Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Primele Texte Scrise În Limba Română
Primele Texte Scrise În Limba Română
II. Tipăriturile
1. Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care există informații, au
apărut la Sibiu, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea: Catehismul din 1544 din
care, din păcate, nu a ajuns la noi niciun exemplar; și Evangheliarul slavo-
român, zis și Petersburg, tipărit în 1551-1553 de către Filip Moldoveanul
(Maler), gravor și tipograf moldovean.
2. Începând din 1559 până în 1581 apar la Brașov 11 tipărituri care se leagă de
numele diaconului Coresi: Catehismul (1559-1560), Tetraevanghelul (1561),
Pravila (1560-1562), Apostolul (1563), Cazania I, Molitvenicul (1567),
Psaltirea (1570), Liturghierul (1570), Psaltirea (slavo-română-1577),
Psaltirea (slavo-română-1576-1578-s-a păstrat o filă), Cazania II (1581). Prin
1588 apare o Psaltire slavo-română, editată de Șerban Coresi, fiul diaconului.
3. La Orăștie, singura carte tipărită în secolul al XVI-lea este Palia, cea mai
veche versiune românescă a primelor două cărți din Biblie: Bitia (Facerea sau
Geneza) și Ishodul (Ieșirea sau Exhodul). Palia de la Orăștie ocupă un loc
deosebit printre textele românești din secolul al XVI-lea, atât prin calitatea
traducerii, cât și datorită faptului că provine dintr-o regiune mai slab
reprezentată prin texte.
4. La Oradea sau la Cluj s-a tipărit o carte de cântece calvinești din care a fost
găsit, într-o carte legată în 1601, un fragment care conține 10 cântece religioase
calvine, a cărui particularitate este că a fost scris cu litere latine și cu ortografie
maghiară, i se spune curent Catrea de cântece a lui Pavel Tordași sau
Fragmentul Teodorescu.
5. În 1593, la Cracovia, s-a tipărit, cu alfabet latin și ortografie polonă, rugăciunea
Tatăl nostru. Varianta manuscrisă, cu litere latine, a fost realizată ca mostră de
limba română de boierul moldovean Luca Stroici, la cererea scriitorului polnez
Stanislaw Sarnicki.
Astfel, din secolul al XVI-lea ne-au parvenit 16 tipărituri și 8 manuscrise;
încă o tipăritură și două manuscrise despre care există unele informașii, s-au
pierdut.
Privită în ansamblu însă, limba română din textele scrise în secolul al XVI-
lea prezintă aspecte omogene, dar și divergente; între limba acestor scrieri și
graiurile vorbite în regiunile unde au fost redactate, traduse ori copiate sau
graiul celui care traducea sau tipărirea, există o strânsă legătură.
O sinteză a particularităților lingvistice comune tuturor textelor scrise în
secolul al XVI-lea a fost făcută de I. Gheție (1978, 77-96) și de Șt. Munteanu și
V. Țâra (1983, 72-77):
- păstrarea lui ă etimologic în cuvintele de origini diferite: blăstema,
fămeie, părete, năsip, păhar;
- păstrarea lui e nesincopat în: derept, derege;
- prezența lui î etimologic la inițială î: împlea, îmfla;
- m păstrat în rumpe;
- numeroase substantive fac pluralul în –e, -ure: grădine, groape,
rane;locure, chinure;
- vocativul în –e: oame, nebune;
- larga circulație a formelor verbale iotacizate: eu spui, auz, poci;
- auxiliarul perfectului compus la persoana a III-a, singular are forma
au: el au spus;
- folosirea prepoziției pre;
- numeroase forme prefixate cu ne-: negata, negândire; și fome
realizate cu sufixul –ură: adăpostitură, adevărătură, asemănătură;
- În privinșa lexicului, au fost înregistrați: termeni care azi au dispărut
sau au fost păstrați în unele graiuri: arină (nisip), lucoare (lumină);
termeni care s-au păstrat, dar au suferit o evoluție semantică:
adunătură (sfat), ciudă (mânie), mișel (sărac).
Alături de trăsăturile comune, limba română scrisă din secolul al XVI-lea
conține și numeroase particularități divergente, specifice anumitor zone.
Al. Rosetti, pe baza unor trăsături fonetice, a distins existența a două
grupuri dialectale:
1. un grup dialectal nordic, ce cuprindea Moldova, nordul Ardealului și
Maramureșul;
2. un grup dialectal sudic, cuprinzand Țara Românească și sudul
Ardealului.