Cristian Moroianu

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din București, Academia
Română

NEOLOGISMELE LIMBII ROMÂNE ÎNTRE TRADIȚIE,

MODERNITATE ȘI ACTUALITATE

I. Prin convenție și în mod tradițional, sunt considerate neologisme în lingvistica

românească împrumuturile moderne din latină și din limbile de cultură și de civilizație
occidentale (romanice și neromanice), creațiile interne de la acestea și calcurile
lingvistice după modele culte realizate, de asemenea, începând cu epoca modernă. Prin
caracterul „cultural” al acestor unități lingvistice, se înțelege, implicit, că neologismele
aparțin limbii literare în general și, în mod particular, limbii literare moderne.
Ceea ce separă, de obicei, cuvintele noi de neologisme (în ciuda corespondenței
formale dintre cei doi termeni) este nivelul cultural al celor din urmă, respectiv preluarea
lor din limbi de cultură de către oameni instruiți și folosirea, cel puțin în momentul
pătrunderii în română, în medii cu un anumit grad de educație. În realitate, orice cuvânt
reprezintă o noutate lexicală cel puțin în momentul sau în perioada imediat următoare
pătrunderii sau formării lui într-o limbă. Diferența dintre un cuvânt nou oarecare și un
neologism este dată, în primul rând, de raportarea vorbitorilor față de un fapt de limbă:
inconștientă, imitativă în cazul primului vs. conștientă, asumată în cazul celui de-al
doilea. Pentru asumarea unei noi creații sau achiziții lexicale este nevoie de apartenența
vorbitorilor la un anumit nivel cultural, care presupune opțiuni stilistice, normative etc.
II. Caracterul particular al tratării neologismului în lingvistica românească se
explică prin faptul că, spre deosebire de continuitatea culturală a limbilor occidentale-
surori, româna a cunoscut o evoluţie scindată pe niveluri: pe de o parte, limba populară,
manifestată preponderent oral, fără restricţii sau limitări normative, cu o capacitate
structurală nativă de asimilare a împrumuturilor necesare preluate mai ales prin contact
direct cu populațiile înconjurătoare, vorbitoare genuine ale propriilor limbi; pe de altă
parte, limba cultă, de sorginte bizantino-slavă, pătrunsă pe cale scrisă și aparţinând, pe tot
parcursul existenței ei, unei minorităţi izolate cultural de marea masă a vorbitorilor.
Contactele culturale semnificative cu latinitatea şi cu romanitatea occidentală sunt de dată
relativ târzie, respectiv din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și se datorează,
într-un cadru socioistoric particular, ierarhilor și cărturarilor ardeleni și bănățeni,
promotori ai răspândirii cât mai largi a culturii scrise utilitare. Despre o limbă română
modernă și romanică se poate vorbi abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, odată cu modernizarea societății românești și cu integrarea ei, chiar dacă mai ales la

1
nivel de elite, în circuitul cultural occidental (Niculescu 1978). Unirea Principatelor,
dezvoltarea învățământului și a presei, obținerea Independenței, orientarea diplomatică
spre lumea civilizată, Unirea din 1918 etc. sunt momente importante care au influențat
politicile educaționale și culturale și, implicit, au favorizat unificarea, normarea,
îmbogățirea lexicală și modernizarea limbii române literare. Din momentul considerării ei
ca reflex firesc și constant al evoluției societății românești în ansamblul ei, limba noastră
literară a parcurs aceleași etape de evoluție ca toate limbile de cultură și de civilizație, iar
cel mai sensibil indicator al acestei realități este vocabularul, în permanență înnoit și
diversificat.
Primele noastre dicționare moderne sunt dedicate, pe bună dreptate,
neologismelor (Coman Lupu 1999), fiind numite „vorbe stăbune repriimite până acum în
limba română și (…) care sunt a se mai priimi de-acum înainte, mai ales în științe”
(Negulici 1848), „cuvinte tehnice și altele greu de înțeles” (Stamati 1851), „ziceri
radicale și streine reintroduse și introduse în limbă, cuprinzând și termeni științifici și
literari” (Protopopescu, Popescu 1862) etc. Dependentă de discuțiile aprinse din epocă
asupra modalităților de modernizare lexicală, aceasta este, de altfel, rațiunea explicită a
apariției dicționarelor: introducerea în limbă a unor noi cuvinte (de regulă, împrumuturi)
și explicarea sensului sau sensurilor lor. Termenul însuși de neologism1 apare abia la
jumătatea secolului al XIX-lea, cu același sens cu care se folosește și astăzi, respectiv
cuvânt nou, în mod particular împrumut cultural, ale cărui caracteristici formale și
semantice fac trimitere la originea lui externă (Pușcariu 1937: 406 – 428; id. 1940: 367).
În această accepție largă, Pușcariu (ibid., 368) include și ceea ce noi, astăzi, ar trebui să
numim cultisme, adică împrumuturile culte pătrunse în română înainte de epoca modernă
(„neologismul a existat deci la noi de când există literatură românească”), făcând, însă,
precizarea că „neologismul devine, întâia oară la noi, obiectul discuției în cercurile
literare de vreo sută de ani încoace”.
Argumentele prin care, în lingvistica românească, sunt socotite neologice unităţi
lingvistice pătrunse acum mai bine de 200 de ani sunt următoarele (Hristea 2004: 28-29):
a) originea latino-romanică (directă sau indirectă, mai ales prin intermediul limbilor
neogreacă şi rusă, la care se pot adăuga germana și, mai târziu, engleza), b) calitatea de
termeni de cultură şi de civilizaţie, c) apartenenţa la fondul lingvistic internaţional şi d)
persistenţa lor până în limba contemporană.
III. Tipuri de neologisme.
1. Ceea ce numim, în genere, neologisme sunt clasificabile în mai multe feluri, în
funcţie de diverse criterii. După tipul de unitate lingvistică în care se încadrează, există:
1
În limba franceză, adj. néologique este atestat în 1726, s.m. néologisme, cu sens inițial peiorativ (“abuz de
cuvinte noi”) este atestat în 1734, iar s.f. néologie apare atestat pentru prima dată în 1758 (vezi DHLF 1995
s.v. și www.cnrtl.fr s.v.). În italiană, prima atestare a cuvântului neologismo, împrumut din franceză, este
considerată a fi 1771 (vezi DELI 1999, s.v. neo-), în engleză apare, tot din franceză, în 1800, precedat de
adj. neological, deja prezent în 1754. Pentru bibliografia romanică asupra neologismului, extrem de bogată,
vezi, printre multe altele, Adamo, della Vale 2008, care începe cu o introducere istorico-descriptivă despre
„le parole nuove”.

2
 a) neologisme lexicale (formale şi, implicit, semantice), respectiv cuvinte care,
indiferent de modalitatea de pătrundere sau de formare, aparțin, cronologic, epocii
moderne și care presupun, prin origine sau prin apartenență stilistică, un anumit nivel
cultural;
b) neologisme (exclusiv) semantice, adică sensuri atașate, de regulă după model
extern, unor cuvinte mai vechi sau mai noi, sensuri care presupun, de asemenea,
raportarea la o realitate culturală;
c) neologisme afixale (prefixale şi sufixale), eventual neoafixe, respectiv morfeme
derivative împrumutate, începând cu epoca modernă, împreună cu unități lexicale
analizabile considerate neologice;
d) neologisme afixoidale (prefixoidale şi sufixoidale), adică elemente de
compunere savantă împrumutate, începând cu epoca modernă, împreună cu unități
lexicale analizabile considerate neologice, în primul rând din greacă și latină (Hristea
1997: 3-10);
e) neologisme confixale sau neoconfixe, respectiv elementele de compunere
create, prin diverse modalități, în alte limbi de cultură, eventual și în română, din afixoide
greco-latine (Stoichițoiu-Ichim 20061: 21-23);
f) neologisme grafemice sau grafematice, adică grafeme pătrunse în română
împreună cu împrumuturi neologice și, în consecință, incluse în alfabetul limbii române;
g) neologisme frazeologice sau neofrazeologisme, respectiv unități frazeologice
care, indiferent de modalitatea de pătrundere sau de formare, aparțin, cronologic, epocii
moderne și care presupun, prin origine sau prin apartenență stilistică, un anumit nivel
cultural.
2. După tipul de etimologie, neologismele pot fi considerate:
a) externe: împrumuturi directe realizate începând cu epoca modernă din una sau
mai multe limbi de cultură;
b) interne: derivate și compuse alcătuite din cel puţin un component (afix, radical
sau afixoid) neologic (recent, cultural, internațional etc.), numite și „neologisme
sintagmatice” (Gilbert 1976: 101-104), la care se adaugă creațiile exclusiv interne
obținute prin conversiune, contaminații, trunchieri etc. de la baze neologice;
c) mixte: calcuri lingvistice (după unul sau mai multe modele externe) şi termeni
explicabili, pe de o parte, prin împrumut şi, pe de altă parte, prin mijloace interne.
3. Din punctul de vedere al momentului actual, ceea ce numim, generic,
neologisme se pot clasifica în: a) învechite, respectiv cele care întrunesc criteriul
cronologic convențional (aparțin epocii moderne) și criteriul sociocultural (proveniența
din limbi moderne de cultură și de civilizație și utilizarea lor de către vorbitori cu un
anumit nivel de instrucție), dar care nu se mai folosesc astăzi la nivel curent; b) curente,
respectiv cele care reflectă, în perioada contemporană, prin număr și frecvență, gradul de
educație și de cultură al societății românești în ansamblul ei, aparținând nivelului

3
standard al limbii literare și c) recente sau actuale, respectiv cele care au pătruns în limbă
în ultima perioadă și care nu s-au adaptat, încă, la specificul fonomorfologic al românei.
3.1. La rândul lor, neologismele învechite trebuie privite diferit, în funcție de
epocile la care ne raportăm și de limbile de proveniență: spre exemplu, împrumuturile
culte din neogreacă, neologisme veritabile în momentul pătrunderii lor în limbă (reflexe
ale unei societăți „educate” și elitiste), reprezentau, la începutul secolului al XIX-lea,
ceea ce reprezentau cultismele franțuzești în vogă după câteva generații sau ceea ce
reprezintă, acum, păstrând proporțiile, împrumuturile de origine engleză. Unele dintre
aceste neologisme, indiferent de origine, au devenit, treptat, populare, s-au adaptat formal
și s-au diversificat semantic, devenind de uz comun, au pătruns în argou etc.; altele s-au
pierdut, în mod firesc, odată cu realitățile pe care le denumeau și care, la rândul lor, au
ieșit din circulație; altele, în sfârșit, se bucură de epoca lor de glorie, trecând prin aceleași
etape ca și cele pe care le-au înlocuit, până când, la un moment dat, li se vor alătura, fie în
rândul cuvintelor comune, fie în rândul celor ieșite din uz. Există, totuși, diferențe între
împrumuturile culte neogrecești, spre exemplu, cu o vechime apreciabilă și ieșite din uz,
unele împrumuturi franțuzești, devenite desuete, dar folosite, încă, în discuții nostalgice
de salon, și unele împrumuturi din rusă sau creații după model rusesc din perioada
postbelică, ieșite din uz. Caracterul învechit al neologismelor depinde de trecerea de la o
etapă de evoluție socio-politico-economică și culturală la alta și presupune parcursul de la
statutul de „barbarisme” (mai ales grecisme, franțuzisme, englezisme) la cel de cultisme
și, apoi, la cel de neologisme, termeni de cultură sau de civilizație de uz curent. De
regulă, se învechesc împrumuturile care denotă obiecte materiale sau realități sociale
supuse, în mod fatal, perimării, în vreme ce împrumuturile care denumesc noțiuni
abstracte, concepte etc. depășesc granițele temporale și au, în consecință, caracter peren.
3.2. Alături de împrumuturile din latină și din limbile moderne, sunt, de
asemenea, neologisme curente, în marea lor majoritate, derivatele, compusele și creațiile
interne obținute prin conversiune de la baze neologice rezistente și prolifice, de regulă
sprijinite de corespondente vechi din fondul principal lexical și adaptate după acestea sau
după modelul structural dominant impus de acestea. De remarcat, în acest sens, cel puțin
pentru derivare, cartea Elenei Trifan, Formarea cuvintelor în publicistica actuală –
Derivarea – perioada 1990-20012, care reprezintă o radiografie în bună măsură apropiată
de realitate, a derivatelor postdecembriste atestate în cele mai importante jurnale
românești.
4. Din punct de vedere stilistic, neologismelor care aparțin nivelului standard al
limbii literare li se „opun” termenii specializați, prin definiție neologici, specifici unor
anumite domenii de actualitate (din medicină, economie, mediu, informatică etc.), pe de o
parte, și cei care sunt asumați de tineri, pe de altă parte, în variate și specifice forme de
cultură urbană. În privința acestora din urmă, cunoașterea unei limbi străine, relativ la
îndemână, contactul temerar cu mediul informatic, pasiunile și interesul pentru tot ceea ce

2
Cluj-Napoca, Editura Digital Data, 2010.

4
este nou în domenii precum gastronomie, modă, muzică, automobile, sport, viață
mondenă etc. determină pătrunderea masivă a împrumuturilor recente și crearea unor
comunități și grupuri care se regăsesc sub imperiul limbii pe care o împărtășesc, pe care
și-o asumă în interiorul sau la limita limbii literare, care îi definesc și îi individualizează
față de ceilalți. Cuvintele folosite de acești vorbitori sunt, în general, dependente de
modele care le impun, la un moment dat, și au caracter mai degrabă efemer, dispărând
sau învechindu-se odată cu evoluția societății, la rândul ei supusă modelor.
IV. Întrebările care se pun de regulă atunci când se discută, la noi sau aiurea,
oportunitatea considerării ca neologism a unei unități lingvistice sunt, pe rând,
următoarele:
1. Este suficient criteriul cronologic? Este util, dar nu suficient, mai ales că
noutăți lingvistice se realizează în orice moment, de către fiecare dintre noi, accidental
sau contextual, multe la limita corectitudinii, iar judecata de valoare depinde de fiecare
generație: multe dintre cuvintele considerate neologisme la începutul epocii moderne sunt
considerate astăzi învechite, multe dintre cuvintele specifice epocii postbelice sunt astăzi
ieșite din uz etc. Noutatea cuvintelor aparține epocii în care ele au pătruns ori s-au format
sau, mai corect spus, unui interval relativ determinabil a cărui limită a quo, la rândul ei
relativă, este prima atestare. Într-o asemenea interpretare, până la considerarea unui fapt
de limbă ca neologism este, poate, mai prudentă noțiunea de cuvânt nou pentru o anumită
perioadă.
2. Este necesară adăugarea criteriului cultural? Fără îndoială, dacă ținem cont de
istoria lingvistică și culturală românească: sunt considerabile neologisme unitățile
lingvistice pătrunse, începând cu epoca modernă, din principalele limbi de cultură și de
civilizație: la origine considerate „străinisme” sau, mai mult decât atât, „barbarisme”, ele
au devenit, treptat, „cultisme”, iar multe și-au atenuat acest statut, integrându-se
limbajului literar curent. În plus, cuvinte noi apar în orice moment al existenței unei
limbi, cu șanse diferite de păstrare și de asumare de către vorbitori. Mass-media actuală
este instrumentul unei asemenea îmbogățiri a limbii cel puțin din punct de vedere
cantitativ, fie prin împrumuturi, fie prin creații interne dintre cele mai interesante, multe
intrate în uz, fie, în sfârșit, prin creații lexicale sau adăugiri semantice realizate prin calc
lingvistic. Un caz particular, spre exemplu, este cel al derivatelor actuale analogice
intenționate, formate exclusiv din componente vechi, multe dintre ele aflate la limita
acceptabilității în limba literară. Simplul argument al atestării lor în perioada recentă nu
este suficient, după opinia noastră, pentru considerarea lor ca neologisme, în lipsa unor
criterii de ordin cultural: derivate actuale ca amărăștean, boschetar, bulendrar,
băbăciune, bunăciune, ciocoflender, friptan(ă), furăciune, prietenar, răspândac, țepar,
țepuitor, zvonac etc. (Zafiu 2010) pot fi încadrate mai degrabă în categoria cuvintelor noi
sau nou-formate decât în cea a neologismelor. Desigur, această separare între cuvinte noi
și neologisme este discutabilă, dar, în ciuda unor eventuale obiecții, credem că
neologismul trebuie diferențiat inclusiv prin apartenența sa la limba literară și, implicit,

5
prin caracterul lui cultural. În ceea ce privește, însă, creațiile interne care au în
componența lor cel puțin un morfem neologic, argumentul formal este, de regulă,
completat de caracterul lor cultural, fapt care le confirmă statutul de neologisme, în ciuda
apartenenței unora dintre ele la vocabularele marginale (vezi străinez, alcolist, aplaudac,
aviatorescu, benocla, bișnițar, bordeleză, pl. caucioace, crâșming, emulăciune etc. (id.,
ibid.). Numai în două situații nu este obligatorie prezența unor componente formale
neologice: a) în cazul calcului total de structură morfematică, unde, în ciuda materialului
lingvistic autohton vechi, este suficientă existența unui model neologic (pentru exemple
din secolul al XIX-lea, vezi Stanciu-Istrate 2006) și b) în cazul calcului de structură
semantică, unde unor cuvinte vechi li se adaugă sensuri neologice (id., ibid., la care se
adaugă numeroase împrumuturi semantice recente din engleză, pentru care vezi DCR3).
3. Ieșirea acestor unități lingvistice din categoria cultismelor le diminuează sau
chiar le anulează caracterul de neologisme? După opinia noastră, nu, pentru că această
calitate a lor este sprijinită, în continuare, de criteriul cronologic și de apartenența la
limba literară, prin definiție culturală și urbană.
4. Există, în consecință, mai multe tipuri de neologisme? Dacă interpretăm această
noțiune în sens generic, da: au existat și vor exista în continuare cuvinte noi, fără ca toate
să poată fi considerate, după criterii sociotemporale și culturale, neologice; cu ajutorul
complementar al unor asemenea criterii, există neologisme (încă) neadaptate formal și
neologisme adaptate, neologisme terminologice, neologisme internaționale, analizabile
sau neanalizabile, cu etimologie unică sau multiplă, efemere sau, dimpotrivă, rezistente
și, de multe ori, prolifice, specifice unui domeniu sau mai multor domenii, cu o unică
formă literară sau cu variante literare de diverse feluri etc. Integrarea sau nonintegrarea
neologismelor în structura fonetică a limbii române și, prin aceasta, în uzul standard al
limbii literare este, în ultimă instanță, o chestiune de timp, ține de factori diverși și
contextuali. Trecerea unei categorii de neologisme de la stadiul livresc, specializat, izolat
etc. spre cel de cuvinte literare uzuale trebuie înțeleasă ca semn al unei evoluții a
societății din punct de vedere educațional, cultural, al gradului de civilizație.
5. Este de dorit restrângerea extensiunii acestui concept, pentru o mai exactă
circumscriere? Orice limitare drastică este, în ultimă instanță, convențională, cu
inconvenientul principal al unei unice și, implicit, parțiale condiționări: cronologice,
stilistice, funcționale, grad de adaptare etc. Există, însă, cuvinte pătrunse de relativ multă
vreme în limbă (contraargument), dar care au rămas neadaptate și simțite ca străine de
către vorbitori (argument), la fel cum există împrumuturi foarte recente (argument) care
s-au adaptat foarte bine specificului limbii, sunt cunoscute și folosite la nivel general
(contraargument); există cuvinte specifice exclusiv unor domenii științifice (argument),
pătrunde deja la începutul epocii moderne (contraargument), tot așa cum există cuvinte
uzuale în limbajul unei categorii largi de vorbitori, în special de tineri (contraargument),
împrumutate în ultima perioadă (argument); există împrumuturi recente cu sensuri
abstracte, dar și cu sensuri referențiale, concrete etc., la fel cum există creații interne

6
recente atât cu sensuri abstracte, cât și cu sensuri concrete; există, în egală măsură, atât
neologisme denominative, cât și neologisme expresive; același cuvânt recent poate avea o
dublă formă: preluare etimologică și adaptare fonetică, totală sau parțială; neologismele
sunt atât punctuale, dependente de un context, cât și durabile etc. Elemente constante ale
unei clase mai generale a neologismelor trebuie să rămână, însă, după opinia noastră: a)
criteriul cultural (care presupune cel puţin trei aspecte: provenienţa din limbi de cultură
şi civilizaţie, crearea după modele culte şi apartenenţa la un anumit nivel de cultură) și b)
criteriul cronologic (pătrunderea sau formarea unui termen începând cu epoca modernă).
6. Studierea neologismelor presupune o cercetare descriptivă sau istorică? Dacă
plecăm de la premisa coseriană că „limba funcționează sincronic și se constituie
diacronic”, atunci neologia este, în egală măsură, un fapt sincronic și un fapt diacronic:
substituirea vechiului cu noul este succesivă și paradigmatică, în timp ce, spre exemplu,
creațiile interne neologice sunt realizări sintagmatice; dependența unui termen de context
este o realitate sincronică, în timp ce determinologizarea se realizează în timp etc.
7. Neologismele aparțin lexicului literar în general sau aparțin exclusiv
terminologiilor sau vocabularelor specializate? Cum acestea din urmă aparțin limbii
literare, necesitatea unei diferențe tranșante devine relativă și discutabilă: cuvintele noi au
pătruns și pătrund, în genere, la început într-un grup mai mult sau mai puțin restrâns de
vorbitori (cunoscători ai unei limbi străine, specialiști într-un domeniu de activitate etc.),
de unde pot ajunge, cel puțin unele dintre ele, să fie cunoscute de un număr din ce în ce
mai mare de vorbitori, urmare a progresului social, economic și cultural al societății.
Folosirea constantă, consistentă și corectă a neologismelor reprezintă semnul unei
societăți evoluate, ai cărei membri se exprimă, pe de o parte, la nivelul exigențelor lumii
moderne și, pe de altă parte, reușesc să denumească eficient, economic și funcțional
progresele realizate în cele mai noi domenii de activitate. Între neologismele curente de
uz general și așa-numitele „neonime”, adică „termeni neologici” (Bălan-Mihailovici
2005: 23-29), diferențele sunt, de asemenea, discutabile: spre exemplu, „stabilitatea” mai
mare a neonimelor, majoritar creații analizabile, este infirmată de aceea cel puțin similară
a neologismelor, la rândul lor analizabile și neanalizabile (de altfel, caracterul „spontan”
al neologismelor este discutabil); existența sinonimiei este, în egală măsură, valabilă și
pentru neologisme, și pentru neonime, în ciuda necesității unui grad mai sporit de
precizie al celor din urmă (vezi sinonime terminologice, lexicale, frazeologice și lexico-
frazeologice, de tipul abdomenoscop[ie], laparoscop[ie] și peritoneoscop[ie], abietacee,
abietinee și pinacee, acantifer și acantofor, acetilceluloză și acetoceluloză, aclorhidrie și
anaclorhidrie, acrocefal și oxicefal, adenochistom, adenom polichistic și chistadenom,
adipofibrom și lipofibrom, adipom, lipom și steatom, aerobiont și oxibiont, aerotropism
și anemotropism, afebril și apiretic, afide și afidieni, agroecosistem și ecosistem agricol,
altiplanație și crioplanație, amigdalită și tonsilită, aminobenzen, anilină și fenilamină,
amiotrofie și miatrofie, anabioză și criptobioză, anaglific și anagliptic, anemofil[ie] și
anemogam[ie], aneuploidie și heteroploidie, aneurie și aneuroză, angeită, vasculită și

7
vascularită, anizodont și heterodont, anoxie și hipoxie, antihelmintic și vermifug etc.;
balistocardiografie și cardiobalistografie, barimorfoză și geomorfoză, batracocultură și
ranicultură, benzaldehidă și aldehidă benzoică, biofotogeneză și bioluminescență,
biogeocenoză și ecosistem, biolit și organolit, biopsihologie și psihobiologie, brahicaul și
brevicaul etc.; cactee și cactacee, calculoză și litiază, cancerigen și oncogen, carcinom și
epiteliom; cardiotonic și tonicardiac, cariofilee și cariofilacee, carotenodermie,
ocrodermie și xantoză, cefalalgie, cefalee și cefalodinie, cervicită, colpită și metrită,
coleoptoză, colpoptoză și elitroptoză, colpalgie și colpodinie etc.; dehidrogenază,
dehidrază și transhidrogenază, dermatită și dermită, descrescendo și diminuendo,
devonian și devonic, dializator și dializor, dicromatopsie și dicromazie, digitalină și
digitoxină, dioscoreacee și dioscoree, dolomie și dolomită etc.; echinide și echinoide,
ecografie și ultrasonografie, ecrin și exocrin, ectoblast și ectoderm, electrocorindon și
electrocorund, empatic și empatetic, endemicitate și endemism, endoblast și endoderm,
enterobiază, oxiuriază și oxiuroză, enterogastrită și gastroenterită etc.; felide și feline,
fenat și fenolat, fitofag și plantivor, fitosterină și fitosterol, fitozoar și zoofit, fonematic,
fonemic și fonologic, fosfagen și fosfocreatină, fotofil și heliofil, fototropie, fototropism,
heliotactism și heliotropism, frenicectomie și frenicotomie, fuzit și fuzen, galactogeneză,
galactopoieză și lactogeneză, galvanotaxie, galvanotropism și electrotropism,
ganglioblastom și ganglioneurom, gastralgie și gastrodinie, geogenie și geogonie,
glaciodislocație și glaciotectonică, gonadostimulină și foliculostimulină etc.; helmintoid,
vermiform și vermicular, hematocrit și hematoglobinometru, hematosalpinx și
hematosalpingită, hemiplegie și hemiplexie, hemoragie și hemoree, heterocromozom și
heterozom, heterogrefă și heteroplastie, hidroxil și oxidril, hipalgezie și hipalgie,
hipnoterapie și somnoterapie, histerocel și metrocel, histerom și fibrom uterin,
histeropatie și metropatie, histeroptoză și metroptoză etc.; infravirus și ultravirus,
interstadial și interstadiu, invertază și invertină, izoosmotic și izotonic, izopolimorfie și
izopolimorfism etc.; kaliemie și potasemie, kilobyte și kylooctet; lactacidemie și
lacticemie, lactobioză și lactoză, lactobacil și bacil lactic, lalopatie și logopatie,
lambliază și giardiază, leiocarp și leiofil, leucemie, leucocitemie, leucoză și mieloză,
leucocheratoză, leucoplachie și leucoplazie, leucocitogeneză, leucocitopoieză,
leucogeneză și leucopoieză etc.; macrobian și macrobit, macrocit și megalocit,
macrodontie și megalodontie, macropsie și megalopsie, mamită și mastită, mamectomie
și mastectomie, megaloblast și metrocit, megalopsie și macropsie, megalosplenie și
splenomegalie, melanhidroză și bromhidroză, metapsihologie și parapsihologie,
mezoblast și mezoderm, micofloră și floră micologică, microcitemie și microcitoză,
miosarcom și sarcomiom etc.; nefroangioscleroză şi angioscleroză renală, nefrolit şi
calcul renal, nefrolitiază şi litiază renală, neurodinie şi nevralgie, neurofil şi neurotrop,
neurohipofiză şi posthipofiză, nivocarst şi carst nival etc.; odometru şi podometru,
odontogeneză şi odontogenie, ofidiofobie şi ofiofobie, oftalmalgie şi oftalmodinie,
onichie, onicopatie şi onicoză, onicofagie şi onicotilomanie, ooforectomie şi

8
ovariectomie, ooplasmă şi ovoplasmă, osteocondrită şi osteocondroză, osteodisplazie şi
displazie osoasă, osteodistrofie şi distrofie osoasă etc.; palatoplastie şi uranoplastie,
paraflebită şi periflebită, parasimpaticotonie şi vagotonie, pectină și pectoză, perianal şi
periproctal, periangiocolită şi pericolangită, periartrită şi periartroză, pericimentită şi
periodontită, pericolangită şi periangiocolită, perineostomie şi uretrostomie perineală,
periocular, perioftalmic şi perioptic, paratendinită, paratenonită şi peritenonită etc.;
salicilanilidă şi salifebrină, salicilat şi acid salicilic, salicilină, salicină şi salicozidă,
sinalgie și sinalgezie, strofulus şi prurigo infantil, sucrază şi zaharază, sucroză şi
zaharoză etc.; telecurieterapie și teleradiumterapie, termodispersie și termoliză,
termotactism și termotaxie, tetrahidronaftalină și tetralină, timpanism și timpanită,
trichineloză și trichinoză, trombocitemie și trombocitoză, tubiflore și tubuliflore, tungsten
și wolfram etc.; udometru și pluviometru, valerianee și valerianacee, vermicular și
vermiform, xeroterm și xerotermofil, xerom, xeroftalmie și xeroză, xifodinie, xifoidalgie
etc.); „scurtimea” neologismelor nu se opune în mod particular caracterului sintagmatic al
neonimelor, atâta vreme cât multe dintre dubletele/seriile sinonimice de mai sus arată o
coexistență a formelor scurte cu cele lungi; compunerea savantă, realizată după criterii
standardizate, este, într-adevăr, modalitatea principală de construire a neonimelor în
limbile de cultură, comparativ cu structura derivativă care caracterizează mai degrabă
neologismele (interne și externe); în sfârșit, circulația internațională este valabilă atât în
cazul împrumuturilor neologice propriu-zise, cât și în cel al neonimelor, mai ales dacă
avem în vedere compusele afixoidale actuale, a căror circulație depășește sfera
terminologiilor, devenind cuvinte și structuri morfematice cunoscute unui public instruit
din ce în ce mai larg: bioterorism, ecosistem, ecoturism, miniserie, narcoman,
narcotrafic, neocolonialism, paneuropean, paranormal, telecentru, toxicoman, videoclip,
videoconferință etc.
V. Din punctul de vedere al conținutului, neologismele sunt, ca toate cuvintele
prezente într-o limbă, pasibile de diverse relații semantice. Alături de relația de
sinonimie, prezentată mai sus, ele pot fi antonimice, contribuind, astfel, implicit, la
sistematizarea vocabularului (Moroianu 2008: 5-21), paronimice sau omonimice,
subordonându-se, ca și celelalte, proceselor de confuzie și de reacție la fenomenul
confuziei. Sunt antonime neologice atât dubletele semantice neanalizabile de tipul
aberație vs. normalitate, abjura vs. asuma, abscons vs. evident, absolut vs. relativ,
abstract[iza]nt vs. concret[iza]nt, accentua vs. atenua sau estompa, acronic vs.
temporal, activ vs. pasiv, actual vs. anacronic, adera vs. delimita, detașa sau separa,
admite vs. refuza sau respinge, adorabil vs. odios, adversar vs. aliat sau partener,
afirmație vs. negație, angelic vs. demonic, atenua(nt) vs. agrava(nt), apolinic vs.
dionisiac etc., arhaic vs. neologic etc., cât și dubletele analizabile de tipul abil(itate) vs.
inabil(itate), abiotic vs. biotic, aborigen vs. alogen, absent vs. prezent, accelera vs.
decelera, accesibil(itate) vs. inaccesibil(itate), acord(a)bil vs. dezacord(a)bil, acuza vs.
scuza, aderent vs. inaderent sau nonaderent, adipsie vs. polidipsie, aerob vs. anaerob,

9
agorafob(ie) vs. claustrofob(ie), agrea vs. dezagrea, alocronic vs. sincronic, alogen vs.
indigen, alohton vs. autohton, alopatie vs. homeopatie, altruist vs. egoist, amic vs.
inamic, antebelic vs. postbelic, antecedent vs. succedent, anterior(itate) vs.
posterior(itate), antipatic vs. simpatic, antum vs. postum, apariție vs. dispariție,
ascendent vs. descendent, asentiment vs. disentiment, asonant vs. disonant, atașa vs.
detașa, atrage vs. distrage etc. Intră în relație de paronimie dubletele neologice abjura și
adjura, acmee și acnee, afazie și afrazie, altitudinal și altitudinar, aluzie și iluzie,
amenda și emenda, amporta și importa, androgen și androgin, angrena și antrena,
antinomie și antonimie, anual și anuar, apostrof și apostrofă, arbitral și arbitrar, artrită
și arterită, auricul și auriculă, ax și axă etc., dintre care unele formează chiar dublete
etimologice, reprezentând adaptarea morfologică ezitantă a unui etimon extern (vezi
apostrof și apostrofă, auricul și auriculă, ax și axă, la care se pot adăuga și dubletele
etimologice paronimice cabriolet și cabrioletă, fascicul și fasciculă, folicul și foliculă,
grup și grupă, pendul și pendulă, program și programă etc.). Un caracter particular îl au
omonimele neologice, atât cele arbitrare sau nemotivate, în genere totale, cât, mai ales,
cele motivate, rezultate pe cale internă din specializarea semantică a oscilațiilor
fonomorfologice ale împrumuturilor. Fac parte din această a doua categorie substantivele
diferite ca gen (vezi bas1, bași s.m. „basist, instrument” și bas2, basuri s.n. „voce joasă”,
calcul1, calculi s.m. „piatră la rinichi” și calcul2, calcule s.n. „socoteală”, heliotrop1,
heliotropi s.m. „nume de plantă aromatică” și heliotrop2, heliotropuri s.n. „varietate de
calcedonie”, sconcs1, sconcși s.m. „animal carnivor înrudit cu dihorul” și sconcs2,
sconcsuri „blana acestui animal”, stoper1, stoperi s.m. „fundaș (la fotbal)” și stoper2,
stopere s.n. „ceasornic de precizie care înregistrează minutele, secundele şi zecimile,
uneori şi sutimile de secundă, având şi o scară de viteze” etc.), verbele conjugate cu sau
fără sufix (vezi acorda1, acordă [ajutor] și acorda2, acordează [un instrument muzical],
contracta1, contractă [„micșorează”] și contracta2, contractează [„încheie un contract;
dobândește ceva”], ordona1, ordonă [„dă ordine”] și ordona2, ordonează [„face ordine”],
raporta1, raportă [„aduce beneficii”] și raporta2, raportează [„face un raport”], reflecta1,
reflectă [„răsfrânge razele de lumină”] și reflecta2, reflectează [„meditează, cugetă”]
etc.). Trecerea de la polisemie la omonimie internă parțială reprezintă unul dintre
argumentele cele mai importante ale adaptării împrumuturilor neologice și ale încadrării
lor totale, indiferent de origine, în lexicul românesc. Alături de acestea, sunt de amintit
omonimele externe motivate etimologic, respectiv împrumuturile lexicale din etimoane
diferite ale aceleiași limbi sau din limbi diferite și care au, în română, forme identice și
sensuri mai mult sau mai puțin diferite: boxer1 s.m. „chiloți bărbătești” (din engl. boxer
[shorts]) și boxer2 s.m. „rașă de câine” (din germ. Boxer < engl. boxer), debita1 vb. „a
vinde marfă cu amănuntul; (fig). a spune ceva (neînsemnat, plictisitor); a recita; a tăia un
material în bucăţi, cu formele si dimensiunile adecvate pentru folosirea sau prelucrarea
lui ulterioară” (din fr. débiter1) și debita2 vb. „a înregistra în contul unei persoane, al unei
întreprinderi etc. mărfurile care i-au fost predate sau sumele de bani care i-au fost plătite”

10
(din fr. débiter2 < débiter1), decan1 s.m. „regiune a cerului care face parte din semnele
zodiacului” (din fr. décan, lat. decanus) și decan2 s.m. „(ant.) decurion; persoana cea mai
în vârstă sau cu vechimea cea mai mare dintr-un anumit corp constituit; membru al
corpului profesoral universitar care deţine conducerea unei facultăţi” (din lat. decanus,
germ. Dekan), diligenţă1 s.f. „poştalion” (din fr. [carrosse de] diligence) și diligenţă2 s.f.
(livr.) „sârguinţă; zel, promptitudine” (din lat. diligentia, fr. diligence), magazin1 s.n.
„întreprindere comercială…” (din fr. magasin) și magazin2 s.n. „revistă periodică
ilustrată” (din fr. magasine < engl. magazine < fr. magasin), marchiză1 s.f. „soţie sau
fiică de marchiz” (din fr. marquise1 s.f. < marquis) și marchiză2 s.f. „construcție
complementară ornamentală” (din fr. marquise2 s.f. < marquise1), morgă1 s.f. “atitudine
disprețuitoare, aroganță” (din fr. morgue1) și morgă2 s.f. „clădire unde se depun
cadavrele” (din fr. morgue1 < morgue2) etc.
VI. Toate limbile de cultură și de civilizație au un interes particular pentru studiul
neologismelor, atât al celor proprii (interne), cât și al celor împrumutate recent (externe)
sau al celor internaționale (greco-latine, pe de o parte, și vai, engleze/americane, pe de
altă parte). Pentru lingvistica franceză, este de consultat Observatoire des néologismes du
français contemporain (http://www.eila.univ-paris-diderot.fr/recherche/neologie/index),
cu 50 de pagini de bibliografie asupra neologiei, realizată de J.F. Sablayrolles; pentru
limba italiană, sunt de consultat site-urile http://www.accademiadellacrusca.it/it/lingua-
italiana/parole-nuove și http://www.iliesi.cnr.it/ONLI/intro.shtml, ultimul sub titlul
generic Osservatorio neologico della lingua italiana, „constituit pe baza excerptării
principalelor cotidiane naționale și a multora cu difuzare locală, care permit să se verifice
îmbogățirea continuă și, în consecință, să se reconstituie evoluția constantă a
vocabularului din ultimul deceniu al secolului al XX-lea și până astăzi. Sunt cuprinse
creațiile interne, cuvintele internaționale, împrumuturile, terminologiile și unele
neologisme de autor, în funcție de frecvența și de difuzarea lor la nivelul uzului curent,
mai ales în forma lor scrisă”3; pentru limba spaniolă, vezi Observatori de Neologia
(OBNEO), centru de cercetare creat în 1988 de M. Teresa Cabré de la Universitatea
Pompeu Fabra din Barcelona (http://www.iula.upf.edu/obneo/obpreses.htm), în
colaborare cu Institut Universitari de Lingüística Aplicada (IULA), unde prin neologism
se înțelege, în general, „orice unitate lexicală nouă care se formează prin resursele proprii
ale limbii sau care este împrumutată dintr-o altă limbă” și, în particular, „orice unitate

3
„La banca dati dell’osservatorio neologico della lingua italiana è costituita sulla base dello spoglio dei
principali quotidiani nazionali, e anche di molti a diffusione locale, che permettono di verificare il continuo
arrichimento, e quindi di ricostruire la costante evoluzione, del lessico italiano dagli anni Novanta del XX
secolo a oggi. Vi sono comprese formazioni di nuovo conio e derivate, internazionalismi, forestierismi,
tecnicismi e alcuni neologismi d’autore, in considerazione dell’opera di diffusione e di influenza esercitata
dai quotidiani nella lingua d’uso, soprattutto nella loro veste di fonte scritta”. A se vedea, la aceeași adresă,
lista principalelor dicționare italiene de neologisme.

11
lexicală care nu apare [atesată] într-un corpus lexicografic dat”4; pentru limba engleză,
este de consultat baza de date care conține neologisme din texte de interes public de largă
difuziune începând din 1994 (http://rdues.bcu.ac.uk/neologisms.shtml), realizată sub
egida Universității din Birmingham, Marea Britanie, sau site-ul american
http://neologia.org/html/neologism_sites.html, care cuprinde o listă impresionantă de site-
uri referitoare la diverse probleme ale neologiei actuale; pentru limba germană, vezi
dicționarul online dedicat neologismelor din variate domenii ale vieții actuale
(http://www.fremdwort.de) etc. În ceea ce privește limba română, printre rarele
organisme, colective sau asociații de care se ocupă (în mod implicit) de neologisme este
TermRom (Asociația Română de Terminologie), care are însă ca principale și declarate
obiective „stabilirea, dezvoltarea și standardizarea terminologiei științifice și tehnice”,
„întocmirea unor glosare și dicționare terminologice mono-, bi- și multilingve, crearea
unei bănci de date terminologice” și „colaborarea cu rețelele terminologice
internaționale” (http://www.termrom.org.ro)5. Dintre dicționarele românești de
neologisme, numite ca atare și concepute în sensul larg și tradițional al termenului, sunt
de citat atât cunoscutele DN-uri (1961, 1966, 1978, 1986) ale lui Florin Marcu și
Constant Maneca, continuate de Florin Marcu în ediții succesive (NDN 1997 și MDN
2000-2013, ultimul cu titlul Dicționar actualizat de neologisme), cât și Dicționar esențial
de neologisme al limbii române (DEN), de Monica Busuioc, Maria Păun și Zizi
Ștefănescu-Goangă (2009). Alături de acestea, are o poziție aparte Dicționarul de cuvinte
recente al Floricăi Dimitrescu (1982, 1997 și 2013), ultima ediție beneficiind de
contribuția lui Alexandru Ciolan și Coman Lupu, pe de o parte prin asumarea și lansarea
unui concept nou și util în lexicografia românească, anume cuvinte recente și, pe de altă
parte, prin efortul autoarei/autorilor de a arăta, de la o ediție la alta, dinamica lexicală și
frazeologică a limbii noastre: cuvinte noi, colocații noi, sintagme și expresii noi, sensuri
noi, contexte noi, unele extrase din limbaje și domenii nou constituite etc. În esență,
preocupările pentru cuvintele nou apărute în limba română au mai mult caracter
lexicografic și lexicologic, pe de o parte, prin realizarea de dicționare, numeroase și
diverse, mai mult sau mai puțin reușite, generale sau speciale, și, pe de altă parte, prin
publicarea de cărți și articole dedicate modernizării limbii române actuale. Din păcate, nu
știu să existe la noi încă un organism universitar sau academic care să monitorizeze la zi
cuvintele recente și foarte recente din limba română, preocupare absolut necesară pentru
observarea schimbărilor calitative, cantitative și normative survenite în ultimele decenii.
Există, în acest sens, unele preocupări și proiecte, printre care acela al colegilor de la
Departamentul de lexicografie din cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan –
4
Vezi Bernal, Brumme 2010: 9: „En general, se entiende por neologismo cualquier unidad léxica nueva
que se haya formada con los recursos proprios de la lengua o que se tome prestada de otra lengua” sau
„cualquier unidad léxica nueva que no aparezaca en el corpus lexicográfico de exclusión”.
5
De amintit aici și componenta românească a proiectului NEOROM, pentru a cărui activitate vezi Ana
Maria Barbu, Monitoring Neologisms in Newspapers within the NEOROM Project, în „Memoirs of the
Scientific Sections of the Romanian Academy”, Tome XXXIV, 2011, 17 pagini, consultat la adresa
http://mss.academiaromana-is.ro/mem_sc_st_2011/01_MSS_AMBarbu-Monitoring.pdf .

12
Alexandru Rosetti” din București al Academiei Române de a face o variantă online a
DEX-ului actualizabilă cu un număr de cuvinte noi pe an, ceea ce ar putea fi un bun
început. Sper ca preocupările din ce în ce mai numeroase pentru diversele terminologii
literare, subiecte de doctorat și prilejuri de mese rotunde, simpozioane etc. să determine
inclusiv un mai mare interes pentru modificările lexico-frazeologice existente la nivelul
limbii române literare în ansamblul ei.
VII. În concluzie, problema neologismului românesc nu diferă fundamental de cea
a neologimelor din celelalte limbi de cultură și de civilizație. Fiecare limbă își are, în
proporții mai mari sau mai mici, propriile latinisme, franțuzisme, englezisme, italienisme,
germanisme, rusisme, spaniolisme sau exotisme… Fiecare limbă își are propriul său
bagaj de cultisme lexicale sau frazeologice care, treptat, ajunge să devină unul singur
pentru toate, mai ales când este vorba de expresiile clasice grecești și latinești. Sunt
acestea neologice? Pentru alte limbi, se poate discuta, iar opțiunea este mai degrabă
convențională. Pentru limba română, ele sunt cultisme și, în mod particular, neologisme
pentru că, în primul rând, au pătruns în limbă începând cu epoca modernă și, în al doilea
rând, sunt cunoscute și folosite de către vorbitori educați etc. Sunt elementele de
compunere savantă neologisme, în ciuda relativei lor vechimi în limbă? Fără îndoială,
atâta vreme cât reprezintă încă, atât la noi, cât și în alte limbi, componente ale termenilor
din variatele domenii ale științei și au, majoritatea, caracter internațional. Este un fapt
cunoscut că termenii științifici actuali sunt, de multe ori, construiți pe baza termenilor
consacrați, din aceeași sferă semantică, fiind prioritare caracterul internațional și motivat
al unităților lexicale specializate. Este o contradicție în termeni sintagma de neologisme
învechite? Nu, atâta vreme cât societatea și, odată cu ea, limba evoluează… Noutatea
neologismelor variază în funcție de epoca la care ne raportăm. Istoria neologismului
românesc se identifică, după opinia noastră, cu istoria limbii române literare moderne,
care are aproximativ două secole și jumătate și care a cunoscut influențe simultane sau
succesive din partea principalelor limbi de cultură europene. Împrumuturile neologice au
cunoscut, în mod firesc, variații de adaptare, explicabile prin particularitățile de
pronunțare din limbile de origine, vezi ab(s)ţes pentru abces, achefal pentru acefal,
antropologhie pentru antropologie, apogheu pentru apogeu, biţeps pentru biceps,
cardialghie pentru cardialgie, (h)idrochefal pentru hidrocefal, ţeleritate pentru celeritate,
ţelular pentru celular etc., după neogreacă, germană, eventual după rusă sau maghiară,
academisian, acsent, anjiolog(h)ie, esajera, magnifisent, matematisian, pasajer,
patrisian, resiproc, trajedie, trajic etc., după moda pronunțării franțuzești a acelorași
grupuri consonantice, ectar pentru hectar, ectogram pentru hectogram, elioscop pentru
helioscop, exaedru pentru hexaedru etc., în funcție de pronunțarea după franceză,
reproducerea grafică după italiană sau adaptarea după neogreacă, diversele adaptări prin
românizare, efemere atunci când nu se subordonau unor structuri autohtone viabile, dar
rezistente și foarte prolifice atunci când completau formal și semantic cuvinte cunoscute
și frecvent folosite, variantele în –iune, -ione și –ionă, după franceză, italiană și, eventual,

13
germană, comparativ cu cele în –ie, după latină, sprijinite de modelul popular, variantele
în –anție, –enție și –ință, după latină, polonă, rusă sau maghiară, pentru cele actuale în –
anță, -ență, românizate moderat, în spiritul limbii, după italiană și franceză, aptitudă
pentru aptitudine, atitudă pentru atitudine, beatitudă pentru beatitudine, desuetudă pentru
desuetudine, ingratitudă pentru ingratitudine, promptitudă pentru promptitudine,
rectitudă pentru rectitudine, servitudă pentru servitudine, similitudă pentru similitudine,
solicitudă pentru solicitudine, solitudă pentru solitudine etc., după etimoanele directe din
franceză, de multe ori în alternanță cu cele (devenite) literare, după latină, eventual
italiană etc. (Ursu, Ursu 2004). După cum se poate observa, ezitările de adaptare erau cu
mult mai accentuate în perioada de început a limbii literare moderne, când împrumuturile
fie respectau prioritar modelele etimologice directe, fie erau supuse unor încercări forțate
de românizare, în lipsa unui fond lexical modern pe care ele însele erau menite să îl
alcătuiască, în lipsa unei unități a limbii literare (pe cale de realizare după aproape un
secol și jumătate), în lipsa unor norme unitare și, nu în ultimul rând, din cauza unor
influențe externe diferite ca pondere în cele trei provincii românești. Ceea ce se petrecea
la granița dintre secolele al XVIII și al XIX-lea este diferit, din punctul de vedere al
relației limbii române și al promotorilor ei culturali, cu ceea ce s-a petrecut la granița
dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, când societatea românească s-a apropiat, prin
limbă, cultură și civilizație, de gradul de evoluție a unor țări ca Franța, Anglia, Germania
sau Italia: stabilitatea socială, unitatea națională și modernitatea instituțională au
determinat îmbogățirea limbii noastre cu împrumuturi din principalele limbi de cultură
europene, care s-au așezat peste fondul lexico-frazeologic deja constituit și care s-au
supus unor reguli și norme de adaptare mai unitare, care țineau cont deja de existența unei
limbi cu propria ei individualitate (Iordan 1947: 459-464). Prin integrarea culturii române
în circuitul european, cuvintele noi s-au stabilizat din punct de vedere formal și s-au
integrat limbii literare, astfel încât se poate vorbi, fără false rețineri, din perspectiva
limbii literare de astăzi, de variante învechite și de variante actuale ale neologismelor.
Bogata listă de neologisme „notate mai mult la întâmplare” de Iorgu Iordan (ibid.: 472-
476) arată cum împrumuturile lexicale (generale sau terminologice) din prima jumătate a
secolului trecut au forme identice sau aproape identice cu cele din limba actuală,
„cazurile speciale” fiind mai degrabă modificări semantice analogice sau confuzii
paronimice. Astăzi, împrumuturile neologice ajung să fie normate într-un timp relativ
scurt, după firești oscilații ce țin de apartenența lor stilistică, de gradul de cunoaștere și de
utilizare etc. Structura fonomorfologică a limbii noastre are capacitatea de a le oferi
soluții relativ simple de integrare formală: preluare etimologică (totală sau parțială) și
adaptare morfologică, adaptare fonetică (totală sau aproximativă) și adaptare morfologică
sau, în sfârșit, soluții hibride mai mult sau mai puțin fericite (Stoichițoiu-Ichim 2001: 83-
117, Stoichițoiu-Ichim 20062). În timp, uzul curent al limbii literare poate menține
varianta etimologică sau o poate apropia de varianta fonetică, iar norma literară
gestionează, atât cât este posibil, norma lingvistică. O „frână” în calea autohtonizării

14
cuvintelor recente este reprezentată chiar de caracterul lor internațional, care presupune,
funcțional și emfatic, menținerea lor sub o formă cât mai apropiată de cea a etimonului.
„Concurența” dintre limbile considerate mari și care încearcă să-și impună propriile
contribuții reprezintă pentru o limbă ca a noastră posibilitatea unei duble îmbogățiri, de
pe poziția înțeleaptă și compensatorie a celui care câștigă când doi „se ceartă”. Adevărul
este că în epoca informației simultane și a globalizării lingvistice, cuvintele recente sunt o
normalitate, iar „neologismele” un deziderat. Criteriul cel mai important trebuie să fie, în
ultimă instanță, apartenența lor la acel fond lexico-frazeologic care arată nivelul de
cultură și de civilizație la care a reușit să ajungă o limbă în relațiile ei cu sine și cu alte
limbi. Ca urmare, propunem următoarea schemă, care ține cont, în măsura posibilului, de
perspectiva sincronică sau diacronică asupra fenomenului, de caracterul evolutiv al limbii
și de nivelul stilistic și cultural în care se încadrează cuvintele discutate:
CUVINTE NOI - populare sau culte, indiferent de origine sau de apartenență
stilistică, de regulă referențiale) [perspectivă sincronică], dintre care cele culte, pătrunse
în epoca modernă și devenite literare, preponderent latino-romanice și, eventual,
regăsibile în alte limbi de cultură și de civilizație, sunt considerabile
NEOLOGISME care, din punct de vedere cronologic, se subclasifică, la rândul
lor, în neologisme
- învechite (cultisme, dependente socioistoric): cuvinte sau variante
[perspectivă diacronică],
- moderne (literare standard, terminologice, dependente de vârstă, mode etc.) și
- recente (circumscrise ultimei etape de evoluție a limbii, delimitabilă în
funcție de evenimente extralingvistice: pentru limba română, având ca limită a
quo anul 1990) [perspectivă sincronică].

Bibliografie

Adamo, della Vale 2008: Giovani Adamo și Valeria della Vale (a cura di…), Neologismi.
Parole nuove dai giornali, Roma, Treccani.

Barbu 2011: Ana Maria Barbu, Monitoring Neologisms in Newspapers within the
NEOROM Project, în „Memoirs of the Scientific Sections of the Romanian Academy”,
Tome XXXIV (consultat online).

Bălan-Mihailovici 2005: Aurelia Bălan-Mihailovici, Neologia și structura neonimelor, în

„Studii și cercetări lingvistice”, LVI, nr. 1-2, LVI (Actele colocviului internațional
„Tratamentul neologismelor în limba română în mileniul III, București, 23-24 septembrie
2004), p. 23-29.

15
Bernal, Brumme 2010: Elisenda Bernal și Jenny Brumme, Panorámica del estudio de la
neología en catalán, în vol. „Las lenguas románicas y la neología”, editor Coman Lupu,
București, Editura Universității din București.

DELI 1999: Dizionario etimologico della lingua italiana, di Manlio Cortelazzo e Paolo
Zolli. Seconda edizione in volume unico, a cura di Manlio Cortelazzo e Michele A.
Cortelazzo, Bologna, Zanichelli.

DHLF 1995: Dictionnaire historique de la langue française, sous la direction de Alain

Rey, Paris, Le Robert.

Dimitrescu 2013: Florica Dimitrescu (coord.), Alexandru Ciolan și Coman Lupu,

Dicționar de cuvinte recente, ediția a III-a, București, Editura Logos (DCR3).

Gilbert 1976: Louis Guilbert, La créativité lexicale, Paris, Librairie Larousse.

Hristea 1997: Theodor Hristea, Tipuri de neologisme în limba română, în „Convorbiri

didactice”, nr. 25, p. 10 – 16 (partea I) şi nr. 26, p. 3 – 10 (partea a II-a).

Hristea 2004: Theodor Hristea, Conceptul de neologism în lingvistica românească, în vol.

Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan),
București, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 23 – 35.

Iordan 1947: Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”,

București, ediția a II-a, Editura Socec & Co., S.A.R. (Ediția I, 1943).

Lupu 1999: Coman Lupu, Lexicografia românească în procesul de occidentalizare

latino-romanică a limbii române moderne (1780-1860), București, Editura Logos.

Moroianu 2008: Cristian Moroianu, Dicționar etimologic de antonime neologice,

București, Editura Universității din București.

Negulici 1848: I. D. Negulici, Vocabular român de toate vorbele străbune, reprimite

până acum în limba română, și de toate cele care sunt a se mai primi de-acum înainte, și
mai ales în științe, București, Tipografia Colegiului.

Niculescu 1978: Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile

romanice. II., Contribuţii socioculturale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

16
Protopopescu, Popescu 1862: E. Protopopescu și V. Popescu, Nou dicționar portativ de
toate zicerile radicale și streine reintroduse și introduse în limbă, cuprinzând și termeni
științifici și literari, vol. I, București, Tipografia lui Toma Teodorescu.

Pușcariu 1937 : Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, traduites du roumain à

l’occasion du soixantième anniversaire de l’auteur, Cluj – Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1937, cap. Au sujet des néologismes, p. 406 – 428.

Pușcariu 1940: Sextil Pușcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, Editura
pentru literatură şi artă “Regele Carol II”, p. 364 – 415.

Stamati 1851 : D. Stamati, Dicționar românesc de cuvinte tehnice și altele greu de

înțeles, București, Tipografia Buciumului Român.

Stanciu-Istrate 2006 : Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română (cu

specială referire la scrieri beletristice din secolul al XIX-lea), București, Editura
Academiei Române.

Stoichițoiu-Ichim 2001: Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale:

dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, Editura All Internaţional.

Stoichițoiu-Ichim 20061: Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Creativitatea lexicală în româna

actuală, București, Editura Universității din București.

Stoichițoiu-Ichim 20062: Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Aspecte ale influenței engleze în

româna actuală, București, Editura Universității din București.

Trifan 2010: Elena Trifan, Formarea cuvintelor în publicistica actuală – Derivarea –

perioada 1990-2001, Cluj-Napoca, Editura Digital Data.

Ursu, Ursu 2004: N.A. Ursu și Despina Ursu, Împrumutul lexical în procesul
modernizării limbii române literare. I. Studiu lingvistic și de istorie culturală, Iași, Editura
Cronica.

Zafiu 2010: Rodica Zafiu, 101 cuvinte argotice, Colecția Viața cuvintelor, București,
Editura Humanitas.

Bibliografie online:

http://www.eila.univ-paris-diderot.fr/recherche/neologie/index

17
http://www.accademiadellacrusca.it/it/lingua-italiana/parole-nuove

http://www.iliesi.cnr.it/ONLI/intro.shtml

http://www.iula.upf.edu/obneo/obpreses.htm

http://rdues.bcu.ac.uk/neologisms.shtml

http://neologia.org/html/neologism_sites.html

http://www.fremdwort.de

http://www.termrom.org.ro

http://mss.academiaromana-is.ro/mem_sc_st_2011/01_MSS_AMBarbu-Monitoring.pdf

http://www.cnrtl.fr

18