Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Drept

Dreptul la un proces echitabil în

materia culpei medicale
-Lucrare de licenţă-

Coordonator ştiinţific
Conf. dr. Radu Chiriţă
Autor
Toma Angalit

Cluj Napoca,

Iunie 2013

1
Conţinut

PREFAŢĂ ................................................................................................................................................. 3

1. SCURT ISTORIC ........................................................................................................................... 4

1.1. De la iresponsabilitate... ........................................................................................................................... 4

1.2. ...la responsabilitate.................................................................................................................................. 4

1.3. ...şi finalmente la o ofensivă exagerată în materie. .................................................................................. 5

2. ANALIZA CULPEI MEDICALE ............................................................................................... 7

2.1. De la gen... ................................................................................................................................................ 7

2.2. ...la specie. ................................................................................................................................................ 8

2.2.1. Obligaţia de diligenţă ...............................................................................................................................9
2.2.2. Încălcarea obligaţiei de diligenţă .............................................................................................................9
2.2.3. Prejudiciu ...............................................................................................................................................14
2.2.4. Raportul de cauzalitate ...........................................................................................................................14

3. DREPT LA UN PROCES ECHITABIL?................................................................................ 15

3.1. Relaţia între rolul judecătorului şi rolul specialistului .......................................................................... 15

3.1.1. Cauza Bolam vs. Fiern Hospital Management Committe ......................................................................16
3.1.2. Cauza Bolitho vs. City and Hackney Health Authority .........................................................................16

3.2. Consecinţele rolurilor pe planul dreptului la un proces echitabil ......................................................... 19

4. SOLUŢIE? ...................................................................................................................................... 24

4.1. Ghidurile clinice ..................................................................................................................................... 24

4.2. Medierea ................................................................................................................................................ 25

ÎN LOC DE CONCLUZIE.................................................................................................................. 27

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 28

2
 „Medicine is a science of uncertainty
and the art of probability.”

William Osler

Prefaţă

Societatea noastră a adoptat o atitudine nepotrivită faţă de medicină, iar acest lucru se
reflectă şi pe plan juridic.
Ideea de mai sus este laitmotivul prezentei lucrări, fiind o opinie pe care am avut-o chiar
înainte de vreo cercetare în materie, studiul reprezentând astfel materializarea argumentelor
aduse în scopul susţinerii acestui punct de vedere. Tocmai din această cauză, lucrarea având o
tentă subiectivă, doreşte să fie percepută şi tratată ca o opinie, scopul principal a acesteia nefiind
tranşarea fermă a aspectelor legate strict de corectitudinea problemelor analizate.

3
 1. Scurt istoric

Pentru a înţelege conceptul culpei medicale şi în special a analizei juridice a acesteia este
necesară cunoaşterea în linii mari a istoriei malpraxisului medical. Motivul? Culpa medicală este
o creaţie jurisprudenţială, iar jurisprudenţa prin esenţă este formată cu ajutorul unor elemente
factuale, în speţă, evoluţia atitudinii societăţii faţă de ideea malpraxisului medical.

1.1. De la iresponsabilitate...

Iniţial, în antichitate, viziunea publică tindea să prezinte acest domeniu ca unul

caracterizat de imunitate. Existenţa teoriei iresponsabilităţii medicale1 se datora faptului că
medicina era văzută ca un dar mistic, mai mult artă decât ştiinţă. Acest lucru explică de ce în
această perioadă vindecarea era considerată a fi un fel de miracol şi în aceeaşi timp evidenţiază
faptul că potrivit viziunii publice vindecarea reprezenta excepţia, neatingerea rezultatului urmărit
fiind deci considerată regula.
Având în vedere această optică, teoria iresponsabilităţii se justifică pe deplin. În primul
rând, în asemenea condiţii (vindecarea fiind deci considerată un dar), nimeni nu simţea nevoia
tragerii la răspundere a medicului în caz de nereuşită a acestuia. În al doilea rând, un lucru
caracterizat esenţialmente de misticism în mod evident nu putea fi supus unei analize obiective,
în scopul reţinerii unei greşeli.

1.2. ...la responsabilitate....

Cu timpul, medicina îşi găseşte locul bine meritat în cadrul ramurilor de ştiinţă, însă în
materia viziunii publice asupra responsabilităţii medicale nu se produc schimbări radicale.
Astfel, în ochii unui laic, medicul în continuare se bucură de o imunitate, însă această imagine de

1
Ioan Fruma, Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944, pg. 5 şi următoarele.

4
iresponsabilitate se datorează faptului că într-o opinie răspândită (care defineşte atitudinea
mulţimii faţă de această problemă), greşeala medicală ar fi imposibil de stabilit de către justiţie,
iar expertizele ordonate ar fi întotdeauna favorabile medicilor2. Nu înseamnă deci că ar fi fost
imposibilă tragerea la răspundere a acestora, însă exista o reticienţă din partea acelora care s-ar fi
putut bucura de această prerogativă.
În sistemul common law, prima speţă în materie de neglijenţă medicală a fost reţinută în
secolul al XIV-lea3. Încă din aceste timpuri, obligaţia medicală era considerată a fi una de
mijloace, fapt ceea ce determină practic şi azi izvorul complicaţiilor în ceea ce priveşte reţinerea
culpei medicale.

1.3. ...şi finalmente la o ofensivă exagerată în materie.

Astăzi suntem martorii unei schimbări radicale în ceea ce priveşte atitudinea persoanei
faţă de malpraxisul medical. Factorul de probabilitate în ceea ce priveşte acuzarea practiceanului
de malpraxis este unul foarte mare, ceea ce duce la o constantă frică a medicului cu privire la
executarea actului medical. La rândul ei, această ultimă situaţie riscă să afecteze în mod esenţial
evoluţia medicinei şi caracterul altruist al acesteia.
Cum s-a ajuns în această situaţie? Există mai mulţi factori contributorii care necesită să
fie luaţi în considerare.
Considerăm esenţial în această materie demisticizarea medicinei şi privirea acesteia ca o
ştiinţă. Din moment ce acesta a început să fie astfel catalogată, inexistenţa soluţiilor şi existenţa
greşelilor nu mai putea fi acceptată. Pentru o persoană în nevoie, în stare de disperare, fraza
anterioară reprezintă matematică elementară. În plus, mai intervine în acest context faptul că în
ziua de azi chiar şi informaţiile de specialitate se bucură de o accesibilitate largă datorită
existenţei internetului. Astfel, omul de rând poate trăi cu o falsa impresie că este capabil să
judece dacă un tratament sau act medical efectuat de către un doctor este corect sau incorect.
Însă, o astfel de abordare este profund incorectă, fiind una chiar ignorantă. Adevărul este
că există un semn de întrebare în ceea ce priveşte calificarea medicinei ca o ştiinţă de sine-
stătătoare. Cunoştinţele noastre sunt limitate în această materie – puţin spus – însă, medicina
2
Ioan Fruma, Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944, pg. XIX.
3
Theodore Silver, One hundred years of harmful error: The historical jurispridence of medical malpractice, pg.
1196.

5
întotdeauna părea a fi o combinaţie a mai multor ştiinţe, cum ar fi chimia, fizica, biologia etc.
Prin urmare, soarta acesteia întotdeauna a fost legată de evoluţia şi definiţiile date de cele din
urmă.
În plus, este constantă prezenţa elementului „alea”, fiecare organism reacţionând diferit
la un anume tratament. Într-o materie dominată de nesiguranţă, rezultatele niciodată nu pot fi
garantate. „Nu există boli, ci numai bolnavi.”4şi „Eu l-am pansat, Dumnezeu îl vindecă.”5 sunt
doar două citate care par a fi extrem de potrivite în acest context, indicând într-un mod subtil că
natura obligaţiei medicale este una de mijloace, iar nu una de rezultat.
Totuşi, trebuie să admitem că există motive care pot explica această atitudine nou
adoptată. Adevărul este că de mult a trecut vremea când un medic cu sinceritate putea afirma că:
“Este onoarea profesiunii noastre de a se considera legată mai mult prin conştiinţă decât prin
legi scrise.”6. Suntem deci în prezenţa unui proces de “comercializare” a medicinei, paralel cu
un proces de devalorizare a societăţii, unde valorile morale cu greu îşi mai găsesc locul sau
rostul. Într-o formulare mai diplomatică, Lord Woolf a reţinut că “aşteptările publicului în ceea
ce priveşte rezultatele în materia medicinei au crescut. Ne place sau nu, ne-am transformat
dintr-o societate care în primul rând se concentra asupra obligaţiile indivizilor datorate
societăţii, într-una a cărei preocupare esenţială o constituie drepturile omului.7”, deci obligaţiile
statului faţă de indivizi.
În asemenea circumstanţe, sănătatea devine un “obiect” mult dorit care pentru mulţi pare
a fi posibil de cumpărat. Ca şi o consecinţă, culpa medicală este văzută doar ca un contract greşit
executat sau chiar neexecutat. Uitând astfel de caracterul esenţialmente altruist al acestui
domeniu, puţini sunt cei care ezită să încerce să compenseze8 pe cale judecătorească ceea ce ei
cred că le revine de drept.

4
Mircea Eliade, Fragmentarium, 1938
5
Ambroise Paré
6
Dr. Okinczic, citat de Ioan Fruma, Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944, pg. XXI.
7
Lord Woolf, citat de Simon Taylor, Clinical Negligence Reform: Lessons from France?. International and
Comparative Law Quarterly, 52, pg.738; http://journals.cambridge.org/abstract_S002058930006704X
8
Compensarea constând în obţinerea de daune sau condamnarea medicului culpabil.

6
 2. Analiza culpei medicale

Majoritatea doctrinei dă dovadă de o reticienţă în ceea ce priveşte definirea culpei

medicale. Întrucât considerăm că cei care au învins această reticienţă au prezentat nişte definiţii
lacunare, am decis ca în loc să forţăm o definiţie, vom evidenţia particularităţile culpei medicale
cu ajutorul unei priviri paralele asupra acesteia şi culpa de drept comun.

2.1. De la gen...

Ca formă a vinovăţiei, culpa de drept comun are un caracter excepţional şi subsidiar faţă
de intenţie, care reprezintă regula în această materie9. Stabilirea existenţei acesteia necesită
reţinerea încălcării unei obligaţii de diligenţă şi în plus mai presupune faptul că urmarea
încălcării obligaţiei era previzibilă şi evitabilă.
Obligaţia de diligenţă implică în cazul culpei o obligaţie de prevedere, subiectul acţiunii
având această sarcină fie pe baza unui act normativ care o prevede, fie pe baza unei reguli de
conduită nescrise. În ceea ce priveşte previzibilitatea şi evitabilitatea, acestea sunt analizate in
concreto, având în vedere atât împrejurările în care s-a desfăşurat acţiunea, cât şi caracteristicile
subiective ale autorului.
Din prevederile Codului Penal deducem că în dreptul românesc există două categorii de
culpă. Culpa cu prevedere, care implică ca autorul cunoscând şi realizând conduita sa contrară
obigaţiei de diligenţă, prevede posibilitatea lezării valorii sociale ocrotite prin norma de
incirminare, dar, bazându-se pe anumite împrejurări obiective, consideră că această urmare
(lezarea valorii sociale) nu se va întâmpla în concret. Culpa fără prevedere, reprezintă o situaţie
în care autorul nu a prevăzut urmarea conduitei sale, cu toate că trebuia şi putea să o prevadă.

9
Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, vol. I, pg. 445 şi
următoarele.

7
 Având în vedere cele de mai sus, se poate reţine regula potrivit căreia în măsura în care
autorul nu putea să prevină producerea urmării, întrucât nu era previzibilă sau, deşi previzibilă,
nu putea fi evitată, este exclusă posibilitatea anagajării răspunderii sale cu titlu de culpă.10
De obicei definiţiile şi explicaţiile juridice au tendinţa de a aborda problemele într-o
manieră în care pentru a le înţelege pe deplin, ajungem să ne pierdem în detalii legale, într-un
final ajungând să ignorăm latura umană a problemei juridice. Or, această latură reprezintă esenţa
şi izvorul problemei, iar în lipsa considerării ei nici o soluţie adoptată nu poate fi justă. Astfel,
când vine vorba despre culpă, a uita despre latura umană înseamnă a fi ignorant: a greşi este de
esenţa naturii umane, greşeala fiind practic motorul evoluţiei şi schimbării, iar culpa nu este
altceva decât acea formă a greşelii11 care are importanţă şi pe plan juridic.
Astfel, dacă privim lucrurile cu un pic de empatie, ajungem la concluzia că acest domeniu
este cârmuit de un conflict între o latura umană şi o latura juridică, care de multe ori pare a fi
imposibil de soluţionat.

2.2. ...la specie.

Acest conflict este unul şi mai uşor de sesizat în cazul culpei medicale, întrucât ne aflăm
în prezenţa unui domeniu caracterizat esenţialmente de altruism.
Totuşi, ideile care urmează a fi prezentate în cadrul acestui subcapitol se vor concentra
mai mult asupra problemei stucturii culpei medicale şi nu asupra problemelor etice care apar în
acest context.
Greşeala medicală este una universală12 (în sensul că dacă o faptă constituie culpă
medicală într-o parte a lumii, aceasta va constitui culpă şi în ţara noastră), totuşi, nu există o
regulă generală pentru stabilirea acesteia, ci necesită o analiză amănunţită, in concreto, pentru a
putea fi reţinută.
Doctrina română defineşte culpa medicală ca „o eroare de conduită pe care un medic
prudent şi diligent, aflat pe acelaşi plan profesional şi în aceleaşi circumstanţe externe, nu ar fi
comis-o”13 sau „fapta săvârşită fără intenţie, în timpul şi în legătură cu exercitarea profesiei

10
Idem.
11
Sens resrâns: eroare, greşeală involuntară.
12
Ioan Fruma, Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944, pg. 104 şi următoarele.
13
Ioan Fruma, Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944, pg. 82.

8
medicale, prin care se produce un prejudiciu pacientului, pentru care medicul este răspunzător,
deoarece, în aceleaşi condiţii, un alt medic cu aceeaşi pregătire profesională nu l-ar fi
generat.”. În doctrina germană conduita medicului „este considerată culpabilă atunci când
medicul într-un caz concret nu a avut coduita pe care ştiinţa medicală ar fi aşteptat-o de la el”.14
Atât doctrina română cât şi cea străină analizează eroarea medicală mai mult sau mai
puţin din aceeaşi perspectivă, însă chiar şi după o lectură superficială se poate constata cu
uşurinţă că pentru doctrina străină această temă prezintă un interes mult mai accentuat decât
pentru doctrina noastră, iar acest lucru se reflectă şi pe planul calităţii textelor de specialitate.
În următoarele rânduri vom încerca să prezentăm elementele care necesită analiză în
scopul reţinerii acestei forme de culpă şi a reţinerii răspunderii juridice a medicului.

2.2.1. Obligaţia de diligenţă

Numită „duty of care” în doctrina engleză, în cazul raportului juridic de drept medical
acesta este evidentă, nu necesită o analiză amănunţită.

2.2.2. Încălcarea obligaţiei de diligenţă

Încălcarea acestei obligaţii este departe de a fi uşor de stabilit. Motivele ce susţin acest
fapt sunt multiple. În primul rând, specificitatea domeniul face foarte grea înţelegerea
problemelor de către un laic, inclus în această categorie fiind şi ( sau în special?) judecătorul
cauzei. Însă, aceasta este o problemă care se poate ivi în orice litigiu profesional. Problema cea
mai acută, însă, este faptul că medicina, prin esenţa ei, include un element „alea”, care o face
imprevizibilă. Astfel, fiecare organism reacţionează diferit la anumite tratamente sau acte
medicale, fiind imposibil de făcut o generalizare sau de a edicta o regulă universal aplicabilă
pentru o anume situaţie. Acest lucru se reflectă şi pe plan juridic, prin urmare, singurele reguli
care pot fi impuse, sunt cele care privesc analiza in concreto a greşelii medicale.
În această materie, dreptul englez, aplică un raţionament numit „The Bolam test”15 pentru
determinarea încălcării obligaţiei de diligenţă, care s-a conturat în urma soluţionării cauzei

14
Klaus Ulsenheimer, Arztstraftrecht in der Praxis, ediţia IV, editura C.F. Müller, 2008, pg.68.
15
A. Samantha, M. M. Mello, C. Foster, J. Tingle, J. Samantha, The role of clinical guidelines in medical negligence
litigation: a shift from the Bolam standard?, Oxford Journals, Medical Law Review, 14, Autumn 2006, pg. 321.

9
Bolam vs. Fiern Hospital Management Committee [1957]16. Starea de fapt este una relativ
simplă:
Domnul Bolam, pacient voluntar la un institut de sănătate mentală, a consimţit la
efectuarea unei terapii electroconvulsive. Nu i s-a administrat miorelaxant şi nu a fost imobilizat
pe durata procedurii. Pe parcursul efectuării terapiei, datorită mişcărilor incontrolabile, domnul
Bolam a suferit răni grave, fracturându-şi inclusiv acetabulul (cavitate a osului iliac). În urma
acestor evenimente, pacientul a dat în judecată corpul de adminsitraţie a spitalului, între motivele
intentării acţiunii invocând culpabilitatea pentru lipsa administrării miorelaxantului, lipsa
imobilizării şi lipsa informării pacientului despre riscurile aferente procedurii efectuate.
Pentru a soluţiona cauza, prima instanţă a reţinut opinia expertului, care susţinea că o
parte a literaturii de specialitate se opunea administrării miorelaxantelor şi considera că
imobilizarea pacientului pe parcursul unei asemenea proceduri amplifica riscul de fracturare. De
asemenea, pe vremea respectivă, neavertizarea pacientului despre riscurile minore – exceptând
situaţia în care a existat o întrebare expresă în acest sens – reprezenta o practică comună.
Acţiunea s-a respins, iar în considerente s-a reţinut o idee esenţială care astăzi poartă
denumirea de „The Bolam test” şi care ajută la identificarea existenţei sau inexistenţei culpei
medicale. Potrivit testului, medicul nu este culpabil în situaţia în care acesta a acţionat în
conformitate cu practicile comune, acceptate ca şi potrivite de către un corp de doctori
respectabili, rezonabili şi responsabili17. Pe scurt formulat, dacă actul medical efectuat de un
doctor este aprobat de un astfel de corp de medici, în specialitatea şi timpul relevant din speţă,
acest practician nu poate fi considerat neglijent18. Prin urmare, acest lucru implică şi faptul că
dacă există o divergenţă de opinii în legătură cu un anume tratament sau act medical între
specialişti, faptul că medicul acuzat de malpraxis a aplicat o metodă adoptată de către un corp şi
nu cea adoptată de un alt corp, chiar dacă există posibilitatea ca în cazul concret cealaltă metodă
să fi dus la evitarea rezultatului negativ, acest fapt nu poate constitui temei pentru răspunderea
medicului în cauză.

16
http://oxcheps.new.ox.ac.uk/casebook/Resources/BOLAMV_1%20DOC.pdf,
http://en.wikipedia.org/wiki/Bolam_Test
17
http://en.wikipedia.org/wiki/Bolam_Test
18
A. Samantha, M. M. Mello, C. Foster, J. Tingle, J. Samantha, The role of clinical guidelines in medical negligence
litigation: a shift from the Bolam standard?, Oxford Journals, Medical Law Review, 14, Autumn 2006, pg. 321.

10
 Doctrina germană19, în procesul determinării culpei medicale, evidenţiază idei similare
cu cele reţinute de sistemul common law, însă într-o manieră puţin mai structurată. Astfel, pentru
a determina dacă s-a comis sau nu o încălcare a obligaţiei de diligenţă, vor fi luate în considerare
mai multe idei, cum ar fi conceptul standardelor medicale, ideea libertăţii de alegere a
tratamentului şi analiza ex-ante a culpei medicale.

2.2.2.1. Standardele medicale – etalonul medicului prudent şi diligent

Constatarea încălcării obligaţiei de diligenţă presupune determinarea răspunsului la

întrebarea: Ce măsuri ar fi luat un medic prudent şi diligent, cu experienţă în specialitatea
vizată, dacă s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie ca şi persoana acuzată de malpraxis? Răspunsul la
această întrebare va reprezenta practic standardul medical20 impus practiceanilor de către ştiinţa
medicală. În acest context, standardul medical poate fi considerat echivalentul stării în care se
află medicina la un anumit moment, iar acesta se determină combinând două elemente:
i. Cunoştiinţele şi experienţele ştiinţifice existente în domeniul vizat
ii. Recunoaşterea şi acceptarea aplicabilităţii acestora de către practica medicală –
aprobarea, susţinerea lor de către un corp de doctori responsabili şi rezonabili
Este necesară îndeplinirea cumulativă a acestor două condiţii pentru ca o metodă, o
formulă, un tratament sau un diagnostic să poată să fie considerat corespunzător standardului.
Doar existenţa anumitor cunoştiinţe ştiinţiifice într-un domeniu nu poate crea în sine un standard
medical, fiind nevoie de aprobarea şi recunoaşterea acesteia de către specialişti. De exemplu,
dacă se descoperă o formulă nouă de antibiotic despre care se dovedeşte că este mai eficientă în
ceea ce priveşte vindecarea anumitor boli decât formulele cunoscute şi aplicate până acum, însă
utilizarea acestei formule încă nu a fost aprobată în mod oficial de către practica medicală,
medicul nu va fi răspunzător pentru neadministrarea acestui nou antibiotic, întrucât formulei noi
nefiindui încă recunoscută aplicabilitatea, nu determina un standard care trebuia respectat de
către practicean. Forţând o comparaţie, punctul i. are valoarea unei propuneri consultative, care
nu este susceptibilă să producă efecte în lipsa unei apobări (punctul ii.)21.

19
Klaus Ulsenheimer, Arztstraftrecht in der Praxis, ediţia IV, editura C.F. Müller, 2008, pg. 18.
20
Idem.
21
Ovidiu Podaru, Drept Administrativ. Actul administrativ (I). Repere pentru o teorie altfel, Editura Hamangiu,
2010, pg. 177 şi urm.

11
 2.2.2.2. Imixtiunea unor elemente influente în procesul de aplicare a standardelor
medicale

Aplicabilitatea acestor standarde se analizează in concreto. Prin urmare, chiar dacă

anumite metode sunt calificate ca standarde medicale, asta nu înseamnă că vor fi aplicabile în
toate situațiile date.
i. Astfel, trebuie să insistăm asupra faptului că respectarea acestor standarde impune
o obligaţie de pregătire permanentă22 a medicului, care implică o dimensiune științifică dar și o
dimensiune practică23. Asta înseamnă că pe lângă cunoștiințele teoretice, medicul trebuie să
stăpânească și abilitățile practice aferente. Cu toate acestea, dacă apare un articol de specialitate
care prezintă o nouă metodă de tratament (acesta fiind deja acceptată de practica medicală),
medicul nu va fi culpabil pentru necunoaşterea şi prin urmare neaplicarea acestuia, dacă articolul
fiind foarte nou, medicul încă nu a apucat să-l studieze. De asemenea, chiar dacă l-a studiat, el nu
va fi culpabil dacă nu s-a folosit de el, întrucât încă nu avea experienţa practică necesară. Evident
însă, dacă necunoaşterea acestor noi metode se datorează culpei practiceanului, acesta nu va fi
scutit de răspunderea pentru neaplicarea tratamentului nou.
În concluzie, un standard medical nu poate fi impus medicului în condiţiile în care acesta
datorită unor motive obiective nu are cunoştiinţele necesare pentru aplicarea ei24.
ii. Lipsa unor resurse materiale poate constitui de asemenea un motiv de
inaplicabilitate a unor standarde medicale. Un exemplu ar fi situaţia în care medicul foloseşte
anumite instrumente depăşite, întrucât spitalul/statul nu oferă resurse pentru înlocuirea acestora25.
În acest context, un studiu efectuat26, referându-se la cauza Knight and Others vs. Home
Office and Another, susţinea de asemenea că standardul medical este un standard dependent de
resurse. Citatul dat în cauză nu necesită explicaţii: „În procesul de stabilire a standardului
aşteptat de la medic, curtea, trebuie să ţină cont de faptul că resursele în cazul serviciilor
publice sunt limitate, iar alocarea resurselor este o responsabilitate a Parlamentului.” . Într-

22
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, 2009, pg. 82.
23
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, 2009, pg. 82.
24
Idem.
25
Idem.
26
Marie Fox, A first class service? Setting the standard of care for the contemporary NHS, Medical Law Review,
15, Summer 2007, pg. 2007

12
adevăr, în speţă, este vorba despre sistemul statal, însă aceeaşi raţionament este aplicabil şi în
cazul unui medic din sectorul privat, el neputând fi tras la răspundere penală din cauza resurselor
lacunare a spitalului angajator.
Suntem practic în prezenţa unor constrângeri economice .
iii. Circumstanţele în care se efectuează actul medical pot constitui de asemenea un
motiv pentru nerespectarea anumitor standarde medicale. Astfel, este evident că nu se pot
impune aceleaşi aşteptări unui medic care efectuează anumite proceduri în timp de război, în
afara unei unităţi medicale ca şi în cazul unui practicean care se află în circumstanţe obişnuite, în
spital, cu toate echipamentele necesare. Iată deci încă o ameliorare a standardelor medicale.

2.2.2.3. Libertatea în alegerea tratamentului medical

În cazul existenţei mai multor tratamente cunoscute şi acceptate pentru o condiţie

medicală, practiceanul va avea libertatea de a alege cea pe care o consideră mai potrivită 27. Acest
principiu reprezintă practic echivalentul „Testului Bolam” statuată de jurisprudenţa engleză şi pe
baza căreia se poate afirma că legea nu condamnă o practică medicală dând preferinţă alteia,
acestea fiind probleme de analiză pur medicală, ci doar impune o obligaţie de a îngriji, al cărei
standard este stabilit tot de medici28. Altfel zis, obligaţia de diligenţă (în speţă, manifestându-se
în obligaţia de a îngriji) este impusă de lege, însă modalitatea de îngrijire (deci standardul
medical) este o chestiune pur medicală29.

2.2.2.4. Analiza ex-ante a culpei medicale

Un act medical considerat astăzi standard medical, mâine poate fi deja depăşit. Se poate
deci constata că aceste standarde nu sunt statice, conţinând elemente dinamice, care sunt
dependente de evoluţia medicinei. Astfel, şi obligaţia de diligenţă va trebui ajustată, ori de câte
ori medicina face un pas înainte.

27
Klaus Ulsenheimer, Arztstraftrecht in der Praxis, C. F. Müller, 2008, pg. 28 şi următoarele.
28
Georgiana Tudor, Răspunderea jurdică pentru culpa şi eroarea medicală, Editura Hamangiu, 2010, pg. 117.
29
The Right Honourable The Lord Woolf, Are the courts excessively deferential to the medical profession?, Medical
Law Review, 9, spring 2001, pg.7.

13
 Tocmai din acestă cauză, conduita unui medic întotdeauna va trebui analizată raportat la
circumstanţele în stadiul ştiinţei medicale în momentul efectuării actului medical, necesitând deci
o analiză „ex-ante”30.

2.2.3. Prejudiciu

Pentru a înţelege pe deplin conceptul prejudiciului, trebuie să insistăm asupra naturii

obligaţiei medicale. Acesta este una de mijloace, ceea ce implică faptul că medicul va fi
răspunzător doar dacă nu a făcut tot ceea ce îi stătea în putere, nu şi pentru simpla neatingere a
rezultatului dorit de către pacient. Prin urmare, în acest context, neatingerea rezultatului dorit nu
poate constitui în sine un prejudiciu.
De altfel, formele prejudiciului suferit variază în funcţie de formele culpei medicale.
Astfel, prejudiciul se poate datora unei erori organizatorice, încălcarea obligaţiei de informare
sau culpei medicale propriu-zise31.

2.2.4. Raportul de cauzalitate

În lipsa existenţei unui raport de cauzalitate între încălcarea obligaţiei de diligenţă şi

prejudiciu, acesta din urmă, în sine, nu poate constitui temei pentru răspunderea penală a
medicului.
În principiu, pe lângă determinarea încălcării obligaţiei de diligenţă, aceasta este etapa în
care rolul expertului/expertizei devine accentuată, întrucât este evident că un laic cu greu ar reuşi
să stabilească legătura cauzală între un act medical şi prejudiciu, mai ales în condiţiile în care în
majoritatea cazurilor medicul intervine când deja există o stare de pericol care ameninţă starea de
sănătate/viaţa pacientului. Acest ultim fapt complică şi mai mult procesul de stabilire a raportului
de cauzalitate.

30
Klaus Ulsenheimer, Arztstraftrecht in der Praxis, C.F. Müller, 2008., pg. 27.
31
Idem, pg. 67 şi următoarele.

14
 3. Drept la un proces echitabil?

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este practic gardianul dreptului la
un proces echitabil în materie penală şi civilă. Acest drept nu este altceva decât suma mai multor
garanţii procedurale care trebuie să însoţească procesul 32, cu scopul de a asigura o judecată
echitabilă. Nu considerăm că ar fi necesară redarea completă a textului, întrucât vom insista doar
asupra anumitor componente care intră în structura acestui drept. Este important însă de
menţionat, că este suficientă încălcarea doar a uneia dintre componente pentru ca să se considere
că dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.
Acest capitol va prezenta câteva întrebări care se ivesc în jurul garanţiei dreptului la un
proces echitabil în materia culpei medicale, cu un accent pe latura penală, izvorul întrebărilor
fiind puterea decizională a unui laic într-un domeniu caracterizat esenţialmente de specialitate şi
de „alea”.

3.1. Relaţia între rolul judecătorului şi rolul specialistului

Aşa cum am văzut în capitolul precedent, reţinerea culpei medicului presupune o analiză
amănunţită, fiind o procedură care se reduce la analiza unor elemente specifice din domeniul
medicinei, în anumite situaţii examinarea fiind imposibil de realizat de către un laic, fără ajutorul
unui specialist. Astfel, nu este departe de adevăr că în majoritatea cazurilor (cel puţin în situaţiile
pe care noi ne-am propus să le analizăm) atât încălcarea obligaţiei de diligenţă cât şi legătura
cauzală este determinată de către un specialist.
Pentru a evidenţia rolul şi importanţa expertului şi a expertizei în cauzele de culpă
medicală, vom analiza în următoarele rânduri două speţe relevante din sistemul common law,
care au influenţat într-un mod colosal jurisprudenţa în materie.

32
Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pg. 9.

15
 3.1.1. Cauza Bolam vs. Fiern Hospital Management Committe

Circumstanţele cauzei fiind deja prezentate33, nu vom relua starea de fapt. Accentuăm
doar că ideea principală reţinută de instanţă a fost că medicul nu este culpabil în situaţia în care
acesta a acţionat în conformitate cu practicile comune, acceptate ca şi potrivite de către un corp
de doctori rezonabili şi responsabili.
Testul Bolam, ulterior, a primit porecla „any responsible group of doctors knows best”34,
pe bună dreptate, întrucât practic lipseşte de responsabilitate un medic care a acţionat conform
unei opinii medicale, chiar dacă există opinii diferite cu privire la actul medical efectuat, cât timp
acest act este acceptat de către un grup de doctori responsabili.
Consecinţele testului pe plan juridic constau în faptul că în momentul în care este atestat
că medicul acuzat de malpraxis a acţionat conform unei asemenea opinii, se consideră că acesta
nu şi-a încălcat obligaţia de diligenţă. Iar din acest moment (şi mai ales până la acest moment!),
imixtiunea judecătorului în procesul de stabilire a responsabilităţii medicului este minimă.

3.1.2. Cauza Bolitho vs. City and Hackney Health Authority

În asemenea circumstanţe, o schimbare în jurisprudenţă era binvenită, care s-a concretizat

în cauza Bolithto vs. City and Hackney Authority35. Însă, este de netăgăduit că această schimbare
este discutabilă sub aspectul dreptului la un proces echitabil, aşa cum în mod evident şi
jurisprudenţa anterioară era.
Starea de fapt îl are ca protagonist pe Patrick Nigel Bolitho la vârsta de 2 ani, care a
suferit leziuni cerebrale catastrofale ca urmare a stopului cardiac indusă de insifucienţă
respiratorie. El a fost internat la spital datorită dificultăţilor respiratorice de care suferea şi a fost
pus sub grija lui dr. Janet Horn şi dr. Keri Rodger. Starea lui Patrick înrăutăţindu-se, asistenta
care supraveghea copilul a contactat-o pe dr. Horn, care însă datorită anumitor probleme
administrative nu a reuşit să se prezinte. Când Patrick a suferit un nou episod de dificultăţi
respiratorice, asistenta iarăşi a încercat să intre în contact cu dr. Horn, care l-a delegat pe dr.

33
Supra pg.7.
34
The Right Honourable The Lord Woolf, Are the courts excessively deferential to the medical profession?, Medical
Law Review, 9, Spring 2001, pg. 5.
35
http://www.bailii.org/uk/cases/UKHL/1997/46.html

16
Rodger. Dr. Rodger, de asmenea, nu a reuşit să se prezinte. Într-un final, Patrick a suferit leziuni
cerebrale severe, ulterior pierdându-şi viaţa.
În drept, speţa nu a ridicat probleme în ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei de diligenţă,
aceasta fiind evidentă, cel puţin în ceea ce priveşte neprezentarea medicului după ce acesta a fost
contactat de către asistentă. Discuţii au fost generate însă în privinţa raportului de cauzalitate. S-
ar fi ivit sau nu stopul cardiac în cazul în care Dr. Horn sau un alt medic competent s-ar fi
prezentat? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să răspundem mai întâi la încă un număr
de întrebări.
Dacă medicul s-ar fi prezentat, ce ar fi trebuit să facă? În acest context, obiectul
dezbaterii constituie următoarele întrebări:
1. Dacă dr. Horn sau alt doctor competent s-ar fi prezentat, ar fi intubat36 pacientul
sau nu?
2. În cazul în care medicul nu ar fi intubat pacientul, neintubarea ar fi constituit sau
nu o practică acceptată/comună între specialişti?
Potrivit afirmaţiilor medicului, chiar dacă acesta s-ar fi prezentat, nu ar fi intubat
pacientul, ar fi aranjat doar ca într-o situaţie de necesitate o astfel de procedură să poate să fie
efectuată de urgenţă. Însă, judecătorul cauzei a constatat că asemenea preparaţii ar fi fost oricum
irelevante, neinfluenţând rezultatul.
Nu mai puţin de 8 experţi au depus mărturie în cadrul procesului. Dintre aceştia, 5 au
afirmat că intubarea ar fi fost necesară într-o asemenea situaţie, în timp ce ceilalţi trei au susţinut
că pe baza simptomelor prezentate de pacient (acestea fiind relatate de asistenta care l-a
supraveagheat pe Patrick) intubarea nu ar fi fost o procedură potrivită.
Judecătorul cauzei fiind faţă în faţă cu două opinii diametral opuse, pentru a decide, a luat
în considerare argumentele invocate de Lord Sarcman în cauza Maynard v. West Midlands
Regional Health Authority37:
". . . I have to say that a judge's 'preference' for one body of distinguished professional
opinion to another also professionally distinguished is not sufficient to establish negligence in a
practitioner whose actions have received the seal of approval of those whose opinions, truthfully

36
Intubație - Introducerea unui tub într-un orificiu extern sau intern al organismului, în scop de adăugarea sau
eliminare a fluidelor. În principiu, o asemenea procedură se poate folosi în cazul unei insuficienţe respiratorice, fapt
ce ar putea ajuta la evitarea unui stop cardiac.
37
http://en.wikipedia.org/wiki/Maynard_v_West_Midlands_Regional_Health_Authority

17
expressed, honestly held, were not preferred. If this was the real reason for the judge's finding,
he erred in law even though elsewhere in his judgment he stated the law correctly. For in the
realm of diagnosis and treatment negligence is not established by preferring
one respectable body of professional opinion to another. Failure to exercise the ordinary skill
of a doctor (in the appropriate specialty, if he be a specialist) is necessary."
Astfel, judecătorul cauzei, chiar fiind faţă în faţă cu două opinii de specialitate diametral
opuse, a reţinut că ambele puncte de vedere reprezintă opinii a unui corp de doctori responsabili.
Prin urmare, dacă dr. Horn s-ar fi prezentat totuşi şi nu ar fi intubat (aşa cum acesta a afirmat),
acţiunile ei s-ar fi încadrat în categoria celor ale unui medic responsabil, rezonabil şi competent
în specialitatea vizată. Având în vederea aceste circumstanţe, instanţa a concluzionat că potrivit
acestui raţionament38, nu există o legătură cauzală între încălcarea obligaţiei de diligenţă şi
rezultatul produs, dr. Horn nefiind deci responsabil.
De accentuat este însă o ideea subtilă care reiese din motivaţia hotărârii Camerei Lorzilor.
Pe cât se subtilă, atât de importantă este această idee: “...in some cases, it cannot be
demonstrated to the judge's satisfaction that the body of opinion relied upon is reasonable or
responsible. In the vast majority of cases the fact that distinguished experts in the field are of a
particular opinion will demonstrate the reasonableness of that opinion. In particular, where
there are questions of assessment of the relative risks and benefits of adopting a particular
medical practice, a reasonable view necessarily presupposes that the relative risks and benefits
have been weighed by the experts in forming their opinions. But if, in a rare case, it can be
demonstrated that the professional opinion is not capable of withstanding logical analysis, the
judge is entitled to hold that the body of opinion is not reasonable or responsible.
I emphasize that in my view it will very seldom be right for a judge to reach the
conclusion that views genuinely held by a competent medical expert are unreasonable. The
assessment of medical risks and benefits is a matter of clinical judgment which a judge would
not normally be able to make without expert evidence.”39

38
Preferinţa unei expertize faţă de cealaltă, ambele fiind opinii a unor corp de medici rezonabili şi responsabili, nu
poate contitui singur un motiv de responsabilitate a medicului, trebuind să se stabilească că acesta nu a acţionat în
conformitate cu standardele medicale. Prin urmare, potrivit acestui raţionament, cât timp există o opinie unei astfel
de corp de medici, potrivit căreia acţiunile medicului sunt în conformitate cu standardele aşteptate, acesta nu poate fi
considerat responsabil, chiar dacă ar exista un număr de experize care ar statua că acesta a acţionat neglijent.
39
http://www.bailii.org/uk/cases/UKHL/1997/46.html

18
 Practic ceea ce reiese din această idee este faptul că nu este exclusă imixtiunea
judecătorului în procesul de determinare a încălcării obligaţiei de diligenţă şi a cauzalităţii, însă
aceasta nu are o valoarea de regulă, întrucât chiar instanţa admite că un judecător în mod normal
nu este capabil să ia o decizie în materie medicală fără ajutorul unei expertize.
Această decizie a adus o schimbare în procesul de interpretare a Testul Bolam, potrivit
căreia era exclusă imixtiunea unui laic în ceea ce priveşte determinarea unor elemente a
răspunderii medicale, rolul judecătorului limitându-se la constatarea faptului dacă un anumit act
medical este sau nu considerat o practică comună şi acceptată de către un corp de specialişti
responsabili şi rezonabili, această constatare având la bază expertizele efectuate în materie.

3.2. Consecinţele rolurilor pe planul dreptului la un proces echitabil

Toate aceste analize jurisprudenţiale şi doctrinare jonglează cu nişte idei legate de măsura
în care judecătorul se poate amesteca în elementele de specialitate a procesului. Însă, aceste
elemente fiind determinante în ceea ce priveşte procesul, practic se ajunge la analiza puterii
decizionale a judecătorului. Astfel, nu cred că ar fi departe de adevăr să afirmăm că atât doctrina,
cât şi jurisprudenţa recunoaşte implicit, prin modul de punere a problemei, existenţa unei
slăbiciuni în sistemul de determinare a culpei medicale şi toată procedura judiciară aferentă
acesteia. În ceea ce priveşte această slăbiciune, în opinia noastră, ea este cea mai accentuată sub
aspectul neutralităţii instanţei de judecată, a contradictorialităţii respectiv a egailtăţii armelor.
Neutralitatea, în sensul CEDO, implică independenţa şi imparţialitatea instanţei,
caractere fără de care, cum doctrina nu a omis să menţioneze40, nu am putea vorbi despre echitate
şi implicit nici de justiţie.
În ceea ce priveşte independenţa instanţei, acesta de obicei se analizează în forma
independenţei faţă de părţi şi faţă de alte puteri ale statului, în special faţă de executiv. Modul în
care o eventuală dependenţă se manifestă, diferă de la caz la caz. Astfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în cauza Sara Lind Eggertdótir contra Islandei 41, a reţinut că o instanţă nu
poate fi socotită ca fiind independentă faţă de părţi atunci când solicită uneia dintre părţile

Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pg. 30,31.
40
41
CEDO, hot. Sara Lind Eggertdótir/c./Islanda din 5 iulie 2007.

19
litigiului să realizeze o expertiză de concluziile căreia depindea soluţia litigiului la care aceasta
era parte42.
Vom încerca să analizăm dependenţa instanţei în cazul unui proces de malpraxis medical,
o formă de dependenţă pe care nu am reuşit să o încadrăm în formele clasice43 reţinute de
doctrină. Totuşi, credem că acestuia merita acordată atenţie, întrucât în opinia noastră exercită o
influenţă importantă asupra dreptului la un proces echitabil în această materie.

1. În primul rând, merită acordată o atenţie aparte situaţiei creată de Testul Bolam.
Cum am mai menţionat, potrivit acestui test medicul nu este culpabil în situaţia în care acesta a
acţionat în conformitate cu practicile comune, acceptate ca şi potrivite de către un corp de
doctori rezonabili şi responsabili. Am accentuat că această idee are consecinţe relevante pe plan
juridic, întrucât funcţia judecătorului se va reduce la simpla constatare (deci nu determinare!) a
faptului că un act medical este sau nu conform cu practicile comune, pe baza opiniei expertului.
Dacă există o opinie de specialitate care consideră conduita adoptată de medic ca una potrivită,
chiar dacă ar exista opinii contrare, instanţa, pe baza Testului Bolam, trebuie să accepte ideea
lipsei încălcării unei obligaţii de diligenţă, ea neavând posibilitatea să dea preferinţă unei opinii
de specialitate44 faţă de alta.
Chiar şi la o analiză superficială, este practic imposibil să nu ne întrebăm: mai putem
vorbi despre un judecător independet? Independenţa se reflectă în special pe planul puterii
decizionale a judecătorului, care ar trebui să fie liberă, însă în situaţia din speţă această putere
lipseşte cu desăvârşire, soarta procesului fiind decisă practic de existenţa sau inexistenţa unei
opinii „favorabile” din partea unui corp de doctori rezonabili şi responsabili. Astfel, judecătorul
va trebui să impună juraţilor ca aceştia să ia în considerare o expertiză care deasemenea i-a fost
impusă lui.
Adevărat, Testul Bolam îşi găseşte aplicabilitate pe terenul stabilirii încălcării obligaţiei
de diligenţă, iar stabilirea responsabilităţii medicului mai presupune şi analiza altor elemente, dar
într-un final şi stabilirea cauzalităţii depinde de o opinie de specialitate, situaţia mai sus
prezentată rămânând astfel neschimbată.

42
Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pg. 45.
43
Acestea fiind dependenţa funcţională (faţă de alte organe ale statului şi faţă de părţi) şi dependenţa organică.
44
A se vedea supra pg. 3.

20
 2. În al doilea rând, nici situaţa creată de cauza Bolitho nu poate fi ignorată, două
idei necesitând o atenţie specială.
Prima idee ar fi faptul că hotărârea în cauză admite ideea posibilităţii imixtiunii
judecătorului în elementele de specialitate ale cauzei, mai precis admite posibilitatea
judecătorului de a exclude o opinie în situaţia în care i se pare că aceasta nu vine din partea unui
specialist responsabil şi rezonabil, astfel încât opinia acestuia nu poate fi considerată plauzibilă.
A doua idee esenţială pentru analiza noastră este opinia judecătorului cauzei, care a
reţinut că în viziunea lui o astfel de imixtiune, excluderea unei opinii de specialitate ar putea fi
justificată doar în situaţii excepţionale45, o apreciere clinică neputând fi făcută în mod normal de
către un judecător fără ajutorul unui specialist. Pentru a susţine această idee, el a arătat că
judecătorul fondului, cântărind argumentele medicale din expertizele efectuate, a recunoscut că
fără opiniile de specialitate el nu ar fi conceput că neintubarea pacientului ar fi fost o opţiune
corectă. Totuşi, ascultând argumentele specialistului care susţinea că neîntubarea pacientului ar fi
fost o practică corectă, judecătorul trebuia să admită că punctul acestuia de vedere era una
rezonabilă. Astfel, expertul a relatat că Patrick a avut două crize respiratorii severe, însă el şi-a
revenit foarte repede după ambele episoade, iar în rest s-a prezentat ca un copil activ, fugind prin
jur. Potrivit specialistului, aceste simptome nu indicau un colaps respirator progresiv şi a existat
doar un risc minim de insuficenţă respiratorie totală. El a accentuat că intubarea nu este o
procedură de rutină, lipsită de riscuri. Este de fapt una invazivă, existând chiar riscul de
mortalitate: aceasta implică anestezia şi ventilarea pacientului. Un copil de vârsta lui Patrick nu
tolerează un tub cu uşurinţă, având tendinţa de a-l îndepărta dacă nu este sedat. Astfel,
judecătorul cauzei a ajuns la concluzia că în asemenea circumstanţe, raţionamentul expertului nu
poate fi unul ilogic, expertiza acestuia neputând fi deci eliminată46.

Ambele cauze prezentate mai sus au fost într-un final favorabile medicilor, astfel ar putea
fi justificată întrebarea: de ce tema acestei lucrări este dreptul la un proces echitabil în materie
penală, deci axându-se pe situaţia medicilor? În următoarele rânduri vom justifica abordarea
noastră, însă înainte dorim să accentuăm că această lucrare reprezintă doar o opinie, o poziţie

45
A se vedea supra pg. 4.
46
http://www.bailii.org/uk/cases/UKHL/1997/46.html

21
adoptată faţă de această problemă şi suntem cât se poate de conştienţi de faptul că argumentele
pe care le vom invoca şi pe care le-am invocat până la acest punct pot fi folosite la fel de eficient
(dacă nu mai eficient!) pentru a argumenta lipsa de drept la un proces echitabil în materie civilă.

Reîntorcându-ne la cele două cauze, trebuie să admitem că găsirea unui specialist care
poate să susţină ideea părţii este decizională în ceea ce priveşte hotărârea care se va da în cauză.
Să ne imaginăm următoarea ipoteză: nu se reuşeşte să se găsească un expert care să susţină
cauza47 inculpatului. Nu din cauză că toţi specialiştii din domeniu ar avea un punct de vedere
contrar inculpatului, ci, de exemplu, datorită faptului că ar exista o relaţie de duşmănie între cei
doi, acesta nu ar avea vreun interes48 în cauză, sau pur şi simplu datorită unei organizări
ineficiente nu s-ar reuşi să găsească un astfel de expert.
Astfel, într-o asmenea situaţie, sub egida Testului Bolam, potrivit căreia nu era posibilă
înlăturarea unei opinii de specialitate a unor corp de doctori responsabili şi rezonabili, s-ar fi
reţinut pur şi simplu opinia potrivit căreia a existat o încălcare a obligaţiei de diligenţă. Astfel,
judecătorul practic fiind ţinut de expertiza efectuată, inculpatul este lipsit de garanţia
contradictorialităţii şi implicit de garanţia egalităţii armelor, drepturi care servesc pentru
posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului, în
condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi ale procesului sau faţă de acuzare49.
Continuând analiza situaţiei propuse, ajungem la cauza Bolitho. Potrivit raţionamentului
acestei cauze, o expertiză ar putea fi înlăturată de către judecător în situaţia excepţională în care
ar constata că acesta ar fi una ilogică. În speţă, existând doar o opinie prezentată, ni se pare puţin
probabil ca judecătorul să înlăture vreodată această opinie. În majoritatea cazurilor, chiar dacă
potrivit Bolitho judecătorul cauzei nu mai este ţinut formal de către această opinie de specialitate,
cel mai probabil acesta va fi influenţat decisiv de opinia expertului. Acest lucru se explică prin
faptul că atunci când o persoană are doar o vagă idee despre o anumită temă, fără să o
stăpânească cu adevărat, are tendinţa de a achiesa la orice argument pseudo-logic adus în cadrul
respectivei teme. Nu am fi departe de adevăr dacă am numi acest fenomen o dependenţă

47
Ipoteza se referă la sistemul common law, unde părţile sunt cei care îşi caută specialişti care să susţină
argumentele lor.
48
Desigur, el ar putea fi forţat să depună mărturie, însă neavând interes ar putea să nu fie convingător îndeajuns,
astfel încât pe baza jurisprudenţei Bolitho, mărturia acestuia ar putea fi exclusă.
49
Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ediţia 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, pg. 327.

22
intelectuală a instanţei. Aşa cum am menţionat mai sus, în doctrină nu se recunoaşte o asemenea
formă de dependenţă a tribunalului, însă ar fi greu de tăgăduit existenţa acesteia, în special
datorită consecinţelor produse în materia contradictorialităţii, care, potrivit viziunii Curţii
Europene a Drepturilor Omului este violată într-o asemenea situaţie50.
Credem că este sperietor că justiţia în această materie se reduce practic la o procedură de
„pescuit”: soarta inculpatului practic depinde de găsirea unui specialist care să îi susţină acţiunile
adoptate.
Este de înţeles că pentru un laic este aproape imposibil ca să judece în mod corect o
materie caracterizată esenţialmente de specificitate. În plus, medicina fiind caracterizată şi de un
element „alea”, foarte des nici chiar specialistul nu poate fi sigur că un anume diagnostic sau
tratament este cel corect. Cum am putea astfel să ne aşteptăm la aşa ceva de la un laic? Însă,
faptul că este de înţeles, nu înseamnă că nu constituie o problemă. Unde ar fi mai important ca
justiţia să fie cu adevărat echitabilă dacă nu într-o materie caracterizată de altruism şi care în
majoritatea cazurilor încearcă să împiedice producerea unui rezultat care cel mai probabil oricum
s-ar fi produs datorită unui risc preexistent? Acesta este una dintre diferenţele esenţiale dintre
culpa de drept comun şi cea medicală: în cazul primei, conduita umană este cea care produce
rezultatul negativ, în cazul celei de-al doilea, conduita medicală nu împiedică un rezultat, deşi cel
mai probabil ar fi putut să facă acest lucru51.

În sistemul nostru, judecătorul cauzei este ţinut de opiniile de specialitate, expertiza

medico-legală fiind o probă cu valoare absolută care nu poate fi combătută decât cu o altă probă
cu aceeaşi valoare. În caz de expertize contradictorii, în mod obligatoriu Comisia Superioară
Medico-Legală va emite un aviz care va tranşa problema. Astfel, majoritatea argumentelor de
mai sus, pentru motive evidente, sunt fără discuţie incidente, prin urmare şi în acest caz porblema
dependenţei intelectuale, iar ca şi o consecinţă problema contradictorialiăţii şi egailtăţii armelor
există.

50
A se vedea CEDO, hot. Kerojärvi.
51
Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pg. 83.

23
 4. Soluţie?

Am mai menţionat pe parcursul acestei lucrări că într-un fel sau altul, chiar dacă nu în
mod expres, atât doctrina cât şi jurisprudenţa admite faptul că metodologia şi reglementările în
materie de culpă medicală sunt lacunare. Slăbiciunea menţionată iese la iveală, printre altele, prin
constanta încercare de îmbunătăţire a acesteia cu metode cât se poate de diverse.

4.1. Ghidurile clinice

Una dintre propunerile doctrinei se materializează în folosirea unor instrumente numite

ghiduri clinice sau medicale şi în procedura determinării culpei medicale, nu doar cu ocazia
exercitării profesiei.

Ghidurile medicale sunt documente întocmite cu scopul de a îndruma specialiştii în

luarea deciziilor medicale în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratatmentul, fiind elaborate distinct
pentru fiecare domeniu de specialitate pe baza dovezilor existente în materie, reprezentând un
component esenţial al conceptului numit „medicină bazată pe dovezi”. Practiceanul este obligat
să cunoască aceste instrumente din domeniul său de specialitate şi să decidă mai apoi dacă le
aplică sau nu pentru o speţă concretă52.
Doctrina flirtează cu ideea folosirii acestor ghiduri în procesul de determinare a culpei
medicale. Metoda concretă propusă ar fi determinarea standardului medical53 în cadrul unui
proces de malpraxis cu ajutorul ghidurilor clinice54. Există însă voci în literatura de specialitate
care din varii motive nu sunt de acord cu această abordare. Unii consideră că ar duce la stabilirea
unor standarde medicale inflexibile şi ireale. Alţii55 argumentează că această abordare ar fi una pur
şi simplu incorectă, întrucât ignoră diferenţa între conceptul de standard medical şi cel de ghid
clinic. Astfel, trebuie reţinut că ghidurile clinice sunt practic nişte „norme” elaborate de către
specialişti în conformitate cu practicile medicale acceptate ca şi potrivite într-un anumit stadiu al

52
https://en.wikipedia.org/wiki/Medical_guideline
53
Reamintim că determinarea standardului medical constituie un element esenţial pentru reţinerea încălcării
obligaţiei de diligenţă.
54
A. Samantha, M. M. Mello, C. Foster, J. Tingle, J. Samantha, The role of clinical guidelines in medical negligence
litigation: a shift from the Bolam standard?, Oxford Journals, Medical Law Review, 14, Autumn 2006, pg. 323.
55
Klaus Ulsenheimer, Arztstraftrecht in der Praxis, C. F. Müller, 2008, pg. 20 şi urm.

24
medicinei. Însă, acestea, spre deosebire de standardul medical, nu au o existenţă de sine-
stătătoare, fiind necesară o activitate de „legiferare” pentru crearea lor. În schimb, standardul
medical are o existenţă de sine-stătătoare, acesta modificându-se automat în momentul în care
medicina evoluează. Sub acest aspect, este evident de ce standardul medical nu ar putea fi
determinat cu ajutorul ghidurilor clinice. Credem că aceste obiecţii sunt bine justificate.
Pe lângă aceste argumente, mai trebuie observat că acest mod de determinare a
standardului necesar în mod evident ar interfera şi cu principiul libertăţii în alegerea
tratatmentului, fiind adevărată afirmaţia potrivit căreia flexibilitatea domeniului ar fi afectată,
ceea ce ar constitui o reală problemă în această materie.
Acestea fiind zise, nu credem că propunerea prezentată ar aduce vreo îmbunătăţire nici
sub aspectul dreptului la un proces echitabil, întrucât nu rezolvă niciuna dintre problemele
analizate de noi, probleme ale căror izvor este puterea de decizie a unui laic într-un domeniu
caracterizat de specialitate.

4.2. Medierea

O altă modalitate propusă pentru soluţionarea conflictului creat de un caz de malpraxis

este medierea. În materie penală, această opţiune este limitată doar la situaţiile în care
infracţiunea comisă se urmăreşte la plângere prealabilă. Întrucât vătămarea corporală din culpă
se încadrează în această categorie, vor exista situaţii în care şi în cazul culpei medicale medierea
va fi o posibilitate. În plus, în materie civilă, posibilitatea de a recurge la această metodă este
practic nelimitată.

Statisticile56 efectuate în materie de malpraxis medical arată că, în mod suprinzător,

principalul motiv pentru iniţierea unui litigiu nu o constituie prejudiciul suferit de către pacient.
Determinant pentru adoptarea unei atitudini ofensive pare a fi mai degreabă atitudinea medicului
percepută ca şi insensibilă de către pacient, după ce acesta a suferit un prejudiciu. De asemenea,
trebuie să admitem că în ipoteza unui caz de malpraxis nu numai pacientul este cel care suferă.
Suferinţa acestuia din urmă este una evidentă, tocmai din această cauză, în majoritatea situaţiilor,

56
Edward Crosby, Medical malpractice and anesthesiology: literature review and role of the expert witness,
Canadian Journal of Anesthesia, Martie 2007, pg. 230.

25
ajungem să ignorăm situaţia medicului, ceea ce este profund greşit: nu poate fi uşor să trăieşti cu
gândul că vrând să ajuţi o persoană ajungi să o răneşti.
Considerând aceste circumstanţe, medierea ar fi o opţiune care nu ar trebui exclusă.
Această procedură având loc într-un cadru privat, dă posibilitatea medicului de a da explicaţii
pacientului şi de a-şi cere scuze, un element important pentru ambele părţi57. În plus, procedura
este una mai scurtă decât un eventual litigiu, mai puţin formală şi mult mai personală, ceea ce
credem că reprezintă un cadru mai potrivit pentru o temă atât de sensibilă decât procedura în faţa
instanţei de judecată.
Desigur, posibilitatea aplicării acestei proceduri la problema culpei medicale fiind
limitată, nici medierea nu oferă o soluţie adevărată temei dezbătute în prezenta lucrare.

Propuneri mai există, însă de asemenea există şi motive pentru care acestea au rămas la
nivel de propuneri.

57
Sorana Suciu, Why mediate instead of litigate in medical malpractice cases?, Lawyr.it, volumul 1, ediţia 2, pg.
8,9.

26
 În loc de concluzie

Oricât de mult mi-aş fi dorit ca lucrarea de faţă să se materializeze într-o critică

constructivă, trebuie să admit că a fost un plan eşuat. Am criticat fără să reuşesc să propun vreo
soluţie.
Mi-ar plăcea să cred că acest lucru se datorează faptului că am tratat o temă delicată, în
cadrul căreia existenţa problemelor se justifică prin chiar natura lor şi nu se datorează exclusiv
ignoranţei leguitorului şi a sistemului. De fapt, chiar cred asta.
Totuşi, prin ideile prezentate, am încercat să propun o altă abordare, un alt punct de
vedere asupra problemelor deja existente şi mult dezbătute în materie, şi anume să le privesc din
unghiul dreptului la un proces echitabil. În condiţiile în care până în momentul de faţă doctrina şi
jurisprudenţa nu au reuşit să prezinte o propunere viabilă pentru soluţionarea problemelor în
materie, consider că se impune o schimbare în abordarea problemei.
Tocmai din această cauză, sper ca întrebările de care eu m-am împiedicat şi la care nu am
reuşit să răspund, vor constitui o „treaptă” pentru altcineva în soluţionarea cauzei...

27
 Bibliografie

Monografii, tratate, culegeri:

1. Bogdan, Sergiu: Drept penal. Partea Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009;
2. Chiriţă, Radu: Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii,
Ediţia 2, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
3. Chiriţă, Radu: Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008;
4. Fruma, Ioan: Responsabilitatea medicului, Editura H. Welter, Sibiu, 1944;
5. Podaru, Ovidiu: Drept administrativ. Actul administrativ (1). Repere pentru o teorie
altfel, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010;
6. Streteanu, Florin: Tratat de drept penal. Partea genereală, volumul I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. Tudor, Gerorgiana: Răspunderea juridică pentru culpă şi eroare medicală, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010:
8. Ulsenheimer, Klaus: Arztstraftrecht in der Praxis, ediţia IV, Editura C.F. Müller,
2008;

Articole de specialitate:

1. Ash Samanta, Mello M. Michelle, Foster Charles, Tingle John, Jo Samanta: The Role
of The Clinical Guidelines in Medical Negligence Litigation: A Shift from The Bolam
Standard?, Oxford Journals, Medical Law Review, 14, toamna anului 2006;
http://medlaw.oxfordjournals.org

28
2. Crosby, Edward: Medical Malpractice and Anesthesiology: Literature Review and
Role of The expert Witness, Canadian Journal of Anesthesia, Martie 2007;
http://www.springer.com/medicine/anesthesiology/journal/12630, www.cja-jca.org
3. Fox, Marie: A First Class Service? Setting the Standard of Care for the
Contemporary NHS, Medical Law Review, 15, vara anului 2007;
http://medlaw.oxfordjournals.org
4. Silver, Theodore, One Hundred Years of Harmful Error: The Historical
Jurisprudence of Medical Malpractice, Wis. L. Rev. 1193, 1992;
http://digitalcommons.tourolaw.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1377&context=schol
arlyworks
5. Suciu, Sorana: Why Mediate Instead of Litigate in Medical Malpractice Cases?,
Lawyr.it, volumul I, ediţia 2, 2013;
http://www.lawyr.it/index.php/the-magazine
6. Taylor, Simon: Clinical Negligence Reform: Lessons from France?, International and
Comparative Law Quarterly, 52, 2003;
http://journals.cambridge.org/action/displayJournal?jid=ILQ
7. The Right Honourable The Lord Woolf: Are The Courts Excessively Deferential to
the Medical Profession?, Medical Law Review, 9, primăvara anlului 2001;
http://medlaw.oxfordjournals.org

Alte surse:
1. http://oxcheps.new.ox.ac.uk/casebook/Resources/BOLAMV_1%20DOC.pdf;
2. http://en.wikipedia.org/wiki/Bolam_Test;
3. http://www.bailii.org/uk/cases/UKHL/1997/46.html;
4. http://en.wikipedia.org/wiki/Maynard_v_West_Midlands_Regional_Health_Authority;
5. https://en.wikipedia.org/wiki/Medical_guideline;

29