1.

Rinichi și boli renale

Cuprins

● A. Rinichi și căile urinare - anatomie și funcție

● B. Fiziologia sistemul excretor
○ Rinichii și căile urinare
○ Filtrarea glomerulară
○ Reabsorbția și secreția
○ Micțiunea
○ Lectură suplimentară - Rolurile secundare ale rinichilor:
● C. Boli renale
○ Cistita
○ Glomerulonefrita
○ Pielonefrita
○ Insuficiența renală
A. Rinichi și căile urinare - anatomie și
funcție
Rinchii și căile urinare formează aparatul excretor. Rinichii sunt organe
pereche și se localizează în zona lombară, înapoia peritoneului, de o parte și de
alta a coloanei vertebrale.

Componenta morfo-funcțională a rinichiului este nefronul, la om rinichiul

conținând un număr imens de nefroni, de ordinul milioanelor. Aceștia însă nu
au capacitate regenerativă, leziunile fiind permanente în cazul afectării
nefronilor.

Rinichii îndeplinesc ​
două roluri principale​
prin :

● Funcția de excreție – rinichii au rol de a excreta cea mai mare parte a

produșilor finali de metabolism ai organismului;
 ● Funcția de control – rinichii controlează concentrația majorității
constituenților organismului – astfel contribuie la menținerea
echilibrului acido-bazic și a homeostaziei.
Rolurile secundare​
ale rinichilor sunt:

● Formarea și eliberarea reninei – o enzimă care participă la procesul de

digestie;
● Formarea și eliberarea hormonului eritropoetină;
● Activarea vitaminei D3;
● Gluconeogeneza.
Căile urinare​
se topografiază în cavitatea abdominală și au rol de preluare și
eliminare a urinii produse la nivelul rinichilor. Sunt reprezentate de:

● Uretere, în număr de două;

● Vezica urinară, responsabilă de procesul micțiunii;
● Uretra.
Photo by Jordi March i Nogué/ CC BY-SA 3.0

Legendă:
1. Structuri numerotate în stânga imaginii; 2. Rinichi; 3. Pelvis renal/ bazinet;
4. Ureter; 5. Vezică; 6. Uretră; 7. Corticosuprarenală; 8. Artera și vena renală;
9. Vena Cavă inferioară; 10. Aorta abdominală; 11. Atera și vena iliacă comună;
12. Ficat; 13. Colon; 14. Pelvis osos
Definiții utile pentru voi:
Peritoneul ​
– este o membrană cu două foițe care căptușește organele cavității
abdominale și se interpune între acestea și peretele abdominal. Între cele două
foi se sintetizează un lichid seros, care permite glisarea celor două foițe și deci
efectuarea diverselor mișcări. Peritoneul are un important rol în protecția
cavității abdominale, fiind plin de vase sangvine și limfatice care permit
distribuirea rapidă a macrofagelor și anticorpilor în cazul unei infecții. Este
deosebit de sensibil datorită complexității rețelei sale nervoase.

Nefronul​
– este alcătuit din glomerulul renal, capsula Bowman și tubii
uriniferi.

Homeostazie ​
– reprezintă proprietatea unui organism de a funcționa normal
prin păstrarea anumitor parametrii, de exemplu: temperatură, pH, oxigen etc.
Reprezintă o stare ideală de echilibru funcțional spre care un organism
sănătos tinde.

Renina​
– este o enzimă importantă în procesele de vaso-constricție, deci
reglează tensiunea arterială.

Eritropoietina​
– este indispensabilă sintezei eritrocitelor de către maduva
osoasă hematogenă.

Vitamina D3 ​
– mediază absorbția calciului și concentrația de fosfat din sânge,
astfel promovând mineralizarea, creșterea și modelarea osoasă. Este produsă
în mod normal la nivelul pielii odată cu expunerea la soare și suferă mai multe
transformări în organism, fiind activată renal.
Gluconeogeneză​
– este procesul de biosinteză a glucozei în condiții de inaniție
sau solicitare fizică extremă, când aportul de glucide este oprit și rezervele
organismului sunt epuizate. Are loc în ficat, dar și la nivelul celulelor tubului
proximal renal.

Micțiunea ​
– este procesul prin care vezica își golește conținutul acumulat. Are
loc printr-un act reflex declanșat odată ce urina aplică asupra pereților vezicii
o tensiune suficientă pentru a declanșa dorința de a micționa. În mod normal,
un volum de urină ce depășește 300-400 ml va declanșa reflexul de micțiune.
Acest reflex este controlat de măduva spinării, dar poate fi modulat și centri
nervoși superiori.

B. Fiziologia sistemul excretor

Rinichii și căile urinare
Rinichii sunt organe pereche abdominale, situate de-o parte și de alta a
coloanei vertebrale, situate în zona lombară, imediat sub diafragmă. Au formă
de bob de fasole cu curbura mică orientată spre coloană. Rinichiul drept apare
mai coborât decât cel stâng datorită prezenței ficatului în partea dreptă a
abdomenului între diafragmă și rinichi. Spre deosebire de restul organelor
abdominale, rinichii sunt organe retroperitoneale.

Rinichii sunt irigați de arterele renale care se desprind din aorta abdominală și
de venele renale care se varsă în vena cava inferioară. Vasele și nervii pătrund
în fiecare din cei doi rinichi printr-un hil, situat pe curbura mica a rinichiului,
cea care privește spre coloană.

În ceea ce privește structura internă a rinichiului, acesta prezintă:

● o zonă corticală, situată la exterior, care conține glomerulii renali și

 ● o zonă internă, medulara, care conține în mare parte, tubii uriniferi și
vasele peritubulare, organizate în 7-14 piramide cu baza spre corticală și
vârful spre hil.

Urina trece prin calicele mici și mari în bazinet, care se continuă cu ureterul la
nivelul hilului renal. Astfel urina străbate următorul traseu pentru a fi
excretată: tubii colectori → papilele renale → calice → bazinet → uretere →
vezică urinară → uretră.
Photo by Jordi March i Nogué/ CC BY-SA 3.0
Photo by Piotr Michał Jaworski, ​
PioM​
/ CC BY-SA 3.0

1. Piramidă renală Malpighi; 2. Arteră interlobulară; 3. Arteră renală; 4. Venă

renală; 5. Hil renal; 6. Pelvis renal; 7. Ureter; 8. Calicele minore; 9. Capsulă
renală; 10. Pol inferior; 11. Pol superior; 12. Vena interlobulară; 13. Nefroni;
14. Caliciu mic; 15. Caliciu renal mare; 16. Papilă renală; 17. coloană renală
Bertin
Definiții:
Hil​
- Porțiune la suprafața unui organ (în cazul de față, rinichiul) pe unde
pătrund vasele sangvine și nervii.

Filtrarea glomerulară
Excreția
De departe cea mai complexă funcție a rinichiului, constă în formarea urinii
prin procese de filtrare a sângelui și epurarea acestuia de substanțe toxice.
Procesele care participă la formarea urinii finale sunt: filtrarea glomerulară,
reabsorbția și secreția tubulară. Este o funcție indispensabilă vieții, iar pentru a
o putea îndeplini, rinichiul conține structuri specializate, cea mai importantă
fiind nefronul = unitatea morfo-funcțională a rinichiului.

Nefronul este alcătuit din:

● Corpuscul renal (Malphighi) care conține: capsula Bowman și

glomerulul renal.
● Tub urinifer, cu porțiunile sale: tubul contort proximal, ansa lui Henle și
tubul contort distal.

Filtrarea glomerulară:
Glomerulul reprezintă structura specializată prin care se filtrează și epurează
sângele. Este constituit, de fapt dintr-o arteriolă aferentă, care pătrunde în
corpuscul și aduce sângele arterial vehiculat prin organism, care mai apoi se
ramifică într-un ghem de capilare și în final, se continuă cu o arteriolă
eferentă. Cele două arteriole se ramifică în mai multe vase capilare tocmai
pentru a mări suprafața de schimb și a produce o filtrare eficientă.
Procesele de filtrare au loc din glomerul în capsulă prin diferențele de presiune
hidrostatică și osmotică între cele două spații.

Photo by OpenStax College - Anatomy & Physiology, ​

Connexions Web site​
.
Jun 19, 2013. / CC BY 3.0

Filtratul glomerular, sau urina primară(180 de litri în 24 de ore), este de fapt o

plasmă fără proteine, deoarece acestea nu trec prin membrana filtrantă în
capsula Bowman. Urina primară este preluată în continuare de capsula
Bowman, care învelește ghemul de capilare ca o cupă care conține filtratul
glomerular și îl transportă ulterior tubilor uriniferi.
Photo by - Henry Gray (1918) Anatomy of the Human Body

Tubul urinifer este format din tubul contort proximal, ansa Henle și tubul
contort distal. În aceste porțiuni ale tubului urinifer se desfășoară procese de
reabsorbție și secreție a diverselor substanțe prin mecanisme active sau pasive.
Definiții:
Glomerul​
- Formațiune anatomică a rinichiului cu aspect de ghem, alcătuită
din tuburi glandulare, vase de sânge, nervi.

Aferent​
- care merge de la periferie către un centru important sau un organ.

Eferent​
- care este direcționat în afară, de la un centru important sau de la un
organ spre o altă locație țintă din periferie.

Capilare​
- conducte microscopice sangvine sau limfatice, prin care se fac
schimburile dintre sânge și țesuturi. Cele mai mici vase din organism, cu cel
mai mic calibru.

Reabsorbția și secreția
Reabsorbția:
Tubul proximal​
: - specializat pe reabsorbție prin care se recuperează diverse
substanțe utile organismului cum ar fi apa, în proporție de 80%, săruri,
glucoză, HCO3 etc. Acest proces este reglat și pe cale umorală, de hormonul
antidiuretic sau ADH, a cărui rol este de a conserva apa în organism și de a
menține osmolaritatea lichidelor din corp.

Ansa lui Henle:​

- este o structură în formă de U între tubul proximal și cel
distal. După cum știți sunt nefroni cu ansă Henle scurtă (80%) și nefroni cu
ansă lungă (20%). Această ansă este specializată pe procesele alternante de
concentrare și diluție a urinii.

Tubul distal:​
- specializat pe reabsorbția apei în proporție de 20% sub influența
ADH-ului și a hormonului aldosteron. Are rolul de finalizare a urinii.
Secreția tubulară:
Constă în trecerea unor substanțe aflate în exces în organism sau a celor
străine din organism, din capilare în tubii uriniferi, astfel eliminându-se sub
formă de urină secundară.

Hidrogenul se secretă în mare parte la nivelul tubului contort proximal dar și

la nivelul tubului distal prin intermediul aldosteronului care determină
secreția ionilor de Hidrogen și Potasiu și reabsorbția Na.

Secreția de amoniac are loc tot la nivelul tubului contort distal. La contactul cu
ionii de Hidrogen, formează ionul amoniu - NH4, astfel eliminând și protonii
în exces.

Astfel putem concluziona ca în urma proceselor pasive sau active de

reabsorbție și secreție au loc următoarele schimburi majore:

Se reabsorb:

● Apa
● Bicarbonatul
● Glucoza
● Ureea
● Sodiul/Potasiul (în funcție de nevoi)
● Clor
Se secretă:

● Hidrogen
● Potasiu
● Amoniac
Photo by OpenStax College - Anatomy & Physiology, ​
Connexions Web site​
.
Jun 19, 2013./ CC BY 3.0.

Astfel se formează urina finală care străbate următorul traseu pentru a fi

excretată: tubii colectori → papilele renale → calice → bazinet → uretere →
vezică urinară → uretră.

Definiții:
Reabsorbție​
- procesul de reincorporare a unei substanțe lichide de către un
corp lichid sau solid, de către celule, țesuturi sau organe.

Secreție​
- procesul de elaborare și de eliminare a unor substanțe rezultate din
activitatea celulelor glandulare.

Micțiunea
Este procesul de eliminare a urinii și este în principal un act reflex în care
vezica urinară ocupă un loc central. Vezica urinară își adaptează tonusului
muscular al fibrelor musculare netede pentru a-și modela pereți în funcție de
conținut. Astfel, vezica urinară se mărește în volum odată cu umplerea ei și se
micșorează odată cu eliminarea urinii. Creșterea presiunii la nivelul vezicii, ca
urmare a umplerii cu urină, are loc treptat, iar când se atinge nivelul critic de
umplere are loc declanșarea nevoii de micțiune, urina trecând în uretră și de
acolo în mediul extern.

Micțiunea este un act neuro-reflex la nou-născut – adică nu poate fi controlat.

La adult însă, acest act este controlat de scoarța centrală, micțiunea devenind
un act voluntar. Reflexul de micțiune depinde însă în totalitate de măduva
spinării; orice leziune la acest nivel are potențialul de a afecta și funcția de
micțiune. Prin răspunsul centrilor nervoși superiori, tot pe cale nervoasă, este
comandată contracția vezici pentru golire sau reținerea urinii înăuntru. Dacă
gradul de umplere depășește o anumită valoare, este imposibilă reținerea
voluntară – vezica se golește prin ”prea plin”.

Compoziția chimică normală a urinii:

● apă,
● celule epiteliale
● hormoni,
● uree,
● creatinină
● o cantitate foarte mică de proteine (proteinele în urină sunt întotdeauna
un semn de boală),
● minerale, dar și o mare varietate de metaboliți, a căror compoziție/
cantitate variază în funcție de ce alimente au fost consumate.
Prezența următoarelor componente semnalează prezența unei afecțiuni sau a
unei funcționări deficitare la nivelul unuia dintre segmentele sistemului
excretor:

● a hemoglobinei,
● a pigmenților biliari,
● a nitriților, nitraților, corpilor cetonici,
● a unor cantități semnificative de sodiu, potasiu, calciu, dar și a
cantităților mari de proteine în urină,
● a glucozei în urină - este un semn clasic al diabetului.

Definiții:
Act reflex​
- răspuns automat al unui organ efector - mușchi sau glandă la
acțiunea unui stimul venit din exterior, pe cale nervoasă. Această cale
nervoasă se numește arc reflex, a cărei funcții și structură sunt programate
genetic.

Rolurile secundare ale rinichilor:

Rol în păstrarea echilibrului acido-bazic al organismului
Echilibrul acido-bazic este foarte important în ceea ce privește menținerea
homeostaziei organismului. În organism există mereu o tendință spre acidoză,
datorită proceselor catabolice desfășurate continuu, care generează acid.
Astfel, rolul rinichilor este de a compensa numărul prea mare de acizi,
eliminându-i din organism prin excreție, și introducând în locul lor bazele.

Din acest motiv, datorită prezenței de acizi în urină, pH-ul acesteia este acid.
Rinichii conservă bazele: reabsorb aproape în întregime bicarbonatul, iar prin
secreția tubulară elimină un număr mare de ioni de hidrogen, liberi sau legați
de NH3.

Sinteza:
● Eritropoietinei, care este un hormon sintetizat continuu, sinteza acesteia
având loc la nivelul întregului parenchim renal. Aceasta are rol în
sinteza eritrocitelor la nivelul măduvei.
● Reninei, care este o enzimă proteolitică care face parte din sistemul
renină-angiotensină-aldosteron și are rol în vasoconstricție.
● Activarea vitaminei D
● Vitamina D care ajunge în organism este inactivă, activarea acesteia
realizându-se la nivelul rinichiului. Deși inițial vitamina D este converită
la nivelul ficatului în vitamina D3 (calcidiol), aceasta mai suferă o
transformare la nivelul rinichiului, devenind calcitriol – forma activă în
care vitamina circulă prin organism prin intermediul sângelui și reglează
concentrația de calciu și fosfați. Un alt rol îndeplinit de vitamina D este
asigurarea creșterii osoase și reglarea funcțiilor neuro-musculare.
 ● Gluconeogeneza este procesul de sinteză biologică a glucozei, pornind de
la formarea unei molecule de hexoză. Deși sediul principal de formare a
glucozei este ficatul, acest proces are loc și la nivelul rinichiului, însă
glucoza sintetizată aici este folosită doar pentru nevoile proprii. Procesul
gluconeogenezei are loc la nivelul tubului proximal al rinichiului.

C. Boli renale

Cistita
Este o afecțiune care afectează tractul urinar la nivel inferior și constă în
inflamarea peretelui celular a vezicii urinare.

Cauze:
Principalul agent cauzal al cistitei este considerat bacteria E. Coli, deși s-a
demonstrat că această afecțiune poate fi provocată și de alte bacterii, de
anumiți virusuri sau ciuperci.

Simptome:
● usturime și durere în timpul urinatului (care în termeni medicali se
numesc disurie și algurie),
● mâncărime,
● discomfort,
● urinări dese, nevoia de a urina – uneori fără a elimina o cantitate
semnificativă de urină.
Această afecțiune este mai des întâlnită la femei decât la bărbați, datorită
structurii aparatului genito-urinar (femeile prezintă o uretră mai scurtă decât
bărbații, deci bacteriile parcurg o cale mult mai scurtă pentru a coloniza vezica
feminină). Este o afecțiune cu multe recurențe, chiar și cu tratament adecvat.
Tratament:
Tratarea cistitei se face prin administrare de antibiotice, dar stabilirea unui tip
de antibiotic devine din ce în ce mai dificilă, deoarece multe bacterii capătă
rezistență față de antibioticele uzuale; în cazuri mai grave, antibioticele se
introduc intravenos. În cazuri rare, o cistită ușoară se poate vindeca de la sine,
datorită imunității foarte competente a gazdei.

Prevenire:
Se recomandă menținerea unei igiene corespunzătoare a organelor
genito-excretoare, folosirea unei lenjerii de bumbac, comfortabile și a unei
vestimentații adecvate, evitarea stresului, a abuzului de medicamente, o bună
hidratare. Ceaiul de merișor a fost dovedit în câteva studii ca fiind un bun
adjuvant și profilactic în toate infecțiile tractului urinar.

Glomerulonefrita
Este o afecțiune a rinichilor și constă în inflamarea glomerulilor renali. De
obicei este bilaterală.

Cauze:
Cauza primară a apariției acestei afecțiuni este însăși reacția imună a
organismului față de anumiți patogeni care cauzează distrucția glomerulilor
renali, cauzele secundare fiind infecții de natură microbiană, virală, anumite
boli autoimune, diabet.

De exemplu: Streptococul cauzează frecvent glomerulonefrite la copii. După o

infecție faringiană, toxinele streptococului sunt transportate prin sânge până
la nivel glomerular, unde se depun. În încercarea de a elimina aceste toxine
sunt distruse și porțiuni ale glomerulilor. Mai mult decât atât, anticorpii
generați de corpul uman împotriva streptococului pot reacționa încrucișat cu
structurile glomerulare normale și în încercarea de a eradica infecția să
distrugă și structuri normale sănătoase care sunt confundate cu cele
patologice.

Simptome:
● hematurie,
● proteinurie,
● edeme,
● hipertensiune,
● insuficiență renală,
● oligurie.

Tratament:
Prin administrare de antibiotice numai în cazul unei infecții bacteriene
dovedite. Tratamentul glomerulonefritelor uzuale se face cu niște
medicamente numite corticosteroizi, care inhibă imunitatea organismului,
deci reduc activitatea distructivă a anticorpilor asupra structurilor
glomerulare.

Prevenire:
Glomerulonefrita poate fi prevenită – pe cât se poate – printr-o alimentație
echilibrată, evitarea abuzului de medicamente, alcool, tutun, droguri,
consumul suficient de lichide, tratarea adecvată a focarelor de infecție.

Definiții:
Glomerul renal​
= se referă la vasele capilare care trasportă sângele la nivelul
rinichiului și prin pereții cărora se filtrează și epurează sângele.

- provine din latinul glomus care s-ar traduce ca și `ghem de ață`.

Edeme​
= umflarea vizibilă a pielii ca urmare a reținerii apei in anumite
țesuturi ale organismului.

Hematurie​
= sânge în urină.

Oligourie​
= reducerea cantității de urină eliminată în 24 de ore.

Proteinurie​
= prezența proteinelor în urină.

Pielonefrita
Este o boală infecțioasă de natură bacteriană a tractului urinar superior, la
nivelul parenchimului și a pelvisului renal. Glomerulii nu sunt afectați.

Cauze:
De obicei este provocată de E. Coli, dar și alte bacterii pot induce această
afecțiune. La fel ca cistita, această maladie afectează preponderent femeile.
Pielonefrita poate fi de două tipuri: cronică și acută.

Simptome:
● pielonefrita acută se manifestă prin febră, frisoane, durere în lombe,
sensibilitate a rincihiului și sensibilitate în zona respecitvă la palpare,
usturimi la urinat și poate evolua spre abces renal, pionefroză,
septicemie.
● pielonefrita cronică presupune de fapt o infecție de lungă durată cu
perioade de acutizări și vindecări care în timp reduc țesutul renal
funcțional și nestopată, duce la instalarea după o perioadă de rimp a
insuficienței renale cronice.
Tratament:
Se administrează un tratament pe bază de antibiotice. În cazuri foarte rare în
care procesul infecțios nu poate fi înlăturat se recurge la excizia rinichiului
incriminat.

Prevenire:
Poate fi prevenită prin tratamente preventive pe bază de antibiotice – în cazul
persoanelor care suferă de afecțiuni dese ale tractului urinar. Un alt studiu
sugerează că folosirea în alimentație a sucului de merișoare sau a produselor
lactate ce conțin bacterii probiotice influențează pozitiv mucoasele tractului
urinar.

Definiții:
Pionefroză​
= acumularea urinii cu puroi într-un sistem colector renal.

Abces ​
= colecție de puroi închisă într-o membrană și separată de structurile
din jur.

Excizie ​
= scoaterea unui fragment din locul său normal anatomic.

Insuficiența renală
Este o afecțiune a tractului urinar care se manifestă prin scăderea rapidă sau
lentă a funcției renale, deci a ratei filtrării și perturbarea echilibrului
hidro-electrolitic și acido-bazic. Cu alte cuvinte rinichiul nu își mai poate
îndeplini funcțiile.

Cauze:
Poate fi provocată de intoxicații, infecții, stări de șoc cu pierderi mari de
lichide, coma diabetică, diareea prelungită, hemoragii la nivelul aparatului
excretor.

Insuficiența renală poate fi de două tipuri: acută – diminuarea rapidă a

funcției renale și cronică – deteriorarea lentă a funcției renale.

● Insuficiența renală acută apare, de obicei, în contextul unei boli renale

deja instalate, cum ar fi pielonefrita acută sau cronică, leziuni renale
cauzate de diabet, abuzul de medicamente, instalarea unei boli
autoimune, infecții, intervenție chirurgicală. Această afecțiune este
gravă, cu un grad înalt de mortalitate, deși în cele mai multe cazuri, dacă
tratamentul are succes este reversibilă.
● Tratamentul este dificil: se evită o serie de medicamente care dăunează
rinichilor și se elimină obstacolele – de exemplu, pietrele, din calea
tractului urinar. Se echilibrează starea acido-bazică și hidro-electrolitică,
suplimentând practic funcția pe care rinichiul nu o mai poate susține.
Infecțile se vor trata cu antibiotice.
● Insuficiența renală cronică evoluează pe parcursul unui timp îndelungat,
de ordinul anilor. Reprezintă distrucția continuă a parenchimului și
până în punctul în care rinichiul nu mai prezintă suficient parenchim
sănătos pentru a-și îndeplini funcția. Aceste modificări sunt ireversibile,
singura posibilitate de supraviețuire fiind prin translant renal sau
dializă.

Simptome
● edeme
● hipertensiune arterială
● uremie, prin acumularea acidului uric
● afectare cardiacă
● hiperpotasemie, prin scăderea excreției de potasiu
● acidoza, prin scăderea excreției de acizi
● anemie, prin scăderea sintezei de eritopoietină
Tratament:
Insuficiența renală se tratează pe cale medicamentoasă și în stadiile terminale
prin dializă sau transplant renal.

Prevenire:
Prin tratarea afecțiunilor tractului urinar la timp, evitarea abuzului de
medicamente, alcool, tutun, evitarea deshidratării, o alimentație echilibrată.

Definiții:
Acidoză​
= aciditate foarte crescută a sângelui.

Anemie​
= scăderea hemoglobinei din sânge cu sau fără scăderea numărului de
hematii.

Dializa ​
= este o tehnică ce presupune un aparat extern numit `dializor` care
extrage treptat sângele din organism, îl epurează de substanțe toxice și îl
reintroduce în organism, printr-un sistem de tuburi. Permite supraviețuirea în
cazul în care rinichii nu îți mai pot îndeplini funcția.