Capitolul 2

Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul

de chimie organică
2.1. Sticlărie
Întotdeauna, înainte de utilizare, sticlăria trebuie verificată cu atenţie pentru depistarea
eventualelor imperfecţiuni. Acest lucru trebuie făcut nu numai la primul contact cu
laboratorul, ci de fiecare dată când se selectează sticlăria necesară realizării unei instalaţii
pentru un experiment. Baloanele prezintă deseori crăpături sub formă de stea, rezultate în
urma contactului cu o suprafaţă tare, cât şi imperfecţiuni din fabricare. Răcirea sau încălzirea
unui astfel de balon poate duce la spargerea şi pierderea implicită a conţinutului acestuia,
precum şi la eventuala vătămare a utilizatorului. Sticlăria ce prezintă astfel de imperfecţiuni
nu se va mai utiliza în niciun fel de experiment.
Un alt aspect foarte important îl reprezintă curăţarea sticlăriei. Reziduurile de la
reacţiile chimice pot ataca suprafaţa sticlei, curăţarea acesteia devenind din ce în ce mai
dificilă în timp. Este astfel important ca sticlăria să fie spălată imediat după terminarea
experimentului. Înaintea spălării este de preferat ştergerea acesteia de eventuale urme de
unsoare de şlif, utilizată în timpul experimentului. Ştergerea se poate realiza cu ajutorul cârpei
de laborator înmuiată într-un solvent precum acetonă sau pentan. Se previne astfel transferul
grăsimii pe pereţi şi în interiorul vasului de unde ar putea deveni dificil de îndepărtat. Dacă
sticlăria utilizată în cadrul experimentului nu se curăţă doar cu apă rece se recurge la spălarea
acesteia cu apă caldă, detergent şi perie. De asemenea, reziduurile organice pot fi frecvent
îndepărtate prin dizolvarea acestora în acetonă. Sticlăria utilizată în experimente trebuie să fie
perfect uscată, iar cea umedă se lasă iniţial, după spălare la uscat la aer, în stativ. Urmele de
apă se pot îndepărta uşor folosind o cantitate minimă de acetonă urmată de uscarea în etuvă.
Sticlăria frecvent utilizată în laboratorul de chimie organică este prezentată în ceea ce
urmează:
Pahare - sunt obiecte de sticlărie indispensabile din laboratorul de chimie. Se folosesc pahare
conice (Erlenmeyer, Fig. 2a) sau cilindrice (Berzelius, Fig. 2b) gradate sau negradate, cu
volum între 5 şi 5000 mL.

Fig. 2. Pahare: (a) conice (Erlenmayer) şi (b) cilindrice (Berzelius)

(a) (b)

Baloane - sunt piese de sticlărie utilizate pentru efectuarea reacţiilor chimice şi a operaţiilor
de purificare a substanţelor organice. Li se pot ataşa refrigerenţi, pâlnii de picurare, pot fi
ermetic închise cu septumuri de cauciuc sau dopuri de sticlă şi teflon. Baloanele utilizate în
laborator sunt baloanele cu fund rotund (Fig. 3a şi 3b) sau cu fund plat (Fig. 3c), cu unul (Fig.
3a), două (Fig. 3d), trei (Fig. 3e) sau patru gâturi; de asemenea, pot fi prevăzute cu robinet
lateral (Fig. 3f) ce permite purjarea unui gaz inert în cazul efectuării reacţiilor chimice sau
păstrării unor substanţe sensibile la aer sub atmosferă inertă.
21 Separarea şi purificarea compuşilor organici

Fig. 3. Baloane: (a) cu fund rotund; (b) de tip pară; (c) cu fund plat; (d) cu două
gâturi; (e) cu trei gâturi; (f) cu robinet lateral

Refrigerenţi - au rolul de a condensa vaporii formaţi la încălzirea unui lichid prin utilizarea
unei surse continue de răcire, de obicei apă. Sensul de curgere al apei prin refrigerent este
întotdeauna de jos în sus. Refrigerenţii sunt utilizaţi în operaţiile de distilare, dar şi la
reacţiile ce necesită încălzirea până la temperatura de fierbere a solventului. Ei se împart în
refrigerenţi descendenţi ( Fig 4f) şi ascendenţi (Fig. 4a, b, c, d, e):
Fig. 4. Refrigerenţi: (a) refrigerent Friedrich ascendent, (b) refrigerent West ascendent, (c) refigerent Alihn
ascendent, (d) refigerent Liebig ascendent, (e) refrigerent Graham ascendent; (f) refigerent Liebig descendent

Reducţii şi adaptoare (Fig. 5) – sunt des utilizate pentru asamblarea instalaţiilor de refluxare
sau distilare, realizând conexiunea între diferite piese de sticlă în cazul în care refrigerenţii şi
baloanele nu au şlifuri compatibile.
Fig. 5. Reducţii şi adaptoare

Pâlnii de filtrare, picurare şi separare (Fig. 6) – se folosesc pentru operaţia de filtrare

(separarea unui solid de un lichid), sub acţiunea gravitaţiei (Fig. 6a) sau la presiune redusă
(Fig. 6b şi 6c), adăugarea lentă a unui reactiv (lichid sau soluţie) într-o reacţie (Fig. 6d) sau
pentru separarea unei faze organice de una apoasă (lichide nemiscibile) (Fig. 6e).
Fig. 6. Pâlnii: (a) de filtrare; (b) Büchner; (c) cu frită poroasă; (d) de picurare; (e) de separare
Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 22

Alte piese de sticlă şi porţelan (Fig. 7):

Fig. 7. Alte piese de sticlă şi porţelan

eprubetă sticlă de ceas mojar şi pistil vas de trompă tub Schlenk

rezervor coloană coloane coloane de distilare vas de

pipete Pasteur
cromatografică cromatografice fracţionată siguranţă

cristalizor rezervor de colectare a solventului uscat

2.2. Ustensile şi accesorii

Fig. 8. Ustensile şi accesorii de laborator

baghetă de
inel stativ trepied termometru spatulă
sticlă

dop Clips garnituri bară magnetică clemă mufe

suporţi de plută pentru

cleşte pisetă septumuri de cauciuc stativ de eprubete
baloane cu fund rotund

pară de cauciuc pentru pară de vârfuri pentru pipete

cric de laborator
pipete Pasteur cauciuc automate
23 Separarea şi purificarea compuşilor organici

2.3. Aparatură şi echipamente de laborator

2.3.1. 1işa chimică Fig. 9. Nişa chimică

Nişa chimică (Fig. 9), destinată lucrului cu substanţe volatile şi
toxice, este alcătuită din două compartimente conectate la sistemul de
ventilaţie, şi anume compartimentul de lucru, prevăzut cu instalaţie
de apă, surse de gaz (inert şi gaz metan), iluminare, instalaţie electrică,
stelaje şi compartimentul de depozitare a substanţelor volatile şi
toxice. Toate operaţiile executate în nişă se realizează întotdeauna cu
sistemul de ventilaţie pornit şi sistemul de protecţie frontal coborât cât
mai mult posibil.

2.3.2. Surse de încălzire

Orice sursă cu flacără deschisă în laboratorul de chimie organică trebuie evitată pe cât
posibil întrucât majoritatea solvenţilor organici sunt volatili şi inflamabili. Principalele surse
de încălzire sunt becul Bunsen, mantaua (cuibul) de încălzire şi plita electrică.
Sursa de tip Bunsen (Fig. 10a) este utilizată în special pentru încălzirea băilor de apă
sau aer şi a tuburilor Thiele.
Mantaua sau cuibul de încălzire (Fig. 10b) se foloseşte în general pentru încălzirea
directă a baloanelor cu fund rotund, nefiind nevoie de utilizarea băilor de lichid. Temperatura
este controlabilă, încălzirea este uniformă şi poate ajunge pâna la 450°C.
Plita electrică (Fig. 10d) poate fi utilizată şi pentru încălzirea baloanelor cu fund plat
şi oferă posibilitatea reglării temperaturii până la maxim 350°C. În prezent plitele de încălzire
sunt dublate de agitare magnetică, acest lucru constituind un avantaj deosebit faţă de cuibul de
încălzire sau becul Bunsen, pentru care uniformitatea fierberii trebuie asigurată cu porţelan
poros.
În momentul de faţă încălzirea cu sursă electrică este alternativa aleasă cu precădere în
laboratorul de chimie organică, fiind o metodă mult mai puţin periculoasă.
Încălzirea cu ajutorul surselor de încălzire se realizează în băi de aer, lichid sau nisip.
Baia de aer este o metodă convenabilă şi ieftină de încălzire, utilizând doar o manta
de încălzire sau un trepied prevăzut cu sită de azbest sub care se află becul Bunsen. Marele
dezavantaj al băii de aer este pierderea uniformităţii încălzirii, datorită disipării căldurii.
Lichidele au un coeficient de transfer termic bun realizând astfel o încălzire eficientă a
substanţelor chimice. Baia de lichid (Fig. 10c) este practic un vas de cristalizare, un pahar sau
un vas metalic umplut cu un lichid, iar încălzirea ei se realizează prin aşezarea pe o plită
electrică sau pe un trepied prevăzut cu sită de azbest (în cazul utilizării unei băi de metal nu
mai este necesară sita de azbest) sub care se află becul Bunsen. Metoda este foarte
convenabilă deoarece în acest mod se poate vedea, prin baie, balonul de reacţie. Cea mai
simplă baie de lichid este cea de apă, însă, chiar şi la 70°C, apa se evaporă prea repede. Baia
de apă se foloseşte în general pentru încălzirea lichidelor cu temperatură de fierbere sub 80°C.
Baia cea mai utilizată în laboratoarele de chimie organică este cea de ulei (ulei de parafină,
glicerină, dibutilftalat, ulei de silicon), întrucât asigură uniformitatea încălzirii şi oferă
posibilitatea încălzirii până la temperaturi de 200°C. Avantajul băii de apă/ulei faţă de
mantaua de încălzire este reprezentat de posibilitatea determinării temperaturii exacte din baie
prin introducerea unui termometru. În cazul băii de ulei dezavantajele sunt reprezentate de
temperatura maximă ce poate fi atinsă (de doar 185-200°C) cât şi de neplăcerile produse de o
eventuală prezenţă a apei în baie (fiind necesară înlocuirea uleiului). Baia de nisip este o
Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 24

alegere uzuală în cazul încălzirii unor volume mici de substanţă. Încălzirea poate urca până la
500°C, iar spre deosebire de baia de ulei, o eventuală prezenţă a apei în baie nu reprezintă un
inconvenient. Un dezavantaj semnificativ îl reprezintă însă lipsa unui control precis al
temperaturii din cauza conductivităţii termice scăzute a nisipului. O problemă majoră o
reprezintă şi incapacitatea utilizării agitării pe parcursul experimetului.
Fig. 10. Surse de încălzire: (a) sursa Bunsen; (b) manta de încălzire; (c) baie de lichid; (d) plita
electrică prevăzută cu agitare magnetică

(a) (b) (c) (d)

2.3.3. Surse de răcire

Deseori, lucrul în laboratorul de chimie organică necesită obţinerea unei temperaturi
mai joase decât temperatura camerei. Gheaţa este cea mai utilizată sursă de răcire întâlnită, ce
permite obţinerea unor temperaturi între 0-5°C, în amestec cu suficientă apă cât să permită
contactul cu recipientul ce trebuie răcit.
Pentru temperaturi sub 0°C, se folosesc frecvent amestecuri de gheaţă şi substanţe
anorganice sau pur şi simplu amestecuri de substanţe anorganice. De exemplu, un amestec de
gheaţă cu sare produce o temperatură între -5 şi -18°C (o parte sare şi trei părţi gheaţă),
utilizarea a cinci părţi de clorură de calciu şi 4 părţi de gheaţă conduce la obţinerea unei
temperaturi de până la -50°C. De asemenea, un amestec de clorură de amoniu, azotit de
sodiu şi apă (în raport 1:1:1) produce o scădere a temperaturii de până la -20°C.
Pentru temperaturi extrem de joase (< -60°C) se utilizează băi de răcire (de obicei în
vase termoizolante - vase Dewar, Fig. 11) formate din gheaţă carbonică (dioxid de carbon
solid) şi etanol, izopropanol sau acetonă, obţinându-se temperaturi între -70 şi -80°C. Prin
utilizarea altor solvenţi împreună cu gheaţa carbonică se pot obţine şi alte temperaturi:
etilenglicol/gheaţă carbonică, -15°C, acetonitril/gheaţă carbonică, -42°C, eter
etilic/gheaţă carbonică, -100°C.
Băile de răcire pentru temperaturi mai joase de -100°C necesită utilizarea azotului
lichid, fie ca atare, fie împreună cu alţi solvenţi.
Fig. 11. Vase Dewar (termoizolante)

ota: Gheaţa carbonică şi azotul lichid provoacă rapid arsuri ale pielii la contact îndelungat;
manipularea lor trebuie să se facă cu mănuşi speciale.
25 Separarea şi purificarea compuşilor organici

2.3.4. Sisteme de agitare

Sistemele de agitare a soluţiilor omogene şi eterogene s-au dezvoltat şi diversificat în
ultimele decenii, pe măsură ce s-a constatat utilitatea lor în diminuarea efectelor negative a
unor factori ce influenţează viteza reacţiilor chimice. Primele sisteme de agitare au fost cele
mecanice, în diverse forme, adaptate pentru aplicaţii diferite. În momentul de faţă, agitarea
mecanică este înlocuită aproape exclusiv în laboratoare de sistemele magnetice. Frecvent
utilizate sunt şi sistemele de agitare bazate pe oscilaţii (“shaking”), utile în special pentru
agitarea soluţiilor eterogene, cum este cazul creşterii celulelor în biochimie sau sintezei de
peptide pe suport solid.
Agitarea mecanică (Fig. 12a) se utilizează în cazul în care prin adăugarea unui
reactiv într-o reacţie se obţine un precipitat sau o soluţie vâscoasă, fiind utilă pentru aducerea
în contact a celor doi reactanţi şi pentru a evita o eventuală supraîncălzire locală. În astfel de
cazuri sau atunci când se realizează sinteze pe cantităţi mari (> 50 g), ce necesită o agitare
continuă şi uniformă, agitarea magnetică este ineficientă. Agitarea mecanică se realizează cu
ajutorul unor palete de sticlă, metal sau teflon care sunt ataşate la un motor electric ce produce
rotirea paletelor, în trepte de viteză. De-a lungul timpului, au fost adaptate pentru agitarea
soluţiilor în recipiente deschise (pahare), baloane cu fund rotund, efectuarea reacţiilor la
reflux, în atmosferă inertă sau vid sau în reactoare închise, fiind astfel prevăzute cu şlif sau
septumuri de cauciuc.
Fig. 12. Sisteme de agitare: (a) mecanică; (b) mecanică bazată pe oscilaţii (shaker); (c) magnetică

(a) (b) (c)

Agitarea mecanică bazată pe oscilaţii şi-a găsit numeroase aplicaţii în laboratoarele

de chimie organică şi biochimie pentru agitarea paharelor conice. Cele mai utilizate agitatoare
(“shakers”) sunt cele prezentate în Fig. 12b. Agitarea este eficientă, iar sistemele pot accepta
un număr mare de recipiente (sticle, pahare Erlenmeyer de diferite dimensiuni).
Agitarea magnetică (Fig. 12c) este în prezent cea mai utilizată metodă de agitare.
Principiul de funcţionare se bazează pe un câmp magnetic rotativ ce induce o agitare cu viteză
variabilă, cu ajutorul unor bare magnetice (magneţi) mici, de obicei acoperite cu Pyrex,
polipropilenă sau teflon. Agitatoarele magnetice sunt dispoinibile comercial într-o gamă
variată, de cele mai multe ori ca şi plite electrice, astfel încât să poată fi folosite şi ca sursă de
agitare şi ca sursă de încălzire. Marele dezavantaj al agitării magnetice este ineficienţa agitării
soluţiilor foarte vâscoase sau a soluţiilor eterogene în cantităţi mari.

2.3.5. Surse de vid

Există două tipuri de surse de vid (Fig. 13) utilizate în laboratoarele de chimie:
trompa de apă şi pompa de vid. Crearea unei presiuni reduse este necesară în cazul operaţiei
de filtrare, a distilării la vid şi pentru funcţionarea liniei de vid. Presiunea se poate măsura în
milimetri coloană de mercur, torri sau bari, iar transformarea unei unităţi în cealaltă se face
cunoscând că:
Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 26

760 mmHg (0°C) = 1013,2 mbari şi 1 torr = 1 mmHg (0°C)

Fig. 13. Surse de vid: (a) trompa de apă; (b) pompa de vid

(a) (b)
Trompa de apă (Fig. 13a) reprezintă o metodă foarte convenabilă de creare a
presiunii reduse, care se foloseşte de obicei pentru filtrarea la presiune redusă. Prezintă însă o
serie de dezavantaje, care fac ca pompa de vid să fie preferată: presupune un consum mare de
apă, întrucât robinetul de apă trebuie deschis la maxim pe toată durata operaţiilor ce implică
utilizarea ei; există o probabilitate mare de contaminare chimică a apei menajere prin aspiraţia
solvenţilor volatili din vasul de trompă; presiunea depinde de debitul apei în clădire (o trompă
bună de apă creează o presiune minimă de aprox. 14 mm Hg). Prin urmare, trompa de apă
trebuie folosită doar atunci când trebuie filtrat un solid suspendat într-un lichid nevolatil (de
exemplu apă şi sub nicio formă diclorometan) sau se foloseşte un vas de siguranţă, atunci
când se doreşte evaporarea unui solvent volatil.
Pompa de vid (Fig. 13b) este alternativa convenabilă din punct de vedere al
stabilităţii presiunii şi nu produce niciun fel de contaminare a apei menajere. Presiunea creată
poate atinge 10-6 mbari (vid înaintat). În prezent, pompele de vid disponibile comercial sunt
proiectate pentru a răspunde dificultăţilor întâlnite în fiecare aplicaţie în parte: pompe
destinate a fi folosite la rotavapor (prevăzute cu sistem propriu de răcire şi colectare a
vaporilor de solvenţi care trec de refrigerentul rotavaporului), pompe rezistente la gaze
corozive şi agresive, pompe de vid înaintat pentru rampe de vid şi liofilizatoare etc. Pompele
de vid sunt sensibile la urme de apă şi compuşi corozivi, de aceea ele trebuie protejate
printr-un sistem de răcire (trapă de răcire) eficient (-80°C).

2.3.6. Instrumente de cântărire şi măsurare

Instrumentele de cântărire a masei şi măsurare a volumului sunt cele mai des utilizate
instrumente în toate ramurile chimiei.
Instrumentele de cântărire a masei. Greutatea unui compus se măsoară cu ajutorul
balanţei (Fig. 14). Cele mai utilizate balanţe sunt cele electronice, în care talerul este aşezat
pe un electromagnet. Proba de cântărit se aşează pe taler, dislocuindu-l cu o forţă egală cu
produsul dintre greutatea probei şi acceleraţia gravitaţională. Balanţa detectează această
dislocuire şi generează o forţă egală, dar de semn opus cu ajutorul electromagnetului. Curentul
necesar pentru a produce această forţă este proporţional cu greutatea probei. Balanţele
electronice au capacitatea de până la 200-300 g şi pot măsura mase de până la 10-5 g (10 µg).
Fig. 14. Instrumente de cântărire – balanţe: (a) cu 2 zecimale (tehnice); (b) cu 4-6 zecimale (analitice)

(a) (b)
27 Separarea şi purificarea compuşilor organici

Pentru minimizarea erorilor de cântărire, trebuie avut în vedere câteva aspecte precum:
(1) balanţele trebuie aşezate pe suprafeţe grele (pentru minimizarea vibraţiilor din mediul
înconjurător) şi plane; (2) recipientele care se folosesc pentru cântărire trebuie manipulate cu
pensete sau cârpe de laborator pentru a evita erorile de cântărire datorate urmelor de apă sau
grăsime de pe mâinile utilizatorului; (3) probele lichide volatile trebuie cântărite în recipiente
închise ermetic pentru a evita evaporarea; (4) datorită faptului că balanţele sunt influenţate
extrem de mult de curenţii de aer, se va avea în vedere ca măsurarea să se facă cu geamurile
protectoare închise sau în cazul în care balanţa nu este prevăzută cu geamuri de protecţie, ea
trebuie aşezată într-o încăpere ferită de curenţi de aer.
Instrumentele de măsurare a volumului (Fig. 15). Sticlăria şi echipamentele pentru
măsurarea volumului diferă în funcţie de exactitatea cu care dorim să măsurăm volumul
respectiv. Paharele Berzelius şi Erlenmayer, pipetele şi cilindrii gradaţi se folosesc în
general pentru măsurarea unor volume aproximative, cu erori de câteva procente. Baloanele
cotate şi pipetele volumetrice reprezintă o metodă de măsurare mult mai exactă a volumelor.
Volumele foarte mici de lichid (de ordinul µL) se pot măsura cu pipete automate şi seringi.
Fig. 15. Instrumente de măsurare a volumului; (a) pahare Berzelius şi Erlenmeyer gradate, pipete
gradate, cilindru gradat; (b) pipeta volumetrică, balon cotat; (c) pipeta automată, seringi

(a)

(b) (c)

2.3.7. Echipamente pentru uscare

În general pregătirea unei reacţii chimice sau analiza unor produşi de reacţie necesită
îndepărtarea totală a urmelor de apă. Pentru substanţele ce nu sunt sensibile la încălzire, se
utilizează uscarea în etuvă sau cuptoare de calcinare. Pentru substanţele sensibile la
temperaturi de peste 100°C, îndepărtarea urmelor de apă se realizează cu ajutorul liniei de vid
(Secţiunea 2.3.11.) sau prin azeotropare (Secţiunea 5.2.1.), cu solvenţi ce posedă această
proprietate. După uscare, substanţele se păstrează în exicator, pentru a preveni contactul cu
apa.
Etuvele (Fig. 16) pot dezvolta temperaturi între 160-325°C şi se folosesc pentru
uscarea sticlăriei de laborator şi a substanţelor, cu temperaturi de topire mari, higroscopice şi
care nu sunt termolabile. Pot fi prevăzute cu sisteme de circulare a aerului cald, pentru
îndepărtarea eficientă a urmelor de apă şi scurtarea timpului de uscare, precum şi cu sisteme
de creare a unei presiuni reduse. Pentru obţinerea unor temperaturi de peste 400°C (şi maxim
1700°C), se utilizează cuptoare de calcinare.
Exicatorul (Fig. 16) este un recipient închis ermetic care izolează o probă de
atmosferă. Uscarea în exicator implică utilizarea unui agent de uscare (deshidratare) precum
clorura de calciu, pentaoxid de fosfor sau silica gel, plasat în partea inferioară a exicatorului şi
Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 28

separat de proba de uscat de o placă perforată pe post de suport. Unele exicatoare sunt
prevăzute cu robineţi ce permit crearea unei presiuni reduse în interiorul lor.

Fig. 16. Echipamente de uscare: (a) exicator; (b) etuvă; (c) cuptor de calcinare

(a) (b) (c)

2.3.8. Aparate utilizate pentru determinarea proprietaţilor fizice ale unei substanţe

2.3.8.1. Temperatura de topire

În general, în tehnicile de laborator, temperatura de topire a unui compus solid este
utilizată ca o metodă de identificare sau stabilire a purităţii acestuia. Există două metode de
determinare a temperaturii de topire a unei probe (Fig. 17). O primă metodă utilizează tuburi
capilare în care se introduce substanţa solidă şi se încălzeşte folosind aparatul electric sau
tubul de sticlă tip Thiele/Junge (umplut cu glicerină sau acid sulfuric), capilarul fiind ataşat de
un termometru introdus în baia de glicerină sau acid sulfuric. A doua metodă foloseşte
lamelele de sticlă, între care sunt aşezate doar câteva cristale de probă, iar aparatul utilizat
poartă numele de Fischer-Johns.
Fig. 17. Instrumente pentru determinarea temperaturii de topire a unui
solid: (a) ce utilizează tubul capilar; (b) ce utilizează lamele de microscop
tub Thiele tub Junge aparat electric aparat Fischer-Johns

(a) (b)

2.3.8.2. Temperatura de fierbere

Instalaţia necesară pentru determinarea temperaturii de fierbere a unui lichid depinde
de cantitatea de substanţă disponibilă. Pentru volume mai mari de 5 mL, se utilizează o
instalaţie de distilare simplă obişnuită (Fig. 18a) şi se determină temperatura de fierbere a
probei ca fiind acea temperatură la care distilă cea mai mare parte a masei de substanţă. Pentru
volume cuprinse între 0,5-3 mL se utilizează instalaţia prezentată în (Fig. 18b), iar pentru
volume mai mici de 0,5 mL există două metode de determinare (microdeterminare) numite
metoda Siwoboloff şi metoda Enrich ce utilizează instrumentaţia similară cu determinarea
temperaturii de topire prin metoda capilarului în tub Thiele/Junge, şi anume lichidul se
introduce în capilare subţiri şi se ataşează la termometru. Dificultatea efectuării acestei
29 Separarea şi purificarea compuşilor organici

determinări la scală micro constă în introducerea lichidului în tuburile capilare. (Fig. 18c) şi
(Fig. 18d)

Fig. 18. Instrumente pentru determinarea temperaturii de fierbere a unui lichid: (a) pentru volume mai
mari de 5 mL; (b) pentru volume cuprinse între 0,5-3 mL; (c) metoda Siwoboloff; (d) metoda Enrich

(a) (b) (c) (d)

2.3.8.3. Rotaţia optică

Substanţele care rotesc planul luminii polarizate, indiferent de starea de agregare, se
numesc substanţe optic active. Activitatea optică sau enantiomeria se datorează lipsei
oricărui element de simetrie în moleculă (centru, plan sau axă de simetrie), ceea ce conduce la
faptul că molecula şi imaginea sa în oglindă nu sunt superpozabile.
Rotaţia specifică este o caracteristică fizică, specifică fiecărui compus optic activ, se
măsoară cu ajutorul polarimetrului (Fig. 19), la o anumită temperatură t pentru linia D a
sodiului şi se calculează după formula:
- pentru o substanţă lichidă optic activă:

, unde
α – rotaţia unghiulară, l – lungimea coloanei de lichid în decimetri, d – densitatea
lichidului la o anumită temperatură;
- pentru o soluţie a unui compus optic activ:

, unde
α – rotaţia unghiulară, l – lungimea coloanei de lichid în decimetri, p – nr de grame
de substanţă dizolvată în 100 g soluţie, d – densitatea soluţiei la o anumită
temperatură.
Rotaţia moleculară este dată de expresia:

, unde M - masa moleculară.

Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 30

Fig. 19. Polarimetru Fig. 20. Refractometru Abbe

2.3.8.4. Indicele de refracţie

Indicele de refracţie este o constantă fizică care, alături de temperatura de fierbere şi
aspectele cromatografice şi spectroscopice caracterizează substanţele organice lichide.
Indicele de refracţie reprezintă raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă α (al mediului în
care se produce refracţia) şi sinusul unghiului de refracţie β (al mediului din care provine raza
de lumină). Se notează cu n şi are o valoare constantă pentru aceeaşi substanţă, aflată în
condiţii identice de lucru.

n = sin α/ sin β = const.

Indicele de refracţie pentru lichide şi solide se calculează în raport cu aerul (riguros ar trebui
luat în raport cu vidul, însă viteza luminii din aer este foarte puţin diferită de viteza luminii în
vid). Pentru gaze se raportează la vid. Deoarece n variază cu temperatura şi cu lungimea de
undă a radiaţiei luminoase, se indică temperatura la care s-a efectuat determinarea (de ex.
20°C), precum şi linia D a sodiului (se lucreaza în lumina monocromatică dată de o lampă cu
vapori de sodiu): n20D.
Determinarea indicelui de refracţie se realizează cu ajutorul refractometrului Abbe
(Fig. 20), ce oferă avantajul utilizării unui volum foarte mic de probă (o picătură). Principiul
de funcţionare al refractometrului este observarea „unghiului critic” pentru reflexia totală între
sticlă cu indice de refracţie mare (nD =1,75) şi proba de analizat.

2.3.9. Rotavaporul
Rotavaporul (Fig. 21) este poate cel mai întrebuinţat aparat din laboratorul de chimie
organică. Se foloseşte pentru concentrarea soluţiilor la sec, dar şi pentru îndepărtarea integrală
a solvenţilor volatili din mediul de reacţie.
Componentele unui rotavapor sunt:
1) un motor care roteşte balonul de evaporare conţinând soluţia de evaporat;
2) o tijă de vapori care acţionează atât ca ax pentru rotirea balonului de evaporare
cât şi ca legătură cu sursa de vid;
3) un sistem de vid ce reduce presiunea în interiorul rotavaporului;
4) o baie de lichid, în general apă, pentru încălzirea probei supusă evaporării;
5) un refrigerent cu spiră prin care trece un agent de răcire (de obicei apa) sau un
refrigerent deget în care se introduce un amestec de răcire precum gheaţă
carbonică în acetonă;
6) un balon de colectare a condensatului;
7) un sistem mecanic sau motorizat pentru ridicarea balonului de evaporare din baia
de încălzire.
Sistemul de vid utilizat la rotavapor poate fi:
1) trompa de apă, prevăzută cu vas de siguranţă răcit la temperaturi joase;
31 Separarea şi purificarea compuşilor organici

2) pompe de vid prevăzute cu sisteme de răcire proprii înglobate sau vase de

siguranţă, răcite la temperaturi joase. Echipamentele moderne sunt prevăzute şi cu
valve de control şi reglare a presiunii, afişaj digital al temperaturii şi vitezei de
rotaţie, precum şi senzori de temperatură a vaporilor.
Procedura de lucru: Pregătirea rotavaporului pentru evaporare presupune în primul
rând spălarea şi uscarea (cu aer comprimat) trapei de răcire, răcirea acesteia la temperaturi
joase (-80°C), utilizând azot lichid sau gheaţă carbonică în acetonă, conţinute într-un vas
Dewar), asigurarea că apa curge prin refrigerent şi balonul de colectare este gol. Balonul
umplut doar până la jumătate din capacitatea sa este fixat la rotavapor cu ajutorul unor clipsuri
adecvate la dimensiunea şlifului balonului şi este lăsat în baia de apă încălzită la temperatura
dorită. Se porneşte rotirea balonului şi presiunea din sistem este redusă astfel încât să se evite
o eventuală răbufnire a solventului în balonul de colectare. Rotirea determină omogenizarea
temperaturii conţinutului şi mărirea suprafeţei de contact, permiţând evaporarea mai rapidă a
solventului.
Fig. 21. Rotavapor Fig. 22. Liofilizator

2.3.10. Liofilizatorul
Liofilizarea este un proces de concentrare (la sec) a unei soluţii apoase în general ce
se realizează prin îngheţarea soluţiei şi plasarea acesteia în vid înaintat astfel încât să producă
sublimarea apei direct din fază solidă în fază gazoasă. Liofilizarea se utilizează în general ca
operaţie de îndepărtare a solventului atunci când substanţa este instabilă, termolabilă sau
necesită obţinerea unei cantităţi cât mai exacte ca urmare a valorii economice mari a
acesteia (aminoacizi, peptide, proteine).
Liofilizarea implică două procese consecutive:
1. răcirea probei mult sub punctul de îngheţ al apei (de obicei prin intoducerea în
azot lichid), neafectând structura produsului, ci doar solidificând apa sau
solventul;
2. îndepărtarea apei (deshidratarea) prin plasarea ei într-o incintă de vid înaintat, ce
conduce la trecerea apei solide direct în fază de vapori (sublimare).
Este un proces care îşi găseşte numeroase aplicaţii industriale pentru îndepărtarea apei
din alimente perisabile şi medicamente, acestea putând astfel fi stocate un timp îndelungat la
temperatura camerei. De exemplu, utilizând această operaţie se obţine cafeaua instant,
alimentele destinate soldaţilor şi astronauţilor şi medicamentele sensibile la aer şi urme de
apă.
Instrumentul cu ajutorul căruia se realizează liofilizarea se numeşte liofilizator (Fig.
22). Componentele unui liofilizator sunt:
Sticlărie, aparatură şi echipamente utilizate în laboratorul de chimie organică 32

1. o pompă de vid înaintat (sub 10-3 mbari);

2. o incintă de liofilizare răcită la temperaturi mai mici de -30°C (de obicei -54°C)
prevăzută cu suporturi (rafturi) pentru recipiente cu soluţia îngheţată ce trebuie
concentrată şi robineţi la care se pot ataşa baloane cu fund rotund şi şlif;
3. o trapă de refrigerare (refrigerent de gheaţă) poziţionată între pompa de vid şi
incinta de liofilizare, necesară pentru protecţia pompei de vid împotriva
cantităţilor mari de vapori de apă.
Procedura de lucru: Pornirea aparatului se realizează în trei etape pe care
producătorul le specifică în manualul de instrucţiuni (etapa de îngheţare, etapa primară de
uscare şi etapa de uscare finală). Probele se pun în sticlăria oferită şi recomandată de
producător sau în recipiente de plastic (tuburi Eppendorf sau Falcon acoperite cu pelicule de
parafilm în care există cel puţin un orificiu ce permite trecerea vaporilor de apă) care se
îngheaţă în azot lichid sau gheaţă carbonică. În funcţie de recipient, acesta se aşează în incinta
de vid pe suport sau se ataşează la robineţii prevăzuţi în exteriorul incintei de vid. Robineţii au
trei poziţii: aerisire (Fig. 23a), vid închis (izolare faţă de încinta de vid, Fig. 23b), vid
deschis (liofilizare, Fig. 23c).
Fig. 23. Robineţii liofilizatorului

(a) (b) (c)

Ataşarea probelor la robineţii cu şlif presupune următoarele etape:

1. se verifică dacă presiunea din interior este mai mică de 0,5 mbari şi temperatura
mai mică de -30°C;
2. se izolează probele care sunt deja supuse liofilizării (robinetul trebuie să se afle pe
poziţia vid închis);
3. se fixează probele (robinetul trebuie să se afle pe poziţia vid deschis);
4. se redeschid probele izolate (robinetul trebuie să se afle pe poziţia vid deschis).
Scoaterea probelor:
1. se poziţionează robinetul pe poziţia vid închis;
2. se poziţionează robinetul pe poziţia aerisire.

2.3.11. Linia de vid

În laboratorul de chimie organică, este deseori necesară efectuarea reacţiilor chimice
în atmosferă intertă (azot, argon etc.) sau manipularea unor reactivi sau intermediari sensibili
la aer sau urme de apă. De exemplu, compuşii organolitiaţi (ex. n-BuLi), care sunt baze foarte
tari utile în reacţii de substituţie nucleofilă a nucleului aromatic, la expunerea la aer iau foc.
De aceea, ei sunt comercializaţi în flacoane speciale, prevăzute cu septumuri de cauciuc şi
manipularea lor trebuie făcută exclusiv sub gaz inert. Astfel de reacţii ce implică utilizarea
unei atmosfere inerte se pot efectua utilizând sticlărie prevăzută cu robineţi, cum sunt tuburile
Schlenk, baloanele cu robinet sau adaptoarele cu robinet şi o linie de vid sau rampă de vid.
Rampa de vid (Fig. 24) are următoarele componente:
1. linie de vid, conectată la o pompă de vid înaintat;
2. pompă de vid;
33 Separarea şi purificarea compuşilor organici

3. furtun de vid pentru conectarea liniei de vid la pompa de vid;

4. trapă de răcire poziţionată între linia de vid şi pompă, constând într-un vas de siguranţă
şi un vas Dewar umplut cu un agent de răcire (azot lichid sau gheaţă carbonică şi
acetonă);
5. linie de gaz inert, conectată la o butelie de gaz inert şi la un barbotor pentru reglarea
debitului de gaz inert care intră în instalaţie;
6. furtun de gaz inert pentru conexiunile necesare la butelie şi la barbotor;
7. robineţi cu două căi ce asigură trecerea de pe linia de vid pe cea de gaz inert şi invers;
8. furtune de vid pentru ataşarea la rampă a sticlăriei necesare efectuării experimentului.
Fig. 24. Rampa de vid

Experimentele în atmosferă inertă necesită sticlărie foarte bine uscată. Piesele de

sticlărie se încălzesc şi se răcesc sub vid de cel puţin trei ori, pentru ca apoi să fie umplute cu
gaz inert.
Linia de vid este utilizată de personal instruit, întrucât presupune manipularea unor
compuşi periculoşi, vid înaintat şi butelii de gaz inert sub presiune.