Motivul amintirii în poezia lui Ion Pillat

Nicolaiev Claudiu

Ion Pillat (1891 – 1945) a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiţionalist,
reprezentant al gândirismului şi publicist român. Debutează cu volumul de versuri “Visări păgâne” în 1912. O
experienţă poetică semnificativă în lirica românească e volumul “Poeme într-un vers”. De asemenea, traduce
din poezia franceză şi germană. Eugen Lovinescu îl compară pe Ion Pillat cu Vasile Alecsandri, deoarece
fiecare îşi construieşte imaginarul poetic pornind de la un punct de referinţă similar – moşia de la Miorcani sau
cea de la Florica şi respectiv, moşia de la Mirceşti, temperamentul clasic şi preferinţa pentru pastel, nostalgia în
raport cu lumea dispărută, patriarhală, neputinţa în faţa timpului efemer.
Tradiţionalismul este un curent literar care, aşa cum sugerează, preţuieşte şi valorifică tradiţia,
percepută ca o însumare a valorilor arhaice, tradiţionale ale spiritualităţii şi expuse pericolului degradării şi
eroziunii. Printre caracteristicile curentului se regăsesc punerea accentului pe etic, etnic şi social, cultivarea
universului patriarhal al satului, reconstituirea socială şi geografică.
Atât tipologia poetului, cât şi curentul literar al acestuia formează o sferă de motive literare care să
susţină temele tradiţionaliste, în centrul căreia se regăseşte motivul amintirii, care devine sistem de referinţă
pentru toate celelalte motive.
Poeziile „Aici sosi pe vremuri”, „Casa amintirii” şi „Cămara de fructe” fac parte din categoria celor mai
conclusive opere care gravitează în jurul motivului literar al amintirii. Prima dintre ele, şi anume „Aici sosi pe
vremuri”, este alcătuită din trei secvenţe: prima este corespondenta expoziţiunii dintr-o operă epică, prezentând
indicii spaţiali (cei temporali sunt precizaţi vag în titlu, creând impresia de lume din basme, asociere făcută şi în
poezie), a doua prezintă povestea de iubire dintre bunicii eului liric, iar a treia, deşi având loc în prezent, este
marcată puternic de motivul amintirii prin asocierile si asimilările pe care le face eul între iubita sa şi bunica sa,
ciclicizând timpul (trăsătură specifică realismului) pentru a ancora şi mai mult opera în realitate, pentru a crea
aspectul de timp îngheţat.
Poezia „Casa amintirii” reprezintă imaginea iconică a casei bunicilor, descrisă cu aproape aceleaşi
cuvinte ca în prima secvenţă din „Aici sosi pe vremuri”: „E casa amintirii o casă cu pridvor” / „La casa amintirii
cu-obloane şi pridvor”, „În drumul către dânsa ţin straja dreaptă plopii” / „În drumul lor spre zare îmbătrâniră
plopii”. Este interesant faptul că plopii, copaci citadini, înalţi, cu scoarţa cenuşie, folosiţi de romanticul Eminescu
în poezia „Pe lângă plopii fără soţ” pentru a exterioriza adânca sa tristeţe şi resemnare, deşi fac într-adevăr
parte din decor, pot simboliza melancolia eului liric în raport cu trecutul.
Poezia „Aici sosi pe vremuri”, cu un caracter romantic şi de basm, nu descrie decât drumul până la casă
şi, vag, aspectul exterior al acesteia. În acest loc revelator ce conduce ierarhia cadrelor fizice eul liric pătrunde
în poeziile „Casa amintirii” şi „Cămara de fructe”. Tablouri, icoane ale decedaţilor fac trimitere la o altă trăsătură
a curentului literar tradiţionalist, şi anume întoarcerea la origini şi prezervarea acestora. În „Aici sosi pe vremuri”
se face o trecere ipotetică pe partea cealaltă a tabloului: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ Te vezi
aievea numai în ştersele portrete.”, făcând trecerea de la secvenţa a doua la cea de-a treia, de la dragostea
dintre bunicii săi la moartea bunicului.
Poezia „Cămara de fructe”, cu un caracter la fel de melancolic („Deschid cu teamă”, „Dar părăsind
comoara ce minţile îmi pierde,/ Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui.”) în ciuda multitudinii figurilor de stil
(metafore – „rai oprit”, inversiuni – „vânătul ei fum”, „albaştri struguri”, epitete – „piersici de jar”, „lămpi de aur
verde”, comparaţii – „tămâioşii galbeni ca soarele de vară”, personificări – „S-aprind fantasmagoric caise şi
gutui”, sinestezii – „pere de-aur roşu cu flăcări de parfum”), intră mai adânc în amintirile eului liric, în cămara ca
simbol al „raiului oprit” (se observă din nou trimiterea la originea universului).
Motivul amintirii nu se regăseşte doar în sfera casei bunicilor, ci şi în sentimente actuale, pasionale,
care nu sacralizează. Astfel, în poezia „Aici sosi pe vremuri”, eul liric îşi evocă bunica, o compară cu iubita sa,
făcând o continuă corespondenţă trecut-prezent: „Ca ieri sosi bunica… şi vii acum tu”, „Subţire calci nisipul pe
care ea sări”. Locurile neschimbate („Privind cu ea sub luna câmpia ca un lac” / „Iar când în noapte câmpul fu
lac întins sub lună”), atitudini neschimbate la generaţii schimbate („Bunicul meu desigur i-a recitat „Le Lac” ” /
„Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes”, „Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea” / „M-ai ascultat
pe gânduri, cu ochi de ametist”), laitmotivul şi simbol al trecerii irevocabile a timpului neschimbat („Şi cum
şedeau… departe, un clopot a sunat” / „Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat”) ridică motivul literar al
amintirii în vârful ierarhiei ca dezlegare a incertei dimensiuni temporale ciclice.