Nicolae Manolescu – Arca lui Noe Ochiul estetului -Fragment

S-a remarcat în mai multe rânduri începutul "balzacian" al Enigmei Otiliei. înainte de toate, caracterul lui
situat: un decor de epocă în care îşi face apariţia un personaj în haine de epocă; şi despre unul, şi despre altul, ni
se spune în câteva fraze esenţialul. Iată cunoscuta uvertură: "într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin
înainte de orele zece un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în
strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli, cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea,
fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână în alta". îndată după aceasta urmează familiarizarea cu mediul, prin
procedeul restrângerii treptate a cadrului. Tânărul
(despre a cărui înfăţişare şi îmbrăcăminte ni se comunică date tot mai precise) străbate strada aproape
pustie, priveşte ogrăzile şi casele, căutând, după toate semnele, o casă anume. Arhitectura ocupă un loc
important. Forma clădirilor, a ferestrelor, ciubu-căria ("ridicolă prin grandoare"), varul, dezghiocat de umezeală şi
neîngrijire, ne permit să ne facem deja o idee de populaţia cartierului. Atmosfera sociologică se creează din astfel
de explorări. în cele din urmă, tânărul găseşte ceea ce căuta. Casa respectivă este acum descrisă cu lux de
amănunte. Aceste informaţii sunt menite să ne introducă tn viaţa unei familii. Cu ajutorul străzilor, caselor şi
mobilelor, cunoaştem oamenii. Este deci vorba de o
reconstituire în toată regula, de departe către aproape şi din afară către înăuntru. Psihologia fiind
considerată o funcţie a mediului, cu mediul trebuie totdeauna început. Multe din romanele lui Balzac se deschid în
acelaşi fel. G. Călinescu îi repetă, şi încă intenţionat, cum vom vedea, metoda.

La G. Călinescu, balzacianismul este redescopeit polemic, într-un moment în care romanul se schimbase o
dată cu clasa socială care-i dăduse naştere. Polemica lui G. Călinescu vizează recondiţio-nârea speciei - ca o
expediţie a lui Heyerdal menită să dovedească valabilitatea unei ambarcaţiuni sau a unui traseu -ţ într-un moment
în care spiritul profund era altul. Se naşte de aici contradicţia dintre formula totalizatoare şi mecanic cauzalistă a
lui Balzac şi structurile sociale şi
mentale ale unei lumi risipite şi individualiste. Formula cedează presiunii: numai prejudecata ne poate face
să vedem în Enigma Otiliei metoda lui Balzac din Căutarea absolutuluiLa G. Călinescu este un balzacianism fără
Balzac.

Nicolae Manolescu – Arca lui nou Drumul și spânzurătoarea- Fragment

Citim Ion cu sentimentuleposului, al mitului. Ţăranul însetat de pământ şi îngenunchind spre a-l săruta este, la
Rebreanu, mai puţin acel invid istoriceşte adevărat, cu care ne-a deprins realismul, şi mai mult un erou, un Roland
sau un Arthur, o fiinţă mistic unită cu Pământul aşa cum este Sinbad marinarul cu Oceanul.
Să notăm perspectiva "înaltă" din primele rânduri: în ochiul naratorului nu se mai reflectă fiinţe identificabile, ci
oamenii ca specie, muncitorii pământului, neindividualizaţi, micşoraţi până la dimensiunile unor gândaci harnici
care au împânzit locurile. E o iluzie apoi că perspectiva redevine obişnuită: bărbatul care coseşte aprig nu e Ion, ci
prototipul lui, o fiinţă generică, a cărei încleştare cu natura pare efortul unui gigant. Suntem departe de realismul
descriptiv din prima parte a capitolului. Omul se înfrăţeşte aici cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii. O
scenă, pe nedrept respinsă, va
fi aceea a sărutării pământului. G. Călinescu avea dreptate să susţină că "on e un poem epic", cuprinzând
"momente din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară". El observa în roman un
caracter epopeic. în finalul Răscoalei: "Glasurile se amestecau, se confundau, se pierdeau necontenit în zgomotul
din ce în ce mai mare al lumii". Şi în Ion glasurile se amestecă şi se confundă în zgomotul lumii: "Peste zvârcolirile
vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd
într-o taină dureros de ne.cuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş." Alberes observa: "Realismul
va mai da naştere şi unei epopei, unei noi forme a sensibilităţii...: o formă pozitivistă tragediei în care fatalităţile
biologice şi istorice înlocuiesc pe cele ale pasiunii şi ale păcatului ori potrivnicia zeilor".

A vedea în Ion viclenia ambiţioasă (un "erou stendhalian, spune E. Lovinescu, în limitele ideaţiei lui obscure şi
reduse") sau brutalitatea condamnabilă e la fel de greşit, căci implică un criteriu moral. Ion trăieşte în preistoria
moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicâtuUbruta ingenuă. Caracteristic la Rebrea-nu e de altfel un anumit
senzualism ce exclude idealitatea. Raporturile dintre indivizi sunt la fel de posesive ca şi acelea dintre om şi mediul lui
natural.