“FAMIALIZAREA VIITORILOR MEDICI

CU OBIECTUL - OTORINOLARINGOLOGIE

Planul prelegerii:

1. Însemnătatea organelor din sfera ORL în viaţa cotidiană a omului.

2. Denumirea şi abreviatura specialităţii medicale – otorinolaringologie.
3. Etapele de dezvoltare ale O.R.L..
4. Şcolile mondiale O.R.L. de prestigiu.
5. Dezvoltarea asistenţei medicale O.R.L. în Moldova.
6. Direcţiile ştiinţifice şi practicii O.R.L. în Moldova.
7. Scopul şi sarcinile O.R.L..
8. Locul O.R.L. între alte disciplini ale medicinei.
9. Noţiuni generale asupra metodelor de examen a bolnavilor care suferă
de afecţiuni ale organelor din cadrul O.R.L..
10.Recapitulare.

1
 Stimaţi colegi! La studiile Dumneavoastră anterioare (precedente) aţi avut
posibilitatea să însuşiţi ştiinţele fundamentale precum şi unele preclinice şi clinice, fapt
ce va facilita studierea otorinolaringologiei.
Aşa dar, Domniile voastre de prima oară vă întîlniţi cu o nouă specialitate a
medicinii – otorinolaringologia.
Cu această ocazie daţi-mi voie ca din numele şefului catedrei - profesorului
universitar Ion Ababii şi a întregului colectiv să vă felicit cu acest fapt şi să vă doresc
multă sănătate şi succese la însuşirea acestui obiect.

La catedră activează:
Şef catedră – d.h.ş.m., academician al AŞ a RM, profesor universitar Ion Ababii,
d.h.ş.m., profesor universitar Vladimir Popa, d.h.ş.m., profesor universitar Ilie Banari,
d.h.ş.m., profesor universitar Alexandru Sandul, d.ş.m., conferenţiari universitari: Ion
Antohi, Vasile Andriuţă, Mihai Maniuc, Vasile Cabac, Eusebio Sencu, Sergiu
Vetricean, Alexei Gagauz şi d.ş.m.: Svetlana Diacov, Lucian Danilov şi laborantele:
Ludmila Osminina, Nina Tighineanu, Viorica Rotaru.
Colectivul catedrei va face tot posibilul ca Dumneavoastră să însuşiţi cît mai
bine şi profund acest obiect.
Iar pe de altă parte se cere ca fiecare dintre Domniile Voastre să frecventeze
toate prelegerile şi lecţiile practice, să muncească asiduu, deoarece această specialitate
se dobîndeşte prin muncă migăloasă, prin muncă fără sărbători.

I. ÎNSEMNĂTATEA ORGANELOR DIN SFERA ORL

ÎN VIAŢA COTIDIANĂ A OMULUI

Pentru a înţelege mai bine şi aprofundat otorinolaringologia este indispensabil de

a trece în revistă unele funcţii şi însemnătatea nasului, urechii, faringelui, laringelui,
esofagului, traheii şi bronhiilor pentru activitatea şi viaţa umană.
Deci să le luăm pe rînd:
1. Analizatorul auditiv.
Partea periferică a acestui analizator este reprezentată de ureche.
Urechea are un rol primordial în viaţa omului. Lipsa auzului, mai ales din
copilărie, duce în mod automat la mutism. Iar lipsa vorbirii presupune de fapt
lipsa gîndirii, căci prima este funcţia sistemului doi de semnalizare, aceasta fiind
o funcţie a creerului specific umană. După cum spunea marele fiziolog Ion
Pavlov cuvîntul poate înlocui excitantul real.
Percepţia întregului fenomen auditiv – element superior al cunoaşterii implică
procesul de gîndire, abstractizare, generalizare, memorizare. Complexitatea
acestui întreg proces de cunoaştere ajungînd în final la audiţia vocii, a muzicii,

2
 mijloc de comunicare al gîndirii umane face din auz „cel mai intelectual dintre
simţurile noastre”
J. C. Lafon spunea: „Fără audiţie nu există limbaj”. Este clar de la sine că
surdomuţenia din copilărie este o pierdere aproape de netrecut pentru
dezvoltarea personalităţii copilului, iar dacă surditatea survine la o vîrstă matură,
îl face pe om invalid grav. Cele mai frecvente boli ale urechii care conduc
adesea la surditate sunt otitele medii acute şi cronice. Concomitent aceste boli
pot provoca diferite complicaţii intracraniene, care au o letaletate înaltă.
2. Analizatorul stato-chinetic (vestibular) – organul echilibrului.
Rolul lui este foarte mare, deoarece ne dă posibilitatea de a ne păstra echilibrul
corpului în diferite poziţii şi mişcări, de a ne orienta în spaţiu şi în ultimă
instanţă, este o funcţie vitală. Maladiile mai des întîlnite sunt: Boala Meniere,
labirintitele ce duc la vertijuri, ameţeli, zgomote în ureche, pierderea echilibrului
şi la surditate – acestea fiind uneori cauza invalidităţii.
3. Analizatorul olfactiv şi gustativ.
Aceşti analizatori au un rol important, chiar dacă nu vital. Lipsa funcţiei lor este
foarte supărătoare şi uneori primejdioasă, căci omul poate să nu simtă mirosul şi
gustul substanţelor otrăvitoare din mediul înconjurător, din mediul de producţie,
ori din unele alimente şi în consecinţă persoana va fi supusă acţiunilor acestor
factori.
4. Nasul, fiind primul segment, prima porţiune, primul organ al căilor respiratorii
care intră în contact cu mediul înconjurător, are funcţii multiple şi foarte
importante cum ar fi: de respiraţie, de miros, de apărare a plămînilor de aerul
rece, uscat, poluat, infectat.
Mucoasa pituitară la rîndul ei are şi funcţii imunologice căci celulele ei
secretează componentul secretoriu al Ig A.
Încă în antichitate au fost elaborate multe sisteme de dezvoltare fizică şi psihică
bazate în mare măsură pe o respiraţie specială, bună, iar nasului i se atribuia un
rol deosebit în ridicarea imunităţii locale şi generale, precum şi influenţa lui
asupra sistemului nervos.
Cele mai frecvente afecţiuni ale nasului sunt rinitele acute şi cronice (în popor
cunoscute sub denumirea de guturai, coriză), sinusitele şi complicaţiile lor.
Consecinţele acestor afecţiuni sunt grave, căci duc la insuficienţă respiratorie
nazală, care la rîndul ei lasă laringele, traheea şi plămînii neapăraţi de factorii
nocivi amintiţi mai sus: aerul rece, uscat, poluat, infectat. Sinusitele supurate
prezintă un focar cronic de infecţie care poate provoca diferite boli ale altor
organe.
Vecinătatea anatomică a nasului şi a sinusurilor paranazale cu orbita, creerul,
craniul, urechea şi altele explică frecvenţa înaltă a complicaţiilor: intracraniene,
orbitale, etc.
5. Faringele ocupă partea centrală din sistemul de organe ORL. El are funcţie de
respiraţie, deglutiţie, de apărare, rezonatorie etc. Faringele este bogat în ţesut
limfoid. Waldeier a descris detaliat acest ţesut din faringe, dîndu-i denumirea de
inel limfoid faringian, avînd drept funcţie imunologică – produce şi elimină

3
 imunoglobulinele A, M, G, D, E, care au o importanţă majoră în formarea
imunităţii locale şi generale.
Tot în acest organ se produc lizozimul, interferonul ş.a. substanţe (limfokine)
imunocompetente.
Afecţiunile acute şi cronice ale tonsilelor prezintă un focar infecţios foarte
primejdios pentru întregul organism, provocînd reumatismul, poliartrita, viciul
cardiac, nefrita, pleurezia etc.
6. Laringele prezintă un organ cu funcţii extrem de importante: respiratorie,
apărare, de formare a vocii. Vocea îndeplineşte 2 funcţii, sarcini importante şi
ambele cu caracter uman. Prima – vocea este mijlocul de legătură sonoră cu
semenii, iar sarciana a doua constă în aceea că vocea poate exprima muzica.
Deci laringele este un instrument al artei muzicale şi al cîntecului. E greu să ne
imaginăm o viaţă spirituală bogată fără cîntec.
7. Traheea, bronhiile şi esofagul deasemenea în unele îmbolnăviri, procese
patologice sunt în competenţa activităţii ORL. De exemplu, esofagitele corozive,
stenozele esofagiene acute, corpii străini ai esofagului, traheii şi bronhiilor. În
rest bolile acestor organe se studiază de specialiştii respectivi.

II. DENUMIREA ŞI ABREVIATURA

SPECIALITĂŢII MEDICALE – OTORINOLARINGOLOGIE

Aşa dar specialitatea noastră se numeşte otorinolaringologie şi ei îi sunt atribuite

următoarele organe: nasul, faringele, laringele, urechea, esofagul, traheea, bronhiile.
Denumirea de otorinolaringologie provine de la cuvintele greceşti otos - ureche,
rhinos - nas, laringos - laringe şi logos - ştiinţă.
În viaţa de toată zilele ne folosim de abrevierea ORL cu toate că ea nu include
toate organele specialităţii ORL. De pildă, lipseşte faringele, deşi el se găseşte în
centrul acestui complex de organe.
Reeşind din cele expuse, ar fi fost poate mai logic ca această specialitate să se
numească rino-faringo-laringo-otologie (RFLO). ORL studiază şi implimentează în
practică realizările ştiinţei fundamentale a medicinei şi a biologiei referitor specialităţii
ORL. Ea, adică ORL la catedra noastră se ocupă cu studierea anatomiei clinice,
fiziopatologiei, tabloului clinic, tratamentului şi profilaxiei afecţiunilor organelor din
cadrul ORL.
Includerea acestor organe în specialitatea ORL este condiţionată de:
1. Faptul că toate aceste organe au legături anatomo-topografice şi funcţionale între
ele.
2. Funcţia unuia din aceste organe depinde de funcţia şi starea anatomomorfologică
a altuia din aceste organe. De exemplu, starea funcţională a cavităţii nazale
influenţează pozitiv sau negativ asupra urechilor, faringelui, laringelui şi vice

4
 versa. Sindromul de obstrucţie nazală duce la apariţia sinusitelor, otitelor,
faringitelor, laringitelor, etc.
3. Endoscopia este unica metodă specială utilizată la examenul ORL.
4. Morbiditatea otorinolaringologică este destul de înaltă - ce influenţează negativ
asupra întregului organism ducînd la dezvoltarea diverselor dereglări şi
îmbolnăviri în diverse organe şi sisteme.
5. Otorinolaringologia este o specialitate preponderent chirurgicală.
6. Această specialitate se ocupă de examinarea şi tratarea bolnavilor cu afecţiuni,
care au localizare în organe cavitare de dimensiuni mici şi foarte mici ce
necesită o înaltă pregătire teoretică şi practică a medicului ORL.
7. Examinarea acestor organe este dificilă şi deaceea formarea unui
otorinolaringolog necesită mult timp, răbdare, sîrguinţă şi mare voinţă de a
deveni un adevărat otorinolaringolog.
8. La nivelul organelor ORL se situează diverşi şi importanţi receptori ai nervilor
cranieni cum ar fi: a auzului, echilibrului, olfacţiei, gustului şi de durere, care
asigură legăturile dintre organele ORL şi alte organe pe de o parte. Iar pe de altă
parte organele ORL prin Sistemul Nervos Central simpatic şi parasimpatic sunt
în strînsă legătură anatomofuncţională cu întregul organism formînd divese
reflexe:
 Rinotraheobronşic;
 Tonsilocardiac;
 Tonsilorenal etc.
9. Unele boli şi sindroame necesită o asistenţă otorinolaringologică de urgenţă, fapt
ce îl impune pe medicul ORL să fie bine pregătit, să fie gata ca în orice moment
să poată ajuta bolnavul,să aibă instrumentarul şi aparatajul necesar pentru a
efectua cu succes acest lucru.
10.Bolile nasului, sinusurilor paranazale, faringelui, laringelui şi a urechii au
influenţă etiopatogenetică asupra altor organe şi sisteme. Totodată apariţia şi
dezvoltarea afecţiunilor ORL depind de starea altor organe şi sisteme, de
imunitatea locală şi generală a organismului.

III. ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE O.R.L

A scrie istoria este o obligaţiune a umanităţii, însă ai ajuta să o cunoască este

obligaţiunea fiecăruia. Acestea sunt cuvintele marelui savant enciclopedist român
Nicolae Iorga.
Unul din fondatorii otorinolaringologiei europene - Adam Politzer consideră că
este foarte important ca medicii să cunoască istoria domeniului în care lucrează.
Pămînteanul nostru, profesorul Nicolae Testemiţeanu, care s-a născut în anul
1927, luna august, ziua întîi în comuna Orheiul Alb, judeţul Bălţi a fost o personalitate

5
remarcabilă a Basarabiei, a contribuit în modul cel mai serios la dezvoltarea nu numai
a medicinii şi a culturii autohtone, dar şi la ridicarea nivelului de asistenţă
otorinolaringologică. Acest profesor după cum spunea Nicolae Iorga că un om cu
frumoase calităţi nu poate trăi niciodată numai pentru dînsul, cum o rază nu-şi poate da
numai ei lumină.
Începuturile ORL se pierd în negura mileniilor.
Dacă ne adresăm datelor publicate referitor la asistenţa şi dezvoltarea ORL
atunci putem constata că:
 Pitagora (571-497 î.Cr.) a propus un instrument cu ajutorul căruia a studiat legile
vibratorii ale strunei. Schimbînd lungimea şi încordarea strunei se poate de emis
sunete cu diferite frecvenţe;
 Democrit (460-370 î.Cr.) a numit urechea şi ochii organe destinate perceperii
excitantului;
 Anaxador (500-420 î.Cr.) socotea că zgomotul dăunează atît de mult sănăţii
omului, încît omul nu este în stare să-l suporte.
 Aristotel 385 î. Cr. a stabilit posibilităţile sau limitele superioare şi inferioare ale
organelor senzoriale, inclusiv şi a urechii. El deosebea în sunete 3 calităţi:
 Înălţime;
 Intensitate;
 Timbrul.
care se utilizează şi astăzi.
Deasemenea este cunoscut faptul că încă în secolul al V-lea î. Cr. se efectua
amigdalectomia, iar traheotomia se efectua încă în vremurile foarte îlndepărtate – cu
100 ani înaintea erei noastre şi se numea bronhotomie (aşa se numeau toate operaţiile
ce deschideau căile respiratorii).
În mod schematic putem împărţi istoria ORL în 3 perioade distinctive:
Prima perioadă – o numim empirică. Pentru această perioadă este caracteristic
că lipseau cunoştinţele de anatomie şi fiziologie, precum şi mijloacele tehnice,
instrumentele de examinare a organelor din cadrul ORL. Şi totuşi „medicii” recurgeau
la anumite intervenţii chirurgicale şi de tratament curativ, deşi aveau la îndemînă
mijloace tehnice primitive. Dînşii tratau afecţiunile exteriorizate: tumori, traume,
arsuri, degerături, supuraţii etc.
Concepţiile medicale erau destul de naive şi primitive. Hippocrate de exemplu,
considera că secreţiile nazale ca şi puroiul din ureche sunt scurgeri din creer şi le
socotea binefăcătoare, deoarece eliminările purifică creerul.
În timpurile lui Galen existau medici otiatri, iar Hippocrate efectua polipotomia
nasului utilizînd un fir de mătase, înlătura amigdalele palatine cu degetul arătător.
Perioada a doua – poate fi numită anatomică. Ea se caracterizează printr-o
studiere largă şi aprofundată a anatomiei generale, inclusiv şi a organelor din cadrul
ORL. Mulţi savanţi cu renume mondial printre care: Eustachio (1510-1574) a descris
tuba auditivă şi scăriţa. Astăzi tuba auditivă poartă numele Eustachio.
Anatomia urechii medii şi interne; coarda timpanului a fost descrisă de Fallope
(1523-1562). Astăzi canalul n. facial poartă numele Fallope.
Osişoarele cutiei timpanice au fost descrise de Ahillini (1463-1505), iar
receptorul periferic al analizatorului auditiv – de Corti, nume pe care îl poatră astăzi.
6
Au contribuit la dezvoltarea ORL şi mulţi alţi savanţi printre care putem numi:
Waldeyer etc.
În această perioadă au fost perfecţionate metodele de examinare şi concomitent
au apărut instrumente medicale speciale. Printre inventatorii acestora pot fi numiţi:
Hoffman, Garsia etc.
Perioada a treia – cuprinde un termen destul de îndelungat, aproximativ de la
jumătatea secolului XIX şi pînă în zilele noastre. Ea se caracterizează printr-o
dezvoltare permanentă a mijloacelor tehnice; - prin descoperirea unor noi date de
caracter anatomic, fiziologic, de investigaţii, de tratament etc. În această perioadă
numită de altfel revoluţie tehnico-ştiinţifică au fost brevetate şi produse diferite
materiale noi printre care numim plasticele, fibrele-conductele de lumină, laserul şi
diferite alte inovaţii, care şi-au găsit aplicare în examinarea, diagnosticarea şi tratarea
afecţiunilor ORL. Un loc de frunte în acest arsenal tehnic îl deţine fibroscopul cu
ajutorul căruia se pot examina şi bronhiile. Avînd dimensiuni foarte mici fibroscopul
nu lezează căile respiratorii sau digestive şi este relativ uşor suportat de bolnavi.
Însă în această perioadă rezultatele bune în dezvoltarea ORL au căpătat ţările ce
aveau o economie şi un sistem social bine dezvoltat.
Otorinolaringologia, asistenţa otorinolaringologică a fost precedată de terapie şi
chirurgie. Bolnavii care sufereau de afecţiuni ORL erau trataţi de terapeuţi sau chirurgi
şi numai prin secolul al XIX-lea şi începutul secolul al XX-lea (în depepndenţă de ţară)
ORL a devenit o specialitate aparte. În URSS obligativitatea învăţămîntului
specialităţii ORL a fost introdus în anul 1922.
În anul 1861 doctorul Kugel (România), elev al lui Adam Politzer practica şi
bolile de urechi. La spitalul Colţea profesorul Manolescu pe lîngă clinica
oftalmologică avea şi o secţie de boli de urechi. Societatea ORL din România a fost
înfiinţată în anul 1908. Iar în 1933 a apărut la Bucureşti Revista Română de
Otorinolaringologie şi Bronhoesofagoscopie.

IV. ŞCOLILE MONDIALE ORL DE PRESTIGIU

Un aport considerabil l-au adus în dezvoltarea ORL mondiale următoarele şcoli

otorinolaringologice:
 ŞCOALA AUSTRIACĂ este prezentată de: Adam Politzer (1835-1920). S-a

născut în Ungaria la 1 octombrie 1835. Tatăl său era un negustor înstărit, de

origine evreu, iar unul din buneii săi a fost doctor.
Preocuparea lui A. Politzer în domeniul auzului a fost începută odată cu
absolvirea Şcolii Noi Medicale din Viena şi lucrările personale în otologie. A
aprofundat cercetările în domeniul morfopatologiei şi simptomatologiei, clinicei,
a practicat microscopul. El prin experienţe a demonstrat că m. tensor tympani
este inervat de n. trigemen, iar m. stapedius de n. facial. În al doilea experiment

7
 el a studiat mişcarea aerului prin trompa Eustache. În 1863 a acceptat
propunerea de a activa ca lector în otologie la Universitatea din Viena.
Otoscopia, socotea el, este metoda de elecţie în stabilirea patologiei otice. El era
numit de primarul Vienei otologul celor săraci. A editat manualul de otologie.
Anatomia şi fiziologia descrisă în acest manual este şi în prezent actuală. El a
descris morfologia şi morfogeneza otosclerozei, care s-a dovedit a se dezvolta în
urma anchilozei stapediene.
Adam Politzer e bine cunoscut pentru aportul său în cunoaşterea anatomiei
urechii, colesteatomului, otitei seroase, patologiei labirintului, cofozei
congenitale şi a complicaţiilor otogene intracraniene. Necătînd la numărul mare
de publicaţii şi renumele său, Politzer a murit în sărăcie. A descris istoricul
otologiei în două volume.
 ŞCOALA AMERICANĂ. Medicul Philip Phisic (1768-1837) a inventat
tonsilotomul în 1829.
Ernst Krackowiczer în 1858 a introdus utilizarea laringoscopului în 1858.
Lempert s-a născut la 4 iulie 1891 în Polonia şi în anul 1905 a trecut cu traiul în
New-York împreună cu părinţii săi. În 1938 a efectuat fenestrarea labirintului
într-un singur timp în cadrul otosclerozei.
S. Rozen în 1952 prima dată în lume a efectuat operaţia – mobilizarea indirectă a
scăriţei în caz de hipoacuzie, care ulterior a dat un impuls la operaţiile
stapedoplastice în caz de otoscleroză. Pe larg în America se foloseşte
tomodensitometria şi rezonanţa magnetică nucleară.
W. House (Los-Angeles) a pus bine la punct implantul cohlear, mai ales la copii
(1973).
 ŞCOALA FRANCEZĂ. Jean Louis Peti în 1750 a efectuat prima intervenţie
chirurgicală pe apofiza mastoidă unui pacient cu mastoidită. Apoi el a mai
efectuat un şir de operaţii identice şi a observat că toţi cei supuşi operaţiei s-au
însănătoşit, iar cei ce au refuzat să fie operaţi – au decedat.
Savanţii francezi în frunte cu Portman efectuează cercetări ştiinţifice în
domeniul anginelor (în special clasificarea anginelor), otitelor, colesteatomului,
timpano- şi stapedoplastiilor, recuperării chirurgicale în caz de afectare a
n.facial, oncologiei, implantului cohlear etc.
 ŞCOALA GERMANĂ. Termenul de timpanoplastie a fost propus şi apoi
implimentat de Wullştein în 1949. Ideea acestei operaţii constă în aceea că
otochirurgul prin procedeele sale chirurgicale restabileşte sistemul anatomic şi
funcţional al urechii medii ce duce la recuperarea funcţiei auditive. Wullştein şi
Zöllner în 1955 au propus 5 tipuri de timpanoplastii. Specialiştii germani sunt
bine dotaţi cu tehnică şi instrumentariu necesar; microscoape de performanţă,
laringoscoape, RMN, tomodensitometre etc.
 ŞCOALA ROMÂNĂ. Are o mare şi diversă tematică ştiinţifică, începînd cu
procesele inflamatorii acute şi cronice ale organelor din sfera ORL şi terminînd
cu implantul cohlear.
În diferite perioade au activat mari personalităţi în domeniul ORL. Specialitatea
ORL în România s-a format înaitea primului război mondial fiind reprezentată
de Dr. Leopold Kugel, Dr. Cristian Orescu. Dr. Eugen Felix a fost primul
8
 profesor ORL la Bucureşti în 1901. După anii 1900 au fost deschise clinicile
ORL la Bucureşti şi Iaşi. Societatea Română de ORL a fost condusă de
Alexandru Costiniu Senior. Ulterior au fost înfiinţate clinici noi de ORL la Tg.
Mureş, Timişoara, Craiova şi în alte localităţi.
În 1950 în România activau 327 de ORL-işti. Iar actualmente această specialitate
o practică peste 700 de otorinolaringologi.
Profesorul Dorin Hociotă, creatorul centrului de Fono-audiologie şi Chirurgie
Funcţională ORL a fost un neîntrecut cofochirurg. După decesul său în 1990
conducerea a fost preluată de Profesorul Romeo Călăraşu. Din mai 2000 Centrul
s-a transformat în „Institutul de Fonoaudiologie şi Chirurgie Funcţională ORL”
în numele profesorului Dorin Hociotă. Profesorii: Ştefan Gîrbea, Virgil
Racoveanu, Mihai Lozeanu, Traian Ataman, conf. Cornelia Păunescu au
contribuit esenţial la dezvoltarea ORL în Romînia şi ridicarea prestigiului acestei
specialităţi în faţa ORL mondiale.
 ŞCOALA RUSĂ. Este prezentată de N. P. Simonovskii, S. S. Preobrajenski,
V.I. Voiacec, K. L. Hilov, B. S. Preobrajennskii, I. B. Soldatov şi alţii. Acesti
savanţi şi specialişti în domeniu au creat serviciul otorinolaringologic din Rusia,
au format o pleadă întreagă de savanţi, au deschis catedre şi clinici ORL, au
editat manuale la toate capitolele ORL, au efectuat tot genul de operaţii la
organele ORL.
 ŞCOALA UCRAINEANĂ. O figură marcantă a ORL din Ucraina este
profesorul A. I. Colomiicenco, care a fondat institutul de cercetări ştiinţifice în
domeniul otolaringologiei din Kiev, care astăzi îi poartă numele.
Acest savant a pus bazele ORL contemporane în Ucraina. El personal s-a ocupat
cu toate problemele otorinolaringologiei, dar mai ales cu: oncologia,
cofochirurgia, otitele acute şi cronice, otoantritele la copii, hipoacuziile,
surditatea şi multe alte afecţiuni cu caracter acut, cronic şi regional. Profesorului
A. I. Colomiicenco, îi aparţine ideea că medicina este acea ramură a societăţii
care recuperînd sănătatea muncitorilor contribuie la creşterea economiei şi
implicit la ridicarea nivelului de viaţă a oamenilor.

V. DEZVOLTAREA ASISTENŢEI MEDICALE ORL

ÎN MOLDOVA.

Între anii 1918-1940 populaţia Basarabiei ca de altfel şi a altor ţări a fost afectată
de diverse maladii cu caracter de masă.
Dintre bolile infecto-contagioase cele mai frecvente au fost:
 Tifosul exantimatic;
 Difteria;
 Scarlatina;

9
  Variola;
 Rabia;
 Malaria;
 Tuberculoza şi altele.
Văzînd această situaţie Guvernul României a elaborat şi a realizat un vast
program de eradicare a acestor boli. Pentru tratamentul pacienţilor de
tuberculoză a fost reconstruit sanatoriul de profil din Vorniceni, numărul de
paturi ajungînd la 150. Spitalul din Costiujeni în 1939 a fost reconstruit
cheltuindu-se 10 mln. lei. Au fost înfiinţate şi multe alte spitale şi dispansere.
Au fost deschise spitale pentru contagioşi la Călăraşi, Chilia Nouă şi Reni,
sanatoriul Bugaz.
În 1918 în Basarabia existau numai 80 medici, 170 felceri şi 70 surori de
caritate. Între anii 1918-1940 numărul de medici a crescut de la 80 la 341 (mărindu-se
numărul lor de 4 ori şi ceva). Din cele relatate rezultă că în intervalul 1918-1940 au
fost realizate mari progrese în organizarea asistenţei medicale a populaţiei şi aceasta a
fost una din principalele preocupări ale Statului Român în Basarabia.
ORL Moldovei are şi ea istoria sa. Pînă la deschiderea I.S.M din Chişinău
(1945) – (fiind deplasat din oraşul Kislovodsk, institutul 2 de medicină din Leningrad)
medicii moldoveni îşi făceau studiile în instituţiile de medicină şi la facultăţile de
medicină de la universităţile de peste hotare - România, Franţa, Rusia, Cehoslovacia,
Germania etc.
Populaţia primea asistenţa ORL de la medicii particulari şi în spitalele de Stat.
Dar în literatura de specialitate se ignorează acest fapt afirmîndu-se că pînă în anul
1945 nu exista serviciul ORL. E drept că odată cu transferarea institutului doi de
medicină Sanct-Peterburg din Kislovodsk (a fost evacuat în timpul celui de al II-lea
război mondial) la Chişinău şi astfel s-au creat noi condiţii de pregătire a medicilor în
I.S.M din Chişinău. Primul şef de catedră ORL (de la 14 septembrie 1945) a fost
profesorul Vasile Petru Cecurin, apoi au condus catedra următorii profesori: N. I.
Mihaloiţ, A. A. Gladcov, D.A.Bîtcenco, I. N. Antohi, V. A. Romanov, V. A. Popa.
Actualmente şeful catedrei şi preşrdintele Societăţii Ştiinţifice de ORL din Republica
Moldova este d.h.ş.m., academician al A.Ş a R.M., profesor universitar Ion Ababii.
Organizarea serviciului ORL în Moldova se efectuează în următorul fel: în fruntea
acestui serviciu se află Societatea Ştiinţifică ORL din Republica Moldova şi
Ministerul Sănătăţii al R.M. Catedra ORL în cadrul căria se află şi cursul de ORL al
facultăţii de perfecţionare a medicilor, are menirea de a preda ORL studenţilor la toate
facultăţile şi perfecţionarea ORL. Rezidenţiatul întrodus la noi în Moldova în anul
1993 este o metodă nouă în pregătirea medicilor ORL. Următoarea treaptă sau nivel de
asistenţă otorinolaringologică sunt oraşele şi raioanele unde funcţionează secţii şi
cabinete ORL atît pentru maturi cît şi pentru copii. La unele uzine, făbrici, teatre sunt
cabinete medicale ORL care acordă asistenţa ORL. La teatrul de operă şi balet, de
exemplu, activează foniatrul.
Actualmente în republică muncesc mai mult de 200 de medici ORL. Numărul de
paturi ORL atinge cifra de 547. Otorinolaringologia Moldovei depune eforturi
considerabile în soliţionarea următoarelor probleme:

10
 1. Etiopatogenia, tratamentul şi complicaţiile rinosinusitelor la copii şi la
maturi: I. Ababii, M. Maniuc, V. Gavriluţa.
2. Anginele şi tonsilita cronică: Vl. Popa, N. Hodonoagă, E. Sencu,
L.Danilov.
3. Otitele acute şi cronice. Otitele recidivante, exsudative, complicaţiile lor.
Mastoidoplastiile: I. Ababii, I. Antohii, M. Maniuc, A. Sandul, S.
Vetricean, S. Diacov, L. Danilov.
4. Laringotraheobronşita acută striduloasă la copii. Papilomatoza laringelui.
Microlaringoscopia şi microlaringochirurgia: I. Ababii, Vl. Popa,
V.Cabac, I. Banari.
5. Timpanoplastiile: I. Atohi, V. Andriuţa, S. Vetricean.
6. Stapendoplastia. Otoscleroza: I. Antohi, V. Andriuţă, S. Vetrician.
7. Utilizarea pe larg a metodelor noi de diagnostic şi tratament: imunologie,
radiologie se folosesc microscoapele chirurgicale şi instrumentariul
respectiv.

Un aport deosebit în dezvoltarea asistenţei ORL în Moldova la momentul

respectiv l-au adus: profesorul M. Gh. Zagarskih – fostul şef al cursului de
perfecţionare a medicilor ORL, care a propus şi a implimentat o nouă metodă de
tratament a esofagitelor corozive, şi în acest scop stenozele cronice ale laringelui
folosind în acest scop buge din peritoneu confecţionate după metoda sa. Au mai activat
d.ş.m. Gh. Frumusachi, M. Lupan, N. Savelev – aducînd aportul lor în diverse
probleme ale ORL. Prima secţie de ORL de 25 de paturi a fost deschisă la spitalul
clinic orăşenesc Nr. 4 din Chişinău. Actualmente această clinică ORL, cu o capacitate
de 34 paturi se află în incinta Spitalului clinic municipal Nr.3 „Sf. Treime”, unde are
loc perfecţionarea medicilor ORL. O contribuţie deosebită în dezvoltarea ORL şi a
asistenţei ORL din Moldova o au savanţii din fosta URSS cum ar fi: D. I.Tarasov
(Moscova), I. B. Soldatov (Samara), M. S. Plujnicov (Sanct-Petersburg), V. T. Palciun
(Moscova), A. I. Colomiicenco, S. I. Mostovoi, A.I.Ţîganov, D. I. Zabolotnîi (Kiev) şi
alţii.

VI. DIRECŢIILE ŞTIINŢIFICE ŞI PRACTICEI

ORL ÎN MOLDOVA

Temele tezelor de doctor în ştiinţe medicale şi de doctor habilitat în medicină a

colaboratorilor catedrei:
Ion Antohi susţine teza de doctor în medicină la tema: „Unele aspecte ale
patogenezei combustiilor cu agenţi chimici ale esofagului” în 1967.
Mihail Sandul susţine teza de doctor în medicină la tema: „Analiza
macroluminiscentă în patologia oncologică a organilor ORL” în 1963 şi teza de doctor

11
habilitat în medicină la tema „Diagnosticul complex al tumorilor maligne ale
laringelui.”
Vladimir Popa susţine teza de doctor în ştiinţe medicale la tema: „Patologia
ORL la muncitorii din industria tutunului” în anul 1974 şi teza de d.h.ş.m. la tema:
„Materiale clinice pentru organizarea profilaxiei complicaţiilor tonsilitei cronice” în
anul 1986.
Ion Ababii susţine teza de doctor în medicină la tema: „Etiologia, clinica şi
funcţia glucocorticoidă a corticosuprarenalelor în tratamentul complex al laringitelor
stenozante la copii” în anul 1973 şi teza de d.h.ş.m. la tema: „Afecţiunile inflamatorii
recidivante ale urechii medii şi căilor respiratorii superioare în perioada primei
copilării (diagnosticul, tratamentul, profilaxia, pronosticul) în anul 1986”.
I.Cleitman susţine teza de d.ş.m. la tema: „Folosirea peritoneului heterogen în
tratamentul otitelor medii cronice purulente” în anul 1966.
Ilie Banari susţine teza de doctor în medicină la tema: „Homoplastia regiunii
cervicale a traheii cu transplant conservat în soluţie de formalină de concentraţie mică”
în anul 1973 şi teza de d.h.ş.m. la tema: „Tratamentul chirurgical al bolnavilor cu
paralizii periferice şi asocierea stenozei cicatricial – paralitice a laringelui” în anul
1990.
Alecxandru Sandul susţine teza de d.ş.m. la tema: „Iradierea LASER cu
intensitate mică în tratamentul bolnavilor cu sinusite maxilare purulente” în anul 1988
şi teza de d.h.ş.m. la tema: „Mastoidoplastia cu outoos spongios combinată cu
imunocorecţia în tratamentul bolnavilor cu otite medii cronice supurate” în anul 1997.
Vasile Andriuţă susţine teza de doctor în ştiinţe medicale la tema: „Rolul
alergiei în dezvoltarea complicaţiilor intracraniene otogene” în anul 1968.
Maria Lupan susţine teza de doctor în ştiinţe medicale la tema: „Afecţiunile
profesionale ale căilor respiratorii superioare la bolavii ce activează în industria
textilă”.
Nicanor Hodonoagă susţine teza de d.ş.m. la tema: „Unele aspecte ale
patogenezei, complicaţiile tonsilitei cronice” în anul 1971.
Anastasia Eremei susţine teza de d.ş.m.la tema: „Referinţe la întrebarea cu
privire la patogenia bolii Meniere” în anul 1978.
Mihai Maniuc susţine teza de d.ş.m. la tema: „Anomaliile de dezvoltate şi
malformaţiile cavităţii nazale la copii” în anul 1982.
Alexei Gagauz susţine teza de d.ş.m. la tema: „Folosirea laserului pe granat
neodin-itrit-aluminiu în tratamentul rinitei vasomotorii” în anul 1988.
Eusebiu Sencu susţine teza de d.ş.m. la tema: „Folosirea razelor laser în
tratamentul bolnavilor cu amigdalită cronică” în anul 1991.
Lucian Danilov susţine teza de d.ş.m. la tema: „Prognozarea evoluţiei şi
consecinţelor procesului inflamator al căilor respiratorii superioare la copii frecvent
bolnavi, pe baza stabilirii statutului funcţional imun local şi de sistem” în anul 1992.
Vasile Cabac susţine teza de d.ş.m. la tema: „Microchirurgia endolaringiană şi
terapie imunocorectoare în tratamentul papilomatozei recidivante a laringelui la copii”
în anul 1995.

12
 Svetlana Diacov susţine teza de d.ş.m. la tema: „Metodele non-invazive în
diagnosticul afecţiunilor inflamatorii latente ale urechii medii la copiii primului an de
viaţă” în 1993.
Alexandru Andreev susţine teza de d.ş.m. la tema: „Biomaterialul osteomatrix
forte în rinoplastiile rinosinusale” în anul 1997.
Sergiu Vetricean susţine teza de d.ş.m. la tema: „Miringoplastia cu utilizarea
biomaterialului ostiomatrix forte”.

VII.SCOPUL ŞI SARCINILE O.R.L

Otorinolaringologia studiază şi implimentează în practica de specialitate

realizările ştiinţei atît fundamentale cît şi a cei aplicative în activitatea medicilor
otorinolaringologi. Obiectul ORL studiază anatomia clinică, fiziopatologia, tabloul
clinic, diagnosticul, tratamentul şi profilaxia afecţiunilor din cadrul ORL. Scopul final
al specialităţii este: profilaxia bolilor ORL, micşorarea morbidităţii, invalidităţii şi a
letalităţii. Sarcinile ORL sînt:
1. Depistarea cît mai timpurie şi corectă a bolilor otorinolaringologice.
2. Efectuarea tratamentului adecvat.
3. Supravegerea grupelor de bolnavi şi a celora cu factori de risc.
Dispanserizarea lor, care include următoarele etape:
 Întocmirea planului dispanserizării;
 Lucrul de diagnosticare a bolilor şi tratamentul lor;
 Analiza lucrului efectuat;
 Planul de activitate mai departe;
4. Expertiza medicală.
5. Conlucrarea cu organele administrative şi medicale.

VIII. LOCUL ORL ÎNTRE ALTE DISCIPLINI ALE

MEDICINEI.

Este foarte greu de redat în această prelegere locul şi rolul ORL între alte
specialităţi ale medicinei. ORL s-a dezvoltat ca o ramură a terapiei şi a chirurgiei şi
deci are strînse legături în primul rînd cu aceste specialităţi condiţionate de
complicaţiile anginelor, tonsilitelor cronice care nu rar duc la dezvoltarea
reumatismului, poliartritei, nefritelor şi a altor boli. Iar hemoragiile nazale, esofagiene
de cele mai multe ori sînt cauzate de boli generale – hipertensiune arterială, ciroza
ficatului, insuficienţa renală cronică şi altele. Flegmoanele retrofaringiene,
periamigdaliene şi altele pot dezvolta o mediastinită purulentă ce necesită o asistenţă
chirurgicală.

13
 Vegetaţiile adenoide influenţează asupra întregului organism al copilului.
Angina eritemo-pultacee poate fi confundată cu difteria faringelui, iar crupul fals cu
crupul difteric şi invers.
Unele boli ale sîngelui precum şi cele infecţioase au în tabloul clinic al lor
semnele obiective ale unei angini. Complicaţiile intracraniene orbitale şi altele a
otitelor şi sinuzitelor sunt în competenţa nu numai a otorinolaringologilor dar şi a altor
specialişti: neuropatolog, neurochirurg, oftalmolog etc. Răspîndirea procesului
patologic din organele ORL către sistemul dentar, facial şi invers se lămureşte prin
existenţa comună a sistemului osos, nervos, vascular, mucoasă etc.
Afectarea concomitentă a organelor ORL şi a organelor maxilofaciale atît în
vremea de pace cît şi în vremea de război constituie aproximativ 10-25%. Există
multiple şi diverse reflexe ce au punct de plecare – nasul şi se termină în plămîni,
inimă şi alte organe iar prin intermediul sistemului nervos central şi glandele endocrine
sistemul de organe ORL fac legătura cu toate ţesuturile şi organele organismului uman.
Traumatismele ce afectează organele ORL în majoritatea cazurilor sînt asociate cu
traumatismele regiunilor învecinate cum ar fi: mandibula, maxilarul superior, orbita,
craniul, coloana vertebrală, gîtul, cutia toracică etc.
Aşadar ORL ocupă un loc important între celelalte disciplini ale medicinii.
Reieşind din cele relatate mai sus este necesar ca fiecare din viitorii medici să
cunoască bine această specialitate. Iar pe de altă parte şi otorinolaringologul trebue să
se pătrundă de responsabilitatea ca şi ei trebuie să cunoască alte disciplini.
Otorinolaringologia are stînse legături cu: terapia, pediatria, chirurgia, traumatologia,
neurologia, oftalmologia, stomatologia, endocrinologia, gastrologia, urologia,
radiologia şi cu toate serviciile paraclinice.
Nivelul de dezvoltare a ORL depinde de:
1. Nivelul de dezvoltare a ţării;
2. Nivelul de dezvoltare a biologiei şi a medicinei;
3. Nivelul de dezvoltare tehnico – ştiinţifică;
4. Activitatea guvernanţilor către problemele ORL.

IX. NOŢIUNI GENERALE ASUPRA METODELOR DE

EXAMEN A BOLNAVILOR CARE SUFERĂ DE
AFECŢIUNI ALE ORGANELOR ORL

În stabilirea diagnosticului corect ne folosim de metodele generale de examinare

a bolnavilor studiate şi utilizate la catedrele de terapie, chirurgie, la catedrele auxiliare
precum şi de cele speciale ale ORL. Examenul bolnavului se începe cu anamneza, ea
trebuie efectuată foarte minuţios şi calificat, ea trebuie condusă bine, cuvintele,
conversaţia cu bolnavul trebuie să coincidă cu nivelul de dezvoltare al bolnavului,
bolnavul trebuie să înţeleagă ce vrem noi, iar întrebările trebuie să fie puse aşa ca
bolnavul să ne prezinte răspunsul necesar. De exemplu medicul îi pune întrebarea

14
bolnavului: Ce vă supără pe Dumneavoastră? Sau dacă bolnavul n-a înţeles îl întreabă
care e motivul că aţi venit la medic. Bolnavul poate da mai multe răspunsuri. Am venit
cu urechea, capul, gaimorita şi a.m.d. În aceste cazuri bolnavul nu ne-a comunicat ceea
ce am fi dorit. Iar răspunsul corect ar fi următorul: am vizitat medicul pentru că sufer
de dureri de cap, auzul s-a micşorat, respiraţia pe nas la fel. Pe medic totdeuna îl
interesează ceea ce îl deranjează pe bolnav, semnele subiective ale bolii, nu
diagnosticul.
După anamneză urmează examenul general şi special al bolnavului. Se
examinează: plămînii, inima, pulsul, tensiunea arterială, se palpează abdomenul, în caz
de necesitate se examinează şi alte organe. Examenul obiectiv special include:
1. Inspecţia organilor ORL;
2. Narinoscopia;
3. Rinoscopia anterioară;
4. Orofaringoscopia;
5. Rinoscopia posterioară;
6. Tuşeul cavulului;
7. Laringoscopia (directă şi indirectă);
8. Otoscopia;
9. Examenul funcţional ORL;
Otorinolaringologul în diagnosticarea corectă şi la timp a afecţiunilor ORL pe
larg se foloseşte de serviciile de laborator (analiza generală a sîngelui, timpul de
coagulare şi sîngerare, analiza urinei, indicii glucozei în sînge etc.). Metodele
radiologice ocupă un loc important în examinarea bolnavilor, mai ales cu sinusite şi
otite precum şi laringite.
Tomografia, precum şi tomodensitometria se utilizează cu predilecţie în caz de
complicaţii rinosinusogene şi otogene. RMN – rezonanţa magnetică nucleară- numirea
de nucleară derivă de la însuşirea nucleului atomic de a intra în rezonanţă sub acţiunea
unui cîmp magnetic ca şi un pahar de cristal, care începe să vibreze dacă în apropiere
se produce o notă muzicală acordată pe frecvenţa paharului. Rezonanţa nucleului se
manifestă prin emiterea unor semne electromagnetice ce pot fi utilizate pentru a
reconstrui o imagine. Însuşirea nucleului de a intra în rezonanţă sub acţiunea unui cîmp
magnetic a fost descoperită în 1945 şi abia în 1977 s-a obţinut prima imagine a unui
pumn.
Tomografia computerizată, rezonanţa magnetică nucleară după cum se ştie sunt
realizări ale ştiinţei şi tehnicei de ultimă oră, care au o mare importanţă în procesul de
diagnosticare a îmbolnăvirilor.
Totodată trebuie să subliniez că tehnica şi aparatajul medical, cît de sofisticate n-
ar fi ele şi cît de mult n-ar fi solicitate de medici, nicidecum nu poate şi nu trebuie să-l
îndepărteze pe medic de bolnav. Unii bolnavi, care deja s-au examinat în unele state
bine dotate cu tehnică medicală ne povestesc că ei n-au văzut medici, ei au văzut
numai aparate. Necătînd la cele mai contemporane realizări ştiinţifico-practice, viaţa
de toate zilele ne învaţă şi pune pe prim plan însemnătatea personalităţii medicului,
atîrnarea lui faţă de bolnavi, interconexiunile dintre medic şi bolnav. Nu rareori putem
auzi de la bolnav că medicul se adresează bine către bolnav sau din contră - medicul
este rece faţă de suferinţele bolnavului. Cunoscutul medic maghiar M. Balint spune:
15
„Medicul este el însuşi medicamentul”. Prin aceste cuvinte acest specialist vrea să
sublinieze că medicul prin profesionalismul său, prin comportamentul său, prin
experienţa sa, prin seriozitatea şi responsabilitatea cu care se atîrnă faţă de bolnav
poate înlocui cea mai modernă aparatură şi el, adică medicul constituie acel
medicament de care are nevoie bolnavul.

X. RECAPITULARE

Stimaţi colegi! După ce aţi auzit această prelegere singuri vă daţi bine seama de
însemnătatea otorinolaringologiei atît în viaţa medicală cît şi în cea socială.
Însă mai profund veţi pătrunde în această specialitate pe parcursul activităţii
Dumneavoastră de medic.
Vă mulţumesc pentru răbdarea Dumneavoastră care aţi demonstrat-o ascultîndu-
mă pe mine şi pentru crearea condiţiilor necesare pentru a susţine această prelegere.
Totodată eu vă doresc Dumneavoastră multă sănătate şi succese în însuşirea
otorinolaringologiei şi în activitatea de medic.

16