.3. Cavitatea toracica

Cavitatea toracica la mamifere are conformatia unui con dispus cu vârful

cranial si baza caudal, oblic dorso-ventral si mai mult sau mai putin turtit lateral.
Cavitatea este delimitata de vertebrele dorsale, coaste, stern si muschiul
diafragmatic; aceasta închide în interior cordul, originea vaselor mari, pulmonul,
cavitatile pleurale, traheea si esofagul.
Anatomia cavitatii toracice este urmatoarea:
 plafonul are ca baza osoasa corpul vertebrelor dorsale si extremitatile
dorsale ale coastelor; el este mai îngust cranial si se largeste caudal;
 planseul, mai scurt decât plafonul, este format din fata dorsala a
sternului si cartilajele coastelor sternale;
 peretii laterali sunt usor concavi în toate sensurile si sunt constituiti
din fata interna a coastelor si muschii intercostali interiori;
 baza, foarte convexa, este reprezentata în totalitate de fata craniala a
diafragmului;
 vârful este, de fapt, intrarea în cavitatea toracica si apare ca o
deschidere ovala, cu diametrul mai mare vertical, delimitata de prima
pereche de coaste, corpul primei vertebre dorsale si fata dorsala a
apendicelui xifoidian al sternului.

28
 Fata interna a cavitatii toracice este captusita de fascia endotoracica si
partial de seroasa pleurala ce delimiteaza cele doua cavitati pleurale.
În limbajul medical uzual, termenii de cavitate toracica si cavitate pleurala
sunt folositi adesea ca sinonime, ceea ce este complet eronat. În cavitatea toracica,
fascia endotoracica formeaza pentru cord sacul pericardic, iar seroasa pleurala
formeaza doi saci serosi, stâng si drept, denumiti saci pleurali; acestia sunt în
contact pe linia mediana si delimiteaza între ei mediastinul, în care se gasesc
viscerele cavitatii.
Fiecare sac pleural, dupa raportul cu organele si peretii cavitatii toracice,
prezinta o foita parietala si o foita viscerala. Pleura parietala, dupa peretii pe care-
i captuseste, se subdivide în pleura costala, diafragmatica si mediastinala. Foita
viscerala înveleste aderent pulmonul si face, practic, parte din structura acestuia.
Cavitatile pleurale, dreapta si stânga, sunt spatiile virtuale delimitate de
foitele viscerala si parietala ale seroasei pleurale, în care se gaseste o cantitate
mica de lichid tisular, ce permite alunecarea foitelor în timpul miscarilor
respiratorii.

Câinele, cu mici variatii în functie de rasa, prezinta cavitatea toracica foarte

spatioasa, cu cele doua diametre principale, vertical si orizontal, aproape egale.
Pisica are cavitatea toracica mai turtita în sens transversal.

1.5. APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este specializat în ingerarea alimentelor, transformarea

acestora în compusi asimilabili si utilizabili si eliminarea la exterior a
componentelor neutilizabile ale hranei.
La mamifere aparatul digestiv se compune din tubul digestiv si glandele
anexe ale aparatului.
La mamiferele superioare tubul digestiv se segmenteaza pur anatomic în
portiunea prediafragmatica ce include cavitatea bucala, faringele si esofagul si
portiunea postdiafragmatica sau tubul gastrointestinal, care contine stomacul si
intestinul.
Principalele glande anexe ale aparatului sunt glandele salivare pentru
portiunea prediafragmatica a tubului digestiv, ficatul si pancreasul pentru tubul
gastrointestinal.

1.5.1. Cavitatea bucala

Cavitatea bucala este portiunea initiala a tubului digestiv, situata sub

cavitatile nazale, cuprinsa între oasele incisiv, maxilar, palatin si mandibula. Ea
29
prezinta pentru studiu un orificiu bucal delimitat de buze, doi pereti laterali, un
plafon, un planseu si se continua cu faringele prin orificiul buco-faringian.
1. Orificiul bucal are forma unei fante transversale delimitata de doua buze
si doua comisuri.
2. Buzele sunt doua cute musculo-membranoase, una superioara si alta
inferioara, reunite prin doua comisuri laterale, rotunjite si simetrice.
Fiecare buza prezinta o fata externa cutanata, o fata interna acoperita cu
mucoasa bucala, o margine subtire si o margine aderenta ce se continua la exterior
cu regiunea vecina fara o delimitare precisa.
În structura buzelor se disting: pielea, muschii, submucoasa cu glandele
salivare si mucoasa.
3. Obrajii sunt peretii laterali ai cavitatii bucale, fiecare cu o regiune
maseterica si alta buccinatoare; obrajii sunt constituiti din piele, muschii
buccinator si maseter, submucoasa cu glandele molare si mucoasa.
4. Plafonul cavitatii bucale este reprezentat în partea anterioara de palatul
dur sau bolta palatina, iar în partea posterioara de palatul moale sau valul
palatin.
5. Planseul este si el segmentat în planseul dur ce are ca baza anatomica
corpul mandibulei si planseul moale, format din muschii geniohioidian si
milohioidian.
6. Limba este un organ musculos situat în silonul lingual, fixat de hioid. Ea
prezinta o baza, un corp si o portiune libera (vârful limbii). Ca structura, limba
este constituita din schelet, muschii extrinseci si intrinseci, glandele salivare,
submucoasa si mucoasa.
7. Dintii sunt organe dure implantate în alveolele dentare ale oaselor
incisiv, maxila si mandibula.
Dentitia, de lapte (caduca) si permanenta, este prezentata la modul de
determinare a vârstei la carnivore.
Ca structura, dintele este alcatuit din formatiuni dure (dentina, smaltul si
cementul) si formatiuni moi (pulpa dentara, ligamentul alveolo-dentar si gingia).

Câinele are buzele subtiri si nu foarte mobile, cea superioara fiind mai
dezvoltata. Extremitatea anterioara a buzei superioare se confunda cu zona
epidermica a vârfului nasului (trufa); mucoasa formeaza la buza superioara, pe
linia mediana, o cuta- frâul buzei superioare, iar la cea inferioara doua cute la
nivelul spatiului dintre canin si primul molar. Comisurile sunt foarte adânci, pâna
la nivelul celui de-al treilea premolar sau chiar la primul molar.
Mucoasa de pe fata interna a obrajilor este pigmentata, tuberculul
parotidian observându-se în dreptul premolarului 3 superior. La nivelul ultimului
molar superior se deschide, în vârful unui tubercul, canalul lui Nück.
Bolta palatina este larga în treimea superioara si captusita cu o mucoasa
pigmentata. Lateral papilei incisive se deschid canalele buco-nazale. Crestele
palatine, în numar de 8-9 si sub forma unor acolade, sunt foarte dezvoltate
(Fig.12)
30
 Valul palatin este relativ lung, de 4-6 centimetri, si îndreptat aproape
orizontal. La marginea libera acesta prezinta o lueta redusa. Stâlpii anteriori ai
valului palatin sunt dezvoltati, între ei gasindu-se o amigdala alungita, de culoare
roz si cu numeroase cripte amigdaliene.

Fig. 12 – Bolta palatina la câine.

a - Papila incisiva;
a’ - Canalul nazopalatin;
b - Rafeul palatin;
c - Crestele palatine.

Vestibulul sublingual este larg, iar mucoasa planseului cavitatii este fina.
Cutele carunculare, reduse, flancheaza vârful limbii care este bine dezvoltat
(Fig.13A).

Fig. 13 – Planseul cavitatii bucale la carnivore.

A - Câine; B - Pisica;
a – cavitatea linguala apicala; b - carunculul sublingual; c - frâul limbii;
d - plica sublinguala; e - organul lui Ackerknecht; g – buza mandibulara;
h - dinitii incisivi; l - dintii canini.

Limba este subtire, lata si foarte mobila, având pe fata dorsala un sant
median evident. Pe fata ventrala a portiunii libere, pe linia mediana si sub
31
mucoasa se gaseste un cordon fibrocartilaginos- cordonul vermiform (Lisa) pe
care se prind muschii intrinseci foarte dezvoltati; aceasta particularitate structurala
permite transformarea suprafetei limbii într-o excavatie de forma unei spatule.
Mucoasa linguala dorsala prezinta papile filiforme pe toata suprafata,
papile fungiforme pe jumatatea orala, 4-6 papile caliciforme dispuse în “V” cu
deschiderea orala si 6-7 papile foliate pe fiecare parte, înaintea cutelor gloso-
palatine.
Pisica prezinta buza superioara în mod specific brazdata de un sant vertical
median - philtrum, iar pielea are peri tactili lungi si grosi.
La nivelul obrajilor crestele buco-salivare dorsale sunt evidente, iar
tuberculul lui Nück lipseste.
Bolta palatina este asemanatoare celei de la câine dar crestele palatine sunt
în numar de doar 6-7.
Valul palatin este mai scurt si mai larg (2-3 centimetri) decât la câine.
Planseul cavitatii bucale este aproape identic cu cel de la câine, fiind în
general mai scurt (Fig.13B).
Limba are santul median dorsal mai putin evident decât la câine. Pe fata
dorsala, mucoasa are numeroase papile filiforme cornificate dirijate înspre înapoi.

1.5.2. Faringele

Acest scurt conduct comun aparatelor digestiv si respirator a fost descris ca

segment anterior al cailor respiratorii.

1.5.3. Esofagul

Esofagul este un conduct musculo-membranos cu originea posterior

faringelui la nivelul cartilajelor aritenoide si deschiderea caudala în stomac. El se
situeaza deasupra traheei pâna la jumatatea regiunii cervicale, apoi în partea
stânga a acesteia pâna la intrarea în cavitatea toracica; în spatiul mediastinal
revine deasupra traheei, strabate diafragmul si patrunde în cavitatea abdominala
unde se deschide, prin orificiul cardia, în stomac.
Structura peretelui esofagian include patru tunici: adventicea, musculoasa,
submucoasa si mucoasa. Este de remarcat faptul ca stratul muscular, foarte
dezvoltat, este alcatuit aproape pe toata lungimea esofagului din fibre musculare
striate, iar mucoasa este acoperita cu un epiteliu pavimentos stratificat
cheratinizat, rezistent la solicitarile mecanice ale bolului alimentar în tranzit.
La câine esofagul are lumenul neuniform calibrat. În general peretele este
gros la origine, mai subtire în zona mediana si din nou gros la nivelul cardiei.
La pisica peretele esofagian prezinta doua îngrosari, în treimea anterioara si
în cea posterioara a organului.

32
 1.5.4. Stomacul

Stomacul este portiunea initiala a tubului digestiv postdiafragmatic,

urmeaza esofagul prin cardia si se continua cu intestinul prin pilor. El are forma
unui sac alungit, turtit cranio-caudal, plasat înapoia diafragmului si a ficatului,
usor oblic de la stânga la dreapta si dorso-ventral.
Cele doua fete – craniala sau diafragmatica si caudala sau viscerala, sunt
convexe în toate sensurile si netede. Fata diafragmatica este în contact cu fata
posterioara a ficatului, iar fata viscerala cu masa jejunala si colonul.
Curbura mica dorsala este concava,. uneste cardia si pilorul si primeste
insertia micului epiploon sau ligamentul hepatogastric. Marea curbura, ventrala,
este convexa si ofera insertie marelui epiploon.
Extremitatea stânga, rotunjita, se afla deasupra cardiei, în raport cu
diafragmul, pancreasul, rinichiul stâng si splina. Extremitatea dreapta este redusa
si se termina cu pilorul.
În structura peretelui gastric se disting patru straturi: seroasa - un pliu al
peritoneului visceral, musculoasa – formata din fibre netede dispuse pe trei
planuri, submucoasa cu numeroase glande fundice, mucoasa care este de tip
esofagian pe o zona variabila în jurul cardiei, gastrica propriu-zisa (fundica) si
pilorica.
Carnivorele domestice au stomacul în forma de para, alungit transversal, cu
marea curbura sprijinita pe planseul cavitatii abdominale (Fig.14).

Fig. 14 - Stomacul la carnivore.

A - Câine; B - Pisica

Cardia este larg deschisa, captusita cu mucoasa de tip esofagian, ce se

continua în interiorul stomacului pe o arie restrânsa. Mucoasa gastrica propriu-
zisa, de culoare roza, ocupa aproape toata suprafata interioara a stomacului.
Pilorul este prevazut cu un sfincter dezvoltat.
Marele epiploon este foarte dezvoltat si se interpune între planseul cavitatii
abdominale si organele interne pâna la intrarea în bazin.

33
 1.5.5. Intestinul subtire

Prima portiune a intestinului începe de la pilor si se termina la nivelul

orificiului ileocecal, unde se continua cu cecumul. El este ancorat pe mica sa
curbura de marele mezenter si are aspectul unui tub cu calibru uniform, foarte
flexuos. La toate speciile intestinul subtire este divizat în trei segmente:
 duodenul – tine de la pilor pâna la nivelul ligamentului
duodenotransvers; în acest segment se deschid canalele pancreasului si
canalul coledoc.
 jejunul – se întinde de la ligamentul duodenotransvers pâna
aproximativ la originea ligamentului ileocecal;
 ileonul – continua jejunul de la nivelul ligamentului ileocecal si se
deschide în cecum prin orificiul ileocecal.
Structura parietala a intestinului subtire presupune existenta a patru straturi:
seroasa, musculoasa, submucoasa si mucoasa.
La carnivorele domestice, intestinul subtire este asemanator conformat si
structurat, diferita fiind doar lungimea, de 2-5 metri la câine si de pâna la 2 metri
la pisica.
Duodenul are forma literei “U”, cu deschiderea cranial, între cele doua
ramuri fiind plasat pancreasul. Portiunea descendenta este situata între ficat si
pancreas, iar cea ascendenta la fata mediala a rinichiului stâng. În duoden, la
câine, la 3-5 centimetri de pilor, se deschide canalul pancreatic principal, iar la 3-
6 centimetri, se deschide canalul coledoc.
Jejunul ocupa centrul cavitatii abdominale.

1.5.6. Intestinul gros

Intestinul gros se gaseste în continuarea intestinului subtire, începe la

orificiul ileocecal si se termina la anus, fiind alcatuit din trei segmente: cecum,
colon si rect.
Carnivorele au intestinul gros foarte asemanator, diferite fiind doar
lungimea, de 0,7 metri la rasele de câini de talie medie si de 35 centimetri la
pisica, precum si aspectul cecumului care la pisica este foarte scurt (1-2
centimetri) si cu extremitatea libera recurbata.
Intestinul gros este deci relativ scurt, neboselat si cu calibrul aproape dublu
fata de acela al jejunului (Fig.15).
Cecumul are la câine 10-12 centimetri si aspect de tirbuson.
Colonul, la ambele specii de carnivore, ofera cea mai accentuata împartire
în: ascendent, transvers si descendent. Colonul ascendent este prelungirea directa
a cecumului, situat pe latura dreapta pâna la diafragm, unde se continua cu
colonul transvers. Colonul transvers trece înapoia diafragmului pe partea stânga,
unde se continua cu colonul descendent care se îndreapta caudal pâna la intrarea
34
în cavitatea pelvina, unde formeaza o flexura - colonul sigmoid, pentru a ajunge
pe linia mediana.

Fig. 15 – Intestinul gros la câine.

a - Cecumul;
b - Ileon;
c - Colon ascendent;
d - Colon transvers;
e - Colon descendent.

Rectul este scurt, iar anusul prezinta pe laturile interne deschiderile

glandelor anale, de culoare galben-bruna si de marimea unei alune la câine.

1.5.7. Cavitatea abdominala.

Cavitatea abdominala are o forma aproximativ conica, având baza pe

diafragm si vârful în comunicare cu cavitatea pelvina. Descriptiv, cavitatea
abdominala prezinta urmatoarele componente:
 plafonul este format din vertebrele lombare acoperite cu musculatura
abdominala superioara;
 planseul poate fi împartit în trei regiuni: regiunea epigastrica are ca
baza anatomica apendicele xifoidian al sternului, cea mezogastrica
zona ombilicala, iar regiunea hipogastrica este aceea dispusa anterior
pubisului;
 peretii laterali sunt cuprinsi între hipocondru, extremitatile proceselor
transverse lombare, unghiul extern al iliului si regiunea pliului iei; ei
au ca baza anatomica musculatura abdominala inferioara;
 extremitatea anterioara sau diafragmatica este reprezentata de fata
posterioara a muschiului diafragm;
 extremitatea posterioara consta într-o deschidere larga spre cavitatea
pelvina, circumscrisa de oasele sacrum, iliace si pubiene.
Cavitatea abdominala este captusita pe fata interna de fascia transversa,
aceasta fiind acoperita, la rândul ei, la interior, de seroasa peritoneala sau
35
peritoneul parietal; peritoneul delimiteaza cavitatea peritoneala, complet închisa
la mascul si în comunicare cu exteriorul la femela, prin ostium abdominale de la
nivelul trompelor uterine.
Carnivorele domestice, datorita tubului gastrointestinal, proportional mai
scurt, prezinta cavitatea abdominala mai putin voluminoasa decât la alte specii.
Topografia interioara a cavitatii este relativ simpla (Fig.16).

Fig. 16 - Topografia interioara a cavitatii abdominale la câine.

A – Tubul digestiv postdiafragmatic:
a – stomac; b - duoden portiunea descendenta; c – duoden portiunea ascendenta;
d – jejun; e - cecum; f - colon ascendent; g – colon transvers; h - colon descendent;
i – rect; j - pancreas; l - mezojejun; m – ligamentul rectoduodenal; n- omentum.
B – Schema ligamentelor:
A – duoden descendent; a’ - duoden ascendent; b - jejun; c - colon ascendent;
d – colon descendent; e - rinichi drept; f – splina; g - omentum; h – bursa omentala.

1.5.8. Glandele anexe ale aparatului digestiv

1.5.8.1. Glandele salivare

Anexate cavitatii bucale, în care-si deverseaza produsul de secretie – saliva,
glandele salivare sunt structurate din acini glandulari serosi si/sau mucosi, grupati
în lobuli demarcati de spatii interlobulare în care se gasesc vase, canale salivare si
tesut conjunctiv.
În afara unor glande salivare diseminate, de fapt acini glandulari izolati,
plasati subiacent mucoasei bucale, la mamifere sunt bine conformate si usor de
urmarit macroscopic glandele salivare aglomerate: parotida, submandibulara si
sublinguala.
36
 1. Glanda parotida este cea mai dezvoltata glanda salivara, plasata fiind în
loja parotidiana, între baza urechii, insertia muschiului sternomandibular, aripa
atlasului si ramura recurbata a mandibulei (Fig.17).

Fig. 17 - Glandele salivare la câine

a – Glanda parotida; b - Glanda submandibulara; c - Glanda sublinguala monostomatica;
d - Glandele molare maxilare; e – Glanda sublinguala polistomatica.
Medalion: glanda parotida

Canalul salivar principal, denumit canalul lui Stenon, se deschide în

cavitatea bucala prin tuberculul parotidian, la nivelul silonului gingivobucal
superior.
2. Glanda submandibulara (mandibulara) mai redusa decât parotida, se
gaseste în spatiul intermandibular, la fata interna a glandei parotide si a insertiei
muschiului pterigoidian intern.
Canalul salivar submandibular – canalul lui Wharton îsi are originea la
extremitatea superioara a glandei, se angajeaza între muschii milohioidian si
bazioglos, pâna la frâul limbii, deschizându-se la baza carunculului sublingual.
3. Glandele sublinguale sunt plasate în spatiul intermandibular, pe fetele
laterale ale corpului limbii si sunt grupate în doua mase glandulare:
- glanda sublinguala polistomatica - alungita, situata pe fetele laterale
ale limbii; canalele Rivinus, care evacueaza secretia glandei, sunt în
numar variabil si se deschid pe creasta sublinguala, printr-o serie
liniara de mici orificii;
- glanda sublinguala monostomatica se gaseste pe traiectul canalului
mandibular si se deschide prin canalul Bartholin, alaturi de canalul
glandei mandibulare.

Câinele are glanda parotida relativ redusa, triunghiulara si bifurcata la baza

urechii. Canalul parotidian se deschide în cavitatea bucala la nivelul molarilor
3-4, fara sa ofere un tubercul parotidian.
37
 Glanda mandibulara, foarte voluminoasa si de forma globoasa, este situata
la extremitatea inferioara a parotidei, unde poate fi palpata transcutanat.
Glanda sublinguala monostomatica (posterioara) este mai dezvoltata decât
cea polistomatica (anterioara).
La pisica, parotida este asemanatoare cu aceea a câinelui, cu deosebirea ca
este proportional mai dezvoltata, iar canalul parotidian se deschide în dreptul
molarului 2.
Glanda mandibulara este ovoida si acoperita partial de parotida.
Asemanator câinelui, cele doua glande sublinguale sunt inegal dezvoltate.

1.5.8.2. Ficatul
Ficatul, glanda anexa a tubului digestiv postdiafragmatic si în acelasi timp,
organ de importanta vitala deosebita, este plasat la toate speciile de mamifere la
fata abdominala a diafragmului. Are o culoare bruna sau brun-violacee si prezinta
pentru studiu doua fete si doua margini:
- fata anterioara sau diafragmatica se muleaza pe fata caudala a
diafragmului, este convexa si strabatuta de o scizura ocupata de vena
cava caudala;
- fata posterioara sau viscerala, usor concava ofera amprentele
viscerelor cu care vine în contact; în partea mijlocie are o scizura în
care se gasesc vena porta, artera hepatica, canalul coledoc,
limfonodurile hepatice si zona biliara;
- marginea dorsala prezinta o scizura adânca destinata trecerii
esofagului;
- marginea ventrala, libera, este prevazuta cu scizuri ce împart ficatul în
lobii de baza la mamifere: stâng, patrat, drept si caudat (Spiegel).
Ficatul este suspendat de peretii cavitatii abdominale si de organele din jur
prin trunchiurile vasculare si prin urmatoarele ligamente:
- ligamentul comun, scurt si puternic, se detaseaza de pe fata caudala a
diafragmului si se fixeaza pe fata craniala a ficatului;
- ligamentul falciform este o lama seroasa lunga ce se întinde din zona
ombilicala pâna la vena cava caudala;
- ligamentul triungiular drept se desprinde din regiunea sublombara
dreapta si se fixeaza pe marginea superioara a lobului hepatic drept;
- ligamentul triunghiular stâng se detaseaza de pe centrul frenic si se
prinde pe marginea superioara a lobului stâng.
În structura ficatului se disting trei componente principale: capsula Glisson,
stroma conjunctivo-vasculara si parenchimul hepatic ce are ca unitate
morfofunctionala lobulul hepatic.
Vezica biliara, sub forma unui rezervor piriform, este plasata între lobul
drept si lobul patrat.
Canalul coledoc, segmentul final al cailor excretorii biliare, se deschide în
duoden, aproape de pilor, împreuna cu canalul pancreatic, la nivelul ampulei
Vater sau separat.
38
 Câinele prezinta ficatul foarte dezvoltat, cu greutatea variabila în functie de
rasa. Fata diafragmatica este foarte convexa, iar cea viscerala concava. Marginea
ventrala prezinta patru scizuri foarte adânci care segmenteaza ficatul în urmatorii
lobi: drept, intermediar (medial) drept, patrat, intermediar (medial) stâng, stâng si
caudat.
Lobul caudat este dezvoltat, situat deasupra scizurii portale si este format
dintr-o portiune principala si o prelungire denumita proces caudat (Fig. 18A).

Fig. 18 – Ficatul la carnivore

A – Câine; B - Pisica;
a - Lobul stâng lateral; a’ – Lobul stâng medial; b - Lobul drept lateral;
b’ – Lobul drept medial; e - Vezica biliara; f - Porta hepatica; g – Ligamentul terens.

Vezica biliara, plasata între lobul intermediar drept si lobul patrat, nu

depaseste marginea ventrala a ficatului. Canalul coledoc se deschide împreuna cu
canalul pancreatic principal, la nivelul papilei duodenale.
Pisica are ficatul organizat la fel ca la câine. Lobul intermediar drept este,
însa, foarte dezvoltat, iar lobul drept redus. Procesul caudat este rotunjit, iar
vezica biliara nu depaseste marginea ventrala a organului (Fig. 18B).

1.6. APARATUL URINAR

Aparatul urinar, cu rol esential în elaborarea si eliminarea urinei, este

alcatuit din rinichi - organele centrale ale sistemului si caile excretoare sau
conducatoare: bazinetul, ureterele, vezica urinara si uretra.

1.6.1. Rinichii

Organe pereche dispuse asimetric în regiunea sublombara, cu aspectul

general al unui bob de fasole, rinichii mamiferelor au doua fete, doi poli si doua
margini:
- fata dorsala, convexa, vine în contact cu musculatura sublombara;
39
 - fata ventrala sau viscerala, convexa, este acoperita de seroasa
peritoneala si vine în contact cu masa gastrointestinala;
- marginea laterala, convexa, prezinta o excavatie - hilul renal, la
nivelul careia patrund în rinichi vasele si nervii ;
- marginea mediala.
Rinichii sunt ancorati în interiorul cavitatii abdominale prin urmatoarele
structuri:
- peritoneul parietal îi acopera pe fata ventrala, dar la câine îi îmbraca
complet;
- tesutul conjunctiv perirenal se transforma adeseori în tesut adipos sau,
alteori, formeaza o fascie suspensoare;
- vasele sanguine, reprezentate de artera renala ce provine din aorta
descendenta si de vena renala ce comunica în vena cava caudala.
Structural, rinichiul este constituit din capsula, tesut propriu-zis si sinusul
renal:
 Capsula renala este subtire dar rezistenta si se desprinde în mod
normal foarte usor de la suprafata organului;
 Tesutul renal propriu-zis se sistematizeaza în doua zone principale
distincte:
- zona corticala se gaseste sub capsula, are o culoare cenusie si este
relativ fragila;
- zona medulara este situata înspre interior, are o culoare rosie-
visinie si aspect usor striat; ea rezulta din reunirea piramidelor
Malpighi, al caror vârf proemina în interiorul sinusului renal;
 Sinusul renal este un spatiu organic central, turtit dorso-ventral si
alungit antero-posterior, în interiorul caruia se gasesc partial vasele
renale, tesut adipos si bazinetul renal;
 Bazinetul renal constituie, din punct de vedere functional, segmentul
initial al cailor urinare dar din punct de vedere anatomic el face parte
din conformatia interioara a rinichiului.
Bazinetul este un rezervor cu forma variabila, în comunicare cu orificiile de
deschidere ale tubilor uriniferi si distal cu ureterul.

Câinele prezinta rinichi ce se remarca prin forma lor globoasa si culoare

închisa, aproape violacee.
Greutatea unui rinichi variaza larg. Dupa îndepartarea capsulei renale si pe
organe provenite de la cadavre nesângerate, se observa în mod caracteristic venele
subcapsulare, cu traiect sinuos si pe alocuri întrerupte sau formând stelele
Verheyen (Fig.19A).
Specifica este si dispunerea rinichilor aproape simetric în regiunea
sublombara precum si faptul ca seroasa peritoneala acopera rinichiul pe ambele
fete, formând chiar un scurt mezou renal.
Vârfurile piramidelor renale se contopesc alcatuind o papila comuna cu
aspect de creasta papilara.
40
 Bazinetul este reprezentat doar de portiunea centrala (lipsesc procesele
terminale).
La pisica rinichii cântaresc 15-30 grame, au o culoare mai deschisa si o
forma mai rotunjita si prezinta 4-6 vene mici subcapsulare; celelalte caractere
anatomice sunt identice cu cele ale rinichiului de câine (Fig. 19B).

41
 Fig. 19 - Rinichiul la carnivore
1 - Câine; A - Fata externa; B - Sectiune transversala:
a – corticala; b. zona intermediara; c - medulara; d - papila renala;
e - bazinetul; f - ureterul.
2 - Pisica; A - Fata externa; B - Sectiune sagitala; C - Sectiune transversala.

1.6.2. Caile urinare

1.6.2.1. Ureterele
Ureterele sunt canale cilindrice care conduc urina de la bazinetul renal la
vezica urinara. Acestea pot fi sistematizate în doua portiuni:
- portiunea abdominala tine pâna la intrarea în bazin si este situata de-o
parte si de alta a coloanei vertebrale, imediat sub seroasa peritoneala;
ureterul drept însoteste putin distantat lateral vena cava caudala, pe
când ureterul stâng urmareste în acelasi mod aorta descendenta;
- portiunea pelvina tine de la intrarea în bazin pâna la plafonul vezicii
urinare; extremitatea caudala a ureterului se deschide în vezica urinara
dupa un scurt traiect prin peretele acesteia între musculoasa si
mucoasa, ceea ce face ca în apropierea orificiului ureteral sa se
formeze o clapeta speciala care împiedica refularea urinei retrograd.
Peretele ureterului are urmatoarea structura: o adventice conjunctivo-
elastica, o musculoasa alcatuita din trei straturi de fibre musculare netede, o
submucoasa si o mucoasa pliata longitudinal si captusita spre lumen de un
epiteliu pavimentos stratificat necheratinizat (uroteliu).

1.6.2.2. Vezica urinara

Vezica urinara este un rezervor musculo-membranos, cu posibilitati largi de
dilatare, ovoid, dispus pe planseul bazinului, sub rect si sub organele genitale
intrapelvine.
Anatomic, vezica urinara prezinta: fundul orientat cranial, corpul si gâtul
orientat caudal si în continuare directa cu uretra. Ea este mentinuta în pozitie
naturala datorita continuitatii cu uretra, dar si prezentei a trei cute seroase dintre
care doua laterale si una ventrala, care o ancoreaza la peretii cavitatii pelvine.
Peretele vezicii urinare este perforat de trei orificii dintre care unul uretral
dispus caudal si alte doua ureterale care sunt plasate si ele în apropierea gâtului
vezicii; cele trei orificii delimiteaza, astfel, între ele o arie triunghiulara cu baza
cranial, denumita trigonul vezical.
Structura peretelui vezicii urinare este urmatoarea, de la exterior la interior:
seroasa, musculoasa formata din fibre musculare netede dispuse cel mai adesea
plexiform, submucoasa si mucoasa, care are pliuri longitudinale în stare de repaus
si este captusita la interior de un epiteliu pavimentos stratificat de tip urinar.
42
 1.6.2.3. Uretra
Acest segment distal al cailor urinare prezinta diferente de ordin anatomic
importante la cele doua sexe.
A. Uretra la mascul paraseste cavitatea pelvina si se ataseaza corpilor
cavernosi, alaturi de care contribuie la conformatia penisului.
Dupa traiectul pe care-l urmeaza, uretra are doua portiuni:
- portiunea intrapelvina se gaseste pe podeaua bazinului, se întinde de
la gâtul vezicii urinare pâna la arcada ischiatica si are de-a lungul sau
raporturi strânse cu glandele anexe ale aparatului genital mascul;
- portiunea extrapelvina continua precedenta, se orienteaza la nivelul
arcadei ischiatice în jos si înainte, trece printre radacinele corpilor
cavernosi si apoi la fata ventrala a acestora si se deschide la exterior
prin meatul urinar.
Structura uretrei la mascul este urmatoarea, de la interior spre exterior:
mucoasa subtire si dilatabila; învelisul erectil care începe cu bulbul uretrei si se
termina la extremitatea craniala a corpilor cavernosi prin glandul penisului;
musculoasa care are în componenta ei urmatorii muschi: sfincterul neted al
uretrei, sfincterul rosu al uretrei, compresori ai glandelor bulbouretrale,
bulbocavernos si transversul perineului.
B. Uretra la femela este mai scurta si mai simplu structurata. Ea este un
conduct musculo-membranos foarte extensibil ce se întinde de la gâtul vezicii
urinare sub fata ventrala a vaginului, pâna la extremitatea craniala a vestibulului
vaginal, unde se deschide prin meatul urinar.
Structura uretrei la femela este simpla, în componenta sa intrând: mucoasa,
ce face trecerea de la mucoasa vezicala la aceea a vaginului si musculoasa,
alcatuita din fibre netede dispuse pe doua straturi dar si din numeroase fibre
elastice ce confera o mare mobilitate peretelui uretral.
Carnivorele ofera, mai ales la nivel distal, câteva particularitati de specie
ale cailor urinare: ureterele sunt subtiri si se deschid la distanta unul fata de
celalalt, în apropierea gâtului vezicii urinare; uretra la mascul are un învelis erectil
foarte dezvoltat, cu bulbul uretral si glandul penian de dimensiuni remarcabile, iar
muschiul bulbocavernos ocupa numai regiunea bulbilor uretrali, contribuind la
cresterea volumului acestora.

1.7. APARATUL GENITAL

1.7.1. Aparatul genital mascul

43
 Aparatul genital mascul are rolul elaborarii spermei si al vehicularii
acesteia în interiorul cailor genitale femele.
Dupa topografie si functia îndeplinita, se pot distinge trei portiuni ale
aparatului:
- portiunea glandulara - testiculele, dispuse în interiorul burselor
testiculare;
- portiunea conducatoare , tubulara, formata din caile genitale propriu-
zise: epididimul, canalul deferent si canalul ejaculator;
- portiunea urogenitala, comuna aparatelor genital si urinar.
Cailor genitale li se ataseaza glandele anexe ale aparatului genital mascul:
glandele (veziculele) seminale, prostata si glandele bulbouretrale.
Corpul cavernos împreuna cu uretra extrapelvina formeaza organul
copulator mascul - penisul, a carui portiune libera este acoperita de un pliu
cutanat - preputul.

1.7.1.1. Bursele testiculare

Bursele testiculare sunt formate din suprapunerea a cinci învelitori, de la
exteror la interior:
- Scrotum - învelitoarea externa, reprezentata de pielea regionala; la
exterior se observa un rafeu median ce corespunde septului
interdartoic;
- Dartos - prelungirea tunicii abdominale, formeaza doi saci separati,
datorita septului interdartoic;
- Celuloasa sau fascia Coowper – un strat gros de tesut conjunctiv lax;
- Cremaster - un fascicul eratic al muschiului oblic intern al
abdomenului;
- Fibroseroasa - are în componenta fascia transversala si seroasa
peritoneala.
O alta sistematizare a învelitorilor testiculare tine seama de provenienta lor
si raporturile în care se afla; în aceasta sistematizare se constituie trei tunici:
- Tunica externa - are provenienta extraabdominala si este formata din
cele trei straturi ale pielii;
- Tunica medie - provine din fascia superficiala si profunda a
trunchiului;
- Tunica interna sau vaginala - fibroseroasa, pe fata sa interna se insera
si muschiul cremasterul extern.

Câinele are pungi testiculare proeminente, dispuse în regiunea perineala.

Tunica externa este scurta. Teaca vaginala are un gât lung.
Motanul are tunica scrotala mai putin detasata si acoperita cu par
abundent.

1.7.1.2. Testiculele

44
 Organele esentiale ale aparatului genital mascul, testiculele, se dispun în
interiorul burselor testiculare, în raport strâns cu epididimul si au o forma ovoida;
prezinta pentru studiu urmatoarele componente:
- fetele laterala si mediana, sunt netede si rotunjite;
- marginea inferioara, libera, este convexa si ocupa fundul procesului
vaginal;
- marginea superioara, fixa, este în contact cu corpul epididimului;
- extremitatea craniala este în raport cu capul epididimului si cu un
voluminos pachet vascular format din artera si venele testiculare;
- extremitatea caudala corespunde cozii epididimului.
Ca structura, testiculul este constituit din albuginee - o membrana fibroasa
rezistenta, albicioasa, ce acopera testiculul si capul epididimului si tesutul
propriu-zis sau parenchimul - relativ moale si galbui, format dintr-un numar
variabil de lobuli.

Câinele are testiculele ovale, globoase, cu greutatea de 30-150 grame,în

functie de rasa. Dispuse în regiunea perineala, testiculele au axul principal
orientat oblic în jos si înainte, coada epididimului fiind orientata înapoi si în sus.
Marginea superioara, precum si extremitatile testiculului sunt acoperite de
corpul epididimului, care este foarte dezvoltat.
Artera testiculara trece peste coada epididimului, apoi pe marginea libera a
testiculului, pe care o parcurge partial (Fig. 20A).
Motanul are testiculele de forma ovoida sau globoasa dispuse în regiunea
perineala.
Epididimul, bine dezvoltat, acopera în totalitate marginea fixa si
extremitatile gonadei. Artera testiculara, la nivelul marginii libere, capata un
traiect oblic în sus si medial, emitând câteva colaterale doar pe fata laterala a
testiculului (Fig. 20B).

Fig. 20 - Testiculul la carnivore

A - Câine; B - Motan;
a - Testicul; b - Capul epididimului; c - Coada epididimului; d – Cordon spermatic

1.7.1.3. Caile genitale

45
 Caile genitale propriu-zise sunt reprezetate de:
- Epididimul, portiunea initiala, este un organ alungit, anexat marginii
fixe a testiculului si este subdivizat în : cap, corp si coada;
- Canalul deferent parcurge initial traiectul inghinal, patrunde în
cavitatile abdominale si pelvina si se dirijeaza catre portiunea initiala a
uretrei, pe plafonul careia se deschide prin canalul ejaculator;
- Canalul ejaculator este un conduct foarte scurt ce ia nastere prin
unirea extremitatii caudale a canalului deferent cu canalul glandei
seminale.
Carnivorele au un epididim foarte voluminos ce acopera în întregime
marginea fixa si extremitatile testiculului.
Canalul deferent are peretii grosi si prezinta, doar la câine, o redusa
dilatatie ampulara plasata deasupra vezicii urinare.
La ambele specii, lipsind glandele seminale, nu se constituie canalul
ejaculator.

1.7.1.4. Glandele anexe ale aparatului genital mascul

La carnivore lipsesc glandele seminale, iar cele bulbouretrale lipsesc la
câine si sunt slab dezvoltate la motan.
Prostata este o glanda importanta, situata pe fata dorsala a originii uretrei
intrapelvine. Prin fata sa superioara prostata intra în contact cu rectul, iar cu fata
inferioara se muleaza pe uretra acoperind si portiunea terminala a canalelor
deferente.

La câine prostata este foarte dezvoltata, acoperind complet gâtul vezicii

urinare. Ea are o culoare galbuie si este usor semilobata, prelungindu-se sub
sfincterul rosu uretral prin doi lobi redusi.
La motan prostata nu înconjoara complet uretra, motiv pentru care apare
net bilobata.

1.7.1.5. Penisul
Penisul, organul copulator mascul, este alcatuit dintr-o tija cilindrica ce
rezulta din unirea a doua mase erectile: corpul cavernos si corpul spongios al
uretrei.
Dupa cum este în raport cu alte formatiuni, penisul prezinta doua portiuni
distincte:
- Portiunea fixa sau perineala, începe la arcada ischiatica si se termina
în fundul cavitatii preputiale (în repaus); ea este mentinuta sub
tegument printr-un sistem de fascii si ligamente;
- Portiunea libera este detasata si mobila; în repaus functional ea este
protejata subabdominal, într-o duplicatura speciala a pielii – preputul.
Penisul este conformat anatomic sub forma unui corp si a doua extremitati:

46
 - Extremitatea posterioara este divizata în doua brate laterale între care
se gaseste bulbul uretrei; fiecare brat, dependent de corpul cavernos, se
insera pe jumatatea corespunzatoare a arcadei ischiatice;
- Corpul apare ca o tija cilindrica, usor turtita transversal si prezinta
doua fete laterale si doua margini, superioara si inferioara;
- Extremitatea anterioara sau glandul apare ca o dilatatie delimitata de
corpul penisului printr-o usoara ,strangulatie;
- Preputul sau furoul este o invaginatie a pielii abdomenului ce
formeaza o teaca în jurul portiunii libere a penisului. El se deschide la
exterior prin orificiul preputial, în apropierea cicatricei ombilicale.
Când penisul este iesit din preput, cavitatea preputiala interna dispare
complet.

Câinele are penisul proportional dezvoltat, lungimea variind în functie de

rasa. Portiunea libera poseda un gland excesiv de lung ce prezinta doua dilatatii:
una dispusa înaintea zonei de inflexiune a tegumentului, iar cealalta catre vârful
penisului.
Extremitatea anterioara a penisului se subtiaza progresiv, terminându-se
printr-un vârf usor recurbat ventral, sub care se gaseste meatul urinar.
In mod particular, portiunea libera a corpului cavernos sufera un proces de
osificare, astfel încât la câine osul penian formeaza, de fapt, baza anatomica a
portiunii libere a penisului. Osul penian are un aspect conoid, este prelungit
anterior printr-un cordon fibros, iar ventral prezinta o santuitura destinata uretrei
(Fig. 21).
Corpul spongios al uretrei este foarte dezvoltat la nivelul glandului.

Fig. 21 - Penisul de câine.

a - Corpul cavernos al penisului; b - Bulbul glandului; c - Vena dorsala a penisului;
d - Preputul; e - Portiunea lunga a glandului; f - Corpul cavernos al uretrei;
g - Osul penian; g’ - Portiunea fibroasa a osului penian.

Preputul, relativ strâmt, este mobilizat de doi muschi protractori, alungiti

anterior, sub forma unor benzi, pâna în regiunea sternala.
Motanul are penisul scurt si dirijat în jos si înapoi. Portiunea libera are la
suprafata papile cornificate partial, dirijate catre baza penisului.
47
 Organizarea generala a aparatului genital mascul la carnivorele domestice
este reprezentata în (Fig. 22).

Fig 22 - Aparatul genital mascul la carnivore

A - Câine; B - Motan;
a - Testicul; b - Canal deferent; b’ - Ampula canalului deferent; c – Vezica urinara;
d - Ureter; f - Prostata (portiunea externa); f’ - Prostata (portiunea interna);
g - Glandele bulbouretrale; h - Oasele ischium si pubis; i - Penis; j - Os penian.

1.7.2. Aparatul genital femel

Aparatul genital al femelelor are ca organe centrale ovarele, iar caile

genitale femele sunt reprezentate de: oviduct, uter, vagin si vestibulul vaginal,
ultimul în comunicare cu exteriorul prin vulva.

1.7.2.1. Ovarele
Ovarele sunt organe pare si simetrice, suspendate în regiunea sublombara,
între rinichi si extremitatea craniala a cornului uterin.
Având în general o forma neregulata datorita foliculilor ovarieni maturi sau
corpilor galbeni, ovarele sunt suspendate la marginea anterioara a ligamentelor
largi, care sunt dedublate la acest nivel, formând pe fiecare parte bursa ovariana.
Structural, ovarul este format din albuginee si tesut propriu care cuprinde
doua zone: corticala si medulara.

Cateaua are ovare mici, eliptice, plasate mult anterior, la nivelul

vertebrelor lombare 3-4, în apropierea extremitatii posterioare a rinichiului.
Ovarele sunt complet închise în bursa ovariana, care comunica cu cavitatea
peritoneala doar printr-un orificiu foarte îngust, dispus medial.
Pisica are ovare asemanatoare, cu aceeasi culoare gri-roscata, dar mult mai
mici decât cateaua. Bursa ovariana comunica larg cu cavitatea peritoneala.

1.7.2.2. Caile genitale

48
 1. Oviductele sunt doua conducte înguste, flexuoase, ce leaga
morfofunctional ovarele de uter.
Fiecare oviduct poate fi sistematizat în:
- Extremitatea anterioara sau ovariana este prevazuta cu o dilatatie
cupuliforma - pavilionul trompei uterine;
- Corpul descrie mumeroase flexiuni;
- Extremitatea posterioara sau uterina, reprezentata printr-o usoara
strangulatie, se continua în mod direct cu cornul uterin
Structura oviductului: seroasa, musculoasa si mucoasa foarte mult pliata
longitudinal.
2. Uterul este un organ tubular cu rol esential de suport al produsului de
conceptie în dezvoltarea intrauterina.
Dispus la intrarea în bazin si în interiorul cavitatii pelvine uterul este fixat
la peretii cavitatii prin intermediul ligamentelor largi.
Uterul are urmatoarea conformatie anatomica:
- Coarnele uterine, în numar de doua, sunt dispuse divergent la intrarea
în bazin;
- Corpul uterin, organ impar cu aspect cilindric sau usor turtit dorso-
ventral este dispus la intrarea cavitatii pelvine sau în interiorul ei, într-
o pozitie aproape orizontala;
- Gâtul uterin sau cervixul este portiunea usor strangulata si cu peretele
foarte gros.
Structural, uterul are peretele alcatuit din:
- seroasa se prelungeste pe întreg teritoriul cu ligamentele largi;
- musculoasa, foarte dezvoltata, este structurata pe trei straturi de fibre
musculare netede;
- mucoasa sau endometrul, foarte pliata în repaus, contine în lamina
propria numeroase glande endometriale.
3. Vaginul reprezinta portiunea terminala a cailor genitale propriu-zise si
formeaza alaturi de vulva si vestibulul vaginal, organul copulator femel.
Dispus orizontal în cavitatea pelvina, vaginul se gaseste în raport lateral cu
peretii acesteia, dorsal cu rectul si ventral cu vezica urinara si uretra.
Trecerea posterioara la vestibulul vaginal este marcata de meatul urinar.
Peretele vaginal are urmatoarea structura:
- seroasa acopera total sau partial vaginul;
- musculoasa, relativ subtire, este structurata asemanator uterului;
- mucoasa, de culoare roza, este pliata longitudinal.
4. Vestibulul vaginal este un conduct mixt genito-urinar, fiind dispus între
tabla ischiatica si rectum,în masa de tesut conjunctiv retroperitoneal.
Lungimea sa este, în general, jumatate din aceea a vaginului.
La extremitatea anterioara vestibulul comunica larg cu vaginul prin orificiul
vestibulo-vaginal, al carui contur prezinta la majoritatea femelelor tinere
himenul, imediat înapoia sa gasindu-se meatul urinar.

49
 Structura vestibulului urinar include: mucoasa, submucoasa cu glandele
vestibulare si musculoasa.
5. Vulva este deschiderea posterioara a vestibulului vaginal. Aceasta este
dispusa imediat sub anus, are aspectul unui canal redus si este delimitata de doua
buze reunite la nivelul a doua comisuri, dorsala si ventrala.
Comisura ventrala, de obicei mai îngusta si mai ascutita decât cea dorsala,
adaposteste o formatiune erectila asemanatoare corpului cavernos de la mascul -
clitorisul.
Carnivorele domestice prezinta câteva particularitati importante ale cailor
genitale femele.

Cateaua are oviductul putin sinuos, cu lungimea în functie de rasa,

respectiv de talia animalului.
Uterul este dispus în cea mai mare parte în cavitatea abdominala. Coarnele
uterine sunt lungi de 15-20 centimetri, rectilinii si subtiri, cu spatiul interior
uniform. Dispuse în forma literei “V”, coarnele uterine sunt unite în portiunea lor
posterioara de un scurt mezou. Cavitatea uterina este relativ mica, mai ales la
nivelul corpului, datorita unui pinten intercornual ce se prelungeste în interiorul
sau (Fig. 23).
Ligamentele largi, de aspect semicircular, sunt prevazute cu câte un
ligament rotund, dezvoltat, ce strabate întreg traiectul inghinal, ajungând sub
pielea regiunii respective.
Vaginul este proportional foarte lung, el putând depasi chiar marginea
anterioara a pubisului. Cavitatea vaginala creste usor catre extremitatea caudala.
Mucoasa, relativ groasa, ofera numeroase pliuri longitudinale mai evidente pe
plafon si în apropierea cervixului.

50
 Fig. 23 - Aparatul genital de catea.

a - Bursa ovariana `nchisa;

b - Bursa ovariana deschisa;
c - Ovar;
d - Corn uterin;
e - Corp uterin;
f - Portiunea vaginala a uterului;
g - Vagin;
h – Himen;
i – Vestibulul vaginal;
j - Fosa preputiala;
l - Labii vulvare;
m – Vezica urinara.

Vestibulul vaginal este scurt, separat de cavitatea vaginala principala printr-

un himen rudimentar ce poate adeseori lipsi. Meatul urinar este larg, cu aspect de
fanta.
Vulva are aspect triunghiular si este plasata mai la distanta fata de anus
comparativ cu alte specii, sub nivelul arcadei ischiatice. Comisura ventrala, foarte
ascutita, se continua cu un tubercul prevazut cu un smoc de peri. Clitorisul este
relativ dezvoltat, oferind chiar un gland redus, ascuns într-o fosa preputiala
prelungita cranial 1-2 centimetri, formând un preput clitoridian.
Pisica are caile genitale conformate asemanator celor de la catea, dar de
dimensiuni mai mici.
Comisura ventrala a vulvei este rotunjita, iar clitorisul este dotat cu un
nucleu cartilaginos ce aminteste de osul penian de la câine.

1.7.3. Cavitatea pelvina

Cavitatea pelvina este un spatiu organic dispus între oasele bazinului. Ea

este în comunicare larga cu cavitatea abdominala, putând fi considerata drept un
diverticul posterior al acesteia.
Anatomic, cavitatea pelvina contine:
- plafonul - osul sacrum si primele vertebre caudale;
- planseul - tabla ischiatica si fata superioara a pubisurilor;
- peretii laterali - portiunea acetabulara a coxalelor si ligamentele
sacroischiatice;
51
 - deschiderea craniala - circumscrisa de promontoriul sacral, crestele
ileopectinee si marginea anterioara a pubisurilor;
- deschiderea caudala - delimitata de primele vertebre coccigiene,
marginea posterioara a ligamentelor sacroischiatice si arcada ischiatica.
Cavitatea pelvina este captusita de seroasa doar în cele doua treimi
anterioare, ceea ce face posibila împartirea ei într-o portiune anterioara în care
viscerele sunt suspendate de peritoneu si portiunea posterioara în interiorul
careia organele se gasesc înglobate într-o masa de tesut conjunctiv ce alcatuieste
loja retroperitoneala.

1.7.4. Glandele mamare

Glandele mamare sau mamelele sunt dispuse pe fata ventrala a trunchiului,

de o parte si de alta a planului median.
Mamelele sunt întotdeauna perechi, numarul acestora fiind variabil pe
specii; cateaua are cinci perechi, iar pisica patru perechi de glande mamare.
Dupa locul în care se gasesc, glandele se împart în: inghinale - situate în
regiunea inghinala, abdominale - în regiunea mezogastrica si pectorale - în
regiunea epigastrica a peretelui ventral.
Din punct de vedere anatomic, o mamela prezinta:
- corpul - o masa emisferica sau conoida si
- mamelonul - prelungirea prin care sistemul excretor al glandei
comunica cu exteriorul.
Structura mamelei presupune urmatoarele componente: pielea, capsula
mamara - o membrana fibroelastica provenita din tunica abdominala si tesutul
glandular, constituit în lobuli, a caror unitate morfofunctionala este acinul
mamar.

Cateaua poseda cinci perechi de glande mamare: doua pectorale, doua

abdominale si una inghinala. Gradul lor de dezvoltare creste în sens caudal, astfel
ca în timpul lactatiei cele mai productive sunt glandele inghinale, iar cele mai
sarace în lapte sunt cele ale primei perechi pectorale (Fig. 24).

c
a b

Fig. 24. Glandele mamare la catea.

a - Mamele inghinale; b - Mamele abdominale; c – Mamele pectorale.

52
 Mameloanele sunt scurte, conice si puternice, prevazute în vârf cu 8-12
canale papilare ce comunica cu tot atâtea cisterne prelungite.
Pisica prezinta patru perechi de mamele. Mameloanele sunt scurte si fine,
având fiecare 4-6 canale papilare.

1.8. SISTEMUL NERVOS

Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos este format din doua
componente principale: sistemul nervos central (SNC) si sistemul nervos
periferic (SNP). Stimulii exteriori ajung la SNC cu ajutorul analizatorilor
exteriori (organele de simt).

1.8.1. Sistemul nervos central

Sistemul nervos central sau nevraxul este format dintr-un organ central de
forma ovoida, situat în cutia craniana - encefalul si o masa axiala, cu aspectul
unei tije cilindrice, situata în canalul vertebral - maduva rahidiana sau maduva
spinarii.

1.8.1.1. Encefalul
Encefalul este alcatuit din: trunchiul cerebral - un peduncul neregulat
dispus în prelungirea maduvei spinarii, creierul mic sau cerebelul – situat la fata
dorsala a trunchiului cerebral si creierul mare - alcatuit din doua emisfere
cerebrale ovoide, la baza carora se implanteaza trunchiul cerebral.
Nevraxul este prevazut la interior cu un sistem cavitar, iar la exterior este
acoperit cu trei învelitori membranoase cu rol de protectie - meningele.
SNC, din punct de vedere macroscopic, este compus din substanta alba si
substanta cenusie ce alterneaza topografic de la un segment la altul. Astfel, în
maduva rahidiana substanta cenusie apare ca o masa centrala compacta, acoperita
de substanta alba, pe când la nivelul cerebelului si al emisferelor cerebrale,
raportul se inverseaza; în bulb, protuberanta si pedunculii cerebrali substanta
cenusie se fragmenteaza în nuclei sau coloane înglobate în substanta alba.
Substanta cenusie are în general o culoare rosie-cenusie si o consistenta
moale. Histologic, substanta cenusie este formata din pericarioni, nevroglii si
fibre nervoase amielinice, toate acestea dispuse într-o bogata retea de capilare
sanguine.
Substanta alba, cu aspect alb-roscat sau sidefiu este mai consistenta decât
substanta cenusie. Structural, ea este alcatuita din fascicule sau cordoane de fibre
nervoase mielinice.
53
 1. Creierul mare
Creierul mare, creierul terminal sau telencefalul este portiunea cea mai
dezvoltata a encefalului. El ocupa compartimentul anterior sau cerebral al cutiei
craniene, intrând în raport posterior cu cerebelul, de care este separat prin cortul
cerebelos.
Telencefalul este format din doua emisfere cerebrale, separate de un sant
interemisferic sagital.
Fiecare emisfera cerebrala, imaginata izolat, ofera pentru studiu trei fete si
doua extremitati:
- fata dorso-laterala, convexa în ambele sensuri, prezinta la suprafata
circumvolutiuni cerebrale;
- fata ventrala cuprinde un complex de reliefuri ce apartin
rinencefalului; în portiunea mijlocie ea este traversata de valea lui
Sylvius;
- fata mediala este plana, iar sectiunea transversala prin planul sau
central evidentiaza corpul calos, trigonul cerebral si comisura alba
anterioara;
- extremitatea anterioara sau polul frontal este acoperita partial de
bulbul olfactiv;
- extremitatea posterioara sau polul occipital se afla în contact cu cortul
cerebelos, care o separa de cerebel.
Circumvolutiunile cerebrale sunt reliefuri flexuoase dispuse pe suprafata
emisferelor cerebrale, separate între ele de santuri sau sulcusuri.

2. Cerebelul
Cerebelul sau creierul mic este un organ globos, usor alungit transversal.
El ocupa compartimentul posterior sau cerebelos al cutiei craniene, fiind dispus la
fata dorsala a trunchiului cerebral, cu care se leaga prin pedunculii cerebelosi.
Anterior intra în raport cu extremitatea posterioara a emisferelor cerebrale.
Suprafata cerebelului prezinta santuri sau fisuri care împart organul în lobi
si lobuli, cei din urma alcatuiti din lame cerebeloase.

1.8.1.2. Maduva rahidiana

Maduva spinarii este componenta SNC situata în canalul vertebral. Ea are
aspectul unui cordon cilindric, albicios, usor turtit dorso-ventral si se întinde de la
gaura occipitala pâna în regiunea vertebrelor sacrale.
Maduva rahidiana prezinta pentru studiu:
- extremitatea craniala - se continua fara o demarcatie neta cu bulbul,
limita dintre ele fiind considerat planul transversal ce trece înaintea
originii aparente a primei perechi de nervi cervicali;
- extremitatea caudala, situata la intrarea în canalul sacral, apare ca o
portiune conica în prelungirea intumescentei lombare;
- fata dorsala ofera santul dorsal si santul colateral dorsal; între ele, în
regiunea cervicala apare santul intermediar (Fig. 25);
54
 - fata ventrala prezinta santul ventral si santul colateral ventral;
- marginile laterale sunt groase si rotunjite si au ca substrat cordonul
lateral al maduvei.

Fig. 25 – Maduva rahidiana -

sectiune transversala
`n regiunea cervicala.
a – Substanta cenusie;
a’ - Vârful cornului dorsal;
a” – Gâtul cornului dorsal;
b - Corn ventral;
c - Corn lateral;
d - {ant median dorsal;
e - {ant intermediar dorsal;
f - {ant lateral dorsaL;
g – Fisura mediana ventrala;
h – Canal central;
i – Formatiunea reticulara;
j – Nucleu dorsal;
m – Cordon dorsal;
n – Comisura ventrala cenusie;
o – Comisura ventrala alba;
p – Cordon lateral;
r – Comisura dorsala cenusie

1.8.1.3. Cavitatile interioare ale nevraxului

Întregul SNC este prevazut la interior cu o retea de cavitati si canale în
legatura unele cu altele. Acestea au aspect neregulat, sunt captusite la interior cu
un epiteliu ependimar si contin lichid cefalorahidian secretat în encefal de catre
plexurile coroide.
Dinapoi spre înainte, aceste spatii interne sunt: canalul ependimar,
ventriculul IV, canalul lui Sylvius, ventriculul III si ventriculii laterali (Fig. 26):
- canalul ependimar este un tub cu originea ca un fund de sac în
portiunea terminala (filum terminale) a maduvei; el se prelungeste
anterior de-a lungul comisurii cenusii a maduvei, pâna la ventriculul
IV;
- ventriculul IV sau rombencefalic este situat între bulb, punte si
cerebel si are aspect romboidal;
- apeductul lui Sylvius sau canalul mezencefalic este un conduct
longitudinal de forma ampulara, stabilind comunicarea între ventriculii
IV si III;
- ventriculul III sau diencefalic este dispus în jurul masei intermediare
a straturilor optice; cavitatea sa este turtita dintr-o parte în alta si are
aspect inelar;
- ventriculii laterali sunt doua cavitati simetrice si neregulate, dispuse în
interiorul emisferelor cerebrale, comunicând între ele si cu ventriculul
III prin gaura interventriculara.

55
 Fig. 26 - Ventriculii cerebrali
a – Telencefal;
b – Diencefal;
c – Mezencefal;
d – Metencefal;
e – Mielencefal;
f – Orificiul interventricular;
g – Ventricul lateral;
h – Ventricul III;
i – Apeductul lui Sylvius;
j – Ventricul IV;
l – Canal central.

1.8.1.4. Meningele
Sistemul nervos central este acoperit, pe toata lungimea sa, de la exterior la
interior, de trei foite meningeale: duramater, arachnoida si piamater; duramater
formeaza pachimeningele (meningele gros) iar arachnoida si piamater constituie
leptomeningele (meningele subtire) (Fig. 27).

Fig. 27 - Meningele la animale.

A. Meningele craniene.
a - Peretele osos; b – Periost; c - Duramater; d - Arahnoida membranoasa;
e - Arahnoida trabeculara; f – Piamater; g - Scoarta cerebrala;
h - Vilozitate arahnoidiana; i – Sinus sagital superior.
B. Meningele rahidiene.
a – Peretele osos; b - Spatiul epidural; c - Duramater; d - Arahnoida membranoasa;
e – Arahnoida trabeculara; f – Piamater; g - Spatiu subarahnoidian; h - Vas sanguin;
i - Substanta nervoasa.

Câinele are un encefal globos si în general mai ascutit decât la alte

specii (Fig. 28).

56
 Fig. 28 - Encefal de câine.
1 - Bulb olfactiv;
2 - Stria olfactiva mediala;
2’ - Stria olfactiva laterala;
3 - Trigonul olfactiv;
4 - Chiasma optica;
5 - Traiectul optic;
6 - Hipofiza;
7 – Lob piriform;
8 - Peduncul cerebral;
9 - Nerv oculomotor;
10 - Nerv trochlear;
11 - Puntea;
12 - Corp trapezoid.
13 - Corp piramidal.

Circumvolutiunile cerebrale sunt foarte putin flexuoase. Tuberculii

cvadrigemeni posteriori sunt mai dezvoltati decât cei anteriori. Greutatea
encefalului este cuprinsa între 70 si 140 grame.
Pisica nu prezinta diferente anatomice ale encefalului fata de acela de la
câine.

1.8.2. Sistemul nervos periferic

Sistemul nervos periferic este alcatuit din fascicule de fibre nervoase ce fac
legatura dintre nevrax si restul organismului - nervii.
Unii dintre nervi prezinta pe traiectul lor mici dilatatii formate prin reunirea
unor celule nervoase - ganglionii nervosi.

1.9. ORGANELE DE SIMŢ

1.9.1. Ochiul

Ochiul reprezinta organul care adaposteste segmentul periferic al

analizatorului vizual, fiind alcatuit din globul ocular si anexele acestuia.

1.9.1.1. Globul ocular

Globul ocular este plasat în orbita, are o forma aproximativ sferica si este
format, de la exterior spre interior, din trei tunici (Fig. 29):
57
 - tunica fibro-conjunctiva este membrana externa a globului ocular si
are doua portiuni: una posterioara - sclerotica si o alta anterioara -
corneea transparenta;
- tunica musculo-vasculara, mijlocie, cuprinde spre înapoi patru
portiuni: irisul, corpul ciliar, procesele ciliare si coroida; în timp ce
coroida este în contact cu sclerotica, irisul este distantat fata de cornee,
delimitând împreuna camera anterioara a ochiului;
- tunica nervoasa este reprezentata de retina.

Fig. 29 – Globul ocular la

mamifere
a - Nerv optic;
b - Sclera;
c - Coroida;
c’ - Muschi ciliari;
c” - Iris;
c’” - Procese ciliare;
d - Tunica nervoasa;
e - Corneea;
f - Cristalinul;
g - Zona ciliara;
h - Camera anterioara;
i - Camera posterioara;
j - Corpul vitros;
l - Conjunctiva oculara;
m - Muschiul drept.

Cele trei învelitori ce alcatuiesc peretele globului ocular închid la interior

mediile refringente ale ochiului:
- corpul sau umoarea apoasa este un lichid transparent ce umple
camerele anterioara si posterioara ale globului ocular;
- cristalinul este o lentila organica biconvexa, transparenta si elastica,
asezata înapoia pupilei si central pe axul principal al ochiului; el
desparte camera posterioara de corpul vitros al ochiului;
- corpul sau umoarea vitroasa este situata înapoia cristalinului, fiind o
substanta gelatinoasa cu aspectul albusului de ou.

1.9.1.2. Anexele globului ocular

Acestea sunt formatiuni anatomice asociate globului ocular care, în functie
de rolul lor principal, se împart în patru categorii: protectoare, secretorii, de
miscare si de fixare.
A. Anexele protectoare sunt:
- cavitatea orbitara - delimitata la exterior de un plan osos numit orbita,
completat la carnivore de ligamentul orbital; este captusita la interior
de o teaca fibroasa;

58
 - sprânceana - are ca baza anatomica apofiza zigomatica a osului
frontal; pielea din regiunea sprâncenei este putin mobila si este
prevazuta cu peri tactili;
- pleoapele sunt cute musculo-membranoase cu rol de protectie a
portiunii anterioare a globului ocular; la mamifere se disting trei
pleoape: superioara, inferioara si pleoapa a treia, situata la unghiul
intern al ochiului; fata anterioara a pleoapei este cutanata, pe când cea
posterioara (interna) este captusita cu mucoasa conjunctivala.
B. Anexele secretorii. Principala structura secretorie asociata globului
ocular este aparatul lacrimal, format din glanda lacrimala si caile conducatoare:
- glanda lacrimala este plasata deasupra globului ocular, sub apofiza
orbitara a frontalului;
- caile lacrimale sunt: punctele lacrimale, carunculul lacrimal, canalele
lacrimale si conductul nasolacrimal.
C. Anexele de miscare sunt reprezentate de urmatorii muschi ai globului
ocular: oblicul mare, oblicul mic, patru muschi drepti (lateral, medial, dorsal,
ventral), un muschi retractor al globului ocular format din 4 fascicule dispuse în
jurul nervului optic si un muschi ridicator al pleoapei superioare.
D. Anexele de fixare sunt:
- conjunctiva este o mucoasa ce captuseste fata posterioara a pleoapei si
trece pe fata anterioara a scleroticei, alcatuind astfel doua sinusuri
conjunctivale, superior si inferior;
- capsula Tenon este mijlocul de fixare posterioara a globului ocular si
este reprezentata de o învelitoare conjunctiva a muschilor si a
cordoanelor vasculo-nervoase ale globului ocular; la nivelul
ecuatorului acestuia, ea se detaseaza pentru a se insera pe circumferinta
orbitei.

1.9.2. Urechea

Urechea este un organ complex, cu rol principal de a receptiona stimulii

sonori si de echilibru si de a-i transmite centrului cortical. Ea se împarte,
topografic, în trei segmente: extern, mediu si intern.
Urechea externa se compune din:
- pavilionul urechii are ca baza anatomica un schelet cartilaginos de
forma unui cornet; portiunea libera, vizibila, a pavilionului urechii
prezinta o deschidere eliptica delimitata de o margine anterioara si o
alta posterioara, o fata externa convexa si o fata interna concava;
- conductul auditiv extern include în constitutia sa: cartilajul inelar,
portiunea osoasa si membrana timpanica sau timpanul.
Urechea medie este reprezentata de un spatiu intern denumit cavitatea
timpanica, traversat în interiorul ei de un lant de oscioare acustice, articulate
între ele si mobilizate de muschi proprii.
59
 Urechea interna este formata dintr-un grup de mici cavitati în comunicare
ce alcatuiesc labirintul membranos, cuprins în capsula osoasa a labirintului osos.

1.9.3. Pielea

Organ complex (de protectie, de sustinere, excretor), pielea acopera

aproape întreaga suprafata corporala, fiind la rândul ei acoperita, exceptând unele
regiuni restrânse, cu par.
În structura pielii se deosebesc trei straturi: epidermul, dermul si
hipodermul.
Carnivorele prezinta un tip special de productii cornoase ale pielii, la
extremitatea distala a degetelor - ghearele.

La câine, datorita dezvoltarii cuzinetului, în timpul sprijinului ghearele nu

iau contact cu solul. Fiecare gheara prezinta un perete cu structura omogena si o
talpa strâmta, formata din corn moale si friabil.
Sprijinul pe sol se face prin pernitele palmare (de fapt cuzinetele). Acestea
au o structura fibroadipoasa bogata în glande sudoripare. Pernita degetului I este
foarte dezvoltata, triunghiulara si este plasata înapoia pernitelor II, III, IV si V,
egale între ele. La membrele anterioare se gaseste o pernita suplimentara,
carpiana, care nu participa la sprijinul pe sol (Fig. 30).

Fig. 30 – Pernitele palmare la câine

a - Pernita carpiana;
b - Pernita metacarpiana;
c - Pernite digitale.

La pisica gheara este mult recurbata si turtita lateral, având un vârf foarte
ascutit. În repaus, ghearele sunt trase în sus si înapoi de un aparat ligamentar
elastic, în niste cute (teci) speciale ale pielii.

60
 1.10. SISTEMUL ENDOCRIN

Dintre glandele endocrine, (toate au o importanta deosebita în economia

organismului) se desprind ca mai usor de urmarit macroscopic: epifiza, hipofiza,
tiroida, paratiroidele si suprarenalele.Tabloul lezional al glandelor endocrine este
lipsit de valoare de diagnostic necropsic fiind mai ales de ordinul histologicului.

1.10.1. Epifiza

Epifiza sau glanda pineala este un organ impar, asemanator cu o lanteta la

carnivore, plasata între straturile optice si tuberculii cvadrigemeni ai encefalului.
La carnivore are o culoare cenusie deschisa.

1.10.2. Hipofiza

Hipofiza sau glanda pituitara, de marimea unui bob de linte la carnivore,

este suspendata la infundibulul hipofizar, înapoia chiasmei optice.

1.10.3. Tiroida

Tiroida este situata pe partile laterale ale laringelui si primelor inele

traheale, de care este fixata printr-un strat de tesut conjunctiv lax. Glanda se
compune din doi lobi laterali, drept si stâng, legati printr-o portiune mijlocie –
istm.

1.10.4. Paratiroidele

Paratiroidele au marimea unui bob de orez la carnivore, o forma rotunjita

sau mai ovala, fiind plasate lânga glanda tiroida sau înglobate în aceasta. Culoarea
paratiroidelor este brun-roscata si consistenta este redusa.

1.10.5. Suprarenalele

Suprarenalele sunt glande pereche, alungite si turtite dorso-ventral, plasate

într-o pozitie medio-craniala fata de rinichi.
61
 La carnivore suprarenalele au o culoare galbuie si sunt usor îndepartate
fata de rinichi. La câine glanda dreapta are forma cifrei 1 iar cea stânga forma
unui piscot. La pisica suprarenalele se aseamana cu doua boabe de cafea.

1.11. APARATUL LOCOMOTOR

La aparatul locomotor, la constituirea caruia participa sistemul osos,

sistemul articular si musculatura somatica precum si vasele si nervii regiunilor
anatomice respective, ne vom opri la prezentarea particularitatilor scheletului si
ale articulatiilor membrelor la carnivorele domestice.

1.11.1. Scheletul membrului toracic

1. Spata
A. Câine. Spina scapulara este aproape perpendiculara pe jumatatea fetei
laterale; spata prezinta un acromion scurt si un început de paraacromion
(Fig. 31A).
Raportul dintre fosele supraspinoasa si infraspinoasa este 1:1. Marginea
cervicala este convexa pe toata lungimea, cea toracica este rectilinie si groasa.
B. Pisica. Spata este proportional mai scurta si mai lata decât la câine
(Fig.31B).

62
 Fig. 31 - Spata la carnivore
A - Câine; B - Pisica;
a - Fosa supraspinoasa; b - Fosa infraspinoasa; c - Spina scapulara;
d - Cavitatea glenoida; e - Tuberozitatea supraglenoida; f - Incizura scapulara;
g - Cartilajul scapular; h - Unghiul cervical; i - Unghiul toracal

Spina scapulara este înclinata caudal, acromionul si paraacromionul sunt

dezvoltate. Marginile cervicala si dorsala sunt prelungite, unghiul cervical al
spetei disparând complet. Tuberozitatea supraglenoida are un cioc recurbat
medial.

2. Humerusul
A. Câine. Humerusul are corpul lung si subtire, usor curbat în “S”. Creasta
deltoidiana este alungita. Extremitatea proximala are capul articular bine detasat
si tuberculii bine separati. Extremitatea distala prezinta comunicarea fosei
olecraniene cu fosa coronoida prin gaura supratrochleara (Fig. 32A,B).
B. Pisica. Corpul humerusului este aproape rectiliniu.
Lipseste gaura supratrochleara, dar este prezenta gaura epitrochleara care
strabate epitrochleea dintr-o parte în alta (Fig. 32C).

Fig. 32. Humerusul la carnivore

A,B - Câine; C - Pisica
a – Cap humeral;
b – Marele tubercul;
c – Micul tubercul;
d – Creasta anconee;
e – Tuberozitatea deltoidiana;
f – Culisa bicipitala;
g – Orificiul vascular;
h – Orificiul supratrochlear;
i – Condilul medial;
j – Condil lateral;
e – Orificiul epitrochlear.

3. Radiusul si ulna
A. Câine. Cele doua oase se articuleaza diartrodial la capete, între ele
aparând un lung spatiu interosos.
Radiusul are corpul foarte lung. Extremitatea proximala prezinta o singura
cavitate glenoida pentru humerus. Ulna are corpul neregulat, olecranul este scurt
iar apofiza stiloida este evidenta.
B. Pisica. Radiusul este putin curbat, iar ulna rectilinie, cu olecranul usor
aplecat anterior.
4. Carpul
Carnivorele au 7 oase carpiene, deoarece scafoidul este sudat cu
63
semilunarul, formând osul scafolunar.
5. Metacarpul
Carnivorele prezinta numarul complet de oase metacarpiene, metacarpianul
I fiind foarte scurt.
6. Falangele
Carnivorele au 5 degete, degetul I fiind foarte scurt.

1.11.2. Articulatiile membrului toracic

1. Articulatia scapulo-humerala
Carnivorele prezinta un fund de sac al sinovialei articulare pe culisa
bicipitala.
2 Articulatia humero-radio-ulnara (a cotului)
Se remarca prezenta unui ligament elastic prins pe ciocul olecranului si pe
baza epitrochleei.
3 Articulatia radio-ulnara
Unirea celor doua oase se realizeaza prin trei articulatii: proximala, mijlocie
si distala
4 Articulatia antebrahio-carpo-metacarpiana
Metacarpienele se articuleaza între ele prin diartroze.

1.11.3. Scheletul membrului pelvin

1. Coxalul
A. Câine. Coxalul are deschiderea posterioara mult mai larga decât cea
anterioara. Iliumul are creasta iliaca rotunjita si creasta supraacetabulara stearsa.
Ischiumul are tuberozitatea ischiatica rotunjita si deviata lateral. Pubisul este gros
si lipsit de sant subpubian.
B. Pisica. Iliumul are corpul lung, ischiumul are tabla ischiatica redusa,
pubisul prezinta ramura acetabulara mai groasa.
2. Femurul
A. Câine. Femurul este cilindric, putin recurbat. Trocanterul II este
evident, fata caudala este îngusta, capul articular este bine detasat,
deasupra fiecarui condil se afla o suprafata articulara pentru sesamoizii
humerali (Fig.33 A,B).

64
 Fig. 33 – Femurul la carnivore
A,B – Câine
a – Cap femural; b - Trocanter mare;
c – Cap femural; d - Trocanter mic;
e – Trochleea; f – Condil lateral;
g – Condil medial;
h – Incizura intercondiliana;
i – Os sesamoid Vesali.
C - Pisica
a - Cap femural; b –Trocanter mare;
c - Trocanter mic;
d - Trocanterul al treilea;
e - Fata caudala;
f - Os sesamoid Vesali;
g - Condil lateral. h - Condil medial.

B. Pisica Femurul este rectiliniu. Extremitatea proximala ofera un cap

articular perfect sferic. La extremitatea distala se distinge o trochlee larga si doi
condili evidenti (Fig. 33C).
3. Tibia si fibula
A. Câine. Tibia are corpul usor recurbat, prismatic în treimea superioara si
cilindric în cea inferioara. Creasta tibiala este evidenta, scurta si taioasa. Fibula
este foarte lunga si subtire si lasa între ea si tibie un larg spatiu interosos.
B. Pisica. Tibia este rectilinie, cu creasta tibiala mai larga, dar mai putin
taioasa.
Suprafata articulara proximala prezinta o spina tibiala redusa. Fibula este
cilindrica si rectilinie si se articuleaza cu tibia numai la extremitati.
4. Tarsul
Carnivorele prezinta seria completa a oaselor tarsiene (Fig. 34).

a Fig. 34 - Bazipodiul pelvin la câine

b a – Calcaneu;
b – Astragal;
c – Cuboid;
d – Scafoid;
e – Marele cuneiform;
f – Micul cuneiform

5. Metatarsul
Carnivorele au patru oase metatarsiene, uneori cinci.
65
 6. Falangele
Acropodiul pelvin este asemanator celui toracic.

1.11.4. Articulatiile membrului pelvin.

Articulatia coxalelor între ele (simfiza ischiopubiana)

Articulatia sacroiliaca prezinta, deosebit la carnivore, ligamentul sacroiliac
în forma de funicul, care lasa un spatiu larg între sacrum si ilium.
Articulatia coxo-femurala
Ligamentul rotund este format dintr-un singur fascicul, cel cotiloidian.
Articulatia femuro-tibio-patelara (a genunchiului)
Ligamentul capsular posterior, întarit de un ligament oblic posterior,
include doi sesamoizi femurali; ligamentul tibio-patelar este gros si puternic.
Articulatia tibio-fibulara
La carnivore fibula se articuleaza cu tibia printr-o dubla diartroza la
extremitati, în rest între cele doua oase exista un ligament interosos.
Articulatia tibio-tarso-metatarsiana
Ligamentele articulare, putin dezvoltate, sunt multiple si scurte.
Articulatiile acropodiului
Acestea sunt dispuse identic cu cele de la membrul toracic.

66
67