Portofoliu

Tema: Originea și evoluția limbii române

Coordonator Elev: Albu Nicolae,

Profesor: Jilihovschi Rodica clasa a XII-a „A”

Sângerei
2020-2021
Capitolul I. Originea limbii române:
1. Potrivit datelor istorice limba română a luat naștere în nordul și în sudul Dunării, în
provinciile Dacia, Dardania, Moesia inferioară și superioară

2. Romanizarea easte o acțiune de a romaniza și rezultatul ei; imprimarea caracterului, a

organizației, a civilizației romanității într-o regiune, într-o colectivitate. Nu există din
punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine: limba română provine din
romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o
spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fost
influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altele singurul punct care
nu este contestat de nimeni. Controversele privesc nu atât procesul lingvistic și etapele
sale, cât teritoriile unde acest proces s-a derulat și întinderea lor. Varianta cea mai
răspândită între istoricii români contemporani este aceea derivată din teoria romanizării
definitive și statornice a Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat
Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de coloniști veniți
din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%). Argumentele pentru
această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia apărării dacice, care,
conform izvoarelor latine, a aruncat în luptă aproape toată populația de sex masculin a
provinciei, lăsând în urma războaielor o populație decimată. S-a ajuns astfel la o
reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripțiile rămase (au fost studiate
aproximativ 4 000 de inscripții, dintre care numai 2% conțineau nume de geto-daci, față
de aproximativ 30% ca reprezentare a populației autohtone în alte provincii
romanizate).În urma acestei

1
colonizări neobișnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse
niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai
puțin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.Teoria continuității se
împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni - unele mai îndrăznețe, altele care încearcă
doar să rezolve discrepanțele și. Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în
aceeași arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există
date puține și intens controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, și
până la retragerea trupelor imperiale la Sud de Dunăre din 275, populația locală dacică
este desigur romanizată, dar nu în zona rămasă neocupată și populată de Dacii liberi. În
plus de acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un răstimp suficient
pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local.
Mai mult, din considerații socio-lingvistice, se consideră că proporția copleșitoare a
militarilor, meșterilor și negustorilor romani la nord de Dunăre în comparație cu un
număr foarte redus de administratori, vorbitori aialeimbii latine culte a împiedicat
impunerea acesteia din urmă în bazinul Dunării de Jos, unde s-a generalizat o variantă
locală de latina cultă. Acest lucru a determinat apariția unei limbi protoromânești ca
„lingua franca ”: o limbă unică, anterioară tuturor dialectelor române.
Un argument comparativ adus deseori în discuție aici este caracterul mult mailatin,
evident, al românei în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice și scotice din
insulele britanice - care au fost ocupate militar și continuu romanizate timp de aproape
șase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).

«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de

prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea
acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului.
Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-
dunăreană a Imperiului Roman.

De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii
latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În
istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu
militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în
911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca
vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor
maternă după numai cca două secole.

Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a
fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul
cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale
la Mogontiacum (azi Mainz), August Trevorum (azi Trier) ,

Colonia (azi Köln), și Colonia Ulpia Traiana  (în imediata apropiere a localității

actuale Xanten), (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și
celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și
Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei
latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale
limbajului de castru (sermo castrensis).
 Altă ipoteză explică trăsăturile latine atât de manifeste dar atât de puțin savante, ale
limbii române, prin existența unei îndelungate latinități pre-romane în Dacia, această
latinitate difuzându-se prin comerț, prin strămutările (spontane sau forțate) de triburi
dacice între nordul Dunării și Imperiul roman, și prin educarea în Imperiu a unor tineri
șefi daci luați ostateci de Romani.În această teorie, Dacia este nucleul original al limbii
române (și al etnogenezei poporului român ), populațiile romane din sudul Dunării (de
exemplu aromânii) provenind din migrații pornite din Dacia. Lingviștii țărilor din sudul
României sunt favorabili acesteiipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale
acestor conform carorora nu existau populații romanice în Balcani în momentul sosirii
slavilor.

Lucrările mai recente ale unor istorici români consideră că limba și poporul român s-au
format pe un spațiu mai mare decât al fostei Dacii. Vlad Georgescu spunea că că spațiul
cuprindea atât Dacia cât și zona munților Balcani și coasta Mării Negre. Ioan Aurel Pop
consideră de asemenea că poporul și limba română s-au format atât la nord cât și la sud
de Dunăre.

Limbile romanice sunt astăzi:

 Română
 Spaniola
 Franceza
 Italiana
 Portugheza
 Sarda
 Catalana
 Provansala
 Occitana

Astfel procesul de romanizare a decurs în 3 etape:

• Etapa preliminara (sec. I i. Hr. – sec. II d. Hr.) – romanizarea a avut o

intensitate redusa, s-a realizat fara interventia statului roman, prin scimburile
culturale ale geto-dacilor cu populatia romanizata din peninsula Balcanica
care au influentat arhitectura, ceramica geto-daca, etc.
• Etapa romanizarii propriu-zise (106-275) – romanizarea a capatat un caracter
organizat prin interventia statului roman pentru organizarea provinciei Dacia
si a cuprins toate sferele societatii (economica, politica, sociala, culturala). S-
a realizat prin factorii romanizarii. Din simbioza dacilor cu romanii au rezultat
daco-romanii.
 • Etapa romanizarii dupa parasirea Daciei de catre romani (275-sec
. VIII) (armata si administratia romana) in contextul marilor migratii – romanizarea a
continuat si dupa parasirea Daciei de catre romani prin intermediul romanilor ramasi
in Dacia dar si datorita legaturilor cu lumea romana de la sud de Dunare care au
favorizat si raspandirea crestinismului.
3. Limba română este o limbă de origine latină . Face parte din grupul limbilor romanice:
italiana, spaniola, portugheza, franceza( le-am numit pe cele mai cunoscute, dr circulație
universală), alături de care mai existau si altele, vorbite de popoare mai mici: sarda (în
Sardinia), catalana( în provincia Catalonia, cu cel mai cu oscut oraș Barcelona),
provansala(sau occitana în zona din sudul Franței), retoromana( cu dialectele: romansa,
ladina, dolomotica, friulana) și dalmata.
Romana este cea mai orientală dintre limbile romanice. S-a format prin romanizarea geto-
dacilor, și aceștia strămoși ai noștri, ca și romanii, numai că limbile nu se pot „amesteca".
Din geto-daca nu ne-au mai rămas decât aproximativ, o 100 de cuvinte, pe care le
recunoaștem prin analizele de „substrat",urmărind unde mai pot fi găsite cuvintr
asemănătoare. Triburilr geto-dacilor ocupaubo suprafață ce depășea granițele României
de azi, mai mare chiar decât Regatul Românie de dinainte de al doilea Război Mondial.
În 106, dorind să apere Imperiul de năvălirilor triburilor migratoare, romanii au cucerit
Dacia sub împăratul Nerrva Traian după două războaie grele, dar au întărit-o și au
menținut-o prosperă, au introdus civilizația romană, pentru a rezista atacurilor din oricare
punct cardinal. Dacia a devenit o provincie română prospera, romanii îi spuneau „Dacia
felix" adică „Dacia cea fericită”. În armată, În administrație, În școli se vorbea limba
latină( desigur la teatrele în aer liber, probabil, probabil și la minele de sare). E vorba,
firește, de limba latină „vulgară”. Spuneam că româna se trage din latina populară ( nu
din cea clasică). Romanizarea s-a produs asupra iberilor ( strămoșii spaniolilor si
portughezilor) și asupra galilor ( strămoșii francezilor). De presupus că și geto-dacii și-au
însușit latina, ca a doua limbă, în același numar de ani ca și clelelalte popoare

4
romanizate. Pe teritoriul Daciei romanizate s-augăsit inscripții scrise în latinește
(peste 2000).
Se presupun prin analogie cu formarea celorlalte limbi romanice( franceza, spaniola,
portugheza), ca însușirea deplinăa latinsi populare a durat aproximativ 100 de ani, ceva
mai mult poate. Astfel din cuvintele vocabularului geto-dac sunt: abur, barză, brad,
brusture, brâu, buză, ceafă z căciulă, copac, grumaz, gușă, gălbează, mazăre, manz, moș,
pârâu, sâmbure, strungă, vatră etc. De la geto-daci au mai rămas și nume de ape: Argeș,
Buzău, Cerna, Criș, Dunăre, Jiu, Mureș, Prut, Somes, Siret, Tisa. În masa vocabularului
au existat și cuvinte trecatoare legate de felurite momente de influență: slave, turcești,
grecești etc.
Dar cuvintele cu cea mai mare putere de circulatie, adică cele din fondul principal de
cuvinte, sunt de origine latină. Se poate purta orice conversație și orice dizertație,
folosind numai cuvinte de origine latină, dar nu se poate închega nici o propoziție în
limba română, folosind doar cuvinte nelatine.
NIVELUL MORFOLOGIC ŞI SINTACTIC
(STRUCTURA GRAMATICALĂ)
Limba română a moştenit sistemul morfologic al limbii latine populare, uneori
reorganizându-l / simplificându-l:

1. declinările substantivelor (trei, în română, faţă de cinci, în latină);

2. genurile gramaticale;
3. sistemul cazurilor;
4. cele patru conjugări ale verbului;
5. modurile şi timpurile verbale;
6. gradele de comparaţie;
7. pronumele;
8. numeralele de la 1 la 10;
9. articolul (provenit din pronume demonstrative latineşti);
10. majoritatea adverbelor, prepoziţiilor şi conjuncţiilor.

Sintaxa limbii noastre menţine caracteristicile sintaxei latinei populare.

CUVINTE DE ORIGINE LATINĂ

În limba română, cuvintele cu cea mai mare putere de circulaţie sunt cele de origine
latină.Cuvintele din fondul principal lexical (vocabularul de bază) se caracterizează prin
frecvenţă mare în vorbire, prin polisemantism, prin stabilitate, majoritatea fiind (peste
60%) de origine latină, 20% de origine slavă, iar restul de alte origini.Sunt de origine
latină cuvintele din serii semantice cu circulaţie, care denumesc obiecte şi acţiuni
foarteimportante, alimente, părţi ale corpului omenesc, arbori şi fructe, păsări şi animale,
nume ale unor grade de rudenie, culori mai importante, numele zilelor săptămânii ş.a.:
mamă, casă, om, inimă,

gură, cap, apă, floare, cal, timp, viaţă, an, noapte, iarnă, săptămână, bun, a avea, a bea, a
lua, a face, a fi etc.

SUBSTRATUL
Substratul limbii române este limba autohtonă, a daco-geţilor, din familia limbilor trace
(indo-europeană), dar ea nu a fost consemnată în scris. Din limba dacă s-au păstrat puţine
cuvinte (după unii autori, 100-150), dar ele fac parte din fondul principal lexical, cu
putere derivativă: abur, baltă, barză, brad, brâu, buză, mal, mazăre, moş, pârău, pupăză,
strungă, vatră, viezure etc. şi câteva toponime: Argeş, Criş, Mureş, Someş, Prut etc.

Limba modernă s-a îmbogățit cu numeroase cuvinte din alte limbi dar și cu neologisme
din limbi romanice, dar până a se ajunge la limba română actuală s-au parcurs numeroase
etape. La aceasta se adaugă principiul evoluției oricărei limbi.Limba română este limba
latină vorbită neîntrerupt cuprinzând provinciile dunărene neromanizate din momentul
pătrunderii limbii latine în aceste provincii până în zilele noastre.
 6

Capitolul II. Evoluția limbii române literare:

Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul document în
limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului,
din 1521.

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză
daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe.

Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu

secolul I î.H. şi până în secolul al Vll-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este unul
complex şi de lungă durată.

În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă
romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt majoritar latine.
Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole (între 1550 şi
1850) limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.

Romana sa dezvoltat într-o izolare totală de restul domeniului romanic si de latina. Română a
fost în contact cu aproape toat limbile slave. Limba română a fost înundată de neamurile barbare

Limba română are 3 componente

 Substratul traco-geto-dac( sau păstrat 160 cuvinte);

 Substratul latin( sau pastrat 66 cuvinte);
 Adstratul slav( de la 16 la 20% de cuvint).

SECOLUL AL XVI-LEA
Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după mijlocul secolului al XVI-
lea, de când provin numeroase mărturii directe originale (acte, donaţii, testamente) sau traduceri
ale unor texte religioase.Traducerea cărţilor religioase păstrate în manuscris (traducerile
rotacizante/ textele maramureşene) constituie prima etapă a unui proces dificil de impunere a
limbii române literare: Psaltirea scheiană, Psaltirea voroneţeană, Psaltirea Hurmuzachi, Codicele
voroneţean.

O altă etapă importantă o constituie tipăriturile (texte religioase).

În 1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă,

Liturghierul lui Macarie.Prima carte în limba română, un Catehism luteran, apare la Sibiu, în
1544.La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar, începând din 1559,
11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Apariţia tipăriturilor constituie un instrument
important de răspândire a scrierilor în limba română, iar circulaţia lor a asigurat păstrarea unităţii
spirituale şi culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea, au avut un rol deosebit în
formarea limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei (subdialectul muntenesc).

SECOLUL AL XVII-LEA
În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române, apărând noi
tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic românesc, începuturile
istoriografiei şi cărţile populare.În scrierile umaniştilor (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie
Cantemir) apar primele observaţii despre latinitatea limbii române şi despre unitatea ei (originea
comună a limbii vorbite în ţările române), dar şi primele elemente ale literaturii artistice.Textele
originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculcc) şi munteni (Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino,
Radu Greceanu, Radu Popescu, cronicarii anonimi), pe de altă parte, literatura
religioasă(polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui Antim Ivireanul).
Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească:

 cărţi bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, tradus de mitropolitul
Simion Ştefan, 1648; Psaltirea lui Dosoftei, 1673; Biblia de la Bucureşti, 1688);
 cărţi juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi Vasilc Lupu se tipăresc cărţi de legi:
Pravila de la Govora, în Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasă, în Moldova);
 cărţi populare (Alexăndria, 1620; Floarea darurilor, 1620).

Prin textele scrise s-a constituit treptat varianta cultă a limbii române: din manuscrisele care
circulau copiate, dar mai ales din tipărituri. Prestigiul variantei regionale munteneşti a fost
asigurat mai ales de cărţile bisericeşti tipărite - mai întâi de Coresi la Braşov, ulterior de alţi
tipografi din Ţara Românească, iar apoi de prima traducere integrală în limba română, Biblia de
la Bucureşti, din 1688, monument de limbă literară care cunoaşte o largă răspândire în ţările
române.

SECOLUL AL XVIII-LEA

În secolul al XVIII-lea, tendinţa de îmbogăţire a limbii (modernizare prin împrumuturi) se

accelerează, ea manifestându-se tot sub înrâurirea limbilor greacă şi latină. Este vorba însă de o
acţiune spontană şi nu de urmarea unei doctrine. Tot acum încep să se diferenţieze limbajele
ştiinţifice, mai ales în variantele didactice şi de popularizare.

Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul (1757), iar prima
gramatică românească tipărită a limbii române este Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae (Viena, 1780) de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în
limba latină şi cu exemple româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau
cunoscută cărturarilor străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene latinitatea limbii devine
argument de afirmare a identităţii naţionale.

SECOLUL AL XIX-LEA

Prima jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin tendinţa de reînnoire lingvistică, pe

de-o parte prin apelul insistent la modelul latin, datorat mai ales cărturarilor Şcolii Ardelene, pe
de alta, la italiană şi franceză, ultima fiind cea mai consistentă influenţă, inclusiv în secolul XX.
Vocabularul limbii române se modernizează prin împrumuturi masive din limbile romanice,
fenomen denumit „reromanizare”. Au loc dispute asupra modernizării limbii şi asupra
neologismelor.

Procesul de normare a limbii literare începe abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată
cu înfiinţarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a trecerii de la grafia chirilică la cea latină,
se declanşează aşa-numitul „război al limbilor" care va duce, în final, la fixarea normei
lingvistice şi va accelera totodată procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare.

Lupta s-a dus atunci şi pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel
etimologic şi cel fonetic, problemă depăşită în 1880, când Academia adoptă noul proiect de
ortografie. După această dată, se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară unitară, în sensul
unui ansamblu de norme supradialectale, şi modernă. În anul 1904, apare primul îndreptar
ortografic.

În secolul al XIX-lea se formează rapid o literatură modernă, iar limbajul îşi dezvoltă stilurile
funcţionale: artistic, ştiinţific, jundico-admimstrativ, la care se adaugă cel publicistic şi cel
politic.

LIMBA LITERARĂ ACTUALĂ

Limba literară este aspectul cel mai elaborat, mai îngrijit al limbii unei comunităţi, stabilit prin
norme unitare şi consolidat prin scris. Limba literară este deopotrivă conservatoare (respectarea
generală a normelor îi conferă aspectul unitar, stabil) şi inovatoare, acceptând
modernizarea.Limba română literară actuală acoperă necesităţile de comunicare în toate
domeniile culturii şi se caracterizează prin aspect elaborat, îngrijit şi prin respectarea unor norme
(reguli de utilizare cultivată a limbii), manifestate la nivel fonetic, morfologic, sintactic, lexical.
Româna literară contemporană cunoaşte mai multe variante de limbaj cultivat, stilurile
funcţionale (ştiinţific, juridico-administrativ, publicistic, artistic).

Instituţia abilitată să stabilească normele de exprimare corectă este Academia Română,

în lucrări cu caracter normativ: gramatica, dicţionarul. În secolul al XX-lea, au apărut mai multe
asemenea lucrări, din nevoia de a surprinde aspectul normal al limbii din diferite puncte de
vedere (ortografic, ortoepic, morfologic, sintactic, lexical), dar şi de a înregistra elementele de
modernizare care au pătruns treptat în limbă. Cele mai recente asemenea lucrări sunt: Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a, 2005 (abreviere DOOM) şi
Gramatica limbii române, 2005 (abreviere GALR)

Astfel oiginea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de
sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe.Despre procesul de
romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a desfăşurat începând cu secolul I î.H. şi
până în secolul al Vll-lea d.H. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă
durată.În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o
limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt majoritar
latine.Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole (între 1550 şi
1850) limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem acum.
 10

Capitolul III. Contribuția scriitorilor români la dezvoltarea limbii

române :

Titu Liviu Maiorescu

Date personale

Născut 15 februarie 1840
 Craiova, Țara Românească

Decedat 18 iunie 1917 (77 de ani)

 București, România

Ocupație avocat, critic literar, filosof și om politic

Limbi limba română  

Studii Academia Tereziană, Sorbona, Universitatea din Giessen, Berlin și Paris

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1864 - 1917

Mișcare/curent literar Junimea

Specie literară eseu, critică literară

  Membru fondator al Academiei Române

11

Manifestând un interes deosebit pentru cultura și civilizația României, Titu Maiorescu va

justifica prin scrisul său si mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale și Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atât în ceea ce privește literatura cât și
existența unei limbi naționale consolidate și moderne. Fiindcă este scrisul lui Titu Maiorescu cât
și al marilor scriitori este de o rară limpezime, robuștețe, elevare, claritate, ceea ce-i conferă
consacrarea. Sunt cunoscute textele sale de critică literară, de limbă sau polemice renumite în
volumele de Critice: „Despre scrierea limbii române”(1866); „ O cercetare critică asupra poeziei
noastre de la 1867”; „Limba română în jurnalele din Austria"(1868); „ Asupra poeziei noastre
populare"(1868); „ Beția de cuvinte"(1873); „ Poeți și critici”(1886); „ Oratori, retori și
limbuți"(1902), etc.

„ În afară strălucitului lui talent de orator de catedră, domnul Maiorescu este un mare literar , om
cu o înzestrare intelectuală în afară deborice concurs".( I. L. Caragiale)

„ Prin Titu Maiorescu ia ființă întâia critică românească. Ea a fost pătrunzătoare, senină,
însuflețită de iubirea frumosului, luminată de principii filozifice generale. Aici adevarul,
frumosul stăteau în scaun de piatră ca zeii...”.( N. Iorga)

În preajma anilor 1861-1863 se întorc de la studii din Țările Occidentale câțiva tineri care doresc
să aducă schimbări în cultura română patruzecioptistă. Aceștia sunt: Titu Maiorescu, Iacob
Negruzzi, Theodor Rosseti, Petre Carp si Vasile Pogor. Ei au pus bazele unei societăți culturale
si literale căreia i-au dat numele „ Junimea". Societatea Junimea sa fondat la 1 martie 1863 și
avea ca scop: culturalizarea maselor printr-o serue de conferințe numite „ prelecțiunii populare”;
aceste conferințe erau susținute de catre membrii fondatori și aveau diferite teme: de religie,
astronomie, folclor, filozofie. Promivarea unei literaturi naționale de calitate, elaborarea unei
antologii de poezie și proză românească. Pentru a deosebi literatura bună de cea proastă, Titu
Maiorescu a elaborat un tratat de estetică numit „ O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867”, care cuprindea două capitole: „ Condițiunea materială a poeziei" și „ Condițiunea ideală a
poeziei". Societatea Junimea mai avea ca scop: introducerea alfabetului latin, a scrierii fonetice,
îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi integrarea culturii româneşti în cultura universală.

Prin urmare Titu Maiorescu a fost un marebprozator al literaturii clasice. Surse filozofice: Titu
Maiorescu s-a inspirat de la Aristotel- principiul purificării prin artă; Hegel- ideea despre frumos;
Kant – arta este o finalitate fără scop; Shopenhauer- funcția moralizatoare a artei.

În concluzie, Titu Maiorescu este considerat „ un Boileau al românilor”, o personalitatr totală, un

întemeietor de cultură, care a grăbit procesul de integrare a literaturii române în cultura
uniuniversală.
 12

30 ianuarie 1852
Data de nastere

Data mortii 9 iulie 1912 (60 de ani)

Cetățenie (cetățenie)   Principatul Țării Românești

  Principatul Unit al Țării Românești și Moldovei
  Regatul României

Ocupaţie scriitor , dramaturg

Ani de creativitate 1873 - 1912

Gen dramă , comedie , pamflet , schiță , nuvelă , poezie

13