UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Lector univ. dr. BUTCULESCU CLAUDIU
STUDENT:
 BUCUREŞTI – 2013
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

DREPTUL CIVIL.
ABUZUL DE DREPT

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Lector univ. dr. BUTCULESCU CLAUDIU
STUDENT:

1
BRAŞOV – 2013

2
 CUPRINS

INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. DREPTUL CIVIL – CONSIDERAŢII GENERALE. 6
1.1. Noţiunea dreptului civil român. 6
1.2. Rolul dreptului civil. 7
1.3. Principiile dreptului civil. 7
1.3.1. Categorii de principii ale dreptului civil. 7
1.3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil. 8
1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept. 10
1.4.1. Criteriile delimitării dreptului civil. 10
1.4.2. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil. 11
CAPITOLUL II. ABUZUL DE DREPT. CARACTERISTICI ŞI TENDINŢE 15
2.1. Teoria subiectivă şi definiţia abuzului de drept. 15
2.2. Solidarismul contractual şi abuzul de drept. 16
2.3. Abuzul de drept în sistemul de drept român. 20
2.4. Spre un alt fundament al abuzului de drept. 22
2.5. Abuzul de drept în Noul Cod Civil. 27
CAPITOLUL III. TEORIA CONTEMPORANĂ A ABUZULUI DE DREPT. 32
3.1. Reglementarea abuzului de drept. 32
3.2. Noţiunea abuzului de drept în dreptul civil. 33
3.2.1. Principiile exercitării dreptului subiectiv. 33
3.3. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu nesocotirea legii şi a moralei. 33
3.4. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credinţă. 35
3.5. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu depăşirea limitelor sale. 38
3.6. Exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru
care a fost recunoscut. 39
CONCLUZII 42
BIBLIOGRAFIE 45

3
 INTRODUCERE
Dreptul apare odată cu statul, ca produs al aceleaşi dezvoltări sociale.
Existenţa statului în epoca modernă se afirmă în corelarea sa cu existenţa dreptului
prin toate cele trei funcţii ale sale.
Astfel, dreptul ca noţiune cu caracter general, ar putea fi definit ca fiind ansamblul de
norme sau reguli de conduită, instituite sau sancţionate de către stat în cadrul funcţiei
legislative şi a căror aplicare sau respectare este asigurată prin exercitarea funcţiilor sale:
administrativă şi judecătorească.
În afară de accepţiunea generală, noţiunea de drept mai are şi alte accepţiuni şi anume:
 de drept în sens subiectiv; acest sens are în vedere prerogativele recunoscute
persoanelor fizice sau juridice în cadrul conţinutului raporturilor juridice, civile sau de
altă natură, care se stabilesc între ele; de exemplu: dreptul de proprietate, dreptul de
taxe şi impozite;
 de drept în sens de grupare a normelor juridice, în funcţie de specificul lor;
 de drept în sens naţional. În societăţile moderne, dreptul obiectiv reglementează
aceleaşi relaţii sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, dar aceste reglementări
diferă de la stat la stat, de aici rezultând caracterul naţional al dreptului.1
Teoria generală a dreptului reprezintă o vedere unitară şi esenţială asupra
permanenţelor dreptului care studiază conceptele, categoriile, principiile şi noţiunile de bază
ale acestuia. Schimbările radicale în plan politic şi economico-social din România au generat
şi ample modificări ale sistemului juridic iar cercetarea fenomenului juridic a impus
reconsiderarea fundamentelor conceptuale în funcţie dedatele furnizate de ştiinţele juridice de
ramură şi de ştiinţele juridice istorice. Teoria dreptului, abordând regularităţile fenomenului
juridic în complexitatea sa, nu poate ignora analiza structurală a acestui fenomen, modalităţile
sale de exprimare particulară, care se regăsesc apoi în construcţiile pe care le realizează. În
contextul sus descris, lucrarea de faţa îşi propune să analizeze abuzul de drept ca pe un
concept specific teoriei generale a dreptului, care subsumează trăsăturile particulare ale
abuzului de drept din fiecare ramură de drept (civil, administrativ, de dreptul muncii, de drept
procesual, etc.).
Legislaţia noastră civilă nu reglementează abuzul de drept, iar potrivit unui vechi
adagiu, cel care exercită un drept al său nu poate vătăma pe altul. Aceasta ar însemna că
drepturile subiective pot fi exercitate discreţionar de către titularul lor fără nici o îngrădire. S-
a observat că, uneori, este posibil ca exercitarea unui drept de către titularul său să cauzeze

1
Mirela Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, Editura „Trei”, 1997, p. 81 - 98

4
altuia anumite inconveniente sau chiar prejudicii materiale ori morale. Doctrina a elaborat
teoria abuzului de drept, iar jurisprudenţa a făcut câteva aplicaţii ale acesteia.
Pentru a fundamenta legal teoria abuzului de drept trebuie avute în vedere două
dispoziţii legale şi anume:
 dispoziţiile articolului 54 din Constituţia României: „Drepturile şi libertăţile trebuie
exercitate cu bună-credinţă astfel încât să nu se încalce drepturile şi libertăţile altora”;
 dispoziţiile Decretului 31/1954, articolele 1 şi 3: „Drepturile civile ale persoanelor
fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale materiale şi
culturale ale acestora”, „Drepturile civile pot fi exercitate doar potrivit cu scopul lor
economic şi social”.
Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv cu rea-credinţă şi contrar
scopului său economic şi social, exercitare care este de natură să cauzeze unei alte persoane
un inconvenient sau un prejudiciu.
Prin rezultatul său, abuzul de drept se manifestă ca o faptă ilicită şi ca urmare, el
trebuie sanctionat. Doctrinar şi jurisprudential s-au promovat urmatoarele moduri de
sancţionare a abuzului de drept:
 refuzul organului jurisdicţional de a acorda ocrotire dreptului exercitat abuziv, în
situaţia în care persoana care se face vinovată de exercitarea abuzivă a dreptului este
aceea care se adresează organului jurisdicţional;
 interzicerea exercitării pe mai departe a dreptului care a fost exercitat abuziv;
 obligaţia la plata de daune materiale sau morale a celui ce şi-a exercitat abuziv dreptul,
atunci când rezultatul acestui exerciţiu s-a concretizat într-o daună materială sau
morală.
Actualitatea temei alese este dată de tendinţa de generalizare a abuzului de drept
determinată de instabilitatea legislativă şi reinterpretarea bunei credinţe în conduita juridică a
subiectelor de drept. Abuzul de drept este o prezenţă constantă în mai toate domeniile vieţii
noastre juridice. Acesta se practică, virtuos sau primitiv, funcţie de titularul concret al
dreptului subiectiv.
Constatăm o tendinţă generală spre abuz de drept. Simţul moral al participantului la
raportul juridic, indiferent de calificarea acestuia, nu mai este perceput ca o virtute decât în
medii restrânse şi exclusiviste, iar declararea expresă a anumitor valori pare adesea un semn al
inadaptării. Se abuzează metodic, interesul direct al titularului dreptului subiectiv justificând
orice tip de conduită, iar „vinovatul” nu mai are nici un fel de probleme de conştiinţă, el
acţionează aşa cum o fac mulţi alţii. Astfel, abuzul generalizat neutralizează vinovăţia
individuală. Plecând de la ideea că „logica impune concluzia ştiinţifică potrivit căreia nici un

5
stat nu deţine monopolul unui drept veritabil, că pretutindeni dreptul pozitiv conţine şi
produce nedreptul pe care numai destinatarii concreţi îl pot evalua”2, apreciem că abuzul de
drept poate fi nu numai rezultatul exercitării cu rea-credinţă a drepturilor subiective ci şi,
uneori, o formă de protest a titularilor de drept faţă de modul în care acesta a fost recunoscut.
Importanţa abordării abuzului de drept din perspectiva teoriei generale a dreptului este dată
atât de faptul că oferă o vedere generală asupra abuzului de drept cât şi de marcarea
elementelor distincte, speciale, ale abuzului de drept din diferite ramuri.
În cadrul raporturilor sociale drepturile subiective sunt atât mijloace juridice de
limitare a comportamentului celorlalţi faţă de titularii lor, cât şi limite ale comportamentului
titularilor de drepturi subiective faţă de ceilalţi. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv reprezintă
atât temeiul juridiceşte garantat de a cere altora un anumit comportament, cât şi măsura
propriei conduite3.
Abaterea dreptului de la raţiunea sa intrinsecă, exprimată în scopul pentru care el a
fost recunoscut şi garantat, ori, astfel spus, întrebuinţarea dreptului în cu totul alte scopuri
decât cele avute în vedere prin norma juridică ce-i stă la bază, scopuri considerate ca fiind
incompatibile cu interesul obştesc şi exigenţele normelor de convieţuire socială, semnifică nu
uzul, ci abuzul de drept, trecerea exerciţiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea lui
de sub protecţia juridică şi expunerea sa sancţionării4.
Prin urmare fenomenul desemnat prin conceptul de abuz de drept nu semnifică
existenţa abuzivă a dreptului, dreptul în sine neputând fi abuziv, ci în exercitarea lui abuzivă
sau neexercitarea lui. Astfel prin deturnarea dreptului de la finalitatea social – economică
pentru care el a fost constituit şi garantat se cauzează un prejudiciu material sau moral, ori se
poate cauza un astfel de prejudiciu.
Pentru a fi însă în prezenţa unei exercitări abuzive a dreptului trebuie să se reţină nu
doar deturnarea în sine a dreptului ci şi vinovăţia în săvârşirea faptei de deturnare.

2
Mihai G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, Bucureşti, 2005
3
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Cluj -Napoca, 1988, pagina 53
4
Ibidem, pagina 54

6
 CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL – CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. Noţiunea dreptului civil român.
Se poate realiza o diviziune a dreptului după criteriul intereselor avute, astfel, în
cazurile în care se au în vedere interese generale, putem vorbi despre dreptul public, iar în
cazurile în care se au în vedere interese particulare, ne aflăm în prezenţa dreptului privat.
În cazul în care la raporturile juridice participă statul, ne aflăm în prezenţa dreptului
public.
Componente ale dreptului public sunt dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul
penal, dreptul procesual-penal, dreptul constituţional, etc.
Dacă raporturile juridice se stabilesc între particulari, persoanele fizice şi juridice, pe
bază de egalitate în drepturi, chiar dacă participă şi statul, ne aflăm în prezenţa dreptului
privat. Din dreptul privat face parte şi dreptul civil.
Definim dreptul civil român ca acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale
şi nepatrimoniale, stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, aflate pe poziţii de
egalitate juridică5.
Din definiţia dată dreptului civil, putem desprinde şi analiza elementele esenţiale ale
reglementării sale astfel:
 dreptul civil este format din grupări de norme care reglementează aspecte comune sau
apropiate unele de altele, grupări ce se numesc instituţii juridice; astfel putem vorbi
despre: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele
dreptului civil, drepturile reale principale, obligaţiile civile, contactele civile speciale,
dreptul de proprietate intelectuală, succesiuni;
 dreptul civil se încadrează şi aparţine dreptului unitar al ţării noastre, astfel putem
concluziona că dreptul civil prezintă aceleaşi trăsături esenţiale pe care le are dreptul
naţional român din care face parte;
 în ceea ce priveşte obiectul reglementării propriu-zise, reţinem că este format de două
mari categorii de raporturi juridice: patrimoniale şi nepatrimoniale;
Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani, adică pecuniar
(ex. raportul născut din contractul de vânzare-cumpărare).
Este nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani, de exemplu
raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume6.

5
Ghe. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a V-a, revăzută
şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Şansa, 1998, p. 31.
6
Ibidem, p. 31

7
 După felul drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile juridice
patrimoniale se împart în: raporturi juridice civile reale şi raporturi juridice civile
obligaţionale.
Raporturile juridice civile nepatrimoniale se împart după cum urmează:
 raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, raporturi care
au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale, de exemplu: dreptul la viaţă,
sănătate;
 raporturi de identificare; aceste raporturi conţin drepturi prin care se individualizează
subiectele de drept civil. De exemplu: dreptul la nume, denumire, domiciliu, reşedinţă
etc.;
 raporturi generate de creaţia intelectuală, raporturi care au în conţinutul lor drepturi
nepatrimoniale care izvorăsc dintr-o operă ştiinţifică, literară, artistică sau invenţie (de
exemplu: dreptul la paternitatea operei).
După felul subiectelor se disting trei categorii de raporturi juridice civile:
 raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice;
 raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane juridice;
 raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice;
În ceea ce priveşte subiectele raporturilor de drept civil, acestea sunt persoanele fizice
şi persoanele juridice. Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesară o calitate specială,
fiind suficientă aceea de fiinţă umană, persoană fizică, sau aceea de entitate organizată, având
un patrimoniu şi un scop determinat, persoană juridică7.
În ceea ce priveşte poziţia în cadrul raporturilor juridice civile, este de reţinut
egalitatea lor juridică, nefiind subordonate una alteia.
1.2. Rolul dreptului civil.
Pe lângă faptul că reglementează majoritatea raporturilor în care intră o persoană în
viaţa de zi cu zi, dreptul civil apare ca un „drept comun” pentru celelalte ramuri de drept
privat. Aceasta înseamnă că, în cazul în care o ramură de drept nu conţine reglementări
juridice pentru anumite situaţii ce pot apărea în sfera sa de reglementare, se va face apel la
normele corespunzătoare din dreptul civil8.
1.3. Principiile dreptului civil.
1.3.1. Categorii de principii ale dreptului civil.
Prin principii înţelegem idei călăuzitoare sau reguli fundamentale care guvernează
dreptul civil român. Principalele principii fundamentale sunt principiul egalităţii, principiul

7
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 6
8
Brânduşa Ştefănesu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior economic, Editura Lumina-Lex,
Bucureşti, 2002, p. 38

8
separării puterilor în stat şi principii care guvernează anumite instituţii ale dreptului civil
român.
Principiile fundamentale ale dreptului civil vizează întreaga instituţie a dreptului civil,
fiind idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă. Din această categorie fac parte:
 principiul egalităţii în faţa legii civile;
 principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale;
 principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care au un caracter mai limitat,
cu alte cuvinte, sunt aplicabile fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii
ale dreptului civil.
Din această categorie fac parte:
 principiul consensualismului, care priveşte forma actului juridic civil;
 principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii (res inter dios acta, dus neque
nocere, neque prodese potest);
 principiul forţei juridice obligatorii (pacta sunt servanda), care privesc efectele actului
juridic civil;
 principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali;
 principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă sunt
principii specifice devoluţiunii succesorale;
 principiul ocrotirii bunei credinţe, întâlnit la mai multe materii ale dreptului civil
(drepturi reale, răspundere civilă etc.).
1.3.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil.
1.3.2.1. Principiul proprietăţii.
Dreptul de proprietate reprezintă principalul drept real al omului. Principiul
proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de normele dreptului civil.
Astfel, prin articolul 44 din Noua Constituţie, „Proprietatea privată este garantată şi
ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”9. Articolul 135 din Constituţie face de
asemenea referire la ocrotirea proprietăţii publice sau private.
Potrivit articolului 480 din Codul Civil: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva
de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele
determinate de lege”.
Prin articolul 481 din Codul Civil se dispune că „nimeni nu poate fi silit de a ceda
proprietatea sa, afară numai pentru o cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi
prealabilă despăgubire”.
96
M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României. Explicaţii şi comentarii., Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 35 - 36

9
 Orice persoană fizică sau juridică poate fi titular al dreptului de proprietate. Normele
dreptului civil reglementează atât conţinutul dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi
dispoziţia – usus, fructus şi abusus sau jus posidendi, jus utendi jus fruendi şi jus abutendi, cât
şi mijlocul specific de ocrotire al acestuia, care este acţiunea în revendicare.
1.3.2.2. Principiul egalităţii în faţa legii civile.
Acest principiu este consacrat în articolul 4 alineatul 2 din Constituţia României:
„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică,
de avere sau de originea socială”, şi în articolul 16 alineatul 1 din Constituţia României:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Pentru persoanele fizice, acest principiu este consacrat în Decretul nr. 31 / 1954, în
articolul 4 alineatul 2: „Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au
nici o înrâurire asupra capacităţii”, iar pentru persoanele juridice, articolul 34 din acelaşi
decret prevede: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului
ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.”
1.3.2.3. Principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale.
Acest principiu este consacrat atât pentru persoanele fizice cât şi pentru cele juridice în
Decretul nr. 31 / 1954, care prevede la articolul 1: „Drepturile civile ale persoanelor fizice
sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord
cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”. Articolul 36 litera „e”
din Decretul nr. 31 / 1954 prevede că este persoană juridică acel colectiv de oameni care are o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop în
acord cu interesul obştesc.”
Şi în Constituţia României este reglementat acest principiu, prin articolele 26, 37, 41.
1.3.2.4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile.
Principiul este consacrat de dispoziţiile cuprinse în Constituţia României, articolul 1
alineatul 3, articolele 18 şi 21, dar şi în Decretul nr. 31 / 1954 prin articolul 3 alineatul 1,
potrivit căruia „drepturile civile sunt ocrotite de lege”.
Potrivit articolului 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului, „toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au fără discriminare dreptul la o ocrotire
egală din partea legii.”

1.4. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept.

1.4.1. Criteriile delimitării dreptului civil.

10
 Delimitarea diferitelor ramuri de drept se poate face în funcţie de obiectul de
reglementare, metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, specificul
sancţiunilor, principii.
Prin obiect de reglementare se înţelege o categorie omogenă de relaţii sociale care sunt
reglementate de un ansamblu de norme juridice unitare.
Obiectul de reglementare reprezintă criteriul principal de delimitare a ramurilor de
drept. Obiectul dreptului civil este format din două categorii de raporturi sociale: patrimoniale
şi nepatrimoniale, însă nu toate aceste raporturi constituie obiect de reglementare pentru
dreptul civil.
Metoda de reglementare constă în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de
către societate, prin stat, care editează normele juridice.
În dreptul civil este specifică metoda egalităţii juridice a părţilor, acestea aflându-se pe
picior de egalitate juridică, dar există şi ramuri de drept care folosesc metoda subordonării
părţilor. În unele ramuri de drept se realizează o conjugare a celor două metode de
reglementare.
Un alt criteriu de reglementare este reprezentat de calitatea subiectelor raporturilor
juridice. În dreptul civil nu este necesară o anumită calitate specială pe care trebuie să o aibă
subiectele raporturilor juridice, fiind suficientă calitatea de persoană fizică (fiinţă umană,
privită individual) sau calitatea de persoană juridică (un colectiv de oameni, care este titular
de drepturi subiective şi obligaţii civile).
Alte ramuri de drept, însă, impun subiectelor raporturilor o calitate specială: rudă,
comerciant, organul puterii legislative etc.
Caracterul normelor reprezintă următorul criteriu de delimitare a ramurilor de drept; în
unele ramuri de drept fiind majoritare normele dispozitive (permisive ori supletive), în timp ce
în alte ramuri de drept, fiind preponderente normele imperative (onerative sau prohibitive).
Alt criteriu de delimitare este reprezentat de caracterul sancţiunilor, dreptului civil
fiindu-i specifică restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat, fie prin repararea prejudiciului
cauzat, fie prin încetarea acţiunii de vătămare a dreptului personal nepatrimonial.
Criteriu de delimitare a ramurilor de drept îl constituie şi principiile care sunt proprii
fiecărei ramuri de drept.

1.4.2. Ramurile de drept faţă de care se delimitează dreptul civil.

1.4.2.1. Dreptul civil şi dreptul constituţional.

11
 Dreptul constituţional este ramura de drept care conţine norme fundamentale pentru
existenţa statului de drept român, din care se inspiră celelalte ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine norme care reglementează bazele statului român,
organele statului, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului român, însemnele
statului român.
Între aceste două ramuri de drept există mai mute legături, după cum urmează:
 dreptul constituţional conţine norme care consacră unele principii ale dreptului civil;
 legea fundamentală enunţă principalele drepturi şi libertăţi ale omului, care sunt şi
drepturi subiective civile ale persoanelor fizice;
 constituţia reglementează organele de stat, care sunt persoane juridice din punct de
vedere al dreptului civil;
 prin Constituţie sunt stabilite garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile;
Există şi câteva deosebiri între aceste două ramuri de drept, dintre care cele mai
importante sunt:
 dacă în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în dreptul constituţional
predominante sunt raporturile nepatrimoniale;
 subiectele raporturilor de drept civil se află pe poziţii de egalitate, în timp ce subiectele
de drept raporturilor de drept constituţional se află pe poziţie de subordonare;
 normele dreptului civil nu se cer subiectelor decât calitatea de persoană fizică sau
persoană juridică, iar normele dreptului constituţional cer subiectelor sale o anumită
calitate specială;
 dacă majoritatea normelor dreptului civil sunt dispozitive, în dreptul constituţional,
majoritatea normelor sunt imperative;
 stabilirea sancţiunilor dreptului civil se realizează prin proces, în timp ce sancţiunile
dreptului constituţional – ex. suspendarea din funcţie – nu presupune existenţa unui
proces.
1.4.2.2. Dreptul civil şi dreptul administrativ.
Dreptul administrativ este ramura care reglementează raporturile sociale născute în
cadrul administraţiei publice.
Trebuie remarcate următoarele aspecte ale dreptului civil şi ale dreptului administrativ:
 în dreptul civil predomină raporturile patrimoniale, în timp ce, în dreptul administrativ
predomină raporturile nepatrimoniale;
 în raporturile de drept civil părţile sunt pe poziţia de egalitate juridică, în timp ce, în
raporturile de drept administrativ, părţile sunt pe poziţii de subordonare;

12
  în raporturile de drept administrativ este necesar ca măcar un subiect să fie organ al
administraţiei publice, în timp ce, în raporturile de drept civil subiecţii trebuie să aibă
simpla calitate de persoană fizică sau persoană juridică;
 în dreptul civil predomină normele dispozitive, în timp ce, în dreptul administrativ
predomină normele imperative;
 dreptul administrativ are unele sancţiuni specifice şi anume, amenda contravenţională
şi confiscarea;
Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ prezintă o mare importanţă în
cazurile în care încheierea unui act juridic civil este precedată de emiterea unui act
administrativ, de exemplu, autorizaţia.
1.4.2.3. Dreptul civil şi dreptul financiar.
Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale care iau
naştere în procesul constituirii şi folosirii sumelor din bugetul de stat.
De menţionat sunt următoarele:
 dreptul civil foloseşte metoda egalităţii juridice a părţilor, în timp ce dreptului
financiar îi este specifică metoda subordonării părţilor;
 subiectele raportului juridic civil pot avea simpla calitate de persoană fizică sau
persoană juridică, iar în cazul raportului juridic financiar cel puţin unul dintre subiecte
trebuie să fie organ al statului;
 majoritatea normelor de drept civil au caracter dispozitiv, iar majoritatea normelor de
drept financiar au caracter imperativ;
 dacă dreptul civil reglementează relaţiile băneşti dintre persoane fizice şi juridice,
dreptul financiar, prin normele sale, reglementează relaţiile băneşti de constituire şi
folosire a sumelor de la bugetul de stat;
 dreptul financiar are sancţiuni proprii, de exemplu, majorarea pentru întârziere în plata
impozitelor.
1.4.2.4. Dreptul civil şi dreptul comercial.
Dreptul comercial este ramura de drept care reglementează raporturile care se nasc în
urma activităţii comerciale interne dintre comercianţi.
Din încercarea de delimitare a acestor ramuri de drept au reieşit mai multe asemănări
şi deosebiri, astfel:
 atât dreptul civil cât şi cel comercial conţin raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale, deosebirea rezultând din faptul că raporturile nepatrimoniale din
dreptul comercial sunt mai puţine în comparaţie cu cele din dreptul civil;

13
  contractul propriu ambelor ramuri de drept este reglementat în mod diferit de normele
juridice ale acestor două ramuri;
 metoda de reglementare este egalitatea juridică a părţilor, atât în dreptul comercial cât
şi dreptul civil;
 în ambele ramuri de drept există subiecte individuale şi colective, dar în dreptul
comercial este necesar ca cel puţin una dintre părţi să aibă calitatea de comerciant;
 o altă diferenţă constă în sancţiunea răspunderii, în sensul că există deosebiri de regim
juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.
1.4.2.5. Dreptul civil şi dreptul muncii.
Dreptul muncii este ramura care reglementează raporturile rezultate din contractul
individual de muncă şi de contractele conexe.
Între aceste două ramuri de drept există atât asemănări cât şi deosebiri:
 ambele ramuri de drept au ca obiect raporturi patrimoniale şi raporturi personal
nepatrimoniale;
 în dreptul civil părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, în timp ce în dreptul
muncii, această poziţie de egalitate juridică o întâlnim doar la încheierea contractului
de muncă, după încheierea contractului intervenind o subordonare a salariatului faţă de
angajator;
 dreptului civil îi este caracteristică răspunderea civilă, în timp ce în dreptul muncii
există, potrivit Legii nr. 53 / 2003, atât răspundere civilă cât şi răspundere disciplinară;
 dreptul civil conţine în majoritate norme dispozitive, iar dreptul muncii conţine, în cea
mai mare parte, norme imperative;
 aria subiectelor în dreptul muncii este mai restrânsă decât în dreptul civil (spre
exemplu, minorul sub 14 ani).
1.4.2.6. Dreptul civil şi dreptul familiei.
Dreptul familiei reglementează acele raporturi care izvorăsc din căsătorie, rudenie,
adopţie precum şi raporturile asimilate de lege cu cele de familie.
Între aceste ramuri de drept există atât asemănări cât şi deosebiri, după cum urmează:
 în ambele ramuri de drept există se pune accent pe egalitatea juridică dintre părţi;
 ambele ramuri de drept au ca obiect de reglementare raporturi patrimoniale şi
nepatrimoniale, însă în dreptul civil, preponderente sunt raporturile patrimoniale, în
timp ce în dreptul familiei, dominante sunt raporturile nepatrimoniale;
 în dreptul civil, dominante sunt normele dispozitive, iar în dreptul familiei predomină
normele imperative;

14
  ambele ramuri de drept au sancţiuni specifice, de exemplu dreptul familiei are ca
sancţiune specifică decăderea din drepturile părinteşti.
1.4.2.7. Dreptul civil şi dreptul procesual – civil.
Dreptul procesual – civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează
modul de desfăşurare a activităţii judiciare în scopul soluţionării litigiilor civile10.
Dreptul procesual civil reprezintă latura sancţionatoare a dreptului civil, normele
dreptului civil fiind apărate şi aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
1.4.2.8. Dreptul civil şi dreptul internaţional privat.
Ramura dreptului internaţional privat reglementează aceleaşi raporturi sociale.
Deosebirea dintre aceste două ramuri constă în faptul că raportul de drept internaţional
privat se caracterizează prin existenţa unui element de extraneitate, de exemplu cetăţenia
străină, care face să fie incidente cel puţin două sisteme de drept.
În această situaţie, norma de drept internaţional privat va indica legea aplicabilă
raportului juridic cu element de extraneitate.

10
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 13

15
 CAPITOLUL II
ABUZUL DE DREPT. CARACTERISTICI ŞI TENDINŢE
2.1. Teoria subiectivă şi definiţia abuzului de drept.
Istoria abuzului de drept este legată de răspunderea civilă delictuală şi de răspunsul la
întrebarea dacă şi în ce condiţii exerciţiul unui drept poate fi considerat faptă cauzatoare de
prejudicii. Un răspuns provizoriu ne-a fost oferit de jurisconsultul Ulpian, prin adagiul care
spune că cel care îşi exercită un drept nu lezează pe altul (qui suo iure utitur neminem laedit).
Rupt din context, enunţul ar putea îndreptăţi concluzia că în dreptul roman era
indiferentă maniera de exercitare a drepturilor, ceea ce este inexact. O serie de alte adagii
ilustrează cu puterea evidenţei preocuparea jurisconsulţilor romani de a restabili echilibrul în
conflictul dintre drepturile subiective. Expresii precum „summum ius summa iniuria”, cea
care ne spune că un drept extrem constituie o nedreptate, „malitiis non indulgendum est”,
potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgenţă faţă de cei animaţi de rea-credinţă, „fraus
omnia corrumpit”, în temeiul căreia sunt sancţionate atât actele juridice încheiate prin fraudă
cât şi toate consecinţele lor subsecvente, sau „male enim nostro iure uti non debemus” care ne
îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru, pentru a ne referi doar la câteva, reprezintă repere
ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor subiective. Cu toate acestea, în dreptul
roman, abusus nu avea conotaţie peiorativă nefiind asociat cu intenţia malefică, animus
nocendi. El reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate,
semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanţei acestuia.
Regula mai sus enunţată a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind ori
exacerbată ori contestată. Adepţii absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale
quale, deformându-i înţelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoaşterea dreptului de a
leza pe altul. Potrivit articolului 2 din Declaraţia franceză a drepturilor şi libertăţilor de la
1789 „scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile
ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”.
În concepţia revoluţionarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea
drepturilor individuale. Doctrina de drept civil a reacţionat afirmând că o asemenea
interpretare ar antrena „consecinţe absurde suprimând principiul răspunderii civile” şi că,
reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: „cel care exercită dreptul său
cu prudenţă şi atenţie nu va fi responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia”.
În lipsa unei reglementări speciale şi chiar înainte de a se fi constituit o teorie propriu-
zisă a abuzului de drept, jurisprudenţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a
acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de
către titularul care nu a dovedit un interes serios şi legitim, calificând drept delicte fapte

16
precum efectuarea unui coş fals pe acoperişul propriei case doar pentru a stingheri pe vecin,
exercitarea unor căi de atac în scop şicanator, concedieri făcute fără un motiv serios,
exercitarea abuzivă a drepturilor părinteşti, etc.
Teoria abuzului de drept s-a născut ca o reacţie împotriva absolutismului drepturilor
civile. Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis
Josserand, potrivit căruia „drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu
sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreţionar ad nutum; fiecare dintre ele
are raţiunea sa de a fi, misiunea sa de îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne
conformăm acestui spirit, să acţionăm în această direcţie. Altfel vom deturna dreptul de la
destinaţia sa, vom abuza comiţând o greşeală de natură a angaja răspunderea”. Potrivit
aceluiaşi autor, chiar şi „prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleaşi finalităţi,
fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepţie”. Este
teoria care face loc concepţiei obiective despre abuzul de drept fundamentând răspunderea
titularului pe destinaţia antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o
asemenea atitudine ţine tot de voinţa autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea
de risc. În concepţia autorului, abuzul şi riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care
vin să asigure echilibrul drepturilor individuale.
Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil
franceze, Marcel Planiol, susţine că teoria este fără sens pentru că „dacă am dreptul să fac un
act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut iar dacă am dreptul de a mă abţine, nu mi se
poate imputa greşeala de a-l fi omis” (feci sed iure feci). Potrivit acestui autor, omul abuzează
de lucruri, nu şi de drepturi, astfel că, în concepţia lui, abuzul de drept este o logomanie.
El nu constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit şi deci nu trebuie să fim
păcăliţi de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul, un act nu poate fi în acelaşi
timp conform cu dreptul şi contrar dreptului. Aceeaşi concepţie este preluată şi de o parte a
doctrinei noastre interbelice potrivit căreia cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a
comis un fapt ilicit dar în acest caz este necontestat că a ieşit din domeniul exerciţiului
dreptului său şi a încălcat drepturile terţului păgubit11.
2.2. Solidarismul contractual şi abuzul de drept.
Prevederea de la articolul 1134 alineatul 3 din Codul civil francez pe care o regăseam
în articolul 970 alineatul 1 din Codul nostru civil, potrivit căreia convenţiile trebuie executate
cu bună-credinţă, a constituit obiect de preocupare doctrinară doar pentru interpretarea în
contracte, fără ca cineva să prevadă că ea va deveni punctul de plecare al unei noi concepţii
despre contract. Buna-credinţă a dobândit în perioada interbelică principalul instrument de
11
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, Ed. Naţională,1929,
p. 761

17
temperare a libertăţii de voinţă şi de evitare a abuzului de drept, sub influenţa curentului
solidarist, temă care avea mai apoi să ia amploare concomitent cu mişcarea de protecţie a
consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” părea să devină un nou
slogan, aşa cum şi celebra formulă a lui Alfred Fouillé, qui dit contractuel dit juste, avea să
fie înlocuită cu cea care ne spune că entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le
juge qui affranchit, formulă care legitimează intervenţia judecătorului în contracte pentru
restabilirea echilibrului contractual încălcat.
Încet dar sigur, buna-credinţă capătă virtuţi noi nebănuite. Abandonarea autonomiei de
voinţă ca fundament al contractului s-a făcut prin instituirea unui set de reguli de conduită
contractuală, toate subsumate conceptului de bună-credinţă, văzută ca instrument de
moralizare a acestuia, menit să asigure justiţia contractuală.
Dar ce este buna-credinţă? Întrebarea este una capitală la care încă nu avem un răspuns
pe deplin satisfăcător şi aceasta pentru că buna-credinţă face parte din acele noţiuni despre
care este mai greu să le defineşti decât să le înţelegi. O definiţie, oricare ar fi ea, presupune un
efort de generalizare, de identificare a tot ce este esenţial şi repetabil în mulţimea de
fenomene care alcătuiesc sfera noţiunii de definit. Ori, dacă raportăm aceste cerinţe logice la
noţiunea de bună-credinţă, vom vedea că o definiţie care să includă, în mod sintetic, toate
formele de manifestare a acesteia, în cadrul diverselor instituţii ale dreptului, este aproape
imposibil de dat, în condiţiile în care acest concept se află în plin proces de expansiune în
dreptul civil.
Aşa se explică de ce mulţi dintre autorii care abordează subiectul constată că buna-
credinţă este un concept flu, deci fără contur, o normă deschisă al cărui conţinut se adaptează
contextului deşi nu ezită să constate că lipsa unei definiţii legale a acesteia poate pune în
cauză previzibilitatea şi securitatea juridică.
Dacă ne raportăm la literatura noastră juridică, deşi avem lucrări care înfăţişează pe
larg şi minuţios accepţiunile noţiunii de bună-credinţă, ele nu mai sunt în totalitate actuale,
tocmai pentru că noţiunea de definit se află într-o continuă mişcare.
În ce ne priveşte, încercând a surmonta asemenea dificultăţi, ne exprimăm opinia că
noţiunea de bună-credinţă este susceptibilă, atât de o definiţie generală, dintr-o perspectivă
globală dar şi de definiţii speciale în care vor trebui evidenţiate consecinţele pe care ea le
produce în diversele zone ale dreptului. Apoi, trebuie avut în vedere că, aşa cum vom vedea,
în noul Cod civil întâlnim buna-credinţă, raportată la individ, deci subiectivă, cât şi ca
standard de conduită, buna-credinţă obiectivă. Este ceea ce doctrina numeşte teoria bipartită a
bunei credinţe.

18
 Dacă ne referim la buna-credinţă ca valoare individuală, situată în planul lăuntric al
fiinţei, ea ar putea fi definită, după noi, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea
conformităţii actelor şi faptelor unei persoane cu dreptul şi morala. Este deopotrivă, o
apreciere dar şi o validare a unei atitudini sau fapt, acoperind, atât existenţa lăuntrică dar şi pe
cea exterioară, relaţională a insului. Buna-credinţă este expresia firească a naturii umane şi de
aceea este prezumată de lege care nu face decât să consacre un postulat parajuridic. Este o
atitudine psihică, starea care procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conştiinţei de sine,
chiar dacă este sau nu eronată. Ea transcede planul ontologic al erorii, situându-se în cel al
valorizării pentru că evidenţiază conştiinţa conformităţii cu imperativele unei ordini morale.
Privită ca valoare morală, buna-credinţă interesează dreptul doar când este eronată,
numai atunci atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficiul putativităţii, dobândirea
fructelor, a proprietăţii bunurilor mobile etc. Tot astfel, aparenţa în drept, deşi este error
communis în sensul de invincibilă, produce efecte juridice ridicând la rangul de stare de drept
o situaţie de fapt. Atunci când buna-credinţă este credinţa eronată, dreptul consimte la
blocarea sau atenuarea acţiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a
acţiunii unui alt reper fundamental al dreptului, echitatea.
Cum acest concept s-a aflat în plină mişcare în ultimii 30 ani, devenind astăzi un
panaceu universal prezent în toate instituţiile dreptului civil, conţinutul ei s-a apreciat
substanţial, supralicitându-i-se virtuţile. Departe de a se limita doar la calităţile mai sus
evidenţiate, buna-credinţă ca normă de comportament, este astăzi un sumuum de îndatoriri pe
care orice om diligent, rezonabil şi echilibrat şi le asumă. În contracte, ea are o funcţie de
completare a clauzelor convenite de părţi în cadrul interpretării acestora. În faza
precontractuală buna-credinţă implică obligaţia de confidenţialitate, instituită de noul Cod
civil la artcolul 1184, obligaţia de informare, obligaţia de a nu negocia fără intenţia de a
încheia contractul. Pentru faza de executare a contractului, părţile sunt îndatorate să manifeste
aceeaşi loialitate, confidenţialitate, cooperare şi obligaţia de a minimaliza propriul prejudiciu
ca urmare a neexecutării obligaţiilor. Tot în această fază, adaptarea contractului este văzută ca
funcţie a bunei-credinţe, operaţie care se face atât în cazul tipic al impreviziunii, reglementată
de noul Cod civil în articolul 1271, cât şi în alte situaţii, cum este cazul leziunii, articolul 1222
alineatul 3, erorii ca viciu de consimţământ articolul 1213, situaţii în care părţile trebuie să
aibă o poziţie rezonabilă şi să restabilească echilibrul contractual afectat.
Proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor evocă principiul bunei
credinţe în toată evoluţia contractului, aşa cum o face şi noul nostru Cod civil. Această
abordare moralizatoare a contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul
veacului trecut de René Demogue, potrivit căruia contractul ar fi o mică societate unde fiecare

19
lucrează cu un scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, ca la oricare
societate civilă şi comercială. Noua viziune solidaristă capătă uneori accente patetice, ceea ce
face ca, atunci când se analizează sensul bunei credinţe în contracte să se vorbească despre
loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei legături puternice de sociabilitate şi prietenie
între părţi, legătură asimilată iubirii, o iubirea ca de frate. O asemenea efuziune este temperată
de alţi autori potrivit cărora termenul fraternitate este expresia unei viziuni idilice sau
sentimentale şi deci irealiste despre natura umană şi raporturile contractuale.
Civilişti de prestigiu nu ezită să-şi manifeste rezerve faţă de această nouă orientare
paternalistă doar pentru una dintre părţi, ce se vrea a fi un drept al relaţiilor contractuale
inegale, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult
favorizată, ajungând să dicteze propria-i lege.
Prin urmare, aşa cum este definit, solidarismul este un concept care nu urmăreşte să
spună ce este dreptul pozitiv ci urmăreşte să ne spună ce trebuie să fie. El este mai degrabă o
doctrină militantă, aşa cum înşişi autorii îl caracterizează în studiile mai sus evocate. Noua
etică contractuală se exprimă concret prin idei de altruism, de decenţă, de coerenţă, de
proporţionalitate şi de cooperare, toate subsumate bunei-credinţe, excluzând egoismul,
indiferenţa, dezinvoltura şi cinismul, specifice abuzului de drept.
Oricât de seducătoare ar fi asemenea idei generoase, ele rămân expresii ale unei reverii
contractuale, care ţin de domeniul romantismului juridic, rupte de realitatea care ne
înconjoară, o realitate în care interesele sunt tot mai divergente, departe de a putea fi vreodată
conciliate prin apelul la buna-credinţă a contractanţilor.
„Civismul contractual” este o stare de spirit care îşi are sorgintea în precepte morale
situate în afara dreptului. Altruismul, decenţa, coerenţa, sunt virtuţi individuale, tot mai rar
întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative şi mai puţin calitative. Ele sunt posibile
dar nu pot deveni obligatorii decât dacă vor fi instituite prin norme imperative ale legii şi nu
de un principiu cu contur neclar. Respingerea noii teorii sociale despre contract a făcut să se
vorbească despre o nouă criză a contractului.
În realitate, dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative şi
anume asigurarea interesului pe care îl au părţile care se leagă prin contract şi sancţionarea
oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat. Este sensul unei
formule de referinţă din doctrina franceză potrivit căreia contractul obligă pentru că este util,
dar numai în măsura în care este just. Voinţa părţilor produce efecte doar în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, aşa cum prevede articolul 1169 din noul
Cod civil.

20
 În aceste condiţii în care forţa juridică a contractului este conferită de lege, mult
dezbătuta temă a solidarismului contractual menită a explica esenţa contractului, văzut ca un
nou fundament al acestuia, capătă valoarea unei dezbateri preponderent teoretice.
Solidarismul continuă să fie o concepţie filosofică, politică, socială, un reper esenţial
pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noştri în general, şi un alt mod de a vedea
contractul, orientat nu doar către voinţa părţilor ci preocupării de a răspunde nevoii de
echilibru, de evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El
rămâne un deziderat, o aspiraţie către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni
et aequi. Dacă este excesiv să cerem contractanţilor să se iubească precum fraţii, este legitim
totuşi să le cerem a fi rezonabili, să nu-şi exercite drepturile în mod abuziv, să accepte
adaptarea contractului iar atunci când n-o fac, să le impunem o astfel de soluţie prin norme ale
dreptului obiectiv şi nu prin apelul la o fraternitate iluzorie.
Ajunşi la acest punct, ne-am putea întreba dacă întotdeauna buna-credinţă este
prezumată. Reaua-credinţă a titularului de drept trebuie întotdeauna supusă probaţiunii? Chiar
dacă un răspuns afirmativ este de natură să submineze autoritatea regulii bonna fides
praesumitur, el totuşi se impune în actuala stare a dreptului civil, tot mai preocupat de
protecţia juridică a terţilor. Fără a ne propune un inventar al acestor situaţii, evocăm
prevederea de la articolului 85 alineatul 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
prin care se instituie o prezumţie de fraudă în dauna creditorilor pentru actele juridice
încheiate de debitorul supus procedurii de insolvenţă. Deşi nu se extinde şi la terţul dobânditor
sau la sub-dobânditori această prezumţie face inoperant in casu principiul bunei-credinţe
prezumate.
2.3. Abuzul de drept în sistemul de drept român.
În dreptul românesc, prevederile legale de referinţă pentru abuzul de drept au fost până
la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, la 1 octombrie 2011, cele de la articolul 1 – 3 din
Decretul nr. 31/1954. Potrivit articolul 1 din acest act normativ, drepturile civile ale
persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi
culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă în
timp ce articolul 3 alineatul 2 al aceleaşi reglementări prevede că drepturile civile pot fi
exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Deşi au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste
prevederi şi-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au
în vedere, în mod expres, exercitarea dreptului cu intenţia vătămării altuia, ci doar exercitarea
dreptului în alt scop decât cel avut în vedere prin recunoaşterea lui, deturnarea dreptului de la
finalitatea acestuia, adică o concepţie finalistă. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei

21
noastre de drept civil, preocupată în exces de imperativul sancţionării conduitei culpabile a
făptuitorului, priveşte abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenţiei păgubitoare de care a
fost animat titularului dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de
prejudicii. Or, cum se ştie, fapta cauzatoare de prejudicii, potrivit concepţiei clasice, poate fi
atât delict, săvârşit cu intenţie cât şi cvasidelict care se săvârşeşte din imprudenţă sau
neglijenţă. O explicaţie posibilă poate fi împrejurarea că articolului 3 alineatul 2 din Decretul
nr. 31/1954 se raportează la scopul exercitării dreptului, ceea ce presupune intenţia.
Recent, autoarea unui dicţionar de dreptul consumului, de altfel bine elaborat, vede
abuzul de drept ca fiind „exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv de către titularul
acestuia, cu încălcarea finalităţii recunoaşterii legale a respectivului drept ori a scopului
economic/social în vederea căruia a fost consacrat prin lege” 12. Aceeaşi concepţie o regăsim şi
la un alt autor potrivit căruia abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel
subiectiv constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil 13. Şi mai tranşant,
profesorul Corneliu Bîrsan propune să se considere că un drept este exercitat abuziv doar
atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a
păgubi o altă persoană, exprimări care evidenţiază concepţia potrivit căreia prin finalitatea sa,
abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sancţionată.
În ce ne priveşte, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepţia obiectivă
despre abuzul de drept şi apreciem că sancţiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe
imperativul sancţionării conduitei titularului ci mai ales de cel al reparării prejudiciului injust
suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenţia de a leza pe altul este
forma cea mai acuzată a abuzului de drept şi că sunt numeroase cazurile în care drepturile
sunt exercitate doar pentru a şicana pe altul, aşa cum se întâmplă mai ales în plan procesual,
unde sancţiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat
este că abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiţionarea sancţiunii abuzului de drept de
existenţa intenţiei rău făcătoare a titularului antrenează două consecinţe grave pentru victima,
care, deşi este nevinovată, se vede sacrificată. În primul rând refuzul oricărei protecţii în faţa
unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta
o denegare de dreptate iar în al doilea rând îngreunarea sarcinii probaţiunii unei intenţii, de
multe ori obscure.
Revenind la definiţiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin
deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenţia de a păgubi pe altul nu face decât să
supună cele două modalităţi distincte de înfăptuire sub semnul aceleaşi intenţii malefice,
făcând inutilă distincţia clasică dintre concepţia subiectivă şi cea obiectivă în această materie.
12
J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 1
13
G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele. Ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008, p. 89

22
 Una este „exercitarea dreptului cu intenţia de păgubi pe altul” şi alta este „exercitarea
dreptului în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Prin urmare, nu poate fi
vorba de exercitarea cu rea-credinţă de către titular, cu (prin) încălcarea finalităţii dreptului ci
de exercitarea cu intenţie sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost
recunoscut. Ori, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-
credinţe poate fi săvârşită şi din culpă. Şi aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula culpa
lata dolo aequiparatur dar şi pentru că, aşa cum in lege Aquilia et culpa levissima venit,
principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raţionat şi în materia abuzului de
drept „ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse”.
Contrar definiţiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenţiei de a leza pe altul,
majoritatea autorilor noştri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârşeşte atât cu
intenţie cât şi din culpă iar jurisprudenţa tinde să se detaşeze de concepţia subiectivă privind
exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de
drept, modalităţi care, raportate la noţiunea de vinovăţie introdusă de Noul Cod civil la
articolul 16, n-ar putea fi săvârşite decât din culpă, o culpă abstractă raportată la un standard
abstract – buna-credinţă. Odată ce am convenit că şi exercitarea nerezonabilă a dreptului
constituie abuz de drept, apelul la reaua-credinţă devine aproape inutil.
Exercitarea excesivă şi nerezonabilă a unui drept, contrar bunei-credinţe, sunt
modalităţi de înfăptuire a abuzului de drept care pot fi săvârşite şi din culpă. În timp ce buna-
credinţă este o regulă de conduită, un standard abstract şi prezumat, nesupus probaţiunii, care
are în vedere atitudinea ideală a unui om rezonabil şi echilibrat, reaua-credinţă nu mai este un
standard ci ea caracterizează o anumită conduită, cea pe care o are în mod concret titularul
dreptului şi de aceea este supusă probaţiunii. Faptul că definiţia abuzului de drept are în
vedere exercitarea excesivă şi nerezonabilă a dreptului întemeiază concluzia că el poate fi
săvârşit şi din culpă.
2.4. Spre un alt fundament al abuzului de drept.
Aşa cum am văzut, ca şi în cazul răspunderii delictuale, doctrina clasică explică
sancţiunea abuzului prin raportare la exigenţele morale care impun reacţia dreptului faţă de
conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat cu intenţia de a prejudicia pe altul sau
printr-o conduită neglijentă, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă o persoană prudentă şi
diligentă. Prin urmare, fundamentul abuzului de drept este identificat de partea autorului a
cărei conduită trebuie sancţionată, punctul de plecare constituindu-l fapta ilicită. Aşa se
explică de ce mai toate definiţiile au în vedere imperativul sancţionării greşelii, care în
terminologia franceză încorporează fapta, punctul de plecare în cadrul oricărei analize.

23
 Examinând evoluţia răspunderii civile precum şi a altor sancţiuni de drept civil, vom
observa că tot mai multe dintre ele se detaşează de culpă, fapt care îl constatăm nu doar la
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii, unde obsesia culpei prezumate a părintelui,
comitentului pare a se dilua, dar şi la răspunderea pentru fapta proprie.
Noul nostru Cod civil prevede la articolul 1368 obligaţia subsidiară de indemnizare a
victimei, într-un cuantum echitabil, impusă autorului care, fiind lipsit de discernământ, a
cauzat un prejudiciu altuia, cu condiţia de a nu putea fi angajată răspunderea persoanei care
avea îndatorirea de a-l supraveghea. Fiind pus să aleagă între interesul victimei inocente şi cel
al persoanei lipsite de discernământ, echitatea impune ca interesele victimei să fie protejate cu
precădere. De altfel, afirmaţia pe care încă o mai întâlnim în doctrină potrivit căreia punctul
de plecare în cazul răspunderii civile îl reprezintă fapta ilicită şi culpabilă este doar un fel de a
spune pentru că, în realitate, paguba şi nu fapta este cea care pune în mişcare mecanismul
răspunderii civile. Fără pagubă nu poate fi concepută nici o ipoteză de răspundere.
Mutatis mutandis, acelaşi traseu este parcurs şi în cazul abuzului de drept. Oricât de
abuzivă ar fi conduita titularului de drept ea nu interesează dreptul civil decât dacă victima
este prejudiciată în mod injust. De la situaţia injustă a victimei se pleacă în analiza oricărui
posibil abuz de drept astfel că şi răspunsul la întrebarea privind raţiunea pentru care el trebuie
sancţionat este legat în primul rând de interesul victimei, cel care va impune un remediu,
oricare ar fi el. Măsura remediului, reparaţie sau limitarea exerciţiului abuziv al dreptului, o
va da, în primul rând, gravitatea rezultatului produs şi nu gravitatea faptei. Nu negăm acest
din urmă criteriu dar va trebui să constatăm că el este doar uneori evocat şi doar în mod
subsecvent.
Prin urmare, oricât de malefică ar fi intenţia titularului, evaluarea abuzului o vom face
plecând de la urmări şi nu de la faptă, precum o face dreptul penal. Aşa se explică de ce,
confruntată cu o cazuistică tot mai diversă şi mai nuanţată, jurisprudenţa califică drept
abuzivă exercitarea unor drepturi fără a se preocupa de intenţia titularului. Procesul de inflaţie
a prejudiciilor reparabile este astăzi o realitate palpabilă iar investigaţia privind decelarea
intenţiei făptuitorului tot mai inutilă, imperativul reparaţiei fiind impus de caracterul injust al
prejudiciului suferit de victimă. Astfel, jurisprudenţa franceză a calificat drept abuzivă
edificarea de către un investitor a unui imobil cu 21 etaje într-o zonă în care un asemenea
proiect a diminuat considerabil valoarea proprietăţilor vecine, fără a se reţine intenţia malefică
a investitorului. Apoi, noile criterii de calificare a abuzului de drept care constau în
exercitarea dreptului fără un interes rezonabil şi suficient de legitim, deturnarea dreptului de
la finalitatea pentru care a fost recunoscut, exercitarea excesivă, nerezonabilă a drepturilor
sunt exprimări care se depărtează tot mai mult de intenţia titularilor unor astfel de drepturi.

24
Simpla exercitare nerezonabilă a dreptului prin care se cauzează altuia un prejudiciu este
suficientă pentru a fi sancţionată. Ele toate pot fi subsumate unui criteriu general de apreciere
aplicabil tuturor ipotezelor de abuz de drept, disproporţia vădită între prejudiciul cauzat
altuia şi avantajul obţinut de titularul dreptului, principiu care astăzi tinde să explice şi alte
sancţiuni de drept civil.
Sensul acestei evoluţii este evidenţiat şi de o serie de soluţii normative privind abuzul
de drept care se depărtează în mod expres de la principiile răspunderii delictuale şi implicit de
la fundamentul acesteia în chiar materia în care a fost consacrat, exercitarea dreptului de
proprietate, unde se fac simţite tendinţe tot mai vizibile de obiectivizare a abuzului de drept.
Ori de câte ori este invocată exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate în raporturile de
vecinătate, jurisprudenţa franceză nu mai motivează soluţiile pe dreptul răspunderii delictuale,
aşa cum prin tradiţie am fost obişnuiţi, ci pe o teorie nouă, independentă de răspunderea
fondată pe greşeală şi pe abuzul de drept, calificată de anteproiectul francez de reformă a
dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei drept răspundere autonomă, ope legis, o răspundere
obiectivă bazată pe risc şi nu pe vinovăţie, în care prejudiciul singur creează obligaţia de a fi
reparat. Soluţia este reclamată de această dată de echilibrul necesar între drepturile de
proprietate, starea de vecinătate impunând anumite sacrificii fiecăruia dintre titulari.
Aceeaşi soluţie o regăsim şi în noul nostru Cod civil la articolul 630, în materia
limitelor judiciare ale dreptului de proprietate privată, normă care, referindu-se la depăşirea
inconvenientelor normale ale vecinătăţii dispune la alineatul 1 că dacă proprietarul cauzează,
prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de
vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate să îl oblige la despăgubiri
în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru
este posibil.
Rezultă fără dubiu că ne aflăm în faţa unei noi ipoteze autonome de răspundere
fundamentată, de această dată, pe echitate. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi text, în cazul în
care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii
prejudiciabile de către proprietar, instanţa poate încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi. Cel
prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
Nevoia de proporţii preocupă în egală măsură, atât răspunderea delictuală cât şi cea
contractuală în căutarea eternului echilibru dintre părţi, văzut nu ca o ficţiune, aşa cum ne
apare prezentat de teoria autonomiei de voinţă ci ca expresie a justiţiei contractuale şi a
solidarismului contractual, ca o nouă filosofie a contractului.
Acelaşi criteriu îl regăsim şi în reglementarea dată de articolul 4 alineatul 1 din Legea
nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi

25
consumatori, reluată în articolul 79 din Legea privind Codul consumului, modificată prin
Legea nr. 161 / 201014, potrivit căreia clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Cum se vede, principiul proporţionalităţii tinde să devină un criteriu general pentru
orice situaţie de conflict al unor interese contrare, fiind tot mai invocat de doctrina de drept
civil. Ideea nu este nouă. Încă de la începutul secolului trecut François Geny afirma că acest
principiu care poate fi numit principiul echilibrului între interese, trebuie să orienteze, atât pe
jurist, interpret a dreptului, cât şi organele legislative. Obiectivul organelor judiciare nu este
altul decât acela de a da satisfacţia cea mai adecvată diverselor aspiraţii rivale unde justa
conciliere apare ca necesară scopului social al umanităţii, ceea ce presupune a evalua forţa lor,
a le cântări cu balanţa justiţiei în vederea asigurării preponderenţei celor mai importante după
un criteriu social şi în final să se stabilească echilibrul eminamente dezirabil.
Prin urmare, confruntarea are loc între interese şi nu între drepturi. Este ceea ce autorii
unui tratat de drept civil francez au spus-o încă din anul 1930 când două interese se află în
conflict, ambele fiind protejate juridic fiind imposibil de conciliat, trebuie decis care dintre ele
prevalează.
Să nu uităm că teoria abuzului de drept a apărut într-o perioadă în care se considera că
doar încălcarea unui drept poate antrena răspunderea delictuală, însuşi Codul civil fiind
considerat cod al drepturilor subiective, doctrina clasică afirmând că scopul articolului 1382
este de a apăra drepturile omului în societatea civilă. În perioada interbelică reacţia dreptului
în faţa încălcării simplelor interese s-a schimbat, jurisprudenţa pronunţând o serie de soluţii
prin care a dispus repararea prejudiciului prin ricoşeu suferit de unul dintre concubini ca
urmare a decesului partenerului. Practica a fost însuşită şi de instanţele noastre încă din anii
1960, dezdăunând atât pe concubină cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au
aflat în întreţinerea victimei şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii care au
fost aprobate de doctrină15.
Drept urmare, noul Cod civil prevede la articolul 1359 că autorul faptei ilicite este
obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al
altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa
unui drept subiectiv. Prin urmare, oricare ar fi criteriile de apreciere a abuzului de drept,
această teorie presupune luarea în considerare a interesului conceput ca principiu moderator.

14
Legea nr. 161 / 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 497/19 iulie 2010
15
C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 146-
147

26
Din această perspectivă, însăşi sintagma „abuz de drept” ne apare astăzi depăşită pentru că nu
doar drepturile subiective sunt susceptibile de abuz dar şi simplele interese protejate de lege,
cele care astăzi, aşa cum am mai afirmat, se află într-un veritabil proces de inflaţie,
bucurându-se doar de aparenţa unor drepturi subiective. Tot astfel, se poate abuza şi de o
anumită situaţie, cum este abuzul de poziţie dominantă sau de simpla calitate care conferă
titularului o putere oarecare.
Afirmăm că în starea actuală a dreptului civil, abuzul de drept este un concept cu mult
mai complex decât cel avut în vedere de promotorii teoriei care îi poartă numele şi că el nu-şi
mai găseşte fundamentul unic în intenţia malefică a titularului, motiv pentru care se şi
vorbeşte despre plasticitatea acestuia. Sancţiunea abuzului de drept este cerută, în primul rând,
de injusteţea prejudiciului suferit de victima care suportă efectele conduitei excesive în
exercitarea unor interese legitime. Disproporţia vădită între avantajul titularului şi prejudiciul
suferit de victimă este punctul de plecare în analiza remediului adecvat situaţiei injuste în care
este plasată victima. Oricât de interesantă ar fi din perspectivă teoretică investigaţia
psihologică spre a determina intenţia autorului, gradul de vinovăţie a acestuia, în practică,
nimeni nu-şi propune o asemenea aventură, de cele mai multe ori imposibilă eo ipso.
Buna-credinţă ne apare mai mult ca o justificare post factum a sancţiunii, care ne
procură conştiinţa că n-am sancţionat un nevinovat. Instanţele se raportează la buna-credinţă a
autorului, standard obiectiv de conduită, doar pentru a motiva hotărârea, moment ulterior
luării deciziei de a sancţiona abuzul, măsura fiind de fapt impusă de caracterul injust al
prejudiciului suferit de victimă.
Evident, afirmaţia nu trebuie generalizată, pentru că sunt şi situaţii în care abuzul de
drept nu poate fi detaşat de intenţie sau de culpă aşa cum se întâmplă în materia exercitării
drepturilor procesuale. Astfel prin articolul 182 alineatul 1 punctul 1 din noul Cod de
procedură civilă sunt inventariate asemenea fapte săvârşite cu rea-credinţă sancţionate cu
amendă. Aici este avut în vedere exclusiv imperativul sancţionării conduitei indiferent de
urmările acesteia. Pentru prejudiciile suferite de partea adversă, legea prevede posibilitatea
distinctă a acordării de despăgubiri.
O concluzie privitoare la fundamentul abuzului de drept poate fi aceea că nevoia
respectării unui echilibru prin respectarea proporţiilor poate da un răspuns mai convingător la
întrebarea de ce trebuie sancţionată exercitarea abuzivă a unui drept, fără a apela la explicaţii
discutabile privind nevoia de reprimare a relei-credinţe sau a exercitării excesive şi
nerezonabile, exprimări care nu au un conţinut suficient de clar. O asemenea explicaţie este
deja o idee câştigată de dreptul contractual care poate explica astăzi tot mai multe dintre
sancţiunile de drept civil şi anume:

27
  reducerea prestaţiilor în caz de leziune în contracte;
 adaptarea contractului în caz de impreviziune sau eroare esenţială;
 reducerea clauzei penale, sancţionarea clauzelor abuzive.
Acestea sunt soluţii noi menite să apere, în primul rând, interesele victimei, măsura
reparaţiei dând-o, în primul rând întinderea prejudiciului suferit şi nu gradul de vinovăţie al
titularului dreptului sau interesului exacerbat, acesta din urmă putând-o cel mult doar
influenţa.
2.5. Abuzul de drept în Noul Cod Civil.
O modificare substanţială adusă de Noul Cod Civil, cu impact asupra viitoarelor
soluţii jurisprudenţiale, constă în codificarea doctrinei şi a jurisprudenţei cu privire la abuzul
de drept.
Abuzului de drept îi este, astfel, consacrată o reglementare expresă, pe de o parte,
articolul 15 din Noul Cod Civil, „nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe”, pe de altă
parte, articolul 1353 „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu
este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv”. În acest sens,
de pildă, punerea în executare silită a unei hotărâri judecătoreşti executorii nu constituie un
abuz de drept.
În esenţă, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sau
contrar bunei-credinţe.
În materia abuzului de drept, rolul inovator al Noului Cod Ccivil este cu atât mai
salutar cu cât legislaţia civilă anterioară nu cuprindea referiri exprese la acesta. Totuşi, nu mai
puţin, dispoziţiile articolului 57 din Constituţia României şi cele articolului 3 din Decretul nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, printr-o interpretare sistematică,
puteau constitui temei legal pentru invocarea abuzului de drept. Potrivit dispoziţiilor
articolului 54 din Constituţia României, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie
să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi, iar, potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Decretul nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, drepturile civile sunt ocrotite de
lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
În schimb, în materie procesual-civilă, Codul de procedură civilă, articolul 723,
sancţionează exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credinţă şi contrar scopului în vederea
căruia au fost recunoscute de lege, părţii care foloseşte aceste drepturi în mod abuziv
revenindu-i obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate. În tăcerea Codului de

28
procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla
respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, că reclamantul a acţionat abuziv,
astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenţii nejustificate. Ca atare, s-a
considerat că numai demersul judiciar, declanşat cu rea-credinţă sau dintr-o eroare gravă, cu
intenţia de a produce o pagubă, morală sau materială, poate constitui abuz de drept16.
În doctrina juridică română, abuzul de drept a fost definit ca fiind „exercitarea unui
drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” 17. Au fost identificate patru
caractere care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului
subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut, cu
nesocotirea legii şi moralei, cu rea-credinţă şi respectiv, cu depăşirea limitelor sale.
În acest sens, după caz, pot fi incidente două modalităţi de sancţionare a abuzului de
drept, pe de o parte, refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că instanţa,
constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite
cererea reclamantului, iar dacă exerciţiul abuziv emană de la pârât, va înlătura o atare apărare.
Pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exerciţiului abuziv faţă de cel vătămat într-
un drept al său, prin obligarea la daune-interese.
În egală măsură, jurisprudenţa a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul
subiectiv – reaua-credinţă şi unul obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa.
Cu toate acestea, în tăcerea Codului Civil, instanţele de judecată au fost destul de
reticente în a obliga persoana vinovată de exercitarea abuzivă a drepturilor sale la repararea
prejudiciului cauzat unei alte persoane. În practica judecătorească, problema abuzului de drept
a fost legată de cele mai multe ori de raporturile de vecinătate, de raporturile de muncă, de
raporturile comerciale sau de cele de contencios administrativ. În concret, pornindu-se de la
definiţia abuzului de drept, reţinută în literatura de specialitate, în jurisprudenţă s-a statuat, de
pildă, că se circumscrie unui abuz de drept refuzul nejustificat al pârâtului de a-şi manifesta
acordul necesar în vederea obţinerii de către reclamant a autorizaţiei de construire ori situaţia
în care acordul pârâtului pentru obţinerea autorizaţiei de construire a fost condiţionat de plata
unor sume de bani.
Desigur, reglementarea „in terminis” a noţiunii de abuz de drept în cuprinsul Noul Cod
Civil, este oportună şi altminteri, de mult aşteptată, faţă de numeroasele situaţii din practică în

16
Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă: comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă
şi doctrină, Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 1708
17
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 81

29
care s-a dovedit a fi necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat
prin exerciţiul abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, faţă de situaţiile din practică în care s-a acreditat ideea existenţei unui abuz
de drept, coroborat însă cu reticenţa instanţelor de judecată de a-l sancţiona, explicabilă şi prin
lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei noţiuni în Noul Cod Civil este
binevenită, creând premisele extinderii soluţiilor jurisprudenţiale în materie.
Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în noua reglementare o formă particulară
de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în
absenţa vinovăţiei şi a prejudiciului cauzat unei alte persoane.
În concret, în ceea ce priveşte prima ipoteză avută în vedere de articolul 15 din Noul
Cod Civil, respectiv exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, din
punctul nostru de vedere, textul nu ar trebui să ridice probleme deosebite de interpretare în
practica judecătorească. Raportat la modalitatea de reglementare a textului, apreciem că
săvârşirea abuzului de drept în situaţia dată este particularizată de legiuitor, în ceea ce priveşte
vinovăţia, prin intenţie. Cu alte cuvinte, va putea fi antrenată răspunderea civilă a titularului
pentru săvârşirea unui abuz numai în situaţia în care dreptul este exercitat cu intenţia de a
cauza altuia un prejudiciu, de natură materială sau morală. În măsura în care nu poate fi
reţinută vinovăţia autorului, sub forma intenţiei de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea
acestuia va putea fi angajată numai dacă este incidentă cea de-a doua ipoteză reglementată de
articolul 15 din Noul Cod Civil.
Astfel, potrivit celei de-a doua ipoteze a articolului 15 din Noul Cod Civil, autorul va
fi ţinut răspunzător în situaţia în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe şi dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu. Şi
în cazul abuzului de drept, pentru a se putea antrena răspunderea civilă, este necesară
întrunirea condiţiilor generale, respectiv existenţa faptei ilicite, concretizate în exercitarea
abuzivă a dreptului, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.
În opinia noastră, caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea
răspunderii, are în vedere situaţia valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat,
cauzându-se altuia un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat
prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost
recunoscut de legiuitor şi în limitele sale. Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune,
necesitatea existenţei unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului de către titular
şi prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terţe persoane pe această cale. Depăşirea acestui
raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv înafara limitelor sale, face
ca exerciţiul dreptului să fie excesiv şi de natură să atragă răspunderea titularului. De altfel,

30
chiar Noul Cod Civil, în articolul 1353, stabileşte, ca principiu general, că cel care cauzează
altuia un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare.
În plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întăreşte imperativul consfinţit
implicit de legiuitor ca dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale şi a
scopului în considerarea căruia a fost edictat. Instituirea în mod expres a condiţiei ca
exerciţiul dreptului să fie excesiv şi nerezonabil pentru a se putea reţine existenţa unui abuz de
drept este o reflectare în noua reglementare a concepţiei doctrinare potrivit căreia dreptul
subiectiv nu-şi poate produce efectele şi nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin
raportare la finalitatea pe care o are şi la funcţiile pentru care legea îl consacră 18. O astfel de
abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, cu
respectarea însă a drepturilor şi a intereselor terţilor.
În egală măsură, legiuitorul Noului Cod Civil reglementează abuzul de drept în strânsă
legătură cu noţiunea de bună-credinţă. Faţă de dispoziţiile articolului 15 din Noul Cod Civil,
săvârşeşte un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv şi
nerezonabil, contrar bunei-credinţe. De această dată, însuşi legiuitorul Noului Cod Civil face
referire la buna-credinţă, prevăzând că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să
îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri19. Existenţa bunei credinţe va constitui un element important de
apreciere privind săvârşirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună-
credinţă nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credinţă,
prin deturnarea acestuia de la scopul economic şi social în vederea căruia a fost recunoscut şi,
respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de
protecţie juridică.
În aceste condiţii, o problemă discutabilă în jurisprudenţă va fi aceea de a stabili până
la ce limită o persoană, exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza analizată, legiuitorul Noului Cod Civil nu mai
prevede drept condiţie săvârşirea abuzului de drept cu intenţie, cum este cazul primei ipoteze,
în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ci acesta ar putea fi cauzat şi din culpă.
În condiţiile în care Noul Cod Civil nu stabileşte modul în care poate fi sancţionat
abuzul de drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanţă, în
temeiul principiilor generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în forma pe care
judecătorul o va aprecia potrivită în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei deduse
judecăţii.

18
Traian Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 207
19
Noul Cod Civil, articolul 14

31
 Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină,
se simţea nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să
exprime o concepţie proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la articolul
15 din noul Cod civil potrivit căruia nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma
sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe este aidoma
celui de la articolul 7 din Codul civil Quebec, fiind preluată inclusiv forma negativă a
exprimării normative.
Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima
ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea
ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea
exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei credinţe.
Conchizând, în configuraţia Noului Cod Civil, registrul situaţiilor în care un drept
poate fi exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanţei de judecată
sarcina să stabilească, în concret, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, dacă acesta a
fost deturnat de la finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naştere unor soluţii
jurisprudenţiale neunitare, dar ar mai tempera elanul unor justiţiabili de a întrebuinţa inutil
resurse umane şi materiale extrem de costisitoare ştiind bine că justiţia în România este
extrem de scumpă.

32
 CAPITOLUL III
TEORIA CONTEMPORANĂ A ABUZULUI DE DREPT.
3.1. Reglementarea abuzului de drept.
Referitor la instituţia abuzului de drept, în prezent se impune o sinteză între teoria
finalistă şi teoria existenţei greşelii, fără însă a se confunda abuzul cu răspunderea civilă
delictuală20, deoarece natura răspunderii generată de săvârşirea unui abuz de drept va fi
determinată de însăşi natura dreptului exercitat abuziv.
În acest context elementele constitutive ale abuzului de drept sunt două şi anume,
elementul subiectiv al relei-credinţe şi cel obiectiv al deturnării dreptului de la finalitatea sa
legală.
În legătură cu primul element, cel subiectiv al relei credinţe, sediul materiei îl
reprezintă articolul 723 din Codul de procedură civilă, articolul 5 din Codul civil şi articolul 8
alineatul (1) din Codul muncii21, respectiv:
 „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în
vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în
chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”;
 „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează
ordinea publică sau bunele moravuri”;
 „Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe”.
În cazul în care pe primul plan se află deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală,
nu se poate considera că aceasta constituie unicul element definitoriu al abuzului de drept
deoarece o deturnare a dreptului de la scopul prevăzut de lege, exercitarea lui în vederea unui
alt scop presupune şi o atitudine subiectivă a titularului său, care îmbracă, de cele mai multe
ori, forma intenţiei. În esenţă, pentru stabilirea existenţei abuzului de drept se impune
confruntarea motivelor autorului actului abuziv, element personal şi subiectiv, cu funcţia
dreptului subiectiv a cărui materializare o reprezintă actul sau faptul, element social şi
obiectiv.
Al doilea element constitutiv al abuzului de drept îl constituie deturnarea dreptului de
la funcţia sa social-economică, la finalitatea sa legală. Sediul materiei în acest caz îl constituie
drepturile civile ale persoanelor fizice care sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele
personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire. Drepturile civile sunt ocrotite de lege şi pot fi exercitate numai potrivit cu scopul
lor economic şi social.

20
D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 232
21
Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003

33
 Orice drept subiectiv este social prin originea sa, în esenţa şi prin misiunea pe care
este chemat să o îndeplinească. Aceasta înseamnă că fiecare drept subiectiv prevăzut de
legiuitor trebuie să se realizeze conform spiritului instituţiei.
Elementul obiectiv al scopului social include şi criteriul economic care a fost prezentat
uneori ca un element, un criteriu independent, iar în unele cazuri ca un element exclusiv al
abuzului de drept. Un corectiv adus acestei teorii a fost interpretarea noţiunii de interes
economic şi anume, nu în mod necesar ca interes personal al autorului actului, ci ca un interes
legitim care poate fi diferit şi exterior personalităţii sale. Nu mai puţin, criteriul economic,
scopul economic al dreptului, poate fi util pentru identificarea unor abuzuri de drept, ca un
criteriu subsidiar22.
Legiuitorul are în vedere atât scopul social, cât şi scopul economic al drepturilor
recunoscute. Această concluzie reiese implicit din faptul că se foloseşte noţiunea generică
„scop”, fără a se adăuga vreun calificativ care i-ar reduce sfera, cum se procedează în articolul
723 din Codul de procedură civilă. Evident, registrul motivelor nelegitime este foarte larg şi
revine instanţei de judecată sarcina să stabilească, într-un caz concret, în funcţie de natura şi
spiritul dreptului în cauză, dacă în mod conştient sau involuntar autorul actului a deturnat
dreptul de la finalitatea sa.
3.2. Noţiunea abuzului de drept în dreptul civil.
3.2.1. Principiile exercitării dreptului subiectiv.
În prezent, doctrina juridică defineşte abuzul de drept ca fiind exercitarea unui drept
subiectiv cu încălcarea principiilor exercitării sale. Definiţia este agreată, poate şi datorită
modului foarte larg în care este formulată. Pornind de la această definiţie ar rezulta ca orice
exercitare a unui drept subiectiv civil realizată:
 cu nesocotirea legii şi moralei;
 cu rea-credinţă;
 cu depăşirea limitelor acestuia;
 prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut echivalează
cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil24.
3.3. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu nesocotirea legii şi a moralei.
În ceea ce priveşte o eventuală săvârşire a abuzului de drept prin nerespectarea legii şi
moralei, sediul materiei îl constituie articolul 5 din Codul civil, conform căruia nu se poate
deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi
bunele moravuri.

22
D. Florescu, Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de procedură civilă, Revista Română
de Drept nr. 2/1973, p. 89

34
 Legile care interesează „ordinea publică” sunt fie dispoziţii de drept public al cărui
obiect îl constituie ordinea în stat (legi constituţionale, administrative, fiscale, penale), fie
dispoziţii de drept privat care privesc direct sau indirect organizarea societăţii şi în care
predomină interesul social asupra celui individual.
Ce se înţelege însă prin „bunele moravuri”? Acestea au fost definite, fie ca obiceiurile
dobândite pentru bine, întrucât sunt apărate sau determinate de legile pozitive, fie ceea ce este
conform cu modul general de conducere al oamenilor în societate 23. Mai simplu, însă, bunele
moravuri pot fi definite ca bună purtare în viaţa socială. Este cert că şi ele interesează ordinea
publică, astfel încât, drept consecinţă, legile ce vizează bunele moravuri constituie de
asemenea norme de ordine publică. Referirea legii relativă la bunele moravuri pare, deci,
inutilă.
S-ar putea considera însă că ea prezintă totuşi o anumită utilitate. În acest sens trebuie
interpretate dispoziţiile articolului 5 din Codul civil ca şi cum legiuitorul ar statua că nu se
poate deroga nici de la legile de ordine publică, nici de la bunele moravuri. Sunt, prin urmare,
interzise nu numai actele juridice unilaterale sau multilaterale, care ar încălca o lege relativă la
bunele moravuri, ci şi acelea care ar aduce o atingere bunelor moravuri în afară de orice
încălcare a unui text legal precis. În acest mod instanţa de judecată va avea o mai largă putere
de apreciere, având posibilitatea de a anula un act juridic unilateral care vizează moralitatea
publică, chiar şi atunci când un astfel de act nu este contrar unei reguli imperative. Articolul 5
din Codul Civil practic, situează imoralitatea la acelaşi nivel cu nelegalitatea. În temeiul unei
astfel de interpretări, se consideră ca nul un contract individual de muncă relativ la
concubinaj, chiar dacă nici un text nu pronunţă vreo nulitate expresă. Legea însăşi aplică
regula din articolul 5 din Codul Civil în articolul 968 din acelaşi act normativ referitor la
cauza convenţiilor.
Pe de o parte, puterea de apreciere a instanţelor de judecată, pe care acestea o au în
baza articolului 5 din Codul Civil ar putea genera arbitrariu şi abuzuri, dacă judecătorii ar da
dovadă de o rigiditate excesivă sau de o orientare exclusiv spre aprecierea a ceea ce este şi a
ceea ce nu este contrar bunelor moravuri. S-ar impune aşadar multă măsură şi prudenţă în
această apreciere. Pe de altă parte, doctrina consideră în prezent că morala nu reprezintă un
izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată
în actul normativ respectiv24.

23
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Editura All, Bucuresti, 1997,
vol. II, p.96
24
G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 48; Ş. Rauschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică.
Persoana juridică, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.23

35
 Există, totuşi o particularitate, în sensul că incorporarea regulilor de convieţuire
socială în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridica trimite
expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o trimitere expresă, dar circumstanţele
speţei permit încorporarea, caz în care completarea dispoziţiei legale cu regulile în discuţie se
face pe temeiul articolul 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la
persoanele juridice25, care precizează că drepturile civile ale persoanelor fizice sunt
recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu
interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire.
Analizând acest principiu de exercitare a unui drept subiectiv rezultă că apare
imposibil ca în practică să fie reţinută săvârşirea unui abuz de drept prin nesocotirea legii ori a
moralei, deoarece încălcarea fie a normelor juridice dispozitive or imperative de ordine
publică, ce ocrotesc şi bunele moravuri, fie a normelor ce stipulează obligaţia subiectelor de
drept de a avea o conduită conformă bunelor moravuri, nu se poate realiza în exercitarea unui
drept subiectiv. Altfel spus, nesocotind legea ori morala se acţionează fără drept şi nu se poate
reţine intervenţia unei conduite abuzive într-o asemenea situaţie. Spre exemplu, nu se va putea
reţine săvârşirea unui abuz de drept în sarcina unui salariat care a procedat la încetarea
unilaterală a contractului său individual de muncă fără acordarea termenului legal de preaviz,
pentru simplul fapt că acesta, încălcând prevederile legale referitoare la preaviz, nu se mai
află în exercitarea unui drept, ci a săvârşit un act ilegal.
3.4. Exercitarea dreptului subiectiv cu rea-credinţă.
O altă modalitate de a săvârşi un abuz de drept este exercitarea unui drept subiectiv cu
rea-credinţă.
În literatura juridică au fost formulate diferite teorii şi au fost date numeroase definiţii
ale bunei-credinţe, fiecare având în vedere anumite laturi ale conceptului, anumite domenii
ale dreptului sau raportul dintre buna-credinţă şi reaua-credinţă.
Astfel, s-a arătat că „Buna-credinţă poate fi concepută ca o stare psihologică a unui
subiect de drept considerat individual, stare care implică o anumită activitate a individului sau
o atitudine pur intelectuală de ignorare sau eroare care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia,
plecând de la o normă de drept, să se poată declanşa efecte juridice”26.
Se poate preciza că principalele trăsături ale conceptului, desprinse din teoria şi
practica dreptului, ar implica fapte psihologice cu conţinut etic, loialitate, prudenţă, ordine,
temperanţă, care se reflectă pe planul dreptului sub forma intenţiei drepte şi abţinerii de la
producerea unui prejudiciu, precum şi două moduri de manifestare în raporturile juridice, şi

25
G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,
p. 13
26
C. Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună-credinţă, în Studii şi cercetări juridice nr. 1/1970, p. 50

36
anume fie ca activitate onestă, loială, de încredere reciprocă cu ocazia încheierii şi executării
actelor juridice, fie sub forma credinţei eronate şi scuzabile, ocrotită de lege.
Buna-credinţă ar fi un concept unitar, cu o esenţă unică etico – juridică şi cu cele două
funcţii amintite, loialitatea în actele juridice, şi în special în contracte, şi credinţa eronată
constând în a crede din eroare că se acţionează conform legii şi de care se ţine seama pentru a-
l proteja pe cel interesat în contra consecinţelor iregularităţii actului27.
Ceea ce interesează sub aspectul exerciţiului drepturilor subiective este faptul că
buna-credinţă constituie un important criteriu de apreciere a raporturilor juridice şi este
consacrată, în multe legislaţii, sub forma unei prezumţii legale relative.
În literatura juridică s-a ivit o controversă asupra problemei dacă buna-credinţă este un
principiu juridic.
Potrivit unei teze aparţinând lui Robert Vouin, se susţinea că buna-credinţă nu este un
principiu cu caracter general şi că ignoranţa viciului juridic sau convingerea eronată nu poate
forma decât obiectul unor reguli particulare şi excepţionale28.
Într-o altă teză, care este îmbrăţişată de mulţi autori de mare prestigiu în ştiinţa
dreptului civil, se susţine, dimpotrivă, că buna-credinţă constituie un principiu. Principiul
bunei-credinţe este intermediar între norma morală care trebuie să fie prezentă în toate actele
şi regula tehnică ce îi fixează condiţiile şi efectele.
Autorii români achiesează la această ultima teză, potrivit căreia buna-credinţă este un
principiu care trebuie să stea la baza atât a raporturilor juridice, cât şi a exerciţiului drepturilor
civile29.
Buna-credinţă cuprinde în conţinutul său valorile morale constitutive ale onestităţii:
loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa. Acestor valori morale li se conferă rangul de
principiu juridic, principiul bunei-credinţe, atunci când ele intră în câmpul raporturilor
juridice. Este cel mai elocvent exemplu al întrepătrunderii normelor morale cu normele
juridice.
Datorită rolului deosebit de important al principiului bunei-credinţe, o serie de coduri
civile l-au consacrat ca atare, în sensul că toate drepturile trebuie exercitate şi toate obligaţiile
executate cu bună-credinţă şi că la încheierea actelor juridice părţile trebuie să se comporte cu
deplină încredere şi cu fidelitate.
De altfel, noţiunea juridică a bunei-credinţe se găseşte în Codul civil român, prevăzută
expres în multe texte, în baza cărora buna-credinţă îşi produce efectele.
27
D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 35
28
Ibidem, pag. 227
29
G. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 30; Y. Eminescu,
Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 64 – 68; O. Calmuschi,
Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p.102 – 103

37
 Buna-credinţă trebuie să stea la baza exerciţiului tuturor drepturilor civile, în sensul că
acestea trebuie să se exercite cu intenţie dreaptă, cu loialitate, diligenţă şi prudenţă. O
problema sensibilă pentru teoria şi practica dreptului este aceea de a determina până la ce
limită o persoană, exercitându-şi un drept, poate fi considerată de bună-credinţă. Astfel, în
situaţia în care o persoană acţionează cu intenţie dolosivă, săvârşeşte o faptă din culpă gravă
asimilată dolului, ea este de rea-credinţă. În acest caz, buna-credinţă se defineşte prin antiteză:
ori de câte ori subiectul utilizează manopere dolosive precum şi în cazul unei omisiuni
intenţionate asimilate cu dolul, suntem în prezenţa relei-credinţe şi în absenţa bunei-credinţe.
Abuzul de drept poate include o sferă foarte largă de fapte săvârşite în exercitarea
drepturilor civile. El poate fi săvârşit cu intenţie răuvoitoare sau din culpă gravă şi atunci se
poate uşor identifica reaua-credinţă. Dar abuzul se poate comite şi din uşurinţă sau din simpla
neglijenţă, din culpă obişnuită. Şi în acest caz, ca şi în primul, abuzul de drept este contrar
bunei-credinţe.
Este criticabilă opinia exprimată în doctrină potrivit căreia pentru identificarea
abuzului de drept se recurge la criteriul obiectiv atunci când, deşi lipseşte orice intenţie de a
vătăma, o persoană cauzează alteia un prejudiciu, un dezagrement şi deci actul său este
excesiv30. Nu se poate admite practic existenţa abuzului de drept în lipsa elementului
subiectiv, însă şi cea mai uşoară culpă este de ajuns pentru a se reţine o formă de rea-credinţă
în sarcina celui ce îşi exercită abuziv dreptul.
Reaua-credinţă din partea angajatorului şi săvârşirea unui abuz de drept de către acesta
sunt evidente, spre exemplu, în cazul desfacerii contractului individual de muncă al unui
salariat pe motiv că acesta este arestat preventiv mai mult de 30 de zile, în condiţiile în care
angajatorul este informat că eliberarea respectivului salariat este iminentă în viitorul imediat
apropiat şi unitatea poate aştepta revenirea acestuia la locul de muncă31.
Teoria abuzului de drept are un sens moral pronunţat. Unul dintre autorii din literatura
juridică franceză, a arătat că ar fi de netolerat ca prerogativele legale să poată servi drept arme
ale relei intenţii, răutăţii şi relei-credinţe. Frauda care viciază toate actele, care face să
înceteze aplicaţia tuturor regulilor juridice, nu trebuie să-şi dea frâu liber sub egida prea
binevoitoare a drepturilor civile. Ea trebuie să fie combătută fără milă, căci altfel dreptul
însuşi, fiind pus în serviciul unor scopuri antisociale, parodiat în mod nedemn de către cei
care îl folosesc ar risca să sucombe sub lovitura acestei profanări”.
Ideea morală a teoriei abuzului de drept, scoasă în evidenţă în cele de mai sus, are ca
sens principal faptul că orice drept subiectiv nu este absolut, ci, dimpotrivă, el îi conferă

30
O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, Acta Universitatis
Lucian Blaga, Nr. 1-2/2004, p. 36
31
I.T Ştefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.260

38
titularului o putere limitată în conţinutul şi în exerciţiul său. Împrejurarea că o persoană este
titularul unui drept subiectiv nu este de natură să exonereze persoana respectivă de a avea o
voinţă onestă; conştiinţa morală nu poate fi niciodată înlăturată, deoarece există îndatoriri faţă
de celelalte persoane pe care nici un drept, nu ne permite a le încălca 32. În acest fel se ajunge
la hotarul, pe terenul moral, între buna-credinţă şi combaterea abuzului de drept, deoarece în
limitele conferite de lege şi de regulile de drepturilor subiective, prin evitarea abuzului sub
orice formă, implică exercitarea cu bună-credinţă a acestor drepturi, care înseamnă intenţie
dreaptă, diligenţă şi prudenţă, constituind toate certe valori morale.
3.5. Exercitarea dreptului subiectiv civil cu depăşirea limitelor sale.
Problema abuzului de drept nu se poate pune decât acolo unde autorul prejudiciului
cauzat altui subiect de drept a exercitat un anumit drept definit, fie un drept subiectiv în sensul
obişnuit al termenului, sensul material, fie o prerogativă legală cum ar fi acţiunea în justiţie,
drept procedural.
Limitele externe ale unui drept sunt cele ce trasează graniţa între existenţa şi
inexistenţa dreptului, în timp ce limitele interne reprezintă reguli şi modalităţi de exerciţiu
concret al unui drept subiectiv instituite legal ori convenţional.
Atunci când actul săvârşit de titularul dreptului subiectiv se situează în limitele externe
ale dreptului său, suntem pur şi simplu în prezenţa unui act de exercitare a dreptului. Dacă
actul săvârşit depăşeşte limitele externe ale dreptului subiectiv, suntem în prezenţa unui act
săvârşit fără drept, adică a unei împrejurări caracterizate prin inexistenţa dreptului subiectiv.
Astfel, spre exemplu, dacă un angajator sancţionează un salariat cu retrogradarea în funcţie
pentru o perioadă de 60 de zile, modificându-i acestuia contractul de muncă potrivit legii,
prerogative sa disciplinară a fost exercitată în limitele sale externe. Angajatorul nu poate
aplica o sancţiune disciplinară pentru o perioadă mai îndelungată decât cea prevăzută de lege.
O mai clară delimitare între limitele interne şi externe ale dreptului subiectiv a fost
realizată de doctrină pe tărâmul concurenţei neloiale. Astfel s-a arătat că în cazul concurenţei
interzis, fie legal, fie convenţional ne aflăm în faţa unui act săvârşit fără drept, pe când în
cazul concurenţei neleale este vorba despre exerciţiul excesiv al unui, drept sau al unei
libertăţi33.
Problema limitelor interne ale dreptului subiectiv fiind strâns legată de însăşi teoria cu
privire la existenţa şi structura acestuia, a cunoscut, ca şi acea concepţie, puternice
controverse în literatura juridică. Într-adevăr, dacă adepţii şcolii negativiste a dreptului
reduceau dreptul subiectiv la funcţia socială aceasta însemna, în realitate, că puneau sub

32
D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 105
33
R. Dimitriu, Obligaţia de fidelitate în raporturile de muncă, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, p.
24

39
semnul întrebării însăşi existenţa dreptului subiectiv. Adepţii concepţiei care vedea în dreptul
subiectiv o voinţă suverană concepeau acest drept ca fiind absolut, în sens de discreţionar. Ei
considerau că, în exerciţiul dreptului subiectiv, nu ar putea fi stabilite alte limite decât cele
externe, indiferent de scopul urmărit şi de prejudiciul care s-ar cauza, astfel, unei alte
persoane.
O astfel de concepţie, ce proteja împotriva răspunderii pe titularul unui drept subiectiv
era ilustrată de adagii precum „feci, sed jure feci” şi „quo suo jure utitur neminem laedit”.
Teoria abuzului de drept a fost elaborată de către doctrină şi jurisprudenţă sub forma
unei reacţii care să combată o astfel de teorie. Nu s-a ajuns însă, în ceea ce priveşte
accepţiunea noţiunii, precum şi stabilirea fundamentului şi a criteriilor abuzului de drept, la un
punct de vedere unitar.
S-a reţinut însă, că o concepţie ştiinţifică asupra dreptului subiectiv, recunoscând
existenţa acestuia şi caracterul său de instituţie fundamentală a dreptului în general, inclusiv a
dreptului muncii, nu poate face abstracţie de însuşi scopul şi funcţiile pentru care legea îl
consacră şi îl ocroteşte. Dreptul subiectiv nu-şi poate produce efectele decât prin raportare la
finalitatea pe care o are. O astfel de accepţiune este singura care poate permite fiecărui titular
de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, desigur, dar în interesul său îmbinat cu cel al
tuturor34.
3.6. Exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic şi
social pentru care a fost recunoscut.
Referitor la aceasta formă a abuzului de drept se pune întrebarea dacă nu s-ar putea
afirma că exerciţiul unui drept nu respectă destinaţia social-economică a acestuia. Din
prevederile articolelor 1 şi 2 din Decretul 1/1954 reiese că scopul social-economic al
drepturilor subiective este întotdeauna reprezentat de satisfacerea unor interese, care variază
după cum este vorba de o persoană fizică sau juridică.
În cadrul acestor dispoziţii legale, fiecare drept subiectiv, conform naturii sale, este
destinat să permită satisfacerea unui anumit interes. Urmează ca, astfel cum a precizat
elocvent Plenul Tribunalului Suprem, drepturile subiective, fiind recunoscute numai în scopul
satisfacerii unor interese legitime, „depăşirea acestui scop şi exercitarea unui drept subiectiv
fără interes legitim să constituie un abuz de drept”35.
Decizia se referă la persoanele fizice, ca şi articolul 1 din Decretul 31/1954, pe care ea
se întemeiază. Acest text prevede că interesul propriu al persoanei fizice poate fi satisfăcut
numai „în acord cu interesul obştesc...”. Pentru identitate de motive, aceste precizări sunt în

34
Traian Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 207
35
D. Radu, R. Sanielevici, Exercitarea drepturilor civile şi procesuale civile şi abuzul de drept în practica
noastră judiciară, Analele Universităţii Iaşi – 1967, p. 169

40
egală măsură aplicabile şi persoanelor juridice. Într-adevăr, şi acestea pot avea interese proprii
patrimoniale, precum şi interese personale nepatrimoniale – decurgând din dreptul personal
nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice, artistice sau literare, din dreptul de inventator,
din dreptul la denumire, reputaţie etc., conform articolelor 54 - 56 din Decretul 31/1954. În
acest fel, dacă persoanele fizice nu-şi pot satisface interesele proprii decât în acord cu
interesul obştesc, cu atât mai mult această legătură indisolubilă dintre interesul propriu şi cel
obştesc trebuie să fie respectată de persoanele juridice, ale căror drepturi subiective sunt
recunoscute mai ales în vederea satisfacerii unor interese generale (articolul 3 din Decretul
31/1954). Fără a face distincţie între persoane, după cum sunt, fizice sau juridice, în stabilirea
destinaţiei drepturilor subiective, legea va proceda la stabilirea intereselor proprii, care
alcătuiesc scopul fiecărui drept subiectiv, ca fiind strâns legate de interesele obşteşti.
Prin prisma acestor consideraţii, rezultă că abuzul de drept este o instituţie a dreptului
nostru care asigură nu numai intangibilitatea intereselor obşteşti, dar şi înlăturarea egoismului
din exerciţiul drepturilor subiective, prin armonizarea acestuia cu exigenţele economice ale
societăţii36.
În ceea ce priveşte noţiunea de obştesc, se impune precizat că există definiţie
jurisprudenţială a acestui termen, Curtea Constituţională a României apreciind că noţiunea de
avut obştesc, deşi nenominalizată e Constituţie, nu se confundă cu noţiunea de proprietate şi
nu apare ca neconstituţională cât timp desemnează un interes general al societăţii şi vizează
proprietatea publică.
Constituie un abuz de drept, aşadar, abaterea unui asemenea drept e la destinaţia sa
social – economică. Cazurile cele mai caracteristice ale unei asemenea abateri sunt utilizarea
unui drept subiectiv numai în scopul e a face rău, de a păgubi, ori săvârşirea unor acte de
şicanare în vederea obţinerii unor foloase ilicite. Un exemplu de săvârşire a abuzului de drept
în acest mod îl constituie înlăturarea unui salariat prin desfacerea unilaterală a contractului său
individual de muncă, pe motiv de desfiinţare postului său, urmată de încadrarea, imediat, într-
un post similar a unei alte persoane din afara unităţii respective.
În ceea ce priveşte exerciţiul normal al dreptului, în prezent trebuie reconsiderată
teoria abuzului de drept aşa cum a fost ea conturată în ultimele decenii. Mai exact, abuzul de
drept trebuie circumstanţiat la acele situaţii în care titularii drepturilor civile le-ar utiliza într-
un mod dăunător pentru celelalte subiecte de drept, renunţându-se la imperativul corelării
permanente a acestor drepturi cu interesul obştesc. În acest sens, este de reţinut că orice drept
privat conferă facultatea de a acţiona în interes personal, iar nu în interes social. Revine legii
atribuţia, ca prin litera şi spiritul său, să se asigure că prerogativele acordate titularului nu sunt

36
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972

41
contrare interesului public. Dar, este dificil să pretindem persoanei care îşi exercită dreptul să
se preocupe ea însăşi de interesul social.
Din perspectiva acestor precizări, în contextul economico – social articolele 1-3 din
Decretul nr. 31/1954, care fac referire expresă la obligaţia armonizării drepturilor subiective
cu interesul obştesc, nu apar, în prezent, ca ideale pentru definirea abuzului de drept. Astfel,
exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în
vederea realizării finalităţii sale.

42
 CONCLUZII
Urmărind firul reglementărilor şi al literaturii de specialitate relative la tema aleasă,
am încercat să conturăm o expunere cât mai cuprinzătoare şi, în acelaşi timp, concisă a
noţiunilor şi conceptelor ce alcătuiesc substanţa acesteia.
Pornind de la o expunere generală, folosind noţiunile fundamentale în domeniu (raport
juridic, subiecte ale raportului juridic, conţinut al raportului juridic, obiect al raportului
juridic, etc) caracterizate de un grad ridicat de abstractizare, am continuat cu abordarea
conceptelor concrete, specifice, utilizate în materia dreptului civil.
Relaţia logică gen-specie, cu determinarea diferenţelor specifice ne-a ajutat să ne
formăm o imagine corectă asupra noţiunii de raport juridic civil.
Deşi excede tema lucrării, am considerat necesară o expunere şi a ceea ce reprezintă
subiectele raportului juridic civil, expunere în lipsa căreia nu am fi realizat decât o abordare
trunchiată a respectivei teme. Subiectul raportului juridic civil, ca titular al drepturilor
subiective civile şi al obligaţiilor civile ce constitue conţinutul raportului juridic civil este, în
ultimă instanţă elementul fundamental al vieţii juridice (din perspectiva dreptului civil, în
acest caz particular).
O abordare din punct de vedere sociologic situează individul în centrul nexusului
relaţional, ca iniţiator al relaţiilor sociale, ca factor de dezvoltare a acestora. Prin prisma
ştiinţei dreptului, nexusul relaţional se traduce într-o infinitate de raporturi juridice între
indivizi, care capătă, în această perspectivă, calitatea de subiecte de drept, respectiv de drept
civil. Cronologic, procesul de instituţionalizare şi reglementare a acestor relaţii sociale are o
vechime considerabilă. Evitând o analiză a istoricului acestui proces, precizăm doar că
evoluţia şi dezvoltarea în domeniu a urmat evoluţia şi dezvoltarea societăţii umane, cu toate
particularităţile conjuncturale aferente (istorice, geografice, politice, economice, culturale).
Revenind la structura pe care am înţeles să o conferim lucrării de faţă, este de
remarcat, în primul rând, stabilitatea şi continuitatea de-a lungul timpului a concepţiilor în
ceea ce priveşte elementele acestei structuri.
Elemente de noutate există doar la nivelul practicii judiciare - raport juridic concret,
între persoane fizice sau juridice determinate, cu drepturi şi obligaţii diferite şi uşor
identificabile.
Literatura de specialitate a consolidat de-a lungul timpului o definire exactă a
noţiunilor de drept civil şi abuz de drept. Diversităţii de forme în ceea ce priveşte aceste
definiţii îi corespunde, însă, o identitate de substanţă, de esenţă. Am remarcat o relativă
diferenţă între definiţiile formulate cu privire la noţiunea de obligaţie, dar şi în acest caz se

43
observă o accentuare a laturii pasive sau luarea în considerare a ambelor laturi - pasivă şi
activă - ale raportului juridic obligaţional, fără a exista o diferenţă de substanţă.
Am remarcat, de asemenea, că în dreptul civil se defineşte foarte exact subiectul
colectiv de drept, ceea ce nu se întâmplă şi pentru celelalte ramuri de drept. În diversitatea de
drepturi şi obligaţii civile există un sistem coerent, acela al Codului Civil, în primul rând, şi al
altor reglementări în vigoare.
Există drepturi subiective civile precizate, definite şi reglementate, mai mult sau mai
puţin, în amănunt, în textele de lege amintite şi există un sistem întreg de reglementare a
naşterii, executării şi garantării executării obligaţiilor civile.
Analizând toate aceste potenţiale criterii de identificare a unui abuz de drept, rezultă
că se impun a fi reţinute numai două elemente ca fiind esenţiale pentru caracterizarea unui act
sau fapt ca fiind un abuz de drept, şi anume:
 elementul subiectiv – reaua-credinţă;
 elementul obiectiv – în cadrul căruia se includ, practic confundându-se, deturnarea
dreptului subiectiv de la finalitatea economică sau socială consacrată de legiuitor şi
depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv37.
Faţă de toate precizările enunţate, luând în considerare şi teoriile referitoare la
criteriile de identificare a abuzului de drept, considerăm că fundamental în definirea abuzului
de drept este criteriul obiectiv, concretizat însă nu în exercitarea dreptului subiectiv în
concordanţă cu interesul social, ci pur şi simplu în exercitarea acestuia conform finalităţii
conferite de legiuitor dreptului subiectiv în cauză.
Se poate observa că am exclus din definiţia abuzului de drept elementul subiect nu din
motiv că acesta nu ar prezenta importanţă pentru instituţia în discuţie sau din motiv că nu ar fi
incident în cazurile concrete de abuz de drept, ci pentru că nesocotirea finalităţii conferite de
legiuitor unui drept subiectiv include ideea de rea-credinţă.
În concluzie, latura subiectivă nu va fi ignorată, ci inclusă în conţinutul criteriului
obiectiv, ea nefiind o condiţie constitutivă, de sine stătătoare a existenţei abuzului de drept, ci
mai degrabă o condiţie ad probationem.
Aşadar, din analiza aspectelor prezentate rezultă că se impune să achiesăm la definiţia
dată în doctrina de drept al muncii acestei instituţii: abuzul de drept constă în orice abatere de
la finalitatea socială a dreptului respectiv, caracterizându-se prin lipsa unei justificări reale,
prin absenţa unui motiv legitim38.
Din punct de vedere al dreptului comparat trebuie observat că doctrina a semnalat
două aspecte vizând propunerile de lege.
37
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All-Beck, Bucureşti, 2001, p.61
38
I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 38

44
 Prima dintre acestea se referă la modalitatea, generală sau specială, de reglementare a
abuzului de drept. S-a ridicat în acest sens problema dacă abuzul de drept trebuie să fie inserat
într-o formulă generală în partea generală a Codului civil ori în partea rezervată obligaţiilor
sau, dimpotrivă, reglementarea trebuie să privească aplicaţiile particulare ale abuzului de
drept, în materie de proprietate, de contracte, de succesiuni, etc.
Faţă această problemă legiuitorii din majoritatea ţărilor au recurs la utilizarea unei
formule generale pentru reglementarea abuzului de drept şi l-au inserat în partea generală a
codurilor lor civile.
A doua problemă ridicată este dacă abuzul de drept trebuie definit de legiuitor printr-
un criteriu psihologic sau printr-un criteriu moral ori un criteriu social. În acest caz, doctrina a
apreciat că accentul trebuie să cadă asupra criteriului psihologic, adică interesează în primul
rând intenţia de a vătăma sau de a prejudicia şi ignorarea bunei-credinţe.
În legislaţia românească această concepţie ar putea fi sprijinită pe articolul 57 din
Constituţia României (revizuită) ce statuează „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi”39.
În încheiere, concluzia ce considerăm că se impune a fi exprimată este aceea că, în
ceea ce priveşte conţinutul temei lucrării, există un sistem normativ destul de bine închegat,
ceea ce explică şi longevitatea acestuia, dar, dincolo de acesta, există un sistem de gândire
specific acestei teme, coerent şi bine argumentat. Rezonanţele în vastul domeniu al practicii
judiciare sunt facilitate tocmai de claritatea noţiunilor specifice în cadrul acestui sistem care
s-a dovedit funcţional, din care face parte şi abuzul de drept.

39
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 758 din 29 octombrie 2003

45
 BIBLIOGRAFIE
 Cărţi
1. Brânduşa Ştefănesu, Raluca Dimitriu, Drept civil pentru învăţământul superior
economic, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 2002;
2. C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008;
3. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman,
Editura All, Bucuresti, 1997, vol. II;
4. C. Oprişan, Elemente de morală în conceptul de bună-credinţă, în Studii şi cercetări
juridice nr. 1/1970;
5. D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981;
6. D. Florescu, Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de
procedură civilă, Revista Română de Drept nr. 2/1973;
7. D. Radu, R. Sanielevici, Exercitarea drepturilor civile şi procesuale civile şi abuzul
de drept în practica noastră judiciară, Analele Universităţii Iaşi – 1967;
8. Ghe. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti,
1993, p. 30; Y. Eminescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, p. 64 – 68; O. Calmuschi, Tratat de drept civil, vol. I,
Partea generală, 1989;
9. Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1995, p. 48; Ş. Rauschi, Drept
civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1993;
10. Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994;
11. Ghe. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Şansa,
1998;
12. G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999;
13. G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
14. G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele. Ediţia a III-a, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2008;
15. Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Cluj -Napoca, 1988;

46
16. Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
17. I.T Ştefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999:
18. I.T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003;
19. J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
20. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;
21. M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României.
Explicaţii şi comentarii., Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
22. Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă: comentat şi adnotat cu
legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
23. Mihai G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor
subiective, Bucureşti, 2005;
24. Mirela Djuvara, Eseuri de filozofie a dreptului, Editura „Trei”, 1997;
25. O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de
vecinătate, Acta Universitatis Lucian Blaga, Nr. 1-2/2004;
26. R. Dimitriu, Obligaţia de fidelitate în raporturile de muncă, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2001;
27. Traian Ionaşcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, Bucureşti, 1967.
 Alte documente
1. Constituţia României;
2. Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5
februarie 2003;
3. Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;
4. Legea nr. 161 / 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 497/19 iulie 2010;
5. Noul Cod Civil.

47