2
CENTRE INSTANTANEE DE ROTAŢIE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR
Deplasarea infinit mică în plan a unui element structural se poate considera
ca o rotire în jurul unui punct din plan, numit centru instantaneu punctul 0 din
figura 6.3, a). Deplasările punctelor elementului sunt normale pe razele duse din
centrul instantaneu până în secţiunea respectivă şi sunt egale cu
i i '  ri ; jj'  rj ; k k '  rk , (6.7)
unde  este rotirea infinit mică a elementului în jurul centrului instantaneu.
Fig. 6.3
Dacă se cunosc deplasările a două puncte i şi j, centrul instantaneu se găseşte
la intersecţia normalelor duse pe direcţiile deplasărilor i i ' şi jj ' . Considerând elementul
legat de punctele i, k printr-un braţ fictiv, centrul instantaneu poate fi privit ca punct
de articulare al elementului de baza de referinţă, pentru o deplasare infinit mică.
Centrele instantanee ale elementelor structurale se referă la deplasarea elementelor
în raport cu o bază fixă de referinţă. Deplasarea centrului instantaneu este nul pe orice
direcţie. Considerând o structură formată din două elemente structurale, deplasarea
unui element faţă de celălalt se produce prin rotirea în jurul centrului instantaneu
de rotire relativă. Determinarea acestui centru se face considerând unul din elemente
fix şi studiind deplasarea celuilalt în raport cu acesta. Centrul instantaneu de rotire
relativă se referă la deplasarea unui element faţă de celălalt considerat ca bază de
referinţă. În cazul elementelor articulate direct între ele, centrul instantaneu de rotire
relativă este chiar punctul de articulaţie (fig. 6.3, b). Dacă structura cu formă critică
este alcătuită din puţine elemente, determinarea centrelor instantanee se poate face
uşor. Astfel, mecanismul din figura 6.4, a este alcătuit din două elemente. Ca deplasare
virtuală, se dă o rotaţie elementului I în jurul articulaţiei exterioare; centrul
instantaneu (1) al elementului I este chiar în articulaţie. Articulaţia interioară reprezintă
centrul instantaneu de rotire relativă (1, 2) al elementelor I şi II. Elementul II are
deplasările a două puncte cunoscute şi anume: articulaţia interioară se deplasează
normal pe direcţia (1) – (1, 2), iar reazemul simplu se deplasează după orizontală.
Centrul instantaneu (2) se determină la intersecţia normalelor pe aceste deplasări.
Când mecanismul este format din mai multe elemente, determinarea poziţiilor
centrelor instantanee şi ale celor relative este mai complicată. Astfel, în figura 6.4, b
este considerat un mecanism cu un grad de libertate, alcătuit din trei elemente şi
baza de rezemare.
Fig. 6.4
De la început se pot identifica centrele instantanee (1) şi (3) ale elementelor I
şi III, respectiv centrele relative (1, 2) şi (2, 3). În deplasarea virtuală arătată punctat
în figura 6.4, b se observă că articulaţia (1, 2) se deplasează normal pe direcţia (1) –
(1, 2), iar articulaţia (2, 2) normal pe direcţia (2, 3) – (3). Pentru elementul II se
cunosc direcţiile deplasărilor din extremităţile elementului şi ducând normalele pe
aceste direcţii se determină centrul instantaneu (2). Se observă că centrele instantanee
(1), (2) şi centrul relativ (1, 2) sunt coliniare. Dacă se studiază deplasarea relativă a
elementelor I şi III se consideră baza de rezemare, respectiv linia ce uneşte articulaţiile
(1) şi (3), ca un element. Se observă că elementele I şi III sunt legate prin intermediul
elementului II şi al bazei de rezemare. În deplasarea virtuală elementul II se roteşte
în jurul articulaţiei (1, 2), iar baza de rezemare în jurul articulaţiei (1). Rezultă că
direcţia deplasării articulaţiei (2, 3) este normală pe dreapta (1, 2) – (2, 3), iar direcţia
deplasării articulaţiei (3) apare ca normală pe dreapta (1) – (3). Centrul relativ (1, 3)
se găseşte la intersecţia dreptelor (1, 2) – (2,3) şi (1) – (3). Deci centrele (1), (3),( 1, 3)
şi centrele relative (1, 2), (2, 3), (1, 3) sunt coliniare. Teorema coliniarităţii conduce la
următoarele concluzii:
 pentru mecanisme alcătuite din două elemente, centrele instantanee si centrul
de rotire relativă sunt coliniare ;
 pentru mecanisme alcătuite din trei elemente, considerate două câte două,
centrele de rotire relativă respective sunt coliniare (v. fig. 6.4, b). Determinarea
centrelor instantanee, folosind teorema coliniarităţii este mult uşurată chiar în
cazul mecanismelor alcătuite din mai multe elemente. Stabilirea poziţiei
centrelor instantanee şi centrelor relative se reduce la găsirea a două drepte pe
care trebuie să se afle centrul căutat, acesta găsindu-se la intersecţia celor două
drepte. În formă generală, determinarea centrelor se poate face folosind următoarea
scriere simbolică:
 Centrul instantaneu (j) al elementului se determină din relaţia:
(j) = (i)∙(i, j) + (k)∙(k, j), (6.8)
care arată că centrul instantaneu (j) se găseşte la intersecţia dreptei (i)∙(i, j) şi
 3 4
a dreptei care uneşte centrele (k)∙(k, j). Deci pentru a determina centrul
instantaneu al elementului J sunt necesare centrele instantanee ale elementelor
I, K şi centrele de rotire relativă ale acestora faţă de elementul J.
 Centrul instantaneu de rotire relativă a două elemente se determină din relaţia:
(1, 2) = (1, j)∙(j, 2) + (1, k)∙(k, 2), (6.9)
care arată că centrul de rotire relativă al elementelor I şi II se găseşte la intersecţia
dreptei (1, j)∙(j, 2) care uneşte centrele instantanee de rotire relativă şi a dreptei
ce uneşte centrele relative (1, k) şi (k, 2). Deci pentru a stabili poziţia unui centru
relativ a două elemente, sunt necesare centrele relative ale acestor elemente
cu alte două elemente.
 În alte cazuri este utilă şi următoarea relaţie simbolică:
(1, 2) = (1, j)∙(j, 2) + (1)∙(2), (6.10)
dacă se cunosc centrele instantanee şi centrele relative cu elementul J. În practică,
se determină întâi centrele care rezultă în mod evident, apoi centrele relative
ale perechilor de elemente şi numai după aceea centrele necunoscute. Numărul
total al centrelor instantanee pentru un mecanism alcătuit din J elemente, inclusiv
baza de rezemare, este egal cu:
J ( J  1)
C 2j  . (6.11)
2
Un mecanism alcătuit din mai multe elemente este arătat în figura 6.5. Legăturile
din structură determină patru elemente. Elementele I şi III sunt formate din mai multe
bare, care alcătuiesc triunghiuri cu invariabilitatea geometrică asigurată. Din formula
(6.11) rezultă că trebuie determinate zece centre instantanee.
Se determină direct centrul (1) şi centrele relative (1, 2), (2, 3), (1, 4) şi (3, 4).
Celelalte centre necunoscute se determină astfel:
Fig. 6.5
(1, 3) = (1, 2)∙(2, 3) + (1, 4)∙(3, 4); (6.12)
(2) = (1)∙(1, 2) + (3)∙(2, 3);
(4) = (1)∙(1, 4) + (3)∙(3, 4);
(2, 4) = (1, 2)∙(1, 4) + (2, 3)∙(3, 4).
Centrul instantaneu (3) se găseşte pe dreapta (1), (1, 3) la intersecţia normalei
direcţia deplasării reazemului simplu.
DIAGRAME DE DEPLASĂRI
Deplasările punctelor unei structuri, atunci când acesteia i se dă o deplasare
virtuală, sunt normale pe razele duse din centrul instantaneu până la punctele
respective. Aceasta înseamnă că punctele structurii au deplasări după direcţii diferite. În
practică, este foarte importantă trasarea diagramei proiecţiilor deplasărilor tuturor
centrelor de greutate ale secţiunilor transversale ale structurii pe o direcţie dată.
Această diagramă poartă numele de diagrama deplasărilor după direcţia respectivă.
Pentru trasarea diagramei deplasărilor după direcţia Δ dată (fig. 6.6), se
folosesc elementele I şi II la care se cunosc centrele instantanee (1), (2) şi centrul
instantaneu de rotire relativă (1, 2). Deplasarea punctului i de pe elementul I este
perpendiculară pe raza ri şi are mărimea
δUi = ri ∙ δθ1 , (6.13)
unde δθ1 este rotirea infinit mică a elementului I în jurul centrului instantaneu (1).
Proiecţia deplasării pe direcţia Δ este:
 Ui   Ui sini  ri 1 sini  xi1 1 (6.14)
în care xi1 este abscisa punctului i faţă de centrul instantaneu (1). Întrucât rotirea δθ1
este aceeaşi pentru toate punctele elementului I, rezultă că proiecţiile deplasărilor
pe direcţia Δ sunt proporţionale cu abscisele punctelor faţă de centrul instantaneu
(1). Diagrama deplasărilor variază liniar şi are deplasarea nulă pe ordonata centrului
instantaneu. Diagrama deplasărilor corespunzătoare elementului J este dată de
dreapta a’—b’ (v. fig. 6.6). Analog se procedează şi pentru elementul II, proiecţia
deplasării punctului k pe direcţia Δ fiind:
 U k   U k sink  rk 2 sink  xk 2 2 (6.15)
Diagrama deplasărilor corespunzătoare elementului II este dată de dreapta
c’— d’. Tratând împreună elementele I şi II, centrul relativ poate fi privit ca un punct
care face parte din ambele elemente şi are o deplasare comună δU, cu proiecţia δUΔ
pe direcţia dată. Rezultă că variaţiile liniare din diagrama deplasărilor corespunzătoare
celor două elemente au ordonată comună în dreptul centrului de rotire relativă a
acestor elemente. Relaţia de legătură între rotirile celor două elemente δθ1 şi δθ2 se
obţine din exprimarea deplasării δU funcţie de cele două rotiri astfel:
U  ( 1 )  ( 1,2 )1  ( 1,2 )  ( 2 )2 , (6.16)
de unde rezultă
2  1 ( 1 )  ( 1,2 ) / ( 1,2 )  ( 2 ) (6.17, a)
 5 6
Fig. 6.6
Înclinarea dreptelor a’– b’, c’ – d’ din diagrama deplasărilor reprezintă chiar
rotirile δθ1 şi δθ2 ale elementelor I, II, deoarece ordonatele diagramei deplasărilor sunt
infinit mici. Proiecţia deplasării δU se poate scrie
d1
U   d1 1  d2 2 şi 2  1 (6.17, b)
d2
unde d1 şi d2 sunt proiecţiile pe axa de referinţă a segmentelor (1)(1,2) şi (1,2)(2) .
Din relaţiile (6.17, a şi b) se observă că dacă se cunoaşte rotirea δθ1, rotirile
celorlalte elemente ce pot calcula în funcţie de această rotire. Cunoscând rotirile
tuturor elementelor, prin relaţii geometrice se determină proiecţiile deplasărilor
tuturor centrelor de greutate ale secţiunilor transversale ale structurii, funcţie de
rotirea δθ1 aleasă arbitrar. Astfe1, proiecţia deplasării punctului k este
d1
 U k  xk 2  2  xk 2 1 (6.18)
d2
Pentru a construi diagramele de deplasări este necesar, mai întâi, să se determine
centrele instantanee şi centrele de rotaţie relativă ale elementelor care formează
mecanismul. Diagrama deplasărilor se construieşte uşor folosind proprietăţile arătate
şi anume:
 pentru fiecare element din structură, corespunde în diagrama deplasărilor o
variaţie liniară, care se anulează pe ordonata centrului instantaneu;
 variaţiile liniare din diagrama deplasărilor pentru două elemente se inter-
sectează pe ordonata centrului de rotire relativă, unde au ordonată comună ;
 pantele variaţiilor liniare, faţă de axa de referinţă a diagramei, reprezintă rotirile
în raport cu centrele instantanee ale elementelor din structură.
Diagramele de deplasări se pot construi după orice direcţie, dar în practică sunt
folosite diagramele după direcţia verticală şi orizontală. Aceste diagrame servesc la
calculul deplasărilor din orice acţiune exterioară, deoarece şi acţiunea se poate
descompune în componenta orizontală şi verticală. La mecanismul din figura 6.7 s-au
trasat diagramele de deplasări pe verticală şi orizontală. Pentru aceasta, se determină
mai întâi centrele instantanee şi centrele de rotire relativă, apoi se trece la trasarea
diagramelor de deplasări.
Diagrama deplasărilor pe verticală se trasează începând cu variaţia corespun-
zătoare elementului I, care este înclinată cu δθ1 şi continuă până la verticala din centrul
(1, 2). Se construieşte variaţia liniară corespunzătoare elementului II care are ordonata
comună cu elementul I pe verticala centrului de rotire relativă (1, 2), se anulează pe
verticala centrului instantaneu (2) şi este înclinată cu δθ2 faţă de linia de referinţă.
În continuare, se trasează variaţia corespunzătoare elementului III, care are ordonata
comună cu elementul II pe verticala centrului de rotire relativă (2, 3) şi se anulează
pe verticala centrului instantaneu (3). Ca verificare, variaţiile liniare pentru elementele I
şi III trebuie să se intersecteze pe verticala centrului de rotire relativă (1, 3).
Diagrama deplasărilor pe orizontală se începe cu variaţia liniară corespunzătoare
elementului I, apoi se construieşte variaţia liniară pentru elementul II. Variaţia
corespunzătoare elementului II are ordonata comună pe orizontala dusă din (1, 2)
cu elementul I şi se anulează pe orizontala corespunzătoare lui (2), fiind valabilă numai
până la orizontala din (2, 3). Diagrama deplasărilor se continuă cu variaţia cores-
punzătoare elementului III care are ordonata comună cu variaţia corespunzătoare
elementului II pe orizontala centrului relativ (2, 3) şi ordonata nulă în centrul
instantaneu (3). Aceste două diagrame permit calculul deplasării oricărui punct de
pe structură, prin compunerea vectorială a celor două componente ale deplasării
după verticală şi orizontală.
Fig. 6.7
 7 8
LINII DE INFLUENŢĂ.
EFORTURI MAXIME DIN FORŢE MOBILE
CONVOAIE DE FORŢE
Metodele studiate până acum permit calculul reacţiunilor şi eforturilor din
structurile static determinate produse de forţe cu poziţie fixă. În practică, în afara
acţiunilor permanente, cu mărime şi poziţie fixe, există şi forţe mobile, cum sunt
acţiunile utile, care pot acţiona în orice punct al structurii. Ca exemple de forţe
mobile se pot da: convoaiele de forţe aduse de roţile locomotivei şi vagoanelor la
podurile de cale ferată, convoaiele de forţe produse de vehiculele pe pneuri şi pe
şenile la podurile de şosea, convoaiele produse de podurile rulante, forţa utilă
formată din oameni şi utilaje, care se iau în considerase la proiectarea construcţiilor.
Convoaiele de acţiuni mobile şi acţiunile utile sunt standardizate şi se dau în norme
oficiale de stat. Distanţa între forţele unui convoi mobil este constantă, iar ordinea
forţelor nu poate fi modificată la acelaşi convoi. Forţele nobile dintr-un convoi nu-
şi modifică mărimea şi orientarea.
Pentru dimensionarea corectă a unei structuri supusă la forţe mobile este necesar
să se cunoască situaţia cea mai defavorabilă de solicitare pentru fiecare efort în parte.
Această problemă necesită determinarea prealabilă a poziţiei convoiului pe structură,
care să conducă la valoarea maximă a efortului căutat. Rezolvarea acestei probleme
se simplifică foarte mult prin folosirea liniilor de influenţă. Liniile de influenţă se
construiesc pentru o cauză mobilă unitară şi utilizarea lor are la bază principiul
suprapunerii efectelor.
SEMNIFICAŢIA LINIILOR DE INFLUENŢĂ
Se consideră o structura parcursă de un convoi de forţe P1, ... , Pj, ... Pn, care
la un moment dat are poziţia din figura 7.1, a.
Fig. 7.1
Efortul Si din secţiunea i, pentru orice poziţie a convoiului, se poate scrie în
general sub forma:
Si  Si ,P1    Si ,Pj    Si ,Pn (7.1)
unde s-a considerat că efortul total se obţine aplicând principiul suprapunerii
efectelor. Efortul produs de fiecare forţă în parte se scrie folosind principiul
proporţionalităţii şi relaţia (7.1) devine:
Si = si1 P1 + ... + sij Pj + ...+ sin Pn (7.1, a)
în care sij reprezintă efortul din secţiunea i când pe structură acţionează numai o forţă
unitară Pj =1 aplicată în secţiunea j, iar si1 — efortul din secţiunea i când pe structură
acţionează numai forţa P1 =1 aplicată în secţiunea 1 etc. Relaţia (7.1, a) se scrie pentru
orice poziţie a convoiului pe structură, însă pentru o altă poziţie a convoiului
coeficienţii sij au alte valori (fig. 7.1, b). În literatura de specialitate coeficienţii sij,
se notează cu litere diferite, funcţie de efortul ce se calculează:
Mi = mi1 P1 + . . . + mij Pj + . . . + min Pn ;
Ni = ni1 P1 + . . . + nij Pj + . . . + nin Pn ; (7.2)
Ti = ti1 P1 + . . . + tij Pj + . . . + tin Pn .
Calculul eforturilor cu ajutorul relaţiei generale (7.1, a) necesită cunoaşterea
multiplicatorilor sij care poartă numele de coeficienţi de influenţă. Coeficientul de
influenţă sij reprezintă efectul din secţiunea fixă i, când pe structură se aplică în
secţiunea j o cauză mobilă egală cu unitatea, care se deplasează pe linia de încărcare a
structurii de la un capăt la altul. Dacă se reprezintă faţă de o linie de referinţă, variaţia
efortului Si când pe structură se deplasează forţa mobilă unitară, se obţine o diagramă
ale cărei ordonate arată variaţia coeficientului de influenţă, denumită linie de influenţă.
Linia de influenţă arată variaţia unei mărimi (reacţiune, efort, deplasare elastică)
într-o secţiune fixă, când pe structură se deplasează o cauză mobilă unitară (forţă
sau cuplu). Fiecare ordonată din linia de influenţă reprezintă valoarea efortului din
secţiunea fixă, când forţa mobilă-unitară calcă pe structură pe verticala acelei ordonate.
Coeficienţii de influenţă se notează cu litere mici, deoarece sunt produşi de cauze
unitare şi poartă doi indici. Primul indice arată secţiunea în care se calculează efortul
iar al doilea locul unde se aplică cauza mobilă-unitară. Linia de influenţă a unui
efort oarecare depinde de schema statică a structurii şi se poate determina independent
de forţele ce acţionează asupra structurii, într-o anumită situaţie particulară.
Dimensiunea coeficienţilor de influenţă rezultă din relaţia (7.1, a), dacă se consideră
că pe structură acţionează numai forţa Pj
Si
Si = sij ∙ Pj ; sij  (7.3)
Pj
Rezultă că dimensiunile sij depind de dimensiunea efortului şi a cauzei unitare.
Coeficientul de influentă este un număr, dacă Pj este forţă şi se calculează o reacţiune,
sau o forţa tăietoare, respectiv o 1ungime când se calculează un moment încovoietor.
Analog se analizează dimensiunile şi pentru cauza mobilă formată dintr-un cuplu
concentrat. Dacă se calculează reacţiuni sau forţe tăietoare, coeficienţii sij au
dimensiuni de [L-1] iar dacă se calculează momentul încovoietor atunci sij este un
număr.
Pentru calculul eforturilor T şi M din aceeaşi secţiune se determină liniile de
influenţă pentru fiecare efort în parte, deoarece liniile de influenţă sunt diferite. Rezultă
că poziţiile convoiului pentru momentul încovoietor maxim şi forţa tăietoare
maximă vor fi diferite, chiar pentru aceeaşi secţiune a structurii. Studiul eforturilor
 9 10
extreme în toate secţiunile structurii, necesită construirea liniilor de influenţă pentru
fiecare efort în parte şi stabilirea poziţiei convoiului pentru fiecare secţiune.
Presupunând cunoscută linia de influenţă a unui anumit efort se pune problema
calculului mărimii acestuia, dacă pe structură se deplasează un convoi format din forţe
concentrate şi distribuite. Pentru forţele concentrate calculul efortului se face
utilizând relaţiile (7.2), care arată că pentru o anumită poziţie a convoiului, se
multiplică fiecare forţă cu ordonata corespunzătoare din linia de influenţă şi în
final se însumează efectele (fig. 7.2, a şi b). În figura 7.2, a şi b liniile de influenţă
sunt de formă curbilinie, structura fiind static nedeterminată.
Fig. 7.2
Relaţiile (7.2) sunt valabile atât pentru structuri static determinate, cât şi pentru
structuri static nedeterminate. Dacă pe structură se aplică o forţă distribuită după legea
oarecare px = f (x), efortul căutat se determină folosind relaţia (fig. 7.2, c):
x2
V0   px v0 x dx , (7.4)
x1
iar dacă forţa este uniform distribuită pe intervalul 1 — 2, relaţia (7.4) devine:
x2 x2
V0   pv0 x dx  p  v0 x dx  p 12 , (7.5)
x1 x1
în care Ω12 reprezintă suprafaţa cuprinsă între linia de influenţă şi linia de referinţă pe
intervalul 1 – 2 unde se aplică forţa uniform distribuită. În cazul forţelor concentrate
mobile şi al liniilor de influenţă cu variaţii liniare (fig. 7.2, f) calculul unui anumit
efort se poate face cu relaţia:
n n
S i  M i   sij Pj   mij Pj  miR ' R' miR" R". (7.6)
j 1 j 1
În relaţia (7.6), suma produselor dintre forţele concentrate şi coeficienţii
corespunzători s-a înlocuit cu produsul dintre rezultanta grupului de forţe situate la
stânga vârfului liniei de influenţă R’ cu coeficientul corespunzător, respectiv produsul
rezultantei forţelor din dreapta vârfului liniei de influenţă R” cu coeficientul corespunzător.
MODALITĂŢI DE CONSTRUIRE A LINIILOR DE INFLUENŢĂ
În funcţie de posibilităţile de exprimare a condiţiei de echilibru static al unei
structuri, determinarea liniilor de influenţă se poate face pe cale analitică sau utilizând
deplasările virtuale.
Determinarea pe cale analitică a liniilor de influenţă
Determinarea pe cale analitică a liniilor de influenţă pentru reacţiuni şi eforturi
la o structură static determinată se face utilizând ecuaţiile de echilibru static. Pentru
aceasta se scrie de fiecare dată ecuaţia cu o singură necunoscută pentru calculul
reacţiuni sau a efortului căutat, în funcţie de cauza mobilă unitară aplicată pe diferitele
porţiuni ale structurii. Se obţin astfel expresiile coeficienţilor de influenţă, pentru
fiecare domeniu distinct al structurii, ca funcţie de o variabilă independentă.
Reprezentând grafic ecuaţiile obţinute pentru fiecare coeficient de influenţă în parte,
rezultă linia de influenţă căutată. Această procedură este generală şi se poate utiliza
la orice structură static determinată.
La unele structuri ca arcele şi grinzile cu zăbrele static determinate, pentru
simplificarea scrierii ecuaţiilor de echilibru static, se preferă exprimarea reacţiunilor
şi a eforturilor în funcţie de reacţiunile şi eforturile grinzii orizontale corespunzătoare.
În paragrafele următoare se va utiliza soluţia analitică la stabilirea liniilor de influenţă
pentru diferite categorii de structuri static determinate, frecvent întâlnite în practică.
Grinda articulată – simplu rezemată
Se consideră grinda articulată - simplu rezemată din figura 7.3, a, pe care se
deplasează forţa mobilă unitară P=1, aplicată în secţiunea variabilă definită prin
distanţele x şi x’ faţă de reazeme.
Scriind ecuaţiile de echilibru static se obţin expresiile reacţiunilor, eforturilor
şi coeficienţilor de influenţă din tabelul 7.1. Analizând aceste relaţii se constată că
liniile de influenţă ale reacţiunilor variază liniar şi particularizându-le pentru limitele
domeniilor se obţin liniile de influenţă din figurile 7.3, b şi e.
 11 12

Tabelul 7.1. Coeficienţii de influenţă pentru reacţiuni şi eforturi la grinda articulată- Pentru a trasa linia de influenţă a momentului încovoietor din secţiunea i se
simplu rezemată din forţa mobilă P=1 disting şi aici domeniile 1 – i şi i – 2 pe care se deplasează forţa mobilă. Expresiile
Ecuaţiile de echilibru static şi expresiile momentului încovoietor în secţiunea i şi a coeficienţilor de influenţă se prezintă în
Structura
coeficienţilor de influenţă tabelul 7.1. Aceste relaţii arată că linia de influenţă a momentului încovoietor variază
liniar, se anulează în reazeme, iar cele două variaţii liniare se intersectează pe verticala
 M 2  V1 l  1  x   0 ; V1  1  x   1  v1 x secţiunii i (fig. 7.3, e). Din linia de influenţă se observă că pentru orice forţă aplicată
l între reazeme, momentul încovoietor întinde fibra inferioară. Practic, linia de influenţă
 M 1  V2 l  1  x  0 ; V2  1  x  1  v2 x a momentului Mi se construieşte rabatând cu un compas distanţele xi şi xi pe verticalele
l
din reazemul 1, respectiv 2 şi unind aceste ordonate cu două variaţii liniare, care se
Coeficienţii de influenţă ai reacţiunilor
intersectează pe verticala din secţiunea i.

P  1  1  2 ; v1 x  x ; v2 x  x Dacă pe grindă se deplasează un cuplu concentrat M=1 kNm, liniile de influenţă
l l
Forţa tăietoare în secţiunea i se determină în mod analog. În tabelul 7.2 se prezintă expresiile reacţiunilor, eforturilor
 şi coeficienţilor de influenţă corespunzători.
P  1  i  2 ; Ti  V1  1 x  1  tix  1  v1 x Liniile de influenţă ale reacţiunilor şi forţei tăietoare sunt constante pentru orice
l
poziţie a cuplului concentrat pe grindă (fig. 7.4, b). Pentru a determina linia de influenţă
P  1  1  i  ; Ti   V2   1 x  1  tix   1  v2 x a momentului încovoietor în secţiunea i, se disting domeniile 1 – i şi i – 2 pe care se
l
deplasează cuplul concentrat (fig. 7.4, c). Discontinuitatea din secţiunea i este
P  1  1  i  ; tix   v2 x   x egală cu unitatea. În tabelul 7.2 se prezintă expresiile momentului încovoietor şi ale
l
 coeficienţilor de influenţă.
P  1  i  2 ; t ix  v1 x  x
l
Tabelul 7.2. Coeficienţii de influenţă pentru reacţiuni şi eforturi la grinda articulată-
Momentul încovoietor în secţiunea i simplu rezemată din cuplul concentrate M=1

P  1  1  i  ; M i  V2 x i  1  x x i  1  v2 x x i  1  mix
l Ecuaţiile de echilibru static şi expresiile
Structura

P  1  i  2 ; M i  V1 xi  1 x x i  1  v1 x  x i  1  mix
coeficienţilor de influenţă
l
 1      1  v1 x
M 1
P  1  1  i  ; mix  v2 x x i  x x i  M 2  V1 l  M  0 ; V1  
l l  l
Fig. 7.3

P  1  i  2 ; mix  v1 x x i  x i  M 1   V2 l  M  0 ; V2   1     1  v2 x
x M 1
l l l
Coeficientul v1x din linia de influenţă a lui V1 arată mărimea reacţiunii din 1 1
M  1  1  2 ; v1 x   ; v2 x 
reazemul 1 când forţa mobilă se află în poziţia curentă definită de distanţa x. Pentru a l l
trasa linia de influenţă a forţei tăietoare se consideră o secţiune i pe grindă, definită de Forţa tăietoare în secţiunea i
distanţele xi şi xi . În acest caz se disting două domenii 1-i, i-2 în care forţa mobilă se M  1  1  2 ; Ti   V1  1  v1 x  1  tix ;
poate afla la un moment dat. Linia de influenţă a forţei tăietoare este formată din 1
două variaţii liniare: una negativă pe intervalul 1-i şi alta pozitivă pe intervalul i-2, tix  v1 x  
l
separate între ele de un salt egal cu unitatea în secţiunea i (fig. 7.3, d). Practic, linia Momentul încovoietor în secţiunea i
de influenţă Ti se construieşte desenând linia de influenţă a lui V1 şi linia reacţiunii V2 xi
cu semn schimbat, apoi se duce o verticală, în dreptul secţiunii i. Din linia de M  1  1  i  ; M i  V2 xi  1   1  v2 x xi  1  mix
l
influenţă Ti se obţin prin particularizare liniile de influenţă pentru toate secţiunile Fig. 7.4 x
grinzii. Astfel, dacă secţiunea i se deplasează spre stânga, rezultă T1 = V1, respectiv M  1  i  2 ; M i  V1 xi  1  i  1  v1 x xi  1  mix
l
dacă se deplasează spre dreapta, rezultă T2 = – V2.