Din 1609, o dată cu declararea armistițiului în războiul religios declanșat de

Imperiul Hispanic, Țările de Jos traversează o epocă de (relativă) acalmie și

înflorire economică, prelungită până după 1660. Devenite rapid un redutabil
imperiu comercial, Flandra și Provinciile-Unite se confruntă cu o o stare de fapt
paradoxală:acumularea unui surplus considerabil, situație inedită din punct de
vedere economic, contracarată însă de raportarea culturală la abundența
materială, secole la rând conotată în cheia luxuriei și păcatului.

Una dintre căile de reglare a acestei situații istorice a fost „dematerializarea”

surplusului prin relegarea lui în zona imaginii. Astfel, în climatul socio-cultural din
Flandra, natura statică – pe cale de a se configura ca gen pictural – capătă o pondere
remarcabilă, ramificându-se în câteva categorii emblematice, precum imaginile cu
tarabe de măcelărie/pescărie debordante, cu buchete enorme, etalaje spectaculoase de
vânat sau cu mese supraîncărcate de alimente și obiecte de uz cotidian (1). Abundentă
ea însăși, producția de asemenea opere de artă, menite să oglindească bogăția
comanditarilor, este marcată de un fenomen semnificativ:extinderea suprafeței
imaginii, până la anvergura unui tablou „istoric”, în ciuda distanței ierarhice care le
desparte. În secolul al XVII-lea, amplificarea naturii „statice”, dificil de justificat în
sine, devine însă acceptabilă prin infuzarea unei anumite „dinamici” narative,
concretizată fie în inserarea figurii umane (mai cu seamă în scene de bucătărie), fie în
redarea unei acțiuni oarecare, anecdotice, implicând de regulă felurite animale.