Minori 5 8 Ro

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR
ŞI REGIMUL SANCŢIONATOR
ÎN LEGISLAŢIA ALTOR ŢĂRI
Institutul Naţional de Criminologie
Materialul a fost întocmit la iniţiativa

domnului judecător Cristi Danileţ – consilier al Ministrului Justiţiei
Autori: Carmen Necula

Dan Mînzală
1
CUPRINS
Pag.
Consideraţii introductive.. …………………………………………………3
Franţa............................... …………………………………………………6
Germania……………….. ….……………………………………………..9
Belgia…………………… ………………………………………………..12
Spania…………………… ………………………………………………..14
Italia……………………. ………………………………………………..16
Elveţia………………….. ………………………………………………..18
Portugalia……………….. ………………………………………………..20
Anglia şi Ţara Galilor….. ………………………………………………..24
Finlanda………………..…
………………………………………………….28
Concluzii…………….. ……………………………………………….30
Anexa 1…………………. ……………………………………………….32
Anexa 2…………………. ……………………………………………….33
Anexa 3 ………………… ……………………………………………… 42
Anexa 4………………… ……………………………………………….46
2
Responsabilitatea penală a minorilor şi regimul sancţionator
în legislaţia altor ţări
Consideraţii introductive
Pentru anumite categorii de delincvenţi cum sunt minorii, reacţia socială clasică,
pedeapsa, se dovedeşte insuficientă, deoarece nu permite nici reinserţia delincventului, nici
protecţia societăţii.
În domeniul justiţiei pentru minori, sistemele de drept urmează două modele: cel
tradiţional, conform căruia începând de la o anumită vârstă minorilor li se aplică pedepse, şi
cel mai recent, care acordă prioritate măsurilor educative. În ambele modele, minorilor sub o
anumită vârstă care au săvârşit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie 1 .
Modelul tradiţional penal rămâne însă dominant. Acesta recurge atât la pedepse, cât şi
la măsuri educative, care cunosc diferite forme. În dreptul englez, minorului îi sunt aplicabile
în principiu doar pedepse, însă mai puţin severe în privinţa duratei şi a modului de executare
decât cele aplicabile majorilor.
Alte legislaţii prevăd existenţa unui sistem mixt de sancţiuni alcătuit din pedepse şi
măsuri educative. Este cazul Elveţiei, unde judecătorul poate pronunţa fie o pedeapsă, fie o
măsură educativă. În Germania se aplică măsuri educative, unele cu caracter coercitiv şi
altele disciplinare, în paralel cu pedepsele. În Franţa şi Germania se aplică şi măsura
„mediere-reparaţie”, care este preferată aplicării unei pedepse.
Cel de-al doilea model, modelul „nepenal”, cum este denumit în literatura de
specialitate 2 , pune accentul pe măsurile educative şi este ilustrat de introducerea în legislaţia
belgiană a conceptului de „minor aflat în pericol” (Legea din 8 aprilie 1965). Acest concept
include indisciplina, vagabondajul şi comiterea de infracţiuni.
Unele legislaţii sunt dificil de încadrat într-unul dintre aceste modele, cum este, de
exemplu, cazul Spaniei. Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12
ianuarie 2000 instituie principiul responsabilităţii penale a minorilor, dar sancţiunile prevăzute
de această lege sunt calificate ca măsuri (medidas). Deşi din punct de vedere formal aceste
măsuri sunt de natură penală, în fapt ele au o natură sancţionatorie-educativă.
Studiul de faţă are ca scop analiza a 3 mari aspecte ale justiţiei pentru minori în 9 ţări
europene: sediul materiei, vârsta răspunderii penale şi sistemul sancţionator aplicabil
minorilor. Ţările studiate sunt Franţa, Germania, Belgia, Spania, Italia, Elveţia, Portugalia,
Anglia şi Ţara Galilor, Finlanda.
În majoritatea ţărilor studiate, există un drept penal specific minorilor, care derogă de la
regimul de drept comun. Astfel, există o serie de legi speciale aplicabile minorilor, care
completează sau derogă de la dispoziţiile Codului penal. Unele dintre acestea conţin referiri şi
la procedura aplicabilă în cauzele cu minori.
Anumite ţări includ în legislaţia specială aplicabilă minorilor şi tratamentul penal
aplicabil tinerilor (menţionăm cu titlu exemplificativ Germania, Elveţia, Portugalia şi Spania).
Legislaţiile ţărilor studiate folosesc alături de termenul minor şi pe acela de tânăr. În
majoritatea ţărilor, prin minor este înţeleasă persoana care nu a împlinit 18 ani.
1
Jean Pradel, Droit Pénal Comparé, p. 739 – 746, Dalloz, Paris, 2002
2
Jean Pradel, op.cit., p. 739 – 746, Dalloz, Paris, 2002
3
În privinţa tinerilor, se constată o mai mare diversitate a limitelor de vârstă. În Franţa,
în Ţările de Jos, în Germania şi în Anglia, legea defineşte tinerii ca persoane cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 21 de ani. În Elveţia, sunt consideraţi tineri cei cu vârsta cuprinsă între 18
şi 25 ani.
În legislaţia consacrată tinerilor delincvenţi, există două modalităţi de tratament penal
al acestora: fie li se aplică dreptul penal specific minorilor, fie li se aplică dreptul comun, într-o
formă atenuată.
Al doilea aspect al studiului vizează vârsta răspunderii penale, adică vârsta de la care
minorilor li se aplică dispoziţii speciale de drept penal. Pragul vârstei de la care există
răspundere penală variază în ţările europene.
Vârsta majorităţii penale, adică vârsta de la care unui delincvent i se aplică dreptul
penal comun, este de 18 ani în majoritatea ţărilor europene. Acesta este cazul Germaniei,
Angliei şi Ţării Galilor, Belgiei, Franţei, Italiei, Ţărilor de Jos şi Elveţiei. În Portugalia,
dispoziţiile Codului penal nu le sunt aplicabile tinerilor între 16 şi 21 de ani.
Vârsta răspunderii penale este o noţiune absolută în anumite ţări (Anglia şi Ţara
Galilor, Spania, Ţările de Jos, Portugalia şi Elveţia) şi relativă în altele (Germania, Belgia,
Franţa şi Italia).
Astfel, lipsa absolută a răspunderii penale este reglementată diferit. De exemplu, în
Anglia, Ţara Galilor, Spania, Ţările de Jos, Portugalia şi Elveţia, minorul care nu a atins vârsta
răspunderii penale nu poate în nici un caz să răspundă penal.
În aceste ţări, vârsta lipsei absolute a răspunderii penale variază între 7 şi 16 ani : 7
ani în Elveţia, 10 ani în Anglia şi Ţara Galilor, 12 ani în Ţările de Jos, 16 ani în Spania şi
Portugalia. În Anglia şi în Ţara Galilor, prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vârsta
cuprinsă între 10 şi 14 ani a fost abrogată.
Cît priveşte lipsa relativă a răspunderii penale, aceasta presupune că în favoarea
minorului care nu a atins majoritatea penală există o prezumţie de neresponsabilitate; minorul
poate însă răspunde penal dacă sunt întrunite anumite condiţii.
Vârsta lipsei relative a răspunderii penale este şi ea variată: 13 ani în Franţa, 14 ani în
Germania şi Italia, 16 ani în Belgia. Circumstanţele care permit derogarea de la prezumţia de
neresponsabilitate diferă de asemenea de la o ţară la alta. Germania şi Italia aplică un criteriu
de ordin moral: sistemul penal german ţine seama de maturitatea şi discernământul minorilor,
iar cel italian, de capacitatea volitivă şi intelectivă a acestora. În Belgia şi Franţa se insistă pe
ideea adecvării măsurilor ce pot fi luate de către tribunalele specializate 3 .
Cel de al treilea aspect urmărit este sistemul sancţionator aplicabil minorilor. În
această privinţă, există ţări care pun accentul pe măsurile educative, cum sunt Belgia,
Portugalia şi Spania.
În alte ţări, minorului care a săvârşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă măsuri
disciplinare sau pedepse; este cazul Angliei şi Ţării Galilor.
În Franţa, Spania, Germania, sunt preferate măsurile alternative, ca medierea şi
reparaţia penală.
Minorilor care răspund penal li se aplică rareori pedepse. În toate ţările studiate,
măsurile aplicate minorilor sunt esenţialmente de natură educativă şi disciplinară.
În Germania, legea prevede pedeapsa închisorii, dar în practică, ea nu se aplică
niciodată tinerilor sub 16 ani.
În Belgia, numai tinerilor care au împlinit 16 ani li se pot aplica alte măsuri decât cele
de supraveghere şi educative.
3
La responsabilité pénale des mineurs http://www.senat.fr/lc/lc52/lc52.html
4
În Italia, Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispoziţiile relative la procesul
penal pentru minori a prevăzut sancţiuni care substituie pedeapsa închisorii.
În Ţările de Jos, majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori sunt tratate în afara
procedurii penale stricto sensu, prin reparaţie personală (procedura medierii).
În Portugalia, dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedeapsa închisorii mai
mică de 2 ani, judecătorul îi poate aplica minorului “măsuri de protecţie, asistenţă sau
educaţie”, prevăzute de Decretul-lege nr. 314 din 27 octombrie 1978 privind regimul penal
aplicabil tinerilor.
În Elveţia, nici o sancţiune penală nu poate fi pronunţată împotriva minorilor care nu au
împlinit 15 ani.
Sistemul penal englez prevede însă posibilitatea de a încarcera minorii, începând de la
vârsta de 12 ani.
Belgia şi Ţările de Jos sunt singurele ţări în care judecătorul poate decide să coboare
vârsta răspunderii penale. În funcţie de gravitatea infracţiunii şi de personalitatea infractorului,
judecătorul poate să îl considere pe tânărul delincvent ca adult, dacă a împlinit 16 ani, şi să îi
aplice regimul de drept comun.
Anumite ţări prevăd posibilitatea de a aplica dispoziţiile privitoare la minori, chiar şi
după ce a fost atinsă vârsta majorităţii penale.
Germania şi Ţările de Jos permit aplicarea dreptului penal al minorilor până la vârsta
de 21 de ani. Codul penal elveţian cuprinde măsuri aplicabile tinerilor între 18 şi 25 de ani, iar
în Portugalia, tinerilor între 16 şi 25 de ani nu li se aplică Codul penal, ci dispoziţii speciale.
Principiul conform căruia tânărul delincvent este recunoscut ca fiind responsabil penal,
dar numai în mod excepţional săvârşirea unei infracţiuni atrage pronunţarea unei sancţiuni
penale stricto sensu, funcţionează în toate ţările studiate, aplicabil însă în mod diferit.
5
FRANŢA
Sediul materiei
Sediul materiei se regăseşte în Codul penal 4 , aprobat prin Legea nr. 2002-1138 din 9
septembrie 2002 art. 11 Journal Officiel din 10 septembrie 2002 şi în Ordonanţa nr. 45-174
din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi, cu modificările şi completările ulterioare până
în 2002 5 .
Răspunderea penală
În Franţa, vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, adică 18 ani,
dar în anumite cazuri poate fi coborâtă la 13 ani.
Articolul 122-8 Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a
minorului care nu a împlinit 13 ani:
„Minorii care au discernământ răspund penal pentru crime, delicte sau contravenţii, în
condiţiile prevăzute de o lege specială, care determină măsurile de protecţie, asistenţă,
supraveghere şi educare ce pot fi aplicate unui minor.
Această lege prevede sancţiunile educative ce pot fi pronunţate împotriva minorilor
între 10 şi 18 ani şi pedepsele ce pot fi pronunţate împotriva minorilor între 13 şi 18 ani,
ţinând cont de atenuarea responsabilităţii de care beneficiază în virtutea vârstei lor” (art. 122-
8 Cod penal).
Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit 13 ani este prevăzută
de articolul 2 al Ordonanţei nr. 45-174 din 2 februarie 1945, care precizează că „tribunalele
pentru minori pot totuşi, când circumstanţele şi personalitatea delincventului o cer, să
pronunţe o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”.
Regimul sancţionator
Regimul sancţionator este reglementat de Ordonanţa nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind
minorii delincvenţi 6 . Minorilor li se aplică un regim sancţionator mixt, alcătuit din măsuri
educative, mediere-reparaţie şi pedepse.
Măsuri educative aplicabile minorilor
Judecătorul pentru minori poate să dispună faţă de minor una din următoarele măsuri,
conform art. 8 al Ordonanţei privind minorii delincvenţi:
1. renunţarea la pedeapsă, dacă minorul dă dovezi de îndreptare, prejudiciul a fost reparat şi
tulburarea provenind din săvârşirea infracţiunii a încetat;
mustrarea;
2. încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de încredere;
3. punerea sub protecţie judiciară pentru o durată ce nu poate depăşi 5 ani;
4. plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau formare profesională, într-un
institut medical sau medical-educativ;
5. libertatea sub supraveghere, care poate fi dispusă până la împlinirea vârstei de 18 ani;
Tribunalul pentru minori poate dispune faţă de minorul care a împlinit 13 ani, una din
următoarele măsuri educative (art. 15):
1. Încredinţarea minorului părinţilor, tutorelui sau unei persoane de încredere;
2. Plasarea într-o instituţie publică sau privată, de educare sau de formare profesională;
3. Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ;
4
http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/ListeCodes
5
http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/lois_speciales/ordonnance_enfance_delinquante.htm
6
Pentru textul ordonanţei a se vedea anexa 2
6
4. Încredinţarea serviciului de asistenţă pentru minori;
5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenţi de vârstă şcolară.
Tribunalul pentru minori poate dispune una faţă de minorul care nu a împlinit 13 ani,
din următoarele sancţiuni educative (art. 15-1):
1. Confiscarea unui obiect deţinut de minor sau aparţinând acestuia, care a servit la
săvârşirea infracţiunii sau care este produsul infracţiunii;
2. Interdicţia de a frecventa, pentru o durată de cel mult 1 an, locul unde infracţiunea a fost
comisă, cu excepţia locului în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită;
3. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracţiunii sau de a intra în
relaţii cu acestea;
4. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la
săvârşirea infracţiunii sau de a intra în relaţii cu aceştia;
5. Obligaţia de a acorda ajutor sau reparaţie victimei;
6. Obligaţia de a urma, pe o durată de cel mult 1 an un stagiu de formare civică, pentru a-i
aminti minorului obligaţia de a respecta legea;
Medierea-reparaţie
În cadrul acestei măsuri, minorul participă la repararea prejudiciului, printr-o activitate
de ajutor sau reparare, oferită victimei sau în folosul comunităţii. Această măsură nu poate fi
dispusă decât cu acordul victimei şi poate fi însoţită de scuze adresate victimei. Minorii între
16 şi 18 ani pot desfăşura o activitate de interes general, cu caracter formator sau de natură
să favorizeze reinserţia socială.
Pedepsele aplicabile minorilor

Pedeapsa închisorii
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunţa împotriva
minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare decât jumătatea
pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, nu se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de ani
(articolul 20-2 din Ordonanţa nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi).
Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori
pot, cu titlu excepţional, ţinând cont de circumstanţe şi de personalitatea minorului, să nu
aplice dispoziţiile alineatului precedent, cu motivarea deciziei. În acest caz, pedeapsa
aplicabilă unui minor cu vârsta între 16 şi 18 ani poate fi aceeaşi cu a unui major.
Pedeapsa închisorii se execută de către minori într-o secţie specializată sau într-un
penitenciar specializat pentru minori.
Pedeapsa amenzii
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori pot pronunţa împotriva minorului
care a împlinit 13 ani, pedeapsa amenzii, care nu poate depăşi suma de 7 500 de euro
(articolul 20-3).
Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse: interdicţia de a se afla

pe teritoriul francez, zile-amendă, interzicerea drepturilor civice, civile şi de familie,
interzicerea de a exercita o funcţie publică sau o activitate profesională (articolul 20-4).
Dispoziţiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunităţii sunt aplicabile
minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Munca în folosul comunităţii trebuie adaptată
la particularităţile minorului şi trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să
favorizeze reinserţia socială a acestuia (articolul 20-5).
7
Nici o interdicţie, decădere sau incapacitate nu pot fi pronunţate împotriva unui minor
(articolul 20-6).
Ordonanţa privind minorii delincvenţi permite aplicarea dispoziţiilor Codului penal

relative la remiterea de pedeapsă şi amânarea pedepsei minorului cu vârsta cuprinsă între 13
şi 18 ani.
Amânarea pronunţării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă când

tribunalul pentru minori consideră această măsură adecvată, în funcţie de personalitatea
minorului. Amânarea poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni.
8
GERMANIA
Sediul materiei
În Germania, minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal, completate cu Legea
privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările şi completările ulterioare 7 .
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, adică 18 ani, dar poate
fi coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri.
Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au
împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul săvârşirii faptei nu a împlinit încă vârsta de 14 ani
este lipsită de răspundere penală” (art. 19).
Dispoziţiile Codului penal se aplică şi în cazul faptelor săvârşite de adolescenţi şi tineri,
dacă legea specială pentru minori nu dispune altfel (art. 10).
Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor care au împlinit 14 ani este instituită de
Legea privind tribunalul pentru minori care prevede în articolul 3 că “Un tânăr este
responsabil penal dacă în momentul săvârşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne
gravitatea faptei şi pentru a acţiona în consecinţă”. Această lege prevede lipsa răspunderii
penale a minorilor între 14 şi 18 ani, dar această prezumţie este relativă şi poate fi răsturnată,
dacă maturitatea acestora o justifică.
Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind persoanele
care au vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, la momentul săvârşirii faptei.
Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal
al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori.
Menţionăm că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vârsta majorităţii
penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sunt judecaţi ca
adulţi de către jurisdicţiile penale de drept comun 8 . Totuşi, lor li se pot aplica dispoziţiile
privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului, ţinând cont
şi de condiţiile de viaţă, reiese că, datorită dezvoltării morale şi intelectuale, în momentul
săvârşirii faptei, acesta era asemănător unui tânăr.
Sancţiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani. Legea privind tribunalul
pentru minori clasifică măsurile aplicabile minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri
disciplinare şi închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă.
Măsurile educative
Presupun obligaţia de a se supune anumitor reguli de conduită, privitoare la reşedinţă,
la formare, la interdicţia de a frecventa anumite persoane şi locuri.
Măsurile disciplinare
Aceste măsuri se iau dacă măsurile educative sunt considerate insuficiente. Măsurile
disciplinare sunt:
- avertismentul;
- impunerea de obligaţii (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate,
vărsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general);
7
http://kinder-jugendhilfe.org
8
9
- închisoarea specială pentru delincvenţii minori (Jugendarrest), pedeapsă care nu este
considerată sancţiune penală şi nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această măsură se
execută într-o instituţie specializată şi îmbracă mai multe forme: detenţia de week-end
(maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămâni).
Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile educative şi
disciplinare sunt considerate insuficiente, ţinând cont de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de
comportamentul făptuitorului.
Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă
legea prevede închisoarea mai mare de 10 pentru infracţiunea săvârşită.
Pedeapsa se efectuează în închisori pentru minori, mai precis în locuri de deţinere
special amenajate în închisorile pentru adulţi.
În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii
pronunţă din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depăşeşte 2
ani. Această măsură este dispusă în 2 treimi din cazuri şi chiar mai des, când pedeapsa
închisorii este mai mare de un an 9 .
Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori 10 cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi

tinerilor cu vârsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru
minori sunt prioritare măsurile educative şi disciplinare, şi numai în subsidiar închisoarea
pentru tineri, cu posibilitatea suspendării .
Aplicarea unor măsuri de siguranţă, precum şi consecinţele ce decurg din sancţiune
sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil şi tinerilor delincvenţi,
dacă la data comiterii faptei dezvoltarea personalităţii acestora era similară unui minor. O
dată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligaţia de a urma
anumite forme de asistenţă educativă, care nu au caracter sancţionator, ci preponderent
educativ.
Spre deosebire de măsurile educative, măsurile disciplinare au funcţie sancţionatorie.
Minorul trebuie să devină conştient de semnificaţia şi urmările faptei sale, fără aplicarea
pedepsei închisorii.
Măsurile disciplinare includ cauţiunea, impunerea anumitor condiţii (repararea
prejudiciului, scuzele adresate victimei, plata unei amenzi, munca în folosul comunităţii) şi
detenţia, care poate dura de la una la patru săptămâni. Măsurile educative şi disciplinare pot
fi dispuse simultan.
Închisoarea pentru tineri este singura pedeapsă prevăzută de Legea privind tribunalul
pentru minori. Închisoarea pentru tineri poate fi dispusă pentru o durată cuprinsă între 6 luni şi
10 ani. Pedeapsa închisorii se dispune când măsurile educative şi disciplinare sunt
insuficiente, ţinând cont de gravitatea faptei şi de necesităţile de reeducare ale delincventului.
Procesul poate înceta la cererea procurorului, cu aprobarea instanţei, în conformitate
cu prevederile articolului 45, alineat 3 din Legea privind tribunalul pentru minori. De
asemenea, încetarea procesului poate fi dispusă din oficiu de către instanţă, conform
articolului 47 din aceeaşi lege.
9
10
Jörg-Martin Jehle, Criminal Justice in Germany, p. 35, published by the Federal Ministry of Justice, Fourth Edition 2005
http://www.bmj.bund.de/media/archive/961.pdf
10
În plus, procurorul poate decide încetarea procesului fără a mai înainta cauza instanţei.
Această decizie de încetare a procesului, atunci când este luată sau aprobată de către
instanţă, poate fi însoţită de anumite condiţii sau instrucţiuni adresate făptuitorului. În cazurile
de mică gravitate sunt suficiente măsurile educative ori eforturile depuse de infractor pentru
acoperirea prejudiciului sau repararea consecinţelor infracţiunii.
Sistemul justiţiei pentru minori în Germania are o trăsătură specială. Conform secţiunii
27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate constata vinovăţia în cursul
procesului şi dispune un termen de încercare, la sfârşitul căruia va pronunţa soluţia finală.
Dacă la sfârşitul termenului de încercare, rezultă clar din conduita minorului că este
necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunţa o sentinţă în acest sens. În caz
contrar, verdictul de vinovăţie îşi încetează efectele.
La baza sistemului justiţiei pentru minori se află principiul subsidiarităţii sau al minimei
intervenţii (Subsidiaritätsgrundsatz) 11 . Aceasta înseamnă că sancţiunile penale vor fi dispuse
doar dacă se dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancţiuni sunt limitate de principiul
proporţionalităţii. Principiul subsidiarităţii pedepsei este consacrat şi din punct de vedere
legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori.
Sancţiunile care sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt
măsurile educative şi disciplinare.
11
Prof. Dr. Frieder Dünkel, Juvenile Justice in Germany: Between Welfare and Justice,
www.esc-eurocrim.org/files/juvjusticegermany_betw_welfar_justice.doc
11
BELGIA
Sediul materiei
Cadrul normativ aplicabil minorilor în Belgia cuprinde două legi speciale: Legea din 8
aprilie 1965 privind protecţia tinerilor 12 şi Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei
privind protecţia tinerilor şi tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune 13 (La loi du 13
juin 2006 modifiant la législation relative à la protection de la jeunesse et à la prise en charge
des mineurs ayant commis un fait qualifié infraction).
Vârsta răspunderii penale este fixată în principiu la 18 ani, vârsta majorităţii penale.
Articolul 37 din Legea privind protecţia tinerilor prevede că minorii deferiţi tribunalelor pentru
minori pot fi supuşi măsurilor de prevenire şi reeducare. Împotriva lor nu poate fi pronunţată
nici o sancţiune penală.
În anumite cazuri, vârsta răspunderii penale poate fi coborâtă la 16 ani ; articolul 38 din
Legea privind protecţia tinerilor prevede că în funcţie de gravitatea infracţiunii, dacă tribunalul
pentru minori consideră că măsurile prevăzute de articolul 37 sunt insuficiente, minorul între
16 şi 18 ani poate fi trimis în faţa jurisdicţiei de drept comun.
Măsurile prevăzute de Legea din 8 aprilie 1965 privind protecţia tinerilor sunt:
• mustrarea, însoţită de avertismentul de a-l supraveghea, adresat părinţilor sau
persoanei căreia minorul îi este încredinţat;
• punerea sub supravegherea comitetului de protecţie a tinerilor, cu menţinerea în
mediul familial, însoţită de obligaţia de a frecventa o instituţie de învăţământ şi
cursurile unui centru de orientare educativă;
• plasarea într-o familie de primire, sub supravegherea comitetului de protecţie a
tinerilor;
• plasarea într-un centru specializat.
Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei privind protecţia tinerilor şi

tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune prevede că instanţa poate aplica minorilor,
în mod cumulativ, următoarele măsuri 14 :
1. admonestarea, cu excepţia celor care au împlinit 18 ani, şi lăsarea în continuare în
familiile de primire, atrăgându-le atenţia ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;
2. supravegherea de către serviciul social competent;
3. înscrierea într-un program educativ;
4. efectuarea unei prestaţii educative sau de interes general, în raport cu vârsta şi
capacităţile lor, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a
unei persoane fizice specializate;
12
http://www.uppl.be/media/Loi%20Protection%20de%20la%20jeunesse%2008%20AVRIL%201965.pdf
13
http://www.senate.be/www/webdriver?MIval=index_senate&M=1&LANG=fr
http://www.staatsbladclip.be/lois/2006/08/25/loi-2006009656.html
14
Pentru textul legii, a se vedea anexa 3
12
5. obligarea la un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric sau pe
lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;
6. încredinţarea lor unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o activitate
organizată;
7. plasarea într-o instituţie, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării profesionale;
8. încredinţarea unei instituţii comunitare publice pentru protecţia tinerilor, în regim
închis;Judecătorul sau serviciul social competent vizitează persoana, dacă plasamentul
depăşeşte 15 zile.
9. plasarea într-o unitate spitalicească;
10. plasarea într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicţii, dacă un
raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată
altfel ;
11. plasarea într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care atestă
că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-şi controla
actele;
De asemenea, acelaşi act normativ prevede că instanţa le poate impune minorilor care
au împlinit 12 ani, respectarea uneia sau mai multor obligaţii:
1. frecventarea unei unităţi de învăţământ;
2. efectuarea unei prestaţii educative şi de interes general, de cel mult 150 de ore, sub
supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;
3. efectuarea unei activităţi remunerate, de cel mult 150 de ore, în scopul reparării
prejudiciului suferit de victimă, dacă a împlinit 16 ani;
4. consilierea din partea unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;
5. participarea la module de formare sau de conştientizare a consecinţelor faptelor
săvârşite asupra victimelor;
6. participarea la una sau mai multe activităţi sportive, sociale sau culturale;
7. interdicţia de a frecventa anumite persoane sau locuri, ce au legătură cu infracţiunea
comisă;
8. interdicţia de a desfăşura una sau mai multe activităţi determinate;
9. interdicţia de a ieşi;
10. respectarea altor condiţii sau interdicţii determinate.
Instanţa poate încredinţa controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliţie.
Dacă minorul a împlinit 16 ani şi tribunalul pentru minori consideră insuficientă luarea
unei măsuri educative sau dacă minorul are un comportament ce prezintă pericol social,
împotriva lui se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea, care se execută într-un regim
special.
13
SPANIA
Sediul materiei
Dispoziţiile privitoare la minori se regăsesc în Codul penal şi în Legea organică privind
răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 15 (Ley Orgánica reguladora de la
responsabilidad penal de los menores del 12 de Enero de 2000).
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale. Articolul 19 din Codul
penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai târziu, dispune că
„minorii până la vârsta de 18 ani nu răspund penal. Dacă un minor săvârşeşte o faptă penală
va răspunde conform dispoziţiilor legii privind răspunderea penală a minorilor” 16 .
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 prevede
lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi lipsa relativă a
răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Dintre minori, se diferenţiază, în aplicarea legii şi a stabilirii consecinţelor pentru faptele
comise, două categorii, de la 14 la 16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit
16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârşirii de infracţiuni cu violenţă, intimidare sau
punerea în pericol a persoanei.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică
şi persoanelor majore cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au săvârşit infracţiuni,
când judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea următoarelor condiţii:
• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără folosirea violenţei sau a
intimidării asupra unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii
fizice a persoanelor.
• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani;
nu se va ţine cont de condamnările anterioare pentru infracţiunile săvârşite din culpă.
• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande
aplicarea acestei legi.
Minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani i se vor aplica prevederile privind protecţia
minorului din Codul penal şi din Legea organică privind răspunderea penală a minorului.
Măsurile educative care pot fi luate împotriva minorilor (las medidas educativas)
implică o restrângere a drepturilor acestora, inclusiv libertatea persoanei.
Măsurile educative sunt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor
(art. 7) :
- Internarea. Se dispune în cazul unui grad ridicat de pericol social al faptelor săvârşite.
Obiectivul măsurii este să ofere minorului condiţii adecvate de educare, pentru a corecta
deficienţele din comportamentul său antisocial.
Internarea poate fi de mai multe feluri, în funcţie de controlul care trebuie exercitat asupra
minorului:
a) în regim închis, unde va participa la activităţi formative, educative şi de muncă;
b) în regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din comunitate;
c) în regim deschis, în care va participa la programe educative;
15
http://www.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx.html
16
http://noticias.juridicas.com/base_datos/Penal/lo10-1995.html
14
d) internarea medicală, pentru minorii, cu probleme de adicţie sau psihice.
- Tratamentul medical. Această măsură se poate dispune împotriva minorilor dependenţi de
alcool sau de droguri;
- Asistenţa într-un centru de zi. Este destinată a compensa carenţele mediului familial, unde
minorul va desfăşura activităţi social-educative;
- Permanenţa la domiciliu la sfârşit de săptămână. Această măsură implică interdicţia
minorului de a nu părăsi domiciliul, cu excepţia timpului în care realizează sarcini social-
educative;
- Libertatea sub supraveghere. Constă în supravegherea realizată de către personal
specializat şi în asistenţă şcolară în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;
- Convieţuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată,
pentru a crea ambianţa de socializare necesară;
- Munca în folosul comunităţii. Poate fi dispusă numai cu acordul minorului;
- Realizarea de sarcini social-educative. Aceste sarcini se vor efectua fără internare şi
supraveghere;
- Mustrarea. Este o măsură educativă care se aduce la îndeplinire de către judecător, care va
expune minorului consecinţele suportate de victimă, formulând recomandări pentru viitor;
- Ridicarea permisului de conducere sau a dreptului de a-l obţine sau a permiselor de
portarmă, ca măsuri accesorii, în cazul săvârşirii unei infracţiuni care au legătură cu aceste
activităţi.
Pentru alegerea măsurii educative, se va ţine seama în mod special de vârstă,
circumstanţele familiale şi sociale, personalitatea şi interesul minorului, aplicându-se principiul
proporţionalizării pedepsei. Regulile de determinare a măsurilor educative sunt prevăzute de
articolul 9 al legii.
Când faptele comise sunt calificate ca delicte (faltas), se pot dispune măsuri ca
mustrarea, munca în folosul comunităţii, cu o durată maximă de 50 de ore, ridicarea
permisului de conducere şi a altor licenţe administrative.
Când faptele s-au săvârşit cu folosirea violenţei sau a ameninţării sau cu punerea în
pericol a vieţii sau integrităţii fizice, se poate dispune măsura internării în regim închis.
Durata măsurilor educative nu va putea depăşi 2 ani, respectiv 5 ani pentru minorii
între 16 şi 18 ani; dacă s-a dispus munca în folosul comunităţii, durata acesteia nu va putea fi
mai mare de 100 de ore, respectiv 200 de ore pentru minorii între 16 şi 18 ani. Măsura
permanenţei la sfârşit de săptămână nu va putea depăşi 8 week-end-uri, respectiv 16.
În mod excepţional, în cazuri de mare gravitate, alături de măsura internării în regim
închis se va putea aplica şi măsura libertăţii supravegheate, pentru o durată de maxim 5 ani.
Când faptele sunt săvârşite din culpă, nu se poate dispune măsura internării în regim
închis, ceea ce subliniază scopul principal, de resocializare, al legii.
Măsurile prevăzute de lege au o finalitate concretă de prevenire specială, orientată
spre interesul şi reinserţia socială a minorului. În acest sens, articolul 14 oferă judecătorului
posibilitatea de a întrerupe executarea măsurii, reduce durata acesteia sau de a o înlocui cu o
alta, în beneficiul minorului.
15
ITALIA
Sediul materiei
Se regăseşte în Codul penal 17 şi în Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind
dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori 18 .
Vârsta răspunderii penale coincide cu cea a majorităţii penale, adică 18 ani, dar în
anumite situaţii poate fi coborâtă la 14 ani.
Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu
au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care în momentul săvârşirii faptei nu
împlinise 14 ani” (art.97).
Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor între 14 şi 18 ani este prevăzută de
articolul 98 Cod penal: „Este responsabil penal cel care în momentul săvârşirii faptei avea
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, dacă avea capacitatea intelectivă şi volitivă, dar limitele
pedepsei vor fi reduse. Când pedeapsa pronunţată este închisoarea mai mică de 5 ani ori
amenda, nu se pot aplica pedepse accesorii”.
Minorii între 14 şi 18 ani sunt supuşi regimului de drept comun, dar împotriva lor pot fi
pronunţate doar pedepse atenuate.
Jurisprudenţa consideră a fi capabilă persoana care îşi dă seama de gravitatea
faptelor sale, a consecinţelor acestora, precum şi de faptul că ele nu sunt conforme ordinii
sociale. Capacitatea volitivă presupune libertatea de decizie şi gradul de rezistenţă la
solicitările altei persoane.
Regimul sancţinator
Măsurile alternative şi punerea la încercare
Aceste măsuri sunt prevăzute de Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind
dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori.
Tribunalul pentru minori este singura instanţă competentă de a judeca infracţiunile
săvârşite de minori. Tribunalul pentru minori şi magistratul pentru supravegherea executării
măsurilor dispuse rămân competenţi şi după ce minorii au împlinit 18 ani, până la cel mult 25
de ani (art. 3, Decretul nr. 48/1988).
Acelaşi decret prevede că judecătorul poate înlocui pedeapsa închisorii mai mare de 2
ani cu una din sancţiunile următoare: libertatea supravegheată sau semi-libertatea.
De asemenea, judecătorul are posibilitatea de a suspenda procesul pentru o perioadă
între 1 şi 3 ani, în funcţie de gravitatea faptelor, şi de a supune delincventul minor la o
perioadă de încercare.
Conform art. 28 Decretul nr. 48/1988, judecătorul, după ascultarea părţilor, poate
dispune prin ordonanţă suspendarea procesului, atunci când consideră că este necesară în
interesul minorului, pentru dezvoltarea în condiţii normale a personalităţii minorului. Procesul
poate fi suspendat pe o perioadă de maximum 3 ani în cazul faptelor mai grave şi 1 an în
cazul mai puţin grave. Pe timpul suspendării, cursul prescripţiei răspunderii penale este
suspendată.
Prin ordonanţa de suspendare a procesului, judecătorul îl încredinţează pe minor
serviciilor specializate care au rolul de a-l supraveghea, de a-i oferi asistenţă şi tratament.
17
http://www.studiocelentano.it/codici/cp/index.htm
18
http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dpr448_88.html#TESTO
16
Prin acelaşi act, judecătorul poate dispune repararea prejudiciului şi, de asemenea, poate
propune începerea unei proceduri de mediere.
Articolul 29 din Decretul nr. 48/1988, prevede că la împlinirea duratei suspendării
procesului, judecătorul , la noul termen de audiere, poate aprecia că nu mai este necesară
continuarea procesului, ţinând cont de comportamentul şi evoluţia minorului. În caz contrar,
trece la judecarea cauzei.
În privinţa arestării preventive, termenele prevăzute de Codul de procedură penală
sunt reduse la jumătate pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani, şi cu două treimi
pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani (art. 23 Decretul nr. 48/1988).
Prin sentinţa de condamnare, când pedeapsa stabilită de judecător este închisoarea
de cel mult 2 ani, judecătorul poate aplica o sancţiune alternativă (sanzione sostitutiva), care
constă în „semi-detenţie”(semidetenzione) şi libertatea sub supraveghere, luând considerare
personalitatea minorului, nevoile sale, condiţiile familiale, sociale şi mediul în care a trăit
minorul (art. 23 Decretul nr. 48/1988).
În timpul perioadei de încercare, minorul este încredinţat serviciilor de protecţie a
tinerilor şi are posibilitatea de a repara consecinţele actelor sale.
Modalitatea concretă în care are loc suspendarea procesului este detaliată în Decretul
nr. 272 din 28 iulie 1989 19 . Articolul 27, intitulat suspendarea procesului şi punerea la
încercare (Sospensione del processo e messa alla prova), prevede că judecătorul dispune
această măsură pe baza unui proiect de intervenţie elaborat elaborat de către serviciile
specializate în colaborare cu serviciile de asistenţă socială locale.
Proiectul trebuie să cuprindă: modalitatea de implicare a minorului, a familiei şi a
mediului său de viaţă; sarcinile specifice pe care trebuie să şi le asume minorul; modalităţile
concrete de participare a serviciilor specialize şi a celor de asistenţă locale; modalităţile de
reparare a consecinţelor infracţiunii şi de mediere.
Serviciile îl informează periodic pe judecător cu privire la evoluţia minorului, propune
eventuale modificări ale proiectului de intervenţie ori, în cazul unor abateri grave şi repetate
din partea minorului, revocarea suspendării.
Reducerea de pedeapsă
Dispoziţiile legale prevăd că tinerilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor, dar
într-o formă atenuată. Curtea Constituţională, prin decizia nr. 168 din 28 aprilie 1994 20 , a
declarat neconstituţionale prevederile Codului penal care privesc pedeapsa detenţiunii pe
viaţă (ergastolo) sub aspectul că nu exclud aplicarea acestei pedepse minorului care
răspunde penal. Pe cale de consecinţă, minorilor le poate fi aplicată numai pedeapsa
închisorii de maximum 24 de ani pentru.
Remiterea de pedeapsă
În cazul minorilor, Codul de procedură penală, art. 169 21 dă judecătorului posibilitatea
de a dispune netrimiterea în judecată, ori de a renunţa la condamnare (perdono giudiziale),
dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani
ori pedeapsa amenzii, iar judecătorul apreciază că este o măsură suficientă pentru a-l
determina pe inculpat să se abţină de la săvărşirea de noi infracţiuni. Ca regulă, această
remitere de pedeapsă nu poate fi acordată decât o singură dată.
19
http://www.giustizia.it/cassazione/leggi/dlgs272_89.html#TESTO
20
http://www.cortecostituzionale.it/ita/attivitacorte/pronunceemassime/pronunce/schedaDec.asp?Comando=RIC&bVar=true
&TrmD=&TrmDF=&TrmDD=&TrmM=&iPagEl=1&iPag=1
21
http://www.studiocelentano.it/codici/cpp/index.htm
17
ELVEŢIA
Sediul materiei
Răspunderea şi tratamentul penal al minorilor îşi au sediul în Codul penal 22 şi în Legea
federală privind regimul penal aplicabil minorilor din 20 iunie 2003, (Loi fédérale régissant la
condition pénale des mineurs) 23 .
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorităţii penale, aceea de 18 ani.
Titlul 4 din Codul penal tratează condiţiile răspunderii penale a copiilor şi
adolescenţilor.
Dispoziţiile Codului penal nu sunt aplicabile copiilor care nu au împlinit vârsta de 7 ani,
instituindu-se astfel principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au
împlinit 7 ani (Art. 82 din capitolul 1, Copiii).
Dispoziţiile acestui capitol sunt aplicabile copilului între 7 şi 15 ani care a comis un
delict.
Dispoziţiile Codului penal sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani
care a săvârşit o infracţiune (Art. 89 din capitolul 11, Adolescenţii).
Titlul 5 din Codul penal reglementează regimul sancţionator aplicabil tinerilor adulţi, cu
vârsta cuprinsă între 18 şi 25 de ani.
Dreptul penal elveţian dispune de propriul său sistem de sancţiuni pentru minori, care
cuprinde măsurile de protecţie şi pedepsele 24 .
Instanţa are sarcina de a stabili dacă minorul a acţionat cu discernământ la săvârşirea
infracţiunii. Judecătorul poate cere efectuarea unei anchete asupra situaţiei personale a
minorului, care să includă mediul familial, educativ, şcolar şi profesional al minorului.
În caz de îndoială asupra sănătăţii fizice sau psihice a minorului, judecătorul poate
ordona efectuarea unei expertize medicale sau psihologice.
Judecătorul pronunţă o măsură de protecţie sau o pedeapsă împotriva minorului
considerat responsabil. În măsura în care nu se exclud, măsura de protecţie şi pedeapsa pot
fi cumulate.
Instanţa poate decide suspendarea procedurii de judecată, în favoarea procedurii
medierii. Dacă părţile ajung la o înţelegere în procedura de mediere, cazul va fi clasat.
Măsurile care pot fi dispuse faţă de copii, prevăzute de Codul penal:

Asistenţa educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de educaţie – se dispun
când copilul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, când este abandonat sau se află în
pericol.
Tratamentul special – se dispune când starea copilului o necesită, mai ales în caz de
boală mintală, afecţiuni grave ale auzului sau ale vorbirii sau deficienţe în dezvoltarea morală
sau mintală;
22
Pentru Codul penal şi legea specială din Elveţia, a se vedea anexa 4.
23
http://www.admin.ch/ch/f/ff/2003/3990.pdf
24
Baptiste Viredaz, L’évolution de la délinquance juvénile en Suisse: approches chiffrée et juridique, Revue internationale
de criminologie et de police, no. 2 2006, avril-juin, p.181-194
18
Mustrarea sau obligarea la efectuarea unei activităţi- se dispun când minorul nu
necesită asistenţă educativă sau tratament special.
Măsurile educative care pot fi dispuse faţă de adolescenţii cu vârsta între 15 şi 18 ani,
care au săvârşit o infracţiune, prevăzute de Codul penal:
Asistenţa educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de reeducare – se dispun
dacă minorul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, mai ales dacă este în abandonat sau
în pericol.
Tratamentul special - se dispune când starea copilului o necesită, mai ales în caz de
boală mintală, afecţiuni grave ale auzului sau ale vorbirii sau deficienţe în dezvoltarea morală
sau mintală;
Măsura plasării într-un centru de reeducare- se poate dispune pe o perioadă cuprinsă
între 1 şi 2 ani.
Pedepse dispuse faţă de adolescenţii cu vârsta între 15 şi 18 ani, care au săvârşit o

infracţiune, prevăzute de Codul penal:
Mustrarea;
Munca în folosul comunităţii;
Amenda;
Detenţia cu o durată de la o zi la un an;
Măsurile de protecţie prevăzute de legea specială:

Aceste măsuri se dispun dacă minorul a comis o faptă penală şi ancheta asupra
situaţiei sale personale relevă necesitatea unei măsuri educative sau terapeutice. Instanţa
dispune măsurile de protecţie, indiferent dacă minorul a acţionat sau nu cu vinăvăţie.
Supravegherea;
Asistenţa personală;
Tratamentul medical;
Plasarea la persoane private, într-un centru de reeducare sau tratament;
Măsurile şi pedepsele prevăzute de legea specială:
Mustrarea – o dată cu mustrarea, instanţa poate impune minorului un termen de
încercare şi anumite reguli de conduită.
Prestaţia personală se efectuează în beneficiul unei instituţii sociale sau de utilitate
publică, al unei persoane ce are nevoie de ajutor sau al victimei.
Amenda – cuantumul amenzii este de maxim 2 000 de franci.
Privarea de libertate se poate dispune faţă de minorul care a comis o crimă sau un
delict, dacă la data comiterii faptei împlinise 15 ani, pe o durată cuprinsă între o zi şi 1 an.
Minorul care împlinise 16 ani la data comiterii faptei poate fi condamnat la privare de libertate
pentru o durată de maxim 4 ani.
Transformarea în prestaţie personală – la cererea minorului, instanţa poate transforma
pedeapsa privativă de libertate de cel mult 3 ani în măsura prestaţiei personale cu aceeaşi
durată.
Remiterea de pedeapsă.
Instanţa poate renunţa la pronunţarea unei pedepse, dacă gradul de vinovăţie a
minorului este redus şi consecinţele actului său sunt lipsite de importanţă, dacă minorul a
reparat prejudiciul sau a depus un efort considerabil în acest scop, dacă minorul a fost atins
în mod direct de consecinţele actului său, astfel încât pedeapsa ar fi inadecvată, dacă minorul
a fost deja pedepsit de părinţi sau tutore, dacă s-a scurs o perioadă relativ lungă de la
săvârşirea faptei, iar interesul public sau interesul victimei sunt reduse.
19
PORTUGALIA
Sediul materiei
Se regăseşte în Codul penal, Decretul-lege nr. 314 din 27 octombrie 1978 privind
regimul penal aplicabil tinerilor 25 , Decretul-lege nr. 401/82 privind regimul penal aplicabil
tinerilor adulţi 26 (Décret-loi n.º 401/82, du 23 Septembre: Jeunes Adultes - régime pénal
spécial), Legea tutelar-educativă aprobată prin Legea nr. 166/99 27 (Loi n.º 166/99, du 14
septembre: approuve la Loi Tutélaire Educative).
Codul penal instituie principiul lipsei absolute de răspundere a minorilor care nu au
împlinit 16 ani (articolul 19) şi prevede aplicarea unei legi speciale pentru tinerii între 16 şi 21
de ani (Decretul-lege nr. 314 din 27 octombrie 1978 privind regimul penal aplicabil tinerilor).
În cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 12 şi 16 ani care au săvârşit fapte prevăzute
de legea penală sunt aplicabile dispoziţiile Legii tutelar-educative aprobate prin Legea nr.
166/99 (Loi n.º 166/99, du 14 septembre: approuve la Loi Tutélaire Educative).
În măsura în care sunt minori, tinerii delincvenţi intră sub incidenţa Decretului-lege nr.
314 din 27 octombrie 1978 privind protecţia minorilor.
Conform articolului 9 din Codul penal, tinerilor delincvenţi li se aplică legea specială,
respectiv Decretul-lege nr. 401/82 privind regimul penal special aplicabil tinerilor adulţi
(Décret-loi n.º 401/82, du 23 Septembre: Jeunes Adultes - régime pénal spécial).
1. În cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 12 şi 16 ani care au săvârşit fapte
prevăzute de legea penală devin aplicabile dispoziţiile Legii tutelar-educative aprobate prin
Legea nr. 166/99 28 (Loi n.º 166/99, du 14 septembre: approuve la Loi Tutélaire Educative).
Măsurile tutelare educative au ca scop educarea minorului şi reinserţia sa în viaţa
societăţii (art.2).
La evaluarea necesităţii şi stabilirea tipului de măsură sunt luate în considerare
cauzele care exclud sau diminuează caracterul ilicit ori vinovăţia.
Măsurile tutelare prevăzute din lege sunt:
a) mustrarea;
b) interdicţia de a conduce autovehicule de capacitate mică;
c) reparaţia adusă victimei;
d) efectuarea unor prestaţii economice în favoarea comunităţii;
e) impunerea anumitor reguli de conduită;
f) impunerea anumitor obligaţii;
g) frecventarea anumitor programe formative;
h) asistenţă şi îndrumare educativă;
i) internarea într-un centru de educare;
Măsura internării într-un centru de educare activă se execută în regim deschis, în
regim semi-deschis şi în regim închis.
25
http://www.erudit.org/revue/crimino/1999/v32/n2/004734ar.html
26
http://www.gddc.pt/legislacao-lingua-estrangeira/francais/declei-401-82.html
27
http://www.gddc.pt/legislacao-lingua-estrangeira/francais/trad20000259.html
28
http://www.gddc.pt/legislacao-lingua-estrangeira/francais/trad20000259.html
20
Conform articolului 5, executarea măsurilor tutelare se poate prelungi până la
împlinirea vârstei de 21 de ani, moment în care ia sfârşit în mod obligatoriu.
Principiile avute în vedere de către instanţă la stabilirea măsurii ce urmează a fi
aplicate sunt prevăzute de articolul 6. În alegerea măsurii aplicabile, instanţa optează pentru
măsura cu cea mai mică intervenţie posibilă în autonomia de decizie şi în modul de viaţă al
minorului şi care are cea mai mare adeziune din partea minorului şi a părinţilor acestuia.
Principiile anterioare sunt avute în vedere şi la alegerea modalităţii sau a regimului de
executare a măsurii tutelare.
Alegerea măsurii tutelare este orientată întotdeauna in interesul minorului. Conform
articolului 7, măsura tutelară trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei şi cu nevoia de
educaţie a minorului.
Durata măsurii internării într-un centru de educare nu poate depăşi, în nici un caz,
limita maximă a pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea săvârşită.
În condiţiile articolului 8, când aceluiaşi minor îi sunt aplicate mai multe măsuri,
instanţa dispune aplicarea lor simultană.
Când măsurile nu se pot aplica simultan, instanţa înlocuieşte unele măsuri sau dispune
aplicarea lor succesivă.
Durata totală în cazul aplicării succesive a măsurilor tutelare nu poate depăşi dublul
duratei celei mai grave dintre ele; aplicarea lor încetează la împlinirea vârstei de 21 de ani.
a) Mustrarea constă într-un avertisment solemn, prin care judecătorul arată minorului
caracterul ilicit al faptei sale, necesitatea de a adopta un comportament adecvat normelor
juridice şi valorilor sociale şi de a se insera în viaţa comunităţii, de o manieră demnă şi
responsabilă (articolul 9).
b) Interzicerea dreptului de a conduce vehicule constă în ridicarea sau interzicerea
dreptului de a obţine permis pentru o perioadă între o lună şi un an (articolul 10).
c)Reparaţia adusă victimei constă, conform articolului 11, în următoarele acţiuni ale
minorului:
- prezintă scuze victimei;
- oferă o indemnizaţie victimei pentru prejudiciul patrimonial;
- desfăşoară, în beneficiul victimei, o activitate care să aibă legătură cu prejudiciul suferit;
Prezentarea de scuze victimei presupune ca minorul să îşi exprime regretul pentru
faptele comise prin promisiunea, făcută în faţa judecătorului, de a nu mai săvârşi astfel de
fapte sau să ofere satisfacţie morală victimei printr-un act care conţine manifestarea regretului
său.
Judecătorul stabileşte suma compensaţiei economice şi modalităţile de plată, ţinând
cont de disponibilităţile economice ale minorului.
Activitatea exercitată în beneficiul victimei nu poate depăşi 2 zile pe săptămână şi 3
ore pe zi, respectând programul de formare şi de odihnă al minorului.
Activitatea exercitată în beneficiul victimei nu poate depăşi 12 ore repartizate în 4
săptămâni.
d) Prestaţiile economice sau realizarea de sarcini în folosul comunităţii presupun
ca minorul să ofere o sumă determinată sau să exercite o activitate în cadrul unei instituţii
publice sau private.
Durata activităţii este de maxim, 60 de ore şi nu poate depăşi 3 luni, la sfârşitul
săptămânii sau în zilele nelucrătoare (articolul 12).
e) Impunerea anumitor reguli de conduită. Instanţa poate impune minorului
respectarea unor reguli de conduită care au ca obiectiv crearea condiţiilor necesare pentru ca
acesta să îşi adapteze comportamentul la normele şi valorile juridice ale vieţii sociale cum ar
fi:
21
• să nu frecventeze anumite locuri şi medii sau să nu vizioneze anumite spectacole;
• să nu frecventeze anumite persoane;
• să nu consume băuturi alcoolice;
• să nu frecventeze anumite grupuri sau asociaţii;
• să nu aibă în posesie anumite obiecte.
Regulile de conduită nu pot constitui limitări abuzive ale autonomiei de decizie a minorului
iar durata maximă a acestora nu poate depăşi 2 ani.
f) Obligaţii. De asemenea, pentru o mai bună valorizare în domeniul şcolar sau al
formării profesionale, precum şi pentru favorizarea condiţiilor psiho-biologice necesare
dezvoltării minorului instanţa îi mai poate impune următoarele obligaţii:
• să frecventeze o instituţie de învăţământ;
• să frecventeze un centru de formare profesională;
• să frecventeze cursuri de formare în instituţii psiho-pedagogice;
• să frecventeze asociaţii pentru tineri;
• să urmeze programe de tratament medical, medico-psihiatric, medico-psihologic, în
regim de internare sau ambulatoriu. Acestea vizează: dependenţa de alcool, consumul
de stupefiante, bolile cu transmitere sexuală, tulburările psihice.Consimţământul
minorului care a împlinit 14 ani este necesar pentru dispunerea acestei măsuri.
g) Frecventarea de programe formative (art.25)constă în participarea la:
- programe de ocupare a timpului liber;
- programe de educaţie sexuală;
- programe de educaţie rutieră;
- programe de orientare psiho-pedagogică;
- programe de orientare profesională;
- programe sportive.
Această măsură are o durată cuprinsă între 6 luni şi 1 an.
h) Asistenţa şi îndrumarea educativă reprezintă o măsură ce constă în executarea
unui proiect educativ personal, care acoperă zonele fixate de tribunal.
Tribunalul îi poate impune minorului reguli de conduită sau obligaţii, precum şi
frecventarea de programe formative.
Proiectul este elaborat de către serviciile de reinserţie socială ţi este supus aprobării
judiciare.
În timpul executării proiectului educativ personal, serviciile de reinserţie socială
supervizează, orientează, oferă sprijin minorului.
Durata măsurii este cuprinsă între 3 luni şi 2 ani (articolul 16).
i) Măsura internării, prevăzută de articolul 17, are scopul de a oferi minorului
posibilitatea de a asimila valorile şi normele sociale. Măsura internării se execută în regim
deschis, semi-deschis sau închis, într-un centru de educare activă.
Măsura internării în regim semi-deschis se aplică atunci când minorul a săvârşit o
infracţiune contra persoanelor, pedepsită cu închisoarea mai mare de 3 ani sau 2 sau mai
multe infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani.
Măsura internării în regim închis este aplicabilă când sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
• minorul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani sau dacă a săvârşit două sau mai multe infracţiuni contra persoanei
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani.
• minorul avea 14 ani împliniţi, la data aplicării măsurii;
22
Articolul 18 prevede că măsura internării în regim deschis sau semi-deschis poate fi
dispusă pentru o durată cuprinsă între 3 luni şi 2 ani.
Măsura internării în regim închis este cuprinsă între 6 luni şi 2 ani. Măsura internării în
regim închis are o durată de maxim 3 ani, dacă minorul a săvârşit o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 8 ani sau a săvârşit 2 sau mai multe
infracţiuni contra persoanei, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani.
Executarea măsurilor tutelare încetează când minorul care a împlinit 16 ani este
condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepţia măsurilor de admonestare, de reparaţie în
folosul victimei, prin prestaţiile economice sau realizarea de sarcini în folosul comunităţii,
situaţia în care executarea acestor măsuri tutelare se cumulează cu pedeapsa închisorii,
dacă situaţia concretă a tânărului permite acest lucru (art. 24).
Când este aplicată o pedeapsă cu internarea într-un centru de detenţie, o pedeapsă cu
plasarea într-un centru de detenţie în timpul week-end-urilor sau o pedeapsă cu internarea
într-un centru de detenţie în regim de semi-internat unui tânăr care a împlinit 16 ani şi care
execută în acel moment o măsură tutelară, acestea se vor executa după ce măsura tutelară
încetează.
Când se aplică o măsură non-instituţională unui tânăr care a împlinit 16 ani şi care în
acel moment execută o pedeapsă cu internarea într-un centru de detenţie sau o pedeapsă cu
plasarea în timpul week-end-urilor într-un centru de detenţie sau o pedeapsă de plasare într-
un centru de detenţie în regim de internat, executarea măsurii tutelare non-instituţionale se
execută ulterior (articolul 25).
2. Măsurile aplicabile tinerilor delincvenţi care au împlinit 16 ani sunt prevăzute de

Decretul-lege nr. 314 din 27 octombrie 1978 privind regimul penal aplicabil tinerilor pot fi:
măsuri de protecţie, măsuri de corecţie şi pedeapsa închisorii.
a) Măsurile de protecţie
Când pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune este mai mică de 2 ani şi
delincventul este minor, judecătorul îi poate aplica una sau mai multe dintre măsurile de
protecţie, de asistenţă sau de educaţie limitativ enumerate de decretul-lege privind protecţia
minorilor:
• mustrarea;
• încredinţarea minorului părinţilor sau tutorelui;
• impunerea anumitor obligaţii (adresarea de scuze publice victimei, participarea la o
activitate de interes general, repararea prejudiciului, plata unei sume de bani către o
instituţie de asistenţă socială);
• asistenţa educativă acordată de către serviciile sociale;
• plasarea într-o casă de tip familial;
• plasarea într-o instituţie de reeducare au într-un institut medical.
b) Măsurile de corecţie
Când delincventul este major, dar nu a împlinit 21 de ani, judecătorul poate dispune o
măsură de corecţie în locul pedepsei cu închisoarea, dacă aceasta este mai mică de 2 ani.
Măsurile de corecţie sunt enumerate limitativ în decretul-lege privind regimul penal al
tinerilor:
• mustrarea;
• impunerea anumitor obligaţii (aceleaşi cu cele prevăzute de decretul-lege privind
protecţia minorilor);
23
•
amenda;
•
internarea într-un centru de detenţie pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, care poate fi
urmată de libertatea sub supraveghere pe timp de 1 an.
c) Pedeapsa închisorii
Judecătorul poate pronunţa şi o pedeapsă cu închisoarea, a cărei durată poate fi
redusă. Modalităţile de reducere a pedepsei sunt aceleaşi cu cele aplicabile pentru
circumstanţele atenuante.
3. Decretul-lege nr. 401/82 privind regimul penal special aplicabil tinerilor cu vârsta cuprinsă
între 16 şi 21 de ani (Décret-loi n.º 401/82 du 23 Septembre: Jeunes Adultes - régime pénal
spécial) 29 aduce o serie de derogări de la regimul de drept penal comun, în privinţa tinerilor
cu vârsta cuprinsă între 16 şi 21 de ani.
Articolul 1 prevede că prezentul decret-lege se aplică tinerilor care au săvârşit o faptă
calificată ca infracţiune.
Prin tânăr se înţelege orice persoană care are, la data săvârşirii infracţiunii, vârsta
cuprinsă între 16 şi 21 de ani.
Dispoziţiile acestui decret nu se aplică tinerilor care nu răspund penal datorită unor
tulburări psihice.
Conform articolului 2, legea generală se aplică ori de câte ori dispoziţiile sale nu
contravin prezentului decret.
Aplicarea măsurilor prevăzute de articolele următoare nu duc la pierderea drepturilor
civile, profesionale sau politice (articolul 3).
Articolul 4 prevede modalităţile de atenuare a pedepsei cu închisoarea.
În caz de aplicare a unei pedepse cu închisoarea, judecătorul trebuie să atenueze
pedeapsa conform prevederilor Codului penal, art. 73 şi 74, când sunt motive întemeiate de a
se crede că atenuarea aduce avantaje privind reinserţia socială a tânărului condamnat.
Articolul 6 enumeră măsurile de corecţie aplicabile tinerilor care au săvârşit o
infracţiune. Când din circumstanţele cazului şi personalitatea tânărului, rezultă că pedeapsa
închisorii de până la 2 ani nu este necesară şi nici convenabilă pentru reinserţia socială,
judecătorul poate dispune măsuri de corecţie.
a) mustrarea;
b) impunerea anumitor obligaţii;
c) amenda;
d) internarea într-un centru de detenţie.
Obligaţiile impuse de către judecător trebuie să respecte demnitatea personală şi
reinserţia socială a tânărului, iar îndeplinirea acestora nu trebuie să se prelungească prea
mult în timp (art. 8). Neîndeplinirea obligaţiilor atrage într-un centru de detenţie, în limitele de
timp prevăzute de articolul 10.
La fixarea amenzii, se aplică principiile legii generale. Cuantumul amenzii nu trebuie
să afecteze, pe cât posibil, patrimoniul tânărului. Când tânărul se află în imposibilitatea de a
plăti amenda, din raţiuni neimputabile, amenda se va înlocui cu impunerea unei obligaţii.
Articolul 10 prevede durata şi regimul internării într-un centru de detenţie.
Internarea într-un centru de detenţie poate dura între 3 şi 6 luni. După expirarea duratei de
internare, judecătorul poate dispune o perioadă de orientare şi supraveghere, a cărei durată
nu va depăşi 1 an.
29
http://www.gddc.pt/legislacao-lingua-estrangeira/francais/declei-401-82.html
24
Internarea într-un centru de detenţie poate avea loc în regim de internat sau de
semiinternat sau poate fi executată în regim de detenţie.
În cursul perioadei de orientare şi de supraveghere în libertate, tânărul poate fi obligat
să frecventeze centrul un anumit număr de ore pe săptămână, dar nu mai mult de 6 ore.
Judecătorul, la propunerea centrului, poate revoca măsura internării într-un centru de
detenţie, dacă tânărul părăseşte instituţia fără autorizare, nu respectă regulile stabilite, are o
conduită prin care tulbură grav disciplina internă a instituţiei.
În caz de revocare a măsurii, judecătorul aplică pedeapsa corespunzătoare infracţiunii,
putând deduce din durata acesteia durata internării. Executarea pedepsei închisorii se va
desfăşura într-un stabiliment special.
25
ANGLIA ŞI ŢARA GALILOR
Sediul materiei
Se regăseşte în Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice 30
(Crime and Disorder Act), adoptată la 31 iulie 1998 şi intrată în vigoare la 30 septembrie 1998
şi în Police and Criminal Evidence Act 31 din 1984.
Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder
Act) a abrogat prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vârsta între 10 şi 14 ani.
Înainte de adoptarea acestei legi, minorul cu vârsta între 10 şi 14 ani beneficia de prezumţia
de neresponsabilitate, deoarece se presupunea că nu avea capacitatea de a discerne între
bine şi rău. Această prezumţie putea fi înlăturată, dacă se făcea dovada că minorul era
conştient de consecinţele faptelor sale.
Vârsta răspunderii penale este de 10 ani, dar vârsta majorităţii penale este de 18 ani.
Conform articolului 34 din Crime and Disorder Act, care a abrogat prezumţia de
neresponsabilitate, minorii răspund penal de la vârsta de 10 ani.
Police and Criminal Evidence Act 32 din 1984 determină sancţiunile aplicabile tinerilor
delincvenţi.
Tinerii cărora li se aplică aceste măsuri sunt copiii şi adolescenţii între 10 şi 18 ani.
Măsurile educative şi disciplinare

Dacă este un prim delict lipsit de gravitate, ofiţerii de poliţie pot lua măsura mustrării
faţă de un minor. Când delictul are o gravitate mai mare, instanţa poate aplica una din
următoarele măsuri, dintre care majoritatea sunt destinate tinerilor care au împlinit 16 ani:
- supravegherea, pentru o durată de maxim 3 ani;
- munca în folosul comunităţii, pe o durată între 40 şi 240 de ore;
- o sancţiune mixtă, cuprinzând supravegherea şi munca în folosul comunităţii;
- obligaţia de a nu părăsi domiciliul, care poate fi controlată, din 1996, prin purtarea unei
brăţări electronice;
- o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani, cu obligaţie de reşedinţă, pentru
tinerii sub 16 ani;
- obligaţia de a participa, 2 sau 3 ore pe săptămână, la activităţi organizate, adesea în şcoli,
pentru tinerii între 10 şi 21 de ani.
Alte măsuri sunt prevăzute de Crime and Disorder Act din 1998:
- dacă este la primul delict, tânărul va primi o mustrare, iar pentru delictul următor, un
avertisment;
- despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii;
- munca în folosul comunităţii pe o durată de 3 luni.
Programele la care minorul participă au ca scop prevenirea recidivei şi reinserţia socială.
30
La responsabilité pénale des mineurs
http://www.senat.fr/lc/lc52/lc52.html
31
http://www.swarb.co.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.shtml
32
http://www.swarb.co.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct.shtml
26
Când fapta săvârşită de un minor care a împlinit 12 ani are o gravitate mare şi dacă
punerea în libertate a minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, instanţa poate
pronunţa pedeapsa închisorii.
Când minorul are vârsta cuprinsă între 12 şi 14 ani, i se poate impune o măsură
specială, secure training order, cu durata între 6 luni şi 2 ani. În timpul executării primei
jumătăţi a acestei măsuri, minorul este deţinut într-un centru special; ulterior, este eliberat,
dar se va afla sub supravegherea unui agent de probaţiune.
Începând din 1999, conform articolului 73 din Crime and Disorder Act această măsură
este înlocuită cu detenţie şi training order, măsură aplicabilă delincvenţilor cu vârsta cuprinsă
între 10 şi 17 ani. Durata acestei măsuri poate fi de 4, 6, 8, 12, 18 sau 24 de luni. Măsura
cuprinde o perioadă de detenţie şi o perioadă de libertate sub supraveghere.
Minorii care au împlinit vârsta de 15 ani sunt deţinuţi în instituţii pentru minori sau în
secţii separate din penitenciarele pentru adulţi. Cei care nu au împlinit 15 ani sunt plasaţi în
centre speciale, iar durata încarcerării nu poate depăşi în principiu 1 an.
27
FINLANDA
Sediul materiei
Se regăseşte în Codul penal şi Legea privind tinerii delincvenţi (Young Offenders Act
1940/262).
Legea protecţiei copilului 33 (Child Welfare Act 683/1983) defineşte noţiunile de minor şi
tânăr. Conform articolului 3, minorul este acea persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani,
în vreme ce tânărul este persoana care nu a împlinit 21 de ani.
Conform raportului de ţară editat de HEUNI 34 , vârsta răspunderii penale în Finlanda
este de 15 ani. Faptele săvârşite de persoane care nu au împlinit 15 ani nu sunt de
competenţa instanţelor; dosarul minorului va fi înaintat oficiului local pentru protecţia copilului.
Delincvenţilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 20 de ani inclusiv la data săvârşirii
infracţiunii li se aplică Legea privind tinerii delincvenţi (Young Offenders Act 1940/262).
Principala diferenţă de tratament aplicat tinerilor delincvenţi constă în coborâre limitelor
pedepsei (mitigated scale of punishment), şi se bucură într-o mai mare măsură de renunţarea
la pedeapsă ori de suspendarea condiţionată a executării pedepsei. După cum se va vedea,
infractorilor care nu împliniseră 18 ani la data comiterii faptei nu li se va aplica în mod efectiv
pedeapsa închisorii decât în mod excepţional.
Prin legea nr. 1058/1996, s-a introdus cu titlu experimental o nouă sancţiune specifică
minorilor (juvenile punishment); experimentul a fost desfăşurat în 7 tribunale districtuale dintr-
un total de 58, pe o perioadă de 5 ani (1 Februarie 1997 - 31 Decembrie 2001). Această
sancţiune poate fi aplicată minorului dacă amenda este considerată insuficientă, atunci când
gravitatea faptei sau alte motive o impun, dar pedeapsa cu închisoarea nu se justifică.
Măsura poate fi privită ca o variantă a muncii în folosul comunităţii, dispusă pe o durată între
10 şi 60 de ore, la care se poate adăuga plasarea sub supraveghere.
Codul penal al Finlandei 35 prevede în capitolul 2b, intitulat „Suspendarea condiţionată
a pedepsei închisorii”, condiţiile în care aceasta poate fi dispusă. Conform art. 1, alin.1, poate
fi suspendată executarea unei pedepse cu închisoarea de cel mult 2 ani, dacă gravitatea
faptei, periculozitatea infractorului sau antecedentele sale penale nu impun executarea
pedepsei. Cu toate acestea, alineatul 2 prevede că nu se dispune executarea pedepsei
pronunţate împotriva unui minor, cu excepţia cazului în care există motive temeinice.
Condiţiile generale ale răspunderii penale sunt prevăzute de capitolul 3 al Codului
penal. Potrivit articolului 4, vârsta răspunderii penale este de 15 ani.
Capitolul 6 tratează individualizarea pedepsei. Articolul 8, intitulat „Coborârea limitelor
pedepsei”, prevede situaţiile în care pedeapsa este atenuată: făptuitorul nu împlinise vârsta
de 18 ani la data săvârşirii faptei, în cazul tentativei, al participaţiei penale sau al circumstanţe
atenuante. În stabilirea pedepsei, minimul special rămâne acelaşi, iar maximul poate fi
coborât până la 3/4 din durata pedepsei cu închisoarea ori din cuantumul amenzii. Când
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă, se aplică pedeapsa
33
http://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1983/en19830683.pdf
34
Matti Joutsen, Raimo Lahti and Pasi Pölönen, Criminal Justice Systems in Europe and North America, Finland, HEUNI
Publications, Helsinki, 2001 pag. 6 şi urm.
35
http://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1889/en18890039.pdf
28
închisorii între 2 şi 12 ani. Dacă instanţa constată existenţa unor motive temeinice, poate
înlocui pedeapsa închisorii cu pedeapsa amenzii.
Articolul 9, intitulat „Alegerea tipului de pedeapsă” reia dispoziţiile privind suspendarea
condiţionată a executării pedepsei. În plus, articolul 10 alineatul 2 prevede că făptuitorul care
nu împlinise 21 de ani poate fi plasat sub supraveghere, în vederea realizării scopului
pedepsei, dacă această măsură este necesară pentru reinserţia socială a făptuitorului şi
pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Instituţia renunţării la pedeapsă este prevăzută de articolul 12. Printre situaţiile în care
instanţa poate renunţa la aplicarea pedepsei se numără şi aceea a făptuitorului minor, care a
săvârşit fapta ca urmare a discernământului diminuat.
Dispoziţii generale aplicabile minorilor se regăsesc şi în alte acte normative, ca de
exemplu Coercive Measures Act 36 , care reglementează măsurile preventive. Articolul 26a,
capitolul 1 instituie principiul proporţionalităţii în dispunerea arestării preventive: nici o
persoană nu poate fi arestată preventiv dacă măsura nu apare ca rezonabilă luând în
considerare vârsta şi alte circumstanţe personale ale inculpatului.
36
http://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1987/en19870450
29
Concluzii
Studiul s-a axat pe trei mari probleme: sediul materiei, răspunderea penală a minorilor
şi regimul sancţionator al acestora. În toate ţările studiate, există legi speciale privind minorii
şi tinerii, care vin să completeze sau chiar să deroge de la dispoziţiile Codului penal. Legile
speciale pot conţine dispoziţii privind procedura aplicabilă în cauzele cu minori şi reglementări
privind executarea pedepsei (Franţa şi Italia). Justiţia pentru minori se realizează de obicei,
prin intermediul instanţelor specializate pentru minori. În majoritatea ţărilor studiate, există
jurisdicţii şi servicii specializate: judecătorul pentru minori, tribunalele pentru minori, parchete
specializate, servicii de protecţie a minorilor şi a tinerilor delincvenţi.
În multe dintre aceste ţări, există o categorie separată, situată între minori şi majori,
aceea a tinerilor, de regulă, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, dar limita maximă poate fi
chiar de 25 de ani (Portugalia şi Elveţia). Aceştia beneficiază de un tratament mai blând, iar în
anumite situaţii, pot fi asimilaţi minorilor.
În privinţa răspunderii penale, deşi vârsta de la care există răspunderea penală a
minorilor variază, distincţia între lipsa absolută şi lipsa relativă a răspunderii penale se
regăseşte în majoritatea ţărilor studiate.
În privinţa sistemului sancţionator pentru minori, principala sa particularitate constă în
caracterul mixt, care combină măsuri educative, măsuri disciplinare şi pedepse. În majoritatea
ţărilor studiate, minorilor li se aplică în mod preponderent măsuri educative. Acestora li se pot
aplica în mod subsidiar pedepse, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Măsurile educative există în toate legislaţiile studiate sub diferite denumiri (de
exemplu, măsuri de protecţie, măsuri de corecţie) şi cunosc numeroase forme: obligaţia de a
se supune anumitor reguli de conduită privitoare la reşedinţă, la formare, la interdicţia de a
frecventa anumite persoane şi locuri, mustrarea, punerea sub supravegherea unor organisme
specializate, plasarea într-o familie de primire ori într-un centru specializat, internarea,
tratamentul medical, asistenţa într-un centru de zi, permanenţa la domiciliu la sfârşit de
săptămână, realizarea de sarcini social-educative, prestaţia personală, obligaţia de a acorda
ajutor şi asistenţă victimei.
Scopul măsurilor educative este de a asigura reintegrarea minorului în societate şi
asimilarea de către acesta a valorilor şi principiilor sociale.
În legislaţia unora dintre ţările studiate, nu se face distincţia între măsurile educative şi
cele disciplinare. Măsurile disciplinare reprezintă o categorie distinctă în anumite ţări, situate
între măsuri educative şi pedepse, cu funcţie sancţionatorie. În Germania, de exemplu,
măsurile disciplinare includ cauţiunea, avertismentul, impunerea anumitor obligaţii şi pot fi
dispuse alături de măsurile educative.
Pedepsele aplicabile minorilor (închisoarea şi amenda) sunt de regulă atenuate prin
reducerea limitelor de pedeapsă. Pedeapsa cu închisoarea se execută în regim special şi în
locuri de detenţie special amenajate.
Ca o menţiune specială privind pedeapsa închisorii, în multe ţări legislaţia prevede
expres că pedeapsa cu închisoarea se execută doar în mod excepţional, fiind preferată
suspendarea executării pedepsei.
În beneficiul minorului sunt prevăzute renunţarea la pedeapsă, precum şi amânarea
pronunţării pedepsei (Germania, Franţa, Italia, Elveţia, Finlanda).
Caracteristica generală este aceea a existenţei unui drept penal specific minorilor, cu
sediul în Codul penal şi mai ales în legi speciale, care pune accentul pe educaţie, iar nu pe
represiune.
30
Legea stabileşte instrumentele necesare instanţei pentru minori în scopul
individualizării pedepselor, atunci când se recurge la acestea.
La nivel european, nu se poate vorbi despre un model unic în materia justiţiei pentru
minori, ci dimpotrivă, de o mare diversitate în abordarea acestui domeniu. Această
diversitate, aşa cum am văzut, se reflectă în modalităţile de stabilire a răspunderii penale,
precum şi în tratamentul sancţionator aplicabil minorilor.
Din studierea sistemului de justiţie pentru minori în ţările europene, se desprinde ideea
necesităţii adoptării unei legi speciale a minorului şi în România.
31
Anexa 1
Tabel comparativ
privind vârsta răspunderii penale
în ţările europene studiate
Ţara Vârsta Vârsta Lipsa Lipsa relativă

majorităţii răspunderii absolută a a răspunderii
penale penale răspunderii penale
penale
Franţa 18 ani 13 ani sub 13 ani 13 – 18 ani
Germania 18 ani 14 ani sub 14 ani 14 - 18 ani
Belgia 18 ani 16 ani sub 18 ani 16 – 18 ani
Spania 18 ani 14 ani sub 14 ani 14 – 18 ani
Italia 18 ani 14 ani sub 14 ani 14 – 18 ani
Elveţia 18 ani 7 ani sub 7 ani 7 – 18 ani
Portugalia 16 ani 16 ani sub 16 ani 16 – 18 ani
Anglia şi Ţara 18 ani 10 ani sub 10 ani 10 - 18 ani
Galilor
Finlanda 18 ani 15 ani sub 15 ani 15 – 18 de ani
32
Anexa 2
Franţa
Cadrul legal al tratamentului penal aplicabil minorului este prevăzut de Ordonanţa nr.
45-174 du 2 februarie 1945 privind minorii delincvenţi, cu modificările şi completările
ulterioare 37 .
Ordonanţa este structurată în 5 capitole:
1. Dispoziţii generale
2. Procedura
3. Tribunalul pentru minori
4. Libertatea sub supraveghere
5. Alte dispoziţii.
În cadrul capitolului I sunt tratate competenţa instanţelor, aspecte privind urmărirea
penală, asistenţa judiciară a minorului şi măsurile preventive.
Conform art. 1, minorii care au săvârşit o infracţiune nu sunt deferiţi jurisdicţiilor penale de
drept comun, ci tribunalelor sau curţilor cu juri specializate pentru minori.
Articolul 2 stipulează că tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori dispun,
după caz, măsuri de protecţie, de asistenţă, de supraveghere şi de educaţie.
Când circumstanţele şi personalitatea minorului o cer, se poate dispune o sancţiune
educativă faţă de minorul cu vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani sau o pedeapsă faţă de minorul
cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani, ţinând cont de atenuarea răspunderii penale.
Tribunalul pentru minori nu poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea, cu sau fără
suspendarea executării, decât cu motivarea acesteia.
Articolul 4 prevede că faţă de minorul care nu a împlinit 13 ani nu poate fi dispusă măsura
reţinerii. Cu titlu excepţional, minorul cu vârsta între 10 şi 13 ani, dacă există indicii temeinice
că a săvârşit o crimă ori o tentativă sau un delict pedepsit cu închisoare de cel puţin 5 ani,
poate fi reţinut, pentru motive temeinice, la dispoziţia unui ofiţer de poliţie judiciară, cu acordul
prealabil şi sub controlul unui magistrat, pe o durată care nu poate depăşi 12 ore.
Durata reţinerii poate fi prelungită prin decizie motivată a magistratului, cu cel mult 12 ore,
după ce îl ascultă pe minor.
Când împotriva minorului se ia măsura reţinerii, ofiţerul de poliţie judiciară trebuie să îi
înştiinţeze despre luarea măsurii pe părinţi, tutore sau persoana căreia îi este încredinţat
minorul.
Dacă s-a dispus reţinerea unui minor de 16 ani, procurorul sau judecătorul trebuie să
desemneze un medic, care îl examinează pe minor.
De îndată ce s-a luat măsura reţinerii faţă de el, minorul poate cere să discute cu un
avocat. Cererea de a lua legătura cu un avocat poate fi făcută pentru minor şi de către
reprezentanţii săi legali, care sunt informaţi cu privire la acest drept.
Dacă a săvârşit un delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 5
ani, reţinerea minorului cu vârsta cuprinsă între 13 şi 16 ani nu poate fi prelungită.
Măsura reţinerii nu poate fi prelungită fără prezentarea prealabilă a minorului în faţa
magistratului.
Interogatoriul minorului reţinut este supus unei înregistrări audio-vizuale. Înregistrarea în
original este plasată sub sigiliu şi copia acesteia este ataşată la dosar.
Difuzarea, de către o persoană, a înregistrării în original sau în copie, se pedepseşte cu 1
an închisoare sau 15 000 Euro amendă.
37
http://ledroitcriminel.free.fr/la_legislation_criminelle/lois_speciales/ordonnance_enfance_delinquante.htm
33
După trecerea a 5 ani de la data stingerii acţiunii publice, înregistrarea în original şi în
copie sunt distruse în termen de o lună.
Articolul 4-1 stipulează că minorul împotriva căruia s-a început urmărirea penală este
asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu.
Articolul 5 prevede că urmărirea penală pentru o crimă nu poate începe împotriva unui
minor fără o informare prealabilă.
În caz de delict, procurorul îl va sesiza fie pe judecătorul de instrucţie, fie pe judecătorul
pentru minori.
Procurorul poate însărcina un ofiţer de poliţie judiciară, care să notifice minorului, dacă
există indicii temeinice că acesta a săvârşit un delict, o convocare de a se prezenta în faţa
judecătorului pentru minori.
Convocarea va cuprinde faptele pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acestora,
numele judecătorului pentru minori, data şi locul audierilor.
Convocarea este de asemenea adusă la cunoştinţa părinţilor, a tutorelui sau a persoanei
căreia îi este încredinţat minorul.
Conform art. 6, acţiunea civilă este de competenţa judecătorului pentru minori, a
judecătorului de instrucţie, a tribunalului pentru minori sau a Curţii cu juri pentru minori.
În cadrul capitolul II se reglementează procedura urmării penale şi a modului de
soluţionare a cauzelor cu minori.
Articolul 7 dispune că urmărirea penală împotriva minorului care a săvârşit o infracţiune se
realizează de procurorul de la parchetul de pe lângă tribunalul pentru minori.
Procurorul şi judecătorul de instrucţie pot totuşi să efectueze actele urgente de urmărire
penală, urmând să îşi decline competenţa în favoarea procurorului de la parchetul de pe
lângă tribunalul pentru minori.
Articolul 8 stabileşte obligaţia judecătorului pentru minori de a efectua toate investigaţiile
necesare pentru a afla adevărul şi pentru a cunoaşte personalitatea minorului, precum şi
pentru a identifica mijloacele apropriate de reeducare a acestuia.
Judecătorul pentru minori primeşte, prin intermediul unei anchete sociale, informaţii
despre situaţia materială şi morală a familiei, asupra caracterului şi antecedentelor minorului,
asupra situaţiei sale şcolare, asupra condiţiilor în care a fost crescut.
Judecătorul pentru minori poate solicita un examen medical sau, dacă este cazul, un
examen psiho-medical, în urma cărora poate decide plasarea minorului într-un centru de
primire sau de ţinere sub observaţie.
Judecătorul pentru minori, din oficiu sau la cererea procurorului, îi va comunica acestuia
din urmă dosarul cauzei.
Înainte de a se pronunţa pe fond, judecătorul pentru minori poate dispune, cu titlu
provizoriu, măsura libertăţii sub supraveghere.
Prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, judecătorul pentru minori poate:
1. să dispună scoaterea de sub acuzaţie a minorului, dacă existenţa infracţiunii nu a fost
stabilită;
2. să renunţe la aplicarea oricărei măsuri, dacă prejudiciul a fost reparat;
3. să aplice măsura mustrării;
4. să îl încredinţeze pe minor părinţilor, tutorelui, sau persoanei căreia acesta i-a fost
încredinţat;
5. să dispună punerea minorului sub protecţie judiciară pentru o durată ce nu poate depăşi 5
ani;
6. să plaseze minorul într-o instituţie, conform articolelor 15 şi 16;
În toate cazurile, poate dispune şi punerea în libertate sub supraveghere a minorului,
până la împlinirea vârstei de 18 ani.
34
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 7 ani sau mai mare, iar minorul
a împlinit 16 ani, hotărârea nu se poate pronunţa în camera de consiliu.
Articolul 8-1 reglementează desfăşurarea audierilor. Judecătorul pentru minori
constată identitatea minorului şi verifică dacă acesta este asistat de un avocat.
Dacă faptele nu necesită investigaţii suplimentare, judecătorul se va pronunţa în
camera de consiliu, asupra laturii penale şi civile.
Când constată existenţa infracţiunii, judecătorul pentru minori poate:
- să pronunţe imediat una din măsurile prevăzute de articolul 8, alineatele 2, 3 sau 4 sau să
dispună o măsură sau o activitate de reparaţie, în folosul victimei, conform articolului 12-1 ;
- să stabilească o audiere viitoare în camera de consiliu, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă
apreciază că este cazul să pronunţe una din măsurile prevăzute de articolul 8, alineatele 5 şi
6;
- dacă investigaţiile asupra personalităţii minorului sau asupra mijloacelor apropriate de
reeducare nu sunt suficiente, stabileşte o audiere viitoare în camera de consiliu, în cel mult 6
luni;
În situaţiile prevăzute de ultimele 2 alineate, judecătorul pentru minori poate ordona, cu
titlu provizoriu, plasarea minorului într-o instituţie specializată sau o măsură de libertate sub
supraveghere sau o acţiune de reparaţie în folosul victimei sau în folosul comunităţii.
În materie corecţională, articolul 8-2 prevede că procurorul poate, în orice moment al
procedurii, dacă estimează ca fiind suficiente investigaţiile efectuate asupra faptelor şi asupra
personalităţii minorului, să ceară judecătorului pentru minori ca acesta să stabilească într-un
termen de la o lună la 3 luni prezentarea minorului în faţa tribunalului pentru minori.
Conform articolului 9, la finalizarea instrucţiei, judecătorul de instrucţie, la cererea
procurorului, va pronunţa una din următoarele soluţii:
1. o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale;
2. dacă fapta reprezintă o contravenţie, o ordonanţă de trimitere în faţa tribunalului de poliţie;
3. dacă fapta reprezintă un delict, o ordonanţă de trimitere în faţa judecătorului pentru minori
sau tribunalului pentru minori. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este de 7 ani sau mai mare
şi minorul a împlinit 16 ani, trimiterea în faţa tribunalului pentru minori este obligatorie;
4. dacă fapta reprezintă o crimă, o ordonanţă de trimitere în faţa tribunalului pentru minori,
dacă a împlinit 16 ani sau în cazul prevăzut de articolul 20, o ordonanţă de punere sub
acuzare, în faţa Curţii cu juri pentru minori.
Articolul 10 stabileşte care sunt persoanele care participă la audierea minorului.
Judecătorul de instrucţie sau judecătorul pentru copii le aduce la cunoştinţă părinţilor
minorului, tutorelui, persoanei căreia îi este încredinţat minorul faptele de care acesta este
învinuit şi încadrarea juridică. Aceste persoane sunt citate pentru a fi prezente la audierea
minorului şi sunt informate despre cursul procesului.
Dacă minorul nu este asistat de un apărător ales, judecătorul de instrucţie sau
judecătorul pentru minori va desemna unul din oficiu.
Judecătorul pentru minori sau judecătorul de instrucţie pot însărcina serviciile sociale
cu realizarea anchetei sociale.
Minorul poate fi încredinţat provizoriu:
1. părinţilor, tutorelui sau unei persoane demne de încredere;
2. unui centru de primire;
3. unei secţii de primire a unei instituţii publice sau private abilitate în acest sens;
4. unui serviciu de asistenţă a copilului sau unei instituţii spitaliceşti;
5. unei instituţii de educare, de formare profesională sau de îngrijire, de stat sau din
administraţia publică, abilitat în acest sens;
35
Dacă starea fizică sau psihică a minorului necesită o observaţie atentă, se poate
dispune plasarea provizorie a acestuia într-un centru specializat, instituit sau agreat de
ministrul justiţiei.
Judecătorul pentru minori poate revoca sau modifica măsura luată până la prezentarea
minorului în faţa tribunalului pentru minori.
Conform articolului 10-1, când reprezentanţii minorului convocaţi în faţa judecătorului
pentru minori, a judecătorului de instrucţie, a tribunalului pentru minori sau a curţii cu juri
pentru minori nu se prezintă la convocare, aceştia pot fi amendaţi cu o amendă civilă, al cărei
cuantum nu va depăşi 3750 de euro.
Articolul 10-2 prevede modalităţile de plasare sub control judiciar. Minorii cu vârsta
cuprinsă între 13 şi 18 ani pot fi plasaţi sub control judiciar în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură penală, sub rezerva dispoziţiilor acestui articol.
Controlul judiciar se instituie prin ordonanţa motivată a judecătorului pentru minori, a
judecătorului de instrucţie sau a judecătorului pentru arestarea preventivă.
Magistratul trebuie să îi comunice minorului obligaţiile ce îi sunt impuse, în prezenţa
avocatului şi a reprezentanţilor acestuia. Îi pune de asemenea în vedere că în caz de
nerespectare a acestor obligaţii, împotriva lui se va putea lua măsura arestării preventive.
Controlul judiciar poate presupune îndeplinirea uneia sau mai multor obligaţii:
1. să se supună măsurilor de protecţie, asistenţă, supraveghere şi educaţie, măsuri puse în
aplicare de un serviciu pentru protecţia judiciară a tinerilor sau unui serviciu abilitat în acest
scop;
2. să respecte condiţiile de plasare într-un centru educativ;
Măsura plasării sub control judicar poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni şi nu poate
fi prelungită decât o dată, prin ordonanţă motivată, pentru o durată de 6 luni.
În materie corecţională, minorii care nu au împlinit 16 ani nu pot fi plasaţi sub control
judiciar decât dacă legea prevede pentru fapta săvârşită pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare, iar faţă de minor s-a dispus una sau mai multe măsuri educative sau o pedeapsă.
Controlul judiciar la care pot fi supuşi minorii în materie corecţională nu poate cuprinde decât
obligaţia de a respecta condiţiile de plasament. Minorul poate fi plasat într-un centru educativ
închis.
Articolul 11 stabileşte condiţiile în care se poate dispune măsura arestării preventive.
Minorii cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani cercetaţi de către judecătorul de instrucţie sau de
judecătorul pentru minori nu pot fi arestaţi preventiv decât în condiţiile prevăzute de acest
articol, dacă această măsură se impune în speţă, iar obligaţiile impuse prin controlul judiciar
se dovedesc insuficiente.
Minorii care au împlinit 16 ani pot fi arestaţi provizoriu doar într-unul din cazurile
următoare:
1. dacă riscă o pedeapsă „criminală” (peine criminelle) ;
2. dacă riscă o pedeapsă „corecţională” (peine corectionelle) cu o durată de 3 ani sau mai
mare (Conform Codului penal francez, sunt considerate crime faptele pentru care legea
prevede pedepse „criminale” şi au o gravitate sporită, în opoziţie cu delictele pentru care sunt
aplicate pedepse „corecţionale”);
3. dacă s-au sustras cu intenţie obligaţiilor impuse prin control judiciar.
Minorii cu vârsta între 13 şi 16 ani pot fi arestaţi preventiv într-unul din cazurile
următoare:
1. dacă riscă o pedeapsă „criminală”;
2. dacă s-au sustras cu intenţie obligaţiilor impuse prin control judiciar;
Arestarea preventivă se execută într-o secţie specială sau într-un penitenciar specializat
pentru minori.
36
Când minorii sunt puşi în libertate în cursul procedurii, faţă de ei se iau măsuri
educative sau măsura libertăţii sub supraveghere, măsuri dispuse de către judecătorul de
instrucţie, judecătorul pentru minori sau judecătorul pentru arestarea preventivă. Când
magistratul apreciază că nu este nevoie de nici una din aceste măsuri, hotărăşte prin decizie
motivată.
În materie corecţională, când pedeapsa prevăzută de lege nu este mai mare de 7 ani,
durata arestării preventive a minorilor care nu au împlinit 16 ani nu poate fi mai mare de o
lună. La expirarea acestui termen, arestarea preventivă poate fi prelungită o singură dată,
prin ordonanţă motivată, după o dezbatere contradictorie, pentru cel mult o lună.
În materie criminală, arestarea provizorie a minorilor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 16
ani nu poate depăşi 6 luni. La expirarea termenului, arestarea poate fi prelungită o singură
dată pentru o durată ce nu poate depăşi 6 luni, printr-o ordonanţă motivată.
Când arestarea preventivă este dispusă în urma revocării controlului judiciar faţă de un
minor care a fost anterior plasat în arest preventiv pentru aceleaşi fapte, durata cumulată a
arestării preventive nu poate depăşi cu mai mult de o lună durata maximă a pedepsei
închisorii prevăzută de lege pentru acea infracţiune (articolul 11-1).
Când măsura arestării preventive este dispusă faţă de un minor cu vârsta cuprinsă
între 13 şi 16 ani, ca urmare a revocării controlului judiciar, conform articolului 10-2, durata
arestării preventive nu poate depăşi 15 zile, putând fi reînnoită o singură dată.
Dacă fapta este un delict pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 10 ani,
durata arestării preventive nu poate depăşi o lună, cu posibilitatea de prelungire o singură
dată cu aceeaşi durată (articolul 11-2).
Capitolul III reglementează atribuţiile şi modul de funcţionare a tribunalul pentru minori.
Conform articolului 12, serviciul de protecţie judiciară a tinerilor întocmeşte un raport
scris, cu toate informaţiile necesare asupra situaţiei minorului şi o propunere de măsură
educativă.
Articolul 12-1 dispune că procurorul, judecătorul de instrucţie sau judecătorul pentru
minori pot propune minorului efectuarea unei activităţi de sprijin sau de reparaţie în beneficiul
victimei infracţiunii sau în folosul comunităţii. În toate cazurile, este necesar acordul victimei.
Articolul 13 prevede că tribunalul pentru minori statuează după ce a ascultat minorul,
martorii, părinţii sau tutorele, procurorul şi apărătorul.
Preşedintele tribunalului pentru minori va putea, dacă interesul minorului o cere, să îl
dispenseze pe acesta de a apărea în faţa instanţei. În acest caz, minorul va fi reprezentat de
avocat sau părinţii săi.
Tribunalul pentru minori rămâne sesizat în privinţa minorului care nu a împlinit 16 ani,
dacă schimbă încadrarea faptelor pentru care a fost sesizat, din corecţională în criminală.
La dezbateri sunt admişi doar victima, martorii, părinţii sau reprezentantul legal al
minorului, avocatul, instituţiile care se ocupă de minori.
Preşedintele poate ordona în orice moment ca minorul să se retragă de la dezbateri.
Publicarea încheierilor de şedinţă, precum şi a datelor privind identitatea minorului, pe
orice cale, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu o amendă de 600 de euro; în caz de
recidivă, se pedepseşte cu 2 ani de închisoare (articolul 14).
Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun, articolul 14-2 prevede că minorii cu
vârsta între 16 şi 18 ani pot fi judecaţi conform procedurii simplificate de către tribunalul
pentru minori.
Procedura de judecată simplificată se aplică minorilor care riscă o pedeapsă cu
închisoarea de 3 ani sau mai mare în cazul infracţiunilor flagrante, respectiv de 5 ani sau mai
mare, în celelalte cazuri.
37
Această procedură nu este aplicabilă decât dacă cercetarea aspectelor de fapt nu este
necesară, iar investigaţiile asupra minorului au fost deja efectuate, cu ocazia unei proceduri
anterioare, care a avut loc cu cel mult 1 an în urmă.
Procurorul verifică identitatea minorului şi îi aduce la cunoştinţă faptele de care este
învinuit, în prezenţa avocatului ales sau din oficiu. Avocatul poate consulta dosarul şi poate
comunica liber cu minorul.
Procurorul îl informează pe minor că va fi adus în faţa tribunalului pentru minori pentru
a fi judecat şi îi comunică termenul, care nu va putea fi mai mic de 10 zile şi nici mai mare de
o lună.
Minorul va apărea în faţa judecătorului pentru minori, care va stabili, ţinând seama de
rechizitoriul procurorului, plasarea sub control judiciar sau arestarea preventivă a minorului,
până la termenul de judecată.
Judecătorul pentru minori decide prin ordonanţă motivată, după o dezbatere
contradictorie, cu ascultarea procurorului, a minorului şi a avocatului, precum şi ale
reprezentantului serviciului căruia minorul i-a fost încredinţat, dacă este cazul.
Instanţa poate amâna judecata, în cazul când consideră că nu este în stare de a fi
judecată, pentru un termen ulterior care nu poate fi mai mare de o lună.
Dacă minorul este în stare de arest preventiv sau sub control judiciar, tribunalul decide
motivat asupra menţinerii măsurii.
Tribunalul pentru minori poate să trimită dosarul procurorului pentru cercetări
suplimentare, când gravitatea sau complexitatea cazului o impun. Când minorul este arestat
preventiv, va decide mai întâi asupra stării de arest.
Dispoziţiile acestui articol sunt de asemenea aplicabile minorilor cu vârsta cuprinsă
între 13 şi 16 ani, dacă pedeapsa închisorii este de cel puţin 5 ani, dar nu mai mare de 7 ani.
În acest caz, procurorul nu poate cere decât plasarea minorului sub control judiciar.
Articolul 15 stipulează că pentru minorul care a împlinit 13 ani, tribunalul pentru minori
va dispune una din următoarele măsuri :
4. Încredinţarea serviciului de asistenţă pentru minori;
5. Plasarea într-un centru pentru minori delincvenţi de vârstă şcolară.
Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, articolul 15-1 prevede că tribunalul
pentru minori poate dispune una din următoarele sancţiuni educative:
1. Confiscarea unui obiect deţinut de minor sau aparţinând acestuia, care a servit la
săvârşirea infracţiunii sau care este produsul infracţiunii;
2. Interdicţia de a frecventa, pentru o durată de cel mult 1 an, locul unde infracţiunea a fost
comisă, cu excepţia locului în care minorul îşi are reşedinţa obişnuită;
3. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracţiunii sau de a intra în
relaţii cu acestea;
4. Interdicţia, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la
săvârşirea infracţiunii sau de a intra în relaţii cu aceştia;
5. Obligaţia de a acorda ajutor sau reparaţie victimei;
6. Obligaţia de a urma, pe o durată de cel mult 1 an un stagiu de formare civică, pentru a-i
aminti minorului obligaţia de a respecta legea;
Tribunalul pentru minori va desemna serviciul de protecţie judiciară a tinerilor, pentru a
veghea la executarea sancţiunii educative. În caz de nerespectare a sancţiunilor educative,
tribunalul poate dispune internarea minorului.
38
Pentru minorul care a împlinit 13 ani, tribunalul pentru minori va dispune, în condiţiile
articolului 16, una din următoarele sancţiuni educative:
4. Plasarea într-o instituţie publică de educaţie supravegheată sau corecţională.
Articolul 16 bis prevede că tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori pot
pronunţa, de asemenea, prin decizie motivată, punerea sub protecţie judiciară a minorului, pe
o durată ce nu poate depăşi 5 ani.
Judecătorul pentru minori poate, până la expirarea termenului de punere sub protecţie
judiciară, să dispună una sau mai multe măsuri din cele de mai sus sau încetarea măsurii de
punere sub protecţie judiciară.
Conform articolului 17, aceste măsuri pot dura cel mult până la împlinirea vârstei de 18
ani. În toate cazurile prevăzute de articolele 15 şi 16, măsurile se dispun pentru o durată
determinată, care nu va putea depăşi vârsta majorităţii.
Încredinţarea unui minor spre asistenţă nu este posibilă, dacă minorul a împlinit 13 ani,
decât în vederea unui tratament medical sau în cazul minorlui ai cărui părinţi sunt decăzuţi din
drepturile părinteşti.
Dacă măsurile au fost dispuse faţă de un minor care a împlinit 13 ani, acestea pot fi
însoţite şi de o condamnare penală (articolul 18).
Articolul 19 prevede că atunci când s-a dispus una din măsurile prevăzute de articolele
15, 16 sau 28 sau s-a pronunţat o condamnare penală, minorul poate fi plasat, cel mult până
la 18 ani, în regim de libertate supravegheată.
Articolul 20 stabileşte competenţa Curţii cu juri în judecarea infracţiunilor săvârşite de
către minori. Minorul care a împlinit 16 ani, acuzat de crimă, este judecat de Curtea cu juri.
Instanţa este compusă dintr-un preşedinte, 2 asesori şi juriu. Cei doi asesori sunt aleşi dintre
judecătorii pentru minori din circumscripţia Curţii cu juri.
După interogatoriul acuzatului, preşedintele Curţii cu juri pentru minori, poate ordona în
orice moment ca acuzatul să se retragă de la dezbateri.
Dacă acuzatul nu a împlinit 18 ani, preşedintele, sub sancţiunea nulităţii, va formula 2
întrebări:
1. Este cazul să se aplice acuzatului o condamnare penală ?
2. Este cazul să se renunţe la beneficiul atenuării pedepsei prevăzut de articolul 20-2?
Dacă instanţa decide că acuzatul minor declarat vinovat nu trebuie să facă obiectul
unei condamnări penale, măsurile privitoare la plasarea sau reţinerea sa, precum şi cele
privind sancţiunile educative sunt cele prevăzute de articolele 15-1, 16 şi primul alineat al
articolului 19.
Articolul 20-2 stabileşte durata şi condiţiile de executare a pedepselor aplicate
minorilor.
Tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunţa împotriva
minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare decât jumătatea
pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă, nu se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de
ani.
Dacă minorul a împlinit 16 ani, tribunalul pentru minori şi Curtea cu juri pentru minori
pot, cu titlu excepţional, ţinând cont de circumstanţe şi de personalitatea minorului, să nu
aplice dispoziţiile alineatului precedent, cu motivarea deciziei.
Pedeapsa închisorii se execută de către minori într-o secţie specializată sau într-un
penitenciar specializat pentru minori.
39
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor alineatului 2 al articolului 20-2, tribunalul pentru minori
şi Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunţa împotriva minorului care a împlinit 13 ani
pedeapsa amenzii mai mare de 7 500 de euro (articolul 20-3).
Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse: interdicţia de a se afla
pe teritoriul francez, zile-amendă, interzicerea drepturilor civice, civile şi de familie,
interzicerea de a exercita o funcţie publică sau o activitate profesională (articolul 20-4).
Dispoziţiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunităţii sunt aplicabile
minorului cu vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani. Munca în folosul comunităţii trebuie adaptată
la particularităţile minorului şi trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să
favorizeze reinserţia socială a acestuia (articolul 20-5).
Nici o interdicţie, decădere sau incapacitate nu pot fi pronunţate împotriva unui minor
(articolul 20-6).
Dispoziţiile Codului penal relative la remiterea de pedeapsă şi amânarea pedepsei
sunt aplicabile minorului între 13 şi 18 ani.
Amânarea pronunţării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă când
tribunalul pentru minori consideră această măsură adecvată, în funcţie de personalitatea
minorului. Amânarea poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni.
Când amână pronunţarea măsurii educative sau a pedepsei, tribunalul pentru minori
poate dispune, cu titlu provizoriu, plasarea acestuia într-o instituţie specializată, măsura
libertăţii sub supraveghere sau obligarea la o activitate de reparaţii în folosul victimei sau al
comunităţii (articolul 20-7).
Dispoziţiile Codului de procedură penală privind plasarea sub supraveghere
electronică sunt aplicabile minorilor (articolul 20-9).
În caz de condamnare a unui minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, la o pedeapsă cu
închisoarea cu suspendarea executării pedepsei, judecătorul pentru minori în a cărui
jurisdicţie se află minorul exercită atribuţiile judecătorului pentru aplicarea pedepselor, până la
expirarea termenului de încercare.
Instanţa poate dispune, alături de pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată, şi
una dintre măsurile prevăzute de articolele 16 şi 19. Instanţa poate dispune şi plasarea
minorului într-un centru educativ închis, conform articolului 33.
Nerespectarea obligaţiilor stabilite de instanţă poate duce la revocarea suspendării
condiţionate şi executarea pedepsei închisorii (articolul 20-9).
Capitolul IV tratează punerea în aplicare a măsurii libertăţii sub supraveghere.
Articolul 25 prevede că reeducarea minorilor aflaţi în libertate sub supraveghere este
asigurată, sub autoritatea judecătorului pentru copii, de către delegaţi permanenţi şi delegaţi
voluntari pentru libertate supravegheată.
Delegaţii permanenţi, funcţionari publici, numiţi de ministrul justiţiei, dirijează şi să
coordonează activitatea delegaţilor; ei îşi asumă în plus reeducarea minorilor care le-au fost
încredinţaţi de către judecător. Delegaţii voluntari sunt numiţi de către judecătorul pentru
minori.
Dacă s-a dispus măsura libertăţii supravegheate, minorul, părinţii sau tutorele sunt
avertizaţi în legătură cu caracterul şi obiectul acestei măsuri, precum şi despre obligaţiile ce
decurg de aici.
Delegatul pentru libertate sub supraveghere întocmeşte un raport adresat judecătorului
pentru copii, în caz de conduită necorespunzătoare a minorului.
Dacă se constată o supraveghere necorespunzătoare din partea părinţilor sau a
tutorelui, judecătorul pentru minori sau tribunalul pentru minori le poate aplica acestora o
amendă civilă între 45 şi 2250 de euro (articolul 26).
40
La trecerea unui an de la luarea unei măsuri care îl plasează pe minor în afara familiei,
părinţii, tutorele sau minorul însuşi pot formula o cerere de încredinţare a minorului familiei
sale. În caz de respingere, o nouă cerere poate fi formulată la expirarea unui nou termen de 1
an.
Conform articolului 28, judecătorul pentru minori poate să statueze asupra tuturor
incidentelor sau modificărilor care pot interveni cu privire la minor, fie din oficiu, fie la cererea
procurorului, a minorului, a părinţilor acestuia, a tutorelui sau a persoanei căreia minorul i-a
fost încredinţat. Judecătorul pentru minori poate dispune orice măsură de protecţie sau de
supraveghere pe care o consideră necesară. Tribunalul pentru minori are de asemenea
această competenţă, cu menţiunea că este singura autoritate competentă să dispună vreuna
din măsurile prevăzute la articolele 15 şi 16 (sancţiunile educative).
Articolul 33 defineşte centrele educative închise ca fiind instituţii publice sau private
abilitate în condiţiile legii, în care minorii sunt plasaţi sub control judiciar sau pe perioada
suspendării cu punere la încercare.
În aceste centre, minorii sunt supuşi măsurilor de supraveghere şi control, în scopul
reeducării adaptate personalităţii lor. Nerespectarea obligaţiilor de către minor poate duce la
plasarea sa în arest provizoriu sau la executarea pedepsei închisorii.
La liberarea minorului din centrul educativ închis, judecătorul pentru minori va lua orice
măsură pentru a asigura continuitatea educării minorului, în scopul reinserţiei sale în
societate.
41
Anexa 3
Belgia
Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei privind protecţia tinerilor şi

tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune a adus o serie de reglementări noi în
regimul de drept penal aplicabil minorilor.
Capitolul II cuprinde dispoziţii de modificare a legii din 8 aprilie 1965 privind protecţia
tinerilor.
Titlul legii este modificat: Lege privind protecţia tinerilor, tratamentul minorilor care au
comis o infracţiune şi repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune (articolul 2).
Prin articolul 3, se introduce un titlu preliminar: Principii de administrare a justiţiei pentru
minori, cu următoarele dispoziţii:
1. prevenirea delincvenţei este esenţială pentru protecţia societăţii pe termen lung şi necesită
elaborarea de către autorităţile competente a unui cadru de acţiune multidisciplinară;
2. administrarea justiţiei pentru minori este asigurată de către magistraţi şi funcţionari care au
o formare continuă în materie de drept al minorilor;
3. administrarea justiţiei pentru minori are ca obiective educarea, responsabilizarea şi
reinserţia socială, precum şi apărarea valorilor sociale;
4. minorii nu pot fi, în nici un caz, asimilaţi majorilor în privinţa gradului de responsabilizare şi
a consecinţelor actelor săvârşite. Cu toate acestea, minorii care au săvârşit o infracţiune
trebuie să conştientizeze faptele pe care le-au săvârşit;
5. în cadrul prezentei legi, minorii se bucură de drepturi şi libertăţi, printre care şi cele
enunţate de Constituţie şi de Convenţia internaţională privind drepturile copilului, mai ales
dreptul de a fi ascultaţi în timpul procesului şi de a lua parte la proces, aceste drepturi şi
libertăţi fiind însoţite de garanţii speciale.
a) tinerii au dreptul, ori de câte ori legea poate aduce atingere anumitor drepturi şi libertăţi, să
fie informaţi cu privire la acestea;
b) părinţii asigură întreţinerea, educaţia şi supravegherea copiilor, care nu pot fi luaţi de sub
autoritatea parentală decât în cazul când menţinerea acesteia ar fi contraindicată;
c) minorii care au comis o infracţiune necesită supraveghere, educaţie, disciplină, precum şi
consiliere şi asistenţă corespunzător gradului lor de maturitate;
d) măsurile educative au ca scop integrarea tinerilor în viaţa socială;
e) nu se poate aduce atingere dreptului la libertate al tinerilor decât în situaţii cerute de
apărarea a valorilor sociale, cu respectarea nevoilor tinerilor, al interesului familiei şi a
drepturilor victimei.
Orice decizie, fie că este o măsură provizorie sau o măsură de fond, este transmisă în
aceeaşi zi, în copie, avocatului minorului (art. 10).
Potrivit art. 29bis, când persoanele care exercită autoritatea părintească asupra
minorului manifestă dezinteres faţă de acesta şi de problemele sale, instanţa le poate impune
obligaţia de a efectua un stagiu parental, ca măsură complementară la o măsură luată faţă de
minor.
Art. 7 stabileşte criteriile de care va ţine seama tribunalul pentru minori.
Pentru a pronunţa o hotărâre, tribunalul pentru minori ia în considerare următorii factori :
1. personalitatea şi gradul de maturitate al minorului;
2. condiţiile de viaţă;
3. gravitatea faptelor, a circumstanţelor în care acestea au fost comise, prejudiciul şi
consecinţele suferite de victimă;
4. măsurile anterioare luate faţă de minor şi comportamentul său;
42
5. protecţia minorului;
6. securitatea publică;
Sunt de asemenea luate în considerare mijloacele de tratament şi programele de educare.
De asemenea, instanţa poate aplica minorilor, în mod cumulativ, următoarele măsuri:
1. să îi admonesteze, cu excepţia celor care au împlinit 18 ani, şi să îi lase în continuare în
familiile de primire, atrăgându-le atenţia ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;
2. să dispună supravegherea lor de către serviciul social competent;
3. să dispună înscrierea într-un program educativ;
4. să le impună efectuarea unei prestaţii educative sau de interes general, în raport cu vârsta
şi capacităţile lor, de cel mult 150 de ore, organizat de un serviciu specializat sau de o
persoană fizică specializată;
5. să îi oblige să urmeze un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric
sau pe lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;
6. să îi încredinţeze unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o activitate
organizată;
7. să îi plaseze într-o instituţie, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării profesionale;
8. să îi încredinţeze unei instituţii comunitare publice pentru protecţia tinerilor, în regim închis;
Judecătorul sau serviciul social competent vizitează persoana, dacă plasamentul depăşeşte
15 zile.
9. să îi plaseze într-o unitate spitalicească;
10. să îi plaseze într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicţii, dacă un
raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată altfel ;
11. să îi plaseze într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care
atestă că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-şi controla
actele;
Faţă de persoanele care nu au împlinit 12 ani pot fi dispuse numai măsurile vizate la
alineatele 1, 2 şi 3.
Plasamentul în regim deschis are întâietate faţă de plasamentul în regim închis. Dacă
ia măsura plasării într-o instituţie publică pentru protecţia tinerilor, în regim deschis sau închis,
instanţa stabileşte durata maximă, care nu poate fi prelungită decât pentru motive
excepţionale, legate de comportamentul periculos pentru sine sau pentru altul.
Instanţa poate dispune suspendarea măsurii plasamentului pe o durată de 6 luni, dacă
minorul se obligă să efectueze o prestaţie educativă şi de interes general, de cel mult 150 de
ore.
Dacă instanţa pronunţă o măsură de plasare într-o instituţie publică pentru protecţia
tinerilor, va preciza durata, care este de maxim 6 luni şi nu poate fi prelungită.
Cu privire la persoanele care au împlinit 12 ani, instanţa poate dispune respectarea
uneia sau mai multor obligaţii:
1. să frecventeze o unitate de învăţământ;
2. să îndeplinească o prestaţie educativă şi de interes general, de cel mult 150 de ore, sub
supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;
3. să efectueze o muncă remunerată, de cel mult 150 de ore, în scopul indemnizării victimei,
dacă a împlinit 16 ani;
4. să urmeze directivele unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;
5. să participe la module de formare sau de conştientizare a consecinţelor faptelor săvârşite
asupra victimelor;
6. să participe la una sau mai multe activităţi sportive, sociale sau culturale;
7. să nu frecventeze anumite persoane sau locuri, ce au un anumit raport cu infracţiunea
comisă;
43
8. să nu desfăşoare una sau mai multe activităţi determinate;
9. interdicţia de a ieşi;
10. să respecte alte condiţii sau interdicţii determinate.
Instanţa poate încredinţa controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliţie.
Minorii pot înainta instanţei un proiect scris, care să conţină unul sau mai multe din
următoarele angajamente:
1. să formuleze scuze în scris sau oral;
2. să repare în natură prejudiciile cauzate;
3. să participe la o procedură de mediere;
4. să participe la un program de reinserţie şcolară;
5. să urmeze activităţi în cadrul unui proiect de formare şi ucenicie, de cel mult 45 de ore;
6. să urmeze un tratament ambulatoriu, pe lângă un centru psihologic sau psihiatric,
specializat în alcoolism sau toxicomanie;
7. să se prezinte la un serviciu de sprijin al tinerilor;
Acest proiect este remis cel târziu în ziua audierilor.
Instanţa apreciază oportunitatea proiectului şi dacă îl aprobă, încredinţează serviciului
competent controlul asupra realizării lui.
Dacă proiectul nu a fost executat sau a fost executat de o manieră nesatisfăcătoare,
instanţa poate dispune aplicarea altei măsuri.
Instanţa nu poate ordona măsura plasării într-o instituţie publică de protecţie a tinerilor,
în regim deschis, decât cu privire la persoane care au împlinit 12 ani şi care au săvârşit:
1. o infracţiune care se pedepseşte cu închisoarea de cel puţin 3 ani;
2. o infracţiune de vătămare corporală;
3. o nouă infracţiune, după ce împotriva acelui minor s-a luat măsura plasării într-o instituţie
publică pentru protecţia tinerilor;
4. dacă împotriva minorului s-a dispus o măsură educativă pe care nu a respectat-o, instanţa
o poate înlocui cu măsura plasamentului pe o perioadă de cel mult 6 luni.
Instanţa poate ordona măsura plasării într-o instituţie publică de protecţie a tinerilor, în
regim educativ închis, faţă de minorii care au împlinit 14 ani şi care au săvârşit:
1. o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii între 5 şi 10 ani sau mai mare;
2. una din următoarele infracţiuni: atentat la pudoare cu violenţă sau asocierea în vederea
săvârşirii de infracţiuni;
3. au făcut anterior obiectul unei măsuri de plasament şi au comis din nou o infracţiune de
vătămare corporală sau o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare
de 3 ani;
4. dacă au comis o infracţiune de vătămare corporală gravă, sau o infracţiune săvârşită în
asociere cu alte persoane şi cu folosirea violenţei.
Instanţa poate dispune măsura plasării într-un institut educativ în regim închis faţă de
un minor cu vârsta cuprinsă între 12 şi 14 ani, dacă a comis o infracţiune ce a adus atingere
vieţii sau sănătăţii unei persoane şi dacă minorul are un comportament caracterizat de un
grad mare de periculozitate. Conform art. 11, când persoanele care exercită autoritatea
parentală asupra minorului manifestă dezinteres faţă de conduita acestuia, contribuind astfel
la problemele minorului, procurorul le poate propune să îndeplinească un stagiu parental.
Acest stagiu poate fi propus numai dacă este în interesul minorului.
În condiţiile art. 8, procurorul informează în scris persoana bănuită de a fi comis o
infracţiune şi persoanele care exercită autoritatea părintească că pot participa la o procedură
de mediere.
Procurorul poate face o astfel de propunere când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
1. există indicii serioase de vinovăţie;
44
2. persoana în cauză recunoaşte că a săvârşit fapta;
3. victima este cunoscută;
Decizia procurorului de a trimite un dosar în procedura de mediere trebuie formulată în scris
şi motivată.
Art. 12 detaliază procedura de mediere. Procurorul informează persoanele interesate
că au dreptul de a fi asistate de către un avocat înainte şi în timpul procedurii de mediere.
Medierea nu poate avea loc decât dacă persoanele interesate îşi dau acordul în mod expres
şi fără rezerve.
Acordul la care ajung persoanele interesate este semnat de persoana bănuită a fi
comis infracţiunea, de către persoanele care exercită autoritatea parentală şi de către victimă
şi trebuie aprobat de procuror. Serviciul de mediere întocmeşte un raport asupra executării
acordului de mediere şi îl adresează procurorului.
Când autorul faptei a executat acordul de mediere în modalităţile prevăzute, procurorul
întocmeşte un proces-verbal, de care va ţine cont în decizia de a clasa sau nu dosarul. O
copie a procesului-verbal este înmânată persoanelor interesate şi serviciului de mediere.
Dacă medierea nu dă nici un rezultat, recunoaşterea făcută de autorul infracţiunii nu
poate fi utilizată de organele judiciare în detrimentul acestuia.
Documentele şi comunicările făcute în timpul medierii sunt confidenţiale, cu excepţia cazului
când părţile consimt să le aducă la cunoştinţa organelor judiciare. Ele nu pot fi utilizate în
procedura penală, civilă, administrativă şi nu sunt admisibile ca probă sau ca mărturisire
extrajudiciară.
45
Anexa 4
Elveţia
Dispoziţiile Codului penal referitoare la minori

Titlul 4 din Codul penal tratează condiţiile răspunderii penale a copiilor şi
adolescenţilor.
Articolul 82 din capitolul 1, Copii, prevede că dispoziţiile prezentului cod nu sunt
aplicabile copiilor care nu au împlinit vârsta de 7 ani, instituindu-se principiul lipsei absolute a
răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 7 ani. Dispoziţiile acestui capitol sunt
aplicabile copilului între 7 şi 15 ani care a comis un delict.
Conform art. 83, autoritatea competentă constată faptele. În măsura în care este
necesar, va culege informaţii privind comportamentul, educaţia şi situaţia copilului, va cere
rapoarte şi expertize privitoare la starea sa fizică şi mentală, va putea ordona punerea sa sub
observaţie pe o anumită perioadă de timp.
Art. 84 prevede că, în situaţia în care copilul necesită îngrijiri educative deosebite, mai
ales dacă este abandonat sau se află în pericol, instanţa de judecată dispune asistenţa
educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de educaţie. Asistenţa educativă are ca
scop să acorde îngrijiri, educaţie şi instrucţia de care copilul are nevoie.
Conform art. 85, instanţa va dispune tratamentul special pe care starea copilului îl
necesită, mai ales în caz de boală mintală, de afecţiuni grave ale auzului şi vorbirii sau
deficienţe în dezvoltarea morală sau mintală. Instanţa poate înlocui măsura luată cu o altă
măsură, după o perioadă în care minorul este pus sub observaţie (Art. 86).
Autoritatea de executare supraveghează în toate cazurile educaţia şi tratamentul
special. La ordinul său, măsurile pot fi executate, şi când minorul a împlinit 15 ani. Când
măsurile luate şi-au atins scopul, dar cel târziu la împlinirea vârstei de 20 de ani, autoritatea
de executare va dispune încetarea lor (Art. 86 bis).
Art. 87 dispune că, dacă minorul nu necesită măsuri educative ori tratament special,
instanţa de judecată îi va aplica o mustrare sau îl va obliga la efectuarea unei activităţi. În
cazurile de mică gravitate, instanţa de judecată poate renunţa la sancţiunile disciplinare,
încredinţând executarea lor părinţilor.
Conform art. 88, instanţa de judecată poate, de asemenea, renunţa la orice sancţiune
disciplinară dacă a fost luată deja o măsură adecvată, dacă minorul a manifestat căinţă
sinceră, mai ales dacă a reparat prejudiciul sau dacă s-au scurs 3 luni de la comiterea
infracţiunii.
Conform art. 89, capitolul 11, Adolescenţii, dispoziţiile acestui capitol sunt aplicabile
minorului cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani care a săvârşit o infracţiune.
Art. 90 prevede că autoritatea competentă constată faptele. Dacă este necesar, va
solicita informaţii asupra comportamentului, educaţiei şi situaţiei adolescentului, va solicita
rapoarte şi expertize despre starea fizică şi mentală a acestuia; poate de asemenea ordona
punerea sub observaţie pe o anumită perioadă de timp.
Dacă minorul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, mai ales dacă este abandonat
sau în pericol, instanţa va dispune asistenţa educativă sau plasamentul familial într-o casă de
reeducare. Asistenţa educativă poate fi cumulată cu detenţia pentru 14 zile sau amenda.
Minorul va putea fi obligat la respectarea unor reguli de conduită, privitoare la formarea sa
profesională, la reşedinţă, sau la repararea prejudiciului. Scopul asistenţei educative este de
a furniza îngrijirile, educarea, instruirea şi formarea profesională de care minorul are nevoie.
Dacă minorul a săvârşit o infracţiune de o gravitate mare, instanţa ordonă plasarea sa într-un
centru de reeducare pentru o durată de cel puţin 2 ani (art. 91).
46
Conform art. 92, instanţa va dispune efectuarea tratamentului necesar dacă starea
minorului o impune, mai ales în caz de boală mintală, afecţiuni grave ale auzului şi vorbirii ori
deficienţe în dezvoltarea morală sau mintală. Acest tratament poate fi dispus cumulativ cu
asistenţa educativă sau plasamentul familial într-o casă de reeducare prevăzut de articolul
91.
Instanţa de judecată poate înlocui măsura luată cu o altă măsură, precedată de
punerea sub observaţie o anumită perioadă (Art. 93).
Art. 93bis prevede că autoritatea de executare supraveghează educaţia şi tratamentul
special. Aceasta poate dispune ca, după împlinirea vârstei de 17 ani, măsura de plasare într-
o casă de reeducare să se continue într-o casă de reeducare prin muncă.
Conform art. 93ter, dacă se dovedeşte necesar, în baza unei expertize, autoritatea de
executare va putea transfera minorul într-o casă de terapie sau de educaţie prin muncă.
Art. 94 reglementează executarea măsurii de plasare într-un centru de reeducare.
Minorul va putea fi liberat condiţionat din centrul de reeducare, după o perioadă cuprinsă între
1 şi 2 ani, cu consultarea prealabilă a conducerii centrului. Instanţa poate stabili un termen de
încercare de 6 luni, cu impunerea anumitor reguli de conduită. Dacă în timpul perioadei de
încercare, minorul încalcă regulile de conduită sau abuzează în orice mod de libertatea sa,
autoritatea de executare îi poate da un avertisment, îi poate impune reguli de comportament
sau îl poate reintegra într-un centru sau poate propune instanţei de judecată luarea unei alte
măsuri.
La nevoie, autoritatea de executare poate prelungi termenul de încercare cu cel mult 3
ani, dar fără a depăşi vârsta de 22 de ani. În caz de liberare condiţionată dintr-un centru de
reeducare, termenul de încercare poate fi prelungit cu până la 5 ani, dar fără a depăşi vârsta
de 25 de ani. După expirarea termenului de executare, liberarea devine definitivă.
De îndată ce măsurile prevăzute de articolul 91 şi-au atins scopul, autoritatea de
executare va dispune încetarea lor. Dacă scopul nu este complet atins, autoritatea de
executare poate dispune liberarea condiţionată, eventual cu impunerea unor reguli de
conduită.
Autoritatea de executare va dispune încetarea măsurii de plasare într-un centru de
reeducare cel târziu la împlinirea vârstei de 25 de ani, iar celelalte măsuri la împlinirea vârstei
de 22 de ani.
Art. 95 dispune că, dacă adolescentul nu necesită măsuri educative ori tratament
special, instanţa de judecată va lua una din următoarele măsuri: mustrarea, munca în folosul
comunităţii, amenda sau detenţia de la o zi la un an. Amenda şi detenţia pot fi cumulate.
Dacă după ce a fost luată o măsură, adolescentul săvârşeşte din nou o infracţiune,
instanţa poate aplica o amendă sau deţinerea, care pot fi cumulate.
Detenţia se execută în instituţii speciale, destinate adolescenţilor. Dacă detenţia
durează mai mult de o lună, poate fi executată într-un centru de reeducare. Adolescentul va
presta o muncă adecvată şi va beneficia de un program de reeducare.
Dacă detenţia nu a fost executată timp de 3 ani nu va mai putea fi executată ulterior.
Când condamnatul a executat două treimi din pedeapsă, autoritatea de executare poate
dispune liberarea condiţionată, din oficiu sau la cerere, cu fixarea unui termen de încercare
între 6 luni şi 3 ani.
Dacă în termenul de încercare, adolescentul liberat condiţionat încalcă regulile de
conduită ce i-au fost impuse, autoritatea de executare va dispune executarea detenţiei. În
cazuri de mică gravitate, se poate limita la un avertisment, la impunerea altor reguli de
conduită sau la prelungirea termenului de încercare cu cel mult jumătate din durata fixată
iniţial.
47
După expirarea termenului de încercare, dacă minorul nu a avut un comportament
necorespunzător, liberarea devine definitivă.
Conform art. 96, instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării detenţiei
sau amenzii, pe un termen de încercare între 6 luni şi 3 ani, cu impunerea unor reguli de
conduită, dacă este la prima abatere sau faptele sunt de o gravitate redusă. Dacă în termenul
de încercare, adolescentul încalcă regulile de conduită ce i-au fost impuse, autoritatea de
executare va dispune executarea detenţiei. În cazuri de mică gravitate, se poate limita la un
avertisment, la impunerea altor regulii de conduită sau la prelungirea termenului de încercare
cu cel mult jumătate din durata fixată iniţial.
În cazul în care instanţa nu poate stabili cu siguranţă dacă trebuie dispusă o măsură
educativă sau o pedeapsă, va amâna pronunţarea şi va fixa un termen de încercare între 6
luni şi 3 ani, cu impunerea unor reguli de conduită.
Dacă în termenul de încercare adolescentul are o conduită necorespunzătoare,
instanţa va pronunţa o pedeapsă sau o măsură educativă. În caz contrar, va renunţa la orice
măsură sau pedeapsă (Art. 97).
Conform art. 98, instanţa de judecată poate, de asemenea, renunţa la orice măsură
sau sancţiune, dacă o măsură adecvată a fost deja luată sau dacă adolescentul manifestă
căinţă sinceră, mai ales prin repararea prejudiciului sau dacă a trecut un an de la săvârşirea
infracţiunii.
Titlul 5 reglementează regimul sancţionator aplicabil tinerilor adulţi, cu vârsta cuprinsă
între 18 şi 25 de ani, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile generale ale Codului penal, sub
rezerva articolelor 100 bis şi 100 ter.
Judecătorul va aduna informaţii privind comportamentul, educaţia şi situaţia autorului,
va cere rapoarte şi expertize asupra stării sale fizice şi mintale (Art. 100) .
Art. 100 bis prevede că, dacă săvârşirea infracţiunii se datorează dezvoltării
caracteriale grav perturbate a autorului sau stării sale de abandon, judecătorul poate
pronunţa în locul unei pedepse, plasarea într-un centru de reeducare sau de muncă special,
în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Condamnatul va presta o muncă adaptată capacităţilor sale, pentru a-şi asigura
existenţa la liberarea sa, beneficiind de un program de reintegrare. Condamnatul poate fi
autorizat să îşi perfecţioneze formarea profesională sau să îşi desfăşoare munca în afara
instituţiei.
Dacă tânărul încalcă în mod repetat disciplina instituţiei sau nu este receptiv la
metodele de reeducare ce îi sunt aplicate, instanţa poate dispune executarea pedepsei într-
un penitenciar.
Conform art. 100ter, când măsura a durat cel puţin un an, instanţa poate dispune
liberarea condiţionată a condamnatului, dacă apreciază că acesta va avea un comportament
adecvat.
Dacă în timpul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte o infracţiune sau
dacă încalcă regulile de conduită, instanţa va dispune reintegrarea sa în centrul de reeducare
sau de muncă. Reintegrarea va dura 2 ani sau mai mult. Durata totală nu va depăşi 4 ani.
Condamnatul va fi eliberat cel târziu la împlinirea vârstei de 30 de ani.
Dacă instanţa nu dispune reintegrarea condamnatului, îi poate da acestuia un
avertisment sau poare prelungi termenul de încercare cu cel mult jumătate din durata fixată
iniţial.
48
Legea federală privind regimul penal aplicabil minorilor din 20 iunie 2003 (Loi fédérale
régissant la condition pénale des mineurs 38 ) completează regimul sancţionator specific
minorilor.
În capitolul 1, intitulat Principii şi aplicare, sunt definite obiectul legii şi relaţia acesteia
cu Codul penal. Legea reglementează sancţiunile aplicabile persoanei care săvârşeşte o
infracţiune înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi se completează cu dispoziţiile Codului
penal.
Conform art. 2, protecţia şi educaţia minorului sunt determinante în aplicarea prezentei
legi. O atenţie deosebită se acordă condiţiilor de viaţă şi mediului familial, precum şi
dezvoltării personalităţii minorului.
Sfera de aplicare este definită în art. 3: această lege este aplicabilă persoanei cu
vârsta cuprinsă între 10 şi 18 ani, care a comis o infracţiune.
În cazul actelor comise de către un minor înainte de împlinirea vârstei de 10 ani,
autoritatea competentă constată săvârşirea faptei penale şi îi înştiinţează pe reprezentanţii
săi legali. În situaţia în care copilul are nevoie de îngrijiri speciale, va fi înştiinţată şi
autoritatea tutelară (art. 4).
Măsurile de protecţie şi pedepsele sunt prevăzute în capitolul 3.
Art. 10 reglementează pronunţarea măsurilor de protecţie. Dacă minorul a comis o
faptă penală şi ancheta asupra situaţiei sale personale relevă necesitatea unei măsuri
educative sau terapeutice, instanţa dispune măsurile de protecţie necesare, indiferent dacă
minorul a acţionat sau nu cu vinovăţie
Articolul 11 reglementează pronunţarea pedepselor. Dacă minorul a acţionat cu
vinovăţie, instanţa pronunţă o pedeapsă, ca singură măsură sau pe lângă o măsură de
protecţie. Nu poate acţiona cu vinovăţie decât minorul care avea facultatea de a aprecia
caracterul ilicit al faptei sale.
Măsurile de protecţie, prevăzute de legea specială sunt următoarele:
- Supravegherea
Dacă instanţa apreciază că părinţii vor lua măsurile necesare pentru a asigura
minorului măsurile educative sau terapeutice necesare, va desemna o persoană sau un
serviciu, care va avea drept de supraveghere şi de informaţie. Instanţa poate formula
instrucţiunile necesare părinţilor.
Supravegherea nu poate fi dispusă faţă de minorul care se află sub tutelă.
Supravegherea nu poate fi dispusă faţă de persoana care a ajuns la majorat, fără
consimţământul său (art. 12).
- Asistenţa personală
Dacă supravegherea nu este suficientă, instanţa desemnează o persoană care să îi
sprijine pe părinţi în sarcina lor educativă, în scopul de a oferi asistenţă personală minorului.
Instanţa poate conferi acestei persoane anumite drepturi în raport cu educarea,
tratarea sau formarea minorului, limitând autoritatea parentală.
Asistenţa personală nu poate fi dispusă faţă de minorul care se află sub tutelă.
Asistenţa personală nu poate fi dispusă faţă de persoana care a ajuns la majorat, fără
consimţământul său (art. 13).
- Tratamentul medical
Dacă minorul prezintă tulburări psihice, tulburări de personalitate ori este dependent de
droguri, instanţa poate dispune obligarea la tratament medical.
Tratamentul medical poate fi cumulat cu măsura supravegherii, a asistenţei personale
sau a plasării într-un centru de reeducare (art. 14).
38
http://www.admin.ch/ch/f/ff/2003/3990.pdf
49
- Plasarea
Dacă educarea sau tratamentul minorului nu pot fi realizate altfel, instanţa ordonă
plasarea sa. Plasarea se efectuează la persoane private sau într-un centru de reeducare sau
tratament.
Instanţa nu poate dispune plasarea într-un centru închis decât dacă protecţia
personală sau tratamentul tulburărilor psihice ale minorului o cer în mod imperios sau dacă
starea minorului reprezintă o gravă ameninţare pentru alte persoane şi această măsură se
dovedeşte necesară.
Înainte de a ordona plasarea într-un centru deschis, în scopul tratării unei tulburări
psihice sau într-un centru închis, instanţa va solicita o expertiză medicală sau psihologică.
Dacă minorul se află sub tutelă, instanţa va comunica decizia de plasare şi autorităţii
tutelare (art. 15).
Conform art. 16 b, pe durata plasamentului, autoritatea de executare va reglementa
exerciţiul dreptului părinţilor de a întreţine relaţii personale cu minorul.
Minorul care execută o măsură disciplinară nu poate fi izolat decât cu titlu excepţional
de ceilalţi minori, pe o durată de cel mult 7 zile consecutive.
Dacă minorul are 17 ani, măsura poate fi executată într-un centru pentru tineri adulţi.
În funcţie de circumstanţe, măsura dispusă poate fi înlocuită cu o altă măsură. Dacă
noua măsură este mai severă, va fi dispusă de instanţa de judecată.
Înlocuirea măsurii poate fi cerută de minor sau de reprezentantul său legal (art. 18).
Articolul 19 prevede modalităţile de încetare a măsurilor. Autoritatea de executare
examinează în fiecare an dacă măsura poate fi ridicată. Aceasta ia sfârşit când obiectivul a
fost atins sau când nu mai are efect educativ sau terapeutic. Toate măsurile încetează la
împlinirea vârstei de 22 de ani.
Articolul 21 reglementează ca situaţie distinctă remiterea de pedeapsă.
Instanţa de judecată renunţă la pronunţarea unei pedepse:
- dacă pedeapsa poate compromite obiectivul vizat de măsura de protecţie dispusă;
- dacă gradul de vinovăţie a minorului este redus şi consecinţele actului său sunt lipsite de
importanţă;
- dacă minorul a reparat prejudiciul sau a depus un efort considerabil în acest scop, şi poate fi
aplicată o mustrare;
- dacă minorul a fost în mod direct atins de consecinţele actului său, astfel încât pedeapsa ar
fi inadecvată;
- dacă minorul a fost deja pedepsit de către părinţi sau tutore ;
- dacă s-a scurs o perioadă relativ lungă de la săvârşirea faptei, iar interesul public sau
interesul victimei sunt reduse;
Dacă nu există motive pentru remiterea de pedeapsă, instanţa poate suspenda
procedura şi poate însărcina o persoană sau o instituţie să organizeze o procedură de
mediere. Dacă intervine o înţelegere între victimă şi minor, instanţa va dispune încetarea
judecăţii.
Măsurile şi pedepsele prevăzute de legea specială sunt:
- Mustrarea
Instanţa ia măsura mustrării dacă aceasta este suficientă pentru a împiedica
săvârşirea de noi infracţiuni de către minor.
Instanţa poate impune minorului un termen de încercare şi reguli de conduită.
Dacă în termenul de încercare, minorul comite o altă faptă sau nu se conformează
regulilor de conduită, instanţa poate pronunţa altă pedeapsă (art. 22).
- Prestaţia personală
50
Minorul poate fi obligat să efectueze o prestaţie personală, în beneficiul unei instituţii
sociale sau de utilitate publică, al unor persoane având nevoie de ajutor sau victimei, cu
condiţia ca beneficiarul prestaţiei personale să îşi dea consimţământul. Prestaţia trebuie să fie
adaptată vârstei şi capacităţilor minorului şi nu este remunerată.
Participarea la cursuri sau alte activităţi similare poate fi de asemenea dispusă ca
prestaţie personală.
Durata prestaţiei este de maxim 10 zile.
Dacă minorul a comis o crimă sau un delict şi avea 15 ani împliniţi, durata poate fi de 3
luni şi măsura poate fi însoţită de obligaţia de a nu-şi schimba reşedinţa.
Dacă prestaţia nu este îndeplinită în termen sau este insuficientă, autoritatea de
executare îi dă minorului un avertisment şi îi fixează un nou termen.
Dacă avertismentul rămâne fără efect şi minorul nu a împlinit 15 ani, autoritatea de
executare îl poate obliga pe minor la efectuarea prestaţiei sub supravegherea sa directă.
Dacă avertismentul rămâne fără efecte şi minorul a împlinit 15 ani, instanţa poate
transforma prestaţia personală în amendă sau în privare de libertate, a cărei durată nu poate
depăşi durata prestaţiei (art. 23).
- Amenda
Este pasibil de amendă minorul care avea 15 ani împliniţi la data săvârşirii faptei.
Cuantumul amenzii este de maxim 2 000 de franci. Autoritatea de executare fixează termenul
de plată a amenzii, pe care îl poate proroga.
La cererea minorului, autoritatea de executare poate transforma în tot sau în parte
amenda în prestaţie personală.
Dacă minorul nu achită amenda în termenul stabilit, instanţa o poate transforma în
privare de libertate pe o durată de maxim 30 de zile (art. 24).
- Privarea de libertate
Este pasibil de privare de libertate de la o zi la un an minorul care a comis o crimă sau
un delict, dacă la data comiterii faptei împlinise 15 ani.
Minorul care a împlinit 16 ani poate fi condamnat la privare de libertate pe o durată de
maxim 4 ani:
- dacă a comis o crimă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin 3
ani;
- dacă săvârşirea infracţiunii denotă lipsa de scrupule, mai ales prin mobil, modalitatea
de a acţiona sau scop (art. 25).
- Transformarea în prestaţie personală
La cererea minorului, instanţa poate transforma pedeapsa privativă de libertate de cel
mult 3 ani într-o prestaţie personală cu aceeaşi durată (art. 26 b).
Articolul 27 c reglementează executarea pedepsei privative de libertate. Privarea de
libertate care nu depăşeşte un an poate fi executată sub forma semidetenţiei.
Cea care nu depăşeşte o lună poate fi executată sub formă de zile separate sau sub
formă de semidetenţie.
Privarea de libertate se execută într-un stabiliment pentru minori, unde minorul va primi
o educaţie adaptată personalităţii sale, în scopul integrării sociale după liberare.
În cursul privării de libertate, minorul trebuie să aibă posibilitatea de a continua sau
termina formarea sa în cadrul stabilimentului, în măsura în care aceasta nu se poate efectua
în afara stabilimentului. Dacă este necesar, minorul poate urma un tratament.
Dacă privarea de libertate durează mai mult de 1 an, minorul este susţinut de o
persoană cu competenţele adecvate, din afara stabilimentului.
51
Conform articolul 28, autoritatea de executare poate libera condiţionat minorul care a
executat jumătate din pedeapsă, dar minim 2 săptămâni, dacă nu există pericolul săvârşirii de
noi infracţiuni.
Autoritatea de executare examinează din oficiu posibilitatea de liberare condiţionată.
Autoritatea de executare cere un raport direcţiei stabilimentului şi persoanei care acordă
susţinere minorului. În cazul refuzului liberării condiţionate, minorul trebuie ascultat.
Dacă liberarea condiţionată nu a fost acordată, autoritatea de executare trebuie să o
reexamineze o dată la 6 luni.
Articolul 29 b stabileşte durata termenului de încercare. Termenul de încercare este
egal cu durata pedepsei, între 6 luni şi 2 ani.
Autoritatea de executare poate impune reguli de conduită minorului eliberat
condiţionat, cum ar fi participarea la activităţi în timpul liber, repararea prejudiciului,
interzicerea de a conduce autovehicule.
Autoritatea de executare desemnează o persoană care îl susţine pe minor în timpul
termenului de încercare.
La expirarea termenului de încercare, liberarea devine definitivă.
Dacă în termenul de încercare, minorul săvârşeşte o infracţiune sau încalcă regulile de
conduită şi există temerea că va săvârşi din nou infracţiuni, instanţa va dispune executarea
pedepsei privative de libertate.
Dacă pentru noua infracţiune se poate pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,
instanţa va pronunţa o pedeapsă de ansamblu.
Dacă minorul săvârşeşte o infracţiune în termenul de încercare sau încalcă regulile de
conduită, dar nu există pericolul de a săvârşi noi infracţiuni, instanţa de judecată poate da un
avertisment minorului şi poate prelungi termenul de încercare cu un an (art. 31 d).
În caz de concurs între o măsură de protecţie şi privarea de libertate, plasarea
primează asupra privării de libertate.
Dacă măsura plasării încetează pentru că şi-a atins scopul, privarea de libertate nu se
mai execută.
Dacă măsura plasării încetează pentru un alt motiv, instanţa decide asupra executării
privării de libertate.
Într-un astfel de caz, durata plasamentului se deducedin cea a privării de libertate.
Dacă se dispune măsura tratamentului medical, a asistenţei personale sau a
supravegherii, în concurs cu măsura privării de libertate, instanţa poate suspenda executarea
privării de libertate (art. 32).
Conform articolului 33, prestaţia personală şi privarea de libertate pot fi cumulate cu
amenda.
Dacă minorul este judecat pentru mai multe fapte, instanţa poate cumula pedepsele
sau poate fixa o pedeapsă de ansamblu. Durata pedepsei de ansamblu nu poate fi mai mare
decât pedepsele cumulate pentru faptele săvârşite (art. 34).
Instanţa suspendă total sau parţial executarea amenzii, a prestaţiei personale sau a
privării de libertate de cel mult 30 de luni când pedeapsa nu apare ca fiind strict necesară
pentru a împiedica săvârşirea altor infracţiuni de către minor (art. 35).
52

Minori 5 8 Ro

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Minori 5 8 Ro

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR

Institutul Naţional de Criminologie

Materialul a fost întocmit la iniţiativa

Autori: Carmen Necula

Pedepsele aplicabile minorilor

Împotriva minorului nu pot fi pronunţate următoarele pedepse: interdicţia de a se afla

Ordonanţa privind minorii delincvenţi permite aplicarea dispoziţiilor Codului penal

Amânarea pronunţării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă când

Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori 10 cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi

Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei privind protecţia tinerilor şi

Măsurile care pot fi dispuse faţă de copii, prevăzute de Codul penal:

Pedepse dispuse faţă de adolescenţii cu vârsta între 15 şi 18 ani, care au săvârşit o

Măsurile de protecţie prevăzute de legea specială:

2. Măsurile aplicabile tinerilor delincvenţi care au împlinit 16 ani sunt prevăzute de

Măsurile educative şi disciplinare

Ţara Vârsta Vârsta Lipsa Lipsa relativă

Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei privind protecţia tinerilor şi

Dispoziţiile Codului penal referitoare la minori

S-ar putea să vă placă și