„Povara bunătății noastre”- Ion Druță

În prozele sale, Ion Druță abordează teme și motive esențiale și apriorice, care au rol de
materie primă a sufletului: continuitatea generațiilor, sacrul și profanul, pământul și țăranul,
relațiile dintre părinți și copii, istoriași amprenta acesteia asupra individului.
„Povara bunătății noastre” este o operă „întemeietoare”. Criticul literar Vasile Coroban
definește romanul drept „o epopee lirică a satului moldovenesc surprins în momente
cruciale”. Aparent, romanul are trăsăturile unei epopei: acțiunea cuprinde o perioadă întinsă
de timp(de la primul războimondial, până în anii ‘60 ai secolului XX.), momentele se
derulează caleidoscopic, evidențiind spectrul vast de personaje, prezența mai multor linii de
subiect și, în general, complexitatea semantică a acestei lucrări. În acest sens, Onache
Cărăbuș protagonistul operei, își portretizează în același stil epopeic, destinul și parcursul
său.
Însăși autorul afirmă: „Din tot ce mi-a fost dat să scriu, acest roman a fost cartea cea mai
persecutată, cea mai prigonită, cea mai nedreptățită. Dela apariția primelor capitole, cum au
luat-o din urmă cei mai mari și cei mai tari, n-au lăsat-o să respire ani și ani.” Prin acest
detaliu și nu numai, „Povara bunătății noastre” e asemeni unui Phoenix a cărei măestrie
provine din cenușă (apare motivul renașterii din pojarul satului), este un roman ars, asemeni
celui scris de Bulgakov- „Maestrul și Margareta”. Aici, însă, protagonistul nu-și vinde
sufletul infernului, ci și-l jertfește satului- care e și infern, și paradis, și veșnicie.
Spațiul- cadru al acțiunii din roman nu cunoaște o geografie concretă, decât cea a sufletului.
Instrumentând viziuni panoramice, autorul ilustrează un univers mito-poetic încărcat de vaste
semnificații- câmpia Sorocii. Satul Ciutura devine din spațiu securizant, în suprapersonaj, atât
din perspectiva tipajului asemănător al sătenilor, cât și din cea a conexiunii suletești dintre
protagonist și sat. Deși universul este ficțional, sunt ilustrate evenimente și sentimente
concrete.
Autorul tinde să construiască un personaj cu o mare putere de reprezentare , care acceptă să
poarte cu obidiență povara bunătății umane, asumându-și riscurile, eșecurile și izbânzile.
Onache Cărăbuș- personajul miruit de Dumnezeu, asemeni bătrânului din „Toiagul păstoriei”,
este catalizatorul de gânduri și revelații asupra cosmosului, sufletului și trupului. Celelalte
personaje, departe de profunzimea vizionarului, sunt fiecare purtători de lumi, de taine și
povești- împreună alcătuind „cosmosul Ciuturei”.
Onache este omul dezinteresat de lumesc și teluric, pătruns în esența materiei și geneticii
sufletului și a universului. El nu caută avuții și, spre deosebire de consătenii săi „bolnavi de
pământ” , el consideră pământul doar o certitudine a dăinuirii. Ca și ciobanul din „Toiagul
păstoriei”, Cărăbuș își construiește casa în vârful dealului- ca semn subconștient de
superioritate, dar și cu alură de sihastru( luând în considerare putenica sa conexiune cu tot ce
înseamnă natură , univers și Dumnezeu)- prin propriile sale concepții despre viață, moarte,
iubire, demnitate- trăiește filozofic prăbușirea lumii sale: „O scurta noastră, o nesfârșita
noastră viață de om...”. Onache Cărăbuș nu este înghițit de propriile concepte, el își atinge
rostul omenesc și supraomenesc, reușind să-și păstreze integritatea morală.
 Romanul „Povara bunătății noastre” rămâne a fi un valoros document al unei epoci triste, o
tentativă de epopee basarabeană și un tablou ce întruchipează sufletul ontologic și
epistemologic- ca prototip al idealului moral și spiritual.