PARTEA GENERALĂ

Titlul I. DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

Capitolul I. PRINCIPII DE BAZĂ.
Articolul 1. Noţiunea şi scopul procesului penal
Procesul penal reprezintă o activitate specifică reglementată de lege, desfăşurată de
organele de urmărire penală, de organele procuraturii şi de instanţele judecătoreşti în
domeniul justiţiei penale cu participarea părţilor în proces şi a altor subiecţi, în scopul
constatării şi descoperirii infracţiunilor, tragerii la răspundere şi pedepsirii persoanelor
vinovate de săvîrşirea lor, asigurării condiţiilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin
săvîrşirea infracţiunii.
Ordinea procesuală, limitele şi modalităţile activităţii organelor judiciare, precum şi
a altor subiecţi participanţi în proces sînt reglementate detaliat de legea procesual penală.
Activitatea procesual penală se desfăşoară pe etape ce derulează în următoarea
succesiune: pornirea urmăririi penale, desfăşurarea şi terminarea urmăririi penale,
trimiterea cauzei în judecată, judecarea şi rezolvarea cauzei penale, punerea în executare a
sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti definitive.
Scopul procesului penal este direcţionat spre:
- apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, a societăţii şi statului împotriva
fenomenului criminalităţii;
- constatarea şi descoperirea tuturor infracţiunilor săvîrşite;
- prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni;
- aplicarea legii procesual penale în aşa mod ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune
să fie F
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană să nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată decît în baza unei sentinţe a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu
legea;
- protejarea persoanei şi a societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere din organele de urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti în
activitatea lor legată de urmărirea penală, judecarea cauzelor penale, cercetarea
infracţiunilor săvîrşite sau aflate la etapa de tentativă;
- desfăşurarea procesului penal în aşa mod încît nici o persoană fizică sau juridică să nu fie
neîntemeiat bănuită, învinuită sau condamnată, temeiul juridic constituindu-l în
exclusivitate fapta prejudiciabilă săvîrşită;
- efectuarea urmării penale şi judecarea cauzelor penale astfel ca nici o persoană să nu fie
supusă nelegitim, neîntemeiat, în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor procesuale de
constrîngere;
- asigurarea condiţiilor pentru repararea, deplină sau parţială, a prejudiciului cauzat părţii
vătămate prin săvîrşirea infracţiunii;
- reabilitarea-restabilirea în drepturile încălcate nelegitim a persoanei nevinovate trase la
răspundere penală, condamnate sau supuse neîntemeiat măsurilor procesuale de
constrîngere.
Noţiunea de proces penal nu trebue confundată cu noţiunile „dreptul procesual penal” şi
„ştiinţa dreptului procesual penal”.
Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept din Republica Moldova a cărei
preocupare constantă este de a reglementa activitatea organelor de stat împuternicite să
tragă la răspundere penală persoanele care au săvîrşit infracţiuni.
Obiectul dreptului procesual penal îl formează relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în
jurul unor valori sociale protejate de normele dreptului procesual penal.
Dreptul procesual penal este constituit dintr-un ansamblu de norme de drept, a căror
destinaţie este reglementarea activităţii organelor de stat competente de a porni şi a
desfăşura urmărirea penală, de a judeca şi a rezolva cauza penală, de a pune în executare
sentinţa sau alte hotărîri judecătoreşti definitive, de a garanta realizarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor în proces şi a altor persoane implicate în activitatea procesual penală.
Ştiinţa dreptului procesual penal reprezintă ansamblul de cunoştinţe, idei şi noţiuni de bază
despre sistemul de norme procesual penale, despre instituţiile procesului penal şi
raporturile juridice procesual penale, pe care ea le cercetează în întregul lor, specificînd, în
baza metodologiei, interferenţele, dar şi deosebirile cu alte ştiinţe juridice înrudite.
Ştiinţa dreptului procesual penal are următoarele sarcini:
- studierea normelor procesual penale, a instituţiilor procesului penal şi a raporturilor
juridice procesuale penale;
- elaborarea recomandărilor în vederea perfecţionării legislaţiei procesual penale şi
dezvoltării reglementării juridice a acestui domeniu de raporturi sociale;
- descoperirea discordanţelor sau lacunelor care pot fi admise în legislaţie;
- aprecierea proiectelor de lege şi perfecţionarea lor;
- cercetarea eficacităţii normelor dreptului procesual penal în activitatea organelor de
urmărire penală, a procuraturii, a instanţelor judecătoreşti şi elaborarea măsurilor menite să
amelioreze activitatea acestor organe.
Articolul 2. Legea procesuală penală
Izvorul juridic al dreptului procesual penal este legea procesuală penală.
Legea procesuală penală are următoarele părţi componente:
- normele dreptului internaţional, tratatele şi covenţiile internaţionale ce conţin
dispoziţii procesual penale la care Republica Moldova este parte;
- normele procesuale penale fixate în Constituţia Republicii Moldova;
- Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
Lista izvoarelor juridice ale dreptului procesual penal stipulată în art. 2 din CPP RM
este exhaustivă, cea ce înseamnă că normele juridice cu caracter procesual penal care se
conţin în alte legi, decît în cele indicate în ea, nu pot fi aplicate dacă ele nu sînt incluse în
Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
Constituţia, ca Lege Fundamentală a Republicii Moldova este izvor al dreptului
procesual penal. Normele constituţionale, avînd putere juridică supremă, poartă un caracter
general, însă în cazurile necesare ele pot fi aplicate nemijlocit în cadrul reglementării
raporturilor juridice procesual penale.
Legea procesual penală naţională, care contravine dispoziţiilor Constituţiei
Republicii Moldova, nu are putere juridică. În aceste cazuri se aplică direct normele
constituţionale.
În Constituţia Republicii Moldova au fost întărite majoritatea principiilor generale
care stau la baza procesului penal şi a organizării judecătoreşti.
Constituţia Republicii Moldova garantează, de asemenea, drepturile şi libertăţile
omului inclusiv ale persoanei implicate în procesul penal. Respectarea şi ocrotirea
persoanei implicate în procesul penal constitue o îndatorire primordială a organelor de
urmărire penală, a procuraturii şi a instanţelor judecătoreşti (art.16 alin.(1) din Constituţia
RM), dreptul ei la apărare fiind garantat de Legea Supremă a statului (art. 26 din
Constituţia RM).
Principiile generale şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional,
tratatele şi convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte constitue
elemente integrante ale dreptului procesual penal, pot să reglementeze nemijlocit
raporturile juridice procesual penale şi au supremaţie asupra Constituţiei Republicii
Moldova şi legislaţiei procesual penale naţionale.
Aceasta înseamnă că legile şi alte acte normative naţionale nu pot avea putere
juridică, dacă ele contravin normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional,
prevederilor tratatelor internaţonale la care Republica Moldova este parte, dacă prin ele se
încalcă independenţa judecătorească, fie nu corespund principiului contradictorialităţii,
anulează sau limitează drepturile omului.
Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale, au prioritate şi se aplică
reglementările internaţionale.
Articolul 3. Acţiunea legii procesuale penale în timp
Prin acţiunea legii procesuale penale în timp se înţelege ordinea aplicării ei în
desfăşurarea procesului penal în dependenţă de momentul adoptării şi intrării ei în vigoare,
sau în dependenţă de momentul modificării, completării, abrogării şi adoptării unei legi
noi.
Legea procesual penală are putere juridică şi poate fi aplicată numai începînd cu
intrarea ei în vigoare (data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova) şi pînă la
eşirea din vigoare (data abrogării prin Legea Parlamentului Republicii Moldova).
Aceasta înceamnă că, indiferent de perioadă de timp în care a fost săvîrşită
infracţiunea şi de legea procesuală penală care era aplicată în perioada respectivă,
urmărirea penală şi examinarea cauzei de către instanţa de judecată se va desfăşura în
conformitate cu legea procesuală penală care este în vigoare în timpul efectuării acţiunilor
procesual penale.
În situaţiile tranzitorii, adică în perioada de trecere de la aplicarea unei legi la
aplicarea altei legi, noi, legea procesuală penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce
înceamnă că dispoziţiile ei pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale reglementate de
legea nouă.
Dispoziţiile legii vechi vor avea efect ultraactiv numai în cazul în care această
calitate va fi prevăzută în legea procesuală penală nouă.
Articolul 4. Acţiunea legii procesuale penale în spaţiu
Prin acţiunea legii procesuale penale în spaţiu se înţelege obligativitatea respectării şi
executării ei de către toţi subiecţii procesului penal pe teritoriul cuprins între frontierele
statului respectiv.
Teritoriul Republicii Moldova include întinderea de pămînt, subsolul, apele şi spaţiul
aerian cuprinse între frontierele de stat. Pe întreg teritoriul statului are putere juridică şi
poate fi aplicată numai legea procesuală penală a Republicii Moldova.
Toate organele de urmărire penală, organele care exercită activitate operativă de
investigaţii, instanţele judecătoreşti, indiferent de personalitatea infractorului, locul
săvîrşirii infracţiunii şi alte circumstanţe, sînt obligate
să aplice în procesul de urmărire penală şi de judecare a cauzei penale legea
procesuală penală a Republicii Moldova.
Excepţiile de la ordinea aplicării legii procesuale penale în spaţiu sînt prevăzute în
însăşi legea procesuală penală naţională, însă pot fi stabilite şi prin tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte, fiind condiţionate de instituţiile procesului penal
privind asistenţa juridică internaţională în materie penală şi de imunitatea reprezentanţilor
diplomatici ai statelor străine.
Articolul 5. Aplicarea legii procesuale penale faţă de cetăţenii străini şi apatrizi.
Aplicarea legii procesual penale faţă de cetăţenii străini şi apatrizi este raportată de
acţiunea legii procesuale penale în spaţiu.
 Pe teritoriul Republicii Moldova, urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale
privitoare la infracţiunile săvîrşite de cetăţeni străini sau apatrizi se desfăşoară în
conformitate cu legea procesuală penală naţională.
În calitate de cetăţeni străini sînt recunoscute persoanele care posedă cetăţenia unui
stat străin şi care nu sînt cetăţeni ai Republicii Moldova.
Apatrizii sînt persoanele care nu au cetăţenia Republicii Moldova şi nici cetăţenia
unui alt stat (art. 1 din Legea cetăţeniei Republicii Moldova).
În privinţa cetăţenilor străini care beneficiază de imunitate diplomatică, legea
procesuală penală este aplicată în conformitate cu unele reguli speciale, stabilite în
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie 1961,
precum şi în alte tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Spre exemplu, legea procesuală penală a Republicii Moldova nu poate fi aplicată în
privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică, chiar dacă reprezentantul
diplomatic a săvîrşit vreo infracţiune pe teritoriul statului nostru.
Acţiunile procesuale penale la sediile reprezentanţelor diplomatice, precum şi în
clădirile în care locuiesc membrii acestor reprezentanţe şi familiile lor, se pot efectua
numai la cererea sau cu consimţămîntul reprezentantului diplomatic al statului străin şi în
prezenţa acestuia. Consimţămîntul pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală se cere
prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova şi aceste acţiuni se
efectuează în prezenţa unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii
Moldova.
În conformitate cu art. 37 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice, beneficiază de imunitate diplomatică şeful de misiune, membrii misiunii,
membrii personalului diplomatic, membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din
gospodăria sa, afară de cazul când ei sunt cetăţeni ai statului acreditar, membrii
personalului administrativ şi tehnic al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac
parte din gospodăriile lor respective, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu
îşi au reşedinţa permanentă în acest stat. Membrii personalului de serviciu al misiunii, care
nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau care nu îşi au aici reşedinţa permanentă,
beneficiază de imunitate diplomatică pentru actele îndeplinite în exzerciţiul funcţiilor lor.
Astfel, sub incidenţa legii procesuale penale naţionale nu cad reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sînt supuşi
jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
Totodată, legea naţională prevede unele excepţii în vederea aplicării legii procesuale
penale faţă de unele categorii de cetăţeni, care posedă dreptul de imunitate. În aceste cazuri
legea procesuală penală poate fi aplicată numai după efectuarea procedurii de ridicare a
imunităţii.
Articolul 6. Termeni şi expresii utilizate în prezentul cod
Termenii şi expresiile utilizate în prezentul cod au următorul înţeles, dacă nu este o
menţiune deosebită:
1) act procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală
prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere,
sentinţă, decizie, hotărîre etc.;
2) agent împuternicit cu înmînarea citaţiei – colaborator al poliţiei, lucrător al
autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană
care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească să
înmîneze citaţia, în condiţiile prezentului cod;
3) apărare – activitate procesuală efectuată de partea apărării în scopul combaterii, în
tot sau în parte, a învinuirii ori al atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării
persoanelor supuse ilegal urmăririi penale;
4) arestare – măsură preventivă aplicată în baza unei hotărîri judecătoreşti în condiţiile
legii;
5) cauză penală – proces penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa
judecătoreasca într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvîrşite sau
presupus săvîrşite;
6) caz ce nu suferă amînare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că
bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte
infracţiuni;
7) cale ordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor
judecătoreşti nedefinitive (apelul) sau, după caz, care nu sînt irevocabile (recursul);
8) cale extraordinară de atac – cale prevăzută de lege pentru atacarea hotărîrilor
judecătoreşti irevocabile (revizuirea, recursul în anulare);
9) decizie – hotărîre prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în anulare, precum şi hotărîrea instanţei de apel şi de recurs la rejudecarea
cauzei;
10) delict flagrant – infracţiune descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca
efectele ei să se fi consumat;
11) domiciliu – locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau
temporară a unei sau a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină
pe o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea,
constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz
comun). Prin noţiunea de domiciliu, în sensul prezentului cod, se înţelege şi orice teren
privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou;
12) expert – persoană care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un anumit domeniu
şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză;
13) hotărîre judecătorească – hotărîre a instanţei judecătoreşti adoptată într-o cauză
penală: sentinţă, decizie, încheiere şi hotărîre;
14) hotărîre a Plenului Curţii Supreme deJustiţie – act adoptat de Plenul Curţii
Supreme de Justiţie la soluţionarea chestiunilor ce ţin de competenţa sa;
15) infracţiune de audienţă – faptă penală săvîrşită în cursul şedinţei de judecată;
16) instanţă judecătorească – orice instanţă, parte componentă a sistemului
judecătoresc al Republicii Moldova, care judecă cauza penală în primă instanţă, în ordine
de apel sau de recurs, ori pe căile extraordinare de atac, precum şi care soluţionează
plîngeri împotriva acţiunilor şi actelor organelor de urmărire penală şi ale organelor de
executare a hotărîrilor judecătoreşti şi sancţionează efectuarea unor acţiuni procedurale;
17) instanţă de apel – instanţă care judecă apelul declarat împotriva sentinţelor
nedefinitive (curţile de apel);
18) instanţă de recurs – instanţă care judecă recursul declarat împotriva hotărîrilor
judecătoreşti adoptate în conformitate cu prezentul cod;
19) interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care
traduce oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind
astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane;
20) investigator sub acoperire – persoană oficială care exercită confidenţial activitate
operativă de investigaţie, precum şi altă persoană care colaborează confidenţial cu
organele de urmărire penală;
21) încheiere – hotărîre adoptată de către instanţa de judecată pînă la darea sentinţei sau
deciziei;
 22) judecată în primă instanţă – soluţionarea prin sentinţă a fondului cauzei penale
ca rezultat al examinării nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată competentă cu
participarea părţilor;
23) judecător – jurist licenţiat, numit în funcţie în modul stabilit de lege, autorizat să
judece cauze aduse în faţa instanţei de judecată;
24) judecător de instrucţie – judecător abilitat cu unele atribuţii proprii urmăririi
penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale efectuate în cadrul
urmăririi penale;
25) materiale – documente întocmite, obiecte anexate la dosarul penal, care au
importanţă pentru stabilirea circumstanţelor cauzei etc.;
26) măsuri de ocrotire – măsuri luate de organul de urmărire penală sau de instanţa
judecătorească faţă de persoane sau faţă de bunuri în legătură cu aplicarea măsurilor
preventive, măsurilor de siguranţă sau pedepselor penale;
27) mijloace de probă – mijloace prevăzute de legea procesuală, prin care se
administrează probele într-o cauză penală;
28) ordonanţă – hotărîre a organului de urmărire penală, adoptată în cursul procesului
penal;
29) parte în proces – persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau
apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului contradictorialităţii;
30) partea apărării – persoane abilitate prin lege să efectueze activitate de apărare
(bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora);
31) partea acuzării – persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea
urmăririi penale (procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea
civilă şi reprezentanţii acestora);
32) prejudiciu – pagubă morală, fizică sau materială, care poate fi evaluată în expresie
bănească;
33) probe – elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de prezentul cod, ce servesc
la constatarea împrejurărilor care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale;
34) probe pertinente – probe care au legătură cu cauza penală;
35) probe concludente – probe pertinente care influenţează asupra soluţionării cauzei
penale;
36) probe utile – probe concludente care, prin informaţiile pe care le conţin, sînt
necesare soluţionării cauzei;
37) procuror – persoană oficială numită, în modul stabilit de lege, pentru a conduce
sau a exercita urmărirea penală şi a reprezenta în judecată învinuirea în numele statului
(Procurorul General şi procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui);
38) reprezentant – persoană împuternicită, conform legii, de a prezenta interesele părţii
vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile;
39) reprezentanţi legali – părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii, soţul bănuitului,
învinuitului, inculpatului, condamnatului şi părţii vătămate, precum şi reprezentanţi ai
instituţiilor sub supravegherea cărora se află aceştia;
40) reţinere – măsură luată de organul competent de a priva de libertate o persoană pe
un termen de pînă la 72 de ore;
41) rude apropiate – copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici, nepoţi;
42) sentinţă – hotărîre prin care cauza penală se soluţionează în fond de instanţa de
judecată;
43) specialist – persoană care cunoaşte temeinic o disciplină sau o anumită problemă
şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la
stabilirea adevărului;
 44) viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea
pronunţată – încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de alte tratate internaţionale,
de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale;
45) unitate convenţională – unitate convenţională de amendă, stabilită de Codul penal;
46) persoană majoră – persoană care a împlinit vîrsta de 18 ani;
47) persoană minoră – persoană care nu a împlinit vîrsta de 18 ani;
48) traducător – persoană care traduce în scris un text dintr-o limbă în alta;
49) timpul nopţii – interval de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00;
50) timpul zilei – interval de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00.

Pentru buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei penale în instanţa de

judecată o importanţă deosebită capătă înţelegerea corectă, întrebuinţarea univocă şi exactă
a terminologiei procesuale penale de către toţi participanţii la procesul penal şi de alţi
subiecţi implicaţi în activitatea procesul penală.
În acest scop, legiuitorul a formulat un set de definiţii sau explicaţii ale unor termeni
şi expresii care se întîlnesc mai frecvent în textul legislaţiei procesual penale. Aceste
definiţii şi explicaţii şi-au găsit locul potrivit atît în conţinutul articolului 6, cît şi în alte
articole din Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
Determinînd ordinea aplicării lor în procesul penal, legiuitorul a decis, că termenii şi
expresiile utilizate în legislaţia procesual penală trebue să fie înţelese şi aplicate la
desfăşurarea procesului penal corespunzător indicaţiilor stabilite în articolul 6 din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova, dacă în privinţa unora din ele nu este prevăzută
special vreo menţiune deosebită.
Aceasta înseamnă că termenul special sau expresia respectivă va putea fi folosită în
alt sens decît cel prescris de art. 6 CPP RM numai în cazul în care în textul legii procesuale
penale va fi introdusă o astfel de modificare.
Capitolul II. PRINCIPIILE GENERALE ALE PROCESULUI PENAL.
Articolul 7. Legalitatea procesului penal

Legalitatea, fiind unul dintre principiile fundamentale ale dreptului din Republica
Moldova, este totodată şi unul dintre principiile generale ale dreptului procesual penal.
Conţinutul principiului legalităţii procesului penal include respectarea strictă şi
îndeplenirea fără abatere a dispoziţiilor stipulate în Codul de procedură penală al
Republicii Moldova, în Constituţia Republicii Moldova, în tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, în normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului
internaţional.
Obligaţia de a respecta legea procesuală penală se răspîndeşte asupra tuturor
organelor, organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor de stat şi nestatale, asupra
persoanelor cu funcţe de răspundere, asupra tuturor cetăţenilor şi a altor persoane.
În procedura de desfăşurare a activităţii procesual penale legea este obligatorie
pentru toţi subiecţii procesului penal.
Principiul legalităţii procesului penal impune respectarea întocmai de către organele
de urmărire penală, procuratură şi instanţele judecătoreşti a cerinţelor legii procesuale
penale în activitatea de desfăşurare a urmăririi penale, la judecarea cauzelor penale în
primă instanţă, la judecarea apelului, recursului, recursului în anulare, la rejudecarea cauzei
după admiterea revizuirii, la punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti etc.
Realizarea în practică a principiului legalităţii procesului penal este asigurată, în
mare măsură, de însăşi structura procesului penal care permite de a verifica pe parcursul
fiecărei etape procesuale premărgătoare legalitatea, temeinicia, justeţea şi motivarea
hotărîrilor pocesuale adoptate în fazele precedente. Aceasta înseamnă că, dacă la o etapă
oarecare de desfăşurare a procesului penal a avut loc şi a fost descoperită o încălcare de
lege sau o eroare judiciară, atunci, datorită modalităţii de organizare structurală a
procesului penal, există permanent posibilitatea de a abroga actul procesual respectiv şi de
a restabili legalitatea.
Pe lîngă aceasta, un rol important la realizarea principiului legalităţii procesului
penal le revine şi unor instituţii procesuale, precum sunt „controlul legalităţii acţiunilor
organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii”, „controlul judiciar al procedurii prejudiciare”, „căile ordinare şi extraordinare
de atac a hotărîrilor judecătoreşti” etc.
De asemenea, principiul legalităţii procesului penal dispune că, în cazurile în care
legea a fost încălcată de către persoanele care efectuează activitatea de desfăşurare a
procesului penal sau de alţi subiecţi ai procesului penal, împotriva lor pot fi aplicate
sancţiuni disciplinare, administrative, civile sau penale.
1) În art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a determinat că procesul penal trebue să
se desfăşoare în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale
dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale Codului de procedură penală.
Devenind parte a unui tratat sau convenţii internaţionale sau aderînd la o organizaţie
internaţională, Republica Moldova îşi asumă obligaţia de a respecta întocmai normele
respective ale dreptului internaţional. În aceste cazuri, principiile generale şi normele
unanim recunoscute ale dreptului internaţional, consemnate în documentele internaţionale
şi legalizate oficial conform procedurii, obţin calitatea de izvor al dreptului procesual penal
al Republicii Moldova şi pot fi aplicate nemiglocit în activitatea procesual penală.
Este necesar de a menţiona că în conţinutul art. 7 alin. (1) din CPP RM legiuitorul a
repetat sensul art. 2 alin. (1) şi a alin. (2) din CPP RM. Considerăm această repetare inutilă,
deoarece prin întroducerea ei în textul legii nu s-au stabilit nici reguli noi şi nici nu s-a
modificat sau completat cu un nou conţinut volumul informaţional al normelor respective
deja existente în lege.
2) La art.7 alin. (2) din CPP RM se prevede prioritatea reglementărilor internaţionale
în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova
este parte în cazul dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale şi
prevederile Codului de procedură penală al Republicii Moldova.
Însă, în conformitate cu art. 8 din Constituţia RM, au prioritate faţă de prevederile
legislaţiei naţionale reglementările internaţionale care cuprind nu numai domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, dar şi alte domenii consemnate în Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi în tratatele la care Republica Moldova este parte.
Bazîndu-ne pe aceste considerente, ne convingem că formula „...în domeniul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului...” care se conţine în alin. (2) cît şi în
alte alineate ale art.7 din CPP RM este de prisos şi trebuie exclusă. În ce priveşte
desfăşurarea procesului penal, recomandăm ca organele judiciare în activitatea lor să aplice
în direct indicaţiile art. 8 din Constituţia RM.
Conform titlului art. 7 din CPP RM „Legalitatea procesului penal” şi denumirii
capitolului 2: „Principiile generale ale procesului penal” ar fi fost normal, dacă în textul lui
era expusă noţiunea, conţinutul şi esenţa principiului legalităţii procesului penal.
Însă, sîntem nevoiţi să constatăm că, alin. (1) parţial, iar alineatele (2),(3),(4),(5),(6)
şi (7) al art. 7 în întregime, sînt cosacrate, nu principiului legalităţii, ci reglementării
chestiunilor cu privire la legea procesuală penală ca izvor juridic al dreptului procesual
penal, cu privire la ordinea aplicării ei în activitatea organelor judiciare în cazurile cînd se
descoperă neconcordanţe între prevederile normelor internaţionale şi prevederile legislaţiei
naţionale, cu privire la regimul juridic al Hotărîrilor Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova şi al Hotărîrilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova.
Credem că, aceste norme, după sensul lor, sînt mai aproape de conţinutul
art. 2 din CPP RM, în componenţa căruia ele şi-ar găsi locul cel mai potrivit. Iar în
conţinutul art. 7 din CPP RM, după părerea noastră, trebuie să fie întrodusă definiţia
legalităţii procesului penal, să fie desfăşurată esenţa şi conţinutul legalităţii în calitate de
principiu al procesului penal, să fie prevăzute garanţiile care asigură respectarea acestui
principiu în activitatea procesual penală.
3) Art.7 alin.(3) din CPP RM prevede procedura de sesizare a Curţii Constituţionale
în cazurile dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, constată că norma
juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei.
În acest caz, dacă norma juridică este expusă într-un act juridic care poate fi supus
controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea
Supremă de Justiţie care, la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională.
Judecarea cauzei va fi reluată după ce Curtea Constituţională se va expune privitor la
chestiunea în cauză.
4) Dacă instanţa de judecată, în procesul judecării cauzei penale, stabileşte că norma
juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act
juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va ignora această
normă şi va aplica în direct acele prevederi ale legii care corespund normelor
constituţionale, legilor şi principiilor generale.
5) Dacă, în procesul judecării cauzei sau în alte faze ale procesului penal se va
constata că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor
tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sau
în alte domenii, la care Republica Moldova este parte, instanţa de judecată, procuratura sau
organele de urmărire penală vor aplica reglementările internaţionale în direct, motivînd
hotărîrile sale.
6) Conform art. 140 al Constituţiei Republicii Moldova hotărîrile Curţii
Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor
legi şi alte acte normative, sau a unor părţi ale acestora, sînt obligatorii pentru instanţele de
judecată, organele de urmărire penală şi pentru persoanele participante la procesul penal.
Hotărîrile Curţii Constituţionale sînt definitive şi nu pot fi atacate.
7) Hotărîrile Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu caracter explicativ în chestiunile
privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară, ne fiind obligatorii precum sînt
prevederile legale, au caracter de recomandare pentru instanţele judecătoreşti, procuratură
şi organele de urmărire penală.

Articolul 8. Prezumţia nevinovăţiei.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor
omului din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în
prezentul Cod (art.8).
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi
unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de
vinovăţie în numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturi
fundamentale ale persoanei.
 Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp ţi în o serie de
instrumente de drept Internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada
războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea
europeană a lumii este o prevedere importantă a Revoluţiei franceze de la 1789. Aceste
documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană atrasă într-un
proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi
demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin
prevederi a prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
(1948); art. 6 § 2 al Convenţiei Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2
al Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări
primesc o confirmare şi în legislaţia internă a Republicii Moldova – Constituţia R.M. în art.
21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd
vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul căruia
i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 –
“Prezumţia nevinovăţiei” – stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-
o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.
Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt pînă la
proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută
expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau
inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din
acest statut rezultînd toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de
către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca acest drept
fundamental al omului şi pentru a-i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o
acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească
nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul
recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei
de judecată, care nu este ţinută de vre-un interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod
preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu
respectarea garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea
vinovăţiei1. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP R.M., art. 64
al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7). Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la
rămînerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut
al persoanei se răsfrînge şi în alte raporturi, decît cel Procesual-penal – pînă la rămînerea
definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile constituţionale, participarea la
alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau
concluziile despre vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe
presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se
interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se
include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane
pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre
vinovăţia ei, neadmiţîndu-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine. Legiuitorul
stabilind chiar interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar
în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe

1
“Tratat de Procedură penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001, p. 42.
concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă arată
imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de vinovăţie.
În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii cînd nu este clară aplicabilitatea
dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. În cazul Minelli c/Elveţiei
(1983) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia cînd unei persoane i s-a refuzat admiterea
acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei
hotărîri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă un sentiment că persoana este
vinovată.
În cauza Allenet de Ribemont a Franţei (1995) Curtea a recunoscut încălcată
prezumţia în cazul cînd autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia unui
individ pînă la anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.
Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la
acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi
Curtea, totuşi urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale
comise de aproapele său. În o serie de cauze (A.P., M.P. şi T.P. a (Elveţiei (1997) şi E.L.,
R.L. şi Dna J.O. – L. c/Elveţiei (1997), Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci cînd
Guvernul a impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor, care au fost declarate vinovate de
fraude fiscale.
Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului
legalităţii şi constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi
a dreptului de operare.
Cu toate acestea nu este posibil şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut
al acestei prezumţii pentru a nu ajunge într-o extremă cînd să nu fie permise nici o acţiune
procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o
sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decît după o urmărire penală care
implică şi măsurile proc4esuale de constrîngere cu respectarea prevederilor legii.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi
faptul că nici o persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de
dreptate şi justiţie, nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată
fermitatea şi severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvîrşite2.
Articolul 9.
Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane este un
domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie nu
trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiţie şi
sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre protecţia
lui din partea statului. Pe lîngă acest drept moral, inerent persoanei statul mai este obligat
să respecte aceste exigenţe şi datorită angajamentelor internaţionale şi actelor normative
interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile
interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea
umană în art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În
formularea pe care o primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta
şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia
2
Nicolae Volonciu “Tratat de Procedură penală” partea generală, vol. I, Ed. juridică, p. 122.
tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune
care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la
procesul penal sunt şi altele, decît acele persoane cu funcţii de răspundere şi/sau
reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul
penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea
oricărui participant al Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele
oficiale implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină
prin norme juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se
realizează şi în virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea
de acţiuni criminale. În aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot
fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite
limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele
competente a măsurilor de constrîngere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de
Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la acest capitol, cuprind instituţia
Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul “Măsurile Preventive”,
capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme juridice şi altele din
Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a drepturilor
prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi
impunerea participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M.
consacră acest principiu în al. 24:
(1) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(2) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării
demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene
privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950).
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi
pentru Republica Moldova. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din
1966 în art. 7 iarăşi consacră acest principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984
pentru prevenirea torturii şi a altor Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1
stabileşte: Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în
mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea
sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o
acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea
sau constrîngerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de
discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază
ale art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru
fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc
criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca,
Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele
comportamentului interzis după cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor
mărturisiri, sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat
grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora
sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar
în esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul
adiţional nr. 6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o
pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru
a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate,
care să-i aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală
şi de către alte persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere
a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin
orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul
procesului Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea
RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.

Articolul 10.Garantarea şi Respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane

este un domeniu în care intervenţia statului este dezirabilă şi obligatorie. Această obligaţie
nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în
justiţie şi sentimentul de siguranţă al fiecărui membru al societăţii cînd este vorba despre
protecţia lui din partea statului. Pe lîngă acest drept moral, inerent persoanei statul mai este
obligat să respecte aceste exigenţe şi datorită angajamentelor internaţionale şi actelor
normative interne.
Constituţia Republicii Moldova în art. 4 prevede că normele Constituţionale cu
privire la drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între aceste acta internaţionale şi legile
interne ale Republicii Moldova, prioritate au reglementările internaţionale.
 Codul de Procedură penală al R.M. consacră drepturile, libertăţile şi demnitatea
umană în art. 10 – acordîndu-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În
formularea pe care o primeşte în Codul de Procedură Penală obligaţia statului de a garanta
şi a respecta drepturile, libertăţile şi demnitatea umană se materializează prin interdicţia
tuturor organelor şi persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice acţiune
care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la
procesul penal sunt şi altele, decît acele persoane cu funcţii de răspundere şi/sau
reprezentanţe ale organelor de stat cu atribuţii legale în cadrul procesului penal.
Aceste persoane pot fi chiar bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea
civilă, partea civilmente-responsabilă, martorii şi alţi participanţi implicaţi în procesul
penal. Principiul dat garantează, în egală măsură, drepturile, libertăţile şi demnitatea
oricărui participant al Procedurii Penale.
Încălcarea acestor valori poate fi comisă şi prin inacţiune, atunci cînd persoanele
oficiale implicate în Procedura Penală nu intervin, cu bună ştiinţă, în cazurile de încălcare a
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane, adică cînd aceste acţiuni le sunt puse în sarcină
prin norme juridice procesual-penale sau alte acte care le reglementează statutul juridic.
Procedura Penală este o ramură de drept ce reglementează raporturile sociale din
momentul în care a fost descoperită comiterea unei infracţiuni. Aceste raporturi se
realizează şi în virtutea principiului oficialităţii procesului penal, pentru a apăra societatea
de acţiuni criminale. În aceste cazuri, în interesul societăţii unele drepturi ale individului pot
fi limitate pentru o perioadă de timp, în cadrul procesului penal. Al. 2 al art. 10 CPP admite
limitarea temporară a drepturilor şi libertăţilor persoanei şi aplicarea doar de către organele
competente a măsurilor de constrîngere, numai în cazurile şi în modul strict prevăzut de
Codul de Procedură Penală. Prevederile CPP, la acest capitol, cuprind instituţia
Judecătorului de Instrucţie în art. 29 al. 3; art. 41 CPP, capitolul “Măsurile Preventive”,
capitolul “Controlul Judicial al Procedurii prejudiciare. Aceste norme juridice şi altele din
Codul de Procedură Penală prevăd anume acele cazuri şi modul de limitare a drepturilor
prevăzute de principiul Respectării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane.
Al. 3 al art. 10 al CPP interzice, fără nici o excepţie, supunerea persoanei la tortură, la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante; sau deţinerea în condiţii umilitoare şi
impunerea participării la acţiuni procesuale care ar leza demnitatea umană. Constituţia R.M.
consacră acest principiu în al. 24:
(3) Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;
(4) Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori
departamente.
Pe lîngă reglementarea constituţională a acestui aspect al principiului, el primeşte şi o
vastă reglementare internaţională. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a
adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10.XII.1948 şi principiul respectării
demnităţii umane (art. 5). Acest principiu este reluat şi în art. 3 al Convenţiei Europene
privind protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Roma, 4.XI.1950).
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26.XI,1987, devine obligatorie din 01.02.1998 şi
pentru Republica Moldova. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din
1966 în art. 7 iarăşi consacră acest principiu, de asemenea şi Convenţia ONU din 1984
pentru prevenirea torturii şi a altor Tratamente sau pedepse Crude, Inumane ori Degradante.
În toate aceste acte juridice figurează termeni: tortură, tratament inuman, tratament
degradant.
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii, în vigoare din 26 iunie 1987 în art. 1
stabileşte: Termenul “tortură” semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în
mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice în scopul deţinerii de la ea
sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o
acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea
sau constrîngerea ei sau a unei terţe persoane ori din alte motive bazate pe orice fel de
discriminare.
De aici rezultă că tortura este construită din trei elemente esenţiale:
 Cauzarea unor suferinţe sau durerii fizice sau psihice grave;
 Cauzarea intenţionată a durerii;
 Urmărirea unui scop anume precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau
intimidarea.
Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului deosebeşte trei noţiuni de bază
ale art. 3 al. CEDO după indicele de gravitate al tratamentului sau al pedepselor. Pentru
fiecare dintre noţiuni Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi Curtea definesc
criteriile cu prilejul a două cauze interstatale examinate de Curte. În cauza Danemarca,
Franţa, Norvegia, Suedia şi Olanda c/Greciei. (Cauza Greacă 1969) au determinat gradele
comportamentului interzis după cum urmează:
Tortura: tratament inuman avînd drept scop obţinerea informaţiei sau a unor
mărturisiri, sau aplicarea unei pedepse.
Tratamentul sau pedeapsa umană: tratament de natură să provoace în mod deliberat
grave suferinţe mintale sau fizice, care, în aceste situaţii particulare, nu se pot justifica.
Tratament degradant: tratament care umileşte în mod grav individual în faţa altora
sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei ori a conştiinţei sale.
În cauza Irlanda c/Regatul Unit (1978) Curtea a modificat un pic aceste principii, dar
în esenţă păstrînd prevederile lor.
Acest principiu include şi interdicţia aplicării pedepsei cu moartea. Protocolul
adiţional nr. 6 la CEDO prevede cazurile excepţionale cînd un stat poate prescrie o
pedeapsă cu moartea.
Codul de Procedură Penală al R.M. interzice şi deţinerea în condiţii umilitoare pentru
a nu ofensa, jigni sau înjosi persoana cu scopul de a-l pune într-o situaţie de inferioritate,
care să-i aducă atingere demnităţii. Prin demnitate înţelegem – conştientizarea individuală
şi de către alte persoane a faptului posedării unor calităţi morale şi intelectuale de apreciere
a personalităţii.
În caz de încălcare a acestui principiu orice persoană este în drept să-şi apere prin
orice mijloc neinterzis de lege libertăţile şi demnitatea umană prejudiciate ilegal în cursul
procesului Penal.
Legislaţia Republicii Moldova prevede modul de apărare al acestor drepturi în Legea
RM privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală, ale procurorului şi ale instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998.
Codul Penal al RM în art. 137 prevede răspundere penală pentru persoanele care
aplică tratamente inumane inclusiv tortura. Persoana vătămată poate depune plîngere la
procuratură, sau procesul penal se poate porni şi prin autosesizarea organului de urmărire
penală de fiecare dată cînd au loc acţiuni ce încalcă drepturile, libertăţile şi demnitatea
umană.
Articolul 11.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de
bază ale R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau
atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului3 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul
acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat
de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă
viaţa integritatea fizică sau bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în
cadrul sau înafara unui proces penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice
percheziţiile în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii –
interval de timp cuprins între orele 22 00 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
Reglementarea amănunţită a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este
inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul”
în procedura penală – locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau
temporară a unei sau mai multor persoane (casă apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe
o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate, nemijlocit la acestea,
constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz
comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice teren privat,
automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi
documente, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul
de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un
prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită
accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4),
percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului
de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de
la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se
motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.
Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza
Buckley c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi
în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura
cauzele care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le
părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.

3
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica Moldova în 1990.
 Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile
ilegale sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art.
93, 94 Codul de Procedură Penală al R.M.).
Articolul 12.
Principiul inviolabilităţii domiciliului îşi găseşte consacrarea în actele juridice de
bază ale R.M. şi în reglementări internaţionale.
Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului prin prevederile art. 8
recunoaşte dreptul persoanei de a-i fi respectat domiciliul. Nu se admite amestecul oricărei
autorităţi publice în exercitarea dreptului inviolabilităţii domiciliului, decît în cazul în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau
pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. Art. 17 al Pactului Internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice prevede că nimeni nu poate fi supus la imixtiuni arbitrare sau
atentate ilegale asupra inviolabilităţii domiciliului4 .
Constituţia R.M. în art. 29, declară inviolabilitatea domiciliului. Termenul inviolabil
cuprinde în sensul său ceva ce nu poate fi violat, încălcat, atins, care se află în mod legal la
adăpost de orice urmărire, de orice atingere, încălcare sau pedeapsă. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul
acesteia. Se admit unele derogări de la această normă doar pentru executarea unui mandat
de arestare sau a unei hotărîri judecătoreşti pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă
viaţa integritatea fizică sau bunurile unei persoane: indiferent dacă aceste situaţii au loc în
cadrul sau înafara unui proces penal.
În situaţia cînd este sau va fi pornit un proces penal percheziţiile şi cercetările la faţa
locului pot fi ordonate şi efectuate numai în condiţiile legii. Tot Constituţia interzice
percheziţiile în timpul nopţii( p.49 art. 6 Codul de Procedură Penală - “timpul nopţii –
interval de timp cuprins între orele 22 00 şi 600), cu excepţia cazurilor de delict flagrant.
Reglementarea amănunţită a cazurilor cînd se admite constrîngerea acestui drept este
inclusă în Codul de Procedură Penală în art. 6 p. 11 care explică sensul noţiunii “domiciliul”
în procedura penală – locuinţa sau construcţia destinată pentru locuirea permanentă sau
temporară a unei sau mai multor persoane (casă apartament, vilă, cameră de hotel, cabină pe
o navă maritimă sau fluvială), precum şi încăperile anexate, nemijlocit la acestea,
constituind o parte indivizibilă (verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz
comun. Tot domiciliu, în sensul Codului de Procedură Penală este şi orice teren privat,
automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
Este interzisă, în cursul procesului penal, pătrunderea în domiciliu contrar voinţei
persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele. De la această regulă există excepţiile legale.
Percheziţiile, cercetările domiciliului, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi
documente, pot fi ordonate şi efectuate în baza unui mandat judiciar (eliberat de judecătorul
de instrucţie sau de către instanţa de judecată).
Pentru a efectua aceste acţiuni organul de urmărire penală trebuie să obţină un
prealabil, prin demers motivat, la judecătorul de instrucţie o autorizaţie care să-i permită
accesul în domiciliul unor persoane. Numai în caz de flagrant delict (art. 125, al. 4),
percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivare fără autorizaţia judecătorului
de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de
la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se
motivele efectuării ei, judecătorul de instrucţie verificînd legalitatea acţiunii.

4
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (New York 16.XII.1966); ratificat de Republica Moldova în 1990.
 Curtea Europană pentru apărarea Drepturilor Omului, în jurisprudenţa pe cauza
Buckley c/Regatului Unit (1996) recunoaşte calitatea de domiciliu protejat de Convenţie şi
în cazul în care domiciliul a fost întemeiat cu încălcarea legii interne.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului extinde obligaţia
statului şi la acţiuni concrete în sensul întreprinderii de măsuri efective pentru a înlătura
cauzele care duc la violare de domiciliu.
Codul Penal al R.M. în art. 179 încriminează pătrunderea sau rămînerea ilegală în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia ori refuzul de a le
părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi cercetările ilegale.
Limitarea inviolabilităţii domiciliului se permite numai în baza legii, şi acţiunile
ilegale sunt pedepsite penal iar probele obţinute pe aceste căi nu sunt admise la dosar (art.
93, 94 Codul de Procedură Penală al R.M.).
Articolul 13.
Dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental al omului, o prerogativă
proprie naturii umane, consacrat nu numai de legislaţia internă, cît şi de importante
documente internaţionale cu privire la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
DUADO în art. 17 şi CEDO prin art. 1 al Protocolului adiţional nr.1 din 1952 a
prevăzut ocrotirea dreptului de proprietate.
Ratificarea de către RM a actelor internaţionale menţionate mai sus a determinat şi
conţinutul Constituţia R.M. care la art. 46 stipulează că:
1) dreptul de proprietate privată, precum şi creaţele asupra statului sunt garantate; 2)
cît şi la al. 3 averea dobîndită ilicit nu poate fi consfinţită. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă; 3) bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii.
Examinînd art. 1 a Protocolului nr. 1 CEDO Curtea a evidenţiat trei norme distincte.
Prima normă fiind de natură generală, enunţă principiul respectării proprietăţii.
Cea de-a doua normă, enunţată în a doua frază a aceluiaşi paragraf, prevede lipsirea
de proprietate şi stabileşte condiţiile de aplicare a unei astfel de măsuri. Nimeni nu poate fi
privat de proprietatea sa decît din motive de:1.utilitate publică; 2. în condiţiile CPP; 3.
conform principiilor generale ale dreptului internaţional.
Cea de-a treia normă, enunţată în al doilea paragraf al art.1 din Protocol
recunoaşte, printre altele, dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa uzul de bunuri în conformitate cu uzul general.
Dreptul de proprietate nu este un drept absolut. Din acest considerent statul şi-a
asumat dreptul de ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate care ar trebui să servească
unui scop legitim de utilitate publică sau a unui interes general.(Cazul James c. Regatul
Unit). Cu toate acestea, nu este suficient ca ingerinţa să servească unui scop legitim. Ea
trebuie să fie proporţională, deci să existe un echilibru just între interesele colectivităţii şi
exigenţile protecţiei drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong şi Lonnroth c.
Suedia).
Considerăm că în cadrul procesului penal pot fi private de proprietate sub motive de
utilitate publică sau interes general (persoanele în cazurile prevăzute de art. 13, punctul 27
şi 28 al legii cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990, Veştile nr. 12, 1990 sub
aspectul folosirii libere şi gratuite a mijloacelor de transport ce aparţin persoanelor fizice şi
juridice pentru urmărirea şi aducerea la poliţie a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni,
trecerea la locul incidentului (care poate fi locul săvîrşirii infracţiunii) în cazul în care acest
lucru nu permite amînare, folosirea în scop de serviciu (n.a. –poate fi cazurile de efectuarea
acţiunilor procesuale) a mijloacelor de telecomunicaţii ce aparţin întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor, iar mijloacele ce aparţin cetăţenilor cu acordul acestora.
 Gratuitatea acestor ingerinţe este susceptibilă de a fi contestată deoarece în
conformitate cu art. 1 al protocolului nr. 1 în cazul lipsirii (sau privării) de proprietate
acordarea competenţei este în general implicit impusă. Curtea, în speţa James v. Regatul
Unit, a observat că deposedarea de proprietate pentru o cauză de utilitate publică fără
acordarea unei compensaţii este justificată numai în circumstanţe excepţionale. Cu atît mai
mult este justificată compensarea avînd în vedere că compensarea este prevăzută în legile
amintite anterior şi în care oferirea unei despăgubiri sau compensări este regulă.
Descoperirea unei infracţiuni, ţine de interes general şi este utilă societăţii, publicului.
Inviolabilitatea proprietăţii este garantată în aceeaşi măsură atît persoanelor fizice şi
juridice.
Pentru a stabili dacă a existat o privare de libertate este necesar să se examineze nu
numai dacă a existat un transfer formal al dreptului de proprietate, dar de asemenea de a
examina dacă circumstanţele faptelor cu condus la o expropriere de fapt.
Domeniul de aplicare a prevederilor art. 1 al Protocolului 1 este determinat de
definiţia oferită de Curte noţiunii de bun. Curtea, în cauza Gaus Dosierund Förder technik
GmbH contra Germania a statuat că noţiunea de bunuri are o semnificaţie autonomă şi nu
se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi
şi interese ce constituie active pot să fie considerate “drepturi de proprietate”, deci
“bunuri”, potrivit acestei dispoziţii. Noţiunea de bunuri cuprinde atît bunurile mobile şi
imobile, cît şi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile (Cazul Wiggins
contra Anglia), cît şi alte drepturi reale. Cu toate acestea pentru a invoca protecţia conferită
de art. 1 al Protocolului 1 o persoană trebuie să se bucure de un drept prevăzut de legislaţia
naţională care poate fi considerat ca drept de proprietate din perspectiva Convenţiei (cazul
S.V.Regatul Unit).
Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care
exercită activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu
competenţa lor toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a
tuturor formelor de proprietate, ocrotite de lege.
Cea de-a doua condiţie care trebuie să fie îndeplinită pentru ca privarea de proprietate
să nu constituie o violare a dreptului unei persoane la respectarea bunurilor sale este
formulată în termeni care se regăsesc în legislaţiile naţionale5.
Condiţia stabilită de CPP ca privarea de proprietate poate avea loc în condiţiile
stabilite de prezentul Cod este răspunsul la prevederea stabilită de CEDO că “lipsirea de
proprietate poate avea loc în condiţiile prevăzute de lege. Deci ingerinţa în dreptul de
proprietate care sub rezerva exigenţei securităţii juridice sau legalităţii. În scopul satisfacerii
principiului securităţii juridice statutul autoritatea publică trebuie să respecte prevederile
legislaţiei naţionale suficient de accesibile şi precise. Aceasta nu presupune doar faptul că
ingerinţa în cauză trebui să se bazeze pe unele prevederi ale legislaţiei naţionale, dar şi că
trebuie să existe o procedură echitabilă şi adecvată, iar măsurile relevante trebuie să fie
luate şi executate de către o autoritate competentă şi să nu fie arbitrare (Lithgow c. Regatul
Unit).
Cuprins într-un tratat internaţional multilateral cum este CEDO această condiţie
impusă de articolul 1 al primului adiţional nu ar trebui să surprindă. Se poate pune, totuşi,
întrebarea: care este sensul ei, din moment ce dispoziţiile Convenţiei sunt direct aplicabile
în sistemele juridice ale statelor membre, pe de o parte, iar, pe de alta, astfel cum dispune
art. 1, înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane care este supusă jurisdicţiei lor,
drepturile şi libertăţile pe care ea le reglementează. În definitiv, rezultatul aplicării unei
5
dispoziţii din Convenţie ni se pare decisiv pentru aprecierea unei soluţii într-o cauză dată.
Atunci cînd un tratat, pentru a reglementa o problemă importantă face trimitere la
principiile de drept internaţional, se poate afirma cu siguranţă şi fără nici cea mai mică urmă
de îndoială. Că este aşa deoarece s-a dorit a se ascunde, sub o formulă de consens aparent;
persistenţa unui dezacord grav între negociatori; altfel spus, s-a ieşit din impas de o manieră
acceptabilă pentru toţi, dar fiecare a păstrat punctul său de vedere cu privire la fondul
problemei care nu a putut fi rezolvată6.
În cadrul procesului penal persoana poate fi privată de dreptul de a exercita elementul
conţinutului dreptului de proprietate (C.C. art. 315, al. 1) prin aplicarea sechestrului.
Punerea sub sechestru a bunurilor, adică a valorilor materiale, inclusiv a conturilor şi
depozitelor, este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în inventarierea
bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în
cazurile necesare, de a se folosi de aceste bunuri. Scopul aplicării sechestrului este de a
asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala confiscare
a bunurilor destinate săvîrşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din
infracţiune.
Legea procesual penală prevede expres care bunuri pot fi supuse sechestrului al. 1 şi
care nu pot (art. 204 al.3), determina temeiurile punerii sub sechestru (art. 205). Avînd în
vedere caracterul fundamental a dreptului proprietăţii private de proprietate prin aplicarea
sechestrului poate fi aplicate doar în baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau, după
caz prin încheierea instanţei de judecată.
În vederea asigurării proporţionalităţii ingerinţei statului asupra privării persoanei de
dreptul de proprietate legea a instituit obligaţia ca valoarea bunurilor confiscate să nu
depăşească valoarea acţiunii civile sau maximul amenzii penale.
Pentru a exclude arbitrariul şi a preciza cu exactitate valoarea ingerinţei statului, cît şi
pentru a oferi garanţii procesuale persoanei a cărei bunuri sunt puse sub sechestru se
întocmeşte un proces-verbal al acţiunii respective. În procesul-verbal în particular trebuie să
se indice toate bunurile materiale puse sub sechestru, elementele de individualizare şi pe cît
posibil e, costul lor.
Copia de pe procesul-verbal trebuie să fie înmînată, contra semnătură, proprietarului
sau posesorului bunurilor puse sub sechestru. Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate contesta
punerea bunurilor sub sechestru în ordinea prevăzută de CPP, iar alte persoane au dreptul de
a cere scoaterea bunurilor puse sub sechestru şi-n ordinea procedurii civile.
Principalele reglementări pe care dreptul procesual le foloseşte în scopul arătat se
polarizează în jurul instituţiei acţiunii civile în procesul penal. În cazul săvîrşirii infracţiunii
poate să se producă un prejudiciu persoanelor fizice li juridice. De aici şi necesitatea
persoanelor fizice şi juridice. De aici şi necesitatea unei reglementări adecvate, care, deşi şi
cu caracter civil, poate şi este folosită de legea procesual penală în anumite condiţii pentru
ocrotirea relaţiilor patrimoniale lezate printr-o faptă penală.
În vederea ocrotirii bunurilor persoanei reţinute, arestate sau supuse măsurii
preventive arestării la domiciliu, cît şi-n privinţa persoanelor care se aflau sub ocrotirea
părţii vătămate organul de urmărire penale au instanţe de judecată pot lua măsuri de
ocrotire. Aceste măsuri sunt luate în vederea asigurării integrităţii bunurilor, a căror
protecţie este imposibilă de rezolvat de către persoanele menţionate mai sus şi cînd există
o justă temere că lipsa măsurilor de ocrotire ar duce la o inevitabilă privare de proprietate
asupra acestor drepturi din partea unor persoane. Măsurile de protecţie aplicată asupra
bunurilor reprezintă o modalitate de asigurare a inviolabilităţii proprietăţii realizată sub
forma protecţiei proprietăţii.
6
 Prevederile privind protecţia proprietăţii se conţin şi-n legea în care organul care
exercită activitate operativă de investigaţie sunt obligate să întreprindă în corespundere cu
competenţa lor toate măsurile necesare pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, a
tuturor formelor de proprietate, ocrotite de lege(art. 12, lit. f LRM privind activitatea
operativă de investigaţii.)7.
În cadrul procesului penal pot fi private de proprietate persoanele a căror obiecte au
fost recunoscute corpurile delicte. În caz de achitare a persoanei, precum şi-n caz de
scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloare obiectelor alterate sau
pierdute în cadrul efectuării acţiunilor legale se restituie de stat. Deposidarea de proprietate
fără acordarea unei despăgubiri, care s-ar raporta în mod rezonabil la valoarea reală a
proprietăţii ar constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi
justificată în conformitate cu prevederile art. 1. Celelalte bunuri se redau proprietarilor
Legea cu excepţia celor indicate la art. 162, al. 1, p. 1, 2, 4
Partea vătămată art. 60 al. 1, p. 18 partea civilă art. 62, al. 1, p. 20 are dreptul să i se
restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţa în calitate de
mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi precum şi bunurile ce îi aparţin şi au fost
ridicate de la persoana care a săvîrşit acţiunea interzise de legea penală.
Partea civilmente responsabilă, martorul, reprezentantul legal al victimei, parţii
vătămate, parţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului are dreptul să i se restituie
bunurile ridicate de ofiţerul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă probă sau
prezentate de ea însăşi (art. 74, al. 2, p. 3, art. 90, al. 12, p. 10, art. 78, al. 2, p. 2 CPP).

Articolul 14.

Dreptul la respectarea corespondenţei este definit ca facultatea de a comunica cu terţe

persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură.
Constituţia R.M. în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.
Acest principiu este înscris şi în Convenţia Europeană privind protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale în art. 8. Constituţia Republicii Moldova în al. 2 art.
30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja securitatea naţională, bunăstarea
economică a ţării, ordinea publică şi prevenirea infracţiunilor, limitarea acestui drept, cu
respectarea condiţiilor legale.
În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de
informaţii dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în cadrul urmăririi
penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta
corespondenţa doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Toate acţiunile care limitează
acest drept sunt reglementate exhautiv în Codul de Procedură Penală în articolele 133-138.
Art. 133 Codul de Procedură Penală al. 2 prin corespondenţa care poate fi sechestrată
numeşte scrisorile de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere
poştale, mandate poştale, comunicări prin fax şi prin poşta electronică.
Sechestrul corespondenţei şi interceptarea comunicărilor este permisă în cadrul
procesului penal pe o cauză deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Principiul secretului corespondenţei se extinde şi asupra persoanelor reţinute sau
arestate. Curtea Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului a declarat că dreptul unui
prizonier la necenzurarea corespondenţei sale cu un avocat sau un organ judiciar în nici un
caz nu trebuie încălcat, deoarece este principalul mod, prin care un individ poate pleda
pentru drepturile sale (Campbell c/Regatul Unit (1992)), Cologero Diana c/Italiei (1996). În
7
jurisprudenţa pe alte cazuri (Silver şi alţii c/Regatul Unit (1983)) Curtea permite statului să
cenzureze corespondenţa fără caracter juristic, în cazuri cînd există suspiciuni că scrisorile
prezintă corespondenţa unor deţinuţi periculoşi despre unele practici comerciale legale sau
alte aspecte asemănătoare.
Interceptarea comunicărilor persoanelor sunt limitate de Codul de Procedură Penală.
Sechestararea corespondentei se admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie în
urma unui demers motivat din partea organelor de urmărire penală. În art. 135 al. 4,5 CPP
se liitează durata totală de interceptare a convorbirilor la 6 luni, cu obligaţia judecătorului
de instrucţie să informeze, cel tîrziu odată cu terminarea urmăririi penale, persoanele ale
căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate, despre acest fapt. Administrarea acestor
probe cu încălcarea formei prevăzute de Cod Procesual Penal atrage neadmiterea lor ca
informaţie probantă, iar persoanele care au săvîrşit fapte în mod intenţionat pot fi atrase la
Răspunderea Penală conform art. 178 CP al R.M.
Articolul 15.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme
şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea
şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus
impun desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta
egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei
de naţionalitate, origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare8, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o
limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de
procedură este anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi
modificată pe parcursul întregului proces judiciar.9
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor
naţionale şi a tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul
penal se desfăşoară în altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de
punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în
mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi
documentele hotărîrile susmenţionate sunt subiecţii oficiali în special procurorii şi
judecătorii, care conform legii10 sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu
numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special cunoaşterea vocabularului
profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în
limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura
procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea
procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin
aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul
educativ al justiţiei în rîndul populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la

8
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
9
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din
09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
10
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
audiere. Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei
sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate
actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în
instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de
către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor
propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a
interpretului în procesul penal este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine
de documentare privind calitatea sa de interpret, informaţie despre experienţa profesională
cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi interpret despre posibilitatea sa de a traduce
complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul
Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la interpret11.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret
sau traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi
surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se
aplică în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei
precedente şi următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu12 .
Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult
sau mai puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un
interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a
considerat( cazul Luedicke, Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie
interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece
ea nu constituie “nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar
numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii de la Strasbourgh au considerat ca
garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează la interpretarea din timpul
audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate
contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces
echitabil.
Articolul 16.
În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui reprezintă valori supreme
şi sunt garantate, inclusiv statul recunoaşte şi protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea
şi funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul ţării. Premizele constituţionale enunţate mai sus
impun desfăşurarea procesului penal în cadrul unor condiţii care ar asigura şi garanta
egalitatea participanţilor la proces, care să se înfăptuiască fără nici o discriminare pe temei
de naţionalitate, origine etnică, limbă.
Potrivit art. 118 din Constituţie, art. 16 din CPP şi a altor prevederi din legislaţia în
vigoare13, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condiţiile legii, într-o
11
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
12
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
13
Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, nr. 3465-XI din 1.09.1989
limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de
procedură este anunţată lae xaminarea cauzei concrete în şedinţa de judecată şi nu poate fi
modificată pe parcursul întregului proces judiciar.14
Admiterea folosirii altei limbi decît a celei de stat, în cadrul desfăşurării procedurii
judiciare şi dreptul la interpret şi înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale
procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităţilor
naţionale şi a tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul
penal se desfăşoară în altă limbă decît cea de stat, hotărîrile procesuale (ordonanţa de
punere sub învinuire, rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei judecăţii se întocmesc în
mod obligatoriu şi în limba de stat. Persoanele împuternicite şi obligate de a întocmi
documentele hotărîrile susmenţionate sunt subiecţii oficiali în special procurorii şi
judecătorii, care conform legii15 sunt obligaţi să cunoască limba de stat sub aspectul nu
numai a minimului lexical şi gramatical, cît şi-n special cunoaşterea vocabularului
profesional, terminologiei uzuale de profesie în vederea întocmirii la un nivel adecvat în
limba de stat a hotărîrilor procesuale. Rezonabilitatea posibilităţii legale de a desfăşura
procesul penal în altă limbă decît cea de stat ţine în special, de oferirea posibilităţii
populaţiei majoritare de altă etnie într-o zonă a căii de a participa la desfăşurarea
procesului penal şi a vorbi în limba maternă comună şi judecătorilor şi procurorilor. Prin
aceasta se va oferi procesului penal un grad sporit publicităţii şi se va realiza rolul
educativ al justiţiei în rîndul populaţiei.
Conform art. 6, al. 3, punctul a al CEDO stabileşte că orice acuzat are dreptul să fie
asistat în mod gratuit de interpret, dacă nu vorbeşte sau nu foloseşte limba folosită la
audiere. Legislaţia procesual-penală (art. 17, al. 2) extinde sfera prevederilor Convenţiei
sub aspect de subiecţi la participanţii la procesul penal.
Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţă de toate
actele şi materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în
instanţa de judecată prin interpret. Interpretul este persoana invitată în procesul penal de
către organele competente (oficiale) sau numită de către acestea din rîndul persoanelor
propuse de către participanţii la proces. Pentru a exclude participarea formală a
interpretului în procesul penal este necesar de a verifica dexteritatea profesională care ţine
de documentare privind calitatea sa de interpret, informaţie despre experienţa profesională
cît şi aprecierea obiectivă de către însuşi interpret despre posibilitatea sa de a traduce
complect şi corect. Asigurarea formală a prezenţei interpretului nu este în spiritul
Convenţiei şi poate să fie o încălcare esenţială a dreptului la interpret16.
Obligativitatea evaluării nivelului de cunoaştere a persoanei a limbii în care se
desfăşoară procedura judiciară în vederea aplicării normelor privind asigurarea cu interpret
sau traducător revine subiecţilor oficiali a procesului penal – ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, instanţei, care ulterior fiind obligate, odată ce sunt sesizate de beneficiarii
interpretării, să exercite un anumit control al calităţii interpretării asigurate.
Dreptul la interpret este înţeles ca fiind extins şi asupra muţilor, surzilor şi
surdomuţilor care înţeleg limba semnelor.
Garanţiile instituite de art. 6 al Convenţiei, inclusiv dreptul la interpret, nu se
aplică în exclusivitate procedurii judiciare “stricto senso”, dar se extind asupra etapelor ei
precedente şi următoare, este evident că art. 6 asigură procedura în ansamblu17 .
14
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea limbii în procedura judiciară, nr. 12 din
09.04.1999, “Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
15
Art..., al..., p... al Legii cu privire la statutul judecătorului, art..., al...., p... al Legii cu privire la procuratură
16
Cazul Daud contra Portugaliei, Hotărîrea din 21.04.1998, Revista de Drept Penal 3/99, pag. 151-153.
17
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.10
 Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaşte limba
procedurii judiciare, indiferent de cetăţenia lui sau de împrejurarea că este locuitor
al statului în care se desfăşoară procesul şi dacă ar avea posibilitate să cunoască mai mult
sau mai puţin limba respectivă.
Art. 6, al.3, p. e prevede că acuzatorul are dreptul de a fi asistat gratuit de un
interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată la şedinţă. Curtea a
considerat( cazul Luedicke, Belkacem şi Koc contra Germaniei)că această dispoziţie
interzice în mod absolut de a cere unui acuzat să achite cheltuielile unui interpret, deoarece
ea nu constituie “nici o remitere condiţionată, nici o scutire sau o scutire temporară, dar
numai o scutire sau o exonerare definitivă”. Judecătorii de la Strasbourgh au considerat ca
garanţie prevăzută la art. 3, p. 3 al Convenţiei nu se limitează la interpretarea din timpul
audierii, ci se extinde şi la traducerea şi interpretarea tuturor actelor procedurale angajate
contra acuzatorului pe care acesta trebuie să le înţeleagă, pentru a beneficia de un proces
echitabil. Din aceste considerente este important de analizat perspectiva posibilităţii trecerii
în sarcina condamnatului a cheltuielilor de judecată(în care se includ şi plăţile ce urmează a
fi plătite interpreţolor şi traducătorilor) în urma împăcării cu partea vătămată(art.223, al.
5)18.
Limbajul pe interesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care acesta o
cunoaşte cel mai bine. S-a precizat încă că chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare
coincide cu cea a inculpatului, modul de exprimare a organelor judiciare trebuie să fie de
aşa natură, încît inculpatul să înţeleagă exact şi în detalii învinuirea19.
Aceasta obligă organul judiciar, ori de cîte ori este cazul, la explicarea terminologiei
de specialitate folosite.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să înmâneze
bănuitului, inculpatului, învinuitului actele procedurale. Lex: ordonanţă de punere sub
învinuire rechizitoriul, sentinţa şi decizia instanţei de judecată) fiind traduse în limbalui
maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte.
Limba procedurală asigură dispoziţia constituţională privind egalitatea tuturor faţă de
lege şi instanţa de judecată şi este o premisă a realizării altor principii a procesului penal şi
din acest considerent încălcarea lui conduce la desfiinţarea hotărîrilor instanţelor
judecătoreşti20.
Articolul 17.
Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport
conflictual de drept penal, ce apare ca rezultat al săvîrşirii unei infracţiuni. Aceste fapte
constituie şi obiectul raportului procesual-penal care intervine între persoane cu interes
opus. Pe parcursul procesului penal părţile şi alţi participanţi cu dreptul la acţiuni legale
îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistenţa unui apărător.
Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. Dreptul de apărare
constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care potrivit legii le au
justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul din

18
Considerăm că această prevedere este contrară spiritului art. 6, al. 3, p.e al Convenţiei şi concomitent poati constitui o piedică
majoră în implemintarea elementelor justiţiei restaurative în procesul penal autohton.
19
Dec. Nr. 836/1978 a Comisiei Europene a drepturilor omului, publicată în Iurisprudence de Liege, Mons. et Bruxelles, 1987,
p. 1439, citat N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, p. 116.
20
Ex: decizia Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 12/a-211/99 din 14.09.99,
Sinteza practicii judiciare, Chişinău, 2000, p.299
componentele dreptului de apărare şi se realizează prin: darea de sfaturi şi îndrumări,
întocmirea de cereri şi demersuri21.
Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaţionale şi în cele naţionale
ale multor state, inclusiv R.M.
Codul de procedură penală a R.M. în art. 17 arată valoarea de principiu obligaţiei
statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părţilor (bănuitului,
învinuitului, inculpatului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile) de a fi
asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din
oficiu şi remunerat din bugetul de stat.
Formularea acestui principiu, în CPP al R.M. ca “asigurarea dreptului la apărare”
diferă, după conţinut de situaţia “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă
nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezenţa unui
avocat. Art. 17, al. 2 al Codului de procedură penală prescrie obligaţia organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată de a asigura participanţilor la procesul penal
deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condiţiile prevăzute de lege procesuală.
Formularea menţionată este una legală şi include în sine toate prerogativele, facultăţile şi
posibilităţile exercitării apărării unei persoane. Avînd în adere importanţa fundamentală a
dreptului de apărare, constituţie R.M. în art. 26 consacră garanţia dreptului la apărare.
Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut şi în Convenţia
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului în art. 6, p. 3, lit. c) prevede că orice
persoană acuzată de o infracţiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un
apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de mijloace necesare pentru al plăti, să poată fi
asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer. În
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 9.XI. 1998, nr. 30. “Cu privire la practica
aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului p. 6. Curtea stabileşte criteriile cînd interesele justiţiei cer
prezenţa avocatului:
a) în caz de complexitate sporită a cauzei;
b) în dependenţă de capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra
singur – urmează a fi luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea
fiecărei persoane în parte;
c) în dependenţă de importanţa şi pericolul faptei de Comiterea căreia este bănuită
sau învinuită persoana.
Principiul asigurării dreptului la apărare, de asemenea, obligă organul de urmărire
penală şi instanţa să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică
calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste
organe (art. 57, al. (2) p. 14).
Persoana care efectuează apărarea în cadrul procesului penal, trebuie să posede
licenţa de avocat eliberată în urma susţinerii unui examen de licenţă în modul prevăzut de
lege. Această obligaţie pentru stat (de a testa calităţile profesionale ale avocatului) rezultă
din reglementările internaţionale la care R.M. este parte şi din normele ei interne.
Constituţia în art. 26 p.(1) garantează dreptul la apărare. Această garantare se extinde şi
asupra asigurării, dacă este necesar, a prezenţei unui avocat din oficiu. Diferenţa dintre
avocatul ales şi cel din oficiu trebuie să se limiteze doar la sursa remunerării activităţii sale
şi să nu afecteze calitatea asistenţei juridice acordate de el. Garantarea dreptului de apărare
este realizată şi prin o serie de norme din CPP al R.M. care cuprind ca şi Convenţia
Europeană pentru Drepturile Omului în art. 6 p. 3:
21
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală - Vol. V, Uintilă Dongoroz, Siegfried Kahane,
George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stăinoiu. Ed. Acad. Române – 2003; All Beck.
 - să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o
manieră detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa. (şi în articolele 64
CPP al R.M.);
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii sale.
Acest drept implică toate acţiunile îndreptate spre apărarea persoanei, inclusiv
acceptarea sau nu a audierii; prima audiere şi următoarele să fie realizate în prezenţa
apărătorului ales sau numit din oficiu; să dispună de consultaţii cu avocatul său fără limită
de timp, chiar şi pînă la audierea lui în calitate de bănuit.
Dreptul de apărare este unul complex. Pe lîngă asistenţa unui avocat legea Procesual
penală prevede garantează şi alte mijloace care realizează dreptul de apărare. Organele de
urmărire penală sunt obligate în virtutea principiului oficialităţii, să aibă în vedere din
oficiu toate aspectele care sînt în favoarea părţii (art. 19 CPP al R.M.)
În legea procesual penală majoritatea normelor ce reglementează drepturile şi
obligaţiile părţilor implicate în cauză, în special bănuitului, învinuitului şi inculpatului sunt
axate pe realizarea eficientă a apărării lor.
Principiul asigurării dreptului la apărare stabilesc, în art. 17 al CPP al R.M. şi în art.
26 al Constituţiei R.M., că părţile, în tot cursul procesului au dreptul să fie asistate de
avocat ales sau unit din oficiu. Codul de Procedură penală specifică noţiunea de “părţi” care
au acest drept: bănuitul, învinuitul, inculpatul. Partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să asigure
participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. Codul
prevede obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura părţii prezenţa avocatului ales
sau, după caz din oficiu (art. 57 al. 2 p. 14 CPP al R.M.).
Pentru a înlătura abuzurile din partea subiecţilor oficiali ai procesului penal procedura
interzice organului de urmărire penală să refuze participarea avocatului la audierea
martorului sau părţii vătămate. Mai mult, acest drept pentru martor, împiedică folosirea
informaţiei pe care o depune, împotriva sa în cazul în care poate deveni bănuit sau învinuit
pe dosar. Art. 63 al. 6 interzice integrarea în calitate de martor a persoanei faţă de care
există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune. Aceste două norme funcţionează într-un
mod de completare reciprocă pentru a fi înlăturat potenţialul abuz al organelor de drept.
Este interzis, de asemenea, orice amestec în actualitatea persoanelor care exercită
apărarea în limitele legale este sancţionată.
Jurisprudenţa Curţii Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cauzele Can
a/Austriei (1985) si Campbell şi Fill a/Regatului Unit (1984), recunoaşte dreptul
persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor între patru ochi. Prezenţa
poliţiştilor sau al altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea
deplină a acestui drept. Totuşi, Curtea în cauza Compbell şi Fell a evidenţiat că în anumite
împrejurări excepţionale, Statul poate limita aceste consultaţii particulare, atunci cînd există
acţiuni temeinice pentru a bănui avocatul că abuzează de situaţia sa profesională, acţionînd
în secret în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau
obstrucţionînd în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cauza Domenichini a/Italiei
(1966), a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizonier către avocatul lui
constituie o încălcare a art. 6(3) (6) al CEDO.
Dreptul de apărare implică şi dreptul persoanei de a se apăra singur. CPr.P al R.M.
stabileşte acest drept ca pe unul principal, deoarece impunerea unui apărător în mod forţat
ar încălca însuşi principiul dreptului de apărare. Nu trebuie interpretat în acest sens art. 69 al
CPP unde sunt enumerate cazurile de participare obligatorie a apărătorului în cauza penală:
- cînd aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
 - cînd persoana nu se poate apăra singură din cauza unor afecţiuni fiziologice sau
mintale;
- cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu cunoaşte limba de procedură, este militar în
termen, este minor, cînd i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă
sau excepţional de gravă şi alte cazuri prevăzute de art. 69 CPP al R.M.
Tot aici este menţionată şi situaţia prezenţei obligatorii a prezenţei avocatului, “cînd
interesele justiţiei o cer”. Hotărîrea Plenului CSI nr. 30 din 09.XI.1998 Cu privire la
Practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a
bănuitului, învinuitului şi inculpatului, recomandă a lua în consideraţie unele criterii de a
stabili dacă “interesele justiţiei” cer sau nu prezenţa obligatorie a avocatului:
a) Complexitatea cazului – cu cît este cazul mai complicat, cu atît este mai mare
necesitatea prezenţei obligatorii a avocatului.
b) Capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) Importanţa şi pericolul faptei se comiterea căreia este bănuită sau învinuită
persoana şi scutinţa probabilă. Acest ultim criteriu poate fi suficient pentru
prezenţa obligatorie a apărătorului.
Asigurarea obligatorie a prezenţei apărătorului trebuie să fie reală şi nu numai
formală. Astfel Curtea EDO în cauza Goddi a/Italia a constatat încălcarea art. 6 (3) © a
Convenţiei atunci cînd avocatul “desemnat” nu a întreprins atunci de fapt pentru apărarea
persoanelor şi el au fost condamnate. Într-o altă cauză Curtea a explicat că prezenţa
obligatorie a apărătorului în cazurile cînd interesele justiţiei o cer nu este o alternativă a
dreptului persoanei de a se apăra singur, ci un drept individual, la care se aplică standarde
obiective, de a aprecia dacă realmente persoana se apără sau nu efectiv. Chiar dacă apare
un conflict cînd persoana, căreia i se acordă apărare obligatorie, nu colaborează cu
apărătorul atunci acesta trebuie să fie prezent la acţiunile respective şi să vegheze asupra
legalităţii procesului din punctul de vedere al apărării.
Convenţia deasemenea prevede, în spiritul dreptului de apărare şi dreptul de
confruntare al martorilor (Art. 6 (3) (d)). Curtea recunoaşte încălcarea principiului cînd nu
se respectă egalitatea armelor la audierea martorilor de către organele oficiale şi apărare,
prin folosirea unor cheme diferite, (Bonisch a/Austriei (1985), sau atunci cînd condamnările
se întemeiau pe declaraţiile unor martori anonimi pe care nu i-a putut audia sau pune
întrebări apărarea (Koplovski c/Olandei (1989), Windisele c/Austriei (1990)). Codul de Pr.P
al R.M. înlătură aceste potenţiale încălcări prin reglementările art. 110 stabilind procedura
ascultării martorilor cu statut procesual special (de protecţie a lui).
Părţile dispun de Pr. Dreptului de Apărare pe întreaga perioadă de desfăşurare a
Procesului penal.
Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de Pr. Legalităţii, se corelează cu
procesul oficialităţii, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi folosirea
limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie22.
Articolul 18.
Procesul de înfăptuire a justiţiei, dintotdeauna a atras şi a interesat membrii societăţii.
Acest interes fiind reciproc şi util. Legiuitorul respectă exigenţele de publicitate a şedinţei
de judecată pentru a demonstra că în orice situaţie cînd are loc o infracţiune, făptuitorul
este judecat, întotdeauna în condiţii legale.
Constituţia R.M. în art. 107 prevede că în toate instanţele judecătoreşti şedinţele de
judecată sunt publice. Constituţia admite, însă nu specifică, în ce situaţii anume se permit
şedinţele de judecată cu uşile închise, în care se respectă toate regulile de procedură.

22
“Tratat de Procedură Penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Ed. ALL Beck 2001, p. 44.
 Codul de Procedură Penală în art. 18 înaintează aceleaşi exigenţe pe care le conţine
art. 6 al Convenţiei Europene Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul la o judecată
echitabilă şi publică. Hotărîrea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei
şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe. Excepţiile sunt formulate în acelaşi articol şi
cunoaşte cazurile cînd poate fi limitat accesul persoanelor terţe de a asista la judecată.
Şedinţele se pot petrece cu uşile închise în interesul moralităţii, ordinii publice sau se
securităţii naţionale, cînd interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor o cer.
Justiţia poate decide şi în alte cazuri, cînd consideră strict necesară desfăşurarea şedinţei cu
uşile închise, atunci cînd datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar putea prejudicia
interesele justiţiei. În aceste cazuri decizia de a examina dosarul în şedinţă închisă trebuie
argumentată şi să fie respectate toate normele procedurii judiciare.
Jurisprudenţa CEDO, în cauza Le Compte, Vau Lenven si De Meyere c/Belgiei
(1981), a decis că dreptul la publicitate nu este în mod necesar interzis dacă cele două părţi
ale procedurii consimt desfăşurarea judecării în şedinţă secretă.
Caracterul public al şedinţei de judecată, atunci cînd şedinţa nu necesită a fi
desfăşurată în mod secret, este extins asupra tuturor etapelor judecăţii: în fond, în apel, în
recurs şi dacă sunt, şi în cadrul căilor extraordinare de atac.
Art. 316 al Codului de Procedură Penală mai amănunţit unele aspecte ale publicităţii
şedinţei de judecată în care se admite la şedinţă orice persoană care a împlinit vîrsta de 16
ani şi persoanele neînarmate. Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa la şedinţă a
minorilor şi a persoanelor înarmate care sunt obligate să poarte armă din oficiu, în
exerciţiul funcţiunii lor. Aceştea sunt colaboratorii poliţiei care asigură ordinea în şedinţa
de judecată, şi în cazurile cînd persoanele judecate necesită pază sporită.
Întru realizarea acestui principiu legea prevede posibilitatea admiterii reprezentanţilor
mass-media sau a altor persoane care să efectueze înregistrări foro, audio şi video. Aceste
acţiuni sunt permise doar de către preşedintele şedinţei de judecată în limita respectării
desfăşurării normale a judecăţii.
Sancţiunea nerespectării prevederilor legale ce privesc caracterul public al şedinţei
de judecată pot duce la casarea oricărei hotărîri prin folosirea căilor de atac a hotărîrii
pronunţate. (Art. 427 şi 444 (PP). După desfăşurarea şedinţei de judecată hotărîrea adoptată
se pronunţă, fără nici o excepţie, în mod public.
Publicitatea şedinţelor de judecată este dictată de necesitatea transparenţei justiţiei
într-o societate democratică, de rolul educativ general al procesului de înfăptuire a justiţiei,
cînd societatea ştie că orice faptă ilegală este sancţionată; şi de faptul că judecătorii acordă
o atenţie sporită modului în care judecă şi motivează hotărîrile atunci cînd şedinţa este
deschisă au cînd se înregistrează pentru mass-media.
Articolul 19.
Accesul liber la justiţie este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO.
Directivele prevăzute de art. 6 sunt anunţate în art. 19 al CPP. Art. 20 al CRM determină că
orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor judecătoreşti
competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie.
Prevedere asemănătoare se remarcă şi-n Pactul Internaţional cu privire la drepturile
politice şi civile (art. 14) unde orice persoană are dreptul în litigiul în care se află să fie
examinat de un tribunal independent.
 Importanţa majoră a acestui principiu pentru procesul penal a fost sesizată şi evocată
de Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie23 şi Curţii Constituţionale.24
Art. 6 stipulează că orice persoană are dreptul ca “cauza să fie judecată în mod
echitabil”. Această expresie îmbină numeroase aspecte ale unei bune administrări a
justiţiei, printre care se evidenţiază un drept autonom respectiv dreptul de a avea acces la o
instanţă judecătorească care se constituie a fi unul din cele mai importante elemente ale art.
6 CEDO.
Existenţa acestui drept, chiar în lipsa unei prevederi exprese, a fost reţinută de Curte
pentru prima dată în cauza Golder c. Regatul Unit (1975), conceptul fiind dezvoltat în
jurisprudenţa ulterioară.
Astfel, dacă acuzaţiile sunt retrase într-o modalitate în care asupra acuzatului continuă
să planeze o bănuială de vinovăţie, dreptul său de acces la instanţă este încălcat,
încălcîndu-se de această dată şi prezumţia de nevinovăţie (Cauza Minelli c. Italia, 1983)
Dreptul de acces la o instanţă nu are un caracter absolut, părţile putînd renunţa la
aceasta, cu condiţia că renunţarea să fie făcută într-o manieră clară, evidentă (Neumeistor
c. Austria, 1981), (Calozza c Italiei, 1985).
La rîndul său, prin legislaţia internă25 statele părţi pot stabili anumite limitări ale
dreptului de acces la o instanţă, cu condiţia ca aceasta să nu afecteze dreptul chiar în
substanţa sa, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate între
măsurile restrictive şi scopul urmărit.
Este cazul regulilor restrictive privind accesul la Justiţie a minorilor şi a persoanelor
cu deficienţe mintale, prevăzute în legislaţia multor state (Goldner c. Regatul Unit).
Dreptul de acces la instanţă în corespundere şi obligarea statelor – părţi de a-l facilita.
Pe planul dreptului intern accesul liber la justiţie este consacrat prin prevederile art.
20 din Constituţie, nu numai ca un drept fundamental al oricărei persoane, dar mai ales ca
un principiu fundamental al sistemului de garanţii al drepturilor şi libertăţilor.
Rezultă prin urmare, că dreptul persoanei de a se adresa este un drept fundamental,
căreia îi corespunde obligaţia instanţei ca în condiţiile legii să se pronunţe asupra cererii,
iar pe de altă parte deschizîndu-se calea Justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime, nimănui nu-i este îngăduit ca într-o situaţie conflictuală, să-şi tranşeze
singur drepturile sau interesele.
Din analiza textului constituţional pot fi desprinse cîteva elemente definitorii ale
dreptului de a te adresa Justiţiei şi anume: 1. întrucît textul se referă la orice “persoană”
înseamnă că el cuprinde sub protecţia sa, atît persoane cetăţeni ai RM, cît şi persoane
cetăţeni străini apatrizi, atît persoane fizice şi juridice (în dependenţă de calitatea lor
procesuală); 2. Accesul la justiţie are ca scop nu numai protecţia sau valorificarea
drepturilor subiectiv dar şi intereselor legitime. 263. Dacă, uneori, în condiţiile art. 54 din
Constituţie, prin lege, se poate proceda la restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau a unor
libertăţi, exercitarea dreptului de a te adresa în justiţie nu poate fi nici odată îngrădită.

23
Hotărîrea Plenului CSS a RM cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CRM, nr. 2
din 30.01.1996//Culegere de hotărîri explicative.- Chişinău, 2002.- P. 9
24
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, al. 4 din Codul de Procedură Penală, nr.
20 din 16.06.97
25
CPP la art. 75 stabileşte persoanele incapabile în procesul penal şi la art. 76 stebileşte că persoanele incapabile nu-şi pot
exercita de sine stătător drepturile procesuale acestea fiind exercitate de reprezentantul ei legal.
26
Vezi art. 401, al. 1, p. 6 CPP
 Problema dirijării noţiunii de justiţie este esenţială pentru a da eficienţa principiului
constituţional al liberului acces la justiţie.
Justiţia în acord cu CEDO şi reglementarea internă este puterea judecătorească. Ea
cuprinde instanţele judecătoreşti şi se exercită de judecători şi judecători de instrucţie, care
sunt independenţi li se supun numai legii.
Legea determină cadrul procedural de realizare a accesului liber la justiţie. Astfel,
posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime se va realiza pe calea înaintării cererii directe.
În acord cu dispoziţiile art. 6, alin. 1 din CEDO, accesul liber la justiţie se poate
realiza integral, în finalitatea sa, numai printr-un tribunal independent şi imparţial organizat
cu respectarea principiilor puterii judecătoreşti.
De asemenea, liberul acces la justiţie nu se va putea obţine deplin, decît printr-un
proces echitabil,27 în cadrul căruia să se asigure şi să se garanteze toate drepturile inclusiv
şi dreptul la apărare şi libertăţile individuale, respectarea termenului rezonabil şi asigurarea
unei instanţe independente, imparţiale şi legal constituite care va activa în conformitate cu
principiul legalităţii.
Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie de asemenea să se
completeze cu art. 13 care prevede dreptul la un recurs efectiv (Kudla c. Polonia, 2000).
Desigur, accesul liber la justiţie nu înseamnă numai, posibilitatea înaintării acţiunii sau
cererii în instanţa de judecată, ci şi posibilitatea de a se folosi de căile de atac prevăzute de
lege.28
Accesul la justiţie, în cazul anumitor categorii de persoane poate fi permis numai dacă
se obţine autorizarea autorităţii competente în lipsa cărora procesul încetează. În această
categorie intră judecătorii,29 cît şi parlamentarii,30 numai după ridicarea imunităţii.
Accesul la justiţie nu ar trebui să fie condiţionat de situaţie financiară a persoanei şi
din acest considerent statele în conformitate cu rezoluţiile Consiliului Europei ar trebui să
asigure un acces real la justiţie.31
Este necesar de subliniat că accesul liber la justiţie poate fi barat de un obstacol de
fapt, fie de drept şi excluderea lor, în cazuri necesare , ce determină faptul că dreptul
analizat nu va fi teoretic şi iluzoriu, ci efectiv.
Acest principiu este asigurat de instituţia incompatibilităţii în procesul penal. Scopul
instituţiei menţionat este asigurarea imparţialităţii instanţei de judecată şi posibilitatea
oferită părţilor, invocănd cazurile de incompatibilitate, de a exclude. Prin intermediul
recuzării de la înfăptuirea justiţiei judecătorul care este direct sau indirect, interesat în
soluţionarea cauzei.
27
Suplimentar accesului liber la justiţie conţinutul noţiunii de proces achitabil include: a) audierea în prezenţa acuzatului; b)
dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, c) egalitatea armelor; d) dreptul la o procedură contradictorie; e) dreptul la o
hotărîre motivată.
28
În problema contradictorie în cadrul procesului penal a RM ţine de: a) excluderea părţii vătămate din cercul persoanelor
capabile de a inainta cereri în cadrul căilor de atac; b) condiţionarea exercitării dreptului la recursul împotriva hotărîrilor
instanţelor de apel şi recursului în anulare prin semnătura unui avocat specializat, admis de CSJ. Aceeiaşi prevedere, în cadrul
procesului civil, a fost declarată neconstituţională (…….). Procedura în privinţa declarării reconstituţionalităţii art. 421 şi 452
CPP. (această prevedere a distrus dreptul părţii vătămate de a înainta cerere în cadrul căilor de atac care nu mai poate apela la
acest drept sub aspectul atăcării laturii penale).
29
Legea
30
Legea
31
a) recomandarea nr. R (81)7 din 14.051981 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind uşurarea, înlesnirea căilor
de acces la justiţie; b) recomandarea nr. R (93)1 din 8.01.1993…., relativă la accesul efectiv la drept şi justiţie al persoanelor
aflate în sărăcie.
 O particularitate a art. 19 CPP în ceea ce priveşte accesul liber la justiţie este obligaţia
organului de urmărire penală, procurorului de a lua toate măsurile legale pentru cercetarea
cauzei sub toate aspectele32 complet33 şi obiectiv34 a circumstanţelor cauzei.
Legea procesual penală a stabilit garanţii procesuale în vederea realizării eficiente a
regulilor enunţate:
1. cazurile de incompatibilitate (art. 37 CPP, art. 54 CPP)
2. nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia (imposibilitatea impunerii
bănuitului, învinuitului de a-şi dovedi nevinovăţia), art. 8, alin. 2
3. neadmiterea datelor obţinute prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau altor
mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei (art. 94, alin.
1. P. 1).
4. Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită (art. 101, alin. 3).
Instanţa cercetează şi pune la baza hotărîrii este numai probele la cercetarea cărora au
avut acces toate părţile în egală măsură.
Regula examinării sub toate aspectele, complet şi obiectiv are o aplicare fundamentală
în cadrul procesului de apreciere a probelor fiind mecanismul legal de formare a propriei
convingeri a instanţei de judecată şi reprezentantului organului de urmărire penală,
procurorului.
Existenţa examinării sub toate aspectele complet şi obiectivă a circumstanţelor cauzei
şi probele prezentate este dictată de necesitatea realizării scopului procesului penal şi
aflării adevărului pe fiecare cauză examinată.
Articolul 20.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al
procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor
procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu
fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat
că dreptul la un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice
“acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a
nu încerca să contribuie la propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea
sunt norme internaţionale generale recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces
echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de
mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei
investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale care consemnează în art. 55 că
persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată,
constituind o veritabilă garanţie procesuală35.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine36.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.

32
Asigură cercetarea circumstanţelor cu valoare juridică şi probelor pertinente cu toate calităţile şi semnele lor, examinarea
tuturor versiunilor obiectiv posibile care determină direcţia activităţii probatoare şi exclude unilateralismul şi subiectivismul în
cadrul procesual de probaţiune.
33
Elucidarea tuturor circumstanţelor necesare de stabilit în cauza penală.
34
Stabilirea tuturor circumstanţelor care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului şi inculpatului, cît şi cele care îl
dezvinăvăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuiază sau agravează raspunderea.
35
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
36
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
 Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni
nu este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei,
logodnicului, logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite
categorii morale cum sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie37.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai
reuşit efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu
ar trebui să fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva
rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris
exhaustiv la art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi. Pentru a verifica relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele
de stare civilă eliberate de organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi
participanţii la procesul penal, deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de
“nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit,
învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare
intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte,
documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca
probe care mărturesesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.
Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire
penală, procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a
bănuitului învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la
faptul că datele obţinute prin audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea
să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat
limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate
să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale
rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi
împotriva sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri
demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice
act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la
această persoană informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de
“tortură”38. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea
penală pentru infracţiunea de a face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina
a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul,
învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască
vinovat39.

37
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
38
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
39
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea
dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
 Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere
sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de
principiul prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Articolul 21.
Introducerea principiului enunţat în cadrul regulilor de bază este un element al
procesului continuu de democratizare a procesului penal şi armonizării cadrului garanţiilor
procesual-penale cu prevederile tratatelor internaţionale la care RM este parte.
În art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politica se
prevede că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul să nu
fie silită să mărturisească împotriva ei însăşi sau să se recunoască vinovată. Curtea a statuat
că dreptul la un proces achitabil (art. 6 al Convenţiei) include “dreptul pentru orice
“acuzat” în sens autonom pe care art. 6 îi atribuie acestui termen, de a păstra tăcerea şi de a
nu încerca să contribuie la propria sa incriminare”(Funke c. Franţa) şi dreptul că acestea
sunt norme internaţionale generale recunoscute care se află în centrul noţiunii de proces
echitabil(Saunders c. Regatul Unit). Este necesar de subliniat că dreptul la libertatea de
mărturisire împotriva sa şi-a găsit locul printre drepturile şi libertăţile persoanei
investigate prevăzute de statutul Curţii penale internaţionale care consemnează în art. 55 că
persoană nu poate fi constrînsă să se autoincrimineze sau să se declare vinovată,
constituind o veritabilă garanţie procesuală40.
Principiul dat şi-a găsit reflectarea în multe legislaţii a ţărilor străine41.
Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP şi cuprinde două
reguli.
Prima regulă constă în imunitatea de a depune declaraţii. În procesul penal nimeni
nu este obligat să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei,
logodnicului, logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declaraţii ţine de anumite
categorii morale cum sunt constituţia, climenţa, relaţiile de familie42.
Statul nu poate să nu fie interesat în reluarea cît mai urgentă a relaţiilor sociale a
persoanelor în special a celor care au fost condamnate la precaţiune de libertate. Cel mai
reuşit efectele negative ale condamnării se pot anihila în cadrul familiei, relaţiile cu care nu
ar trebui să fie dezorganizate, în special, prin obligarea de a depune declaraţiilor împotriva
rudelor apropiate.
Cercul de persoane care intră în categoria de rude apropiate este circumscris
exhaustiv la art. 6, p. 41 şi sunt: copii, părinţii, înfietorii, înfiaţi, fraţi şi surori, bunici,
nepoţi. Pentru a verifica relaţiile de rudenie între persoane este necesar de a stabili actele
de stare civilă eliberate de organele stării civile. De această prerogativă beneficiază toţi
participanţii la procesul penal, deoarece termenul de “nimeni” conform DEX are sensul de
“nici un om, nici o fiinţă”. Dar, de regulă, acest drept este utilizat de martori şi bănuit,
învinuit, inculpat.
Martorul, conform art. 90, al. 2, nu poate fi silită să facă declaraţii contrare
intereselor sale sau ale rudelor sale apropiate cît şi să refuze de a prezenta obiecte,
documente, mostre pentru cercetare comparativă sau date dacă acestea pot fi folosite ca
probe care mărturesesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate.

40
Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.73
41
Amendamentul 5(1791) la Constituţia SUA, art. 51 al Constituţiei Federaţiei Ruse.
42
Ig. Dolea, Imunităţile şi privilegiile martorului în procesul penal, Ana,e,e Ştiinţifice a Facultăţii de Drept.
 Aducerea la cunoştinţă a acestui drept este pusă în obligaţia organelor de urmărire
penală, procurorului sau a instanţei. În cazul dacă se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a
bănuitului învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a făcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii. Nerespectarea acestei prevederi va conduce la
faptul că datele obţinute prin audierea martorului nu vor fi admise ca probe şi nu vor putea
să fie puse la baza sentinţei sau altor hotărîri judecătoreşti. Este important de determinat
limitele realizării libertăţii de mărturisire împotriva sa. Cercul de date asupra cărora poate
să refuze să facă declaraţii trebuie să fie limitate la interesele de drept penal ale sale şi ale
rudelor sale.
A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de
urmărire penală procuror, instanţa privitor la dreptul său de a tăcea şi nu de a mărturisi
împotriva sa, precum şi să primească explicaţii asupra dreptului dat.
Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă propuneri
demascatoare împotriva sa este în drept să refuze de a le face. Este interzis de aplicat orice
act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, în special cu scopul de a obţine, de la
această persoană informaţii sau mărturisiri deoarece ele cad sub incidenţa termenului de
“tortură”43. Acţiunile date cad sub incidenţa art. 308 Cod Penal care stabileşte răspunderea
penală pentru infracţiunea de a face declaraţii. Asupra dreptului de a nu se autoincrimina
a statuat şi Plenul Curţii Supreme de Justiţie care în hotărîrea sa a stipulat că bănuitul,
învinuitul nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa însăşi sau să se recunoască
vinovat44.
Motivele recunoaşterii dreptului de a tăcea ţin în special de protecţia acuzatorului
împotriva aplicării forţei coercitive abuzive împotriva statului. În particular dreptul de a nu
contribui la propria sa incriminare presupune că, într-o cauză penală acuzaţia caută să-şi
întemeieze argumentaţia fără a recurge la elementele probante, obţinute prin constrîngere
sau presiuni, în pofida voinţei acuzatului. În acest sens, acest drept este strîns legat de
principiul prezumţiei nevinovăţiei(Sanders c. Regatul Unit).
Judecătorii de la Strasbourg interpretează în mod diferit regulile ce permit
formularea unor raţionamente defavorabile tăcerii unui acuzat pe parcursul interogării sau
procesului. Ei considerase în cazul Mirray v. Regatul Unit că dreptul de a păstra tăcerea nu
era un drept absolut. Deşi el este incompatibil cu această imunitate de a baza o condamnare
în excluzivitate sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul lui de a răspunde la
întrebări sau a depune mărturii, este evident că un asemenea privelegiu nu ar trebui să
împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului, în situaţii, care î mod vădit, cer o
explicaţie din partea lui. În plus Curtea menţionează în plus că concluziile care rezultă din
tăcerea unui acuzat, care refuză să furnizeze o explicaţie benevolă a acţiunilor sau a
comportamentului său, reies dintr-un simplu bun-simţ45.
O justificare a dreptului de a nu auto-incrimina ar fi o aplicare a principiului că
nimeni nu poate a fi ţinut a lucra în propria sa pagubă- nemo tenetur se detegere, de aceea
singura recunoaştere a inculpatului nu constituie o dovadă contra acestuia46.

43
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime,inumane saudegradante, art. 1, al. 1
44
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea
dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, nr. 30 din 09.11.1998, “Culegere de hotărîri
explicative, Chişinău, 2002, pag. 14.
45
Dreptul la un proces echitabil, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Omului, Nuala Mole, Catarina Harby, Editat Republica Moldova, 2003, p.41-42.
46
T. Pop, Drept Procesual Penal, vol. II, Tipografia Naţională, S.A., Cluj, p. 330-331.
 Libertatea de mărturisire împotriva sa nu se condamnă cu nerecunoaşterea săvîrşirii
infracţiunii, dar nici cu recunoaşterea acesteia, în sensul că din moment ce nu contrazice
acuzarea, ar însemna că ar şi recunoaşte-o. Principiul prezumţiei de nevinovăţie justifică
tăcerea, nimeni nefiind obligat să-şi dovedească că el vinovăţia, cu atît mai mult cînd
învinuirea este necredibilă. Încălcarea dreptului de a nu autoincrimina de către organul de
urmărire penală va conduce la neadmiterea datelor care au fost obţinute.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a dreptului de a tăcea şi a nu mărturisi
împotriva sa sau renunţarea la acest drept nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu
poate avea consecinţe nefavorabile pentru el.
CPP art. 63, al. 6 prevede că interogarea în calitate de martor a persoanei faţă de care
există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune se interzice.
Este pusă în discuţie problema privind dreptul persoanei ce deţine de imunitate de a
renunţa la declaraţiile depuse anterior. Ceea ce ne interesează este faptul dacă renunţarea
la privilegiu este revocabilă. Legea procesual penală stabileşte la art. 371, al. 3 că martorul
care este eliberat prin lege de a face declaraţii împotriva bănuitului, învinuitului,
inculpatului nu acceptă să facă declaraţii în şedinţa de judecată, declaraţiile sale făcute în
cursul urmăririi penale nu pot fi citite în sediul de judecată. Totodată se cere de menţionat
că privilegiul nu se poate extinde şi asupra unei persoane care face declaraţii despre cele
comunicate în afara procesului de către martorul care deţine privilegiul. Cu alte cuvinte,
dacă ruda apropiată a relatat unei terţe persoane despre anumite împrejurări informaţia
fiind inclusă în obiectul probaţii, această terţă persoană va fi pasibilă de ascultare, chiar
dacă ruda utilizînd privilegiul renunţă să facă declaraţii.
Libertatea de mărturisire împotriva sa determină regulile admisibilităţii probelor în
procesul penal ajută la determinarea vinovăţiei persoanei nu doar în baza declaraţiilor sale
pe care ea poate în orice moment să le modifice dar în baza probelor acumulate din mai
multe surse care oferă o viziune mai obiectivă asupra săvîrşirii infracţiunii. În principal
libertatea de mărturisire împotriva sa este o garanţie importantă a apărării persoanei care a
nimeri în sfera jurisdicţiei penale.
Articolul 22.
Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori este un principiu al
reglementării raporturilor de Drept şi procedură Penală. Este logic ca o persoană care şi-a
ispăşit o dată pedeapsa pentru o faptă să nu mai fi pus în situaţia de a fi pedepsit încă o dată
pentru aceeaşi faptă. Acest drept include în sine şi interdicţia urmăririi sau judecării
repetate, din motiv că sunt acţiuni inseparabile de procedura atragerii la răspundere penală.
Este suficientă repetarea neîntemeiată a urmăririi penale în privinţa unei persoane pentru a
fi încălcat acest principii. Acest principiu era cunoscut din antichitate la Romani cu
denumirea “non bis in idem” care înseamnă: “nu de două ori pentru acelaşi lucru”,
referindu-se la instituţia răspunderii penale.
Protocolul adiţional art. 7 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor
Omului în art. 4 prevede că nici o persoană nu poate fi urmărită sau pedepsită penal de
jurisdicţie aceluiaşi stat pentru săvîrşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărîre definitivă conform legii şi procedurilor penale ale acelui stat.
Aceste prevederi nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii
penale aparţinînd statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu
fundamental în cadrul procedurilor precedente, sunt de natură să afecteze hotărîrea
pronunţată. De la această regulă nu se admit derogări nici în cazurile prevăzute de art. 15 al
CEDO; cazuri de război sau alte pericole publice care ameninţă viaţa naţiunii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărîrea Pl. Nr. 17 din 19.06.2000 “Privind aplicarea
în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale “Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” recomandă o anumită interpretare a
unor termeni din convenţie. Noul cod de procedură penală al R.M. intrat în vigoare din 12
iunie 2003 în art. 22 acordă valoare de principiu al procedurii penale dreptului de a nu fi
urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori. În legea penală a R.M. acest principiu este
cuprins în art. 7 al. 2 Cod Penal al R.M. din 13 septembrie 2002, care prevede că nimeni nu
poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
Regula generală constă în faptul că odată cu pronunţarea şi intrarea în vigoare a
sentinţei judecătoreşti sau emiterea unei hotărîri de scoatere de sub urmărire sau de încetare
a urmăririi penale împiedică reluarea urmăririi penale, punerea sub o învinuire mai gravă
sau stabilirea unei pedepse mai aspre pentru aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă. Întru
realizarea acestui principiu art. 225 al CPP la al. (1) p. 7 şi 8 prevede că urmărirea penală nu
poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi a fi încetată în cazurile în
care:
- în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe
aceleaşi temeiuri;
- în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii.
Reluarea urmăririi în aceste cazuri poate acea loc numai dacă apar fapte noi sau
recent descoperite ori un viciu fundamental în cadrul urmăririi precedente au afectat
hotărîrea respectivă. În cazul descoperirii unui viciu fundamental, urmărirea penală poate fi
reluată nu mai tîrziu de un an de la intrarea în vigoare a ordonanţei de încetare a urmăririi
penale, clasare a cauzei sau scoatere a persoanei de sub urmărire. Codul de Procedură
penală în art. 6 p. 44 defineşte “viciul fundamental în cadrul procedurii precedente, care a
afectat hotărîrea pronunţată, ca fiind o încălcare esenţială a drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
de alte tratate internaţionale, de Constituţia Republicii Moldova şi de alte legi naţionale.
Reluarea urmăririi se dispune de către procurorul ierarhic superior prin ordonanţă dacă se
constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea acestor măsuri sau că au
dispărut circumstanţele pe care se întemeia încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei sau
scoaterea persoanei de sub urmărirea penală. De asemenea reluarea urmăririi penale se
poate dispune şi de către judecătorul de instrucţie (art. 313, al. (2); art. 287 al (2) CPP) în
cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare, clasare sau
scoatere a persoanei de sub urmărire penală.
Sub incidenţa acestui principiu cade şi situaţia cînd persoana a fost trasă la
răspundere administrativă pentru o faptă. Declanşarea procesului penal în privinţa aceluiaşi
făptuitor şi pentru aceeaşi faptă nu mai este posibilă din motiv că suntem în situaţia
sancţionării repetate a unei persoane pentru aceeaşi faptă.
Art. 458 al. (3) p. 4 prevede că poate fi cerută revizuirea hotărîrea definitivă şi
irevocabilă a instanţei de judecată prin care este achitată persoana dacă s-au stabilit alte
circumstanţe de care nu avea cunoştinţă judecata atunci cînd a dat hotărîrea şi care, ele
însele sau împreună cu circumstanţele stabilite anterior dovedesc vinovăţia celui achitat sau
a persoanei cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal.
Principiul de a nu fi urmărit judecat sau pedepsit de mai multe ori este cuprins şi se
respectă şi în cazul cînd o persoană a fost sancţionată pentru o infracţiune într-un stat străin.
Problema recunoaşterii hotărîrilor judecătoreşti străine implică deducerea termenilor de
detenţie preventivă dintr-un alt stat, iar în caz de începere a executării pedepsei sau
executării totale a ei persoana nu mai este supusă pedepsei repetate pentru aceeaşi faptă.
Articolul 23.
 Printre principiile noi care şi-au găsit locul în Codul de procedură penală este şi
principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracţiunilor, abuzurilor de serviciu şi
erorilor judiciare (art. 23 CPP).
Consfinţirea acestui principiu în legislaţia procesuală penală este novatorie din
considerentul că pe parcursul anilor, perioadei anterioare mecanismul justiţiei penale se
perfecţiona doar sub aspectul sistemului “stat-infractor”, lăsînd în acelaşi timp fără atenţia
necesară problema victimelor infracţiunii. Semnificaţia înserării sale procesuale este
determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau li s-au încălcat unele
drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuşi în situaţia anterioară, indiferent că este
victima infracţiunii, abuzului de serviciu sau a erorii judiciare. Victima în cazurile
enunţate mai sus poate fi atît persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu
cît şi bănuitul, învinuitul, condamnatul.
Îngrijorarea privind asigurarea unei responsabilităţi din partea statului vis-a-vi de
activitatea autorităţilor publice s-a manifestat prin includerea în cadrul actelor
47
internaţionale , cît şi celor naţionale a dreptului la reparaţie (la despăgubire) în cazul cînd
are loc o vătămare a dreptului său de către o autoritate publică, în special în cadrul
procesului penal de către subiecţii oficiali ai procesului penal48.
În vederea înţelegerii conţinutului principiului analizat este necesar de examinat
conceptul de» victimă». Asambleea Generală a ONU a adoptat “Declaraţia principiilor
fundamentale ale justiţiei privind victimele infracţiunii şi abuzului de putere unde la art. 1
sub noţiune de victimă sunt considerate personale, cărora individual sau colectiv le-a fost
cauzată un prejudiciu, incluzînd leziunile corporale sau prejudiciul moral, sugerinţe
emoţionale, prejudiciu material sau limitarea esenţială a drepturilor lor fundamentale în
rezultatul acţiunii sau inacţiunii care încalcă legile penale naţionale, inclusiv şi legile care
interzic abuzul de putere49.
Conform acestei enumerări a cazurilor de atribuire a persoanelor la categorie de
victimă conchidem că orice persoană în cazul intervenţiei infecţionale se transformă în
victimă.
La nivelul paneuropean în art. 1 a Recomandării Consiliului Europei “Cu privire la
statutul procesual al victimelor infracţiunii se stipulează că victima este persoana fizică,
căreia i s-a pricinuit un prejudiciu, inclusiv leziuni corporale sau prejudiciu moral,
suferinţe emoţionale sau prejudiciu material, direct cauzîndu-se prin acţiunile sau
infracţiunile care încalcă normele penale ale statului membru.
În art. 34 al CEDO este indicat că se poate pretinde ca victima a unei încălcări de
către una dintre înalte părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în
Protocoalele sale: orice persoană fizică; orice organizaţie neguvernamentală; orice grup de
particulari.
Conceptul de victimă în cadrul CEDO a fost explicat în jurisprudenţa fostei Comisiei
Europene a Drepturilor Omului50, cît şi-n cea a curţii şi nu poate fi apreciat exclusiv în
raport cu reglementarea internă a înaltei părţi contractante.
În cadrul CPP la art. 58, al. 1 prin victimă se are în vedere orice persoană fizică sau
juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale. Apariţia

47
CEDO, art. 5 şi art. 3 al Protocolului nr. 7; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, art. 14;
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 9, al. 5.
48
Constituţia Republicii Moldova, art. 53, al. ; art. 23 CPP; Legea R.M. privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin
acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti, (nr. 1545-XIII din 25.02.95,
MO al R.M. nr. 50-51 din 04.06.1998; art. 1405 Legea R.M. Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002, MO al Republica
Moldova nr. 82-86/661 din 22.06.2002.
49
Rezoluţia 40/34 a Asambleei Generale ONU din 29.11.1985.
50
Cazul Marckx C.Belgia, 13 iunie 1973; Vijaianathan şi Pushparajah c. Franţei, 27.08.1992; Klass c. RFG, 6.09.1978.
unui nou participant la procesul penal, a victimei, este rezultatul unui şir de demersuri
doctrinare51 cît şi în vederea garantării unei asigurări mai eficiente a drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor lezate prin fapta infracţională.
Încălcarea normelor penale are ca efect apariţia unui conflict de drept penal între
persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate(vătămate şi făptuitorul.
Legea împuterniceşte victima să intervină pe lîngă organele (competente) în vederea cererii
de pornire a unei cauze penale, să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată
şi să-i fie reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale. Rezolvarea soluţionării cauzei
(conflictului de drept) stă în puterea exclusivă a instanţelor de judecată. În vederea aducerii
conflictului de drept în sala justiţiei instanţa este sesizată de procuror, prin rechizitotriu 52, şi
prin înaintarea acţiunii civile de către procuror sau partea civilă.
Victima unei fapte care contribuie componenta de infracţiune dispune de drepturile
prevăzute de art. 58 CPP şi-n special de dreptul de a cere pornirea procesului penal 53,
dreptul să participe la procesul penal în calitate de parte vătămată 54 şi dreptul să-i fie
reparate prejudiciile morale, fizice şi materiale55.
Procesul penal al RM permite examinarea concomitentă a acţiunii civile în cadrul
soluţionării cauzei penale de către instanţa de judecată, ceea ce oferă avantaje suficiente
victimei56.
Acţiunea civilă înaintată în procesul penal trebuie să îndeplinească condiţia generală
– să aibă origine dintr-o faptă infracţională şi condiţii particulare care sunt condiţii legale
pentru existenţa răspunderii civile delictuale57.
Scopul înaintării acţiunii civile pentru victimă este de ai fi recuperat (compensat)
prejudiciul acumulat (suferit). Prejudiciul este o pagubă morală, fizică sau materială 58, care
poate fi evaluată în expresie bănească. Termenul de prejudiciu este sinonim cu dauna,
paguba avînd toate acelaşi conţinut. CPP, la art. 219, reglementează modalităţile de
reparare a prejudiciului unele concretizate de jurisprudenţă 59 cauzat victimei în urma
infracţiunii, cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin
infracţiune sau se consideră legat de săvîrşirea infracţiunii.

51
Evghenii Martîncic, Apărarea juridică a victimelor, crimelor: aspectele penale şi de procedură penală, Legea şi Viaţa, nr. .,
pag. 16-19.
52
În procesul penal al R.M. nu este prezentă normativ instituţia acţiunii penale comparativ cu procesul penal al României în
care există ca acţiune principală, acţiunea penală şi acţiunea civilă ca acţiune facultativă.
53
Aceasta oferind posibilitatea constituirii unui cadru juridic necesar (procesul penal) în vederea tragerii la răspundere penală a
făptuitorului, ceea ce, de regulă, oferă satisfacţie interesului penal al victimei în cadrul procesului penal.
54
Ascensiunea victimei la statutul părţii vătămate oferă o gamă suplimentară de drepturi în vederea realizării intereselor sale în
procesul penal ex: doar partea vătămată (şi nu victima) poate declara apel (art. 401, al. 1, p. 3) recurs ordinar (art. 421 şi art.
438), recursul în anulare (art.452, al. 1), revizuirea procesului penal (art. 460, al. 2).
55
Pentru a beneficia de repararea prejudiciilor morale, fizice, materiale şi de alte feluri trebuie: 1) să înainteze acţiune civilă; 2)
să depună cerere pentru a fi recunoscută parte civilă în procesul penal.
56
1) Procedura este mai rapidă (de regulă termenul soluţionării cauzei penale este mai restrîns, comparativ cu soluţionarea
cauzelor de către instanţa civilă avînd în vedere impactul procesului penal asupra exercitării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului; 2) procedura este mai puţin costisitoare pentru partea civilă deoarece cheltuielile de judecată de
regulă, se trec în contul statului şi nu sunt suportate de părţi (cum e cazul procesului ….).
57
Existenţa unui prejudiciu; fapta ilicită; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudicie, vinovăţia autorului
faptei ilicte şi prejudiciabile.

58
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legat de săvîrşirea
infracţiunii.

59
Hotărîrea Plenului CSI a R.M. cu privire la practica judiciară de aplicare a legislaţiei despre repararea daunei materiale
cauzate prin infracţiuni, nr. 5 din 17.04.1995, «Culegere de hotărîri explicative», Chişinău, 2002, pag. 141.
Cît şi dauna adusă reputaţiei profesionale care poate fi cauzat nemijlocit prin infracţiune sau se consideră legat de săvîrşirea
infracţiunii.
 O problemă viu discutată în doctrină este posibilitatea reparării daunei morale
cauzate prin infracţiune60, care a primit soluţii doctrinare diferite şi contradictorii.
De perspectivă este introducerea prevederii conform căreia partea vătămată are
dreptul să i se repare din contul statului prejudiciul cauzat în urma infracţiunii. Aceasta
necesită crearea unui fond special care ar distribui resursele financiare în vederea reparării
prejudiciului în conformitate cu hotărîrea instanţei de judecată ( cazul Noii Zelandei,
Canada).
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de ai compensat prejudiciul
cauzat de o acţiune sau inacţiune ilegală a organelor de stat este un drept constituţional al
persoanei (art. 53 CRM). Potrivit normei constituţionale susmenţionate statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvîrşite în procesele
penale de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.
Legea, la care face referire textul constituţional, privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii
şi ale instanţelor judecătoreşti concretizează textul constituţional: incluzîndu-i pe procurori
ca pasibili de erori, şi fizează cazurile în urma cărora victima (persoana) poate cere
repararea prejudiciului, modul de executare a hotărîrii (deciziei) cu privire la repararea
prejudiciului.
Comportamentul persoanelor oficiale implicate în cadrul procesului penal este
reglementat de legea procesual penală şi legile ce reglementează organizarea şi
funcţionarea instituţiilor în care activează61 cît şi prevederile internaţionale62.
Activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept se exercită nu de puţine ori,
prin intervenţia în sfera intereselor private a unor persoane cărora li se cauzează un
prejudiciu.
De menţionat, că în cazurile prevăzute de lege acest prejudiciu este legitim (legal).
Din această perspectivă problema apărării de abuzurile organelor de ocrotire a normelor de
drept implicate în procesul penal capătă o conotaţie actuală.
Abuzul de serviciu, conform Declaraţiei la lit. B p. 18 … fiind acţiuni sau
infracţiuni, care încă, nu prezintă o încălcare a legii penale naţionale, dar este o încălcare a
normelor internaţionale referitoare la drepturile omului.
În Codul penal abuzul de putere sau abuzul de serviciu este reglementat la art. 327.
Sintagma “lezate în drepturi în alt mod” cuprinde cazuri de comitere de infracţiuni din
domeniul justiţiei (vezi art. 306, tragerea cu bună ştiinţă la răspundere penală a unei
persoane nevinovate, art. 307 Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărîri
contrare legii, art. 308 Reţinerea sau arestarea ilegală, art. 309 Constrîngerea de a face
declaraţii, art. 310 falsificarea probelor).
Avînd în vedere importanţa respectării principiului constituţional dreptului la
libertatea individuală şi siguranţa persoanei prevederile internaţionale 63 ţi naţionale64

60
Pentru detalii vezi Воробьев С.М., Современное развитие института компенсации морального вреда в российском
праве, Российский судья, 3/2004, стр.27-32; Н.Трунов, Проблемы гражданского иска о компенсации морального вреда
в современном уголовном судопроизводстве, «Российский судья», 10/2001Б стр. 24; А.Эрделевски, Моральный вред в
уголовном праве и процессе, Законность 3/1997, стр. 24
61
Pentru judecătorii –Legea cu privire la statutul judecătorului, LRM cu privire la organizarea judecătorească,
pentru procurori legea R.M. cu privire la procuratură, pentru ofiţeri de urmărire penală 1) Legea cu privire la poliţie;
Legea cu privire la serviciul şi informaţie şi securitate; Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei. Regulamentul Departamentului Vamal.

62
Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia Asambleei Generale a ONU
la 17.12.1979.

63
. Pactul şi CEDO.
stabilesc expres dreptul persoanei la reparaţii, despăgubiri în cazul în care a fost victima
unei arestări sau detenţiuni ilegale.
Hotărîrile şi acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere care se află în legătură
cauzală cu obligaţia de a recupera prejudiciile pot fi structurate în trei domenii: 1) hotărîri
şi acţiuni, formal legale, însă obiectiv ilegale, deoarece constrîngerea a fost aplicată unui
nevinovat; 2) abaterile de serviciu, printre care putem evidenţia cele comise intenţionat sau
din neglijenţă; 3) infracţiuni de serviciu65.
Conform Pactului, art. 9, p. 3 detenţiunea persoanelor care urmează a fi transmise în
judecată trebuie să constituie regulă şi de aceea fiecare caz de arestare şi reţinere ilegală
trebuie privit ca un incident extraordinar, ducînd la nesocotirea legalităţţii şi inviolabilităţii
persoanei.
Ilegalitatea arestării poate fi constatată în următoarele cazuri: 1) arestul ilegalitatea
căruia se prezumă adică normele formale privind la aplicarea arestării nu au fost încălcate,
dar ulterior persoana a fost recunoscută nevinovată şi prin aceasta aplicarea măsurii date a
fost o greşeală; 2) arestarea, ilegalitatea căruia a fost determinată în cadrul procedurii
judiciare. În cazul dat arestul este rezultatul necalificării insuficiente sau lipsei de bună-
credinţă a persoanei cu funcţii de răspundere din cadrul organului de urmărire penală; 3)
săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 308 CP.
Considerăm că prin legalitatea arestării preventive se are în vedere respectarea
tuturor normelor procesuale-penale care reglementează ordinea aplicării acestei măsuri
preventive şi procedurii prelungirii arestării persoanei. Este necesar de evaluat conţinutul
termenului de temeinicii care prezintă în materialele prezentate spre a se soluţiona
aplicarea sau prelungirea arestării a informaţiei, inclusiv despre persoana supusă arestării,
care confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive arestul sau prelungirea sa.
Eroarea juridică constă în greşita stabilire a faptelor, în cursul procesului penal,
avînd urmare condamnarea definitivă a unui nevinovat sau exonerarea de răspundere a
unei persoane vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni.
Conform art. 1, al. 3 organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt
obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită
sau condamnată.
Persoana achitată sau în privinţa căreia s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală
ori încetarea urmăririi penale pe temei de reabilitare are dreptul să fie repusă în drepturile
personale pierdute precum şi să fie despăgubită pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.
Sentinţa de achitare şi ordonanţa motivată a procurorului privind scoaterea persoanei
de sub urmărire duce la reabilitatea completă a inculpatului şi bănuitului, învinuitului.
Temeiurile de reabilitare în cazul încetării urmăriri penale sunt: 1) dacă nu s-a
constatat existenţa faptei infracţiunii; 2) fapta nu a fost săvîrşită de învinuit, bănuit; 3) fapta
bănuitului, învinuitului nu întruneşte elementele infracţiunii; 4) fapta nu este prevăzută de
legea penală; 5) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Dreptul la repararea prejudiciului, pe lîngă situaţiile (cazurile) analizate mai sus
apar în cazul:
1) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărîrii cu privire la repararea

Кодекс поведения должностных лиц по поддержании правопорядка, adoptat prin Rezoluţia Asambleei Generale a ONU la
17.12.1979.
64
CPP art. 23, al. 1
65
Безлупкин Б.Т. Возмещение ущерба, причиненного гражданину незаконными действиями органов дознания,
предварительного следствия, прокуратуры и суда, Москва, 1985, стр. 27-28.
 prejudiciului sau a realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi
reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru
Drepturile Omului şi în Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Acordul
menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii Moldova.
2) efectuarea măsurilor operative de investigaţie cu încălcarea prevederilor
legislaţiei pînă la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni de
la efectuarea unor astfel de măsuri, hotărîrea de a intenta un dosar penal n-a fost
luată sau a fost anulată.
Persoana are dreptul să fie repusă în drepturile personale pierdute prin restabilirea
drepturilor de serviciu, la pensie, la locuinţă restituirea ordinilor şi medaliilor de care a fost
lipsită. Este importanta realizării măsurii de înştiinţare a opiniei publice despre adoptarea
hotărîrii de reabilitare a persoanei fizice în cauză dacă anterior au informaţiile privind
condamnarea sau tragerea la răspundere penală a persoanei fizice a fost făcute publice cu
mass media.
Existenţa responsabilităţii pecuniare a statului faţă de activitatea ilicită şi ilegală a
agenţilor săi vine să disciplineze comportamentul lor în vederea respectării legislaţiei şi să
asigure recuperarea echitabilă a prejudiciului cauzat victimei în vederea restabilirii, în
măsura posibilă a situaţii preexistente urmării penale66.
Articolul 24.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea
căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile
acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este
instinctivă, arbitrar ea este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter
esenţialmente judiciar. Din acest considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar
de a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărîrea
instanţei de judecată avem de a face cu un act jurisdicţional67.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă
activitatea instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în
vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-
penală pentru adoptarea unei hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 68.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius
(drept) şi dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia,
puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea
legii sau totalitate puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei 69. Jurisdicţia
desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de
către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele
penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform
competenţei stabilite de CPP, dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona
judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate concluziona că din
prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se

66
Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, soluţii (rezumate Cazul C.Velicova contra
Bulgaria, R.D.P. 4/01,pag. 161.
67
N.Volonciu, op. cit., p. 8
68
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea de justiţie
este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul justiţiei este
dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.
69
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, iar în al
doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este un
organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată 70 sunt create
în baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în
Hotărîrea Zand c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească
trebuie să fie instituită pin lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar
într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi că această materie să fie
reglementată de către legea parlamentului (CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca
consecinţă sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi
executate.. Prin apelarea la art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime
se are în vedere în primul rînd instanţe extraordinare 71. Este necesar de indicat că dacă
înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei
competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul
excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei şi modul de
desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii
de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de
timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că ele să nu fie
arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare, ceea ce
constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu
art. 54 al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi cît şi art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a
autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei
infracţiuni precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei
de judecată adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a
condiţiei existenţei prezumţiei de nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în
dependenţă de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii
de lucru judecat relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de
lege hotărîrei judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire
pentru acelaşi fapt72.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra
cazurilor (conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca73.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate
a statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al
pedepsi. Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o
70
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr. 45/24 din
10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt organe cu jurisdicţii
obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
71
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile extraordinare
( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
72
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
73
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.
finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este
existenţa unei hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală,
care nu în toate cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în
cadrul căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării
competenţei ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă74. Din acest considerent
legea a prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin
intermediul exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a
sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de
judecată superioare, celor care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul
judecătoresc declanşat prin folosirea acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să
preîntîmpine repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se
înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de proceduri ce
reglementează judecătorul în căile de atac75.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie
obligatorie, care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Articolul 25.
Săvîrşirea infracţiunii duce la naşterea raportului juridic de drept penal în virtutea
căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi obligaţiile
acestuia de a suporta consecinţele faptei sale. Reacţia societăţii faţă de infracţiune nu este
instinctivă, arbitrar ea este întotdeauna chibzuită şi reglementată avînd un caracter
esenţialmente judiciar. Din acest considerent pentru a soluţiona o cauză penală este necesar
de a efectua o activitate de justiţie şi în măsura în care aceasta se face prin hotărîrea
instanţei de judecată avem de a face cu un act jurisdicţional76.
Justiţia este forma principală de realizare a puterii judecătoreşti şi reprezintă
activitatea instanţei de judecată realizat în cadrul competenţei circumscrise de legi în
vederea examinării şi soluţionării cauzelor penale în corespundere cu legea procesual-
penală pentru adoptarea unei hotărîri legale, întemiate şi juste.
Conceptul de justiţie, adeseori întîlnit şi ca jurisdicţie, are mai multe accepţiuni 77.
Termenul de jurisdicţie provine din limba latină de la iurisdicto, cuvînt compus din ius
(drept) şi dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul . Jurisdicţia,
puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea
legii sau totalitate puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei 78. Jurisdicţia
desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia
Conform art. 114 din Constituţie justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte numai de
către instanţele judecătoreşti. Instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia în cauzele
penale sunt: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătoriile conform
competenţei stabilite de CPP, dar pentru anumite categorii de cauze penale pot funcţiona

74
Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.
75
Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu Ţuruianu,
Apelul penal, 1994, p. 17-32.
76
N.Volonciu, op. cit., p. 8
77
Conform hotărîrii Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM noţiunea de justiţie
este interpretată în sensul că: 1) este un gen de activitate juridică deosebit; 2) sensul justiţiei este
dezvăluit în legătură sistematică cu normele art. 6, 20, 21, 22, 115, 116, 117, 119, 120 din Constituţie.
78
V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ed. a III-a, Ed. Naţională, bucureşti, 1928, p. 4.
judecătorii, colegii sau complete de judecată specializate. Se poate concluziona că din
prevederile CPP expuse rezultă 2 accepţiuni a raţiunii de instanţe. În prim accepţiune se
înţelege instanţa judecătorească ca verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, iar în al
doilea sens prin instanţă judecătorească se înţelege completul de judecată care este un
organ judiciar competent să judece cauza penală.
Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. Instanţele de judecată 79 sunt create
în baza legii. Această clauză este consfinţit în art. 6(1) a Convenţiei şi Curtea care în
Hotărîrea Zand c. Austria a menţionat că cauza conform căreia instanţa judecătorească
trebuie să fie instituită pin lege are drept obiectiv evitarea organizării sistemului judiciar
într-o societate democratică în baza discreţiei executivului şi că această materie să fie
reglementată de către legea parlamentului (CRM art.72 ).
Conform art. 115, al. 1 constituirea de instanţe nelegitime este interzisă şi ca
consecinţă sentinţele şi alte hotărîri judecătoreşti nu au putere juridică şi nu pot fi
executate.. Prin apelarea la art. 115 al. 2 al CRM putem afirma că prin instanţe nelegitime
se are în vedere în primul rînd instanţe extraordinare 80. Este necesar de indicat că dacă
înfiinţarea instanţei extraordinare este prohibită expres, atunci chestiunea existenţei unei
competenţe extraordinare este condiţionată de existenţa anumitor condiţii speciale cu totul
excepţionale. Competenţa instanţei de judecată şi limitele jurisdicţiei şi modul de
desfăşurare a procesului penal nu pot fi schimbate în mod arbitrar pentru anumite categorii
de cauze sau persoane precum şi pentru o anumită situaţie sau pentru o anumită perioadă de
timp. Există posibilitatea efectuării acţiunilor enunţate mai sus cu condiţia că ele să nu fie
arbitrare, ceea ce imprimă existenţa a 2 caractere: 1. împrejurări total extraordinare, ceea ce
constituie elemente de motivare; 2. prevedere legală. Totuşi este necesar de indicat că
modificările posibile de efectuat în condiţiile art. 25 al. 3 CPP trebuie să ia concordanţă cu
art. 54 al Constituţiei care prevede limitele expirării exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi cît şi art. 16 al Constituţiei care prevede egalitatea persoanelor în faţa legii şi a
autorităţilor publice.
În cadrul procesului penal nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei
infracţiuni precum şi supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei
de judecată adoptată în corespundere cu prevederile CPP, ceea ce este o confirmare a
condiţiei existenţei prezumţiei de nevinovăţie.
În urma înfăptuirii justiţiei ca finalizare se adoptă actul jurisdicţional care în
dependenţă de posibilitatea părţilor de a ataca acest act poate să aibă caracterul autorităţii
de lucru judecat relativ sau absolută. Autoritatea de lucru este puterea sau forţa acordată de
lege hotărîrei judecătoreşti definitive de afi executată şi de aîmpiedica o nouă urmărire
pentru acelaşi fapt81.
În doctrina procesual-penală s-a considerat că funcţiunea justiţiei este îndeplinită cînd
puterea judecătorească (n.a. – instanţele de judecată) aplică în concret legile prin hotărîri
susceptibile de executare prin constrîngere sau mai scurt este puterea de a decide asupra
cazurilor (conflictelor) concrete prin aplicarea legii, dreptul sau puterea de a judeca82.
Persoana poate fi declarată vinovată de săvîrşirea infracţiunii precum şi supusă unei
pedepse penale decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată. Nici o altă autoritate
79
Conform Hotărîrii Curtii Constituţionale cu privire la interpretarea art. 114 din CRM Nr. 21 din 23.06.97 MO nr. 45/24 din
10.07.1997 sunt stabilite caracteristicile instanţei de judecată: 1) Originea legală, 2) permanente, 3) sunt organe cu jurisdicţii
obligatorii, 4) aplică principiul contradictorialităţii şi normele de drept.
80
În perioada anilor 1918-1959, în URSS, ca organe ce înfăptuiau justiţia pe cauze penale funcţionau comisiile extraordinare
( Стецовский, Судербная власть, М., Дело 2000, с. 128-129
81
Tr. Pop. drept procesual penal, Partea Specială, vol. IV, Cluj, 1948, p. 557.
82
vezi Traian Pop, Drept procesual penal, vol. II, partea generală, Tipografia naţională S.A., Cluj, 1948, p. 81-88.
a statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvîrşirea infracţiunii şi de al
pedepsi. Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal şi este o
finalizare a înfăptuirii actului de justiţie. Condiţia recunoaşterii vinovăţiei persoanei este
existenţa unei hotărîri definitive a instanţei de judecată de condamnare iar pedeapsa penală,
care nu în toate cazurile real survine, este un efect al recunoaşterii vinovăţiei.
Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanţă şi de acel
judecător în competenţa cărora este dată prin lege. Hotărîrea instanţei de judecată în privinţa
persoanei faţă de care nu s-a respectat competenţa prevăzută de CPP poate fi atacate în
cadrul căilor ordinare şi extraordinare (recursul în anulare) şi în cazul constatării încălcării
competenţei ele vor fi desfiinţate.
Activitatea judecătorului nu poate fi considerată infailibilă83. Din acest considerent
legea a prevăzut modalităţi procesuale de înlăturare a greşelilor strecurate în hotărîrea prin
intermediul exercitării căilor de atac de către cei interesaţi. Activitatea de verificare a
sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti este efectuată de către judecător, de la instanţe de
judecată superioare, celor care a adoptat anterior hotărîrea ce este atacată. Controlul
judecătoresc declanşat prin folosirea acelor căilor de atac are misiunea sa specifică, adică să
preîntîmpine repetarea unor asemenea greşeli, iar mecanismul de judecată şi soluţionarea se
înfăptuieşte în interiorul puterii judecătoreşti potrivit cu normele de proceduri ce
reglementează judecătorul în căile de atac84.
Judecata poate avea loc în fond, apel şi recurs. Curtea a considera în carul Findlay v.
Regatul Unit că instanţa de judecată trebuie să fie împuternicite să adopte o decizie
obligatorie, care să nu fie susceptibilă de a fi modificată de o autoritate nejudiciară.
Adoptarea CPP la 14 martie 2003 a marcat intrarea în cadrul procesului penal a unui
nou actor procesual – judecătorul de instrucţie. Faptul că la art. 29 “instanţele care
înfăptuiesc justiţia în cauzele penale” este inclus şi judecătorul de instrucţie nu înseamnă
că şi el înfăptuieşte justiţia. Argument ar fi faptul că substanţa oricărei activităţi judiciare
se materializează în hotărîrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit
în sfera relaţiilor sociale, în cazul de faţă a celor penale.
Judecătorul de instrucţie activează în cadrul exclusiv a instanţelor judecătoreşti –
judecătorilor- ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii (vezi art. 41 CPP) în desfăşurarea
procesului penal ia faza de urmărire penală.
Competenţa a instanţei judiciare de a înfăptui justiţia este dictată de faptul că
activitatea instanţei de judecată este realizată într-un cadru legal de aşa natură să garanteze
condiţii optime în vederea examinării şi adoptării unei soluţii legale şi întemeiate.
Articolul 26.
Independenţa unui judecător care examinează o cauză în instanţă este o condiţie ce tinde
să satisfacă exigenţele legii naţionale şi internaţionale cu privire la calităţile unui judecător
care înfăptuieşte Justiţia.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 în art. 10, prevede dreptul
fiecărui om la o judecată de către un judecător independent şi imparţial. CEDO în art. 6 de
asemenea prevede dreptul oricărei persoane la o judecată echitabilă şi publică de către un
tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege.
Codul de procedură Penală în art. 26 declară că la înfăptuirea justiţiei în cauzele
penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, judecînd în baza legii în
condiţii care exclud orice presiune asupra lor. Art. 13 al (2) şi (3) al legii privind
organizarea judecătorească interzice imixtiunea în procesul de înfăptuire a justiţiei.

83
Ioan Leş, Sisteme judiciare, AllBECK, B 2002, p. 40.
84
Vintilă Dongoroz,Tatat de procedură penală, Ediţia a II-a Bucureşti, 1942, p. 314-342, Vasile Papadopol, Corneliu Ţuruianu,
Apelul penal, 1994, p. 17-32.
Exercitarea de presiuni asupra judecătorilor în scopul de a împiedica judecarea completă şi
obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspundere
administrativă sau penală conform legii. Întru realizarea acestui principiu, de asemenea sunt
declarate imixtiune în activitatea judecătorilor mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni
desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 m. de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă sunt
întreprinse cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor. Pe lîngă aceste acţiuni
evidente, care pot influenţa judecătorul, legea, creează o serie de condiţii pentru a asigura
calitatea de imparţialitate şi independenţă a judecătorului:
- Procedura de înfăptuire a justiţiei prevăzută de legislaţia procesuală, care
reglementează ordinea în timpul şedinţei de judecată, caracterul obligatoriu al
hotărîrilor judecătoreşti s.a.;
- Procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorului
îl protejează de evenimentele abuzuri din partea factorilor de decizie şi a organelor
de stat;
- Declararea inviolabilităţii persoanei judecătorului, locuinţei şi localului de
serviciu, vehiculelor, mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, corespondenţei,
bunurilor şi documentelor.
Un factor important ce contribuie la independenţa judecătorilor şi supunerea lor
numai legii este şi procedura specială de pornire a unor proceduri administrative sau
penale: doar cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii (în cazul procedurii
administrative) şi procesul penal la iniţiativa Procurorului General al R.M. cu acordul
Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui R.M., sau după caz, al
Parlamentului.
Pentru toţi subiecţii de drept în stat se impune o interdicţie generală şi absolută:
secretul deliberării şi interzicerea, de a cere divulgarea lui, interdicţie care asigură protejarea
intimei convingeri a judecătorilor la hotărîrea cauzei. O serie de alte garanţii ce asigură
independenţa judecătorului sunt puse în seama altor organe în stat. Crearea de condiţii
organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti, puse, în general, pe
seama Ministerului Justiţiei. Asigurarea materială şi socială a judecătorului este realizată
din contul bugetelor de stat respective.La soluţionarea cauzelor judecătorii nu trebuie să fie
interesaţi de soluţie adoptată. În toate cazurile în care poate fi pusă la îndoială
independenţa sau imparţialitatea judecătorului, el poate fi recuzat sau poate să se abţină,
conform codului de Procedură penală, de la examinarea dosarului penal.
Pentru a-i asigura judecătorului deplină independenţă la judecarea cauzei Codul de
Procedură Penală prescrie în art. 26 al. (2), norma în baza căreia judecătorul este liber să
examineze materialele şi cauzele penale conform legii şi propriei convingeri, bazate pe
probele cercetate în cauza penală respectivă. Judecătorul, în baza garanţiilor de
independenţă ce i se oferă este obligat în acelaşi timp să se opună oricărei încercări de a
exercita presiune asupra sa.
Judecătorul nu trebuie să fie predispus să accepte concluziile date de organul de
urmărire penală în defavoarea inculpatului sau să înceapă o judecată de la ideea
preconcepută că acesta a comis o infracţiune. În acest sens, dacă analizăm hotărîrea Curţii
Europene pentru apărarea Drepturilor Omului pe cazul Findley c/Regatului Unit (1997),
Curtea se pronunţă în sensul unei încălcări al art. 6 al Convenţiei deoarece un membru al
tribunalului era, în cadrul funcţiilor sale profesionale subordonat uneia din părţile în proces,
instanţa declarînd că în aşa circumstanţe “părţile aflate în litigiu se pot îndoi în mod legitim
de independenţa acestei persoane. O astfel de situaţie afectează serios încrederea pe care
tribunalele trebuie să o inspire societăţii democratice”. Aceste standarde pot fi aplicate şi
curţilor marţiale. În Republica Moldova este discutabilă independenţa judecătorului din
judecătoria militară atunci cînd procurorul care prezintă acuzarea în instanţă este superior
lui conform gradelor militare. O modificare care ar înlătura acest dubiu ar fi demilitarizarea
judecătorilor din aceste instanţe şi specializarea lor să vizeze doar competenţa după
subiectul special al inculpatului.
Judecătorii de instrucţie beneficiază de acelaşi garanţii în exercitarea atribuţiilor sale
de serviciu, legea stabilind şi pentru ei calitatea de magistrat şi toate garanţiile legale de
independenţă a judecătorilor de instrucţie ca şi pentru ceilalţi judecători. Judecătorii din
instanţele ierarhic inferioare sunt independenţi şi nu se supun în vre-un fel judecătorilor din
instanţele superioare. Imparţialitatea, independenţa şi supunerea judecătorilor numai legii,
este confirmată şi de interdicţia de a sancţiona un judecător dacă hotărîrea pronunţată de el
într-o cauză va fi casată total sau parţial de o instanţă de apel sau de recurs.
Judecătorii sunt reprezentanţii autorităţii judecătoreşti în stat, se supun doar legii, nu
se supun nici unui subiect de drept în procesul de înfăptuire a justiţiei şi hotărîrii lor sunt
executorii şi obligatorii pentru toţi subiecţii în stat, fiind asigurate de forţe coercitive a
organelor de stat.
Articolul 27.
Libera apreciere a probelor ca principiu al procesului penal este strîns legată de
regula cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei şi a
probelor.
Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală
procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei
veridicităţii şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală.
Desigur părţile din proces fac la rîndul personal sau cu concursul apărătorului o
apreciere a probelor dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial.
Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină tipul procesului penal
şi calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova
aparţine formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la
1789 şi în care domina principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri85.
Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu
constituie doar un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de
ei depinde vectorul evoluţiei procesului penal şi formarea concluziilor definitive în cadrul
probaţiunii.
În rezultatul aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial
(ordonanţa de punere sub învinuire, hotărîrile privind aplicarea măsurilor preventive,
sentinţele instanţei de judecată), de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi
participanţi la procesul penal în urma aprecierii libere probelor au dreptul de a înainta
cereri, plîngeri, care produc efecte doar în urma adoptării unei hotărîri de către organul
competent.
Negarea criteriilor dinainte stabilite în cadrul aprecierii libere a probelor nu
înseamnă că aprecierea probelor este realizată arbitrar.
Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care
pot fi obţinute date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă 86 se
reţine de la indicarea prin intermediul căror mijloace de probă necesită să fie probate
circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor
exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe. Această
regulă fiind în contrast cu sistemul probelor legale în care mijloacele de probă sunt limitate

85
Pentru detalii suplimentare vezi: Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Lumina Iaşi, 2002.
86
Art. 97 CPP stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.
şi ierarhizate de lege adică au o valoare dinainte stabilită 87. În acest caz judecătorul doar
trebuia să constate dacă, există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată
de lege, fiind obligat să tragă din această concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după
realitatea faptelor, pe baza convingerii sale, ce după aritmetica stabilită de lege”88.
Judecătorul şi organul de urmărire penală, procurorul apreciază probele în
conformitate cu propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor
administrate. Convingerea intimă fiind un rezultat al desfăşurării unui proces psihic în
cadrul căruia elementele de ordin obiectiv (probele) dau naştere unui sentiment de
certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa
vinovăţiei făptuitorului89. Libera convingere şi libera apreciere a probelor nu înseamnă
arbitrariu, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial onest 90, iar instanţa
de judecată şi organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze convingerea
care pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi naţională, să se sprijine pe
certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi o desăvîrşită
valorificare a probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales
contrazicătoare91. În doctrină92 este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor
oficiali în cadrul procesului de apreciere a probelor. Prin aceasta avîndu-se în vedere
coraportul dintre drepturile şi interesele legitime ale persoanelor şi interesul întregii
societăţi. O condiţie indespensabilă aprecierii libere a probelor este ca să nu se ia nici o
decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente coroborîndu-le unele cu altele.
Totalitatea necesară de probe este determinată prin intermediul obiectului probaţiunii şi
pertinenţei probelor, regulilor de colectare a probelor şi admisibilităţii probelor.
Respectarea regulilor enunţate mai sus reprezintă o garanţie importantă a legalităţii şi
temeinicii hotărîrelor procesuale adoptate în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor
penale, fiind temelia formării intimei convingeri a subiecţilor oficiali a procesului penal.
Iplimentarea principiului liberei aprecieri a probelor conduce la asigurarea cu
mijloace procesuale independenţa judecătorilor şi supunerii lor numai legii în cadrul
înfăptuirii justiţiei, cît şi formarea condiţiilor de garantare a independenţei, ofiţerului de
urmărire penală şi procurorul (în condiţiile legii). Aprecierea liberă a probelor se
constituie, în final, într-o garanţie a realizării drepturilor şi libertăţilor persoanei şi în final
determină atitudinea instanţei de judecată vizînd vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, în
aplicarea pedepsei penale şi eliberarea de acestă pedeapsă.
Articolul 28.
În conformitate cu al. 3, art. 1 C.R.M. este un stat de drept şi democratic. O condiţie
indispensabilă existenţei unui stat de drept este proclamarea şi aplicarea consecventă a
principiului legalităţii. Principiul legalităţii este un principiu general al dreptului cu o
aplicabilitate universală în cadrul raporturilor juridice, ce constă în respectarea exactă şi
uniformă a legii de către toţi subiecţii de drept.
Analiza principiului legalităţii procesului penal se poate efectua doar în concordanţă
cu art. 15 al Constituţiei Republicii Moldova care consfinţeşte obligaţia cetăţenilor de a
respecta Constituţia şi legile Republicii Moldova. Obligarea respectării legii este universală
şi se extinde asupra tuturor domeniilor sociale. În art. 1 al. 1 al CPP se prevede că procesul
penal reprezintă o activitate desfăşurată în conformitate cu legea procesual penală.

87
Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu. Despre convingerea organelor judiciare, Revista de Drept Penal 1/02, pag. 28
88
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Cluj, 1946, p. 323.
89
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, 1997, p. 267.
90
Traian Pop, op.cit., p. 324.
91
I.Tonoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, p. 68-69.
92
Alexandru Sava, op.cit., pag. 62-64; A.Naschiz, Conştiinţa juridică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 56-57.
Legalitatea procesului penal include obligaţia că întreaga desfăşurare a procesului penal, cît
şi toată activitatea participanţilor la procesul penal să se realizeze în conformitate cu legea.
Principiul legalităţii procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului
general de drept al supremaţiei şi respectării necondiţionate a dreptului. Acest principiu se
deduce şi din caracterul de ordine publică a normelor de drept procesual penal.
Principiul cuprins în această regulă de bază priveşte legalitatea procesuală în
realizarea justiţiei penale, legalitatea substanţială a acesteia fiind asigurată prin incidenţa
principiului fundamental de drept penal al legalităţii incriminării şi sancţiunilor de drept
penal.
Legalitatea procesuală trebuie să asigure şi respectarea legalităţii substanţiale, fără a i
se substitui acestuia din urmă. Principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege
din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege.
Procesul Penal se desfăşoară în strictă conformitate cu: principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional;tratatele internaţionale la care R.M. este
parte;prevederile Constituţiei R.M.;Codul de procedură penală.
În efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti conform art. 3 Constituţiei, urmează să
ţină cont de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privirea la drepturile şi
libertăţile omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele
şi cu celelalte tratate la care R.M. este parte. Potrivit prevederilor art. 27 din “Convenţia cu
privire la dreptul tratatelor” încheiată la 23.05.1969 la Viena, statul care este parte la tratatul
internaţional nu are dreptul să nu îndeplinească obligaţiunile prevăzute de acest tratat din
motivul că ele contravin legalităţii naţionale93.
Dacă în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a
fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale la care R.M. este parte, instanţa va aplica reglementările
internaţionale în direct, motivarea hotărîrii Republica Moldova se obligă să respecte
tratatele la care este parte.
Legea internă concretizează această prevedere internaţională, stipulînd că dispoziţiile
tratatelor internaţionale, care după modul formulării, sunt susceptibile de a fi aplicate în
raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt
direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar al R.M.
Recunoscînd statutul pe care îl are Convenţia în calitate de tratat internaţional în
ordinea juridică internă a R.M. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a oferit următoarele
explicaţii:1. Convenţia constituie o parte integrală a sistemului legal intern şi respectiv
urmează a fi aplicativă direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia are
prioritate faţă de vestul legilor interne care îi contravin; 2.Sarcina primordială cu privire la
aplicarea convenţiei îi revine instanţei naţionale şi nu Curţii Europene pentru apărarea
Drepturilor Omului de al Strasbourgh.Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţa de
judecată urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care
reglementează drepturile şi libertăţile garantate de CEDO sunt compatibile cu prevederile
acesteia, iar în caz de incompatibilitate instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei,
menţionînd acest fapt în hotărîrea sa.3.Se atenţionează instanţe judecătoreşti asupra faptului
că pentru aplicarea corectă a Convenţiei este necesară studierea prealabilă a jurisprudenţei
Curţii de la Strasbourgh, care este unica în drept prin intermediul deciziilor sale să dea

93
Legea Republicii Moldova privind tratatele internaţionale ale R.M., nr.595-XIV, din 24.09.1999, MO al
R.M. nr. 24-26/137 din 02.03.2000 prevede dispoziţii asemănătoare în art. 20 “dispoziţiile tratatelor
internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără
adoptarea de acte normative speciale, au caracter executiv şi sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi
sistemul judiciar al Republicii Moldova.
interpelări oficiale aplicării Convenţiei. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să se
călăuzească de aceste interpelări94. Obligativitatea respectării precedentelor Curţii este
dictată suplimentar de prevederile art. 427 punctul 15, art. 444 al. 1 p. 15 şi art. 453 al. 1, p.
1 litera d care stabileşte că hotărîrea instanţei de judecată poate fi casată dacă instanţa de
judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la nivel naţional a
drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi repetată, şi-n această cauză.
În conformitate cu art. 7 al Constituţiei R.M. Constituţia R.M. este legea ei
supremă şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor CRM nu are putere juridică. În
plan procesual penal art. 2 al. 3 CPP, această prevedere constituţională se manifestă prin
recunoaşterea supremaţiei Constituţiei asupra legislaţiei procesual penale: “nici o lege care
reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică dacă este în contradicţie
cu Constituţia Republicii Moldova“.
Reieşind din aceste prevederi instanţa de judecată în procesul de înfăptuire a justiţiei
urmează să aprecieze conţinutul legii, şi în cazul dacă stabileşte că norma juridică este
expusă într-un act juridic, care nu poate să fi expus controlului constituţionalităţii, instanţa
va aplica în direct legea. Instanţa judecătorească printr-o închiere interlocuitorie informează
despre această Parlamentul şi Curte Supremă de Justiţie95.
Dacă în procesul judecării cauzei instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi
aplicată contravine prevederilor CRM şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus
controlului constituţionalităţii96, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea
Supremă de Justiţie, care la rîndul său, sesizează Curtea Constituţională spre a rezolva
cazurile excepţionale de neconstituţionalitate97.
Instanţa de judecată, din oficiu sau la propunerea uneia dintre părţi, în orice fază a
judecăţii poate înainta în plen propunerea de a ridica cazurile excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice, care urmează să fie aplicate la judecarea cauzei.
Propunerea cu privire la ridicarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor
juridice se formulează printr-un demers şi totodată se adoptă hotărîrea de suspendare a
procedurii judiciare. Excepţia de neconstituţionalitate este de ordine publică şi odată
invocată ea nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, neputîndu-se renunţa la
soluţionarea deoarece soluţia asupra excepţie este de interes general 98. Curtea
Constituţională s-a pronunţat99, apărînd drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei,
asupra următorului caz dee neconstituţionalitate a legii procesual penale – dispoziţiile art.
97 alin. 4 CPP din 1964 prin care se îngrădea dreptul de a contesta ordonanţa de pornire a
procesului penal.
Având în vedere caracterul obligatoriu şi irevocabil al hotărîrelor Curţii
Constituţionale, ultimele sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţa de
94
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele de
judecată a prevederilor Convenţiei Eoropene cu privire la Drepturile Omului, nr. din .., “Culegere de hotărîri explicative,
Chişinău, 2002, pag. 14.
95
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele
judecatoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova, nr.2 din 30.01.1996, “Culegere de hotărîri explicative,
Chişinău, 2002, pag. 9.
96
Conform al. 2 art. 31 al Legii privind Curtea Constituţională sunt supuse controlului constituţional numai actele normative
adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei R.M.
97
Ridicarea excepţiilor de neconstituţionalitate a actelor juridice, constituie una din garanţiile constituţionale de apărare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale a cetăţenilor şi totodată mijlocul procedural pentru realizarea accesului lor, în calitate de
titulari ai drepturilor şi libertăţilor fundamentale la Curtea ConstituţionalăMircea Iuga,Constituţia- izvor de soluţionare a
cazurilor excepţionale de neconstituţionale a actelor normative, Justiţia Constituţională în R.M., nr. 2-2004, pag. 16.
98
Viorel Paşca. Excepţia de neconstituţionalitate. Chestiune prejudicială în procesul penal, Revista de Drept penal, nr. 3/1999,
pag. 50.
99
Hotărîrea Curţii Constituţionale cu priire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 97, alin. 4 din Codul de procedură penală, nr.
20 din 16.06.1997, MO al R.M. nr. 43-44 din 03.07.1997.
judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal. Este lovită de nulitate absolută
şi urmează a fi casată hotărîrea instanţei de judecată, dacă a fost adoptată în baza prevederii
legii recunoscute neconstituţionale (art. 427, p. 14, art. 444 al. 1 p. 14, art. 453 al. 1, p. 1 lit.
c CPP). În cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul la faza de urmărire
penală constată că prevederea legală este în contradicţie cu prevederea constituţională, este
informat Procurorul General, care este în drept de a sesiza Curtea Constituţională.
Hotărîrile explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor
legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi
instanţele judecătoreşti. De iure hotărîrile explicative ale Plenului CSJ nu sunt izvoare de
drept a dreptului procesual penal. Funcţiunea lor este de a da explicaţii judecătorilor,
procurorilor şi ofiţerilor de urmărire penală în privinţa legislaţiei în vigoare. De facto, în
opinia unor cercetători, hotărîrile explicative ale Plenului CSJ reprezintă izvoare ale
dreptului procesual penal.
Obligativitatea lor este determinată de autoritatea înaltă a CSJ, profesionalismului şi
calificării superioare a judecătorilor CSJ, temeinicii şi corectitudinii explicaţiilor oferite de
instanţa supremă100. Din aceste considerente a fost justificată introducerea în cadrul
Proiectului Codului de Procedură Penală a regulii, stipulată în art. 2, prin care hotărîrile
explicative ale Plenului CSJ sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti, prin acestea
încercîndu-se a da un statut oficial unei stări de fapt existente. În perspectivă considerăm că
precedentul judiciar101 (hotărîrele explicative şi hotărîrele pe cauze concrete adoptate de
Curtea Supremă de Justiţie), într-o perspectivă mai mult sau mai puţin apropiată va deveni
izvor de drept9, desigur cu condiţia necesară ca precedentul judiciar să nu contravină
prevederilor legale manifestînd ca scop interpretarea detaliată a normelor materiale şi
procesuale., avînd în vedere influenţa exercitată de jurisprudenţa CSJ bazată, de regulă, pe
precedentul judiciar şi acele calităţi care le manifestă10.
În această ordine de idei este necesar de prezentat de facto a precedentului judiciar
prevăzut de art. 427, al. 16, care indică că temei din punct de vedere a recursului împotriva
hotărîrilor instanţei de apel faptul că o normă de drept aplicată în hotărîrea atacată
contravine unei hotărîri de aplicare a aceleiaşi norme date anterior de către CSJ.
Cea mai mare importanţă îl poate avea în probaţiunea penală, mai ales cînd este
vorba despre asigurarea drepturilor subiecţilor implicaţi în administrarea probelor.
Principiul lgalităţii în procesul penal are următoarele caracteristici: 1. înfiinţarea prin
lege a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii şi a organelor de urmărire penală precum şi
desfăşurarea activităţii acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege; 2.
respectarea de către subiecţii oficiali ai procesului penal, pe tot parcursul procesului penal a
100
În doctrină s-au prezentat viziuni diferite vis-a-vi de conţinutul noţiunii de precedent judiciar. Prin precedent judiciar
avîndu-se în vedere doar hotărîrile instanţei supreme pe cauze concrete, în altă opinie, se includ în noţiune atît hotărîrile pe
cauze concrete cît şi hotărîrile explicative ale instanţei supreme. Pentru detalii vezi Волков К.А., Судебный прецедент в
уголовном праве: за и против», «Российский судья», nr. 7/2003, c. 28-33; Анжелика Ножкина, «Судебная практика как
источник уголовно-процессуального права», Уголовное право, nr. 3/2002, стр. 80-81, Железнова Н.Д., Судебно-
юридическая практика: понятие функции и структура, «Российский судья», nr. 5/2003, стр.7-11; I.Dolea, Considerente
privind perspectiva utilizării hotărîrilor judecătoreşti ca izvor de drept în procesul penal, pag. 269-272.
101
Avînd în vedere statutul hotărîrii Curţii care interpretează prevederile Convenţiei, cît şi recunoaşterea precedentului de drept
ca izvor de drept la Curtea Penală Internaţională, vezi Nineta Bărbulescu, Curtea Penală Internaţională - între speranţă şi
provocare, Revista de Drept Penal 2/99, p.69).
9

10
Eficacitatea precedentului judiciar se manifestă prin pronunţarea unei soluţii în baza cauzelor similare examinate anterior.
Prevezibilitatea se caracterizează prin faptul că este posibil a elabora o bază, un fundament în
vederea examinării unui tip de cauze, pornind de la cauza examinată anterior.
Unitatea constă într-o atitudine comună faţă de cauzele penale analogice. (Analele Ştiinţifice ale
Universităţii de Stat din moldova, seria “Ştiinţe socioumanistice”, vol. I, Chişinău, 2003, CE USM, pag.
270.
legilor, a legii procesual penale şi a altor dispoziţii legale; 3.respectarea integrală a
drepturilor procesuale acordate de lege participanţilor şi utilizarea numai a mijloacelor şi
metodelor admise de lege; 4.efectuarea fiecărui act procesual sau procedural în conţinutul şi
formele stabilite de lege.
Pentru asigurare respectării legalităţii în cursul desfăşurării procesului penal
legiuitorul a instituit o serie de garanţii procesuale: 1. nulitatea actelor efectuate cu
încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal (ex. art. 251
CPP); 2. decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale ca sancţiune procesuală;
3.aplicarea unei amenzi judiciare pentru încălcarea obligaţiunilor procesuale; 4. calificarea
ca infracţiune a încălcărilor foarte grave a legii procesual penale.
Principiul legalităţii procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor
activităţilor instanţei de judecată, părţilor cît şi altor participanţi la procesul penal, toţi fiind
obligaţi să respecte legea în activitatea lor procesuală.
Respectarea principiului legalităţii asigură concomitent respectarea tuturor
principiilor procesului penal situaţia fiind determinată de statutul principiului legalităţii ca
principiu cadru şi ca primă condiţie a existenţei celorlalte principii.

TITLUL II. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI COMPETENŢA LOR

CAPITOLUL I. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
Articolul29.Instanţele care înfăptuiesc justiţia în cauzele penale
Justiţia este una din formele fundamentale ale activităţii statului. Această funcţie
implică existenţa unor structuri statale apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Potrivit
alin. 1 art. 115 din Constituţie „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin
Curţile de Apel şi prin judecătorii”. Textul constituţional se regăseşte şi în Legea privind
organizarea judecătorească, ce stipulează şi principiile generale de organizare şi activitate a
acestor organe ale statului. Alin. 1 art. 29 CPP specifică sistemul instanţelor judecătoreşti,
reieşind din competenţa manifestată la examinarea cauzelor penale.
Potrivit alin. 2 art. 115 din Constituţie, pe lîngă sistemul instanţelor de jurisdicţie generală
sau ordinară, pot funcţiona, potrivit Legii, pentru anumite categorii de cauze, judecătorii
specializate.
Detaliind dispoziţia constituţională, alin. 2 art. 29 CPP precizează posibilitatea înfiinţării
atît a judecătoriilor specializate, cît şi a unor colegii sau complete specializate (în incinta
instanţelor judecătoreşti de drept comun). Specializarea se va realiza pe anumite categorii
de cauze. Categoriile de cauze penale pot fi selectate după indici diferiţi: sfera relaţiilor
sociale afectate prin infracţiunile comise sau gradul de pericol social al unor infracţiuni
(specializare după materie, ce denotă acea competenţă specială pe care o pot avea anumite
organe judiciare – fie complete, colegii, de a examina infracţiunile dintr-un anumit
domeniu ) spre exemplu, ar putea fi înfiinţate instanţe cu o competenţă specială în ceea ce
priveşte infracţiunile din domeniul afacerilor, infracţiuni de natură fiscală. Un alt criteriu ar
putea fi persoana făptuitorului (specializarea după persoană sau acea competenţă personală
a instanţelor, detalii în cele ce urmează) spre exemplu, în acest sens se preconizează
constituirea de complete specializate pentru judecarea infractorilor minori sau un exemplu
tipic – judecătoriile militare, deja existente.
Instanţele judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea judiciară în principal în faza judecăţii, dar
au atribuţii în privinţa realizării unor sarcini legate de urmărirea penală.
Reieşind din avantajele ce le prezintă pentru implementarea principiului
contradictorialităţii la faza de urmărire penală (ce asigură respectarea mai efectivă a
drepturilor legitime ale participanţilor la proces) sfera de operare a controlului judiciar al
urmăririi penale s-a extins odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură
penală. Diversitatea atribuţiilor încredinţate instanţelor judecătoreşti la diferite faze
procesuale a condiţionat realizarea unor schimbări în organizarea activităţii acestor organe,
în vederea asigurării imparţialităţii şi justei soluţionări a cauzei. Astfel, în cadrul
judecătoriilor ca organ judecătoresc cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal în
faza de urmărire penală au început să funcţioneze judecătorii de instrucţie (practică atestată
şi în legislaţia multor ţări europene ca Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania).
Articolul 30. Compunerea instanţei de judecată
Trebuie făcută distincţia între organele judecătoreşti care înfăptuiesc, potrivit legii,
justiţia în Republica Moldova şi organismele judiciare, care, în acest cadru organizatoric
general, participă în mod concret şi într-o anumită compunere legală la soluţionarea
cauzelor penale. Deosebirea de terminologie din reglementare nu este întîmplătoare,
dispoziţiile legale care se referă la „instanţele judecătoreşti” sau „instanţele de judecată”
semnificînd sensuri distincte. Prin instanţe judecătoreşti (în conformitate cu dispoziţiile
constituţionale) se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor
judecătoreşti, aşa cum ele sunt dispuse într-o piramidă de la vîrf şi pînă la unităţile de bază,
sens preluat în art. 29 CPP. Noţiunea de instanţă de judecată, utilizat în acest articol, are în
vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă
după diferite ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o
anumită pricină penală dedusă în faţa unui organ judecătoresc. Din punct de vedere
organizatoric, la o instanţă judecătorească pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai
multe instanţe de judecată.
La compunerea instanţelor de judecată din ţară se folosesc ca modalităţi de organizare atît
sistemul unipersonal (judecătorul unic), cît şi colegial, pentru a echilibra avantajele şi
dezavantajele prezentate de ambele modalităţi.
Numărul judecătorilor care vor participa la judecarea cauzelor penale se poate determina
din mai multe considerente, precum: caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii,
categoria şi mărimea eventualei pedepse penale, specificul diferitor faze procesuale etc.
Regula generală este că în toate instanţele de gradul întîi (care vor examina cauza în fond)
cauzele penale se judecă de un singur judecător.
De la această regulă se poate face excepţie – constituirea unui complet format din 3
judecători, prin valorificarea cazurilor expres prevăzute în prezentul articol. Astfel, la
decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, cauzele penale asupra infracţiunilor
excepţional de grave (pentru săvîrşirea cărora legea penală prevede pedeapsa cu
detenţiunea pe viaţă, de ex.: (art. 135 CP) Genocidul, (art. 139 CP) Planificarea, pregătirea,
declanşarea sau ducerea războiului, (art. 337 CP) Trădarea de patrie, (art. 343 CP)
Diversiunea etc. ), se vor judeca în prima instanţă de un complet din 3 judecători.
Dispoziţia în cauză poartă un caracter dispozitiv. Formarea completului de judecată, dintr-
un singur judecător sau mai mulţi, fiind alternativă, se stabileşte, după caz, de preşedintele
instanţei judecătoreşti. Constatînd necesitatea examinării cauzelor penale deosebit de
complicate (prin numărul persoanelor implicate sau particularităţile cazului) sau a celor ce
prezintă o mare importanţă socială (prin rezonanţa ce a preluat-o cazul în societate) într-un
complet de 3 judecători, preşedintele instanţei judecătoreşti va emite o decizie motivată în
acest sens.
Din analiza prezentului articol rezultă teza generală de colegialitate a instanţei la judecarea
căilor de atac. Colegialitatea este determinată de sarcinile valorificate prin exercitarea
căilor de atac: repararea greşelilor structurate în hotărîrea judecătorească, realizarea
uniformităţii în interpretarea şi aplicarea legii. Reieşind din diversitatea situaţiilor existente
şi structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti, legiuitorul a recurs la detalierea
strictă a componenţei numerice a completelor de judecată ce vor examina cauzele în urma
căilor de atac. Astfel, apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele
penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul (recursul fiind al doilea grad de
jurisdicţie), precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel (în acest caz fiind al treilea
grad de jurisdicţie, a doua cale ordinară de atac valorificată) pentru a decide admisibilitatea
(procedură prealabilă de verificare ce anticipă judecarea propriu-zisă a recursului) se
judecă de către instanţele respective într-un complet format din 3 judecători.
Colegiul lărgit al CSJ judecă recursurile împotriva sentinţelor Colegiului penal al CSJ
(cazurile cînd CSJ figurează ca instanţă de fond), împotriva hotărîrilor instanţei de apel
(situaţie atestată, cînd recursul este cel de al treilea grad de jurisdicţie, avînd la judecarea
propriu-zisă a recursului), recursurile în anulare în complet format din 5 judecători.
Plenul CSJ judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul
total al judecătorilor CSJ (dispoziţia normativă indicînd minimul necesar pentru o şedinţă
deliberativă).
La judecarea cauzei în revizuire, instanţa trebuie să judece cauza în compunerea pe care o
prevede legea pentru judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă, reieşind din specificul ce
îl comportă această cale extraordinară de atac
Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar
nerespactarea lor atrage după sine casarea hotărîrii pronunţate.
Articolul 31. Schimbarea completului de judecată
Dispoziţia în cauză înscrie regula unicităţii completului de judecată. Măsura este
necesară pentru ca judecătorii să perceapă nemijlocit tot ce s-a dezbătut şi prezentat în
şedinţă, pentru a clarifica unele aspecte care, altfel, nu ar putea fi apreciate şi a trage
concluzii juste asupra modului de soluţionare a cauzei. Derogarea de la regula generală
(adică schimbarea completului) se admite cu respectarea a două condiţii : a) menţinerea
aceluiaşi complet să nu fie posibilă, b) desfăşurarea şedinţei de judecată să nu fi depăşit
momentul începerii cercetării judecătoreşti.
Alin. 2 art. 31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare
intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării
judecătoreşti; cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care: se
administrează şi se verifică probele din cauza penală, şi instanţa, venind în contact
nemijlocit cu întreg materialul probator, îşi formează convingerea cu privire la întreaga
situaţie de fapt.
În acest aliniat legiuitorul a prevăzut, pe cale de excepţie, totuşi, posibilitatea schimbării
membrilor completului de judecată şi continuarea examinării cauzei, la întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii: a) cauza se judecă în fond; b) completul e format din 3
judecători; c) unul din membrii completului nu poate participa în continuare la judecarea
cauzei din motivele precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării
din funcţie (art. 25 al Legii cu privire la statutul judecătorului).
Judecătorului, care intervine în proces, i se oferă timp pentru: a lua cunoştinţă cu
materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, pentru a se pregăti pentru
participarea de mai departe în proces, şi dreptul de a solicita repetarea unor acţiuni
procesuale deja efectuate în şedinţă, în lipsa lui, dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare; pentru a asigura realizarea efectivă, independentă şi de pe poziţii de egalitate
cu ceilalţi membri stabili ai instanţei de judecată, a atribuţiilor sale.
În vederea examinării cauzei într-un termen rezonabil şi asigurării economiei de mijloace
procesuale, s-a prevăzut posibilitatea menţinerii împuternicirilor judecătorilor transferaţi,
degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie (conform art. art. 24-25 Legii cu
privire la statutul judecătorului), pînă la încheierea judecării cauzei, aflate la faza de
terminare, în baza hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii.

Articolul 33. Incompatibilitatea judecătorului

Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea deplină
pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale. Neîncrederea în felul de
a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali zdruncină autoritatea hotărîrilor penale şi
subminează prestigiul organelor judiciare şi al justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în
care prezumţia de imparţialitate şi obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut
remedii procesuale adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.
Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află unul din
subiecţii procesuali-oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment în cea
ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie specială
în care se află un participant oficial faţă de cauză penală. Astfel, ar fi posibil ca unul din cei
mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la rezolvarea unui dosar penal,
deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate.
Prezentul articol prevede diferite cazuri de incompatibilitate posibile în ce ţine de persoana
judecătorului.
(1). Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără careva limitări) între ei,
nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Împrejurarea este justificată
înlăturînd posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o grupare, care datorită
legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat, ştirbind principiul activităţii
colegiale.
(2). 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe lîngă
legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii, interesul direct sau
indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de către legiuitor a unui conţinut extins
expresiei „interes direct sau indirect”, rezervă posibilitatea înglobării diverselor situaţii
ce se pot ivi în practică.
Autorii Neagu I., Dongoroz V. oferă următoarea descifrare acestei expresii: există un
interes direct în cauză atunci cînd judecătorul, soţul sau vreo rudă figurează ca parte în
acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu punctul 2 alin. 2 art. 33 CPP RM).
Interesul este indirect cînd soţul sau o rudă a lor este reprezentant legal, apărător al
vreunuia din părţile în proces. De asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă
între judecător, soţul sau vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de
altă parte, există relaţie de prietenie ori de duşmănie.
Alţi autori consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între judecător şi
procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de recuzare sau abţinere pe
temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de incompatibilitate derivă din
necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului care ar putea
fi afectat în obiectivitatea actelor sale de relaţia avută cu procurorul – titular al funcţiei
de acuzare, esenţialmente separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă,
judecătorul fiind înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.
2) Cazul dat de incompatibilitate este determinat de imposibilitatea cumulării a două
funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant, apărător al
părţii), reieşind din esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt factor de suspiciune îl
constituie legătura de rudenie sau relaţiile de familie.
3) Sub egida acestui punct sunt acumulate mai multe cazuri de incompatibilitate.
a) Judecători care au participat în acest proces în calitate de experţi, specialişti, martori,
interpreţi, traducători nu pot examina cauza, deoarece, sesizînd personal anumite
aspecte, ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care judecătorul trebuie să fie
independent. Este evident subiectul care este chemat să evalueze probele
(judecătorul) nu poate fi o persoană care a procurat vreo probă sau a servit ca mijloc
de probă.
b) Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreunuia din părţi este
incompatibil să judece în acea cauză, asupra unui aşa judecător planează dubiul că ar
putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare sau reprezentare a exercitat-o. Nu
interesează felul reprezentării (legală sau convenţională) sau calitatea apărătorului
(ales sau desemnat din oficiu) şi nici durata interevenţiei lor în acele calităţi în cauza
respectivă.
c) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest peoces
în calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, reieşind din
suspiciunea existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea cauzei, datorită
funcţiei îndeplinite anterior.
d) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest proces
în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă, procedura de
efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale nu este în sine o activitate de
judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin atamarea, cel puţin din punct
de vedere probator, a unor aspecte strîns legate de fondul cauzei, creiază o stare de
incompatibilitate pentru judecătorul chemat să rezolve ambele chestiuni: de control
judiciar al urmăririi şi de judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar
presupune o analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi creiază o
prezumţie de responsabilitate în ce priveşte soluţia optată.
4) Împrejurările menţionate la acest punct, deşi exterioare procesului penal în cauză,
denotă existenţa unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce vor fi examinate
în cursul judecăţii. Iar un judecător cu prejudecăţi nu constituie o garanţie maximă a
obiectivităţii.
1) Deşi, între cazurile de incompatibilitate precizate la punctul anterior şi cel de faţă,
există asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării procesului
penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi, distincţiile sunt vădite,
în primul caz opinia este expusă în împrejurări exterioare activităţii instanţelor
judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată
în cauză (în particular, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă
sub formă de hotărîri anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat
 în acest caz că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei
sau nevinovăţiei inculpatului, ar fi un judecător cu prejudecăţi. Drept exemplu de aşa
situaţii pot servi: judecătorul la soluţionarea unei cauze penale a înlăturat unele
declaraţii de martori ca fiind minciunoase, iar ulterior, i-a judecat pe acei martori
pentru comiterea infracţiunii de mărturie minciunoasă, ori atunci cînd l-a condamnat
pe inculpat, reţinînd că declanşarea conflictului s-a datorat atitudinii violente a părţii
vătămate şi apoi a fost desemnat să-l judece pe acesta din urmă în calitate de
inculpat pentru săvîrşirea împotriva primului a infracţiunii de vătămare corporală sau
pot fi cazuri de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată şi o
cauză penală.
2) Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul permite
invocarea şi altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială rezonabilă asupra
imparţialităţii judecătorului, ce presupune că suspiciunea invocată să se
fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective.
(3). Există acest caz de incompatibilitate în situaţia cînd judecătorul a luat parte la
soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal). Poziţiile
inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la soluţionarea unei cauze
şi poziţia de judecător care ar urma să judece din nou aceiaşi cauză, fie la instanţa
superioară, fie la aceiaşi instanţă după casarea cu trimitere (rejudecare), fiindcă este
greu de presupus ca un judecător ce s-a pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea
necesară pentru a exercita controlul asupra hotărîrii în darea căreia a luat parte sau de a
rejudeca altfel aceiaşi cauză după casare.
Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului CSJ, reieşind din principiile
de organizare a acestei structuri a CSJ.
4). Interdicţiile stabilite de alin. 2 pct. 5 şi alin. 3 nu se aplică judecătorului de
instrucţie, reieşind din specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie ce a
respins o propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a soluţiona propunerea
ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări noi, care nu existau cu ocazia primei
pronunţări; cardinal fiind faptul, că în asemenea situaţii, judecătorul nu se pronunţă
asupra soluţiei cauzei (nu examinează fondul), ci precaută unele aspecte procesuale
(aplicarea măsurilor preventive, asiguratorii etc.).
Articolul 34. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

În sistemul preconizat de prezentul cod, cazurile de incompatibilitate determină

conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt mijloace (formele) de
rezolvare a situaţiei.
(1). Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate
poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o
autorecuzare a organului judiciar, prin ea se previne recuzarea, constituie modalitatea
principală de rezolvare a situaţiei de incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru
cel aflat în cazul de incompatibilitate a cărei neîndeplinire poate atrage sancţionarea sa
disciplinară. Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată.
(2). Recuzarea este modalitatea legală subsidiarp prin care, în lipsa unei declaraţii de
abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să
solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să participe la procesul penal.
Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, ca regulă, pînă la începerea cercetării
 judecătoreşti, reieşind din eventualitatea schimbării completului şi asigurarea
nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub condiţia aflării întîrziate a motivului recuzării
se va admite propunerea de recuzare.
(3). Instanţa care soluţionează cauza poate aplica, faţă de persoana vinovată, amenda
judiciară, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ:
a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;
b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;
c) cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii
răuvoitoare.
Articolul 35. Procedura soluţionării cererii de recuzare şi a declaraţiei de abţinere
(1). Soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face într-o procedură
specială, simplificată, menită să evite tergiversarea în rezolvarea cauzei, de către instanţa
de judecată în faţa căreia se află cauza, în şedinţă închisă, în alt complet ordinar, fără
participarea celui care declară că se abţine sau este recuzat. Completul de judecată va avea
acelaşi număr de judecători cu cel care este investit să rezolve cauza penală; din complet
pot face parte judecătorii nerecuzaţi din completul iniţial.
(2). Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, deoarece,
pe parcursul soluţionării declaraţiei sau cererii, şedinţa de judecată în care au fost invocate
cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se oferă posibilitatea de a prezenta argumente
atît părţilor, cît şi persoanei a cărei recuzare se cere. Completul care examinează cazul de
incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau cererea.
În situaţia, cînd abţinerea sau recuzarea vizează o parte din judecătorii instanţei (fiind cazul
unei suspiciuni individuale îndreptate personal contra mai multor subiecţi procesuali
oficiali, deci în mod plural), iar cei care nu s-au abţinut ori nu au fost recuzaţi nu sunt
suficienţi de a alcătui completul de judecată, recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară, care, dacă admite recuzarea sau abţinerea,desemnează pentru judecarea cauzei
o instanţă egală în grad cu instanţa în care s-a produs recuzarea.
CAPITOLUL II. COMPETENŢA INSTANŢEI JUDECĂTOREŞTI
Articolul 36. Competenţa judecătoriei
Competenţa penală constă în capacitatea unui organ judiciar de a îndeplini acte
procesuale care să fie valabile şi să producă toate efectele prevăzute de lege.
Categoria juridică de competenţă determină dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia organelor
judiciare de a desfăşura anumite activităţi. Această capacitate poate fi concepută, în sens
pozitiv, ca o împuternicire dată organelor judiciare într-o anumită direcţie sau, în sens
negativ, ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuţiuni ale fiecărui organ.
Cauzele penale sunt extrem de variate prin natura sau gravitatea faptelor săvîrşite, locul
unde ele au fost comise ori persoana făptuitorului, iar atribuţiile funcţionale, specializarea
şi gradul mai mult sau mai puţin ridicat de profesionalitate a fiecărui organ constituie
factori de care trebuie să se ţină seama în distribuirea cauzelor penale între diverse instanţe
judecătoreşti. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele
judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază
capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diversele cauze penale. Competenţa
funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale
ale competenţei; acestea nelipsind din sfera de competenţe a nici unui organ judiciar.
Competenţele fundamentale sunt întotdeauna şi concurente, întrucît organul judiciar
trebuie să fie competent în acelaşi timp după funcţiune, după materie şi după teritoriu
pentru fiecare cauză.
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege
instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se
realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport de caractrul
deosebit al unor instituţii. Astfel, anumite organe judecă o cauză în primă instanţă şi altele
în apel sau recurs, există organe care nu realizează decît unele forme procesuale (de ex.:
judecătoriile nu judecă decît în primă instanţă), după cum sunt cazuri cînd o anumită
activitate este dată în competenţa funcţională exclusivă numai unui singur organ (de ex.:
judecarea recursului în anulare, în orice cauză, este de competenţa exclusivă a CSJ).
Competenţa materială este determinată de obiectul cauzei penale, adică de faptul juridic
care a produs conflictul de drept penal şi în legătură cu care se desfăşoară activitatea
judiciară. Ea determină organul competent să soluţioneze o cauză penală, dintre instanţele
judecătoreşti de grade deosebite.
Criteriile care se au în vedere la stabilirea competenţei materiale pot fi multiple. Din
acestea cele mai însemnate sînt natura şi gravitatea infracţiunii ori complexitatea cauzei.
Determinările care au loc în acest sens ţin seama de valoarea socială ocrotită de lege prin
incriminarea faptei, dar şi de limita pedepselor prevăzute sau de dificultatea stabilirii
corecte şi legale a faptelor petrecute.
Competenţa teritorială şi alte forme de competenţă vor fi elucidate în cele ce urmează în
dependenţă de dispoziţia normativă precăutată.
Legiuitorul dezvăluie atribuţiile sau capacitatea obiectivă a instanţelor judecătoreşti,
plecînd de la competenţa lor materială, funcţională şi, după caz, personală.
Cele mai multe cauze sunt date în competenţa acestui organ, asigurîndu-i-se, astfel, verigii
de bază a organelor de judecată competenţa materială cea mai cuprinzătoare şi, deci, o
largă accesibilitate. Judecătoria are o competenţă materială generală, în acest sens se arată
că judecătoria examinează în prima instanţă toate cauzele penale privind infracţiunile
prevăzute de Partea Specială a Codului penal, cu excepţia celor date în competenţa altor
instanţe.
Sub aspectul competenţei funcţionale, judecătoria judecă doar în primă instanţă. Fiind
veriga de bază în organizarea instanţelor judecătoreşti, acest organ nu funcţionează ca
instanţă de apel sau de recurs.
O altă atribuţie funcţională a judecătoriei ce vizează înfăptuirea echitabilă, legală a
urmăririi penale, constă în soluţionarea demersurilor procurorului (uneori a ofiţerului de
urmărire penală) privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor
operative de investigaţie, de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere care limitează
drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei, precum şi plîngerilor persoanelor
împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală (şi a procurorului, uneori).
Dispoziţia art. 36 CPP nu conţine o elucidare exhaustivă a atribuţiilor exercitate de
judecătorie, instituind rezerva existenţei şi a altor chestiuni date prin lege în competenţa
judecătoriilor (în acest sens, se poate menţiona drept exemplu: competenţa judecătoriei la
examinarea chestiunilor legate de punerea în executare şi parvenite în cursul executării
sentinţei) (art. art. 468 – 473 CPP).
 Articolul 37. Competenţa judecătoriei militare
Judecătoria militară, fiind egală în grad cu judecătoriile de drept comun, sub aspect
funcţional, judecă cauzele penale numai în primă instanţă.
Ca şi judecătoria are conceptual o competenţă generală în materie (fiind aptă de a examina
cauzele privind infracţiunile prevăzute de Partea Specială a Codului penal, cu excepţia
celor ce revin Curţilor de Apel (art. 17 Legea cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti
militare)), însă această determinare abstractă a competenţei materiale este limitată de
factorul calităţii făptuitorului. Competenţa funcţională şi materială este completată de o
competenţă personală.
Instanţele judecătoreşti militare, fiind prevăzute de lege ca instanţe specializate, judecă în
realitate orice cauză penală privnd infracţiunile săvîrşite de militari, aceasta poate fi atît o
infracăţiune militară, cît şi orice altă faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune. Astfel,
competenţa specială a instanţelor judecătoreşti militare, stabilită de art. 1 al Legii cu privire
la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, se înlocuieşte cu o competenţă personală
determinată de calitatea făptuitorului. Deci nu obiectul cauzei penale, fapta prevăzută de
legea penală, este criteriul determinant la stabilirea competenţei judecătoriei militare, dar
faptul că infracţiunea este comisă de un militar. Într-o bună parte din statele lumii
instanţele judecătoreşti militare au competenţa de a examina cauzele penale ce au ca obiect
încălcarea statutelor militare. Doctrinarii din ţara noastră propun de a limita competenţa
instanţelor judecătoreşti militare la examinarea cauzelor penale privind infracţiunile
militare reieşind din specializarea în acest domeniu a judecătorilor acestor instanţe.
Dispoziţia art. 37 CPP dezvăluie detaliat competenţa personală a judecătoriei militare,
încadrînd:
1) persoanele din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de
ofiţeri a instituţiilor exprs prevăzute de pct. 1 art. 37 CPP;
2) persoanele atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;
3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor (persoane care temporar
sunt atrase de executiv pentru a exercita obligaţia de militar);
4) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie; instituind
rezerva completării cercului de persoane evidenţiate mai sus, prin noi
prevederi legale.
La determinarea competenţei personale a judecătoriei militare are relevanţă, statutul de
militar al persoanei, organizarea după principii militare a activităţii acestor persoane, în
cadrul instituţiilor menţionate. Un alt factor hotărîtor la determinarea competenţei
personale îl constituie momentul comiterii faptei infracţionale. Urmează a se observa
calitatea pe care o are făptuitorul la momentul comiterii infracţiunii. Dacă infractorul în
momentul săvîrşirii infracţiunii are o calitate care atrage competenţa personală, aceasta
nu se păstrează prin pierderea calităţii pînă la momentul procesului penal, cu excepţia
cazului cînd fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu.
Articolul 38. Competenţa Curţii de Apel
Constituind a doua verigă a sistemului instanţelor judecătoreşti, Curţile de Apel au pe
planul competenţei funcţionale o paletă de atribuţii, judecînd:
1) în primă instanţă. Competenţa materială a Curţilor de Apel este determinată
individual, printr-o circumscriere precisă a cauzelor. Astfel, Curtea de Apel va putea
examina în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în
art. 135-144 (Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război), art. 278
(Terorismul), art. 279 (Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste),
art. 283 (Banditism), art. 284 ( Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale), art.
337-343 (Trădarea de Patrie; Spionajul; Uzurparea puterii de stat; Rebeliunea armată;
Chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale a RM;
Atentarea la viaţa Preşedintelui RM, Preşedintele Parlamentului sau a Prim-ministrului;
Diversiunea).
2) în apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de
judecătorii, inclusiv de judecătoria militară;
3) în recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor (inclusiv
judecătoria militară) care potrivit legii (art. 437 alin. 1 pct. 1; 4; alin. 2) nu pot fi atacate cu
apel.
4) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa (conform art.
461 CPP).
5) Pe lîngă competenaţ principală de a realiza „judecata” în ciclul ordinar sau
extraordinar al procesului penal, Curţile de Apel au şi o competenţă complementară – „de a
soluţiona” anumite probleme (adiacente judecării propriu-zise a cauzelor penale) ce nu
vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă la
soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judecătoriile din raza sa teritorială de
activitate.
Articolul 39. Competenţa CSJ
Dispoziţia normativă în cauză evidenţiază o competenţă funcţională deosebit de colorată a
CSJ. Cercul diversificat de atribuţii priveşte atît activitatea de judecată şi de soluţionare a
unor probleme adiacente rezolvării propriu-zise a cauzelor penale, precum şi poziţia CSJ ca
verigă supremă a sistemului judecătoresc.
În lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale (completată cu alte
forme de competenţă), CSJ judecă:
în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele RM. O
privire generală asupra competenţei în primă instanţă a CSJ atestă faptul că aceasta nu
are o competenţă materială determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind
eterogene, competenţa personală constituind criteriul avut în vedere de legiuitor.
Competenţa persoanlă este determinată de calitatea de Preşedinte al RM a făptuitorului.
1) Ca instanţă de recurs judecă:
a) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă de Curţile
de Apel;
b) recursurile împotriva deciziilor penale pronunţate ca instanţă de apel, de
Curţile de Apel;
c) recursurile împotriva hotărîrilor penale pronunţate în primă instanţă şi alte
cazuri prevăzute de lege.
2) CSJ are prerogativa de a examina, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor
extraordinare de atac:
a) atribuţia exclusivă de a judeca recursul în anulare, ca instanţă supremă de
control asupra hotărîrilor penale definitive şi irevocabile;
 b) de a judeca cazurile de revizuire (art. 461 CPP);
3) În vederea asigurării desfăşurării normale a procesului penal, CSJ exercită o
competenţă complementară, avînd drept sarcină de „a soluţiona” probleme adiacente
judecării propriu-zise a cauzelor, precum:
a) conflictele de competenţă, în cazurile în care CSJ este instanţa superioară şi
comună faţă de instanţele aflate în conflict;
b) cazurile în care cursul justiţiei este întreript. Cursul justiţiei este întrerupt în
cazurile cînd se face o greşită aplicare a dispoziţiilor referitoare la competenţă.
De ex.: instanţa care îşi declină competenţa nu indică cărui organ judecătoresc
îi revine dreptul de a judeca cauza.
c) Cererile de strămutare a judecării unei cauze de la instanţa competentă la altă
instanţă egală în grad.
CSJ, fiind instanţa judecătorească supremă, are, în mod explicabil, o competenţă
fncţională corespunzătoare gradului său şi anume de a:
a) sesiza din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională
pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor
excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice. (Excepţia de
neconstituţionalitate exprimă o legătură organică între problema de
neconstituţionalitate şi fondul litigiului principal şi poate fi invocată atît din
iniţiativa părţilor, cît şi din oficiu de către instanţa judecătorească).
b) Adoptă hotărîri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării
uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
Articolul 40.Competenţa teritorială în materie penală
Competenţa teritorială a unei instanţe judecătoreşti este capacitatea obiectivă a instanţei
respective de a soluţiona cauzele penale care au o legătură, cu relevanţă social-juridică, în
raport cu raza teritorială în care instanţa îşi exercită atribuţiile funcţionale. Competenţa
teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintr organele de acelaşi grad
este competent să soluţioneze o anumită cauză . Ea diferenţiază, din punct de vedere
teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă în materie.
În vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost alese repere diferite, după cum
infracţiunea a fost săvîrşită în ţară sau în străinătate.
(1). Pentru infracţiunile săvîrşite în ţară (conform art. 120 CP), competenţa teritorială este
determinată de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea (conform art. 12 CP). Locul săvîrşirii
infracţiunii este îndeosebi relevant social-juridic, fiindcă în acest loc fapta a avut maximum
de rezonanţă socială, aici se găsesc unele fapte şi pot fi găsite mijloacele de probă necesare,
în acest loc hotărîrea instanţei penale va contribui la întărirea spiritului de respect faţă de
lege şi de încredere faţă de organle judiciare.
Luînd în consideraţie specificul unor tipuri de infracţiuni, legiuitorul a prevăzut cazul: dacă
infracţiunea este continuă sau prelungită (art. 29; 30 CP) cauza se judecă de instanţa în raza
teritorială a căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.
(2). Soluţia oferită situaţiei, prevăzute la alin. 2 art. 40 CPP, la faza de urmărire penală este
elucidată în alin. 3 art. 257 CPP (luîndu-se drept reper locul descoperirii infracţiunii, fie
domiciliul bănuitului, învinuitului ş.a.).
Un exemplu de aşa situaţie poate fi: conducătorul unui camion care pe parcurs a sustras din
mărfurile transportate ori persoana la locuinţa căreia au fost găsite obiecte ce nu au putut
ajunge în posesia sa decît prin săvîrşirea unei infracţiuni, dar locul săvîrşirii nu este
cunoscut.
(3). Cauza penală asupra infracţiunii săvîrşite în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană,
maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de
trai al inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea,
în raza teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.
Articolul 41. Competenţa judecătorului de instrucţie
Competenţa instanţelor judecătoreşti nu se rezumă doar la examinarea fondului cauzei;
legiuitorul atribuie judecătoriilor şi soluţionarea unor chestiuni ce ţin de urmărirea penală.
Competenţa funcţională evidenţiată este exercitată de organul judecătoresc specializat, din
incinta judecătoriei – judecătorul de instrucţie. (Structură similară este atestată în legislaţia
multor state. În mod tradiţional ancheta sau urmărirea se desfăşoară sub conducerea unui
judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat poate fi un
judecător de instrucţie („juge d’instruction”) însărcinat să adune toate informaţiile utile
(probe) ca în Belgia, Franţa, Olanda, Luxemburg, Spania sau un judecător cu atribuţii de
supraveghere a instrucţiei („juge de l’instruction”) care nu intervine decît pentru a dispune
acte determinate ca în Germania, Italia, Maraea Britanie, SUA (cercul de extindere a
supravegherii diferenţiindu-se de la stat la stat)).
Prerogativa de bază a judecătorului de instrucţie în ţara noastră este realizarea controlului
judiciar a urmăririi penale, valorificată prin următoarea competenţă materială:
a) autorizarea aplicării măsurilor procesuale de constrîngere care limitează drepturile şi
libertăţile constituţionale ale persoanei:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a
arestării la domiciliu;
2) dispunerea liberării provizorii a persoanelor reţinute sau arestate, revocarea ei;
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijlocului de transport şi alte
măsuri (art. 302 CPP);
3) suspendarea provizorie din funcţie, punerea sub sechestru a bunurilor;
b) autorizarea efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi a unor măsuri operative de
investigaţie, ca:
- efectuarea percheziţiei, examinarea corporală, ridicarea de obiecte
care conţin un secret de stat, comercial, bancar, exhumarea
cadavrului, internarea persoanei într-o instituţie medicală;
- interpretarea comunicărilor, înregistrarea de imagini şi alte acţiuni
(art. 301 CPP) şi măsuri (art. 303 CPP).
c) audierea martorilor în condiţiile art. 109 alin. 3; art. 110 CPP;
d) efectuarea altor acţiuni procesuale prevăzute în prezentul Cod.
Trebuie de menţionat că judecătorul d instrucţie mai exercită şi o altă formă de control
judiciar al urmăririi penale care constă în examinarea plîngerilor persoanelor împotriva
actelor şi acţiunilor ilegale ale organelor de urmărire penală şi a celor ce exercită
activitatea operativă de investigaţie, precum şi a procurorului care nemijlocit exercită
acţiuni de urmărire penală. De asemenea, judecătorului de instrucţie îi revine atribuţia
funcţională de a soluţiona chestiunile privind punerea în executare a hotărîrilor
judecătoreşti (art. 471 CPP) şi a plîngerilor împotriva actelor organului sau instanţei care
pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare (art. 473 CPP).
Articolul 42. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor penale
În anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă
unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală, devieri care se obţin prin
amplificare, prorogare sau deplasarea competenţei obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după
materie sau după calitatea persoanei, aşa fel încît organul respectiv îşi va putea îndeplini
atribuţiile sale şi cu privire la fapte sau persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite
ale competenţei sale.
Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale,
sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială
(indivizibilitate sau conexitate).
(1). Din dispoziţia alin. 1 art. 42 CPP rezultă că joncţiunea procesuală nu poate avea loc
decît pentru fapte şi făptuitori care se găsesc în acelaşi timp în faza de judecată, înaintea
primei instanţe, iar cazurile pentru care se poate dispune joncţiunea sunt cele de
indivizibilitate şi cele de conexitate.
(2). La indivizibilitate, faptele în mod obiectiv sunt cimentate într-o unitate indiviză
determinată de unitatea de infracţiune sau de acţiune şi, pentru buna soluţionare a cauzelor,
se impune reunirea lor. Cazuri de indivizibilitate sunt: a) participaţiunea, adică atunci cînd
la săvîrşirea infracţiunii au participat mai multe persoane, în calitate de coautori, complici,
instigatori, organizatori; b) concursul ideal sau formal de infracţiune, cînd două sau mai
multe infracţiuni sunt săvîrşite prin aceeaşi faptă; c) fapte colective, adică infracţiunile în
conţinutul cărora intră mai multe acte identice, este cazul infracţiunilor continue sau
prelungite (art. 29; 30 CPP) (în aceste cazuri, deşi pot fi comise mai multe acte, există o
unitate juridică, o singură infracţiune prin voinţa legii şi deci indivizibilitate).
(3). Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă
penală, acte care îşi păstrează autonomia, spre deosebire de indivizibilitate la care
pluralitatea de acte constituie o unitate juridică.
Există conexitate ori de cîte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală,
apare o legătură cu relevanţă substanţială, care, pentru realizarea în bune condiţii a justiţiei
penale, face necesară reunirea acelor fapte în cadrul aceluiaşi proces penal.
Conexitatea survine în următoarele situaţii:
1) infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi
infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi
timp, în acelaşi loc. Pentru existenţa conexităţii, în acest caz, se cer două condiţii :
de identitate privind termenii infracţiunilor: acelaşi loc şi acelaşi timp şi o condiţie
de diversitate: mai multe fapte distincte. Cînd faptele sunt comise de mai multe
persoane, se cere ca acestea să fi lucrat împreună (premeditat sau sppontan).
2) Cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit
ori loc diferit. Pentru existenţa acestui caz de conexitate se cer două condiţii: de
identitate: privind persoana făptuitorului şi o condiţie de diversitate: privind
(alternativ) termenii infracţiunii: în timp diferit ori în loc diferit.
 3) Infracţiunea mijloc, adică infracţiuni care au fost săvîrşite fie pentru a pregăti sau
înlesni comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru
a înlesni sau a asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei
infracţiuni. Infracţiunea mijloc trebuie să constea într-o faptă care este incriminată ca
infracţiune de sine stătător, iar nu în acte de participaţiune (de ex.: comiterea unui
fals pentru a săvîrşi o înşelăciune, favorizarea infractorilor, declaraţia minciunoasă).
Ceea ce caracterizează acest caz este legătura cauzală dintre infracţiunea mijloc şi
infracţiunea a cărei săvîrşire a fost sprijinită, făcută posibilă sau ascunsă ori al cărei
infractor a fost ajutat să se sustragă de la consecinţele penale ale faptei sale.
4) Între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se impune
pentru buna înfăptuire a justiţiei.
În cazul acestor infracţiuni nu există o legătură dintre cele proprii cazurilor de
conexitate caracterizate (tipice) examinate la pct. 1-3, ci numai o apropiere
întîmplătoare care constituie faptic o legătură cu relevanţă procesuală (de ex.:
infracţiuni distincte avînd drept obiect punerea în circulaţie de monede sau valori
falsificate sau de produse contrafăcute avînd aceeaşi provenienţă). Joncţiunea
procesuală în astfel de situaţii poate organul judiciar în măsură de a cunoaşte dacă
simpla coincidenţă aparentă nu ascunde în realitate o activitate infracţională asociată
deosebit de periculoasă, şi în orice caz ajută la cunoaşterea cauzelor care au generat
infracţiunile coincidente.
În cazurile de conexitate redate mai sus se dispune reunirea cauzelor penale. Cauzele
penale ce trebuie reunite pot fi, însă, de competenţa unor instanţe diferite şi, în
consecinţă, va trebui ca după reunirea lor, să fie judecate de aceeaşi instanţă, care,
astfel, îşi prelungeşte competenţa normală. Determinarea instanţei de joncţiune se face
în funcţie de gradul instanţei şi de natura instanţelor în faţa cărora se găsesc cauzele
penale.
(4). În cazul specificat în alin. 4 art. 42 CPP instanţa competentă este specificată, ţinînd
cont de legătura existentă între fazele procesuale: de urmărire şi de judecată, şi interacţiune
organelor împuternicite de a activa pe parcursul accestora. În acest caz se produce o
amplificare a cadrului procesual de la instanţa de joncţiune, unită cu o eventuală deplasare
de competenţă teritorială.
(5). Dacă instanţele la care se află cauzele penale sunt de grade diferite, instanţa de
joncţiune, căreia îi va reveni competenţa de a judeca toate cauzele reunite este instanţa
superioară în grad (prioritate ierarhică).
(6). În vederea asigurării dreptului persoanei la un proces echitabil, legiuitorul a prevăzut,
în cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza
se judecă de către judecătorie.
(7). Reieşind din principiul separării funcţiilor procesuale şi cel al garantării imparţialităţii
judecătorului, legiuitorul a investit instanţa cu dreptul de a conexa din oficiu cauzele,
numai în cazul cînd acţiunile incriminate nu necesită o încadrare juridică mai gravă, ori
instanţa nu poate prelua iniţiativa acuzatorială şi a agrava, din oficiu, situaţia inculpatului,
ci doar la la cererea procurorului pentru modificarea acuzării în sensul agravării.
Articolul 43. Instanţa competentă de a conexa cauzele penale
(1). Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată
conform prevederilor art. 42 alin. 4; 5; 6 CPP.
(2). Potrivit regulii generale reunirea cauzelor penale nu poate avea loc, în faza de judecată,
decît la prima instanţă de judecată, adică la instanţa iniţial sesizată (alin. 1 art. 42 CPP).
Legea prevede însă unele derogări: reunirea cauzelor este special admisă în cazurile de
indivizibilitate şi cele de conexitate, şi după casarea hotărîrilor asupra lor şi remiterea
cauzelor de către instanţa de recurs pentru rejudecare (pct. c, alin. 2 art. 435 CPP), dacă
cauzele susceptibile se află la prima instanţă (fie toate după casare, fie unele după casare,
iar altele la sesizare iniţială).
(3). Cauzele se conexează şi de către instanţa de apel sau de recurs de acelaşi grad, dacă se
află la acelaşi stadiu de judecată.
De acelaşi grad ca instanţe de recurs pot fi, spre exemplu: Curţile de Apel din diferite
circumscripţii teritoriale. Acelaşi stadiu de judecată există atunci cînd (recursurile)
apelurile nu au fost încă soluţionate sau, fiind soluţionate, se găsesc în stadiul rejudecării la
instanţele de (recurs) apel, respectiv, cu privire la aceeaşi latură (penală sau civilă) a
procesului penal.
Articolul 44. Declinarea de completenţă a instanţei de judecată
(1) În vederea respectării întocmai a normelor de competenţă, legea a prevăzut
posibilitatea ca organul care constată că este necompetent de a rezolva o cauză
penală să o trminită organului judiciar copmetent. Instituţia pein care se rezolvă
asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Declinarea de
competenţă reprezintă o instituţie prin care se realizează autocontrolul asupra
competenţei instanţei de judecată, autocontrol care se efectuiază din oficiu sau la
cerere. Instanţa de judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determine
în acelaşi timp cui îi revine aceasta.
(2) Dacă declinarea de compenteţă a fost determinată de competenţa după materie sau
după calitatea persoanei, precum şi de competenţă teritorială, instanţa căreia i s-a
transmis cauza poate menţine (poate aprecia asupra validităţii) măsurilor (de
exemplu de prevenire sau de asigurare) dispuse de instanţa care s-a desesizat.
Legiuitorul a oferit posibilitatea menţinerii doar a măsurilor dispuse de instanţă care
s-a desesizat, reieşind din natura adiacentă (auxiliară) a raporturilor procesuale, de
dispunere a acestor măsuri, faţă de examinarea fondului cauzei; în vederea
respectării principiului nemijlocirii şi a regulilor de constituire şi schimbare a
completelor de judecată.
(3) De la regula generală specificată în alin. 1 al acestui articol există o derogare. Astfel
nu se acceptă declinarea de competenţă la întrunirea condiţiilor:
a) cauza este de competenţa unei instanţe ierarhic inferioare
b) instanţa ierarhic superioară a început examinarea cauzei reieşind din principiul
priorităţii ierarhice
(4) Pentru a nu împieta asupra operativitaţii în procesul penal, legea prevede că
încheierea de declinare a competenţei este definitivă.
Articolul 45. Conflictul de competenţă
(1) Între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de competenţă.
Conflictul de competenţă este de două feluri: pozitiv şi negativ. Conflictul pozitiv de
competenţă apare cînd două sau mai multe instanţe se recunosc concomitent competenţe
să soluţioneze o cauză penală. Conflictul negativ intervine cînd două sau mai multe
instanţe îşi declină competenţa reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor
aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama
de gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict.
Procedura soluţionării conflictelor de competenţă:
a) Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se efectuează potrivit art. 45 alin. 2;3
CPP.
b) Efectele sesizării. În caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost
sesizată instanţa competentă să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate
instanţele aflate în conflict pînă la soluţionarea acesteia (alin. 4 art. 45 CPP).
Cum în timpul suspendării în caz de conflict pozitiv şi în timpul cît cursul justiţiei este
întrerupt, în caz de conflict negativ este adeseori nevoie să fie îndeplinite acte sau luate
măsuri care reclamă urgenţă, sarcina îndeplinirii sau luării acestora revine instanţei care s-a
declarat competentă sau şi-a declinat competenţa cea din urmă. De exemplu: ascultarea
unui martor care urmează să părăsească ţara, arestarea preventivă a inculpatului, instituirea
unui sechestru penal (alin. 4).
Conform alin. 5 instanţa ierarhic superioară comună soluţionează conflictul de competenţă
conform regulilor pentru prima instanţă, cu citarea părţilor, prezenţa cărora este facultativă.
(2). Pentru a nu împieta asupra operativităţii în procesul penal, legea (alin. 6 art. 45 CPP)
prevede că încheierea de stabilire a competenţei este definitivă, însă argumentele
dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, (în dependenţă ce instanţă
judecătorească va examina fondul) în recurs împotriva hotărîrii în fond.
c) Instanţa de trimitere. Sesizarea instanţei de trimitere, prin încheierea de soluţionare
a conflictului este atributivă de competenţă, aşa încît, instanţa astfel sesizată nu
poate să-şi decline competenţa cîtă vreme situaţia de fapt în cauza respectivă rămîne
neschimbată. Cînd, însă, din cercetarea judecătorească, în faţa instanţei de trimitere,
rezultă date şi împrejurări care modifică situaţia de fapt cunoscută de instanţă care a
soluţionat conflictul de competenţă, aşa încît fapta care face obiectul cauzei penale
constituie o infracţiune de competenţa altei instanţe, superioare în grad sau de altă
categorie, instanţa de trimitere îşi va declina competenţa (alin. 7 art. 45 CPP). Dacă
potrivit noii încadrări fapta este de competenţa instanţei inferioare, instanţa de
trimitere rămîne competentă să judece cauza, potrivit dispoziţiei din alin. 3 art. 44
CPP.

Articolul 46. Strămutarea judecării cauzei penale de la instanţa competentă la o altă

instanţă egală în grad
Capacitatea subiectivă a organului judiciar de a îndeplini temeinic şi legal atribuţiile sale
funcţionale poate fi pusă la îndoială odată cu apariţia unor suspiciuni privind obiectivitatea
sau imparţialitatea persoanelor care lucrează în numele şi pentru acel organ. Pe lîngă
suspiciunea individuală (îndreptată în mod singular, fie plural faţă de unul sau mai mulţi
subiecţi procesuali oficiali ) atestată în situaţiile de incompatibilitate deja examinate, pot fi
întîlnite cazuri de suspiciune colectivă care este îndreptată în mod indivizibil asupra tuturor
subiecţilor procesuali oficiali ce îndeplinesc atribuţiile ce-i intră în competenţa funcţională
a unui organ judiciar, aşa încît suspiciunea se răsfrînge asupra capacităţii subiective a
însuşi organului judiciar respectiv. Motivele unei astfel de suspiciuni colective nu privesc,
deci, personal (invidual) subiecţii procesuali oficiali, ci condiţiile în care ei trebuie să-şi
îndeplinească atribuţiile funcţionale, condiţii din cauza cărora desfăşurarea normală a
procesului penal nu poate fi asigurată, care au făcut să se nască suspiciuni cu privire la
obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar respectiv.
În cazul suspiciunii colective întemeiate, remediul procesual nu poate fi decît strămutarea
cauzei penale la un alt organ judiciar penale de acelaşi grad.
Strămutarea este, prin urmare, remediul procesual reglementat de cod în vederea
înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a procesului penal datorită
unor stări de fapt neconvenabile existente la locul unde urmează să fie judecată cauza
penală care face obiectul acelui proces. Procesual, strămutarea are caracterul unei deplasări
de competenţă teritorială între instanţele judecătoreşti de acelaşi grad. Formularea cuprinsă
în alin. 1 art. 46 CPP în ceea ce priveşte temeiul strămutării este destul de largă, în ea
putîndu-se incadra ca temei al strămutării, situaţiile în care este necesar să se asigure
desfăşurarea normală a procesului, inclusiv necesitatea asigurării liniştii publice, a unui
climat prielnic sau a unei ambianţe favorabile, şi să se obţină soluţionarea obiectivă
completă rapidă a cauzei (de exemplu: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica
indignare a membrilor comunităţii în sînul cărora a fost comisă fapta şi unde are loc
judecata cu pericol de tulburări, revolte).
Alin. 2 art. 46 CPP specifică subiecţii îndrituiţi de a sesiza.

Articolul 47. Cererea de strămutare şi efectele ei

(1). Cererea trebuie motivată, documentele pe care se bazează, deţinute de partea care cere
strămutarea se anexează.
(2). Precizarea (din alin. 2 art. 47 CPP) în cerere este necesară pentru ca, instanţa supremă
să se orienteze la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare, datorită urgenţei cu
care trebuie să judece cauzele cu inculpaţi arestaţi.
(3). Simpa depunere a cererii de către părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru
a nu paraliza cursul justiţiei prin cereri şi canatoare introduse cu rea credinţă. Suspendarea
judecării cauzei este lăsată la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie. Despre suspendarea ce
s-a optat se înştiinţează instanţa respectivă.
Articolul 49. Soluţionarea cererii de strămutare
Soluţionarea cererii de strămutare este precedată de anumite acte preliminare de informare
şi înştiinţare (art. 48 CPP).
(1). Examinarea cererii de strămutare, avînd loc în şedinţă publică, Curtea Supremă de
Justiţie va dispune cu indicarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare,
asigurînd, în acest mod, o mai bună conştientizare a soluţiei optate.
(2). Încheierea de admitere a strămutării cauzei trebuie să arate, în primul rînd, care
instanţă egală în grad cu instanţa desesizată i se trimite spre judecare cauza strămutată; în
al doilea rînd, care acte îndeplinite de instanţa de la care s-a strămutat cauza se menţin.
Regula o constituie desfiinţarea tuturor actelor îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a
strămutat cauza, dar în mod excepţional, ţinîndu-se cont de principiul nemijlocirii şi de
regulile de constituire şi modificare a completului de judecată, instanţa supremă poate
hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămînă valabile, ele trebuie enumerate
expres. Despre admiterea cererii de strămutare va fi de îndată înştiinţată instanţa la care se
află cauza, care va trimite dosarul instanţei la care a fost strămutată cauza.
(3). În cazul în care judecarea cauzei nu a fost suspendată şi instanţa a procedat între timp
la judecarea ei, hotărîrea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de
strămutare. Acea hotărîre îşi va păstra, însă, eficienţa procesuală în caz de respingere a
cererii de strămutare.
Articolul 50. Repetarea cererii de strămutare
Pentru a preîntîmpina tergiversarea examinării în fond a cauzei, legea a prevăzut că
strămutarea nu poate fi cerută din nou, afară de cazul cînd noua cerere se întemeiază pe
împrejurări necunoscute CSJ la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta.
Articolul 51. Procurorul
Procuror – persoană cu funcţii de răspundere care, în limitele competenţei prevăzute de
prezentul Cod exercită în numele statului:
a) urmărirea penală (activitatea procesuală în scopul colectării probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii şi identificării făptuitorului, art. 252 );
b) reprezintă învinuirea în instanţa de judecată având calitatea procesuală de
acuzator de stat;
c) alte atribuţii prevăzute de lege.

2. Alături de latura penală a procesului penal procurorul este învestit cu atribuţii şi

sub aspectul laturii civile. Astfel, potrivit al. 2 art. 51 procurorul este în drept să pornească
o acţiune civilă (despre acţiunea civilă a se vedea comentariul la art. 219) împotriva
învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere delictuala pentru fapta
acestora în două situaţii:
a) în interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate (din cauză de
sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate) sau de dependenţă faţă de învinuit, inculpat
(materială, de serviciu) ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni
acţiunea civilă. Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de
procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal.
Cât priveşte acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale celorlalte
categorii poate fi iniţiată numai la cererea scrisă a persoanei interesate.
b) în interesul statului ce ţine de:
- formarea şi executarea bugetului;
- protecţia proprietăţii aflate în posesia exclusivă a statului;
-
- protecţia mediului înconjurător, şi alte cazuri prevăzute în alin. 3 art. 71 Cod de
Procedură Civilă.

3. În cursul procesului penal procurorul este independent şi se supune numai legii.

Independenţa procurorului de autorităţile publice reprezintă garanţia exercitării
întocmai a atribuţiilor ce-i revin, excluzîndu-se orice influenţă şi amestec din afară (alin.2
art. 2Legea RM cu privire la Procuratură)( Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-
75/328 din 18.04.2003).
Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea Republicii Moldova cu
privire la Procuratura şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie; declararea
inviolabilităţii, stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice; ş.a. (art. art. 22, 23, 25, 30 ale
Legii cu privire la Procuratură).

Principiul controlului ierarhic consfinţit în alin. 3 art.2 din Legea cu privire la

Procuratură deosebeşte statutul procurorilor de cel al judecătorilor. Procurorul execută
indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior. În acest sens alin. 3 art. 51 , spre
deosebire de reglementările Codului din 1961, impune în mod obligatoriu caracterul scris
al indicaţiilor procurorului ierarhic superior.
Din conţinutul art.1 al Legii cu privire la Procuratură deducem că prin termenul
„procuror ierarhic superior” se are în vedere Procurorul General.

4. În cursul judecării cauzei, procurorul reprezintă învinuirea în numele statului.

Participarea procurorului la judecarea cauzei este obligatorie. La judecarea cauzei în
mod obligatoriu participă procurorul care a condus urmărirea penală sau personal a
efectuat-o. Judecarea cauzei în prima instanţă are loc numai în privinţa persoanelor puse
sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu.
Procurorul prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate de organul de urmărire
penală.

5. Alineatul 5 art. 51 din prezentul Cod stabileşte dreptul procurorului de a exercita

căile ordinare de atac (apelul şi recursul) împotriva hotărîrilor judecătoreşti pe care le
consideră ilegale sau neîntemeiate în ce priveşte latura penală şi latura civilă. (a se vedea
comentariul la articolelor 401, 421, 438).
6. Procurorul General poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie
orice hotărîre judecătorească revocabilă după epuizarea căilor ordinare de atac.
Accentuăm că dacă calea recursului în anulare se exercită în favoarea condamnatului
nu este necesar-obligatorie utilizarea căilor ordinare de atac.
7. Conform prevederilor art. 460 CPP procurorul de nivelul instanţei care a judecat
cauza în fond poate iniţia procedura de revizuire a procesului penal.
8. La etapa punerii în executare a hotărîrilor judecătoreşti (alin. 7 din prezentul articol)
procurorul participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată privind soluţionarea
chestiunilor privind punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti potrivit art. 471, este în
drept potrivit art. 472 să atace cu recurs încheierea instanţei şi să participe în şedinţa de
judecată privind examinarea plîngerilor împotriva actelor organului sau instituţiei care
pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare (art. 473).
Articolul 52. Atribuţiile procurorului la efectuarea urmăririi penale
1. Reglementările din art. 52 stabilesc competenţa procurorului în cadrul primei faze a
procesului penal – urmărirea penală, atribuindu-i capacitatea de a exercita personal
şi de a conduce urmărirea penală.
În contextul de activităţi înscrise în sfera competenţei procurorului acestea se
înfăţişează ca sarcină principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea învinuirii
în instanţa de judecată.
2. Exercitarea nemijlocită a urmăririi penale are loc în mod obligatoriu în cauzele
referitoare la:
a) infracţiunile săvîrşite de:
- preşedintele ţării;
- deputaţi;
- membri ai Guvernului;
- judecători;
- procurori;
- generali;
- ofiţeri de urmărire penală;
b) atentatele la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, judecătorilor sau a membrilor familiilor acestora, dacă atentatul este
determinat de activitatea acestora;
c) infracţiunile săvîrşite de Procurorul General.
3. Competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile arătate şi să exercite
conducerea cu activităţile de urmărire penală, este procurorul de la procuratura de
acelaşi nivel cu instanţa care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (mai
detaliat în acest sens comentariul la art. 270 ).
Când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, nu trebuie înţeles că urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de către
procuror, existând posibilitatea ca în asemenea cauze organele de urmărire penală să
efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în conţinutul
urmăririi se cer efectuate de către procuror (alin. 5 art. 271 ).
În cazurile ce nu suferă amînare ( a se vedea comentariul la p.6 art.6 ) este nu numai
posibilă, dar şi necesară colaborarea procurorului cu organele de urmărire penală, iar actele
întocmite de organul de urmărire necompetent fiind pe deplin valabile în cauză (art. 272 ).
4. În principal, procurorul exercită conducerea urmăririi penale în vederea
descoperirii infracţiunilor încît orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o
persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indici temeinici că a săvîrşit o faptă penală.
În scopul realizării acestei atribuţii se bucură de mai multe prerogative. Astfel, potrivit p.1
al.1 art. 52 procurorul porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea ei, fie refuză
pornirea urmăririi penale sau o încetează. Suntem în prezenţa unor noi atribuţii, întrucît
Codul din 1961 prevedea dreptul organului de urmărire penală de a porni procesul penal
ori de cîte ori constata prezenţa indicilor infracţiunii. Nu putem aprecia noile prevederi
drept limitare a independenţei procesuale a organului de urmărire penală, dimpotrivă
dispoziţia legală amplifică responsabilitatea procurorului pentru declanşarea în condiţii de
maximă legalitate a procesului penal, or aceasta ulterior va determina legalitatea aplicării
măsurilor procesuale de constrângere şi a altor limitări a drepturilor constituţionale ale
persoanei.
5. Procurorul conduce personal urmărirea penală (pct. 3), adică are discreţia de a
dispune şi de a efectua orice acţiune procesuală în condiţiile legii cu scopul de a constata
adevărul, adică a cerceta sub toate aspectele, complet şi obiectiv toate circumstanţele
cauzei.
Cele mai importante soluţii la urmărirea penală le va lua procurorul, de
exemplu,punerea sub învinuire (art. 281), scoaterea persoanei de sub urmărire penală (art.
284), încetarea urmăririi penale (art. 285), întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei în
judecată (art. 296 - 297) etc.
Verificînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de urmărire penală,
procurorul îi anulează prin ordonanţă măsurile ilegale şi dă indicaţii scrise referitor la
desfăşurarea urmăririi.
Procurorul nu dispune de atribuţii privitoare la examinarea plîngerilor declarate
împotriva actelor procedurale şi acţiunilor organului de urmărire penală.
6. Procedura de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile este
reglementată prin Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi
examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, aprobată prin Ordinul comun
nr. 124/319/46/172 – 0/101 al Procurorului General, Ministrului Afacerilor Interne,
Directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate, Directorului General al
Departamentului Vamal şi Directorului Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice
şi a Corupţiei din 26 august 2003.
Potrivit Instrucţiunii (pct. 35) conducătorii organelor de urmărire penală informează
zilnic în scris procurorul despre infracţiunile înregistrate, iar lunar, pînă la data de 3 a lunii
următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea
timpului parvenirii lor şi a termenelor de examinare stabilite.
7. Procurorul verifică legalitatea întocmirii dosarelor penale, actelor procedurale,
materialelor ş.a. în cauzele în care exercită conducerea cu urmărirea penală.
8. Prin “verificarea calităţii probelor” (pct. 6) se are în vedere analiza probelor
administrate, coroborarea lor cu alte probe, verificarea sursei din care provin, respectarea
cerinţelor de pertinenţă, concludenţă, utilitate şi veridicitate. Procurorul verifică calitatea
probelor sub toate aspectele, complet şi obiectiv.
 9. Despre termenul rezonabil (pct. 7) a se vedea comentariul la articolele 20, 259 şi
274, alin. 3.
10. Ordonanţe ilegale şi neîntemeiate sunt actele procedurale date cu încălcarea
prevederilor legii, fără argumentarea şi justificarea legală.
Potrivit pct. 8 procurorul prin ordonanţa sa poate anula ordonanţa organului de
urmărire penală, iar Procurorul General orice ordonanţă dată în cursul urmăririi penale.
11. Retragerea motivată a dosarului penal (pct. 9) presupune darea unei ordonanţe
motivate prin care se justifică necesitatea transmiterii după competenţă sau efectuării
urmăririi penale de un anumit ofiţer de urmărire penală.
Aceste măsuri sunt determinate de necesitatea asigurării efectuării urmăririi penale
obiectiv şi complet.
Procurorul poate dispune transmiterea dosarului penal de la un organ de urmărire
penală la un alt organ similar în condiţiile art. 271 alin.4.
12. Privitor la atribuţiile arătate în pct. 10 a se vedea comentariul la art. 256.
13. Reieşind din prevederile pct. 11, în cazurile arătate în art. 54 prin ordonanţă
motivată se soluţionează abţinerea, adică raportul ofiţerului de urmărire penală ori a
procurorului aflat în incompatibilitate prin care se solicită să nu participe la urmărirea
penală într-o anumită cauză de care se leagă situaţia de incompatibilitate; recuzarea, cerinţa
unei alte persoane participante la proces cu calitatea de parte privitor la înlăturarea de la
urmărirea penală a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului aflat în
incompatibilitate. (a se vedea comentariul la art. 54)
14. Prin ordonanţă motivată procurorul care conduce cu urmărirea penală (pct. 12)
poate dispune asupra aplicării modificării şi revocării unui şir de măsuri preventive:
obligării de a nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi ţara (art. 178); garanţiei
personale (art. 179); garanţiei unei organizaţii (art. 180); transmiterii sub supraveghere a
militarului (art. 183); transmiterii sub supraveghere a minorului (art. 184).
Celelalte măsuri preventive arătate în art. 175 alin. 3 se aplică de către judecătorul de
instrucţie.
15. Procurorul controlează legalitatea reţinerii persoanei (pct.13). Despre reţinerea
persoanei a se vedea comentariul la art. 167.
Procurorului I se prezintă în mod obligatoriu de către organul de urmărire penală o
comunicare în scris privitoare la reţinerea persoanei. Această măsură se îndeplineşte în
decurs de pînă la 6 ore de la întocmirea procesului-verbal de reţinere. În cazul constatării
temeiurilor arătate în art. 174 alin. 1 procurorul dispune eliberarea imediată a persoanei.
16. În scopul exercitării atribuţiilor de conducere, dirijare cu urmărirea penală,
procurorul conform pct. 14 alin. 1 art. 52 dă indicaţii. Numai indicaţia scrisă generează
efectele legale scontate.
17. Procurorul poate întocmi ordonanţe (pct. 15 alin. 1) în vederea efectuării acţiunilor
procesuale, cu excepţia celor arătate în pct. 16 alin.1. A se vedea comentariul la articolele
170, 199, 126, 154 ş.a.
18. Datorită instituirii controlului judiciar la etapa urmăririi penale acţiunile
procesuale, măsurile operative de investigaţie şi de aplicare a măsurilor procesuale de
constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei se pot
efectua numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie la demersul procurorului.
Demersurile procurorului trebuie să corespundă cerinţelor arătate în art. 304. A se
vedea comentariul la articolele 300 – 304.
19. În cauzele în care exercită conducerea urmăririi penale este în drept să efectueze
personal acţiuni procesuale ori poate să asiste la desfăşurarea lor. (pct. 17 alin. 1)
 În procesul-verbal al acţiunii procesuale se va consemna faptul participării
procurorului.
20. Potrivit prevederilor art. 109-110 poate solicita concursul judecătorului de
instrucţie la efectuarea audierii (pct. 18 alin. 1).
21. Restituie, conform pct. 19 alin. 1, dosarele penale în prezenţa temeiurilor arătate în
art. 292 în scopul completării urmăririi penale ori eliminarea încălcărilor de lege. Dosarele
penale, în acest caz, vor fi însoţite de ordonanţe cu indicaţiile scrise ale procurorului.
22. Prin ordonanţă motivată înlătură ofiţerul de urmărire penală care a admis
încălcarea dispoziţiilor legale (pct. 20). În funcţie de natura şi gradul de pericol al faptei se
pot aplica diferite măsuri de influenţă. Aceasta poate fi o sancţiune disciplinară sau
pornirea urmăririi penale pentru atragerea la răspundere penală.
23. În pct. 21 alin. 1 din prezentul articol se are în vedere sesizarea de către Procurorul
General a Consiliului Superior al Magistraturii privitor la necesitatea ridicării imunităţii în
legătură cu tragerea la răspundere penală a judecătorului, ş.a.
Privitor la categoriile de persoane care beneficiază de imunitate a se vedea
comentariul la art. 9 alin. 2.
24. Despre încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală şi clasarea
cauzei penale a se vedea comentariul la art. 284-286 (pct. 22 alin. 1).
25. Despre punerea sub învinuire şi audierea învinuitului a se vedea comentariul la art.
281-282 şi 104 (pct. 23 alin. 1).
26. La terminarea urmăririi penal potrivit art. 293 procurorul aduce la cunoştinţa
învinuitului, reprezentantului lui legal, apărătorulu, părţii vătămate, părţii civilr, părţii
civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor despre terminarea urmăririi penale şi despre
locul şi timpul cînd ei pot lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale (pct. 24 alin. 1).
27. Despre rechizitoriu a se vedea comentariul la art. 296.
Procurorul care a întocmit rechizitoriul trimite cauza în instanţa de judecată (pct. 25
alin. 1).
28. Prin alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul Cod se au în vedere: obligaţia
de a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces (art. 215); obligaţia de
a stabili cauzele şi condiţiile, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi de a sesiza
persoanele şi organele competente în scopul de a lua măsuri de înlăturare a acestor cauze şi
condiţii (art. 216-217); dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele de judecată
desfăşurate potrivit art. 305, 308 ş.a.
Articolul 53. Atribuţiile procurorului în instanţa de judecată
1. Articolul comentat reglementează statutul procurorului la judecarea cauzei.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961, prevederile procesual-
penale în vigoare pun capăt discuţiilor privitor la calitatea procurorului în
judecată atribuindu-I poziţia de parte în proces şi subiect principal al acuzării.
2. Alineatul 1 pct. 1 indică asupra funcţiei principale a procurorului în instanţa
de judecată – reprezentarea acuzării în numele statului.
3. Din punct de vedere etimologic, a acuza înseamnă a întreprinde anumite
acţiuni privind o persoană, a-I dovedi vinovăţia în încălcarea normelor de
comportament, a o demasca într-o faptă ilegală,reprobatoare. Dat fiind că în
procedura penală este vorba doar despre infracţiuni, prin acuzare se
desemnează activitatea procesuală strict reglementată de lege în scopul
demascării făptuitorului.
4. Doctrina şi jurisprudenţa include în termenul acuzare patru componente
semantice. Primul reflectă activitatea organului sau a subiectului acuzator,
care demască o anumită persoană în săvîrşirea infracţiunii; al doilea redă
 activitatea acuzatorului în calitatea sa de parte; al treilea indică obiectul
acuzării şi cel de-al patrulea sens este legat de denumirea procurorului ca parte
a acuzării în judecată.
5. Primele două sensuri se referă la exercitarea funcţiei de acuzare.
Făcînd abstracţie de unele divergenţe neprincipiale, putem afirma că acuzarea
cuprinde:
a) descrierea în actele procedurale a acţiunii (inacţiunii) ilicite, incriminate unei
persoane concrete;
b) activitatea procesuală a organelor şi a persoanelor autorizate cu acest drept în
scopul demascării vinovatului de săvîrşirea infracţiunii şi condamnarea lui.
6. Acuzarea trebuie distinsă în sens material (substanţial) şi în sens procesual.
Sensul material (substanţial) al acuzării cuprinde totalitatea faptelor social-periculoase
şi ilicite, stabilite în cauză şi incriminate potrivit legii penale, pentru care persoana este
condamnată, iar sensul procesual – activitatea legală a organelor şi persoanelor competente
în vederea demascării făptuitorului în săvîrşirea faptei incriminate şi a argumentării
răspunderii penale în scopul condamnării lui.
7. Acuzarea în sens material conţine trei elemente structurale: fabula, formularea
juridică şi încadrarea juridică.
Fabula acuzării cuprinde faptele stabilite în cauză, reprezentînd latura de fapt,
întotdeauna strict individuală şi irepetabilă.
Stabilirea faptelor ce constituie fabula acuzării, relevarea indicilor lor juridici creează
condiţiile necesare, premisele pentru următoarea parte componentă a acuzării – încadrarea
juridică. Aici se are în vedere rezultatul activităţii de acuzare, adică recunoaşterea oficială
şi fixarea corespunzătoare a concluziei că fapta incriminată cu formularea juridică
respectivă cade sub incidenţa unei anumite norme de drept penal.
8. Activitatea desfăşurată de către procuror şi statutul procesual în instanţa de judecată
sunt determinate de principiul contradictorialităţii, ceea ce înseamnă că:
- acuzatorul susţine acuzarea în instanţa de judecată, dar nu el
soluţionează cauza. Soluţionarea chestiunii despre vinovăţia
inculpatului, este prerogativa judecăţii, care acţionează în
exclusivitate ca organ al justiţiei;
- acuzatorul şi inculpatul pledează în proces în calitate de părţi, adică în
calitate de astfel de participanţi, care au un anumit interes procesual şi
cărora legea le-a oferit drepturi egale pentru dovedirea propriilor
afirmaţii şi contestării argumentelor celuilalt (ale părţii adverse);
- instanţa de judecată nu este dependentă de poziţiile părţilor, ea
analizează sub toate aspectele probele prezentate de ele, în baza cărora
pronunţă hotărîrea.
Egalitatea procurorului cu celelalte părţi poate fi apreciată în sensul că procurorul, ca
parte a acuzării, inculpatul şi apărătorul, ca parte a apărării, dispun de drepturi procesuale
egale, care le permit a-şi susţine şi a-şi argumenta declaraţiile şi afirmaţiile, a-şi dovedi
justeţea şi legalitatea revendicărilor sale. În acelaşi timp, drepturile procesuale oferă
posibilitatea de a contesta, a demonstra netemeinicia şi inconsistenţa afirmaţiilor părţii
adverse. Egalitatea drepturilor procurorului cu a celorlalte părţi poate fi interpretată şi în
sensul datoriei lui de a se supune, de rînd cu alte părţi, unui regulament de procedură unic
privitor la comportamentul părţilor şi forma activităţii lor în instanţă.
În acest scop, prezintă în şedinţa de judecată probele acumulate la urmărirea penală.
Ţinînd cont de prevederile alin. 3 art. 19 apreciem că acuzatorului de stat i se impune rol
activ în vederea cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a tuturor circumstanţelor
cauzei.
9. În condiţiile contradictorialităţii procesului judiciar penal procurorul participă la
examinarea probelor prezentate de partea apărării.
Un rol aparte în şedinţa de judecată îl are dreptul procurorului de a face demersuri şi
de a-şi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul judecăţii. Demersul se cere
motivat.
Dacă se înaintează cîteva demersuri sau un demers conţine mai multe solicitări,
motivarea trebuie adusă în raport cu fiecare. În scopul obţinerii unei concludenţe maxime,
acuzatorii trebuie să-şi expună gîndurile clar, precis, cu argumentare prin lege.
Deseori unii procurori, nedorind să-şi motiveze atitudinea faţă de cererea făcută,
propun instanţei să lase chestiunea deschisă, cu soluţionare pe parcursul cercetării
judecătoreşti. Neobiectînd împotriva faptului că la etapa pregătitoare ar putea fi înaintate
cereri, care pot fi soluţionate numai în cadrul cerecetării judecătoreşti, considerăm absolut
neîntemeiat cînd astfel de excepţii devin regulă.
În literatura juridică a fost expusă opinia că lăsarea demersului fără rezolvare
limitează drepturile participantului la proces care a înaintat-o. În asemenea situaţie el e
lipsit de posibilitatea de a folosi ceea ce cere pentru susţinerea poziţiei sale la cercetarea
judecătorească. În afară de aceasta, dacă instanţa va reveni la examinarea cererii făcute la
sfîrşitul anchetei judecătoreşti, atunci, în cazul satisfacerii ei, inevitabil e tergiversează
procesul judiciar.
Notă: În p.2 alin. 1 art. 53 CPP greşit se foloseşte termenul „dezbateri judiciare”.
Dezbaterile judiciare, potrivit art. art. 377-378 CPP, reprezintă cea de-a treia etapă a
judecăţii în prima instanţă şi constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate, etc.
10. Avînd în vedere că în cursul judecării sunt prezentate probele acumulate la
urmărirea penală, în plus putîndu-se administra şi probe noi este posibil ca să apară date
care conduc la concluzia că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată.

Prin urmare, dacă probele cercetate în şedinţa de judecată dovedesc incontestabil că

inculpatul a săvîrşit o faptă mai gravă sau a săvîrşit şi alte infracţiuni decît cea încriminată
prin rechizitoriu, procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă,
conform p.3 alin. 1 art. 53 , solicită de la instanţă cauza pentru a formula o acuzare mai
gravă.
11. În cazul, cînd probele în acuzare sunt insuficiente, procurorul în condiţiile alin. 2
art. 326 solicită instanţei amînarea examinării cauzei pe un termen de pînă la o lună, la
necesitate fiind posibilă prelungirea pînă la 2 luni în scopul administrării probelor noi
(pentru detalii a se vedea art. 326 ).
Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa de judecată a instanţei ierarhic
superioare se va proceda conform dispoziţiilor art. 44 .
12. În p.4 alin. 1 art. 53 se prevede capacitatea procurorului de a modifica încadrarea
juridică a infracţiunii săvîrşite de inculpat dacă în cursul cercetărilor judecătoreşti se va
constata faptul săvîrşirii unei infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus prin:
a. excluderea circumstanţelor agravante;
b. reîncadrarea după o nouă normă a Codului penal care prevede o pedeapsă mai
blîndă.
13. În cazul efectuării incomplete a urmăririi penale, procurorul înaintează demers
instanţei cu scopul amînării şedinţei de judecată pe o perioadă de pînă la o lună pentru a
înainta noi probe care confirmă acuzarea. Dacă prezentarea probelor noi în termenul
indicat nu s-a efectuat, instanţa va scoate soluţia în baza probelor existente.
 Prin efectuare incompletă a urmăririi penale se are în vedere încălcarea cerinţelor
cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a tuturor circumstanţelor cauzei.
14. Sub aspectul administrării probelor noi se arată (p. 6 alin. 1 art. 53) că procurorul
dă indicaţii în scris organului de urmărire penală privitor la efectuarea acţiunilor procesuale
în acest scop.
15. În dezbaterile judiciare procurorul ţine discursul în acuzare prin care face totalurile
întregii sale activităţi desfăşurate (a se vedea comentariul la art. 278).

16. Procurorul care a participat la judecarea cauzei exercită căile ordinare de atac în
condiţiile articolelor 401, 421, 438.
17. Procurorul – acuzator de stat dispune şi de alte drepturi şi obligaţii, în special cele
reglementate în articolele 320,326, 328, 333, 336 etc.
Articolul 54. Abţinerea sau recuzarea procurorului
Abţinerea şi recuzarea sunt remediile procesuale prin intermediul cărora procurorul este
înlăturat sau se abţine de la desfăşurarea procesului penal în situaţiile în care ar exista
neîncredere privitor la imparţialitatea şi obiectivitatea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu
într-o cauză penală concretă.
1. În p.1 alin. 1 art. 54 se arată că dispoziţiile art. 33 CPP se aplică procurorului
în mod corespunzător.
Prin urmare procurorul nu poate participa într-o cauză penală:
a) dacă prin infracţiune lui personal sau persoanelor indicate în p. 1 al. 2 art. 33 li s-
au cauzat daune morale, fizice sau materiale; b) dacă potrivit prevederilor Codului Civil
RM ei poartă răspundere materială pentru dauna cauzată prin infracţiune; c) dacă este
martor sau deţine alte informaţii importante pentru rezolvarea cauzei penale (de exemplu, a
participat în calitate de specialist, expert, apărător ş.a. în cauză).
3. Situaţia de incompatibilitate este prezentă independent de recunoaşterea sau nu într-
o anumită calitate procesuală în cauză (parte vătămată, parte civilă, parte civilmente
responsabilă) sau citarea ca martor.
4. S-a arătat că nu poate participa în cauză procurorul dacă urmărirea penală a fost
pornită în baza datelor căpătate în cadrul măsurilor operative de investigaţie efectuate de
persoana cu funcţii de răspundere cu care se găseşte în relaţii de rudenie.
Este situaţie de incompatibilitate şi cazul prezentării învinuirii în judecată într-o cauză
penală în care ofiţerul de urmărire penală se află în legătură de rudenie, deşi conducerea cu
urmărirea penală a fost exercitată de un alt procuror.

5. În p.2 alin. 1 se indică asupra incompatibilităţii procurorului pe motiv că nu poate

deţine această funcţie în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Prin inadmisibilitate a deţinerii funcţiei de procuror în baza legii se are în vedere lipsa
măcar uneia din condiţiile prevăzute în art. art. 19-20 din Legea cu privire la Procuratură
pentru candidaţii la funcţia de procuror.

6. Nu va putea îndeplini obligaţiile procurorului în procesul penal persoana faţă de

care în condiţiile art. 29 din Legea cu privire la Procuratură de către Procurorul General a
fost emis ordin despre suspendarea din funcţie.
Dacă în privinţa persoanei instanţa de judecată a aplicat în temeiul art. 65 Cod Penal
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii pe un termen de la 1 la 5 ani,

7. În ceea ce îl priveşte pe procuror, acesta nu poate fi incompatibil în cazul cînd a

participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat acţiuni de procedură
penală sau a reprezentat învinuirea în instanţa de judecată (alin. 2 art. 54). Dimpotrivă, se
impune necesitatea participării la judecarea cauzei anume a procurorului care a condus sau
a efectuat de sinestătător urmărirea penală. Participarea altui procuror se dispune de
procurorul ierarhic superior în caz de imposibilitate a participării acestuia.
Hotărîrea se cere motivată (art. 320 ).
8. Procurorul aflat în incompatibilitate are obligaţia să facă declaraţie de abţinere de la
participare în cauza respectivă (alin. 3 art. 54).
Deşi în lege nu se prevede în mod expres, apreciem că declaraţia de abţinere se face
de îndată ce procurorul a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Declaraţia se face în formă scrisă şi conţine expunerea succintă a motivului.
Obligaţia de abţinere are un caracter moral şi în cazul neîndeplinirii ei, procurorul
aflat în incompatibilitate poate fi sancţionat desciplinar (lit „e” art. 27 din Legea cu privire
la Procuratură).
Condiţia impusă în acest caz este că procurorul să fi ştiut că nu poate participa la
desfăşurarea procesului penal.
9. Potrivit alin. 4 din prezentul articol pentru motivele arătate în alin. 1 procurorul
poate fi recuzat de către bănuit, învinuit, inculpat, apărător, partea vătămată, partea civilă,
partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor.
10. În funcţie de faza procesului penal la care se declară abţinerea sau recuzarea,
competenţa de soluţionare, potrivit alin. 5, aparţine Procurorului General ori judecătorului
de la Curtea Supremă de Justiţie (prin ordonanţă sau încheiere motivată) la urmărirea
penală, iar în cursul judecării în prima instanţă, în apel, în recurs şi la judecarea căilor
extraordinare de atac – de către instanţa respectivă prin încheiere motivată.
11. Ordonanţa şi încheierea prin care s-a soluţionat abţinerea şi recuzarea nu este
supusă căilor de atac (alin. 6).
Articolul 55. Organul de urmărire penală şi atribuţiile lui
Noul cod de procedură penală a prevăzut un sistem unitar al organelor de urmărire
penală. În codul anterior urmărirea penală era efectuată sub forma anchetei preliminare, fie
sub forma cercetării şi corespunzător exercitate de către organele de anchetă şi de cercetare
penală.
Pentru unificarea acestor forme paralele este prevăzută o formă unică de realizare a
urmăririi penale. În scopul materializării acestei concepţii au fost reorganizate şi organele
de urmărire într-un sistem unitar.
1. Potrivit alin. 1 art. 55 urmărirea penală se efectuează de ofiţerii de urmărire
penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciului Informaţii şi Securitate al
Republicii Moldova, Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei.
2. Din punctul de vedere al organizării şi funcţionării, organele de urmărire
penală prezintă unele aspecte specifice în raport cu instanţele judecătoreşti şi Procuratura.
În cazul Procuraturii, de exemplu, există o singură subordonare a tuturor pocurorilor pe
linie ierarhică, în timp ce în cazul organelor de urmărire penală există o subordonare dublă.
Mai întîi, organele de urmărire penală sunt subordonate pe linie administrativă organelor
ierarhic superioare din cadrul instituţiilor în care sunt organizate şi, în al doilea rînd, sub
aspectul efectuării urmăririi penale aceste organe se subordonează procurorului.
În cadrul subordonării administrative organele de urmărire penală sunt obligate să se
conformeze cel mai frecvent în ceea ce priveşte organizarea activităţii de urmărire penală şi
a unor aspecte tehnico-tactice în acest sens.
4. Subordonarea organelor de urmărire penală faţă de procuror este considerată ca
fiind funcţională (profesională) şi implică obligaţia executării indicaţiilor procurorului care
conduce urmărirea penală. Din această perspectivă organul ierarhic superior din cadrul
instituţiilor enumerate în alin. 1 art. 56 nu are posibilitatea legală de a anula indicaţiile
procurorului.
6. În atribuţiile organelor de urmărire penală legiuitorul a prevăzut efectuarea tuturor
actelor procesuale, inclusiv măsuri operative de investigaţie, cu excepţia celor date
prin lege (art. 52 ) în competenţa exclusivă a procurorului.
7. Din prevederile art. 55 CPP deducem atribuţiile:
a) în vederea efectuării măsurilor operative de investigaţie (alin. 2);
b) în scopul prevenirii şi curmării infracţiunilor (alin. 3);
c) în vederea pornirii şi efectuării urmăririi penale (potrivit art. 274, 279) (alin. 4);
d) în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a bunurilor
dobîndite ilicit, potrivit art. 202 (alin. 4).

8. Întreaga activitate a organelor de urmărire penală se exercită sub controlul

procurorului căruia legiuitorul i-a acordat prerogativa ultimului cuvînt în privinţa
măsurilor de care depinde desfăşurarea urmăririi penale (bunăoară: punerea sub
învinuire şi ascultarea învinuitului, adresarea demersurilor în cazurile prevăzute de
lege în instanţa de judecată pentru a obţine autorizarea de efectuare a acţiunilor
procesuale, încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub urmărire panală,
ş.a.).
9. Prin “anunţarea imediată a procurorului” (alin. 5) se are în vedere respectarea
dispoziţiilor art. 274 alin. 3 prin care organul de urmărire penală, în termen de cel
mult 24 ore de la data începerii urmăririi penale este obligat să-I prezinte rezoluţia
sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale pentru confirmare şi fixarea
termenului rezonabil al urmăririi penale.

Articolul 56. Conducătorul organului de urmărire penală şi atribuţiile lui

Potrivit Instrucţiei privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a
sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, pct. 31, conducătorul organului de
urmărire penală efectuează zilnic în subdiviziunile subordonate controlul respectării
procedurii de primire, înregistrare şi evidenţă a sesizărilor, iar în cazurile necesare aplică
măsuri de influenţă asupra subalternilor care au admis abateri de la prevederile
Instrucţiunii.
De asemenea, conducătorul organului de urmărire penală organizează verificarea
plenitudinii evidenţei sesizărilor înregistrate în Registrele nr. 1 şi nr. 2 cu datele altor surse
de informaţie, inclusiv şi a certificatelor utilizate. Asupra rezultatelor verificării,
trimestrial, în 3 exemplare se întocmeşte actul de verificare a stării disciplinei de
înregistrare şi evidenţă care urmează a fi prezentat procurorului respectiv şi organului
ierarhic superior pînă la data de 10 a lunii următoare, după expirarea perioadei de raport.
Al treilea exemplar se anexează la dosarul de nomenclator respectiv.
1. Conducătorul organului de urmărire penală este persoana cu funcţie de răspundere care
exercită conducerea subdiviziunii respective din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul de
Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova, Departamentul Vamal, Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei.
2. Conducătorul organului de urmărire penală în calitatea sa de participant din partea
acuzării, în limitele competenţelor legale, exercită sub aspect procesual controlul asupra
activităţii ofiţerilor de urmărire penală din subordine.
 3. În scopul asigurării unui regim optimal de funcţionare a organului de urmărire
penală conducătorul are competenţa de a desemna ofiţerul de urmărire penală sau mai
mulţi ofiţeri de urmărire penală pentru exercitarea urmăririi penale într-o cauză concretă.
4. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală se dispune
prin ordonanţă în cauze complicate sau de mari proporţii numai cu încuviinţarea
procurorului (alin.1 art. 256 CPP).
5. Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la
timp a acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor. În acest sens, sistematic cere
ofiţerilor de urmărire penală pentru examinare materialele cauzelor penale cu scopul de a
verifica: respectarea termenilor rezonabili de urmărire penală fixate de către
procuror,asigurarea drepturilor şi libertăţilor părţilor şi a altor persoane participante la
procesul penal, corespunderea statutului procesual al participantului la proces
împrejurărilor de fapt ale cauzei, efectuarea acţiunilor de urmărire penală în strictă
conformitate cu prevederile legii procesual-penale.
6. În alin. 2 art. 56 CPP se indică asupra atribuţiilor conducătorului organului de
urmărire penală în vederea asigurării efectuării sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a
urmăririi penale (a se vedea comentariul la art. 19 alin. 3).
7. În sfera competenţelor conducătorului organului de urmărire penală se include şi
controlul asupra respectării procedurii de înregistrare a sesizărilor despre săvîrşirea
infracţiunilor.
Articolul 57. Ofiţerul de urmărire penală şi atribuţiile lui
1. Ofiţerul de urmărire penală este persoană cu funcţie de răspundere din Ministerul
Afacerilor Interne, Serviciul Informatii Securitate, Departamentul Vamal, Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice si Coruptiei, împuternicită în numele statului să
efectueze urmărirea penală în cauze penale.
Competenţa ofiţerului de urmărire penală este reglementată prin prevederile art. 266-
269.
2. În calitatea sa de subiect al procesului penal ofiţerul de urmărire penală este unul
dintre participanţii părţii acuzării. Cu toate acestea în mod întemeiat se poate afirma că în
arealul competenţelor legale se cuprinde obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege
pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a tuturor circumstanţelor care
dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cît şi cele care îl dezvinovăţesc, atât
circumstanţele care îi atenuează, cît şi cele care îi agravează răspunderea (alin. 3 art. 19,
alin. 1 art. 96).
3. Prin prevederile Codului de procedură penală în vigoare a fost limitată
considerabil independenţa procesuală a ofiţerului de urmărire penală în raport cu statutul
procesual al anchetatorului penal (Codul Penal din 1961).
4. Alineatul 2 din prezentul articol reglementează atribuţiile ofiţerului de urmărire
penală în vederea desfăşurării urmăririi penale şi administrării probelor necesare rezolvării
tuturor aspectelor cauzei.
Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire nu este în drept:
a) să aplice măsuri preventive;
b) să se adreseze în instanţa de judecată cu demers în condiţiile art. 300-303;
c) să emită ordonanţă de punere sub învinuire şi să audieze învinuitul ş.a.
5. Modul de înregistrare a infracţiunilor (alin. 2 pct.1) se prevede în Instrucţiunea cu
privire la modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi a altor
informaţii despre infracţiuni aprobată prin Ordinul nr. 124 / 319/ 41/ 172 – 0/101 la 26
august 2003.
 6. Odată cu înregistrarea sesizării despre infracţiune prin rezoluţie sau process-
verbal se dispune începerea urmăririi penale. Rezoluţia sau, după caz, procesul verbal de
începere a urmăririi penale de rind cu alte materiale acumulate neîntîrziat (în termen de 24
ore) se transmit procurorului. Procurorul care efectuează conducerea cu urmărirea penală
confirmă pornirea urmăririi penale, iar în prezenţa condiţiilor legale (art. 275) confirmă
prin rezoluţie motivată propunerea de a nu porni urmărirea penală.
Actul procedural generează efectele juridice scontate din momentul confirmării de
către procuror.
7. Propunerea de transmitere a cauzei după competenţă (alin. 2 pct. 2) se face
procurorului care exercită conducerea cu urmărirea penală în condiţiile art. 271 alin. 1,2,
dar nu înainte de a efectua acţiunile procesuale ce nu suferă amînare conform art. 272.
Cu această ocazie ofiţerul de urmărire penală va depune procurorului un demrs
motivat.
8. Alineatul 2 pct. 3 îi impune responsabilitatea pentru respectarea dispoziţiilor
prezentului Cod la efectuarea urmăririi penale, inclusiv şi respectarea termenului rezonabil
arătat în art. 259.
9. Conform pct. 4 ofiţerul de urmărire penală, dacă consideră necesară efectuarea
acţiunilor prevăzute de art. 301, prin demers motivat, propune procurorului care exercită
conducerea cu urmărirea penală înaintarea în instanţa de judecată a demersurilor în vederea
obţinerii autorizaţiilor corespunzătoare.
10. În modul prevăzut de art. 236 poate cita bănuitul, partea vătămată, martorul
pentru a-i audia conform prevederilor art. 104 – 109, 111 (alin. 2 pct. 5).
11. Despre cercetarea locului infracţiunii a se vedea comentariul la art. 118.
Privitor la percheziţii în cazul infracţiunilor flagrante şi alte măsuri arătate în pct.6 a
se vedea comentariul la art. 125 alin. 4 şi art. 301 alin. 2.
12. Prin ordonanţă ofiţerul de urmărire penală poate dispune măsurile arătate în pct. 7
– 8 alin. 2. Acestea au valoare obligatorie pentru toţi subiecţii de drept şi urmează a fi
executate întocmai în termenele solicitate.
13. Ofiţerul de urmărire penală conduce măsurile opartive de investigaţie (pct. 9 alin.
2).
Art. 12 lit. B din Lege obligă organele care exercită activitatea operativă de
investigaţie să îndeplinească însărcinările în scris ale ofiţerului de urmărire penală
referitoare la măsurile operative de investigaţii pentru cauzele penale primite de ei în
procedură.
13. Comisia rogatorie prevăzută în alin. 2 pct. 10 reprezintă instituţia folosită de
ofiţerul de urmărire penală pentru realizarea unei acţiuni procesuale de către un alt organ
de urmărire penală, de acelaşi grad, din altă localitate, atunci cînd nu are posibilitatea de a
efectua nemijlocit acţiunea.
Comisia rogatorie se dispune prin rezoluţie care trebuie să cuprindă lămuririle
necesare penatru ca organul căreia i se adrsează să cunoască exact conţinutul solicitării.
Despre comisia rogatorie în străinătate a se vedea comentariul la art. 536-537.
14. Potrivit alin. 2 pct. 11 în vederea asigurării în bune condiţii a efectuării urmăririi
penale organul de poliţie execută dispoziţiile ofiţerului de urmărire penală.
Potrivit art. 12 pct. 7 din Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII
din 18.12.1990 (Veştile nr. 12/312, 1990), organele de poliţie sunt obligate să
îndeplinească însărcinările date de ofiţerul de urmărire penală privind înfăptuirea acţiunilor
procesuale.
 15. În modul prevăzut de art. 59 alin. 2 ofiţerul de urmărire penală recunoaşte partea
vătămată, conform art. 61 alin. 2 – partea civilă şi potrivit art. 73 alin. 2 – partea civilmente
responsabilă.
Cu această ocazie se întocmesc ordonanţe.
16. În scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune (alin. 2 pct. 13)
dispune măsurile prevăzute în art. 202.
17. Despre numirea din oficiu a apărătorului a se vedea comentariul la art. 70 (alin. 2
pct. 14).
18. Ofiţerul de urmărire penală prin ordonanţă motivată soluţionează recuzările
interpretului, traducătorului în circumstanţele arătate în art. 86, a specialistului conform
prevederilor art. 87 alin. 9 şi a expertului pentru motivele arătate în art. 89.
Ordonanţa prin care s-a soluţionat recuzarea nu este susceptibilă de a fi atacată.
19. Alineatul 2 pct. 16 impune o obligaţie detailizată prin art. 278.
Despre cererile persoanelor participante la procesul penal a se vedea comentariul la
art. 244-247.
20. Atribuţiile arătate în alin. 2 pct. 17 se referă la propunerile de eliberare a
bănuitului reţinut pînă la autorizarea arestării de către instanţă şi de alegere, prelungire,
modificare, revocare a măsurilor preventive adresate procurorului care exercită conducerea
cu urmărirea penală.
21. Indicaţiile scrise ale procurorului (alin. 2 pct. 18) au caracter obligatoriu pentru
ofiţerul de urmărire penală, urmează a fi executate întocmai şi la termenul cerut.
22. Deşi alin. 2 pct. 19 prevede dreptul ofiţerului de urmărire penală de a contesta
indicaţiile procurorului, această prerogativă nu poate fi realizată pe motivul că Codul nu
reglementează modul în care s-ar putea ataca şi organul împuternicit să soluţioneze. Prin
urmare lipseşte mecanismul legal de realizare.
23. Privitor la efectuarea urmăririi penale şi respectarea cerinţelor legale, ofiţerul de
urmărire penală ori de cîte ori va fi necesar va prezenta, la cererea procurorului, explicaţii
în scris (alin. 2 pct. 20).
24. Ofiţerul de urmărire penală prezintă în condiţiile art. 280 şi 289 probele acumulate
în vederea punerii sub învinuire a făptuitorului (alin. 2 pct. 21).
25.Normele procesuale prevăd posibilitatea ofiţerului de urmărire penală să
administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale, să citeze şi
să audieze personae în calitate de bănuit, parte vătămată, martori.
26. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire este limitat:
a) în luarea măsurilor preventive: arestarea preventivă, arestarea la domiciliu,
eliberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi liberarea provizoriu sub control judiciar s.a.
Articolul 58. Victima
Pentru prima dată prin normele procesual-penale se instituie statutul persoanei fizice,
juridice, căreia i s-au adus daune prin infracţiune pînă la recunoaşterea printr-o hotărîre
(ordonanţă sau încheiere) calitatea de parte vătămată sau parte civilă.
Alineatul 1 al articolului comentat atribuie calitatea de victimă “persoanei fizice” şi
“persoanei juridice”.
Calitatea de victimă apare din raportul de drept penal substanţial.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii (art. 17 Cod
Civil).
Persoana juridică este organizaţia care are un patromoniu distinct şi răspunde pentru
obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu
drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant
şi pîrît în instanţa de judecată (art. 55 Cod Civil).
 3. Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca urmare a
săvîrşirii unei infracţiuni.
Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse
drepturilor sale personale nepatrimoniale (exemplu: reputaţie, onoare etc.) sau ca urmare a
provocării unei suferinţe morale (exemplu: moartea unei persoane apropiate).
Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii
aduse vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (exemplu: răpirea de viaţă, cauzarea de
leziuni corporale etc.).
Dauna materială este paguba adusă unui drept patrimonial (exemplu: de
proprietate).
4. Alineatul 2 din prezentul articol înscrie unul din drepturile centrale ale statutului
victimei – ca cererea să fie înregistrată şi soluţionată în modul prevăzut de art. 263,
265.
Despre rezultatele soluţionării, victima va fi informată, în mod special despre
neînceperea urmăririi penale (art. 274 alin. 5).
5. Persoanei fizice sau juridice victimă a infracţiunii îi sunt garantate drepturile
arătate în alin. 3.
6. Potrivit pct. 1 şi 8 alin. 3, organul de urmărire penală care a primit sesizarea,
inclusiv şi cea declarată oral, eliberează imediat victimei un certificat, în care,
potrivit anexei 3 la Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi
examinare a sesizărilor şi a altor informaţii despre infracţiuni, se vor conţine date
privitor la numărul de înregistrare, numele, prenumele petiţionarului (denumirea
persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a primit sesizarea, denumirea şi
adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi timpul cînd acestea au
fost înregistrate.
Certificatul include două părţi dintre care, una se eliberează victimei, alta obligatoriu
rămîne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a recepţionat sesizarea.
Certificatul nu se eliberează în cazul parvenirii sesizării prin oficiul poştal.
Refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea poate fi atacat la
judecătorul de instrucţie în termen de 5 zile (art. 265 alin. 2).
Pentru detalii în acest sens a se vedea comentariul la art. 263, 265.
7. Victima este în drept să prezinte documente şi obiecte prin conţinutul şi
proprietăţile cărora mărturisesc sau adeveresc despre săvîrşirea faptei penale (pct.
2).
8. În conţinutul său, pct. 3 indică asupra dreptului de a adresa cerere suplimentară
!!!!!
9. Alineatul 3 pct. 4 vine să dezvolte şi să completeze prevederile din alin. 2 privitor
la dreptul victimei de a fi informată despre soluţionarea cererii sale.
Garanţiile legale în acest sens sunt înscrise în art. 274 alin. 5 şi art. 313.
10.Victima persoană fizică care a suportat daune morale, fizice ori materiale de pe
urma infracţiunii, este în drept să ceară recunoaşterea calităţii ei de parte vătămată
potrivit art. 59.
Victima persoană fizică sau juridică care a suportat prin infracţiune daune morale şi
materiale, potrivit art. 61 poate cere recunoaşterea calităţii procesuale de parte civilă
(alin. 3 pct. 5) – 6)).
11.Victima infracţiunilor arătate în art. 276 asupra cărora urmărirea penală se porneşte
în baza plîngerii prealabile se poate împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul (alin.
3 pct. 7).
 12.Despre dreptul de a ataca ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale (alin. 3 pct. 9)
a se vedea comentariul la art. 274 alin. 6 şi art. 313.
13.Victima este în drept să solicite şi să beneficieze în modul stabilit de art. 215 de
măsuri pentru asigurarea securităţii personale, a membrilor familiei ori a rudelor
apropiate, în cazul cînd pot fi sau sunt ameninţate cu moartea, cu aplicarea
violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor, ori cu alte acte ilegale (alin. 3
pct. 10).
14.La acţiunile procesuale la care participă, victima este în drept să primească
asistenţa juridică calificată de la un avocat ales.
Notă: În alin. 3 pct. 11 greşit se utilizează termenul de apărător, s-a avut în vedere
avocatul – reprezentant al victimei.
Aceeaşi eroare întîlnim şi în alin. 4 pct. 1 din prezentul articol.
Apărătorul participă în procesul penal în condiţiile art. 67 pentru reprezentarea
intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului.
15.Alineatul 4 art. 58 amplifică drepturile victimei care a suferit de pe urma
infracţiunilor deosebit de grave (fapte săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală
prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 15 ani) sau
excepţional de grave (fapte săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede
detenţiune pe viaţă) contra persoanei.
Pentru exercitarea drepturilor arătate în alin. 4 pct. 1) – 4) nu are nici o valoare
juridică faptul i-a fost sau nu recunoscută victimei-persoană fizică calitatea de parte
vătămată şi/sau parte civilă.
Astfel, se prevede dreptul de a fi consultat, adică a primi explicaţii, sfaturi, sugestii, a i
se întocmi cereri etc.; de a beneficia în modul stabilit de art. 70 de asistenţa juridică a
avocatului din oficiu, cu condiţia că victima nu dispune de mijloace băneşti pentru a
plăti avocatul ales; de a fi însoţită de o persoană de încredere la toate acţiunile
procesuale, inclusiv şi la şedinţele închise petrecute conform art. 18 alin. 2 (persoana
de încredere poate fi soţul/soţia, o rudă apropiată, prieten sau orice altă persoană la
alegerea victimei).
16.Alineatul 5 din prezentul articol limitează drepturile victimei-persoană juridică cu
patrimoniu de stat, lipsind-o de posibilitatea retragerii cererii referitoare la
infracţiunea săvîrşită, pregătită sau în curs de pregătire.
17.În cazul denunţării calomnioase, victima poate fi atrasă la răspundere conform art.
311 Cod Penal. Despre aceasta va fi prevenită în modul prevăzut de art. 263 alin. 7.
18.Alineatul 7 conţine obligaţiile victimei (a se vedea comentariul la art. 60 alin. 2).
19.Victima în procesul penal are şi alte obligaţii.
20.Victima acţionează în procesul penal nemijlocit sau prin reprezentanţi (a se vedea
comentariul la art. 77 - 80).
21.Despre audierea victimei a se vedea comentariul la art. 105-110.
Articolul 59. Partea vătămată
1. Persoana fizică căreia prin infracţiune i s-a cauzat un prejudiciu moral, fizic sau
material poate avea calitatea de parte vătămată.
2. Condiţia cerută de alineatul 1 al prezentului articol este acordul victimei prin care
trebuie avută în vedere exprimarea voinţei sau îndeplinirea unor acte specifice susţinerii
laturii penale.
3. Recunoaşterea părţii vătămate are loc la cererea victimei sau din oficiu.
Inculpatul nu poate cere ca partea vătămată să intervină în proces.
 3. Organul de urmărire penală (după caz procurorul) are obligaţia să cheme victima
si să-i explice dreptul de a se constitui în calitate de parte vătămată. Neîndeplinirea acestei
îndatoriri se apreciază ca încălcare a dreptului la apărare şi a accesului liber la justiţie.
4. Despre recunoaşterea în calitate de parte vătămată ofiţerul de urmărire penală
(procurorul) emite o ordonanţă care cuprinde în partea introductivă: locul şi timpul
întocmirii, de către cine (funcţia, gradul, numele de familie şi prenumele subiectului) şi în
care cauză a fost dată. În cazul în care recunoaşterea părţii vătămate are loc pînă la punerea
sub învinuire se va indica în partea descriptivă despre pornirea urmăririi penale după
semnele infracţiunii prevăzute în articolul concret din Partea Specială a Codului penal; în
partea descriptivă se cuprinde descriera succintă a fondului cauzei, prin ce anume se
exprimă încălcarea drepturilor persoanei, ce a servit temei pentru recunoaşterea părţii
vătămate;
partea rezolutivă conţine hotărîrea ofiţerului de urmărire penală privitor la
recunoaşterea persoanei fizice (nume de familie, prenume, nume după tată) în calitate de
parte vătămată şi comunicarea despre aceasta.
5. Aliniatul 2 impune necesitatea recunoaşterii părţii vătămate “imediat”, adică, de
îndată ce s-a constatat faptul cauzării daunei morale, fizice sau materiale.
6. Prin “temeiuri de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale” trebuie avute în
vedere constatarea cauzării unuia din modalităţile prejudiciului printr-o acţiune (inacţiune)
penală.
7. În faza judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută. Partea vătămată poate fi
recunoscută numai după începerea urmăririi penale.

Despre recunoaşterea în calitatate de parte vătămată trebuie neintirziat înştiinţată

persoana, explicate drepturile şi obligaţiile prevăzute în art. 60, fapt care se cere menţionat
în ordonanţă.
8. Dacă în cursul urmăririi penale se constată lipsa cauzării prejudiciului părţii
vătămate, printr-o ordonanţă motivată organul de urmărire penală încetează participarea ei
în cauza respectivă.
9. Ordonanţa poate fi atacată la judecătorul de instrucţie în condiţiile art. 313.
Articolul 60. Drepturile şi obligaţiile părţii vătămate
În calitatea sa de parte a acuzării, partea vătămată deţine anumite drepturi şi obligaţii pe
care le realizează în exclusivitate sub aspectul laturii penale, nevalorificînd pretenţii
materiale. Din conţinutul reglementărilor actuale rezultă dreptul persoanei fizice,
vătămate prin infracţiune de a participa ca parte în orice proces penal fără nici o limitare.
1. Alineatul 1 din art.60 conţine drepturile părţii vămate. Apreciate în raport cu
sistemul drepturilor prevăzute de vechiul cod, se observă o lărgire esenţială şi o
detalizare a statului procesual al părţii vătămate prin care sunt create garanţii
efective pentru asigurarea accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare a
intereselor prejudiciate prin infracţiune.
2. Punctul 1 alineatul 1 din articolul comentat înscrie dreptul de a cunoaşte esenţa
învinuirii. Prin urmare, ordonanţa de recunoaştere în caliate de parte vătămată,
trebuie să conţină informaţia privitor la data, locul, mijloacele şi modul de săvîrşire
a infracţiunii şi consecinţele ei cu arătarea încadrării juridice conform articolului,
alineatului şi punctului articolului din Codul penal care prevăd răspunderea pentru
infracţiunea comisă.
3. Unul din mijloacele cele mai efective de realizare a drepturilor constă în
posibilitatea de a face declaraţii, adică a furniza informaţii privitor la fapta penală
şi circumstanţele care au importanţă pentru cauză/despre aceasta în detaliu a se
 vedea comentariul la art.111/ . Partea vătămată poate da explicaţii. Observăm o
dublă funcţionalitate a declaraţiilor şi explicaţiilor – ca mijloc de probă şi
posibilitate de apărare a drepturilor şi intereselor prejudiciate prin infracţiune.
4. Partea vătămată este în drept, potrivit punctului 3 alineatul 1, să prezinte
documente/în acest sens art.157/, prin sintagma alte mijloace de probă se are în
vedere de exemplu dreptul de a propune martori, a prezenta corpuri delicte ş.a.
5. Punctul 4 al alineatului 1 stabileşte dreptul părţii vătămate de a declara recuz
ofiţerului de urmărire penală şi procurorului în condiţiile temeiurilor prevăzute în
art. 54, judecătorului, după caz judecătorului de instrucţie, în prezenţa
circumstanşelor din art.33, expertului în cazurile stabilite în art.89, interpretului şi
traducătorului pentru motivele din art.86 şi grefierului în condiţiile art.84.
6. Parte vătămată poate formula obiecţii /p.5 alin 1/, adică poate invoca argumente,
face observaţii prin care să-şi manifeste dezacordul faţă de acţiunile organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată. La cererea ei obiecţiile în mod
obligatoriu se introduc în procesul-verbal al acţiunii procesuale.
7. Este instituit dreptul de a lua cunoştinţă, după încheierea acţiunii procesuale la
care a participat, de procesul-verbal, fapt atestat prin semnătura părţii vătămate. La
încheierea urmăririi penale, în ordinea procedurii prevăzute de art. 293, procurorul
este obligat să-i explice dreptul de a lua cunoştinţă de materialele urmăririi penale
şi să i le prezinte integral. Despre prezentarea materialelor de urmărire penală
conform prevederilor art. 294 se întocmeşte proces-verbal.
8. În punctele 8-9 se conţin drepturile pe care partea vătămată le realizează în şedinţa
de judecată. Astfel, ea poate participa la şedinţă situîndu-se pe poziţia acuzării,
alături de procuror. Judecarea cauzei în instanţa de fond şi în instanţa de apel se
desfăşoară cu participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei. Se admite
posibilitatea judecării în absenţa ei, cu condiţia că nu i se vor leza astfel drepturile
şi interesele. Rămîne însă certă obligaţia de a se prezenta pentru depunerea
declaraţiilor. Pentru neprezentare nemotivată alin.5 art.323 admite posibilitatea
aducerii silite şi dreptul instanţei de a aplica amenda judiciară.
Sintagma să pledeze în dezbaterile judiciare privitor la prejudiciul cauzat
presupune dreptul de a susţine învinuirea adusă inculpatului în cauzarea daunelor
morale, fizice sau materiale prin argumentarea cu probele cercetate în şedinţa de
judecată.
10.Prin dreptul de a fi informată despre toate hotărîrile care se referă la statutul său se
are în vedere obligaţia organului de urmărire penală de a pune la curent partea
vătămată cu ordonanţele de încetare a participării sale în această calitate
procesuală, de examinare a cererilor formulate personal sau prin reprezentantul
său,ş,a.
11. Orice acţiune sau act ilegal al organului de urmărire penală, organului care
exercită activitatea operativă de investigaţie, procurorului prin care au fost
încălcate drepturile şi interesele legitime ale părţii vătămate /art.313/, prin
plîngere, pot fi atacate judecătorului de instrucţie în raza competenţei căruia îşi
desfăşoară activitatea organele enunţate.
Cît priveşte dreptul de a ataca hotărîrea instanţei, poate fi valorificat sub aspectul
laturii penale, numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art.276 privitor la care
se stabileşte pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei /aşa numitele
cauze de acuzare privată/. În jurisprudenţa CEDO (cazul REPIREZ versus
FRANŢA din 12.02.2004) s-a arătat că victima nu are dreptul de a obţine
condamnarea, motiv pentru care nu I se garantează dreptul de a ataca latura
 penală a sentinţei. Obţinerea condamnării ţine de prerogativa exclusivă a
procurorului. S-ar putea admite solicitarea de către partea vătămată a unei
încadrări juridice mai grave doar cu condiţia că acuzarea formulată poate aduce
prejudicii intereselor civile. CEDO a stabilit că statul este obligat să prevadă
doar posibilitatea de a solicita repararea tuturor prejudiciilor, inclusiv şi celor
morale.În cazul cînd se dă o sentinţă de achitare /p.1 alin.2 art 387/ prin care
instanţa respinge acţiunea civilă pe motiv că nu s-a stabilit făptuitorul se admite
posibilitatea obligării statului de a suporta repararea daunelor cu condiţia că
victima va dovedi cauzarea prejudiciului şi că neidentificarea făptuitorului
rezultă dintr-o eroare gravă a organului de urmărire penală şi a procurorului.

Prin urmare, partea vătămată recunoscută şi parte civilă poate exercita căile de atac
doar privitor la latura civilă a sentinţei.
12. Prin punctul 12 alineatul 1 se stabileşte dreptul discreţionar al părţii vătămate de
a renunţa la plîngerile depuse personal sau prin reprezentant privitor la actele şi
acţiunile prin care i s-au îngrădit dreptuile şi interesele legitime.
13. Un alt drept, prevăzut în p.13 din alineatul comentat, stabileşte posibilitatea de a
se împăca cu bănuitul, învinuitul şi inculpatul. Prin împăcare, art.109 Cod
penal, are în vedere actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă. Împăcarea este posibilă în tot cursul procesului
penal, din momentul începerii urmăririi penale şi pînă la rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti. Se face personal sau prin reprezentantul legal, în cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu a drepturilor. Cei cu capacitatea
restrînsă a drepturilor se pot împăca cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
14. Dreptul de a face obiecţii asupra plîngerilor altor participanţi la proces se poate
realiza în două situaţii – atunci cînd plîngerea i-a fost adusă la cunoştinţă de
către organul de urmărire penală şi în cazul în care a aflat în alte împrejurări, de
exemplu, cînd a luat cunoştinţă de materialele cauzei penale la încheierea
urmăririi penale sau în cursul judecării etc.
15. Partea vătămată, potrivit p.15 este în drept să participe la judecarea apelului şi a
recursului.
16. Pentru prima oară este înscris dreptul celui vătămat prin infracţiune să solicite
repararea din contul statului a prejudiciului cauzat în urma faptei penale.
17. Prin cheltueli suportate în cauza penală se au în vedere cheltuelile făcute în
legătură cu: prezentarea la citarea organului de urmărire penală şi judecată,
cazarea, menţinerea salariului mediu pentru toată perioada de participarte la
proces,de reparare şi restabilire a obiectelor deteriorate drept urmare a utilizării
lor la acţiunile procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei. Cu scopul de a căpăta compensarea cheltuelilor partea vătămată va
depune o cerere organului de urmărire penală sau instanţei de judecată /în
detaliu a se vedea comentariul la art.art.227-229/.
18. Prin prejudiciu cauzat în urma acţiunilor nelegitime ale organului de urmărire
penală se are în vedere paguba materială sau morală care îi acordă dreptul la
despăgubiri conform art. 524 – 525.
19. Punctul 18 alineatul 1 prevede posibilitatea de a-i fi restituite bunurile şi
documentele în original în condiţiile art.art. 157 ,161-162.
20. Partea vătămată poate fi asistată de un avocat ales sau desemnat din oficiu.
Avocatul este admis în cauză din momentul începerii urmăririi penale şi la orice etapă
ulterioară a procesului penal. Temeiul juridic este mandatul de asistenţă juridică
 sau hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei despre desemnarea
avocatului din oficiu. Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt determinate de
statutul părţii reprezentate.

În alineatul 2 articolul 60 sunt prevăzute obligaţiile părţii vătămate.

21. Printre cele înscrise se prevede necesitatea de a se prezenta la citarea organului
de urmărire penală şi a instanţei. Despre procedura citării a se vedea
comentariile la articolele 235-242.
22. O obligaţie esenţială ţine de darea declaraţiilor privitor la fapta penală şi alte
circumstanţe importante pentru cauză. Neexecutarea ei implică multiple
consecinţe juridice,în special: supunerea aducerii silite (art.199),aplicarea
amenzii judiciare (art.201) şi atragerea la răspundere penală (art.313 Cod
penal).
23. La cererea organului de urmărire penală partea vătămată are obligaţia să prezinte
obiectele şi documentele pe care le deţine ca fiind relevante pentru stabilirea
adevărului în cauză. Printr-o ordonanţă motivată, dată potrivit alin.5 art.154,
organul de urmărire penală poate colecta de la părtea vătămată mostre pentru
cercetare comparativă.
24. În cazul cînd partea vătămată a pătimit în urma unei infracţiuni grave, deosebit
de grave sau excepţional de grave, cu consimţămîntul ei, poate fi supusă
examinării corporale. Dacă partea vătămată nu doreşte,potrivit art.119 actul
poate fi efectuat numai cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
25. Obligaţia înscrisă în punctul 5 alin. 2 se referă la unul din cazurile cînd expertiza
este obligatorie. Prin temeiuri verosimile se au în vedere împrejurări plauzibile,
reale, care au aparenţă de adevăr şi atestă îndoieli privitor la capacitatea de a
înţelege just circumstanţele importante pentru cauză şi abilitatea de a face
declaraţii juste în privinţa lor.
26. Prin obligaţia de a se supune dispoziţiilor legitime ale organului de urmărire
penală şi ale preşedintelui şedinţei de judecată înţelegem respectarea cerinţelor
acestora date în conformitate cu legea.
27. Despre ordinea stabilită în şedinţa de judecată a se vedea comentariul la art.333.
Prin alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul Cod se au în vedere:

Articolul 61. Partea civilă

Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate deţine persoana fizică sau persoana
juridică care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvîrşirii infracţiunii.
1. Pentru existenţa acestei calităţi procesuale se cer a fi îndeplinite
cumulativ o serie de condiţii care rezultă din alin. 1 art. 61 şi anume:
1) existenţa temeiurilor suficiente de a considera că în urma infracţiunii a fost
cauzat prejudiciu moral sau material;
2) manifestarea de voinţă a persoanei prejudiciate prin depunerea unei cererri,
denumite acţiune civilă în scopul revendicării prejudiciului de la bănuit,
învinuit, inculpat sau de la persoanele care poartă răspundere patrimonială
(civilă) pentru faptele acestuia (privitor la persoanele care poartă
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de către făptuitor a se vedea art. 73).
Constituirea de parte civilă în procesul penal este posibilă în ordinea prevăzută
de art. 221, prin cerere scrisă în mod personal sau prin reprezentanţi;
Acţiunea civilă poate fi înaintată de către:
- proprietarul bunului;
 - persoana care, potrivit legii, administrează bunul;
- cărăuşul bunurilor care în timpul transportării au fost sustrase, distruse ori degradate;
- persoanele care în urma infracţiunii şi-au pierdut capacitatea de muncă şi au suportat
cheltuieli de tratament, protezare etc.
- persoanele care au suportat cheltuieli cu îngrijirea victimei ori cu înmormîntarea ei;
ş.a.
- procurorul în cazurile arătate în art. 51 CPP (a se vedea comentariul la art. 219).
3) momentul constituirii de parte civilă este precis delimitat de art. 219 alin. 5
putîndu-se face în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecăţii pînă la
terminarea cercetării judecătoreşti.

2. Despre judecarea acţiunii civile şi soluţiile adoptate a se vedea

comentariul la art. 225, 387.
3. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au obligaţia de a
explica persoanei fizice sau juridice, căreia prin infracţiune i-a fost
cauzat prejudiciu moral sau material dreptul de a înainta acţiune civilă în
procesul penal şi de a se constitui parte civilă (art. 277, 317).
4. Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este
recunoscută parte civilă în procesul penal prin ordonanţa ofiţerului de
urmărire penală, după caz a procurorului sau prin încheierea instanţei de
judecată.
În momentul aducerii la cunoştinţă faptul recunoaşterii în calitate de parte civilă
persoanei i se va înmîna în scris lista drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art.
62.
6. Alineatul 5 din prezentul articol reglementează temeiurile şi ordinea
procesuală prin care încetează participarea persoanei necorespunzătoare
recunoscută parte civilă (a se vedea comentariul la art. 222).
Articolul 62. Drepturile şi obligaţiile părţii civile
Prezentul articol reglementează statutul procesual al părţii civile în procesul penal.
Partea civilă intră în posesia drepturilor şi obligaţiilor arătate în art. 62 din momentul
întocmirii hotărîrii despre recunoaşterea în această calitate.
Alineatul 1 din prezentul articol reglementează drepturile părţii civile, privitor la care de la
bun început se face precizarea valorificării lor „în scopul susţinerii cererii sale”, adică a
acţiunii civile. Prin urmare, implicarea în procesul penal a părţii civile (reprezentantului ei)
este limitată la latura civilă a cauzei penale.
În pct. 1 alin. 1 se prevede dreptul de a face explicaţii potrivit procedurii stabilite în art.
112. Legiuitorul reglementează obiectul declaraţiilor, stabilind că cele din urmă se pot
referi la acţiunea civilă înaintată.
Prin prezentarea de materiale în susţinerea cererii sale (pct. 2 alin. 1) se au în vedere
documente şi alte mijloace de probă arătate în art. 93.
Cererea de recuzare (pct. 3 alin. 1) trebuie motivată şi întemeiată măcar pe unul din
cazurile de incompatibilitate arătate în art. 33, 53, 84, 86, 89.
Despre cereri a se vedea comentariul la art. 244-245. pentru asigurarea acţiunii civile
pornite (pct. 4 alin. 1) partea civilă poate solicita punerea sub sechestru a bunurilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii civilmente responsabile în suma valorii
probabile a pagubei (art. 203, 205).
Partea civilă potrivit pct. 5) – 6), participînd la acţiuni procesuale este în drept să facă
cunoştinţă cu procesele-verbale respective, să formuleze obiecţii, să ceară includerea lor în
procesele-verbale etc.
La terminarea urmăririi penale va proceda (pct. 7 alin. 1) potrivit art. 293-295.
Notăm faptul că părţii civile i se vor prezenta doar materialele referitoare la acţiunea civilă
la care este parte.
În legătură cu aceasta partea civilă poate ridica copii, nota date din materialele cauzei,
poate cere prezentarea corpurilor delicte, reproducerea înregistrărilor audio, video, cu
excepţia cazurilor arătate în art. 110; poate formula cereri.
În judecată se bucură de drepturile prevăzute în pct. 8) –9), -14) alin. 1 art. 62 dezvoltate
prin dispoziţiile art. 315, 319, 324, 327, 336, 369, 377-379, 412, 413 ş.a.
La categoria „hotărîri adoptate care se referă la drepturile şi interesele părţii civile” (pct. 10
alin. 1) se atribuie: ordonanţa (încheierea) de recunoaştere în calitate de parte civilă, de
încetare a calităţii de parte civilă (art. 61 alin. 2, 3; art. 222 alin. 1); ordonanţa (încheierea)
privind refuzul de a recunoaşte persoana parte civilă (art. 222 alin. 2); hotărîrile privind
punerea sau scoaterea bunurilor de sub sechestru aplicate la cererea părţii civile (art. 202,
205, 210) ş.a.; sentinţa, decizia în partea ce se referă la acţiunea civilă.
Poate exercita căile de atac (pct. 11 alin. 1) împotriva acţiunilor şi hotărîrilor date în cursul
procesului penal în ceea ce priveşte drepturile şi interesele sale (art. 313, 401, 421, 438,
452, 460).
Să retragă cererea (pct. 12 alin. 1) depusă personal sau de reprezentantul său în temeiul art.
407, 423, 439.
Dreptul de a face obiecţii şi de a-şi expune părerea referitor la cererile înaintate de alţi
participanţi, consfinţit în pct. 13 din prezentul articol, este asigurat prin art. 293, 295, 315,
346, 364.
Participînd la acţiunile procesuale la urmărirea penală şi în judecată poate reacţiona la
acţiunile nelegitime ale părţii civilmente responsabile sau bănuitului, învinuitului,
inculpatului prin obiecţii.
Este în drept să ceară includerea lor în procesul-verbal.
Despre reprezentantul părţii civile (pct. 16 alin. 1) a se vedea comentariul la art. 79.
Făcînd obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată va cere consemnarea
lor în procesul-verbal.Despre renunţarea la acţiunea civilă (pct. 18 alin. 1) a se vedea
comentariul la art. 224.
Compensarea cheltuielilor suportate în cauză se va face conform art. 228, iar prejudiciile
cauzate prin acţiunile ilicite ale organului oficial, conform art. 524-525 (pct. 19 alin. 1).
Potrivit art. 385, 162 la adoptarea sentinţei, instanţa va soluţiona chestiunea privitoare la
corpurile delicte.
Pînă la soluţionarea cauzei penale partea civilă în cazurile arătate în art. 161 alin. 1 poate
solicita procurorului sau instanţei de judecată restituirea corpurilor delicte.
Despre obligaţiile părţii civile a se vedea comentariul la art. 60 alin. 2 şi art. 74 alin. 3 care
se aplică în mod corespunzător.
Despre alte drepturi şi obligaţii (alin. 3) a se vedea comentariul la art. 74 alin. 5, care se
aplică în mod corespunzător.
Chemarea şi audierea părţii civile în calitate de martor (alin. 4) se va face conform art. 236
şi 105-110.
Dispoziţia alin. 5 din prezentul articol indică asupra posibilităţii exercitării drepturilor şi
obligaţiilor personal sau prin reprezentant conform art. 79-80.
Minorul – parte civilă incapabil sau cu capacitate de exerciţiu limitată va avea reprezentant
legal conform art. 77-78.

Articolul 63. Bănuitul

Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale.
 1. Alineatul 1, art. 63 din prezentul cod prevede expres că bănuit poate fi doar
persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune.
Prin sintagma „anumite probe” se vor avea în vedere elemente de fapt dobîndite pe
cale procesuală care confirmă existenţa infracţiunii şi servesc la identificarea
făptuitorului.
Legiuitorul a prevăzut exhaustiv actele procedurale prin care persoana capătă calitatea
procesuală de bănuit şi anume:
1) proces-verbal de reţinere (a se vedea comentariul la art. 165 CPP);
2) ordonanţă sau încheiere de aplicare a unei măsuri preventive (a se vedea
comentariul la art. 177 CPP).
Notă: În art. 63 alin. 1, p.2, se conţine o eroare, greşit fiind prevăzută posibilitatea aplicării
faţă de bănuit doar a măsurilor preventive neprivative de libertate. Din reglementările art.
175 – 177, 185 ş.a. rezultă că arestarea preventivă şi măsurile alternative arestării pot fi
luate şi faţă de persoana bănuită în săvîrşirea infracţiunii.
3) ordonanţă de recunoaştere în calitate de bănuit.
În cazurile în care a fost pornită urmărirea penală împotriva persoanei concrete, din
acest moment se va considera că aceasta deţine calitatea de bănuit, indiferent de faptul
a fost sau nu dată ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit.
Pentru a deţine calitatea procesuală de bănuit este suficientă emiterea unuia din actele
procedurale arătate mai sus.
3. În spiritul legii procesual-penale nu constituie bănuit persoana, faţă de care există
declaraţii că ar fi săvîrşit infracţiune sau persoana care nu doreşte să facă declaraţii
împotriva sa.
4. Alineatul 2 art. 63 reglementează termenul înăuntrul căruia persoana poate deţine
calitatea de bănuit. Astfel,
1) persoana reţinută – nu mai mult de 72 ore. La calcularea termenului procedural
se porneşte de la ora privării efective de libertate. Ora de la care începe şi la care
se sfîrşeşte termenul intră în durata de 72 ore.
Despre cazul reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de până la 3 ore de la
momentul privării ei de libertate, un proces verbal de reţinere. (Despre conţinutul lui a se
vedea art. 167 şi comentariul la acesta).
2) persoana faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă (a se vedea categoriile
măsurilor preventive în alin. 3 art. 175 CPP) – nu mai mult de 10 zile. Termenul
procedural va curge din momentul aducerii la cunoştinţă a hotărîrii (încheierea
instanţei de judecată sau ordonanţa procurorului) despre aplicarea măsurii
preventive.
Dacă persoana anterior a fost reţinută, termenul de 72 ore se include în termenul
de 10 zile.
3) persoana faţă de care s-a dat o ordonanţă de recunoaştere în această calitate –
nu mai mult de 3 luni. În acest caz termenul procedural se va calcula de la ziua
indicată în actul care a provocat curgerea termenului şi expiră la sfîrşitul zilei
respective a ultimei luni. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi
corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acestei luni.

5. În alin. 3 art.63 legiuitorul obligă organul de urmărire penală să elibereze

necondiţionat la expirarea termenului de 72 ore persoana reţinută. În cazul aplicării
unei măsuri preventive faţă de bănuit, la expirarea termenului de 10 zile, aceasta va fi
revocată de organul care a dispus-o. În cazul revocării arestării preventive judecătorul
 de instrucţie trimite, în aceeaşi zi, administraţiei locului de detenţie copia de pe
hotărîre, care este obligată să elibereze imediat persoana arestată.
6. La momentul expirării unui termen arătat, în dependenţă de probele administrate în
cauză şi circumstanţele stabilite, procurorul dispune una din următoarele soluţii:
a) scoaterea bănuitului de sub urmărire penală (pentru detalii a se vedea comentariul la
art. 284 CPP);
b) punerea sub învinuire (a se vedea comentariul la art. 281 CPP).
7. Dacă înăuntrul termenului de reţinere sau aplicare a măsurii preventive se va
constata: inexistenţa infracţiunii; fapta de săvîrşirea căreia este bănuită persoana nu
este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte elementele
infracţiunii sau cel puţin una din cauzele prevăzute în art. 35 Cod penal procurorul sau
instanţa de judecată au obligaţia să elibereze persoana reţinută sau să-i revoce măsura
preventivă până la expirarea termenelor de 72 ore sau, după caz, 10 zile.
Procurorul va dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
8. Legiuitorul a prevăzut exhaustiv modalităţile prin care persoana pierde calitatea de
bănuit, şi anume:
1) eliberarea bănuitului reţinut;
2) revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit;
3) anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi
scoaterea lui de sub urmărire penală;
4) emiterii de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire.
Încetarea calităţii de bănuit nu exclude posibilitatea citării şi audierii persoanei în calitate
de martor în condiţiile art. 105-110 CPP.
Articolul 64.
1. Alineatul 1 art. 64 prezentul Cod consfinţeşte unul din drepturile fundamentale ale
omului – dreptul la apărare.
Dreptul la apărare privit ca o cerinţă şi garanţie, chemate să asigure echilibrul între
interesele persoanei şi ale societăţii izvorăşte din prevederile Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului (art. ), Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.
4, pct. 3, lit.d); CEDO (art. 6), Constituţia Republicii Moldova (art. 26); Codul de
procedură penală (art. 17).
Fără a intra în detalii (pentru amănunte a se vedea comentariul la art. 17) apreciem
că dreptul la apărare include trei aspecte de bază:
1) posibilitatea bănuitului de a se apăra singur;
2) obligaţia organului de urmărire penală, procurorului şi a instanţei de judecată
de a avea în vedere din oficiu şi aspectele favorabile bănuitului;
3) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice de către un
apărător.

2. Dreptul la apărare este garantat prin obligaţia organului de urmărire penală de a-i
asigura bănuitului posibilitatea să-şi exercite apărarea prin toate metodele şi
mijloacele care nu sunt interzise de lege.
3. Posibilitatea bănuitului de a se apăra este marcată prin prezenţa în alin. 2 art. 64
unor largi drepturi procesuale. Astfel, potrivit pct.1, redactat în strictă
concordanţă cu art. 6 paragraful 3, lit.a din CEDO, bănuitul fiind informat
imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea despre
aplicarea măsurii preventive sau recunoaştere în calitate de bănuit în prezenţa
apărătorului ales sau numit din oficiu, în limba lui maternă, sau într-o altă limbă
 pe care o înţelege, asupra naturii şi cauzei bănuielii, îşi poate organiza apărarea în
perfectă cunoştinţă de cauză. Aceste măsuri se consemnează în procesul-verbal.
4. În pct. 2 alin. 2 se înscrie dreptul de a primi îndată după reţinere sau după
recunoaşterea în calitate de bănuit informaţie în scris despre drepturile sale.
Persoana care l-a reţinut sau l-a recunoscut în calitate de bănuit (ofiţerul de
urmărire penală sau procurorul) are obligaţia de a-i explica toate drepturile în
termeni pe înţelesul persoanei bănuite, în special dreptul de a nu mărturisi
împotriva sa.
Despre aceasta în mod obligatoriu se va consemna în procesul-verbal de reţinere sau
ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit.
5. O altă garanţie de asigurare a apărării bănuitului este dreptul de a primi fără
întîrziere de la organul de urmărire penală copia de pe hotărîrea de aplicare a măsurii
preventive, recunoaştere în calitate de bănuit sau procesul-verbal de reţinere.

6. În vederea exercitării în bune condiţii a dreptului la apărare în legislaţia procesual-

penală a Republicii Moldova pentru prima dată se înscrie că persoana reţinută are
dreptul (pct. 4, alin.2) să primească consultaţie juridică în condiţii confidenţiale
pînă la începutul primei audieri. Prin consultaţie juridică confidenţială se are în
vedere explicarea sensului legii de către apărător, în mod secret, fără prezenţa
unor terţe persoane.

7. Bănuitul are dreptul să fie asistat de un apărător (a se vedea comentariul la art. 67,
69 - 71).
Fără limită de număr şi durată în pct. 6, alin.2 se înscrie dreptul la întrevederi cu
apărătorul în condiţii confidenţiale.
Nu constituie încălcarea confidenţialităţii situaţia în care bănuitul reţinut sau arestat
preventiv şi apărătorul lui sunt urmăriţi cu condiţia că este exclusă categoric posibilitatea
de a-i auzi.

8. Bănuitul este în drept să recunoască fapta, prin încheierea acordului de

recunoaştere a vinovăţiei şi să accepte procedura stabilită în cadrul Părţii
Speciale, titlul III, capitolul III şi IV (a se vedea comentariul la art. 504 – 505,
510-511).

9. Un alt drept al bănuitului prevăzut în pct. 10, alin. 2 se referă la capacitatea de a

face declaraţii sau a refuza de a le face.
Se cere amintită în acest context prezumţia de nevinovăţie potrivit căreia persoana
bănuită este prezumată nevinovată. Sarcina probaţiunii se pune pe seama organului de
urmărire penală şi procuror. Prin urmare, bănuitul nu poate fi silit să facă declaraţii, nu
poate fi tras la răspundere penală pentru refuzul sau eschivarea de la darea declaraţiilor şi
pentru declaraţii mincinoase.
Inevitabil se pune întrebarea: poate bănuitul depune declaraţii false, folosind aceasta
drept metodă de apărare? Dispoziţiile art. 64 nu împiedică şi aplicarea unei asemenea
metode.
Este, însă, posibil ca bănuitul să poarte răspundere în temeiul art. 311 Cod penal
„Denunţare calomnioasă pentru afirmarea cu bună ştiinţă a săvîrşirii infracţiunii de către o
persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei”.
 10. Bănuitul are discreţea de a participa la acţiunile procesuale, cu excepţia celor
prevăzute de alin. 4, art. 64. La cerere, acţiunea procesuală se va efectua şi cu
participarea apărătorului lui. Dacă bănuitului i se îngrădeşte dreptul la apărare
prin limitarea accesului apărătorului la efectuarea acţiunii procesuale, datele care
au fost obţinute nu pot fi admise ca probe (în acest sens a se vedea comentariul la
art. 94 CPP). Acţiunile organului de urmărire penală sau procurorului pot fi
contestate potrivit art. 313 CPP.

11. În cazul reţinerii bănuitului, organul de urmărire penală are obligaţia de a înştiinţa
prin telefon, telefonogramă sau telegramă o rudă sau o altă persoană la
propunerea sa despre locul unde este reţinut. Măsura se impune de unde de
urgenţă, dar nu mai tîrziu de 6 ore din momentul privării de libertate. Despre
reţinerea unui minor în mod obligatoriu se va comunica părinţilor lui sau
persoanelor care-i înlocuiesc (în acest sens a se vedea pentru detalii comentariul
la art. 173).
Bănuitul reţinut beneficiază de altfel şi de drepturile prevăzute în Legea cu privire la
arestarea preventivă (Nr. 1226-XIII din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.69-
70/579 din 23.10.1997), şi anume:
A.să primească informaţii privind drepturile şi obligaţiile lor, regimul de
deţinere sub arest, cerinţele disciplinare;
B. să se adreseze cu rugămintea de a fi primiţi în audienţă de către şeful locului
de arest preventiv şi de către persoanele care exercită controlul asupra activităţii locului
de arest preventiv, în timpul aflării acestora pe teritoriu;
a) la securitate personală;
b) la întrevederi cu apărătorul, precum şi cu rudele şi alte persoane;
c) să ţină asupra lor documente şi note referitoare la cauza penală, precum şi
la exercitarea altor drepturi şi interese legitime, cu excepţia acelor
documente şi note care pot fi utilizate în scopuri ilegale;
d) să poarte corespondenţă cu rudele şi cu alte persoane, să expedieze
plîngeri, cereri şi scrisori autorităţilor publice şi persoanelor cu funcţii
de răspundere, în modul prevăzut la art.18;
e) să participe la alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii
Moldova, la alegerea Parlamentului;
f) la alimentaţie gratuită, la asigurarea materială şi a condiţiilor de trai, precum
şi la asistenţă medico-sanitară;
g) la o plimbare zilnică cu durata de o oră;
h) să poarte îmbrăcămintea şi încălţămintea proprie de sezon, să folosească
aşternutul, precum şi alte lucruri şi obiecte de uz personal, lista şi numărul
cărora sînt stabilite de Regulamentul de ordine interioară, iar în lipsa
îmbrăcămintei şi încălţămintei proprii de sezon, permise spre a fi purtate în
locurile de arest preventiv, să le primească de la administraţie;
i) să folosească jocurile de masă, literatura, precum şi presa periodică, luată
din biblioteca locului de arest preventiv sau procurată prin intermediul
administraţiei din reţeaua comercială;
 j) să îndeplinească, în mod individual, rituri religioase, să folosească
literatură religioasă şi obiecte de cult religios specifice credinţei lor, dacă,
în legătură cu aceasta, nu se încalcă ordinea stabilită în locurile de arest
preventiv şi nu sînt lezate drepturile altor persoane;
k) la autoinstruire;
l) să primească colete şi pachete cu provizii;
m) să participe la tranzacţii de drept civil cu autorizaţia persoanei sau a
organului în a cărui procedură se află cauza.
12. Bănuitul poate administra probe (pct. 13, alin. 2) prin prezentarea înscrisurilor
şi a probelor materiale.
Aceste măsuri le poate efectua personal sau prin intermediul apărătorului lui.

13. Potrivit pct. 14, alin. 2, bănuitul poate cere recuzarea persoanei ce efectuează
urmărirea penală (a se vedea comentariul la art. 54), judecătorului de instrucţie
( a se vedea comentariul la art. 33), interpretului şi traducătorului (a se vedea
comentariul la art. 86).

14. Bănuitul poate înainta cereri în formă scrisă sau orală organului de urmărire
penală sau judecătorului de instrucţie cu scopul de a-i fi asigurate drepturile şi
interesele legitime sau pentru a fi constatate circumstanţele ce au importanţă
pentru cauză (pct. 15, alin. 2).

15. În pct. 16, alin. 2 din prezentul articol este legiferată posibilitatea bănuitului de a
lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu
participarea sa (de exemplu, audierea, confruntarea, prezentarea spre
recunoaştere, ş.a.) şi de a face obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale.
Dacă bănuitul nu posedă limba de procedură sau o posedă în măsură insuficientă, îşi
va valorifica acest drept cu participarea obligatorie a apărătorului (ales sau numit din
oficiu) şi a interpretului, traducătorului (art. 69, 85 CPP).
Bănuitul poate cere completarea procesului-verbal. După aducerea la cunoştinţă a
procesului-verbal el personal (apărătorul) sau persoana ce efectuează urmărirea penală la
cererea lui, va completa cu circumstanţe care, în opinia sa, se cer menţionate (de exemplu,
aplicarea unor metode ilegale, adăugiri sau omisiuni în cele scrise, etc.).
Prin semnătura sa bănuitul certifică corectitudinea celor înscrise. Bănuitul nu este
obligat să semneze procesul – verbal.

16. Organul de urmărire penală potrivit pct. 17, alin. 2 are obligaţia să-l informeze pe
bănuit despre toate hotărîrile adoptate care se referă la drepturile şi interesele
sale, la dorinţă să primească cu titlu gratuit copiile lor. Este vorba despre
procesul-verbal de reţinere (art. 167), actul prin care se aplică măsura preventivă
(art. 177), actele prin care se dispune efectuarea acţiunilor procesuale (art. 301),
ordonanţa de scoatere de sub urmărirea penală (art. 284 ), de încetare a urmăririi
penale (art. 285), ş.a.

17.Bănuitul este în drept să formuleze, scris sau oral, obiecţii împotriva acţiunilor
organului de urmărire penală şi să ceară consemnarea lor în procesul-verbal al
acţiunii respective.
 18. Acţiunile organului de urmărire penală sau organului care exercită activitatea
operativă de investigaţie în condiţiile art. 300 şi 313 CPP pot fi atacate de către
bănuit.
În acelaşi context putem menţiona posibilitatea de a ataca şi acţiunile procurorului şi
ale judecătorului de instrucţie potrivit art. 300 şi 312 CPP.
19. Plîngerea poate fi depusă personal sau prin apărător. Bănuitul poate retrage
plîngerea, chiar şi în cazul cînd a fost depusă de către apărător, conform pct. 20
alin. 2 din prezentul articol.
20. Împăcarea (pct. 21 alin. 2) cu partea vătămată reprezintă actul, care potrivit art.
109 alin. 1 Cod Penal, înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă (infracţiuni uşoare conform art. 16 alin. 2 sunt faptele pentru care
se prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 2 ani
inclusiv, iar cele mai puţin grave – de pînă la 5 ani inclusiv).
21. Repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin acţiuni ilicite ale organului
de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este solicitată conform
dispoziţiilor art. 524-525.
22.Reabilitatea presupune repunerea în drepturile personale pierdute ca urmare a
bănuielii din partea organului de urmărire penală.
Bănuitul capătă dreptul de a fi reabilitate în cazul scoaterii de sub urmărire penală (art.
284), încetării urmăririi penale (art. 285) în cazul în care lipseşte plîngerea victimei şi
procesul penal începe conform art. 276 ori în privinţa bănuitului există o hotărîre
definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri.
23.Exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 2 şi a altor drepturi reglementate
de Codul de procedură penală ori nedorinţa din diferite motive de a le valorifica nu
generează nici o consecinţă pentru bănuit, nu poate fi interpretată drept
circumstanţă agravantă ori împrejurare prin care se dovedeşte vinovăţia.
Din conţinutul art. 64 alin. 3 deducem posibilitatea atragerii bănuitului la răspundere
penală doar pentru fapta interzisă de art. 311 Cod Penal.
24.În alin. 4 din prezentul articol sunt prevăzute obligaţiile bănuitului.
Bănuitul citat în modul stabilit de art. 236 este obligat să se prezinte conform citaţiei,
iar în caz de imposibilitate de a se prezenta este obligat să informeze organul
respectiv, anunţînd motivul imposibilităţii de a se prezenta.
Consecinţele nerespectării sunt arătate în art. 235 alin. 3. De altfel, organul de
urmărire penală poate ridica problema aplicării măsurii preventive sau înlocuirii
măsurii preventive aplicate în condiţiile art. 176 şi art. 195 alin. 1.
25.Despre examinarea corporală şi percheziţia corporală a se vedea comentariul la
art.119 şi art. 130.
26.Despre acţiunile impuse cu titlu de obligaţii în pct. 3 alin. 4 a se vedea comentariul
la art. 154-156.
27.Bănuitul poate fi impus expertizei judiciare în ordinea prevăzută de art. 142-144.
Dacă pentru efectuarea expertizei medico-legale sau psihiatrice apare necesitatea unei
supravegheri îndelungate, bănuitul conform art. 152 poate fi internat într-o instituţie
medicală.
28.Prin alte drepturi şi obligaţii (alin. 5) se vor avea în vedere:
- respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane (art. 10);
- dreptul de a utiliza limba maternă în procesul penal (art. 16);
- libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 21);
 - dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie (art. 215) ş.a.
29. În numele şi în interesul bănuitului minor în procesul penal intervine
reprezentantul legal înzestrat cu drepturile arătate în art. 78.
Articolul 65.
1. Calitatea procesuală de învinuit apare numai după pornirea urmăririi penale.
2. Învinuit poate fi numai o persoană fizică. Momentul în care persoana fizică capătă
calitatea de învinuit este ales de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de
urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de
vinovăţie administrate în cauză. Actul procesual prin care se conferă calitatea de învinuit
este ordonanţa de punere sub învinuire (în acest sens a se vedea comentariul la art. 281
CPP). De altfel, nu are nici o valoare juridică faptul are cunoştinţă sau nu învinuitul despre
acuzarea înaintată, el devenind învinuit din momentul semnării de către procuror a
ordonanţei de punere sub învinuire. Cît priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de
către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanţei
de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost
adus în mod silit (alin. 1 art. 282 CPP).

3. Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată se numeşte inculpat.

Trimiterea în judecată (art. 297) a cauzei se efectuează de către procurorul care a
întocmit rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinuitului şi apărătorului
lui materialele de urmărire penală (art. 293) şi de a soluţiona cererile în legătură
cu terminarea urmăririi penale ( art. 295).

4. Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă, adică împotriva căreia nu

mai există nici o cale ordinară de atac (apel sau recurs) (despre rămînerea
definitivă a hotărîrilor instanţei de judecată a se vedea comentariul la art. 466
CPP) se numeşte:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
Sentinţa reprezintă hotărîrea instanţei de judecată prin care se hotărăşte asupra
învinuirii înaintate inculpatului.
Sentinţa de condamnare (art. 389 CPP) se adoptă numai în condiţia în care în urma
cercetării judecătoreşti vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost confirmată
prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de judecată.
Sentinţa poate fi de condamnare pentru unele infracţiuni şi de achitare pentru altele.

Sentinţa integral de condamnare se adoptă în cazul în care fapta (faptele) imputată

inculpatului prin rechizitoriu a fost pe deplin dovedită.
2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Sentinţa de achitare duce la reabilitarea deplină a inculpatului.

5. Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. 4 art. 65, din momentul
dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală ( a se
vedea comentariul la art. 285, 286 CPP).
Articolul 66. Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului
1. Învinuitul şi inculpatul ca părţi în proces au anumite drepturi şi obligaţii.
2. Între drepturile învinuitului, inculpatului se înscrie, potrivit alin. 1 art. 66 dreptul la
apărare (în acest sens a se vedea comentariul la art. 17, 64 CPP).
 2. În alin. 2 pct.1 este garantat dreptul de a şti pentru ce faptă este învinuit.
Procurorul este obligat în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanţei de
punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a
fost adus în mod silit, să-i aducă la cunoştinţă învinuirea şi să-i explice conţinutul
ei.
Acest drept rezultă în mod expres din conţinutul art. 6, paragraful 3 CEDO lit. a, unde se
prevede: „Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt,
într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa;”
3. Despre drepturile prevăzute în alin. 2 pct. 2) – 16), 18) – 21), 26) –34) a se vedea
comentariul la art. 64 care se aplică în mod corespunzător.
4. Dreptul consfinţit în pct. 17 din prezentul alineat rezultă din art. 6, paragraful 3
CEDO, lit. d, care prevede dreptul, în special a acuzatului de a cere ascultarea
martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
În cazul BÖNISCH contra Austriei CEDO a constatat încălcarea principiului
egalităţii armelor care cere un echilibru între audierea martorilor acuzării şi cea a
persoanelor audiate la cererea apărării. CEDO a făcut constatări similare în cauzele
UNTER PER TINGER contra Austriei şi DELTA contra Franţei.
5. Despre drepturile învinuitului la încheierea urmăririi penale a se vedea art. 293-
295.
6. Judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel are loc cu participarea
inculpatului, excepţie făcînd cazurile prevăzute în art. 321 alin. 2.
În lipsa inculpatului cauza va fi judecată cu participarea obligatory a apărătorului, iar
în cazul inculpaţilor minori sau iresponsabili şi cu participarea reprezentantului
legal.
7. Inculpatul (pct. 24 alin. 2) rosteşte pledoarie în dezbaterile judiciare în cazurile
cînd apărătorul nu participă în cauză sau dacă va cere instanţei acordarea
cuvîntului în cazul cînd apărătorul participă în process (a se vedea comentariul la
art. 377-378).
8. După terminarea dezbaterilor, inculpatului i se acordă ultimul cuvînt care se cere
exercitat personal, şi nu prin apărător (a se vedea comentariul la art. 380).
9. Potrivit alin. 3, învinuitul, inculpatul au dreptul la reabilitare în cazurile arătate în
art. 284, încetarea urmăririi penale pe motive de reabilitare (a se vedea art. 285 şi
la darea unei sentinţe de achitare conform art. 390).
10.Pentru declaraţii false sub jurămînt (alin. 4) învinuitul, inculpatul
11.Privitor la obligaţiile învinuitului, inculpatului (alin. 5 pct. 1) – 5)) a se vedea
comentariul la art. 64 alin. 4 care pot fi aplicate corespunzător.
12.Obligaţia prevăzută în alin. 5 pct. 6 implică respectarea dispoziţiilor art. 333. În
caz de încălcare a ordinii şedinţei de judecată poate fi supus măsurilor de
influenţă arătate în art. 334.
13.Drepturile învinuitului şi inculpatului minor se exercită conform art. 77-78 de
către reprezentantul legal.
 Articolul 67. Apărătorul
1. În alin. 1 art. 67 se conţine definiţia legală a apărătorului în procesul penal.
Prin „asistenţă juridică” se are în vedere sprijinul pe care apărătorul îl dă bănuitului,
învinuitului, inculpatului în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile
lui ca specialist în domeniul dreptului.
2. Asistenţa juridică în sensul alin. 1 art. 67 poate fi acordată numai de către
persoanele enumerate în alin. 2 al aceluiaşi articol.
3. Alin. 2 art. 67 reglementează cercul de persoane care poate avea calitatea
procesuală de apărător.
4. În pct. 1 alin. 2 se indică asupra avocatului. Potrivit art. 8 alin.1 al Legii Republicii
Moldova cu privire la avocatură nr. 1260 – XV din 19.07.2002, M.O. al republicii
Moldova nr. 126-127/1001 din 12.09.2002, avocatul este persoana care a obţinut licenţă
conform legii ( Despre licenţierea profesiei de avocat a se vedea capitolul III al Legii RM
cu privire la avocatură) şi dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la
dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi
reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Profesia de avocat se exercită în cadrul biroului individual de avocaţi sau a biroului
asociat de avocaţi.
Pentru ca o persoană să dobîndească calitatea de avocat, se cer îndeplinite,
cumulativ, următoarele condiţii: să fie cetăţean al Republicii Moldova; să aibă capacitate
de exerciţiu a drepturilor; să fie licenţiată în drept; să se bucure de o reputaţie ireproşabilă;
să efectueze stagiul profesional şi să susţină examenul de calificare (alin. 2 art. 8 din Legea
cu privire la avocatură).

5. În pct. 2 alin. 2 în calitate de apărători în procese penale sunt admise şi alte

persoane abilitate prin lege cu atribuţii de apărător.
6. Potrivit dispoziţiilor alin. 2 pct. 3 avocaţii din străinătate pot participa în calitate
de apărători în cazul în care sunt asistaţi de un avocat din Republica Moldova.
Prin sintagma „asistat de un avocat din Republica Moldova” se are în vedere
participarea în cauză alături de avocatul din străinătate, a unui avocat din Republica
Moldova.

7. Alin. 3 din articolul comentat stabileşte momentul în care avocatul sau o altă
persoană indicată în alin. 2 art. 67 capătă calitatea de apărător. În funcţie de modul în care
apărătorul este admis, legiuitorul a prevăzut: pentru apărătorul ales – momentul în care
acesta şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului (prin încheierea
contractului de asistenţă juridică); pentru avocaţii desemnaţi din oficiu – din momentul
numirii din oficiu printr-o ordonanţă sau încheierea de către organul de urmărire penală,
procuror ori instanţa de judecată, fie la solicitarea organelor arătate desemnate de către
şeful biroului de avocaţi (pentru detalii despre admiterea şi numirea din oficiu a
apărătorului a se vedea comentariul la art. 70 CPP).
8. Apărătorul este obligat să înştiinţeze organul oficial despre asumarea
angajamentului de a apăra, comunicîndu-i datele sale (nume de familie, prenume, număr de
telefon, biroul la care activează).
9. Din momentul acordării asistenţei juridice bănuitului sau învinuitului la reţinere
ori arestare persoanele prevăzute în alin. 2 din prezentul articol se consideră apărătorul lor.
Participarea de mai departe în cauză depinde de voinţa bănuitului, învinuitului şi poate
avea loc pînă la terminarea procesului penal (alin. 4 art. 67 CPP).
 Dacă bănuitul sau învinuitul obiectează ori în cauză se include un alt apărător
activitatea avocatului iniţial încetează.
10. În alin. 5 din prezentul articol se conţin cazurile speciale de incompatibilitate.
Astfel, apărătorul nu este în drept să-şi asume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi
numit în această calitate de organul care desfăşoară procesul penal dacă:
1) nu întruneşte condiţiile indicate în alin. 2 art. 67;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de art. 8 alin. 3 din Legea
Republicii Moldova cu privire la avocatură; activitatea de avocat a fost
suspendată (art. 12 din Legea RM cu privire la avocatură) sau exercitarea
profesiei de avocat a fost încetată la cerere ori prin retragerea licenţei (art. 13 din
Legea RM cu privire la avocatură), nu poate fi apărător conform sentinţei
judecătoreşti prin care s-a dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de
avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (art. 65 Cod
penal).
3) pct.3 alin. 5 interzice dreptul de a asista sau reprezenta părţi cu interese contrare
în aceeaşi cauză sau în cauze conexe, precum şi a pleda împotriva părţii pe care a
consultat-o anterior în legătură cu circumstanţele cauzei concrete.
4) pct. 4 alin. nu permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă dînsul se
află în relaţii de rudenie (art. 134 Cod penal), adică este părinte, copil, înfietor,
înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în relaţii de subordonare cu persoana
ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără;
5) este incompatibil de a desfăşura activitatea de apărare într-o cauză concretă
apărătorul care anterior a participat în calitate de judecător (a exercitat controlul
judecătoresc în cursul urmăririi penale, a judecat cauza în primă instanţă, pe cale
ordinară sau extraordinară de atac), procuror ( a exercitat urmărirea penală şi a
reprezentat învinuirea în instanţă), persoană care a efectuat urmărirea penală,
expert, specialist, interpret, traducător. De asemenea, este incompatibil apărătorul
care a fost ascultat anterior în calitate de martor în aceeaşi cauză. Calităţile de
martor şi de apărător sunt incompatibile. Calitatea de martor are întîietate faţă de
acea de apărător.

11. Alin. 6 art. 67 stabileşte exhaustiv condiţiile în care încetează participarea

apărătorului în cauză, şi anume:
1) justiţiabilul a renunţat, a reziliat contractul sau a suspendat împuternicirile
(pentru detalii a se vedea comentariul la art. 71);
2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în această cauză. Se are în
vedere cazul cînd au expirat condiţiile contractului de asistenţă juridică. De
exemplu, avocatul a fost angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa
urmăririi penale, lucru reflectat în mandat. Odată cu transmiterea cauzei în
judecată se consideră expirate şi împuternicirile apărătorului. Pentru
activitatea de mai departe se cere prezentat un nou mandat.
3) prin „înlăturare de la participare” se are în vedere emiterea unei ordonanţe
motivate de către organul de urmărire penală şi procuror, ori încheierea
motivată a instanţei de judecată în cazul constatării măcar a uneia din
circumstanţele care exclud participarea apărătorului în cauză (alin. 4 art. 67).
Aceeaşi măsură se poate dispune la cererea apărătorului.
Articolul 68. Drepturile şi obligaţiile apărătorului
 1. Drepturile şi obligaţiile apărătorului au căpătat dimensiuni sporite în actualul Cod
de procedură penală, privite sub aspect comparativ cu prevederile similare din
Codul din 1961.
2. Articolul 68 alin.1 indică asupra drepturilor apărătorului, în funcţie de calitatea
procesuală a persoanei interesele căreia le apără, adică în funcţie de faptul este
acesta bănuitul, învinuitul, inculpatul ori condamnatul.
3. Alineatul 1 pct.1 din articolul comentat prevede dreptul de a cunoaşte esenţa
bănuielii sau învinuirii, garantat prin obligaţia organului de urmărire penală şi a
procurorului de a comunica apărătorului procesul-verbal de reţinere (art. 167
CPP), hotărîrea de aplicare a măsurii preventive, ordonanţa de recunoaştere în
calitate de bănuit, ordonanţa de punere sub învinuire, de schimbare şi completare
a învinuirii, ordonanţele privind scoaterea persoanei de sub urmărire penală ori
încetarea urmăririi penale, rechizitoriul.
4. Apărătorul participă potrivit pct. 2 alin.1 la toate acţiunile procesuale efectuate la
solicitarea sa, iar la celelalte – la propunerea organului de urmărire penală.
Organul oficial este obligat să-i comunice, în formă scrisă, apărătorului despre
locul şi timpul efectuării acţiunii procesuale.
5. Participînd la acţiunea procesuală (alin. 1 pct. 3) poate explica justiţiabilului
drepturile; poate pune întrebări persoanelor audiate; poate atenţiona ofiţerul de
urmărire penală, procurorul şi judecătorul asupra particularităţilor, însuşirilor şi
semnalmentelor obiectelor cercetate; poate obiecta împotriva oricărei abateri de
la lege, cere completarea proceselor verbale respective (pct. 8).
6. Prin „pregătirea materialelor în cauza respectivă” în alin. 1 pct. 4 se are în vedere
7. În alin. 1 pct. 5 se permite apărătorului posibilitatea administrării probelor prin
prezentarea documentelor, datelor, obiectelor penatru anexarea la dosarul penal
de către organul care efectuează urmărirea penală sau instanţa de judecată.
Acestea se pot căpăta prin intervievarea persoanelor cu acordul lor. Nu se admite
intervievarea în scopul schimbării declaraţiilor date anterior. La cererea
apărătorului persoana intervievată poate expune faptele în formă scrisă.
Apărătorul poate atrage pentru îndeplinirea acţiunilor arătate avocaţii stagiari şi
specialişti (art. 14 – 15 din Legea cu privire la avocatură).
Apărătorul nu poate efectua acţiuni procesuale.

8. În condiţiile art. 54, 33, 86 poate cere recuzări. Cererea de recuzare trebuie
motivată (pct. 6).
9. Înaintînd cereri, apărătorul le va motiva (pct. 7).
10. Participînd la acţiunea organului de urmărire penală ori a procurorului, poate face
obiecţii şi poate insista asupra includerii lor în procesul – verbal. De regulă,
obiecţiile sunt înscrise personal de către apărător şi semnate (pct. 8).

11. La terminarea urmăririi penale, luînd cunoştinţă de materialele cauzei (pct. 10),
apărătorul poate ridica copii. Dacă materialele cauzei conţin secret de stat (în
acest sens a se vedea comentariul la art. 213 CPP) înainte de a lua cunoştinţă de
conţinutul lor, apărătorul va da, în scris, o declaraţie de nedivulgare. Dacă
apărătorul refuză acest angajament potrivit art. 213 alin. 5 este lipsit de dreptul de
a participa la procesul penal în cauză.
Nu este exclusă posibilitatea de a face copii de pe toate materialele cauzei.
 12. Apărătorul poate participa la judecarea cauzei în toate instanţele de judecată,
precum şi la judecarea recursului în anulare şi a revizuirii procesului penal (pct.
11). Despre locul, ziua şi ora examinării apărătorul trebuie înştiinţat în condiţiile
art. 236 CPP.

13. Apărătorul, potrivit pct. 12, poate pleda în dezbaterile judiciare, pronunţîndu-se
prin pledoarie şi replică (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 378-379
CPP).

14. Potrivit pct. 13, apărătorul poate solicita primirea cu titlu gratuit a copiilor de pe
hotărîrile care se referă la statutul bănuitului, învinuitului, inculpatului, se au în
vedere actele procedurale prin care persoana a fost recunoscută în
Articolul 69. Participarea obligatorie a apărătorului
1. Asistenţa juridică obligatorie a bănuitului, învinuitului, inculpatului este consecinţa
directă a concepţiei potrivit căreia apărarea este instituţie de interes social, ce se
realizează nu numai în interesul celui bănuit sau acuzat, ci şi în interesul unei
bune desfăşurări a procesului penal.
2. În prezentul articol se conţin cazurile de participare obligatorie a apărătorului în
procesul penal.
Legea face deosebire între apărătorul care participă conform contractului (ales) şi cel
din oficiu. Apărătorul conform contractului se invită de către bănuit, învinuit, inculpat sau
de rudele acestuia.
Apărătorul din oficiu se desemnează pentru a participa la cauză de către organul de
cercetare penală, anchetator, instanţa judecătorească.
Anchetatorul şi instanţa nu au dreptul să refuze admiterea apărătorului ales sub pretext
că în proces participă apărătorul din oficiu. În asemenea cazuri apărătorul din oficiu se
substituie cu un apărător angajat prin contract.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul să ceară un apărător concret numai în cazul
în care are sau intenţionează să încheie contract cu acesta.
4. Călăuzindu-se de prevederile actelor internaţionale, art.26 pct.3 al Constituţiei şi
art.13 C.P.P., instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont de faptul că apărătorul poate fi
admis să participe la proces nu numai de la diferite etape prevăzute de art.43 C.P.P., dar, la
cererea bănuitului, învinuitului sau a inculpatului, la orice etapă a procesului.
Reieşind din aceasta, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul,
procurorul şi instanţa judecătorească au obligaţia să-l informeze pe bănuit, învinuit sau
inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnîndu-se aceasta într-un
proces-verbal, şi la cererea acestuia să-i asigure asistenţa juridică, dacă el nu are apărător
ales.
Prin persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure
dreptul la apărare, vom înţelege, în special, persoanele care suferă de un defect esenţial al
vederii, auzului sau vorbirii, în urma căruia persoana a pierdut complet sau parţial
capacitatea de a înţelege şi a reproduce cele înţelese, sau suferă de asemenea defecte
anatomice ori boli cronice care, deşi nu limitează capacităţile bănuitului, învinuitului,
inculpatului, dar îl lipsesc de posibilitatea de a utiliza toate mijloacele şi metodele
prevăzute de lege pentru a se apăra de învinuirea înaintată. Prin persoane care nu-şi pot
exercita singure dreptul la apărare se subînţeleg, de asemenea, şi acele persoane care sînt
recunoscute responsabile, însă suferă permanent sau temporar de anumite crize şi stări
depresive, precum şi persoanele care au capacitatea de exerciţiu şi sînt recunoscute
responsabile, însă, în virtutea faptului că sînt analfabete (agramate), nu-şi pot exercita
dreptul de sine stătător la apărare, cît şi alte persoane care din diferite motive nu-şi pot
exercita dreptul la apărare.
Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului
depinde de următoarele criterii:
a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare este
necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului;
b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur - la acest
criteriu urmează să fie luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei
persoane în parte;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este bănuită sau învinuită
persoana şi sentinţa probabilă. Acest criteriu de unul singur poate justifica recunoaşterea
obligatorie a asistenţei apărătorului.
Interesele justiţiei pot cere asistenţa obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este
implicată o chestiune de mare importanţă pentru societate, neluînd în consideraţie dacă
aceasta poate sau nu ajuta apărării.
5. Instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul, că neîndeplinirea prevederilor art.44
C.P.P. privind participarea obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare, precum şi în
alte cazuri în care interesele justiţiei o cer, conform prevederilor art.321, 335 5 C.P.P. se
consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală şi are drept urmare casarea
hotărîrii respective.
6. Conform prevederilor art..-..-.----C.P.P. renunţarea la apărător poate avea loc la
orice etapă a procesului numai din propria iniţiativă a bănuitului, învinuitului, inculpatului
şi numai în cazul în care i-au fost create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la
proces.
Concomitent, este necesar de a clarifica dacă renunţarea la apărător nu este forţată, de
exemplu, din lipsa surselor pentru a angaja un apărător sau pentru că acesta nu s-a
prezentat la organele de cercetare penală, de anchetă preliminară sau în şedinţa judiciară.
Dacă se constată că renunţarea a avut loc în urma constrîngerii, se vor lua măsuri pentru a
asigura participarea apărătorului.
Declaraţia de a renunţa la apărător, făcută de către minor, cît şi de persoana care din
cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi poate exercita singură dreptul la apărare, de către
persoanele învinuite de săvîrşirea crimelor, pentru care poate fi stabilită pedeapsa în formă
de detenţiune pe viaţă, de către persoanele care nu posedă limba în care se efectuează
procedura penală, precum şi în alte cazuri în care o cer interesele justiţiei, se respinge de
către organele de cercetare penală, anchetator, procuror, instanţa judecătorească.
Renunţarea la apărător urmează să fie discutată cu părţile la proces.
Eliberarea apărătorului de participarea la examinarea cauzei se face prin ordonanţa
persoanei care efectuează cercetarea penală, a anchetatorului, procurorului, sau prin
încheierea instanţei judecătoreşti cu expunerea motivelor hotărîrii adoptate.
7. Substituirea unui apărător cu altul se admite în orice moment în cazul procesului
numai la cererea sau cu consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. Persoanele
sus-numite au dreptul să invite pentru a participa la proces un apărător la discreţia lor, dacă
au sau intenţionează să încheie contract cu acesta.
În cazul în care participarea apărătorului ales de bănuit sau învinuit este imposibilă,
precum şi în cazul în care prezenţa apărătorului admis la proces în timpul punerii sub
învinuire este imposibilă în decurs de cinci zile din momentul anunţării lui, anchetatorul
penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător sau îi asigură
un apărător prin intermediul de asistenţă juridică. Asemenea prevederi pot fi aplicate şi în
instanţa judecătorească în privinţa inculpatului.
 8. Renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit sau inculpat de dreptul să
ceară în viitor admiterea participării apărătorului. În toate cazurile asemenea cereri
urmează să fie satisfăcute. Intervenirea apărătorului în procedura judecătorească deja
începută nu poate fi temei pentru reluarea anchetei judiciare. În asemenea cazuri, însă,
acestuia îi vor fi puse la dispoziţie actele dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele şi a se
pregăti de apărare.
Din momentul încheierii contractului despre participare în proces, cît şi din momentul
numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea obligaţiunilor sale,
decît în condiţiile prevăzute de lege --------
9. În conformitate cu prevederile art. ----------C.P.P. avocatul nu poate participa în
calitate de apărător în următoarele cazuri:
- dacă în această cauză sau anterior el a oferit asistenţa juridică persoanei, interesele
căreia sînt în contradicţie cu interesele persoanei care s-a adresat cu rugămintea de a-i oferi
asistenţa juridică;
- dacă anterior el a participat la acest proces în calitate de judecător, procuror,
anchetator, persoana care a efectuat anchetarea penală, de expert, specialist, interpret,
martor sau martor asistent;
- dacă în cercetarea prealabilă sau la judecarea cauzei participă o persoană cu funcţie
de răspundere care este în relaţii de rudenie cu apărătorul.
10. În cazurile în care avocatul este apărător al două sau mai multe persoane, între
interesele cărora s-au depistat contraziceri (recunoaşterea învinuirii de către unul şi negarea
ei de către celălalt, demascarea unui inculpat de către celălalt, contraziceri cauzate de
caracterul învinuirii înaintate fiecăruia dintre ei, inculpatului minor şi adult, în cazurile în
care adultul l-a atras pe minor la activitatea criminală etc.), avocatul admis la proces,
convingîndu-se în cursul studierii materialelor că interesele inculpaţilor sînt contradictorii,
este obligat să intervină cu un demers pentru a fi eliberat de apărarea unuia dinte ei.
Concomitent este necesar ca persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul,
procurorul şi instanţa judecătorească să ia măsurile respective pentru a asigura real dreptul
la apărare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
11. Orice limitare a drepturilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorului,
condiţionată de necunoaşterea limbii în care se desfăşoară procedura penală şi neasigurarea
pentru aceste persoane a posibilităţii de a se folosi la toate etapele procedurii penale de
limba care o posedă, sînt încălcări esenţiale ale legii de procedură penală.
Necunoaşterea de către apărător a limbii în care se efectuează procedura penală nu pot
servi drept motiv pentru înlăturarea acestuia din proces. În asemenea cazuri, conform
prevederilor art------------., se vor lua măsuri pentru participarea interpretului la proces.
12. Conform prevederilor art.--------- C.P.P. apărătorul, din momentul în care a fost
admis să participe la proces, are dreptul să asiste la acţiunile de procedură executate cu
participarea bănuitului şi învinuitului, cît şi întreprinse în legătură cu demersul bănuitului,
învinuitului sau al apărătorului.
În scopul asigurării reale a realizării acestui drept apărătorul este informat de către
organele de anchetă în modul stabilit despre acţiunile de procedură ce vor avea loc cu
participarea bănuitului, învinuitului sau efectuate în legătură cu demersul acestora.
Absenţa apărătorului legal citat, dacă a avut posibilitatea de a se prezenta, nu
constituie un obstacol pentru efectuarea acţiunilor de procedură. În asemenea cazuri
executarea actelor de procedură în lipsa apărătorului nu poate fi considerată drept încălcare
a legislaţiei de procedură penală.
13. Conform prevederilor art.--------- C.P.P. dacă apărătorul nu a participat la şedinţă,
la susţinerile verbale participă inculpatul.
 Neacordarea posibilităţii inculpatului de a participa la susţinerile verbale, în cazul în
care el nu are apărător, şi a lua ultimul cuvînt se consideră încălcare a legii de procedură
penală.
14. Conform prevederilor art.-------- C.P.P. în cazurile în care bănuitul, învinuitul nu
cunoaşte limba în care se desfăşoară ancheta preliminară, actele de urmărire penală, care
conform legii se înmînează, în special, rechizitoriul, i se vor înmîna traduse în limba
maternă sau în altă limbă pe care o posedă.
Dacă aceste persoane sînt analfabete sau suferă de defecte fizice ori mintale, care le
împiedică perceperea conţinutului documentelor, urmează a li se oferi o posibilitate reală
pentru a lua cunoştinţă de aceste documente.
15. După pronunţarea sentinţei integral sau a dispozitivului ei preşedintele explică
inculpatului şi altor participanţi conţinutul sentinţei, modul şi termenele de atacare. Dacă
inculpatul nu cunoaşte limba în care este întocmită sentinţa sau dispozitivul ei, imediat
după pronunţare sentinţa sau dispozitivul ei va fi adus la cunoştinţă inculpatului de către
interpret în limba pe care o cunoaşte.
16. Conform prevederilor art---------C.P.P. în cel mult trei zile de la pronunţarea
sentinţei sau a dispozitivului ei inculpatului arestat i se înmînează copia sentinţei sau a
dispozitivului ei. Dacă sentinţa sau dispozitivul ei este întocmit într-o limbă pe care el nu o
cunoaşte, i se înmînează traducerea în scris a sentinţei sau a dispozitivului ei în limba lui
maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte.
Dacă inculpatului i-a fost înmînată copia sentinţei fără traducere în limba lui maternă
sau în altă limbă pe care o posedă şi în legătură cu aceasta el a fost lipsit de posibilitatea de
a ataca sentinţa pe căile de apel sau recurs, aceste circumstanţe trebuie să se considere
drept motiv pentru restabilirea termenului expirat de atacare pe căile de apel sau recurs sau
pentru casarea deciziei instanţei de apel, dacă au fost examinate apelurile altor participanţi.
17. Potrivit prevederilor art.----------- C.P.P. apărătorul participant la proces are
dreptul să declare apel în numele inculpatului cît şi în numele său, coordonînd poziţia cu
inculpatul.
Avocatul care nu a participant în instanţa de fond nu poate declara apel în numele său.
3. Punctul 1 alin. 1 art. 69 impune cazul în care aceasta o cere bănuitul, învinuitul,
inculpatul.
Articolul 70. Admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea
apărătorului, confirmarea calităţii şi
împuternicirilor lui
. Prezentul articol reglementează ordinea procesuală de admitere, numire din oficiu,
înlocuirea apărătorului şi documentele ce-i confirmă calitatea şi împuternicirile.
În alin. 1 al articolului comentat sunt prevăzute cele două modalităţi de încadrare a
apărătorului în proces:
1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantul legal, adică alegerea
apărătorului poate fi făcută atît în cazul asistenţei facultative, cît şi în cazul asistenţei
juridice obligatorii (art. 69 CPP).
Apărătorul poate fi invitat şi de alte persoane (rude, prieteni) cu respectarea unei condiţii –
consimţămîntul bănuitului, învinuitului, inculpatului. De regulă, după semnarea
contractului de asistenţă juridică bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi dă acordul, în formă
scrisă, ori printr-o cerere solicită admiterea apărătorului.
2) la numirea din oficiu; astfel, potrivit art. 69 din prezentul Cod, cînd participarea
apărătorului este obligatorie, dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul ori reprezentantul legal al
acestuia nu şi-a ales un apărător, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată iau
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. La solicitarea organelor ce desfăşoară
procesul penal asigurarea asistenţei juridice din oficiu se pune în sarcina Consiliului
Baroului.
3. Alineatul 2 art. 70 interzice organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
recomandarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, invitarea unui anumit apărător.
Prevederi similare nu se conţineau în Codul din 1961.
4. În alin. 3 art. 70 se prevăd cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa
solicită desemnarea din oficiu a apărătorului de către biroul de avocaţi.
1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului (pct. 1 alin. 3), în asemenea situaţii
admiterea apărătorului în exclusivitate va depinde de voinţa bănuitului, învinuitului,
inculpatului, iar organul ce desfăşoară procesul penal are obligaţia asigurării apărării din
oficiu, indiferent de starea materială a persoanei bănuite, învinuite, inculpate.
Se cer, însă, remarca privitor la faptul că aceste prevederi sunt incidente cazurilor cînd
bănuitul, învinuitul, inculpatul acceptă numirea din oficiu a apărătorului, nedorind să-şi
realizeze dreptul prevăzut în alin. 1 pct. 1 din prezentul articol.
2) potrivit pct. 2 alin. 3 atunci cînd bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales şi
este prezentă măcar una din cazurile prevăzute în pct. 2) – 12) alin. 1 art. 69.
5. (1) În cazul în care legea prevede acordarea asistenţei juridice din oficiu la
solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, asigurarea
executării acesteia se pune în sarcina Consiliului Baroului.
(2) Birourile de avocaţi prezintă Consiliului Baroului cererile în care se indică numele
şi prenumele avocaţilor care vor acorda asistenţă juridică din oficiu, telefoanele de
contact ale acestora şi adresa biroului de avocaţi.
(3) Consiliul Baroului întocmeşte listele avocaţilor din numărul persoanelor indicate
în cererile birourilor de avocaţi. Listele se întocmesc conform unităţilor administrativ-
teritoriale şi se expediază anual Ministerului Justiţiei, organelor de urmărire penală
şi instanţelor judecătoreşti din teritoriile respective nu mai tîrziu de 15 decembrie.
(4) Pentru acordarea asistenţei juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire
penală şi a instanţelor judecătoreşti, Consiliul Baroului numeşte unul sau cîţiva avocaţi
coordonatori din rîndul avocaţilor, care au înregistrat birourile de avocaţi în unităţile
administrativ-teritoriale respective, aceştia fiind obligaţi să asigure executarea cererilor din
oficiu.
(5) Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească este obligată să prezinte
lista avocaţilor, întocmită conform alin.(3), persoanei care se află în proces de urmărire
penală sau în proces judiciar şi care nu a încheiat un contract cu avocatul. Persoana în
cauză alege din lista prezentată avocatul care va exercita apărarea sa.
(6) În cazul cînd persoana care se află în proces de urmărire penală sau în proces
judiciar refuză să aleagă un avocat, la solicitarea organului de urmărire penală sau a
instanţei judecătoreşti, avocatul coordonator antrenează în exercitarea din oficiu a
delegaţiei un avocat disponibil inclus în listă.
(7) În cazul în care avocaţii incluşi în listă sînt în imposibilitatea de a acorda
asistenţă juridică din oficiu, avocatul coordonator este obligat să întreprindă toate
acţiunile necesare pentru a asigura acordarea asistenţei juridice din oficiu de către alţi
avocaţi, înregistraţi în unitatea administrativ-teritorială respectivă, sau, cu acordul
Consiliului Baroului - de către avocaţii înregistraţi în alte unităţi administrativ-teritoriale.
6. Alineatul 4 art. 70 prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată vor cere înlocuirea apărătorului ales sau numit din oficiu. Primele două situaţii se
referă la apărătorul ales şi cel de-al treilea apărătorul numit din oficiu.
 Cerinţa de înlocuire se va executa de către biroul de avocaţi atunci cînd:
1) apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii – timp de trei ore din momentul
reţinerii; în cazul punerii sub învinuire – timp de patru sau mai multe zile; în cazul audierii
bănuitului, învinuitului – corespunzător mai mult de trei ore sau patru şi mai multe zile.
2) apărătorul ales nu poate participa la desfăşurarea procesului în decurs de cinci zile din
momentul anunţării lui termenul de cinci zile se scurge începînd cu următoarea zi după
înştiinţarea în modul cerut de lege. Acest termen poate fi prelungit în cazurile cînd
apărătorul este în imposibilitate de a se prezenta pe motive de boală, deplasare, participare
într-o altă cauză penală etc.
Despre înlocuirea apărătorului la judecarea cauzei a se vedea comentariul
la art. 322 CPP:
3) organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor constata, că apărătorul nu poate
asigura asistenţa juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.
7. Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente:
1) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova în care se
confirmă apartenenţa la avocatură şi denumirea biroului în care acesta activează.
2) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător este licenţa
pentru exercitarea profesiei de avocat. Licenţa se eliberează pe termen nelimitat şi este
valabilă pe întreg teritoriul Republicii Moldova.
3) mandatul biroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea
profesiei de avocat şi data eliberării acesteia; prin alt document ce îi confirmă
împuternicirile.
Articolul 71. Renunţarea la apărător
1. În alin. 1 art. 71 se conţine definiţiile legale a renunţării la apărător.
2. Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a procesului penal numai din
iniţiativa bănuitului, învinuitului, inculpatului şi numai în cazul în care i-au fost
create posibilităţi reale pentru participarea avocatului la proces (pct. 8 Hotărîrea
Plenului CSJ nr. 30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării
legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului”).
3. Renunţarea la apărător se face prin cerere scrisă, anexată la materialele cauzei. În
cerere se vor descrie, în mod detaliat, cauzele în virtutea cărora bănuitul,
învinuitul, inculpatul a renunţat la apărător.
4. Dispoziţiile din alin. 2 art. 71 stabilesc două categorii de condiţii, una pentru
admiterea renunţării la apărător şi cea de-a doua – pentru neadmiterea
renunţării.
Astfel, dacă renunţarea la apărător este înaintată personal de către bănuit, învinuit,
inculpat; benevol, adică făcută de bunăvoie, nesilit; din proprie iniţiativă, adică fără a fi
îndemnat sau silit de altul; în prezenţa apărătorului care ar putea fi numit din oficiu.
Prezenţa cumulativă a tuturor condiţiilor este obligatorie. Despre aceasta se va menţiona în
actul procedural.
Dacă renunţarea la apărător este determinată de imposibilitatea de a plăti asistenţa
juridică acordată de apărătorul ales, fie din lipsa surselor pentru a angaja un apărător; ori
este dictată de alte circumstanţe, de exemplu, neprezentarea apărătorului ales sau numit din
oficiu la acţiunile procesuale, constrîngerea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a
renunţa la apărător cererea de renunţare se va respinge.
5. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător este lăsată la discreţia organului
de urmărire penală, procurorului ori instanţei de judecată în cazurile de
 participare obligatorie a apărătorului stabilite în art. 69 alin. 1 pct. 2) – 12)
(pentru detalii vezi comentariul la art. 69 CPP).
6. Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată pot respinge
cererea de renunţare la apărător în cazurile în care interesele justiţiei cer
asistenţa obligatorie a apărătorului.
7. Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului
depinde de următoarele criterii:
1) complexitatea cazului – cu cît este mai complicat cazul, cu atît mai mare este necesitatea
acordării asistenţei obligatorii a avocatului, de exemplu, cînd în cauză este o pluralitate de
infracţiuni şi de infractori.
2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur – se apreciază pur
individual, avîndu-se în vedere capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în
parte, de exemplu, bănuitul, învinuitul, inculpatul se află într-o stare psihică sau fizică
anormală, fără însă ca aceasta să-i determine iresponsabilitatea.
3) gravitatea faptei, de săvîrşirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, şi de
sancţiunea prevăzută de lege pentru săvîrşirea ei – se va ţine cont de importanţa şi pericolul
faptei şi de eventuala sentinţă.
Potrivit pct. 6 din Hotărîrea Plenului nr. 30 din 9 noiembrie 1998 interesele justiţiei
pot cere participarea obligatorie a apărătorului şi în cazul în care este implicată o chestiune
de mare importanţă pentru socieate, neluînd în consideraţie dacă aceasta poate sau nu ajuta
apărării.
8. Renunţarea la apărător conform pct. 8 din Hotărîrea Plenului nr. 30 urmează să fie
discutată cu părţile în proces.
9. Potrivit alin. 3, admiterea sau neadmiterea renunţării la apărare se decide prin
ordonanţa motivată a ofiţerului de urmărire penală ori a procurorului sau prin
încheierea motivată a instanţei de judecată. În hotărîre se vor arăta cine a
solicitat renunţarea la apărător, motivele, numele şi prenumele apărătorului care
ar putea fi numit din oficiu şi soluţia argumentată.
10. Din momentul semnării hotărîrii privind admiterea renunţării la apărător se
consideră, conform alin. 4, că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită
apărarea de sine stătător, adică intrat în posesia prerogativelor, facultăţilor şi
posibilităţilor acordate de lege apărătorilor pentru apărarea intereselor
justiţiabililor (art. 68 CPP).
11. Potrivit alin. 5 renunţarea la apărător nu-l lipseşte pe bănuit, învinuit, inculpat de
dreptul să ceară în viitor admiterea participării apărătorului. Organul de
urmărire penală, procurorul şi instanţa de judecată au obligaţia să admită în
proces apărătorul ales sau să numească un apărător din oficiu. Apărătorul admis
sau numit din oficiu se bucură de drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 68
CPP.
12. Din momentul încheierii contractului de participare în proces ori din momentul
numirii din oficiu, apărătorul nu are dreptul să se dezică de îndeplinirea
obligaţiunilor sale, decît în condiţiile art. 67 alin. 5.
Articolul 72. Înlăturarea apărătorului din procesul penal
1. În art. 72 Cod procedură penală sunt reglementate exhaustiv temeiurile şi
procedura înlăturării apărătorului din procesul penal.
2. Prin înlăturare a apărătorului se are în vedere îndepărtarea, excluderea lui din
procesul penal.
 3. Conform prevederilor alin. 1 din prezentul articol din momentul cînd s-au constatat
măcar una din circumstanţele prevăzute în pct. 1) – 3) apărătorul nu are dreptul
să participe la procesul penal, şi anume:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana
care a participat la urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
a) persoană care a efectuat urmărirea penală, adică a efectuat măcar una din acţiunile
prevăzute de art. 55, 57 CPP;
b) procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal, adică a dispus de
atribuţiile prevăzute de art. 52 – 53 CPP;
c) judecătoru care a judecat cauza, în acest caz se are în vedere nu numai judecătorul
care a judecat cauza în primă instanţă, în apel, în recurs, ori supuse căilor extraordinare de
atac, dar şi judecătorul de instrucţie care a asigurat conform art. 41 CPP controlul
judecătoresc în cursul urmăririi penale;
d) grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor ( a se vedea comentariul la
art. 67 alin. 5 pct. 5).
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei de judecată ( a se vedea comentariul
la art. 67 alin. 5 pct. 2).
4. În alin. 2 în calitate de motiv pentru înlăturarea apărătorului din procesul penal este
prevăzută situaţia în care justiţiabilul are temeiuri reale de a-i pune la îndoială competenţa,
adică nu i s-au dat lămuriri, sfaturi; apărătorul nu a avut intervenţii în cursul procesului; fie
i se pune la îndoială bună-credinţa, adică onestitatea, probitatea, corectitudinea, fidelitatea
şi castitatea.
5. Privitor la temeiurile prevăzute în alin. 3 a se vedea comentariul la art. 67 alin. 5
pct. 3) – 4).
6. Înlăturarea apărătorului din procesul penal poate avea loc la cererea bănuitului,
învinuitului, inculpatului ori din oficiu la iniţiativa organului ce desfăşoară
procesul penal. În acest sens organul de urmărire penală şi procurorul emite
ordonanţă motivată, iar instanţa – încheiere motivată. Hotărîrea este definitivă,
nefiind susceptibilă de a fi atacată.
Articolul 73. Partea civilmente responsabilă
1. Partea civilmente responsabilă potrivit art. 73 alin. 1 este persoana fizică sau
juridică chemată în procesul penal să răspundă, potrivit prevederilor legislaţiei
civile, pentru prejudiciul material prin fapta învinuitului, inculpatului.
Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un
prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.
Prin urmare, art. 73, alin.1, prin această calitate procesuală reglementează o
răspundere complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte persoane
decît autorul faptei penale pentru prejudiciul material cauzat prin infracţiune. Astfel,
suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se răspunde pentru fapta altuia,
nefiind prezentă situaţia de participare directă la producerea prejudiciului. Răspunderea
părţii civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei
ilicite a autorului prejudiciului.
2. Partea civilmente responsabilă este recunoscută prin ordonanţa organului de
urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de judecată
numai după înaintarea acţiunii civile şi punerea sub învinuire.
3. Pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiunile săvîrşite de învinuit, inculpat
nu orice persoană poate fi chemată în procesul penal să răspundă civil, ci numai
anumite categorii prevăzute în art.
 Articolul 74. Drepturile şi obligaţiile părţii civilmente
responsabile
1. Statutul părţii civilmente responsabile este determinat de calitatea sa de subiect în
latura civilă a procesului penal şi exponent al părţii apărării.
2. În art. 74 alin. 2 sunt prevăzute drepturile părţii civilmente responsabile care în
principiu coincid cu limitele drepturilor prevăzute de art. 62 CPP pentru partea
civilă. Despre aceasta vezi comentariul la art. 62.
3. Obligaţiile (alin. 3) părţii civilmente responsabile se reduc la:
1) necesitatea prezentării la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată. Obligaţia apare doar în cazul citării în modul prevăzut de art. 236 CPP.
2) necesitatea supunerii dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată. Prin „dispoziţii legitime” se au în vedere toate
prevederile obligatorii şi măsurile pasibile cuprinse în prezentul act normativ luate faţă de
persoana civilmente responsabilă sau bunurile ei în vederea asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal.
În acest sens pot fi enumerate dispoziţiile art. 112, 125, 126, 198, 199, 201, 202 ş.a.
3) necesitatea respectării ordinii stabilite în art. 333 CPP pentru judecarea cauzei în
condiţiile care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea
participanţilor la proces.
Dacă partea civilmente responsabilă tulbură ordinea şedinţei de judecată, nu se
supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei sau săvîrşeşte fapte care denotă desconsiderare
vădită faţă de judecată prin încheierea instanţei poate fi supusă îndepărtării din sala de
şedinţă sau unei amenzi judiciare în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
4. În conformitate cu prevederile alin. 4 partea civilmente responsabilă poate fi citată
şi audiată în calitate de martor.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată înainte de a începe audierea au
obligaţia să întrebe dacă este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul, inculpatul şi să-
i explice dreptul de a tăcea (art. 21, 105 alin. 7). În asemenea condiţii partea civilmente
responsabilă va fi audiată în calitate de martor doar la dorinţă. De asemenea, i se vor
explica prevederile art. 21 alin. 1 privitor la libertatea de mărturisire împotriva sa.
La „alte drepturi şi obligaţii” pot fi enumerate:
1) dreptul de a primi de la organul de urmărire penală, contra
semnătură, informaţia despre drepturile de care dispune şi obligaţiile pe care le are şi
explicaţiile asupra lor (art. 277);
11) dreptul de a face declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte,
de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului prin interpret (art. 16 alin. 2);
Se va ţine cont de faptul că legea obligă să fie înştiinţată nu numai asupra drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute în art. 74, dar şi asupra altor dispoziţii referitoare la statutul
procesual stabilite în prezentul Cod;
21) dreptul de a-i fi examinate cererile şi demersurile (art. 278, 346);
31) dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales sau numit din oficiu (art. 17 alin. 1);
41) dreptul de a renunţa la probe (art. 328);
51) dreptul la inviolabilitatea proprietăţii (art. 13);
4) dreptul de a fi înştiinţată în scris despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal
integral al şedinţei de judecată şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lui, cît şi
despre posibilitatea formulării obiecţiilor la acesta (art. 336 alin. 5-6), ş.a.
5) obligaţia de a repara prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului;
6) obligaţia de a nu divulga informaţia privind urmărirea penală şi depunerea unei
declaraţii în scris despre prevenirea de eventuala răspundere conform art. 315 din Codul
Penal (art. 212 alin. 2), ş.a.
6. Lipsa hotărîrii (ordonanţei sau încheierii) de recunoaştere ca parte civilmente
responsabilă şi neexplicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege
constituie temei de casare a sentinţei.
7. Între partea civilmente responsabilă şi învinuit sau inculpat există solidaritate
procesuală. Cu toate acestea partea civilmente responsabilă poate susţine sau
dovedi că fapta încriminată învinuitului, inculpatului a fost săvîrşită în condiţii
care exclud răspunderea sa civilă (de exemplu: învinuitul sau inculpatul minor
nu se afla sub supravegherea acesteia la data săvîrşirii faptei, fiind internat într-
o instituţie specială de reeducare; ori învinuitul, inculpatul salariat al unei
întreprinderi a săvîrşit fapta în afara atribuţiilor sale de serviciu).
Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu constituie temei de satisfacere
a pretenţiilor părţii civile.
8. Drepturile şi obligaţiile sale partea civilmente responsabilă potrivit alin. 6 din
prezentul articol le poate exercita personal sau prin reprezentanţi, adică
persoane împuternicite de către aceasta să-i reprezinte interesele în tot cursul
desfăşurării procesului în cauza penală (mai detaliat despre reprezentantul părţii
civilmente responsabile a se vedea comentariul la art. 79-80).

Articolul 75. Capacitatea de exerciţiu în procesul penal

1. Prezentul articol reglementează capacitatea de exerciţiu în procesul penal prin care

înţelegem aptitudinea unei persoanei ce are folosinţa drepturilor sale de a
valorifica de sine stătător, personal drepturile procesuale.
Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu.
2. Potrivit prevederilor art. 20 alin. 1 Cod Civil persoanele fizice dobîndesc
capacitatea deplină de exerciţiu la vîrsta de 18 ani, fiind considerate în contextul
art. 75 alin. 1 persoane majore participante la proces.
3. În alin. 2 sunt prevăzute două categorii de persoane considerate incapabile:
1) persoanele recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale
2) partea vătămată, partea civilă care nu au împlinit vîrsta de 14 ani.
Persoanele sub vîrsta de 14 ani (art. 22 Cod civil)
Articolul 76. Consecinţele incapacităţii şi capacităţii
de exerciţiu limitate
1. Alineatul 1 din prezentul articol stabileşte inadmisibilitatea exercitării de sine
stătător a drepturilor de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit,
inculpat şi partea civilmente responsabilă recunoscute incapabile potrivit
procedurii civile sau penale.
2. Realizarea oricărui drept prevăzut de legea procesual-penală de către persoana
incapabilă atrage nulitatea actului procedural (art. 251).
3. În numele şi interesul persoanei incapabile la activităţile procesuale va participa
reprezentantul ei legal (despre reprezentanţii legali vezi comentariul la art. 77).
4. Alineatul 2 oferă soluţii privitoare la latura civilă a procesului penal în cazul
iresponsabilităţii părţii civile, respectiv a părţii civilmente responsabile şi lipsei
reprezentantului legal.
 Astfel, la constatarea iresponsabilităţii părţii civile participarea ei în proces se
suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără examinare până la admiterea în proces în
conformitate cu prevederile art. 77 a reprezentantului legal.
În interesele părţii civile iresponsabile procurorul este în drept să înainteze acţiunea
civilă (art. 51 alin. 2).
Dacă acţiunea civilă a rămas nesoluţionată, se păstrează dreptul de a înainta o
asemenea acţiune în ordinea procedurii civile de către reprezentantul legal ori partea civilă
care şi-a redobîndit capacitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător.
Dacă în cursul procesului penal se va constata iresponsabilitatea părţii civilmente
responsabile participarea ei la proces se suspendă, iar acţiunea civilă se lasă fără
examinare. Această soluţie este determinată de necesitatea asigurării dreptului la apărare a
părţii civilmente responsabile.
Nu se poate confunda cu cazul neprezentării părţii civilmente responsabile la
judecarea cauzei care nu împiedică soluţionării acţiunii civile (art. 324 alin. 4).
5. Alineatul3 art. 76 în calitate de consecinţe ale capacităţii de exerciţiu limitate, ca
inadmisibile fără consimţămîntul reprezentantului legal prevede:
1) posibilitatea retragerii cererii privitor la acţiunea prejudiciabilă comisă
împotriva sa în cazurile prevăzute în art. 276 CPP;
2) posibilitatea împăcării cu partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul în
cazurile prevăzute în art. 109 Cod Penal;
3) posibilitatea recunoaşterii acţiunii civile înaintată lui, adică a declarării cu
privire la temeinicia pretenţiei şi existenţa faptelor pe care se sprijină partea
civilă;
4) posibilitatea renunţării la acţiunea civilă înaintată de el, adică refuzul de
bunăvoie la dreptul subiectiv dedus organului de urmărire penală sau
judecăţii;
5) posibilitatea retragerii plîngerii depuse în interesele sale în temeiul art. 313.

Articolul 77. Reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate,

părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului
1. Alineatul 1 din prezentul articol stabileşte categoriile de persoane pasibile de a fi
recunoscute în calitate de reprezentanţi legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului, care nu a împlinit vîrsta de 18 ani sau a fost
recunoscut prin hotărîre judecătorească incapabil, limitat în capacitate de exerciţiu.
2. Documentele ce atestă împuternicirile părinţilor şi înfietorilor sunt paşaportul
(buletinul de identitate), certificatul de naştere, certificatul de înfiere. Tutorii şi
curatorii urmează să prezinte organului de urmărire penală, procurorului ori
instanţei de judecată, după caz, adeverinţa de tutore sau curator.
3. Tutela se poate institui nu numai asupra persoanei, dar, în mod separat, asupra
bunurilor ei, dacă acestea sunt situate în afara domiciliului celui aflat sub tutelă.
Tutorele în acest caz, similar tutorelui persoanei iresponsabile, are statut de
reprezentant legal, însă numai privitor la interesele materiale, legate de bunurile pentru
apărarea cărora a fost desemnat (de exemplu: tutorele asupra bunurilor persoanei absente).
4. Alieneatul 2 art. 77 obligă organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa de
judecată să numească din oficiu ca reprezentant legal autoritatea tutelară dacă în
cauză nu poate fi atras reprezentant legal din rîndul persoanelor prevăzute în
alineatul 1.
5. Alineatul 3 art. 77 limitează numărul reprezentanţilor legali la unul singur, admis
prin hotărîrea motivată a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată.
 Preferenţială va fi candidatura susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi legali.
Aceştia îşi pot manifesta acordul în formă scrisă sau verbală.
În cazul apariţiei unor controverse privitor la admiterea reprezentantului legal
decizia aparţine organului ce desfăşoară procesul penal.
6. Reprezentantul legal este admis prin ordonanţă motivată a ofiţerului de urmărire
penală, procurorului sau încheierea motivată a instanţei de judecată.
7. Hotărîrea privind admiterea în calitate de reprezentant legal al apărţii vătămate,
părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului poate fi atacată de persoanele
interesate în condiţii generale.
8. În alineatul 4 se conţin categoriile persoanelor neadmise în calitate de reprezentant
legal:
1) pentru victimă, parte vătămată şi parte civilă – persoana care are calitatea
procesuală de bănuit, învinuit, inculpat sau parte civilmente responsabilă;
2) pentru bănuit, învinuit, inculpat – persoana cu calitatea procesuală de victimă,
parte vătămată, parte civilă.
9. Încetarea calităţii de reprezentant legal (alin. 5) are loc prin hotărîrea motivată a
organului ce desfăşoară procesul penal în prezenţa măcar uneia din următoarele
circumstanţe:
1) împlinirea vîrstei de 18 ani de către partea vătămată, partea civilă, bănuit,
învinuit, inculpat;
2) redobîndirea de către partea vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat a
capacităţii de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile de sine stătător;
3) constatarea incompatibilităţii prevăzute în alin. 4 din prezentul articol.

Articolul 78. Drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal al victimei, părţii

vătămate, părţii civile, bănuitului,învinuitului,inculpatului
Prezentul articol reglementează statutul reprezentantului legal admis în procesul penal în
ordinea prevăzută de art. 77.
1. În alin. 1 art. 78 se conţin drepturile reprezentantului legal.
În funcţie de calitatea procesuală a părţii pe care o reprezintă, reprezentantul legal
se va bucura de anumite drepturi. Astfel, reprezentantul legal al bănuitului,
învinuitului, inculpatului va beneficia de drepturile arătate în art. 64, 66;
reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate se va bucura de drepturile înscrise
în art. 58 alin. 3, 60, şi reprezentantul legal al părţii civile dispune de drepturile
conform art. 62 (a se vedea comentariul la aceste norme).
2. Cu toate acestea vom ţine cont că anumite drepturi prevăzute în
normele enumerate sunt exercitate în exclusivitate de bănuit, învinuit
(inculpat). Astfel, dreptul de a da declaraţii, de a participa la acţiunea de
confruntare ş.a.
Aceste drepturi sunt atribuite la categoria „drepturilor indisolubile” despre care se
pomeneşte în prezentul articol, alin. 3.
3. În alin. 4 sunt prevăzute exhaustiv drepturi suplimentare pentru
reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului,
învinuitului, inculpatului cu capacitatea de exerciţiu limitată, fiind stabilite
situaţiile în care exercitarea anumitor prerogative se va ţine cont de
consimţămîntul şi intenţiile persoanei pe care o reprezintă.
 4. Avîndu-se în vedere caracterul consecinţelor pe care le generează,
valorificarea drepturilor prevăzute în art. 78, alin. 4, pct. 2, se prevede
indiferent de atitudinea persoanei reprezentate.
5. Alineatul 5 interzice reprezentantului legal întreprinderea acţiunilor împotriva
intereselor persoanei reprezentate (ex.: renunţarea la apărătorul bănuitului,
învinuitului, inculpatului; recunoaşterea faptei de săvîrşirea căreia persoana
este bănuită sau învinuită; ş.a.).
6. În alin. 6 se conţin obligaţiile reprezentantului legal; printre care prezentarea
dovadei – împuternicirilor (pct. 1) – sunt confirmate prin adeverinţa de
naştere, adeverinţa de tutore.
Despre celelalte obligaţii a se vedea comentariul la art. art. 58 alin. 7 pct. 2), 4), 5);
art. 60 alin. 2 pct. 1), 3), 6), 7); art. 64 alin. 4 pct. 1), 5); art. 66 alin. 5 pct. 1), 5),
6), care se aplică în mod corespunzător.
7. Citarea şi audierea reprezentantului legal în calitate de martor se
efectuează cu respectarea dispoziţiilor art. 21, 90, 105-110 din
prezentul Cod.
8. Reprezentantul legal nu poate fi reprezentat, alin. 9 art. 78 împunînd
exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor personal.
Articolul 79. Reprezentanţii victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile
1. Articolul 79 reglementează una din varietăţile reprezentării – reprezentarea
convenţională (contractuală).
2. Prin reprezentanţi în sensul prevederilor art. 79 înţelegem persoanele
împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în
interesul victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile.
Apreciem faptul că reprezentanţii nu sunt părţi în proces, deoarece ei nu urmăresc în
cauză un interes propriu, îndeplinind acte procesuale în numele şi în contul altei
persoane.
3. Prezentul articol reglementează reprezentarea convenţională care îşi are
temeiul în înţelegerea între o persoană parte în procesul penal arătată în alin. 1
şi o altă persoană pe care o împuterniceşte de a o reprezenta în acel proces.
4. Reprezentarea poate fi exercitată la urmărirea penală şi în judecată.
5. Alineatul 2 din prezentul articol enumeră categoriile de persoane care pot
deţine statutul d reprezentant:
1) avocaţii (a se vedea comentariul la art. 67 alin. 2 pct. 1);
2) persoana împuternicită prin procură :
(1) Procură este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de
reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
(2) Procura eliberată pentru încheierea de acte juridice în formă autentică trebuie
să fie autentificată notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei
publice locale sînt echivalate cu procurile autentificate notarial.
(4) Sînt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate de:
 a) persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sanatorii şi în alte
instituţii medicale militare, în cazul în care sînt autentificate de şefii acestor
instituţii, de adjuncţii în probleme medicale sau de medicul-şef, sau de medicul de
gardă;
b) militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau
instituţiilor de învăţămînt militar unde nu există birouri notariale sau alte organe
care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri ai familiilor lor şi ale
militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei
respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsă în locuri de privaţiune de libertate,
autentificate de şeful instituţiei respective;
d) persoane majore care se află în instituţii de protecţie socială a populaţiei,
autentificate de administraţia instituţiei respective sau de conducătorul organului de
protecţie socială respectiv.
(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul nu
este indicat în procură, ea este valabilă timp de un an de la data întocmirii.
(2) Este nulă procura în care nu este indicată data întocmirii.
3) conducătorul unităţii în cazul în care reprezintă persoana juridică
recunoscută parte civilă sau parte civilmente responsabilă, la
prezentarea legitimaţiei.
6. În alineatul 3 art. 79 se indică asupra consecinţelor pe care le generează:
1) constatarea lipsei de temeiuri pentru exercitarea atribuţiilor de
reprezentant, prin care se va avea în vedere absenţa împuternicirilor
oformate în modul cerut de lege, sau expirarea termenului procurii,
dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura; declarării ei
drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori dispărută
fără de veste; decesul persoanei fizice căreia îi este eliberată procura,
declarării ei incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori
dispărută fără de veste; care sunt determinate de exercitarea
funcţiilor de conducător al unităţii respective (adică conform alin. 2
art. 79).
2) Suspendarea atribuţiilor reprezentantului (potrivit art. 255 Cod civil
ar fi mai corectă încetarea atribuţiilor) în cazurile în care procura a
fost anulată de către persoana care a eliberat-o ori persoana căreia îi
este eliberată procura a renunţat la ea.
Notăm faptul că, potrivit alineatului în cauză, categoria reprezentanţilor care pot
renunţa la împuternicirile respective nu pot fi atribuiţi avocaţii.
Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre anularea şi
încetarea valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura şi pe terţii cunoscuţi de el
cu care reprezentantul urma să contracteze. Aceeaşi obligaţie o au succesorii celui care
a eliberat procura în cazurile stipulate la art.255 alin.(1) lit.d) şi f) , şi anume, dizolvării
persoanei juridice care a eliberat procura;şi respectiv, decesului persoanei fizice care a
eliberat procura, declarării ei drept incapabilă, limitată în capacitatea de exerciţiu ori
dispărută fără de veste.
 Actele juridice încheiate de reprezentant pînă la momentul cînd acesta a aflat sau
trebuia să afle despre încetarea valabilităţii procurii rămîn valabile pentru reprezentant şi
pentru succesorii lui, cu excepţia cazului în care aceştia demonstrează că cealaltă parte a
ştiut sau trebuia să ştie că procura a încetat.
La încetarea valabilităţii procurii, persoana căreia îi este eliberată procura sau
succesorii ei sînt obligaţi să restituie imediat procura.
7. Numărul de reprezentanţi este nelimitat.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată pot limita numărul celor antrenaţi
nemijlocit în acţiuni procesuale ori în şedinţa de judecată pînă la unul singur (alin. 4).

Articolul81.Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile

Succesor este persoana care urmează în locul alteia; persoana care dobîndeşte drepturi şi
obligaţii de la o alta.
1. Prin dispoziţiile prezentului articol se prevede o nouă instituţie a procedurii
penale – succesiunea în drepturi exercitată de către succesori.
2. Calitatea de succesor (alin. 1) o poate avea ruda apropiată a părţii vătămate sau
a părţii civile în cazul în care:
1) şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate printr-o cerere;
2) partea vătămată sau partea civilă să fi decedat sau care, în urma infracţiunii,
a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa;
3) nu i se incriminează săvîrşirea faptei penale în dauna intereselor părţii
vătămate sau părţii civile.
Pentru a fi recunoscut succesorul părţii vătămate sau al părţii civile se cere întrunirea
simultană a tuturor condiţiilor arătate.
4. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi reprezentat.
Articolul 83. Grefierul
1. Alineatul 1 din prezentul articol conţine definiţia legală a grefierului. Funcţia de
grefier se conţine în statele instanţei de judecată. Grefierul este angajat de
preşedintele instanţei de judecată.
Potrivit art. 48 alin. 3 din Legea Republicii Moldova privind organizarea
judecătorească nr. 514-XIII din 06.07.1995 (M.O. nr. 58/641 din 19.10.1995) grefierul are
statut de funcţionar public.
29.În calitate de condiţii obligatorii pentru grefier se impune:
1) lipsa interesului personal în cauză. În caz de prezenţă a interesului
personal potrivit art. 84 alin. 1 pct. 1) şi 3) acesta va constitui temei de
recuzare (a se vedea comentariul la art. 84);
2) deţinerea (stăpînirea) abilităţilor necesare pentru întocmirea procesului-
verbal al şedinţei de judecată şi înregistrarea declaraţiilor părţilor şi ale
martorilor.
Prin urmare grefierul trebuie:
a) să dispună de pregătirea necesară, adică să aibă studii medii generale ori studii
medii speciale, să posede abilităţi de lucru cu tehnica de calcul;
b) să întocmească procesul-verbal al şedinţei de judecată. Procesul-verbal se
întocmeşte în scris. Pentru a-i asigura plenitudinea poate fi utilizată
 stenografierea, înregistrarea audio sau video. (Despre procesul-verbal a se
vedea comentariul la art. 336)
Declaraţiile părţilor şi ale martorilor se consemnează în scris de grefier ca documente
separate şi se anexează la procesul-verbal ()pentru detalii privitor la consemnarea
declaraţiilor părţilor şi ale martorilor a se vedea comentariul la art. 337.
3. În alineatul 2 din prezentul articol se conţin obligaţiile grefierului.
4. Cu scopul de a asigura plenitudinea şi caracterul obiectiv al celor consemnate în
procesul-verbal, pct. 1 alin. 2 impune grefierului obligaţia de a se afla în sala de
şedinţe pe tot parcursul procesului. De rînd cu ceilalţi participanţi la proces şi
grefierul nu poate părăsi şedinţa fără permisiunea preşedintelui şedinţei.
5. Prin expunere completă, pct. 2, are în vedere reflectarea în procesul-verbal în
întregime, cu totul a celor acţiuni, cereri, demersuri, obiecţii, declaraţii, hotărîri
ae instanţei, etc., care vor fi incluse ori anexate la procesul-verbal. Expunerea
exactă presupune consemnarea celor petrecute în şedinţă în deplină concordanţă
cu realitatea, întocmai, fără nici o abatere.
Termenul de întocmire a procesului-verbal despre care se arată în pct. 3 este stabilit în
art. 336 alin. 4 şi constituie 48 ore de la terminarea şedinţei (pentru detalii a se vedea
comentariul la art. 336 alin. 4).
Obligaţia prevăzută în pct. 4 are importanţă pentru îndeplinirea de către grefier în
bune condiţii a obligaţiilor de serviciu şi, nu în ultimul rînd, pentru asigurarea obiectivităţii
şi imparţialităţii. Or, prin clarificarea relaţiilor dintre grefier şi persoanele care participă la
proces în cauza respectivă se pot curma situaţiile de neîncredere şi suspiciune.
Grefierul este obligat să comunice despre relaţiile cu persoanel arătate la cererea
instanţei de judecată sau a unei părţi în procesul penal.
Stabilindu-se circumstanţe arătate în art. 84 alin. 1 pct. 1) şi 3) grefierul nu va putea
participa în procedura în cauza penală concretă.
8. O altă obligaţie ţine de executarea întocmai a indicaţiilor preşedintelui şedinţei de
judecată (pct. 5) care, în principiu, se reduc la luarea măsurilor pregătitoare
necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu fie
amînată (pentru detalii privitor la corelaţia preşedintele şedinţei de judecată şi
grefier vezi comentariul la art. 318 alin. 1).
9. În pct. 6 alin. 2 se impune obligaţia de nedivulgare a datelor şedinţei de judecată
închise (despre cazurile de limitare a publicităţii şedinţelor de judecată a se vedea
comentariul la art. 18).
10. Pentru plenitudinea şi exactitatea procesului-verbal al şedinţei de judecată
grefierul poartă răspundere personală (alin. 3). În caz de falsificare a procesului-
verbal al şedinţei de judecată grefierul poate fi atras la răspundere penală
conform art. 310 Cod penal.
11. La întocmirea procesului-verbal al şedinţei de judecată grefierul este absolut
independent de solicitările şi indicaţiile oricărei persoane în ceea ce priveşte
conţinutul înscrierilor. Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi
preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul are dreptul
să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale, soluţionarea cărora are loc în modul
prevăzut de art. 336.
Articolul 84. Recuzarea grefierului
1. În alin. 1 din prezentul articol sunt prevăzute exhaustiv circumstanţele care
exclud participarea grefierului în procedura într-o cauză penală concretă.
2. Despre circumstanţele prevăzute în art. 33 a se vedea comentariul. Aplicarea în
mod corespunzător presupune înţelegerea prin subiectul arătat în art. 33 despre
 incompatibilitatea căruia vorbeşte legiuitorul, a grefierului de şedinţă (pct. 1
alin. 1).
3. O altă situaţie de incompatibilitate se conţine în pct. 2 şi se referă la
imposibilitatea exercitării funcţiei în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti.
4. Prin relaţii de rudenie (pct. 3) se vor avea în vedere cazurile arătate în art. 134
Cod penal, prin relaţii de dependenţă personală ori de serviciu –
5. Prin incompetenţă (pct. 4) se are în vedere lipsa capacităţii de a întocmi procesul-
verbal al şedinţei de judecată şi de a înregistra declaraţiile părţilor şi ale
martorilor.
6. Alineatul 2 din prezentul articol admite posibilitatea participării persoanei în
calitate de grefier în şedinţa de judecată în primă instanţă şi în apel.
În cazul cînd instanţa superioară constată careva încălcări a legii procesul-penale
prin fixarea incompletă în procesul-verbal a mersului şedinţei ori întocmirea
neglijentă prin corectări de text, adăugiri, fără menţiunea legală, care au dus la
casarea sentinţei grefierul respectiv nu mai poate participa în procedura în cauza
penală concretă. Eventual această împrejurare ar putea fi apreciată drept
circumstanţă ce atestă incompetenţa grefierului de şedinţă.

7. în alin. 3 este prevăzută procedura de soluţionare a recuzării grefierului atribuită

competenţei instanţei care judecă cauza. Deşi este prevăzut că hotărîrea asupra
recuzării grefierului nu poate fi atacată, totuşi la exercitarea căii de atac, a
apelului, poate fi invocat acest motiv.

Articolul 85. Interpretul, traducătorul

Din conţinutul alin. 1 art. 85 deducem cerinţele înaintate faţă de interpret, traducător,
interpretul, potrivit pct. 19 art. 6, este persoana invitată în procesul penal de organele
competente, care traduce oral dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori
surzi, mijlocind astfel înţelegerea dintre două sau mai multe persoane.
Traducătorul, potrivit pct. 48 art. 6, este persoana care traduce în scris un text
dintr-o limbă în alta.
Prin urmare interpretul, traducătorul este persoana fizică:
a. care liber (adică fără dicţionar sau ajutorul altor persoane) cunoaşte limbile
necesare pentru traducere (despre limba de procedură a se vedea comentariul
la art. 16) ori pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi;
b. care cunoaşte terminologia juridică, adică totalitatea termenilor de
specialitate folosiţi în jurisprudenţă;
c. care nu este interesată în cauză ( despre incompatibilităţile interpretului,
traducătorului a se vedea comentariul la art. 86);
d. care acceptă să participe în această calitate.
9. Traducătorul, interpretul este desemnat de organul de urmărire penală, procuror
prin ordonanţă şi de instanţa de judecată prin încheiere din oficiu ori din rîndul
persoanelor propuse de bănuit, învinuit, inculpat, victimă, parte vătămată şi alţi
participanţi.
10. În alin. 2 este prevăzută inadmisibilitatea cumulării calităţii de interpret,
traducător cu cea de judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală, apărător,
reprezentant legal, grefier, expert şi martor. În cazul neglijării acestor
interdicţii, potrivit alin. 2 art. 251, actul procedural este sancţionat prin nulitate.
11. Pentru asigurarea bunului mers al acţiunii procesuale şi al admisibilităţii probelor
administrate ( a se vedea despre datele neadmise ca probe şi admisibilitatea
 probelor comentariul la art. 94-95) alin. 3 reglementează modul în care organul
de urmărire, procurorul şi instanţa de judecată organizează implicarea
interpretului, traducătorului în cauză.
Despre faptul stabilirii identităţii, domiciliului, relaţiile în care acesta se află cu
persoanele participante la acţiune, explicării drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute
în alin. 4 şi 6 din prezentul articol, se consemnează în procesul-verbal şi se
certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.
Legiuitorul nu a prevăzut necesitatea prezentării obligatorii a unui document care
ar confirma competenţa interpretului, traducătorului. Este suficientă convingerea
organului oficial că acesta dispune de cunoştinţele necesare şi prevenirea de
răspunderea penală potrivit art. 312 Cod penal pentru traducerea incorectă cu bună
ştiinţă.

12. Pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor de interpret, traducător nu este

prevăzută răspunderea penală.
13. Aplicînd prevederile alin. 4 şi 6 din prezentul articol se va ţine cont de faptul că
drepturile şi obligaţiile interpretului, traducătorului nu sunt prevăzute exhaustiv.
Prin urmare ei beneficiază şi de alte drepturi, de exemplu, dreptul de a efectua
traduceri numai în limitele capacităţii sale sau obligaţia de a se abţine de la
participarea în procedură în cauza penală dacă există temeiuri prevăzute în alin. 1
art. 86.
14. Pentru neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor prevăzute în alin.
4 art. 85 survin consecinţe sub formă de amendă judiciară (art. 201), obligarea
de a se prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă (art. 198),
aducerea silită (art. 199), iar în cazul traducerii intenţionat greşite, răspunderea
penală în conformitate cu art. 312 Cod penal.

Articolul 86. Recuzarea interpretului, traducătorului

1. Potrivit alin. 1 art. 86 cazurile de incompatibilitate a interpretului, traducătorului
se consideră:
a) măcar una din circumstanţele prevăzute în art. 33 (a se vedea comentariul la
art. 33).
Aplicarea corespunzătoare presupune a se avea în vedere prin termenul
“judecător” interpretul, traducătorul.
b) îngădirea dreptului de a traduce sau a interpreta semnele celor muţi sau surzi
în baza legii sau a sentinţei judecătoreşti (de exemplu, prin aplicarea
pedepsei penale prevăzute în art. 65 Cod penal – privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate).
c) Prin relaţii de rudenie se vor avea în vedere cazurile arătate în art. 134 Cod
penal !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Alte relaţii de dependenţă personală cu ofiţerul de urmărire penală (procurorul)
sau cu judecătorul – legături de prietenie ori ostilitate.
d) Prin dependenţă de serviciu de vreuna din părţi ori de specialist sau expert
vom avea în vedere starea de subordonare, de supunere, aflare sub
conducerea lor atestată printr-un ordin de angajare în serviciu.
e) Prin constatarea incompetenţei se va avea în vedere lipsa aptitudinilor şi
posibilităţilor fizice şi intelectuale ale persoanei de a efectua traducerea sau a
interpreta semnele celor muţi ori surzi.
 2. Participarea interpretului, traducătorului la etapele anterioare ale procesului nu
este temei de icompatibilitate.
3. Interpretul, traducătorul se pot abţine de la participarea în procedura în cauză
penală dacă se constată prezenţa măcar unuia din temeiurile arătate în alin. 1
art. 86.
4. În virtutea aceloraşi temeiuri el poate fi recuzat de către:
1) părţi (adică de partea apărării şi acuzării);
2) ofiţerul de urmărire penală, procuror, instanţă, specialist sau expert
dacă se constată incompetenţa lui;

5. Procedura de soluţionare a recuzării este reglementată în alin. 3 art. 86.

Articolul 87. Specialistul
1. Prin specialist în procesul penal se are în vedere persoana fizică:
a) care are cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu de activitate umană
(tehnică, ştiinţă, meserie, artă etc.);
b) care a fost chemată la efectuarea acţiunii procesuale în modul prevăzut de
art. 236;
c) care nu există în situaţiile de incompatibilitate arătate în art. 86.
2. Întreprinderea, instituţia sau organizaţia, indiferent de statut, formă organizatorică
şi tipul de proprietate au obligaţia de a satisface cererea organului de urmărire
penală sau a instanţei (subînţelegem ordonanţa şi încheierea) cu privire la
chemarea şi participarea specialistului la acţiunea procesuală. Perioada de timp în
care specialistul a fost antrenat în procedura în cauza penală nu poate fi considerată
absenţă nemotivată de la serviciu.
3. Din prevederile alin. 2 putem deduce scopul pentru care specialistul se atrage în
procedura în cauza penală şi anume pentru acordarea ajutorului necesar organului
de urmărire penală sau instanţei. Prin ajutor se are în vedere:
- contribuirea prin sfaturi, sugestii la descoperirea, fixarea, ridicarea sau
excluderea obiectelor şi a documentelor;
- contribuirea la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate
în cursul acţiunii procesuale;
- punerea concluziilor de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
- ajutorul la formularea întrebărilor pentru expert;
- explicarea părţilor şi instanţei a chestiunilor ce ţin de sfera cunoştinţelor lui
profesionale.
În acest scop se pot utiliza certificate, demonstrarea slaidurilor, materialelor video,
capacităţilor unui sau altui obiect, etc.

4. Opiniile şi constatările specialistului nu pot înlocui concluzia expertului (despre

efectuarea expertizei şi întocmirea raportului de către expert a se vedea
comentariul la art. 142 - 151).
5. Din conţinutul alin. 3 rezultă fără echivoc posibilitatea apelării la concursul unor
persoane cu pregătire profesională, alta decît cea juridică, pentru a elucida aspecte
care aparţin diverselor domenii de activitate umană.
6. Măsurile premergătoare începerii acţiunii procesuale desfăşurate cu participarea
specialistului sunt prevăzute de alin. 4 şi ţin de: stabilirea identităţii, competenţei,
domiciliului, relaţiile specialistului cu persoanele participante la acţiunea
procesuală, explicarea statutului procesual.
 Despre îndeplinirea lor se fac menţiunile respective în procesul-verbal al acţiunii şi se
certifică prin semnătura specialistului.
7. În special specialistul va fi prevenit de eventuala răspundere penală conform art.
312 Cod penal pentru prezentarea, cu bună ştiinţă, a concluziei false.
Pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile, cît şi pentru tergiversarea
executării însărcinărilor primite specialistul se sancţionează cu amendă (art. 201).
8. Alineatele 5 şi 7 conţin obligaţiile şi drepturile specialistului.
9. Din conţinutul alin. 8 conchidem că legiuitorul nu le-a prevăzut exhaustiv.

Astfel, specialistul, în afară de drepturile enumerate în alin. 7, la orice etapă a

procesului penal poate:
- să renunţe la participarea în procesul penal dacă nu posedă cunoştinţele necesare;
- să se abţină de la participarea în procesul penal la constatarea incompatibilităţii;
- să facă obiecţii şi declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă, pe care o
cunoaşte;
- să beneficieze de serviciile interpretului, traducătorului, etc.

Despre recuzarea specialistului a se vedea comentariul la art. 33 şi 86.

Articolul 88. Expertul
1. Expertul, potrivit pct. 12 art. 6, este persoana care posedă cunoştinţe temeinice
într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stability de lege, să facă o
expertiză (pentru detalii a se vedea comentariul la art. 6).
2. Din prevederile alin. 1 art. 88 deducem condiţiile procesuale necesare pentru
deţinerea calităţii de expert:
a) existenţa unei ordonanţe ori încheieri privind dispunerea expertizei conform
procedurii prevăzute în art. 144.
b) posedarea cunoştinţelor şi abilităţilor necesare în domeniul ştiinţei, tehnicii,
artei sau meşteşugului pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală (art. 142).
c) lipsa interesului în rezultatele cauzei penale.

3. Cerinţele înaintate unui expert judiciar sunt formulate în articolul 8 din Legea
Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară nr. 1086- XIV din
23.06.2000 (M.O. al Republicii Moldova nr. 144-145/1056 din 16.11.2000).
Potrivit normei arătate poate fi expert judiciar persoana care:
a) are capacitatea de a acţiona cu discernămînt;
b) are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit
domeniu al expertizei judiciare, şi a obţinut calificarea de expert judiciar;
c) posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale şriinţei, tehnicii,
medicinei, artei, în alte domenii ale activităţii umane necesare pentru
întocmirea raportului de expertiză;
d) este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;
e) nu are antecedente penale;
f) se bucură de o bună reputaţie profesională.

4. După efectuarea cercetărilor necesare expertul prezintă în scris un raport,

confirmat prin semnătura şi pe care se aplică sigiliul instituţiei respective
(despre întocmirea şi prezentarea raportului de către expert a se vedea
comentariul la art. 151).
 Raportul expertului este mijloc de probă.
5. Calitatea de expert este incompatibilă cu orice alt statut în cauza penală concretă.
6. Din conţinutul alin. 2 este evidentă inadmisibilitatea dispunerii expertizei pentru
stabilirea aspectului cauzei penale ce pot fi constatate printr-o analiză directă a
mijloacelor de probă în baza cunoştinţelor profesionale ale ofiţerului de
urmărire penală, procurorului ori judecătorului.
Bunăoară nu se poate cere expertului să determine dacă baioneta ridicată prin percheziţie
constituie armă albă ori stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei bănuitului, învinuitului,
inculpatului ş.a. , asupra cărora trebuie să se pronunţe organul de urmărire penală şi
judecătorul în baza cunoştinţelor juridice.

7. În alineatele 3 şi 5 sunt prevăzute obligaţiile şi drepturile expertului.

8. Prin “alte drepturi şi obligaţii” avem în vedere:

Expertul judiciar are dreptul:

a) să ia cunoştinţă, în condiţiile legii, de materialele din dosar, să solicite
materiale suplimentare necesare pentru întocmirea raportului de expertiză;
b) să indice în raportul de expertiză existenţa unor circumstanţe importante
pentru cauză, în privinţa cărora nu au fost înaintate
Articolul 90. Martorul
1. Pentru dobîndirea calităţii procesuale de martor potrivit reglementării din art. 90 alin.
1 trebuie întrunite următoarele condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor de urmărire
penală sau în instanţa de judecată;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări cu privire la
vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză;
- citarea în modul prevăzut de art. 236 în calitate de martor de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată ori audierea de către organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată cu privire la faptele şi împrejurările
pe care le cunoaşte.
Prin urmare, calitatea de martor se dobîndeşte formal prin chemarea unei persoane ca
martor în procesul penal.

2. În spiritul art. 21 Libertatea de mărturisire împotriva sa, alin. 2 din prezentul articol
stabileşte că nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar intereselor
proprii sau ale rudelor sale apropiate. Prin rude apropiate se înţeleg ascendenţii şi
descendenţii, fraţii sau surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite
astfel de rude prin înfiere.
Sunt consideraţi fraţi şi surori cei care au un descendent comun, legăturile dintre fraţi
şi surori sunt nu numai cele primare, ci şi cele consanguine (tată comun) şi uterine (mamă
comună).
Suntem în prezenţa unei excepţii relative. Persoanele arătate nu pot fi obligate să
depună mărturii, ele, însă, au dreptul de a face declaraţii sau de a se abţine.
Dispoziţiile în cauză au la bază raţiuni de profund umanism, de înţelegere firească şi
realisă a naturii umane.
În lipsa acestei dispoziţii, martorul ar avea de ales între alternativa: de a spune
adevărul, de a-şi face datoria faţă de justiţie sacrificînd sentimentele de afecţiune pentru
ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcînd declaraţie mincinoasă.
 Deci, legiuitorul nu-l obligă şi nici nu-l înlătură pe martorul rudă apropiată cu
învinuitul, inculpatul de la darea declaraţiilor.
Caliatatea de soţ trebuie să fie valabilă la momentul ascultării.
Subiectul oficial prin întrebări prealabile va aduce la cunoştinţă soţului sau rudelor
apropiate că nu sunt obligate să facă declaraţii. Dar dacă doresc acest lucru o pot face,
trebuind să spună însă adevărul, în caz contrar pot fi atrase la răspundere penală pentru
declaraţii mincinoase (art. 312 Cod penal).
Aceste dispoziţii se referă numai la soţul şi rudele apropiate bănuitului, învinuitului
sau inculpatului şi nu la celelalte părţi în proces.

3. În alineatul 3 art. 90 se conţine şirul persoanelor care nu pot fi ascultate ca martor.

Se cere precizarea că nu este vorba de persoane care nu pot avea calitatea de
martor în nici o cauză penală, ci de persoane care, în anumite cauze concrete, şi
în legătură cu anumite fapte sau împrejurări, nu pot fi chemate ca martor.

4. În pct. 1 alin. 3 prin „persoane care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt
în stare să înţeleagă just împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă
referitor la ele declaraţii exacte şi juste” se au în vedee persoanele care suferă de
defecte a vederii, auzului, în urma căruia a pierdut complet sau parţial capacitatea
de a înţelege şi de a reproduce cele înţelese, sau suferă de

Cu toate acestea un orb poate fi ascultat pentru o împrejurare pe care a auzit-o şi un

surd asupra unei împrejurări văzute.
Un bolnav psihic poate fi ascultat, iar declaraţia sa poate fi apreciată în funcţie de
boala de care suferă. Până la urmă organul de urmărire penală, procurorul şi instanţa au
prerogativa să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii
necesare stabilirii adevărului în cauză.
5. În pct. 2), 3), 4), 5), 6), 7) se face o nominalizare a persoanelor obligate a păstra
secretul profesional. Legiuitorul a reieşit din considerentul că divulgarea unor
secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei ar putea aduce grave
prejudicii materiale sau morale unor persoane, cît şi a provoca neîncredere în
exercitarea acestor profesii.
În cazul nerespectării acestor dispoziţii, persoanele sunt pasibile de răspundere. Astfel,
art. 47 din Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură impune obligaţia de a păstra
secretul profesional, în cazul divulgării, art. 48 din aceeaşi Lege prevede atragerea la
răspundere disciplinară.
6. Potrivit alin. 4 din prezentul articol, jurnaliştii, medicii de familie şi persoanele care
au acordat îngrijire medicală pot fi audiaţi doar în scopul prevenirii sau
desoperirii infracţiunilor pedepsite cu privaţiune de libertate pe un termen ce
depăşeşte 15 ani ori detenţiune pe viaţă. Persoanele arătate se vor audia cu
condiţia că informaţia pe care o deţin este absolut necesară.
7. Obligaţia de păstrare a secretului profesional nu se mai impune dacă persoana faţă
de care exista această obligaţie a dat încuviinţarea de depunere a declaraţiilor.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres categoriile de persoane şi condiţiile în prezenţa
cărora se admite această derogare. Astfel, se indică asupra apărătorului şi reprezentantului
părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile. În calitate de condiţii sunt
arătate:
1) consimţămîntul persoanelor interesele cărora sunt reprezentate;
 2) apărătorul (reprezentantul) să facă declaraţii exclusiv în favoarea celui apărat
(reprezentat);
3) prezenţa unui caz excepţional.
8. Calitate de apărător (reprezentant) devine incompatibilă cu noua calitate – cea de
martor, ultima avînd prioritate.
9. Ori de cîte ori apar îndoieli privitor la capacitatea martorului de a percepe just
împrejurările ce au importanţă pentru cauză şi de face declaraţii despre ele se
dispune efectuarea expertizei pentru constatarea stării lui psihice sau fizice.
Organul de urmărire penală şi procurorul, potrivit alin. 6 art. 90, pot dispune această
măsură din oficiu, iar instanţa – numai la cererea părţilor.

10. În alin. 7 din prezentul articol sunt prevăzute obligaţiile martorului.

Neexecutarea fără motiv întemeiat de către martor atrage răspunderea prevăzută de
Codul de procedură penală şi Codul penal.
11. Prevederile alin. 9 şi 10 conţin două modalităţi ale consecinţelor survenite în caz
de neexecutare neîntemeiată.
Despre aducerea silită a se vedea comentariul la art. 199 CPP.
Declaraţia mincinoasă, potrivit art. 312 Cod penal, reprezintă prezentarea cu bună-
ştiinţă a mărturiilor false în cadrul urmăririi penale sau al judecării cauzei.
Martorul se liberează de răspundere penală dacă benevol, în cadrul judecării,
mărturiseşte despre prezentarea mărturiilor false.
12. Privitor la alin. 11 a se vedea comentariul la art. 21 CPP.
13. În alin. 12 se conţin drepturile martorului.
14. La audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal (art. 481 alin. 3
CPP ).
15. Prin „alte drepturi şi obligaţii prevăzute de prezentul cod” se au în vedere: dreptul
de a fi audiat fără a fi prezent fizic (art. 110 CPP), dreptul de a fi audiat
neîntrerupt pe un termen de până la 4 ore, cu o durată generală, în aceeaşi, de
până la 8 ore (alin. 2 art. 107 CPP), să solicite la audiere aplicarea înregistrărilor
audio sau video (art. 115), să-i fie aplicate măsuri pentru asigurarea securităţii
(art. 215), ş.a.
Obligaţia de a păstra confidenţialitatea urmăririi penale (art. 212).
Articolul 91. Reprezentantul legal al martorului minor
1. Articolul 91 alin. 1 stabileşte dreptul unuia dintre părinţi, înfietori sau tutori de a
cunoaşte despre citarea în calitate de martor a minorului.
Martorul minor este chemat la organul de urmărire penală sau în instanţa de judecată
prin părinţi sau persoanele care-i înlocuiesc. Dacă martorul minor se află într-o instituţie
specială pentru minori, atunci va fi chemat prin administraţia acestei instituţii.
2. Reprezentantul legal al martorului minor va fi identificat prin buletin de identitate
(paşaport), certificat de naştere ori certificat de tutore, fapt consemnat în
procesul-verbal al acţiunii procesuale.
3. Reprezentantul legal al martorului minor îl va însoţi şi îl va asista în mod
obligatoriu la acţiunea procesuală cu participarea minorului, beneficiind de
drepturile prevăzute în alin. 2.
Astfel, reprezentantul legal al martorului minor îi poate adresa minorului reprezentat
întrebări, adică îi poate cere răspunsuri şi lămuriri; îi poate face observaţii, adică a-i atrage
atenţia; a-i reproşa; îi poate da îndrumări, adică a-i arăta calea; a-l călăuzi.
Întrebările, observaţiile, îndrumările se pot face numai cu permisiunea organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată.
 În cazul în care acestea au fost respinse, reprezentantul legal este în drept să înscrie
obiecţiile sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale.
Articolul 92. Avocatul martorului
1. Prezentul articol instituie participarea în procesul penal, la etapa urmăririi penale,
alături de martor a unui avocat cu calitatea procesuală de reprezentant.
2. Din prevederile alin. 1 deducem că avocatul va însoţi martorul la toate acţiunile
procesuale cu participarea sa.
Antrenarea la urmărirea penală a avocatului – reprezentant este lăsată la discreţia
persoanei chemate în calitate de martor.
Excepţie face cazul martorului minor, în interesul căruia reprezentantul legal este în
drept să invite un avocat.
3. Calitatea de avocat-reprezentant al martorului este confirmată, în ordine generală,
adică prin mandatul de asistenţă juridică, licenţă şi legitimaţie.
Din momentul admiterii, avocatul intră în posesia drepturilor prevăzute în alin. 2 din
prezentul articol.

de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul respectiv, nu poate

confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele primirii acestuia.
(1) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea
probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a
prevederii legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste
drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut
influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.
(2) Datele administrate cu încălcările menţionate în alin. (1) pot fi utilizate ca probe care
confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
(3) Plângerile depuse în cursul procesului şi hotărârile procesuale adoptate nu constituie
probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar
o dovadă a faptului că a fost depusă o plângere şi a fost adoptată o hotărâre.

1. Art. 94 stabileşte totalitatea de împrejurări, prezenţa cărora exclude utilizarea

probelor în cadrul procesului penal, inclusiv indicarea acestor probe în sentinţa
judecătorească sau în alte hotărâri judecătoreşti, cum ar fi deciziile instanţelor de
apel sau recurs.
2. În acelaşi sens, violenţa se consideră ca un fapt de a întrebuinţa forţa brutală,
constrângere, siluire, încălcarea ordinii legale. Ameninţarea constă în intenţia de a
face rău cuiva cu scopul de a-l intimida sau pentru a obţine ceva. Ameninţarea nu
este numai acţiunea de a ameninţa, dar şi rezultatul acestei acţiuni. Constituie
mijloace de constrângere mijloace prin care cineva este silit de a face un lucru pe
care nu l-ar face de bunăvoie, activitatea de a forţa. Activitatea de a obliga prin
violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, se consideră acţiunile de pângărire, de
profanare a unei prerogative legal recunoscute unei persoane de a avea anumită
conduită de a asigura de anumite privilegii, etc., cît şi îndreptate împotriva
posibilităţii de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă, împotriva stării unei
persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice sau civile în stat.
În cazurile dacă probele au fost obţinute prin încălcarea acestor valori, probele sunt
inadmisibile.
3. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute prin încălcarea dreptului
la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi martorului, (a se
vedea comentariul la articolul 17), privitor la dreptul la apărare al învinuitului a se
 vedea comentariul la articolul 64, referitor la dreptul la apărare al învinuitului a se
vedea comentariul la articolul 66, privitor la drepturile părţii vătămate a se vedea
comentariul la articolul 60, referitor la dreptul martorului la asistenţă a se vedea
comentariul la articolul 90, referitor la participarea obligatorie a apărătorului,
admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, renunţarea la apărător,
înlăturarea apărătorului din procesul penal, a se vedea articolele 69, 72. Prevederile
alineatului 1, punctul 2 al articolului 94, au importanţă practică atît în cazurile cînd
participarea apărătorului este obligatorie, cît şi în cazurile cînd acest fapt rămîne la
discreţia persoanei. Neîndeplinirea prevederilor legale privind participarea
obligatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală
(Hotărîrea Plenului nr.30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării
legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului”. Încălcarea prevederilor privind participarea
apărătorului, duc la încălcarea altui principiu al procedurii penale cum ar fi
prezumţia nevinovăţiei, care stabileşte că „obligativitatea de a dovedi vinovăţia
revine procurorului”. Reieşind din aceasta nu se permite de a pune în seama
bănuitului, învinuitului, inculpatului dovedirea nevinovăţiei sale şi nu poate fi silit
inculpatul să mărturisească împotriva sa însuşi sau să se recunoască vinovat
(Hotărîrea Plenului nr.30).
4. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile şi probele care au fost obţinute prin
încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces. Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a stabilit că încălcarea dreptului constituţional ce garantează
apărarea dreptului persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul
constituie un temei incontestabil de anulare a hotărîrii (a se vedea, Hotărîrea Plenului
nr.2 din 30 ianuarie 1996, cu modificările introduse prin hotărîrea plenului nr.38 din
20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova”. Participarea interpretului este
obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă
limba în care se de desfăşoară şedinţa sau în care se desfăşoară procesul, dar şi
atunci cînd unul din ei solicită să dea explicaţii prin interpret (a se vedea Hotărîrea
Plenului nr. 12 din 9 aprilie 1999 „Cu privire la respectarea legislaţiei cu privire la
utilizarea limbii în procedura judiciară”

5. Probele se consideră inadmisibile dacă au fost obţinute de o persoană care nu are

dreptul
să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală. Acţiunile procesuale sunt efectuate
de către procuror şi organul de urmărire penală din oficiu şi au ca scop constatarea
faptei penale şi a persoanei vinovate. Instanţa efectuează acţiunile în limitele
competenţei sale în afară de cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la
cererea părţilor (vezi comentariul la articolul 28). În cazul cînd acţiunile procesuale
au fost efectuate de către o altă persoană decît de cele indicate, rezultatele acestor
acţiuni vor fi inadmisibile.
6. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute de o persoană care se
află în stare de incompatibilitate, cunoscând acest fapt. Starea de incompatibilitate a
judecătorului, procurorului, ofiţerului de urmărire penală este stabilită de lege. (vezi
comentariul la articolele 33, 54, 57). Nu în toate cazurile probele obţinute de o
persoană în stare de incompatibilitate vor fi inadmisibile dar doar în cazurile cînd
această persoană efectuând acţiunile procesuale va cunoaşte că se află în asemenea
stare. Dacă starea de incompatibilitate va fi stabilită după efectuarea acţiunilor
 procesuale, iar persoana efectuând acţiunile procesuale nu va cunoaşte că se află în
asemenea stare, probele vor fi admisibile.
7. Articolul 94 interzice utilizarea metodelor care contravin prevederilor ştiinţifice,
adică ansamblului sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire sau un
ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu de cunoaştere. Astfel nu se poate
admite să se facă dovadă că moartea spre exemplu a unei persoane a fost provocată
de stafii, fantome sau farmece, deoarece asemenea fapt nu poate fi conceput ca real.
8. Nu pot fi admisibile probele obţinute de organul de urmărire penală cu încălcări
esenţiale ale dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, reieşind din faptul că aceste
probe nu pot fi puse în baza învinuirii. Dacă probele în apărare sunt administrate de
către organul de urmărire, cu încălcarea prevederilor prezentului Cod, acestea pot fi
admise după verificarea probelor în instanţa de judecată. Probele pot fi recunoscute
că au fost obţinute cu încălcarea legii, dacă la administrarea lor au fost încălcate
garanţiile constituţionale a persoanei şi a ordinii stabilite de către legea procesual-
penală. Dacă aceste probe au fost obţinute de către o persoană care nu este
competentă de a administra probe, sau dacă au fost obţinute prin anumite acţiuni
care nu sunt prevăzute de normele procesual-penale.
9. Toate probele trebuie să fie cercetate în modul stabilit în şedinţa judecătorească.
Prevederea dată constituie nu numai o regulă dar şi un drept al persoanei acuzate.
Articolul 6 al convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul unui
acuzat să participe efectiv la soluţionarea cauzei penale. Aceasta include, inter-alia,
nu numai dreptul lui de a asista la proces (cauza COLOZZA, cauza BROZICEK,
cauza F.S.D. c. Italiei), dar şi dreptul de a asculta dar de-asemenea şi dreptul de a
asculta şi urmări procedura (cauza Stanford). Trăsătura principală a noţiunii de
proces echitabil este principiul egalităţii armelor, care stabileşte că fiecare parte
trebuie investită cu posibilităţi rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform
condiţiilor care să nu-i creeze dezavantaje vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se
impune importanţa aparenţelor şi sensibilităţii mari atribuite administrării echitabile
a justiţiei (cauza BULUT, cauza FOUCHER). Principiul egalităţii armelor
presupune accesul egal al participanţilor la înscrisuri şi alte documente procedurale,
deoarece ele joacă un rol la formarea opiniei instanţei. Totuşi, accesul la dosar poate
fi limitat pentru avocatul acuzatului. (Cauza Kamasinki). Modalitatea de furnizare a
informaţiei din dosar nu rezultă din acest principiu. Trebuie să se respecte condiţia
de a nu crea obstacole de neînvins, ceea ce de fapt echivalează cu tăinuirea
informaţiei. O altă implicaţie conform principiului egalităţii armelor constă în
acordarea posibilităţii unei părţi să conteste argumentele aduse de cealaltă parte.
Principiul presupune acordarea posibilităţii legale de citare a martorilor. Adiţional,
părţile trebuie să dispună de aceleaşi posibilităţi de a solicita concluziile experţilor,
iar ultimii trebuie să fie trataţi în acelaşi fel.(cauza BONISCH). În conformitate cu
articolul 6, alineatul3, litera c, al CEDO acuzatul are dreptul să se apere el însuşi sau
prin intermediul unui apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloace de a plăti
un apărător să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, dacă
astfel necesită interesele justiţiei. În unele cazuri, cum ar fi John Murray, Curtea
Europeană a concluzionat că dacă legislaţia naţională atrage consecinţe datorită
atitudinii acuzatului la faza iniţială de interogare de către poliţie, articolul 6 în
principiu cere asistenţa unui avocat în faza de urmărire. Cauzele LADA si
FELLADOAH c. Olandei vizează dreptul acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar
dacă el însuşi lipseşte. În ambele cauze, curtea Europeană accentuează faptul că în
interesul procesului penal echitabil şi just, prezenţa avocatului la judecată este
 vitală. Însă dacă el nu participă, instanţele de judecată trebuie să se asigure că
apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile. Datorită faptului că el participă la
proces cu scopul evident să apere acuzatul în absenţa acestuia. De obicei, Statul nu
poate fi considerat drept fiind responsabil de acţiunile şi deciziile avocatului
acuzatului. Deci, statului, nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul numirii
unui avocat din oficiu (cauza ARTICO). Totuşi, statul trebuie să intervină numai în
cazul când eşecul apărătorului este evident sau în mod suficient adus la cunoştinţa
lor(Cauza Kamasinki)
10. Sunt inadmisibile ca probe şi datele obţinute de la o persoană care nu poate
recunoaşte un mijloc material de probă şi nu poate confirma veridicitatea
provenienţa, sau circumstanţele primirii acesteia. Această normă este determinată de
o regulă a admisibilităţii probelor, privind căreia........................La aceeaşi normă se
poate de atribuit şi declaraţiile unor subiecţi, cum ar fi martorul sau partea vătămată,
care sunt bazate pe presupuneri, declaraţiile din auzite, dacă persoana nu poate
declara sursa de informare. Articolul 94, alineatul 3 stabileşte că probele obţinute cu
încălcarea prevederilor legale pot fi utilizate într-o altă cauză penală. Admiterea
acestora în altă cauză penală are ca scop confirmarea abuzurilor comise de către
persoanele abilitate cu funcţia de a administra probele. Instanţa de judecată care va
examina cauza de abuz a unei persoane cu funcţii de răspundere, va putea utiliza
probele administrate de această persoană cu încălcarea prevederilor, dacă aceste
încălcări au constituit o infracţiune.
11. Datele invocate în anumite demersuri, plîngeri sau acte procedurale nu sunt admise
ca probe. Pot fi admise ca probe numai în situaţia cînd în urma datelor invocate în
aceste plîngeri s-au efectuat acţiuni procesuale şi au fost obţinute anumite date.
Articolul 95. Admisibilitatea probelor
1. Pentru ca anumite date de fapt să fie recunoscute în calitate de probă, este necesar de
a respecta anumite reguli în probaţiunea penală. În primul rînd o probă poate fi
administrată de un subiect competent. Potrivit articolului 100 administrarea probelor
se efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu, sau la cererea altor
participanţi la proces, precum şi din instanţă la cererea părţilor prin procedee
probatorii prevăzute de prezentul cod. În acest context nu pot fi admise ca probe
datele obţinute de ofiţerul de urmărire penală care şi-a încălcat competenţa, sau cînd
nu este cetăţean al Republicii Moldova, sau în perioada cînd este în concediu, cînd
este în calitate de stagiar, ş.a. În al doilea rînd este necesar de respectat regula
privind mijlocul cuvenit.
2. Mijloacele de probă sunt prevăzute de alineatul 2 articolul 93. Nu se admite de a
utiliza alte mijloace de probă, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza, ş.a. Este de
asemenea interzis de a înlocui raportul de expertiză cu unele date, acte
departamentale, sau cu unele opinii ale specialiştilor, rezultatul reviziilor şi
controalelor, ş.a. Pentru ca numite obiecte să fie recunoscute în calitate de corpuri
delicte este necesar de a fixa faptul descoperirii acestor obiecte, sau obţinerii de la
părţi a acestor obiecte, este necesară o hotărâre a organului de urmărire sau a
instanţei privind anexarea acestor obiecte la dosar. Documentele pot fi recunoscute
în calitate de mijloc de probă dacă există date care indică sursa de provenienţă a
documentului, există o hotărîre privind anexarea la dosar a documentului. Nu pot fi
recunoscute în calitate de mijloc de probă lămuririle depuse de către persoane.
3. Este necesar de a respecta şi prevederile articolului 97 privind obţinerea probelor
dintr-o sursă concretă.
4. O altă regulă a admisibilităţii este regula privind procedura cuvenită. Proba trebuie
obţinută cu respectarea procedurii. Nu poate fi audiată în calitate de învinuit
persoana căreia nu i-a fost înaintată acuzarea. Se interzice de a audia în calitate de
bănuit persoana faţă de care nu s-a emis procesul verbal de reţinere, sau ordonanţa
de aplicare a unei măsuri preventive, ori ordonanţa de recunoaştere în calitate de
bănuit. Se interzice de a audia în calitate de martor persoana faţă de care există
anumite probe că a săvârşit o infracţiune (vezi comentariul la articolul 63). Se
interzice de a audia bănuitul sau învinuitul fără a-i lămuri drepturile procesuale,
inclusiv la lămurirea drepturilor este necesar ca persoana să recunoască consecinţele
acordului său de a depune declaraţii, prin faptul că aceste declaraţii pot fi utilizate
împotriva sa. Pînă a depune declaraţii, persoana trebuie să cunoască faptul că are
dreptul la apărător din oficiu şi nu simplul fapt că are dreptul la apărare, dacă va
angaja un apărător. Va fi inadmisibilă şi ascultarea bănuitului şi învinuitului în lipsa
apărătorului. Va fi inadmisibil şi procesul verbal de audiere a învinuitului, bănuitului
şi altor persoane în lipsa interpretului, pedagogului sau psihologului. Se interzice ca
o persoană să cumuleze funcţia de apărător şi interpret (cazul X versus AUSTRIA,
jurisprudenţa Curţii Europene). Va fi inadmisibilă ascultarea martorului în prezenţa
unei rude apropiate dacă nu s-a obţinut acordul acestuia de a depune declaraţii.
5. O altă regulă prevede că sunt inadmisibile probele care conţin date de provenienţă
necunoscută (vezi comentariul la articolul 94).
6. Din regulile cu privire la admisibilitatea probelor reiese că este interzis de a utiliza
unele date care nu sunt în cauza penală înregistrate ca probă. De exemplu, în sentinţă
se recunoaşte că persoanei i s-a cauzat o comoţie cerebrală, însă în dosar lipseşte
raportul de expertiză, dar este un certificat al medicului. Nu pot fi utilizate în calitate
de probă date care nu sunt incluse în mijloacele prevăzute. Spre exemplu, instanţa s-
a bazat numai pe informaţie operativă fără ca această informaţie să fie înregistrată
procesual. De asemenea nu pot fi utilizate în calitate de probe date, chiar dacă forma
lor corespunde cu legea, dar în esenţă este lipsită de anumite calităţi, cum ar fi datele
prevăzute în scrisorile anonime, sau în sesizări anonime.
7. Articolul 95 stabileşte că sunt admisibile probele pertinente. Prin noţiunea de
pertinenţă se înţelege legătura între conţinutul probei cu circumstanţele care necesită
a fi probate. Aceste date trebuie direct sau indirect să se refere la obiectul
probaţiunii. Datele care nu se referă la obiectul probaţiunii nu pot fi considerate ca
probe. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa probelor este necesar de a
reieşi din două circumstanţe, în primul rînd, se include faptul care va fi dovedit de
proba dată în obiectul probaţiunii? Şi în al doilea rînd dacă este în stare proba
examinată de a constata acest fapt? Nu toate probele pertinente contribuie la
stabilirea împrejurărilor cauzei. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei proba
pertinentă trebuie să fie concludentă. Proba concludentă este proba pertinentă care
influenţează asupra soluţionării cauzei penale. Orice probă concludentă este şi
pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă. De exemplu,
comportamentul general al persoanei în societate este o probă pertinentă într-o cauză
de huliganism. Însă această probă nu poate fi concludentă deoarece nu aduce o
informaţie esenţială referitor la soluţionarea cauzei concrete. Nu orice probă
concludentă este şi utilă. Probele utile sunt probele concludente care prin
informaţiile pe care le conţin sunt necesare soluţionării cauzei. Proba utilă este şi
concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă. Nu toate probele concludente
sunt necesare într-o cauză penală. Într-o cauză penală unde sunt numeroşi martori
 oculari, nu este necesar de a asculta toţi martorii, dacă din ascultarea unui număr de
martori instanţa, sau organul de urmărire penală şi-a făcut concluziile respective.
8. În faza de urmărire penală, obligaţia de a verifica admisibilitatea probelor este pusă
în seama organului de urmărire penală din oficiu. Organul de urmărire este obligat
din oficiu să verifice admisibilitatea probelor. Părţile au dreptul în toate cazurile de a
invoca prin cererile sale necesitatea verificării anumitor probe. Faptul că partea nu a
invocat verificarea admisibilităţii unei probe în cadrul urmăririi penale nu o
limitează de dreptul de a o invoca. Instanţa nu este în drept de a respinge cererea
persoanei, de a verifica admisibilitatea probei din motivul că această cerere nu a fost
înaintată în timpul urmăririi penale. Atît organul de urmărire, cît ţi instanţa sunt
obligate de a emite o hotărîre motivată în cazul cînd resping cererea de verificare a
admisibilităţii probelor. În timpul verificării admisibilităţii probelor, la cererea
părţilor se emite o hotărîre motivată prin care se recunoaşte proba inadmisibilă, fie
se respinge cererea părţii de a recunoaşte această probă ca inadmisibilă.
În cadrul verificării probelor, organul de urmărire sau instanţa se pronunţă asupra
admisibilităţii acestor probe. În cazul cînd după verificarea probei instanţa, sau organul de
urmărire au constatat că această probă este admisibilă, partea are dreptul să-şi înainteze
argumentele sale. Proba poate fi respinsă în asemenea situaţii, numai că partea care a
invocat inadmisibilitatea probei aduce argumente convingătoare. În cazul cînd au fost
aduse asemenea argumente, organul care a administrat proba sau în favoarea cărei părţi a
fost administrată, poate aduce argumente privind admiterea acestei probe.
Articolul 94
(4) În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, nu pot fi puse la baza
sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti datele care au fost obţinute:
1) prin aplicarea violenţei, ameninţărilor sau a altor mijloace de constrângere,
prin violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei;
2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului,
părţii vătămate, martorului;
3) prin încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces;
4) de o persoană care nu are dreptul să efectueze acţiuni procesuale în cauza
penală;
5) de o persoană care evident ştie că intră sub incidenţa de recuzare;
6) dintr-o sursă care este imposibil de a o verifica în şedinţa de judecată;
7) prin utilizarea metodelor ce contravin prevederilor ştiinţifice;
8) cu încălcări esenţiale de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor
prezentului cod;
9) fără a fi cercetate, în modul stabilit, în şedinţa de judecată;
10) de la o persoană care nu poate recunoaşte documentul sau obiectul
respectiv, nu poate confirma veridicitatea, provenienţa lui sau circumstanţele
primirii acestuia.
(5) Constituie încălcare esenţială a dispoziţiilor prezentului cod, la administrarea
probelor, violarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei sau a
prevederii legii procesuale penale prin privarea participanţilor la proces de aceste
drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influenţat sau a putut
influenţa autenticitatea informaţiei obţinute, a documentului sau a obiectului.
(6) Datele administrate cu încălcările menţionate în alin. (1) pot fi utilizate ca probe care
confirmă faptul încălcărilor respective şi vinovăţia persoanelor care le-au admis.
(7) Plângerile depuse în cursul procesului şi hotărârile procesuale adoptate nu constituie
probe ale vreunor circumstanţe care au importanţă în cauza respectivă, ele fiind doar
o dovadă a faptului că a fost depusă o plângere şi a fost adoptată o hotărâre.

4. Art. 94 stabileşte totalitatea de împrejurări, prezenţa cărora exclude utilizarea

probelor în cadrul procesului penal, inclusiv indicarea acestor probe în sentinţa
judecătorească sau în alte hotărâri judecătoreşti, cum ar fi deciziile instanţelor de
apel sau recurs.
5. În acelaşi sens, violenţa se consideră ca un fapt de a întrebuinţa forţa brutală,
constrângere, siluire, încălcarea ordinii legale. Ameninţarea constă în intenţia de a
face rău cuiva cu scopul de a-l intimida sau pentru a obţine ceva. Ameninţarea nu
este numai acţiunea de a ameninţa, dar şi rezultatul acestei acţiuni. Constituie
mijloace de constrângere mijloace prin care cineva este silit de a face un lucru pe
care nu l-ar face de bunăvoie, activitatea de a forţa. Activitatea de a obliga prin
violarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, se consideră acţiunile de pângărire, de
profanare a unei prerogative legal recunoscute unei persoane de a avea anumită
conduită de a asigura de anumite privilegii, etc., cît şi îndreptate împotriva
posibilităţii de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă, împotriva stării unei
persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice sau civile în stat.
În cazurile dacă probele au fost obţinute prin încălcarea acestor valori, probele sunt
inadmisibile.
6. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute prin încălcarea dreptului
la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi martorului, (a se
vedea comentariul la articolul 17), privitor la dreptul la apărare al învinuitului a se
vedea comentariul la articolul 64, referitor la dreptul la apărare al învinuitului a se
vedea comentariul la articolul 66, privitor la drepturile părţii vătămate a se vedea
comentariul la articolul 60, referitor la dreptul martorului la asistenţă a se vedea
comentariul la articolul 90, referitor la participarea obligatorie a apărătorului,
admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, renunţarea la apărător,
înlăturarea apărătorului din procesul penal, a se vedea articolele 69, 72. Prevederile
alineatului 1, punctul 2 al articolului 94, au importanţă practică atît în cazurile cînd
participarea apărătorului este obligatorie, cît şi în cazurile cînd acest fapt rămîne la
discreţia persoanei. Neîndeplinirea prevederilor legale privind participarea
obligatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii de procedură penală
(Hotărîrea Plenului nr.30 din 9 noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării
legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului”. Încălcarea prevederilor privind participarea
apărătorului, duc la încălcarea altui principiu al procedurii penale cum ar fi
prezumţia nevinovăţiei, care stabileşte că „obligativitatea de a dovedi vinovăţia
revine procurorului”. Reieşind din aceasta nu se permite de a pune în seama
bănuitului, învinuitului, inculpatului dovedirea nevinovăţiei sale şi nu poate fi silit
inculpatul să mărturisească împotriva sa însuşi sau să se recunoască vinovat
(Hotărîrea Plenului nr.30).
4. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile şi probele care au fost obţinute prin
încălcarea dreptului la interpret, traducător al participanţilor la proces. Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a stabilit că încălcarea dreptului constituţional ce garantează
apărarea dreptului persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară procesul
constituie un temei incontestabil de anulare a hotărîrii (a se vedea, Hotărîrea Plenului
nr.2 din 30 ianuarie 1996, cu modificările introduse prin hotărîrea plenului nr.38 din
 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova”. Participarea interpretului este
obligatorie nu numai în cazul în care unul dintre participanţii la proces nu posedă
limba în care se de desfăşoară şedinţa sau în care se desfăşoară procesul, dar şi
atunci cînd unul din ei solicită să dea explicaţii prin interpret (a se vedea Hotărîrea
Plenului nr. 12 din 9 aprilie 1999 „Cu privire la respectarea legislaţiei cu privire la
utilizarea limbii în procedura judiciară”

5. Probele se consideră inadmisibile dacă au fost obţinute de o persoană care nu are

dreptul
să efectueze acţiuni procesuale în cauza penală. Acţiunile procesuale sunt efectuate
de către procuror şi organul de urmărire penală din oficiu şi au ca scop constatarea
faptei penale şi a persoanei vinovate. Instanţa efectuează acţiunile în limitele
competenţei sale în afară de cazul cînd prin lege se dispune efectuarea acestora la
cererea părţilor (vezi comentariul la articolul 28). În cazul cînd acţiunile procesuale
au fost efectuate de către o altă persoană decît de cele indicate, rezultatele acestor
acţiuni vor fi inadmisibile.
12. Articolul 94 stabileşte că sunt inadmisibile probele obţinute de o persoană care se
află în stare de incompatibilitate, cunoscând acest fapt. Starea de incompatibilitate a
judecătorului, procurorului, ofiţerului de urmărire penală este stabilită de lege. (vezi
comentariul la articolele 33, 54, 57). Nu în toate cazurile probele obţinute de o
persoană în stare de incompatibilitate vor fi inadmisibile dar doar în cazurile cînd
această persoană efectuând acţiunile procesuale va cunoaşte că se află în asemenea
stare. Dacă starea de incompatibilitate va fi stabilită după efectuarea acţiunilor
procesuale, iar persoana efectuând acţiunile procesuale nu va cunoaşte că se află în
asemenea stare, probele vor fi admisibile.
13. Articolul 94 interzice utilizarea metodelor care contravin prevederilor ştiinţifice,
adică ansamblului sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire sau un
ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu de cunoaştere. Astfel nu se poate
admite să se facă dovadă că moartea spre exemplu a unei persoane a fost provocată
de stafii, fantome sau farmece, deoarece asemenea fapt nu poate fi conceput ca real.
14. Nu pot fi admisibile probele obţinute de organul de urmărire penală cu încălcări
esenţiale ale dispoziţiilor Codului de Procedură Penală, reieşind din faptul că aceste
probe nu pot fi puse în baza învinuirii. Dacă probele în apărare sunt administrate de
către organul de urmărire, cu încălcarea prevederilor prezentului Cod, acestea pot fi
admise după verificarea probelor în instanţa de judecată. Probele pot fi recunoscute
că au fost obţinute cu încălcarea legii, dacă la administrarea lor au fost încălcate
garanţiile constituţionale a persoanei şi a ordinii stabilite de către legea procesual-
penală. Dacă aceste probe au fost obţinute de către o persoană care nu este
competentă de a administra probe, sau dacă au fost obţinute prin anumite acţiuni
care nu sunt prevăzute de normele procesual-penale.
15. Toate probele trebuie să fie cercetate în modul stabilit în şedinţa judecătorească.
Prevederea dată constituie nu numai o regulă dar şi un drept al persoanei acuzate.
Articolul 6 al convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul unui
acuzat să participe efectiv la soluţionarea cauzei penale. Aceasta include, inter-alia,
nu numai dreptul lui de a asista la proces (cauza COLOZZA, cauza BROZICEK,
cauza F.S.D. c. Italiei), dar şi dreptul de a asculta dar de-asemenea şi dreptul de a
asculta şi urmări procedura (cauza Stanford). Trăsătura principală a noţiunii de
proces echitabil este principiul egalităţii armelor, care stabileşte că fiecare parte
 trebuie investită cu posibilităţi rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform
condiţiilor care să nu-i creeze dezavantaje vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se
impune importanţa aparenţelor şi sensibilităţii mari atribuite administrării echitabile
a justiţiei (cauza BULUT, cauza FOUCHER). Principiul egalităţii armelor
presupune accesul egal al participanţilor la înscrisuri şi alte documente procedurale,
deoarece ele joacă un rol la formarea opiniei instanţei. Totuşi, accesul la dosar poate
fi limitat pentru avocatul acuzatului. (Cauza Kamasinki). Modalitatea de furnizare a
informaţiei din dosar nu rezultă din acest principiu. Trebuie să se respecte condiţia
de a nu crea obstacole de neînvins, ceea ce de fapt echivalează cu tăinuirea
informaţiei. O altă implicaţie conform principiului egalităţii armelor constă în
acordarea posibilităţii unei părţi să conteste argumentele aduse de cealaltă parte.
Principiul presupune acordarea posibilităţii legale de citare a martorilor. Adiţional,
părţile trebuie să dispună de aceleaşi posibilităţi de a solicita concluziile experţilor,
iar ultimii trebuie să fie trataţi în acelaşi fel.(cauza BONISCH). În conformitate cu
articolul 6, alineatul3, litera c, al CEDO acuzatul are dreptul să se apere el însuşi sau
prin intermediul unui apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloace de a plăti
un apărător să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, dacă
astfel necesită interesele justiţiei. În unele cazuri, cum ar fi John Murray, Curtea
Europeană a concluzionat că dacă legislaţia naţională atrage consecinţe datorită
atitudinii acuzatului la faza iniţială de interogare de către poliţie, articolul 6 în
principiu cere asistenţa unui avocat în faza de urmărire. Cauzele LADA si
FELLADOAH c. Olandei vizează dreptul acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar
dacă el însuşi lipseşte. În ambele cauze, curtea Europeană accentuează faptul că în
interesul procesului penal echitabil şi just, prezenţa avocatului la judecată este
vitală. Însă dacă el nu participă, instanţele de judecată trebuie să se asigure că
apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile. Datorită faptului că el participă la
proces cu scopul evident să apere acuzatul în absenţa acestuia. De obicei, Statul nu
poate fi considerat drept fiind responsabil de acţiunile şi deciziile avocatului
acuzatului. Deci, statului, nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul numirii
unui avocat din oficiu (cauza ARTICO). Totuşi, statul trebuie să intervină numai în
cazul când eşecul apărătorului este evident sau în mod suficient adus la cunoştinţa
lor(Cauza Kamasinki)
16. Sunt inadmisibile ca probe şi datele obţinute de la o persoană care nu poate
recunoaşte un mijloc material de probă şi nu poate confirma veridicitatea
provenienţa, sau circumstanţele primirii acesteia. Această normă este determinată de
o regulă a admisibilităţii probelor, privind căreia........................La aceeaşi normă se
poate de atribuit şi declaraţiile unor subiecţi, cum ar fi martorul sau partea vătămată,
care sunt bazate pe presupuneri, declaraţiile din auzite, dacă persoana nu poate
declara sursa de informare. Articolul 94, alineatul 3 stabileşte că probele obţinute cu
încălcarea prevederilor legale pot fi utilizate într-o altă cauză penală. Admiterea
acestora în altă cauză penală are ca scop confirmarea abuzurilor comise de către
persoanele abilitate cu funcţia de a administra probele. Instanţa de judecată care va
examina cauza de abuz a unei persoane cu funcţii de răspundere, va putea utiliza
probele administrate de această persoană cu încălcarea prevederilor, dacă aceste
încălcări au constituit o infracţiune.
17. Datele invocate în anumite demersuri, plîngeri sau acte procedurale nu sunt admise
ca probe. Pot fi admise ca probe numai în situaţia cînd în urma datelor invocate în
aceste plîngeri s-au efectuat acţiuni procesuale şi au fost obţinute anumite date.
Articolul 95. Admisibilitatea probelor
9. Pentru ca anumite date de fapt să fie recunoscute în calitate de probă, este necesar de
a respecta anumite reguli în probaţiunea penală. În primul rînd o probă poate fi
administrată de un subiect competent. Potrivit articolului 100 administrarea probelor
se efectuează de către organul de urmărire penală din oficiu, sau la cererea altor
participanţi la proces, precum şi din instanţă la cererea părţilor prin procedee
probatorii prevăzute de prezentul cod. În acest context nu pot fi admise ca probe
datele obţinute de ofiţerul de urmărire penală care şi-a încălcat competenţa, sau cînd
nu este cetăţean al Republicii Moldova, sau în perioada cînd este în concediu, cînd
este în calitate de stagiar, ş.a. În al doilea rînd este necesar de respectat regula
privind mijlocul cuvenit.
10.Mijloacele de probă sunt prevăzute de alineatul 2 articolul 93. Nu se admite de a
utiliza alte mijloace de probă, cum ar fi detectorul de minciuni, hipnoza, ş.a. Este de
asemenea interzis de a înlocui raportul de expertiză cu unele date, acte
departamentale, sau cu unele opinii ale specialiştilor, rezultatul reviziilor şi
controalelor, ş.a. Pentru ca numite obiecte să fie recunoscute în calitate de corpuri
delicte este necesar de a fixa faptul descoperirii acestor obiecte, sau obţinerii de la
părţi a acestor obiecte, este necesară o hotărâre a organului de urmărire sau a
instanţei privind anexarea acestor obiecte la dosar. Documentele pot fi recunoscute
în calitate de mijloc de probă dacă există date care indică sursa de provenienţă a
documentului, există o hotărîre privind anexarea la dosar a documentului. Nu pot fi
recunoscute în calitate de mijloc de probă lămuririle depuse de către persoane.
11.Este necesar de a respecta şi prevederile articolului 97 privind obţinerea probelor
dintr-o sursă concretă.
12. O altă regulă a admisibilităţii este regula privind procedura cuvenită. Proba trebuie
obţinută cu respectarea procedurii. Nu poate fi audiată în calitate de învinuit
persoana căreia nu i-a fost înaintată acuzarea. Se interzice de a audia în calitate de
bănuit persoana faţă de care nu s-a emis procesul verbal de reţinere, sau ordonanţa
de aplicare a unei măsuri preventive, ori ordonanţa de recunoaştere în calitate de
bănuit. Se interzice de a audia în calitate de martor persoana faţă de care există
anumite probe că a săvârşit o infracţiune (vezi comentariul la articolul 63). Se
interzice de a audia bănuitul sau învinuitul fără a-i lămuri drepturile procesuale,
inclusiv la lămurirea drepturilor este necesar ca persoana să recunoască consecinţele
acordului său de a depune declaraţii, prin faptul că aceste declaraţii pot fi utilizate
împotriva sa. Pînă a depune declaraţii, persoana trebuie să cunoască faptul că are
dreptul la apărător din oficiu şi nu simplul fapt că are dreptul la apărare, dacă va
angaja un apărător. Va fi inadmisibilă şi ascultarea bănuitului şi învinuitului în lipsa
apărătorului. Va fi inadmisibil şi procesul verbal de audiere a învinuitului, bănuitului
şi altor persoane în lipsa interpretului, pedagogului sau psihologului. Se interzice ca
o persoană să cumuleze funcţia de apărător şi interpret (cazul X versus AUSTRIA,
jurisprudenţa Curţii Europene). Va fi inadmisibilă ascultarea martorului în prezenţa
unei rude apropiate dacă nu s-a obţinut acordul acestuia de a depune declaraţii.
13.O altă regulă prevede că sunt inadmisibile probele care conţin date de provenienţă
necunoscută (vezi comentariul la articolul 94).
14.Din regulile cu privire la admisibilitatea probelor reiese că este interzis de a utiliza
unele date care nu sunt în cauza penală înregistrate ca probă. De exemplu, în sentinţă
se recunoaşte că persoanei i s-a cauzat o comoţie cerebrală, însă în dosar lipseşte
raportul de expertiză, dar este un certificat al medicului. Nu pot fi utilizate în calitate
de probă date care nu sunt incluse în mijloacele prevăzute. Spre exemplu, instanţa s-
a bazat numai pe informaţie operativă fără ca această informaţie să fie înregistrată
 procesual. De asemenea nu pot fi utilizate în calitate de probe date, chiar dacă forma
lor corespunde cu legea, dar în esenţă este lipsită de anumite calităţi, cum ar fi datele
prevăzute în scrisorile anonime, sau în sesizări anonime.
15.Articolul 95 stabileşte că sunt admisibile probele pertinente. Prin noţiunea de
pertinenţă se înţelege legătura între conţinutul probei cu circumstanţele care necesită
a fi probate. Aceste date trebuie direct sau indirect să se refere la obiectul
probaţiunii. Datele care nu se referă la obiectul probaţiunii nu pot fi considerate ca
probe. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa probelor este necesar de a
reieşi din două circumstanţe, în primul rînd, se include faptul care va fi dovedit de
proba dată în obiectul probaţiunii? Şi în al doilea rînd dacă este în stare proba
examinată de a constata acest fapt? Nu toate probele pertinente contribuie la
stabilirea împrejurărilor cauzei. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei proba
pertinentă trebuie să fie concludentă. Proba concludentă este proba pertinentă care
influenţează asupra soluţionării cauzei penale. Orice probă concludentă este şi
pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este şi concludentă. De exemplu,
comportamentul general al persoanei în societate este o probă pertinentă într-o cauză
de huliganism. Însă această probă nu poate fi concludentă deoarece nu aduce o
informaţie esenţială referitor la soluţionarea cauzei concrete. Nu orice probă
concludentă este şi utilă. Probele utile sunt probele concludente care prin
informaţiile pe care le conţin sunt necesare soluţionării cauzei. Proba utilă este şi
concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă. Nu toate probele concludente
sunt necesare într-o cauză penală. Într-o cauză penală unde sunt numeroşi martori
oculari, nu este necesar de a asculta toţi martorii, dacă din ascultarea unui număr de
martori instanţa, sau organul de urmărire penală şi-a făcut concluziile respective.
16.În faza de urmărire penală, obligaţia de a verifica admisibilitatea probelor este pusă
în seama organului de urmărire penală din oficiu. Organul de urmărire este obligat
din oficiu să verifice admisibilitatea probelor. Părţile au dreptul în toate cazurile de a
invoca prin cererile sale necesitatea verificării anumitor probe. Faptul că partea nu a
invocat verificarea admisibilităţii unei probe în cadrul urmăririi penale nu o
limitează de dreptul de a o invoca. Instanţa nu este în drept de a respinge cererea
persoanei, de a verifica admisibilitatea probei din motivul că această cerere nu a fost
înaintată în timpul urmăririi penale. Atît organul de urmărire, cît ţi instanţa sunt
obligate de a emite o hotărîre motivată în cazul cînd resping cererea de verificare a
admisibilităţii probelor. În timpul verificării admisibilităţii probelor, la cererea
părţilor se emite o hotărîre motivată prin care se recunoaşte proba inadmisibilă, fie
se respinge cererea părţii de a recunoaşte această probă ca inadmisibilă.
17.În cadrul verificării probelor, organul de urmărire sau instanţa se pronunţă asupra
admisibilităţii acestor probe. În cazul cînd după verificarea probei instanţa, sau
organul de urmărire au constatat că această probă este admisibilă, partea are dreptul
să-şi înainteze argumentele sale. Proba poate fi respinsă în asemenea situaţii, numai
că partea care a invocat inadmisibilitatea probei aduce argumente convingătoare. În
cazul cînd au fost aduse asemenea argumente, organul care a administrat proba sau
în favoarea cărei părţi a fost administrată, poate aduce argumente privind admiterea
acestei probe. Prevederea dată este mai dificil de realizat în cadrul urmăririi, cînd se
pune în discuţie chestiunea privind admiterea probelor administrate de către organul
de urmărire penală. În cadrul judecăţii nu pot apărea dificultăţi privind admiterea sau
respingerea unei anumite probe administrate de organul de urmărire penală reieşind
din faptul că instanţa este limitată de către principiul contradictorialităţii la
administrarea probelor.
 18.Regula stabilită de articolul 95, alineatul 3 se referă la unul din principiile de
procedură determinate de articolul 6 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi
anume, egalitatea armelor. Conform principiului egalităţii armelor – trăsătură
principală a unui proces echitabil, fiecare parte trebuie investită cu posibilităţi
rezonabile pentru a-şi prezenta cauza conform condiţiilor care să nu creeze
dezavantaje, vis-a-vis de opoziţie. În acest context, se impune importanţa aparenţelor
şi sensibilităţii mari atribuite intereselor echitabile ale justiţiei (cauza BULUT, cauza
FOUCHER). Principiul poate juca un rol în orice fază a procesului. Principiul
egalităţii armelor presupune accesul legal al părţilor la înscrisuri şi alte documente
procedurale, cel puţin datorită faptului că ele joacă un oarecare rol la formarea
opiniei instanţei. Totuşi, accesul la dosar poate fi limitat pentru avocatul acuzatului
(cauza KAMASINSKI). Modalitatea de furnizare a informaţiei din dosar nu rezultă
din acest principiu. Trebuie să respecte condiţia de a nu crea obstacole de neînvins,
ceea de fapt se echivalează cu tăinuirea informaţiei. O altă implicaţie conform
principiului egalităţii armelor constă în acordarea posibilităţii unei părţi să conteste
argumentele propuse de cealaltă parte. În continuare, principiul presupune acordarea
posibilităţilor egale de citare a martorilor. Adiţional, părţile trebuie să dispună de
aceleaşi posibilităţi de a solicita concluzia experţilor, iar ultimii trebuie să fie trataţi
în acelaşi fel (cauza BONISCH). Învinuitul trebuie pe cît este posibil în timp ce
păstrează modalităţile de descoperire a adevărului, să dispună de un proces echitabil.
Astfel, el trebuie să posede unele drepturi de contrabalansare a puterii în ordinea
statului. Totuşi el nu trebuie să ştirbească procentul de căutare a adevărului.

Articolul 96. Circumstanţele care urmează să fie dovedite în procesul penal

Totalitatea de împrejurări care trebuie dovedite într-o cauză penală constituie obiectul
probaţiunii. Enumerarea acestor împrejurări detalizează cerinţele prevăzute de
articolul
19 alineatul 3 (vezi comentariul). Fiecare circumstanţă trebuie examinată în cadrul
urmăririi penale, cît şi
trebuie examinată de către instanţă la emiterea hotărîrii.
1. Totalitatea de împrejurări, circumstanţe, prevăzute de articolul 96, determină
conţinutul
rechizitoriului, a sentinţei, cît şi se iau în consideraţie în căile de atac cînd este pusă
în
discuţie chestiunea privind examinarea fondului cauzei. În acelaşi moment, toate
împrejurările, în dependenţă de cauza penală concretă, dispun de anumite particularităţi
individuale, de aceea şi obiectul probaţiunii este individual în fiecare cauză penală.
2. Articolul 96 stabileşte că totalitatea de circumstanţe care trebuie dovedite într-o
cauză penală poate fi stabilită doar prin probe. Enumerarea acestor împrejurări
determină şi limitele probaţiunii. Fiecare punct stabilit de articolul 96 cuprinde un
grup de împrejurări care pot avea importanţă pentru soluţionarea mai multor
chestiuni.
3. Punctul 1 al alineatului 1 stabileşte că este necesar la dovedirea circumstanţelor de a
stabili faptul infracţiunii şi anume dacă a avut loc în realitate un asemenea fenomen
(moartea, leziunile corporale, traficul de fiinţe umane, ş.a.), apariţia acestui
fenomen; corespunderea circumstanţelor acestei fapte cu elementele componenţei de
infracţiune, realizarea intenţiei şi altele.
4. Obiectul probaţiunii determină şi obligativitatea de a constata în fiecare cauză penală
a unui cumul de circumstanţe care confirmă faptul că un asemenea fenomen a avut
 loc în realitate-timpul, locul, caracterul acţiunilor, ş.a. Enumerarea din articolul 96
nu este exhaustivă, spre exemplu, la soluţionarea chestiunii despre vinovăţia de
omor a persoanei, instanţa va reieşi din cumulul tuturor circumstanţelor infracţiunii
săvârşite, va ţine cont, în special, de anturajul, modul de săvârşire a infracţiunii,
arma utilizată, numărul, caracterul şi localizarea rănilor şi a altor leziuni corporale,
comportarea anterioară a vinovatului şi a victimei, relaţiile dintre ei. (Hotărîrea
Plenului nr.9 din 15.11.1993, cu modificările introduse prin Hotărîrea Plenului nr.20
din 10 iunie 1998, nr.38 din 20 decembrie 1999 şi nr.25 din 29 noiembrie 2001 „Cu
privire la practica judiciară în cauzele de omor premeditat”.
5. Probarea faptului infracţiunii presupune stabilirea împrejurărilor concrete de
comitere a infracţiunii. Articolul 96 nu enumeră aceste împrejurări, însă într-o cauză
penală obligatoriu acestea trebuie să se stabilească. În toate cauzele penale trebuie să
fie cu certitudine stabilit locul, timpul, mijlocul. Este necesar deci de a proba unele
circumstanţe care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. Cu toate că aceasta
depinde de particularităţile fiecărei componenţe de infracţiuni. Timpul comiterii
infracţiunii: Timpul săvârşirii faptei, conform art. 9 Cod Penal, se consideră
„Timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de
timpul survenirii urmărilor”. În unele cazuri este obligatoriu de a se stabili pe cît de
posibil timpul exact, de exemplu în infracţiunea de omor, în cazul cînd este
imposibil de evaluat exact timpul comiterii infracţiunii, se apreciază: (de exemplu, în
jurul orelor). Pentru unele infracţiuni (spre exemplu evaziunea fiscală) nu este
important de a stabili ora, dar perioada respectivă, (spre exemplu trimestrul întâi al
anului). Locul săvârşirii infracţiunii: (Potrivit articolului 12 Cod Penal „locul
săvârşirii faptei se consideră locul unde persoana a acţionat, ori, în cazul infracţiunii,
trebuia sau putea să acţioneze, fie locul unde a survenit, ori, în viziunea persoanei
trebuia să survină urmările infracţiunii date”. În unele cazuri locul săvârşirii
infracţiunii este determinant la calificarea infracţiunii. Totuşi, în toate cazurile
trebuie să se stabilească hotarele teritoriale ale locului comiterii infracţiunii prin
anumite acţiuni procesuale (spre exemplu cercetarea la faţa locului). Împrejurările
săvârşirii infracţiunii: Cu toate că în legislaţie nu se întîlneşte un asemenea termen,
stabilirea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii are o importanţă la stabilirea
caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei. Împrejurările săvârşirii infracţiunii în
unele cazuri constituie una din condiţii pe care le foloseşte infractorul pentru
realizarea scopului său. Există împrejurări care pot fi indicate drept circumstanţe ce
atenuează sau agravează răspunderea penală. În unele cazuri împrejurările constituie
un semn obligatoriu al componenţei infracţiunii. Metode şi mijloacele săvârşirii
infracţiunii: Acestea reprezintă o parte a acţiunii sau a inacţiunii. Metoda săvârşirii
infracţiunii reprezintă o totalitate de procedee şi acţiuni prin care persoana îţi
realizează intenţia sa criminală. Metoda exercită o influenţă asupra gradului şi
caracterului pericolului social al faptei. Mijloacele de săvârşire a infracţiunii
reprezintă diferite unelte, obiecte, instrumente sau procese pe care infractorul le
utilizează în scopul de a influenţa asupra obiectului atentatului criminal.
6. Există şi împrejurări care caracterizează pericolul social al infracţiunii şi
consecinţele şi acestea trebuie de stabilit. De exemplu, în cazul unei neglijenţe
prevăzut de articolul 329 al Codului Penal este necesar de stabilit care obligaţiuni
de serviciu nu au fost îndeplinite de persoane cu funcţie de răspundere. În cazul cînd
sunt examinate cauze penale cu mai multe fapte, este necesar de a proba fiecare
faptă reieşind din enumerarea circumstanţelor prevăzute în articolul 96. Dacă
 infracţiunea a fost comisă de un grup de persoane, este necesar de stabilit concret
care faptă infractorică a comis fiecare din co-participanţi.
7. Potrivit articolului 14 Cod Penal fapta prejudiciabilă trebuie să fie săvîrşită cu
vinovăţie. Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta prejudiciabilă,
interzisă de lege, săvîrşită de persoană (intenţionat sau din imprudenţă), sau faţă de
urmările prejudiciabile ale faptei. Conţinutul vinovăţiei este determinat de momentul
volitiv şi intelectual şi în legătură cu aceasta în fiecare cauză penală este necesar de
stabilit gradul de conştientizare a persoanei, a particularităţilor obiectului atentării,
caracterul faptelor sale, consecinţelor şi altor elemente ale componenţei de
infracţiune. La probarea împrejurărilor stabilite de către articolul 96 punctul 1 este
necesar de luat în consideraţie articolul 20 al Codului Penal care vorbeşte despre
fapta săvîrşită fără vinovăţie (cazul fortuit). În legătură cu aceasta este necesar de a
verifica toate împrejurările care mărturisesc despre prezenţa la persoană a unei
posibilităţi reale de a conştientiza caracterul periculos al faptelor sale, cît şi obligaţia
şi posibilitatea de a preîntâmpina survenirea consecinţelor. În afară de acesta ca
obiect al probaţiunii sunt şi calităţile psiho-fiziologice ale persoanei care din anumite
împrejurări nu au putut să prevadă survenirea consecinţelor.
8. În orice cauză penală este necesar de stabilit motivul şi scopul infracţiunii. Motivul
este acea forţă activă (imbold, stimul) care călăuzeşte persoana spre atingerea
scopului preconizat. Scopul infracţiunii este crearea în imaginaţie a consecinţelor
dorite spre a căror realizare tinde persoana. Orice comportament al persoanei este
motivat. Dar în unele cazuri motivul real nu este conştientizat nici de persoană. În
fiecare caz este necesar de stabilit prin ce concret se manifesta motivul unei sau altei
infracţiuni. În unele cazuri motivul este un element obligatoriu al componenţei de
infracţiune, fapt ce permite de a delimita componenţele de infracţiuni (de exemplu
huliganismul şi cauzarea leziunilor corporale). În unele cazuri motivul mărturiseşte
despre absenţa faptei social periculoase, în altele motivul este ca o circumstanţă
atenuantă, sau agravantă. Scopul în unele cazuri poate să fie un element constitutiv
al componenţei de infracţiune. Pentru a constata scopul este necesar de a stabilit
toate împrejurările care caracterizează fapta, inclusiv etapa pregătitoare, folosirea
anumitor mijloace, intensitatea atentatelor, şi altele (de exemplu: în cazurile cînd
sunt infracţiuni împotriva vieţii şi sănătăţii, pentru a stabili scopul pe care l-a avut
persoana este necesar de a constata numărul loviturilor cauzate, localizarea lor,
ş.a.m.d.).
9. Articolul 96 alineatul 1 punct 1 stabileşte că este necesar ca într-o cauză penală să
fie dovedite şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Aceste cauze sunt
prevăzute de capitolul III al Codului penal, şi anume: legitima apărare (articolul 36),
reţinerea infractorului (articolul 37), starea de extremă necesitate (articolul 38),
constrângerea psihică sau fizică (articolul 39), riscul întemeiat (articolul 40). Din
aceste considerente procesul de probaţiune a acestor împrejurări include în sine
stabilirea: realităţilor împrejurărilor care formau un pericol a aprecierii subiective de
către persoană a caracterului, pericolului şi legalitatea acţiunilor sale. Circumstanţele
atenuante şi agravante sunt stabilite de către articolele 76 şi 77 ale Codului penal.
Circumstanţele atenuante nu sunt exhaustive, de aceea în toate cazurile cînd se
stabileşte o împrejurare care ar putea să influenţeze asupra pedepsei trebuie indicată.
Aceasta obligaţie stă atît în faţa instanţei cît şi a organului de urmărire penală. Unele
împrejurări prevăzute de articolul 76 poartă un caracter apreciativ. În legătură cu
aceasta este necesar de a proba fapte concrete care permit de a face concluziile
despre o asemenea împrejurare. Spre exemplu, pentru a recunoaşte circumstanţa
 atenuantă, cum ar fi săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări
grele de ordin emoţional sau familial, ori din motive de compătimire, ca probe poate
servi lipsa anumitor mijloace pentru trai, îmbolnăvirea persoanei vinovate, sau a
apropiaţilor. Enumerarea din articolul 77 al Codului Penal a circumstanţelor
agravante este exhaustivă şi nu poate fi interpretată extensiv, de aceea instanţele
judecătoreşti nu sunt în drept să invoce ca circumstanţe agravante circumstanţele
neprevăzute de articolul 77 (hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din
24.04.2000 „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea
sentinţei”).
10.Codul penal stabileşte circumstanţele atenuante şi agravante dând posibilitatea
instanţei de a aprecia o asemenea circumstanţă. Din aceste considerente în obiectul
probaţiunii este necesar de inclus şi asemenea împrejurări, cum ar fi „concurs de
împrejurări grele, căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea infracţiunii,
acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, provocare a unor urmări grave,
batjocorirea victimei, mijloace care prezintă un pericol, alte interese josnice, cu
folosirea încrederii acordate” ş. a. În toate aceste cazuri nu este suficient de a se
exprima doar la forma generală privind prezenţa sau absenţa unei asemenea
circumstanţe, dar este necesar de a o motiva în rechizitoriu şi în sentinţă prin
descrierea împrejurărilor concrete şi temeiurilor de a constata o asemenea
circumstanţă. De exemplu căinţa sinceră cere nu numai declaraţii verbale ale
învinuitului sau a inculpatului, dar şi confirmarea unui comportament post-
infracţional. „Interes josnic” cere de a constata prezenţa unui motiv concret a faptei.
Spre exemplu delapidarea nu în toate cazurile are ca motiv acaparator. La probarea
deosebitei cruzimi este necesar de a constata numărul, caracterul, modul de cauzare
a leziunilor corporale, cît şi unele acţiuni care fac victima să sufere.
11.La constatarea circumstanţelor atenuante şi agravante este necesar de probat şi faptul
conştientizării a acestor împrejurări de către învinuit. De exemplu, la probarea stării
de neputinţă este necesar de a dovedi nu numai faptul că victima din cauza unor
circumstanţe de ordin fizic, psihic, sau din cauza vârstei nu putea opune rezistenţă,
dar şi faptul că învinuitul, sau inculpatul conştientiza că victima se află în asemenea
situaţie. La comiterea infracţiunii asupra unei persoane care nu a împlinit vîrsta de
14 ani se poate lua în consideraţie ca circumstanţă agravantă numai în cazul cînd
făptuitorul cunoştea şi accepta că persoana este sub această vârstă. La recunoaşterea
ca circumstanţă agravantă a oricărei forme de participaţie trebuie de luat în
consideraţie că legislatorul are în vedere toate modalităţile de participaţie prevăzute
de articolul 43 al Codului Penal. În legătură cu faptul că articolul 77 litera g
recunoaşte ca circumstanţă agravantă şi starea de ebrietate şi în acelaşi moment
acordă instanţei dreptul de a nu considera această circumstanţă agravantă în funcţie
de caracterul infracţiunii, este necesar de luat în consideraţie practica care s-a stabilit
la argumentarea unei asemenea hotărîrii. În asemenea împrejurări, instanţa ia în
consideraţie inter alia şi situaţia cînd starea de ebrietate nu are legătură cu fapta, sau
cînd persoana a ajuns în stare de ebrietate în afara voinţei sale. Starea dată se referă
atît la ebrietatea alcoolică, cît şi starea provocată de substanţe narcotice, sau de alte
substanţe.
12.Punctul 3 al articolului 96 stabileşte că în obiectul probaţiunii sunt incluse date
personale care caracterizează inculpatul şi victima. Faptul că în partea pregătitoare a
şedinţei de judecată, potrivit articolului 358 Cod de Procedură Penală se stabileşte
identitatea inculpatului nu eliberează instanţa de a analiza personalitatea acestuia.
Constatarea acestor împrejurări are importanţă atît la stabilirea pedepsei, cît şi la
 executarea acesteia. Orice împrejurare poate fi luată în consideraţie, dacă această
împrejurare caracterizând persoana poate contribui la stabilirea unei pedepse
echitabile. În cele mai dese cazuri la caracterizarea persoanei se ia în consideraţie
faptul dacă a participat la unele operaţiuni militare, starea sănătăţii, vîrsta, prezenţa
unor minori la întreţinere şi alte împrejurări. Potrivit articolului 385 punctul 7,
alineatul 1 Cod de Procedură Penală, la adoptarea sentinţei, instanţa de judecată
poate lua în consideraţie şi recomandările serviciului de resocializare la stabilirea
pedepsei, dacă o asemenea anchetă a fost efectuată. Raportul prezentat de serviciul
de resocializare (probaţiune) poate fi deosebit de util nu numai dacă aceasta anchetă
a fost efectuată în timpul judecăţii, dar şi în timpul urmăririi penale.
13.Un aspect esenţial la caracterizarea personalităţii învinuitului sunt şi datele despre
comportamentul acestuia după comiterea infracţiunii şi atitudinea faţă de fapta
comisă. Este necesar de a proba şi faptul că persoana în virtutea unor defecte fizice
sau psihice nu poate desinestătător să-şi realizeze dreptul la apărare. În cadrul
analizei persoanei învinuitului este necesar de a constata şi faptul dacă această
persoană nu este alcoolic sau narcoman. Constatând că învinuitul dispune de putere
mare fizică, sau cunoaşterea unor procedee de luptă este necesar de a indica în
sentinţă sau în rechizitoriu că atacând persoana învinuitul conştientiza că dispune de
asemenea capacităţi şi acesta intenţionat sau din neglijenţă avea o atitudine faţă de
consecinţe.
14.Punctul 3 al art. 96 stabileşte că în obiectul probaţiunii se includ şi date care
caracterizează victima. Cu toate că noţiunea de victimă presupune şi persoana
juridică, considerăm că în cazurile de faţă sunt stabilite doar date ce caracterizează
persoana fizică care în viitor va rămîne ca victimă, sau va accepta să fie recunoscută
ca parte vătămată. Instanţa şi organul de urmărire penală trebuie să dovedească doar
acele împrejurări ce caracterizează victima, care au o importanţă determinantă la
calificarea infracţiunii, la stabilirea circumstanţelor atenuante şi agravante, la
stabilirea pedepsei, cît şi alte împrejurări. Date care nu au legătură cu cauza penală,
nu trebuie să figureze nici în rechizitoriu, nici în sentinţă. În toate dosarele nu trebuie
să figureze date care înjosesc onoarea şi demnitatea victimei. De exemplu, Plenul
Curţii Supreme în Hotărîrea „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
infracţiunile sexuale” nr. 5 din 6 iulie 1992 stabileşte că luând în consideraţie
specificul cauzelor din această categorie, preşedintele şedinţei este obligat să ia
măsuri pentru ca clarificarea tuturor circumstanţelor cauzei să se efectueze tacticos,
excluzând înjosirea onoarei şi demnităţii victimei, să omită chestiunile, care nu se
referă la dosar şi care cauzează traumă morală victimei, să curme la timp
comportamentul netacticos al unor persoane participante la proces.
15.Articolul 94 punctul 4 stabileşte ca o circumstanţă care urmează să fie dovedită în
procesul penal caracterul şi mărimea daunei cauzată prin infracţiune. În noţiunea de
daună se include prejudiciul moral, fizic sau material. Este necesar în primul rînd de
constatat legătura cauzală între faptă şi prejudiciul cauzat, mărimea acestui
prejudiciu, existenţa unor bunuri care ar putea repara acest prejudiciu.
16.Este necesar ca versiunea părţii vătămate, sau părţii civile referitor la împrejurările
cauzării unui prejudiciu să fie verificată după regulile de probaţiune stabilită de
Codul de Procedură Penală, chiar dacă este înaintată o acţiune civilă. Instanţa nu
poate să refuze de a examina acţiunea civilă argumentând prin faptul că nu au fost
prezentate în prealabil anumite documente care susţin acţiunea civilă. În cazul unor
infracţiuni de vătămare, este necesar de a constata gradul acestor leziuni corporale,
consecinţele, mijloacele care au fost necesare pentru tratament, îngrijire, ş. a. m. d.
17.Dacă victima consideră că i s-a cauzat un prejudiciu moral, această împrejurare
trebuie inclusă în obiectul probaţiunii, de exemplu, împrejurările care mărturisesc
despre faptul înjosirii cinstei şi demnităţii, încălcării onoarei, unele suferinţe psihice
a persoanei. În asemenea cazuri, instanţele de judecată trebuie să ia în consideraţie
Recomandările Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, făcute în
anul 1969 la Londra (vezi comentariul la articolul 219). În cazul unor infracţiuni
contra patrimoniului obiectul probaţiunii este inclus nu numai preţul real al bunurilor
sustrase, dar şi împrejurările care caracterizează preţul subiectiv a celor sustrase
pentru victimă, cît şi consecinţele care au survenit sau ar fi putut surveni în
activitatea victimei, tratamentul său, asigurarea familiei, îndeosebi a minorilor şi a
persoanelor incapabile de muncă. În asemenea cazuri se ia în consideraţie starea
materială a victimei şi veniturile acesteia.
18.Este necesar de inclus în obiectul probaţiunii şi existenţa anumitor bunuri destinate
sau utilizate pentru săvârşirea infracţiunii care se află la învinuit sau alte persoane,
sau bunurile care au fost obţinute în rezultatul activităţii criminale. În categoria
bunurilor nu se includ numai obiectele, dar şi alte venituri sau avantaje, care au fost
primite de învinuit, sau alte persoane.
19.Articolul 96 stabileşte că într-o cauză penală trebuie să fie stabilite, sau dovedite şi
toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei. Potrivit Hotărîrii Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la respectarea normelor de procedură la adoptarea
sentinţei”, instanţele judecătoreşti sunt în drept să se refere în sentinţă alegând
motivul unei măsuri de pedeapsă numai la circumstanţele care au fost cercetate şi
confirmate în sentinţa judiciară. Totalitatea de circumstanţe prin care au relevanţă la
stabilirea pedepsei, trebuie să reiasă din scopul pedepsei care este de restabilirea
echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni atît din partea condamnatului, cît şi din partea altor persoane.
20.Alineatul 2, articolul 96 stabileşte necesitatea de a descoperi în cauza penală a
cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Includerea acestor
împrejurări într-un alt alineat este determinat de faptul că această sarcină este
suplimentară faţă de sarcina de bază a justiţiei şi are ca scop pregătirea unei baze
probante pentru realizarea scopurilor justiţiei. Sarcina pusă de a descoperi cauzele şi
condiţiile are o importanţă mai mult pentru prevenirea comiterii altor infracţiuni şi
nu pentru infracţiunea examinată. Cu toate acestea stabilirea acestor circumstanţe are
importanţă şi în cauza examinată. De exemplu, constatarea la persoană a unor
deprinderi care s-au exprimat în infracţiune (de exemplu, influenţa educaţiei) sau
formarea intenţiei (de exemplu instigarea), sau condiţiile care au stimulat comiterea
infracţiunii, (cum ar fi lipsa securităţii, neglijenţa persoanelor cu funcţie de
răspundere, ş. a.). Poate să aibă importanţă şi comportamentul victimei. Are
importanţă formarea grupării criminale, prezenţa intenţiei, sau înţelegerii prealabile,
modul de comitere a infracţiunii, de ascundere a urmelor, surselor de obţinere a
armelor, de realizare a bunurilor sustrase, ş. a. La examinarea cauzei penale la
urmărire trebuie de examinat şi chestiunea privind formarea grupării criminale,
motivele care au contribuit la activitatea îndelungată, modurile de recrutare a
participanţilor, de corupere a persoanelor oficiale, modul de obţinere a informaţiei
pentru activitatea criminală şi asigurarea securităţii participanţilor.
21.În caz de recidivă este necesar de a examina cauzele şi condiţiile, inclusiv faptul că
este dificil de angajat în cîmpul muncii, asigurarea cu spaţiu locativ, restabilirea
relaţiilor cu familia, ş.a. Este necesar de a stabili din vina cărei persoane au fost
comise asemenea erori.
 Articolul 97
1. Articolul 97 stabileşte că unele elemente ale obiectului probaţiunii pot fi constatate
doar prin anumite mijloace de probă. În punctul 1 şi 2 cauza decesului şi caracterul
şi gradul leziunilor corporale sunt stabilite prin raportul de expertiză medico-legală.
Referitor la punctul 3 este posibilă nu numai expertiza psihiatrică, dar şi expertiza
complexă psihologico-psihiatrică. Aceeaşi chestiune se referă şi la punctul 4 unde
poate fi efectuată o expertiză complexă psihologico-psihiatrică. Referitor la punctul
5, poate fi efectuată expertiză complexă medico-legală psihiatrică şi psihologică.
Autopsia poate fi efectuată şi în baza ordonanţei organului de urmărire penală. În
acest caz, ca mijloc de probă poate să vină şi expertiza medico-legală şi nu doar
constatarea medico-legală.
2. În competenţa expertului nu se include şi soluţionarea chestiunii privind faptul că a
fost comis un omor sau o sinucidere. Expertul poate doar stabili cauza decesului sau
caracterul leziunilor corporale şi nu genul morţii violente.
3. În cazul de sinucidere în practică se ordonă o expertiză psihologică, punându-se
chestiunea dacă starea psihică a persoanei în momentul comiterii era predispusă la
sinucidere. Reieşind din faptul că această chestiune nu cerea de la expert răspunsul
la chestiunea dacă aceasta a fost sinucidere sau nu, raportul se consideră admisibil.
Nu se pot include în atribuţiile expertului constatarea deosebitei cruzimi, cît şi a altor
chestiuni care nu sunt medicale, deoarece aceste chestiuni sunt soluţionate de către
organul de urmărire şi instanţă.
4. Este posibilă şi examinarea cauzei penale în lipsa raportului de expertiză privind
cauza decesului doar în cazul cînd cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate
toate posibilităţile de a descoperi locul cadavrului. În această situaţie instanţa se
poate baza doar pe probe concludente care dovedesc faptul morţii. Spre exemplu,
cînd mai mulţi martori declară că au văzut momentul căderii persoanei în mare. La
ordonarea expertizei privind starea psihică a învinuitului, sau bănuitului este necesar
de a reieşi din aprecierea tuturor circumstanţelor cauzei, comportamentul şi
acţiunilor persoanei pînă la comiterea infracţiunii, în timpul comiterii şi după
comiterea infracţiunii. Este necesar de luat în consideraţie şi datele privind maladiile
de care a suferit această persoană. La dosar în asemenea cauză pot fi anexate şi
diferite certificate privind starea sănătăţii persoanei.
5. Referitor la punctul 4, articolul 97, la stabilirea expertizei privind incapacitatea
martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele, este necesar de a lua în
consideraţie şi particularităţile comportamentului, diferite date privind capacitatea de
a percepe evenimentele, diferite date despre maladiile de care a suferit, diferite
particularităţi de dezvoltare, date privind capacitatea memoriei şi altele.
6. În cazuri cînd expertiza se efectuează referitor la capacitatea organelor de percepere,
se ia în consideraţie în primul rînd obiectul declaraţiilor, condiţiile în care a fost
efectuată recepţionarea împrejurărilor, date privind maladiile şi diferite dereglări a
organelor. În asemenea situaţie, se ia în consideraţie şi rezultatul diferitor acţiuni
procesuale, cum ar fi reconstituirea faptei, verificarea declaraţiei la faţa locului,
experimentul şi altele.
7. Atingerea vârstei de către partea vătămată, bănuit, învinuit, inculpat autentifică nu
numai cînd nu există certificatul, dar şi cînd este imposibil de a-l obţine (spre
exemplu persoana s-a născut în alt stat). Expertiza poate fi ordonată şi în cazurile
cînd certificatele care stabilesc vîrsta provoacă unele dubii privind autenticitatea lor.
8. Practica constată că în anumite circumstanţe este necesară expertiza chiar dacă nu
este expres prevăzută în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova. De
 exemplu: dacă obiectul dat se poate de atribuit la armă de foc, dacă din arma
respectivă se poate de deschis focul; dacă obiectele, sau materialele prezentate sunt
muniţii, substanţele explozive, radioactive, otrăvitoare. Poate fi necesar de a constata
şi atribuirea unor plante la culturi care conţin substanţe narcotice; dacă substanţa
respectivă este substanţă narcotică ş.a.
9. În unele cazuri pentru a constata gradul de dereglare psihică a victimei se efectuează
expertiza psihiatrică. În aceeaşi situaţie, pentru a constata gradul de maturitate
sexuală a persoanei se efectuează o expertiză complexă medico-psihologica, sau
expertiză medico-legală.
10.Enumerarea circumstanţelor prevăzute de articolul 97 nu poate fi exhaustivă,
deoarece practica poate permanent să invoce noi circumstanţe care pot fi constatate
doar prin utilizarea anumitor cunoştinţe speciale în domeniu.
Articolul 98. Fapte şi circumstanţe care nu trebuie dovedite
1. Faptele şi circumstanţele prevăzute de articolul 98 se consideră ca o excepţie de la
regulile prevăzute de articolul 96. Aceste excepţii sunt determinate de faptul că
cunoştinţele oamenilor despre lume, societate, au determinat existenţa sau inexistenţa unei
fapte, împrejurări, fenomene. În urma acestei constatări este inutilă dovedirea acestora. La
fapte unanim recunoscute putem atribui faptele evidente şi cele notorii. Faptele evidente
sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare care sunt dovedite prin experienţa vieţii şi nu
trebuie dovedite. Spre exemplu, nu trebuie de dovedit că există legea gravitaţiei, sau la un
timp anumit este zi sau noapte. Faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc larg de
persoane. Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală. Nu trebuie de dovedit într-o
cauză penală că un oraş este capitala unei ţări aceasta fiind o notorietate generală, însă un
cerc mai îngust de persoane cunoaşte că pe o anumită stradă se află o instituţie oarecare,
aceasta fiind de o notorietate locală. Veridicitatea metodelor moderne se caracterizează ca
o însuşire sau caracter a unor metode moderne.
Articolul 99. Probatoriul
1. Noţiunea de probatoriu care provine de la latinul „probatorium” are două sensuri:
fie procedura de culegere a probelor, fie totalitatea probelor adunate şi prezentate într-un
litigiu. În sensul art.99, probatoriul constă în activitatea de:
- invocare, ce provine de la latinescul „invocare” sau din francezul „invoquer” şi care
înseamnă : „a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca
argument în susţinerea unei afirmaţii”.
- Propunere, care vine din latinescul „proponere” şi înseamnă „a da o sugestie, a
recomanda, a-şi manifesta intenţia, ş.a.”.
- Admiterea, din latinescul „admittere” se defineşte că eşti de-acord cu ceva, a
îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri, ş.a.
- Administra, din latinescul „administrare” se consideră folosirea unui mijloc de
probă într-un proces.
După cum se vede , în sensul articolului 99, probatoriul este o totalitate de acţiuni,
care are ca scop constatarea circumstanţelor importante. Aceste acţiuni sunt îndreptate
spre stabilirea obiectului probaţiunii.
2. Instanţa este limitată în activitatea de strângere a probelor. În toate cazurile
strângerea probelor de către instanţă poate fi doar la cererea părţilor. Verificarea probelor
se include atît în obligaţiile organului de urmărire cît şi a instanţei. În acest sens, instanţa
este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către părţi în vederea constatării
admisibilităţii, pertinenţei, concludenţii şi utilităţii. Aprecierea probelor se face în baza
intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire şi judecătorului (vezi
comentariul la articolul 101). Administrarea probelor trebuie să se bazeze pe anumite
principii determinate de Convenţia Europeană pentru drepturile omului şi definitivate în
jurisprudenţa Curţii Europene pentru drepturile Omului. Aceste principii poartă denumirea
de principii de procedură.
3. În primul rînd principiu de procedură este dreptul de a asista la proces (cauza
Colozza, cauza Prozicek,ş.a.), dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta şi urmări
procedura (cauza Stanford). Aceste drepturi sunt implicite chiar noţiunii de proceduri
contradictorii şi derivă din garanţiile art.6, deşi nu se menţionează expres în alineatul 1.
Scopul întregului articol 6 stabileşte că o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are
dreptul să participe la proces. Pot să existe excepţii de la acest principiu, de exemplu în
cazurile procedurii din instanţa a doua şi a treia. În asemenea cazuri, circumstanţele cauzei
stabileşte participarea sau absenţa persoanei de la proces. Un alt principiu este egalitatea
armelor (vezi comentariul la articolul 95).
4. Dreptul la tăcere este determinat de exigenţele procesului echitabil şi constată că
persoana acuzată are dreptul „de a păstra tăcerea şi să nu contribuie la autoincriminare”
(cauza FUNKE). Acest drept însă nu este absolut. Curtea Europeană a stabilit „este evident
incompatibil cu dreptul la tăcere în timpul interogării de către poliţie, şi a privilegiului
contra autoincriminării de întemeiat condamnarea doar pe tăcerea acuzatului, refuzul lui de
a răspunde la întrebări sau de a depune declaraţii. Pe de altă parte, Curtea consideră evident
faptul că aceste imunităţi nu pot şi nu ar trebui să împiedice luarea în consideraţie a tăcerii
acuzatului la aprecierea puterii de convingere a probelor aduse de procuror, în situaţii care
necesită explicaţiile lui. Oriunde ar trebui trasată limita dintre aceste extremităţi, răspunsul
negativ la această întrebare rezultă din interpretarea „dreptului la tăcere”. Astfel nu putem
spune că hotărîrea unui acuzat de a păstra tăcerea pe parcursul procesului penal în mod
necesar va avea consecinţe negative la aprecierea probelor contra lui, ceea ce înseamnă că
pot fi trase concluzii negative din tăcerea acuzatului dacă aceasta este reglementat de lege,
aceasta neintrînd în contradicţie cu articolul 6. Totuşi, acuzatul trebuie preîntîmpinat de
posibilitatea tragerii concluziilor negative din tăcerea acestuia.
5. Un alt principiu este asistenţa apărătorului. Există mai multă jurisprudenţă în ceea ce
priveşte asistenţa apărătorului. În probaţiunea penală în cauza MURRAY, Curtea
Europeană a concluzionat că dacă legislaţia naţională atrage consecinţe datorită atitudinii
acuzatului la faza iniţială de interogare de către poliţie, articolul 6, în principiu cere
asistenţa unui avocat la faza de urmărire. Cauzele LALA şi PLLATOAH vizează dreptul
acuzatului de a fi apărat în instanţă chiar dacă el lipseşte. În ambele cauze, Curtea
Europeană accentuează faptul că în interesul procesului penal echitabil şi just, prezenţa
acuzatului la judecarea sa este vitală. Însă dacă el nu participă, instanţele de judecată
trebuie să se asigure că apărătorul are posibilitatea să-şi exercite funcţiile, datorită faptului
că el participă la proces în scopul evident de apărare a acuzatului în absenţa acestuia. Statul
nu poate fi considerat drept fiind responsabil de acţiunile şi deciziile avocatului acuzatului.
Statului nu-i pot fi imputate neajunsurile apărării în cazul numiri unui avocat din oficiu
(cauza AFTICO). Conduita apărării este în esenţă o chestiune care ţine de acuzat şi
reprezentanţii săi. Statul însă trebuie să intervină numai în cazul cînd eşecul apărătorului
este evident (cauza Kamasinski, IBRIOSCIA).
6. Un alt principiu este principiul mărturiilor directe. Reieşind din faptul că persoana
învinuită are dreptul să participe la proces şi să fie ascultată, Curtea Europeană a dedus că
toate probele trebuie prezentate într-o şedinţă publică, în prezenţa acuzatului în scopul
argumentelor contradictorii. În unele cazuri, cînd procesul public poate pune în pericol
securitatea învinuitului, a martorilor, a părţii vătămate, care poate să-i traumeze psihic, pot
exista excepţii de la principiul depunerii mărturiilor directe, cu condiţia că aceasta nu
încalcă drepturile apărării.
 7. Articolul 6 stabileşte necesitatea acordării persoanei acuzate posibilităţii adecvate şi
corespunzătoare pentru a contesta şi interoga un martor al opoziţiei în timpul judecării sau
atunci cînd face declaraţii (cauza LUDE) Deci, concluzia este că o hotărîre judiciară care
se bazează în exclusivitate pe probele unor martori care nu participă la judecată nu este în
conformitate cu exigenţele procesului echitabil cu excepţia cazului cînd se acordă
posibilitatea de contestare şi invocare a probelor individuale.
8. Un alt principiu este principiul divulgării. În cauza EDWARTS, Curtea a stabilit că
autorităţile de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia apărării toate probele în favoare
sau defavoarea acuzatului. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este de-asemenea aplicabil în
administrarea probelor. Cel mai important aspect al acestui principiu priveşte
fundamentarea condamnării. Instanţa trebuie să prezume inocenţa persoanei învinuite fără
prejudecăţi, să-l poată condamna numai în baza probelor administrate în timpul judecăţii.
În cauza PARPERPA, MESSEQUE şi GIABARTO, Curtea a stabilit: prezumţia
nevinovăţiei necesită inter alia ca asupra membrilor completului de judecată la îndeplinirea
angajamentelor sale să nu acţioneze ideea preconcepută că bănuitul, învinuitul a comis
fapta imputată; sarcina probaţiei aparţine procurorului iar orice dubiu este în favoarea
bănuitului. De asemenea, rezultă că procurorul are funcţia de informare a bănuitului asupra
acţiunii înaintate contra lui, astfel încît să pregătească şi să prezinte apărarea, şi să aducă
probe suficiente pentru a-l condamna.
9. Probele prezentate în timpul procesului se pot referi la declaraţiile anterioare ale
bănuitului şi/sau martorilor care vor fi admise sau respinse în timpul procesului. Dacă un
martor doreşte să rămînă anonim sau din alte motive nu doreşte să spună că este martor în
proces şi poate prezenta un temei adecvat pentru aceasta, se poate da citire unei mărturii
anterioare, cu condiţia respectării dreptului apărării de a-l contesta. Orice dubiu este în
favoarea învinuitului (cauza BARBERA, MESSEQJABRDO). Aceasta nu înseamnă în
mod obligatoriu că probele prezentate trebuie să fie absolut concludente, dar înseamnă că
judecata trebuie să-şi întemeieze hotărîrea în exclusivitate pe probele administrate în
proces. O hotărîre se poate baza pe recunoaşterea vinovăţiei din partea bănuitului. Totuşi ,
în acest caz, instanţa se va asigura că această recunoaştere a avut loc în deplină libertate.

Articolul 100. Administrarea probelor

1. În vederea asigurării egalităţii armelor, articolul 100 determină o totalitate de
drepturi ale apărării. Articolul 100 conţine în sine o enumerare a mijloacelor procesuale de
colectare a datelor de fapt care au importanţă în cauza penală. În articolele care
reglementează efectuarea anumitor acţiuni procesuale sunt detalizate regulile procesuale
de administrare a probelor. Încălcarea acestor reguli poate duce la dubitatea corespunderii
datelor prezentate cu realitatea obiectivă. Prevederile articolului 100, constată în:
a) instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strângerea probelor din iniţiativa
sa.
b) Administrarea probelor poate avea loc doar prin procedeele probatorii prevăzute de
procedura penală.
c) Instanţa din iniţiativa sa, poate efectua anumite acţiuni procesuale în vederea
verificării probelor, spre exemplu o reconstituire a faptei, un experiment, o
confruntare, ş.a.
d) La cererea apărării, atît organul de urmărire penală, cît şi instanţa, sunt obligate să
verifice temeinicia cererii în cazul cînd organul de urmărire sau instanţa consideră că
cererea apărării de a efectua acţiuni procesuale suplimentare este neîntemeiată,
ordonanţa sau încheierea instanţei de a respinge cererea trebuie să fie motivată.
 Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a contesta hotărîrea organului de urmărire
penală privind refuzul de a efectua acţiuni procesuale la cererea apărării.
2. La strângerea probelor este necesar de a respecta drepturile constituţionale ale
persoanei, respectînd inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a proprietăţii, a vieţii
intime, private, a libertăţii de a mărturisi împotriva sa şi împotriva apropiaţilor. Este
obligatoriu de a păstra în secret anumite date ce ţin de viaţa intimă a persoanei, dacă aceste
date au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale.
3. Sarcina apărării în sensul articolului 100 constă în descoperirea unor împrejurări care
fie îl îndreptăţesc pe învinuit, fie contribuie la atenuarea responsabilităţii. Sarcina
apărătorului nu poate fi asimilată cu sarcina organului de urmărire, care în baza articolului
19, alineatul 3 are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege, pentru cercetarea sub
toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei, reieşind din faptul că articolul
19 determină accesul la justiţie, şi pune această sarcină în seama organelor statului. Trebuie
de luat în consideraţie şi faptul că dacă apărarea nu şi-a realizat atribuţiile sale potrivit
articolul 100, aceasta nu poate fi interpretat ca o dovedire a vinovăţiei persoanei.
Apărătorul, însă nu poate administra probe, aplicînd aceleaşi mijloace probatorii aplicate
de către organul de urmărire penală.
4. Reieşind din faptul că persoana se prezumă nevinovată, toate acţiunile în constatarea
vinovăţiei este pusă în seama subiectului care intentează acţiunea penală. Partea apărării au
dreptul de a participa la probaţiune, la administrarea probelor, utilizînd metoda de
solicitare. În acest sens avocatul are dreptul de a descoperi şi a transmite anumite obiecte,
documente, poate efectua fotografierea, înregistrarea audio sau video, poate întocmi
anumite scheme sau planuri, în caz cînd sunt necesare anumite cunoştinţe speciale avocatul
poate apela la un specialist. În cazul cînd avocatul a purtat convorbiri cu unele persoane
fizice, aceste date sunt transmise organului de urmărire, care trebuie să audieze aceste
persoane în calitate de martori. În cazul cînd a dus convorbiri cu persoana fizică, avocatul
poate înregistra aceste convorbiri video sau audio cu acordul persoanei, fie poate propune
persoanei de a întocmi o lămurire care apoi poate fi autentificată în notariat şi servi în
continuare temei pentru audierea persoanei de către organul de urmărire sau de către
instanţa de judecată.
5. O altă metodă de administrare a probelor de către apărare este solicitarea diferitor
documente din organizaţii şi instituţii. Aceste documente pot să fie certificate de sănătate,
materiale de arhivă, diferite acte normative departamentale, ş.a. Cu toate că în fiecare caz
concret organul de urmărire ia decizia privind efectuarea actelor suplimentare la cererea
avocatului, refuzul de a efectua aceste acte trebuie să fie întemeiat şi argumentat.
6. Este necesar de menţionat şi faptul că administrarea probelor de către apărător este un
drept şi nu o obligaţie a acestuia şi faptul că apărarea nu a administrat probe nu poate fi
interpretat ca un eşec al apărării. Apărarea determină oportunitatea administrării anumitor
probe. Verificarea probelor în sensul alineatului 4, articolul 100, se efectuează prin anumite
metode: analiza conţinutului probelor administrate, coroborarea cu alte probe. Corobora
(din latinescul „corroborare”) înseamnă a întări, a sprijini, a da putere, a consolida, a
confirma. Probele trebuie coroborate cu alte probe care au fost administrate mai înainte,
pot fi administrate noi probe sau poate fi verificată sursa (de exemplu, prezentarea spre
recunoaştere, verificarea declaraţiilor la faţa locului, experimentul, ş.a.). Administrarea
probelor poate avea loc doar prin procedee probatorii prevăzute de Codul de Procedură
Penală.
Articolul 101. Aprecierea probelor
1. Aprecierea probelor este locul central al probatoriului. Aprecierea probelor se face
pe baza convingerii intime a reprezentantului organului de urmărire penală şi a
 judecătorului. Convingerea intimă se întemeiază pe examinarea tuturor probelor în
ansamblu, sub toate aspectele, complet şi obiectiv.
2. Aprecierea probelor, după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea
după impresie. Impresia este produsul unor perceperi emoţionale, neverificată de
un proces raţional, după urma care a lăsat-o acest fenomen în conştiinţa noastră.
3. Aprecierea după intima convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legii.
Legea stabileşte că probele admisibile sunt apreciate după pertinenţa, concludenţa,
utilitatea (vezi comentariul la art.95) cît şi veridicitatea ei. Veridicitate, (din
francezul véridicité), este însuşirea, caracterul a ceea ce este veridic, adică care
este conform cu adevărul, adevărat, real. Veridicitatea probelor se poate de
caracterizat ca fiind corespunderea datei examinate de către organul de urmărire
penală sau instanţa cu realitatea pe care o probează aceste date.
4. Toate probele în ansamblu sunt apreciate din punct de vedere al coroborării lor.
(vezi comentariul la alineatul 4, art.100).
5. Aprecierea după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea arbitrară a
judecătorului. Convingerea intimă trebuie formată din circumstanţele prezentate
instanţei şi verificate în cadrul şedinţei de judecată. Date luate din surse care nu au
fost examinate în cadrul şedinţei nu pot fi acceptate ca probe. (De exemplu,
judecătorul cunoaşte unele date despre inculpat şi infracţiunea săvîrşită, însă în
materialele cauzei nu sunt asemenea date). Convingerea intimă trebuie să se
bazeze pe examinarea şi soluţionarea tuturor circumstanţelor existente în cauză.
Instanţa trebuie să soluţioneze cauza, examinînd toate probele în ansamblu. Unele
probe pot fi respinse doar prin alte probe. În scopul asigurării egalităţii armelor,
instanţa pune în baza hotărârii numai probele la care au avut acces părţile.
6. Aprecierea probelor e un proces continuu. Regulile de apreciere a probelor privind
admisibilitatea, concludenţa, utilitatea şi veridicitatea sunt aceleaşi la toate fazele
procesului. Termenul convingere intimă exprimă atitudinea imparţială,
independentă, fără prejudecăţi faţă de o probă sau alta. Reprezentantul organului
de urmărire penală şi judecătorul sunt independenţi la aprecierea probelor şi nu
sunt legaţi de anumite opinii a altor instanţe. Nu pot fi date anumite indicaţii care
probă trebuie de recunoscut ca veridică, care concluzii în cauză trebuie de făcut,
ş.a.m.d. Aceasta determină una din esenţialele reguli ale aprecierii probelor că nici
o probă nu are valoare dinainte stabilită:
7. Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit sau inculpat în cazul cînd lipsesc alte
probe care confirmă vinovăţia nu poate determina pronunţarea unei sentinţe de
condamnare.
8. Raportul de expertiză, declaraţiile învinuitului ca şi alte probe, nu pot determina
anumite concluzii dacă aceste probe intră în contradicţie cu restul materialului
probatoriu. Faptul că în unele cazuri expertiza este obligatorie nu poate fi
considerat că rezultatele vor prevala asupra celorlalte probe.
9. În cazul cînd inculpatul şi-a schimbat declaraţiile, instanţa poate lua în
consideraţie declaraţiile depuse la urmărire, doar în cazul cînd acestea sunt
confirmate de restul probelor din dosar. În cazul cînd au fost modificate
declaraţiile motivat, instanţa trebuie să verifice şi să aprecieze motivele
modificării declaraţiilor.
10. Declaraţiile nu pot fi apreciate ca puţin convingătoare bazîndu-ne numai pe faptul
că o parte cere de a cita un martor în instanţă fără a fi cerut citarea acestuia la
urmărire, sau dacă martorul este în relaţii apropiate cu una din părţile din proces,
etc.
11. Nu se poate prealabil de apreciat probele directe şi indirecte ca probe mai
importante sau mai puţin importante. Sentinţa nu poate să fie pronunţată dacă nu
au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei. Potrivit articolului 8,
toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate, în condiţiile
prezentului cod, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.
12. Rezultatele aprecierii probelor trebuie să fie exprimate în rechizitorii, în sentinţă
sau în ordonanţă privind clasarea cauzei penale sau încetarea urmăririi penale, sau
scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
13. Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia cînd toate probele în apărare
au fost combătute de către probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile
privind vinovăţia persoanei.
14. În situaţia cînd instanţa respinge anumite probe, cum ar fi declaraţiile martorului
sau părţii vătămate prin faptul că aceste persoane sunt cointersate în rezultatele
cauzei, instanţa este obligată să indice în ce se exprimă cointeresarea acestei
persoane şi care date confirmă că probele date nu sunt veridice.
15. Rezultatele aprecierii probelor sunt expuse în actele procedurale care în toate
cazurile trebuie să fie motivate. Motivarea se exprimă şi prin faptul că la
admiterea unor probe şi respingerea altora trebuie să se indice motivele unei
asemenea atitudini ale organului de urmărire sau ale instanţei.
Articolul 102. Declaraţiile
1 Declaraţia se defineşte ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri,
opinii sau sentimente, ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declaraţiile sunt
depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei. Sunt recunoscute doar ca
mijloc de probă separat doar declaraţiile depuse în cadrul acţiunilor procesuale
respective cum ar fi audierea, confruntarea şi verificarea declaraţiilor la locul
infracţiunii. Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi spre
exemplu percheziţia, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. De asemenea nu
pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul verbal de reţinere,
în ordonanţe de punere sub învinuire. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar
datele care sunt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată. Sunt admisibile
doar declaraţiile obţinute cu respectarea prevederilor Codului de procedură
penală.
2 Articolul 102 stabileşte o condiţie de admisibilitate a declaraţiilor şi anume
asigurarea veridicităţii declaraţiilor. În toate cazurile persoana care depune
declaraţii trebuie să indice sursa informaţiei. Prevederile alineatului 2, art.102,
trebuie de interpretat extensiv. Astfel, nu pot servi ca declaraţii mărturiile unei
persoane care se bazează pe presupuneri, bănuieli, zvonuri, ceea ce înseamnă că
în procesul penal este interzis de a admite în mod prealabil că ceva este posibil,
real sau adevărat, atîta timp cît nu este confirmat prin date care confirmă cu
certitudine existenţa fenomenului dat. Este inadmisibil, de asemenea, de a utiliza
o informaţie neîntemeiată care nu a fost verificată.
Articolul 103. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului

1 Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate

pentru apărarea intereselor legitime. Din aceste considerente în declaraţii se
conţin nu numai date de fapt dar şi unele opinii, presupuneri. Opiniile şi
presupunerile nu au valoare probantă dar pot sta la baza unor versiuni privind
existenţa unor împrejurări care înlătură învinuirea sau atenuează
responsabilitatea.
2 Referitor la drepturile învinuitului, bănuitului şi inculpatului a se vedea
comentariul la articolele 64 şi 66
3 După natura lor, declaraţiile învinuitului, bănuitului şi inculpatului sunt
asemănătoare. Există însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor
acestor. Declaraţiile bănuitului au importanţă probantă independentă. Din aceste
considerente, declaraţiile ulterioare ale persoanei sunt apreciate în cumul cu
aceste declaraţii. În obiectul declaraţiilor bănuitului sunt incluse împrejurările
care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive, sau de
recunoaştere prin ordonanţă în asemenea calitate. În unele cazuri rezultatul
audierii poate determina aplicarea unei măsuri procesuale.
4 Bănuitul nu poate prealabil fi ascultat ca martor, deoarece în asemenea cazuri se
încalcă dreptul la apărare. Depunerea declaraţiei este un drept şi nu o obligaţie a
bănuitului, el nu poartă răspundere penală pentru depunerea declaraţiilor false,
excepţia o face cazul cînd bănuitul denunţă calomnios o altă persoană (articolul
311 al Codului Penal). Refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă
a vinovăţiei însă nu eliberează de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul
bănuitului de a depune declaraţie presupune şi informarea referitor la esenţa
bănuirii. În obiectul declaraţiilor bănuitului pot fi orice împrejurări importante
pentru cauză, inclusiv relaţiile cu alte persoane care se bănuiesc, se învinuiesc,
relaţiile cu partea vătămată, cu martori, etc. În situaţia cînd persoana bănuită a
fost pusă sub învinuire sau exclusă din proces, persoana este ascultată fie ca
învinuit, fie poate fi ascultată ca martor. În asemenea situaţii nu este admis de a
pune întrebarea dacă recunoaşte sau nu declaraţiile depuse de bănuit sau de a le
reaminti.
5 În cazul cînd au apărut contradicţii între declaraţiile persoanei depuse în calitate
de bănuit şi cele depuse în calitate de învinuit sau de martor, este necesar de a
constata motivul acestor contradicţii. Dacă persoana a fost în continuare ascultată
ca martor se interzice de a da citire în instanţă declaraţiile depuse ca bănuit.
6 Declaraţiile învinuitului, la fel ca şi declaraţiile bănuitului, sunt utilizate atât
pentru apărarea drepturilor şi intereselor, cât şi pentru a obţine informaţii utile în
cauză.În obiectul declaraţiei se includ nu numai datele formulate în ordonanţa de
punere sub învinuire. Învinuitul este în drept de a declara despre orice
împrejurare dacă consideră că această împrejurare are importanţă pentru cauză.
Poate declara despre anumite circumstanţe atenuante, despre cauzele care au
contribuit la comiterea infracţiunii, despre alte infracţiunii despre care are numită
informaţie. În declaraţiile lui poate fi inclusă şi caracteristica altui învinuit, a
părţii vătămate, a martorilor, relaţiile dintre aceştia, etc. Învinuitul, inculpatul
poate comunica anumite date care au importanţă în cauză şi în dezbateri, în
ultimul cuvînt, în anumite plîngeri. Nu este permis de a se face referinţă la aceste
date fără audierea învinuitului.
7 Declaraţiile învinuitului şi inculpatului au aceeaşi valoare ca şi celelalte probe din
dosar. Din aceste considerente, recunoaşterea vinovăţiei, ca atare, nu are valoare
probantă, având valoare probantă informaţiile pe care le depun învinuitul şi
inculpatul despre fapta dată. Recunoaşterea vinovăţiei poate fi luată în
consideraţie doar în ansamblu cu celelalte probe din cauză. Este necesar de nu
confundat recunoaşterea vinovăţiei în cadrul declaraţiilor cu acordul de
recunoaştere a vinovăţiei (vezi comentariul la articolul 504).
8 În cazul cînd învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia în cadrul mai multor
acţiuni procesuale, e necesar de a constata dacă nu sunt contradicţii esenţiale în
 declaraţiile depuse la diferite faze ale procesului. În cazul cînd există contradicţii
esenţiale, acesta este un criteriu de a aprecia că probele care constată vinovăţia
sunt insuficiente.
9 Regulile enunţate mai sus sunt aplicabile şi în cazul cînd învinuitul sau inculpatul
neagă vinovăţia. În asemenea cazuri în obiectul declaraţiilor sunt incluse
împrejurările care neagă învinuirea cu indicarea surselor de informare. Învinuirea
nu poate să se bazeze pe declaraţiile altui învinuit cointeresat în cauza dată dacă
lipsesc alte probe. Sunt admisibile doar declaraţiile depuse de învinuit la care a
participat şi apărătorul, cu excepţia cazului cînd învinuitul a renunţat la apărător.
Nu se admite de a ignora datele obţinute din declaraţiile învinuitului, privind
motivele, scopul acţiunilor, împrejurările care califică fapta, privind fapta
coparticipanţilor, din motivul că aceasta este o tendinţă a învinuitului în apărarea
sa. În asemenea situaţii este necesar de a verifica aceste probe.
10 În cazul cînd învinuitul şi-a schimbat esenţial declaraţiile este necesar de stabilit
care sunt motivele. La formarea concluziilor în cauza penală pot fi utilizate
declaraţiile precedente dacă aceste declaraţii se coroborează cu restul probelor
din dosar şi dacă a fost constatată netemeinicia schimbării declaraţiilor de către
învinuit.
11 În cazul cînd învinuitul declară că s-a autocalomniat este necesar de stabilit
motivele care au condiţionat autocalomnia şi împrejurările care confirmă
autocalomnia. În actele procedurale cum ar fi rechizitoriul, ordonanţa de scoatere
a persoanei de sub urmărire, ordonanţa de clasare a cauzei penale, ordonanţa de
încetare a urmăririi penale în sentinţă, este necesar de a indica probele care
confirmă sau neagă această poziţie.
12 Conform legii privind repararea prejudiciul cauzat de către acţiunile ilegale ale
organelor, persoana care s-a autocalomniat............................................
13 Refuzul învinuitului de a depune declaraţie sau refuzul de a coopera cu organul
de urmărire penală sau cu instanţa cît şi faptul că învinuitul nu a prezentat probe
convingătoare care ar mărturisi despre nevinovăţia sa, nu poate servi ca probă a
vinovăţiei. Ca şi în cazul declaraţiilor martorilor şi a părţii vătămate, declaraţiile
învinuitului bazate pe spusele altor persoane pot fi admise numai după audierea
persoanelor date.
Articolul 104. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului

1 Audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului trebuie să fie efectuată imediat

după reţinere sau aplicarea unei măsuri preventive ca bănuit sau după emiterea
unei ordonanţe de recunoaştere ca bănuit sau după înaintarea acuzării.
2 Reieşind din articolele 64 şi 66 CPP RM, bănuitul şi învinuitul şi inculpatul au
dreptul la asistenţă juridică pînă la audierea lor. Este necesar de a asigura
posibilitatea întrevederii cu apărătorul în condiţii de confidenţialitate. Aceasta
întrevedere nu poate fi limitată în timp. În situaţia cînd apărătorul ales nu poate să
se prezinte se procedează conform prevederilor articolului 70.
3 Audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului poate avea loc doar cu acordul
acestor persoane. Din aceste considerente, persoana care efectuează audierea
trebuie să constate dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul este de-acord să depună
declaraţii despre acest fapt făcându-se menţiune în procesul verbal.
4 Timpul nopţii este intervalul de timp cuprins între orele 22.00 şi 6.00 (vezi
comentariul la articolul 6). Importanţa practică a acestei prevederi constă în
faptul că în timpul nopţii se interzice efectuarea oricărei acţiuni procesuale, cu
 excepţia cazurilor care nu suferă amînare. La cazuri care nu suferă amînare se pot
atribui situaţiile în care necesitatea audierii a apărut subit în cadrul executării
altor acţiuni procesuale, în cazul unui delict flagrant, cînd există informaţii că
sunt tentative de a distruge probele, sau a le ascunde sau în situaţia când este
necesar de a împiedica comiterea altor infracţiuni, de a reţine coparticipanţii etc.
În cazul lipsei unei asemenea împrejurări, probele obţinute în urma audierii în
timpul nopţii a bănuitului, învinuitului sau inculpatului vor fi inadmisibile. Se vor
considera de asemenea ca inadmisibile probele obţinute în urma declaraţiilor în
timpul nopţii dacă nu va fi indicat expres în procesul verbal motivul efectuării
unei asemenea acţiuni procesuale în timpul nopţii.
5 Audierea poate fi efectuată şi în alte locuri cum ar fi locul de trai, locul de
serviciu sau în alt loc unde se află bănuitul, învinuitul sau inculpatul, spre
exemplu în cazurile cînd necesitatea de a audia persoana a apărut subit în cadrul
efectuării unei acţiuni procesuale, cum ar fi percheziţia sau altele.
6 Audierea poate fi efectuată în alt loc în cazul când sunt necesare de a fi efectuate
anumite acţiuni procesuale imediat după audierea bănuitului, învinuitului şi
inculpatului sau persoanei îi este dificil de a depune declaraţii neaflîndu-se la
locul unde a fost comisă fapta, când starea sănătăţii a bănuitului, învinuitului
împiedică să se prezinte la citare, acesta poate fi audiat în locul tratamentului. În
asemenea cazuri nu este necesar de indicat în procesul verbal locul. În timpul
audierii persoanei bolnave este necesar de a confirma prin certificat capacitatea
lui de a depune declaraţii. În unele situaţii la audiere trebuie să participe medicul.
7 Persoana care efectuează urmărirea este obligată să se asigure ca bănuiţii,
învinuiţii, să nu comunice între ei, în situaţia cînd în cauza penală sunt mai mulţi
inculpaţi. În cazul cînd persoana acceptă să fie audiat se soluţionează problema
privind limba în care persoana va depune declaraţii. În caz de necesitate este
invitat un interpret.
8 Depunerea declaraţiilor este un drept al bănuitului, învinuitului, inculpatului, care
nu poate fi limitat. Aceste fapt determină şi modalitatea de depunere a
declaraţiilor. Persoana poate să depună declaraţii în forma verbală iar după aceea
în formă scrisă, poate să facă în scris explicaţiile sau poate să le facă doar verbal.
Aceste prevederi se referă la faza de urmărire penală. În timpul judecăţii,
inculpatul depune verbal declaraţii care se consemnează în procesul verbal al
şedinţei de judecată.
9 Ofiţerul de urmărire penală este obligat de a constata voinţa bănuitului sau a
învinuitului de a accepta o modalitate de depunere a declaraţiilor.
10 Dreptul învinuitului, bănuitului de a depune declaraţii la faza de urmărire nu este
în dependenţă de recunoaşterea bănuielii sau învinuirii. Indiferent de faptul dacă
bănuitul sau învinuitul recunoaşte sau nu fapta, lui trebuie să i se dea posibilitatea
de a depune declaraţii.
11 Dacă bănuitul sau învinuitul a acceptat să facă în scris declaraţiile trebuie să i se
acordă această posibilitate şi numai după aceea să i se pună întrebări de
concretizare sau alte întrebări. Tactica audierii este stabilită de către ofiţerul de
urmărire penală dar cea mai utilă ar fi acordarea posibilităţii de a expune liber
împrejurările, iar după aceea de a i se pune întrebări.
12 Referitor la obiectul declaraţiilor, a se vedea comentariul la articolul 103.
Declaraţiile bănuitului şi învinuitului trebuie să se detalizeze pentru a asigura
posibilitatea verificării lor.
13 Este necesar de a stabili cine mai poate fi audiat referitor la aceste împrejurări.
Se concretizează împrejurările privind locul, timpul şi alte împrejurări ale faptei.
Este necesar de a stabili din ce considerente bănuitul sau învinuitul a memorizat
anumite detalii. În cazul cînd se constată împrejurările care au favorizat
comiterea infracţiunii trebuie de constatat faptele pe care le-a comis el personal
cît şi faptele complicilor. În toate cazurile este necesar de verificat şi declaraţia
cu privire la alibi. Este necesar de constatat în legătură cu care fapt bănuitul sau
învinuitul se afla în locul indicat de acesta, cât şi datele care confirmă acest fapt
sunt (declaraţiile unor martori sau alte date).
14 Audierea învinuitului, bănuitului care îşi recunoaşte vinovăţia trebuie să fie tot
aşa de detaliate ca şi în cazul în care persoana neagă vinovăţia. În cazul cînd
persoana recunoaşte parţial vinovăţia este necesar de a constata care fapte din
învinuirea formulată le neagă şi din ce motive. În cazul cînd în procesul audierii
bănuitul sau învinuitul care nu-şi recunoştea vinovăţia şi-a schimbat poziţia, la
sfîrşitul audierii se poate de pus suplimentar chestiunea privind faptul dacă-şi
recunoaşte sau nu vinovăţia. Refuzul de a depune declaraţii nu poate fi interpretat
ca o probă în învinuire şi nu lipseşte persoana de alte drepturi procesuale, cît şi pe
ofiţerul de urmărire penală de a asigura realizarea acestor drepturi.
15 În cazul cînd persoana refuză de a depune declaraţii, acesteia i se dă posibilitatea
de a arăta motivele de refuz de a depune declaraţii, fapt care se menţionează în
procesul verbal. Este raţional ca la audierea unei persoane care refuză să depună
declaraţii să participe procurorul.
16 Pe parcursul audierii ofiţerul de urmărire penală poate să pună la dispoziţia
persoanei unele probe, indică privind contradicţiile în declaraţiile persoanei. În
cazul cînd se efectuează înregistrări audio sau video a persoanei, trebuie să i se
comunice (vezi comentariul la articolul 115).
17 Pe parcursul audierii nu pot fi utilizate metode de influenţă fizică sau psihică, sau
care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei , promisiuni false, ameninţări, ş.a.
Sunt interzise întrebările sugestive, punerea asemenea întrebări va încălca
principiul accesului liber la justiţie (vezi comentariul la articolul 19, alineatul 3).
Nu încalcă legea situaţia în care pe parcursul audierii se utilizează sistema
conform căreia după fiecare întrebare pusă se înregistrează răspunsul şi se pune la
dispoziţie procesul verbal pentru semnare iar după aceea se trece la următoarea
întrebare.
18 Învinuitul, bănuitul sau inculpatul poate să utilizeze anumite notiţe, scheme şi
altele. De asemenea pe parcursul audierii pot fi întocmite scheme (spre exemplu
locul aflării fiecărui participant la faptă, ş.a.). Despre acest fapt este necesar de
indicat în procesul verbal. Se interzice însă de a prezenta o declaraţie scrisă mai
înainte sau de a începe şedinţa cu citirea unei declaraţii depusă anterior.
19 Confruntarea, prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi a obiectelor,
verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii pot fi efectuate doar după audierea
bănuitului şi învinuitului.
20 Referitor la procesul verbal vezi comentariul la articolele 260 şi 261.
Articolul 105. Declaraţiile martorului şi condiţiile audierii lui

1. Art. 6, alineatul 3, litera d) al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului

acordă acuzatului dreptul să interogheze martorii învinuirii şi să solicite
interogarea unor martori în apărarea sa, conform aceloraşi condiţii. Această
prevedere are legătură directă cu principiul egalităţii armelor, în calitate de
 element principal al unui proces echitabil, în sensul alineatului 1, articolul 6 a
CEDO. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a
prevederii punctului d) în lumina celor două prevederi în ansamblu.
2. Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom. Declaraţiile făcute de
persoană, în afara şedinţei judiciare, de exemplu autorităţilor poliţiei, trebuie fi
considerate drept declaraţii ale martorilor atîta timp cît instanţele judiciare
naţionale le vor lua în consideraţie (cauza TELLA, cauza ISDO, cauza ASCHI,
cauza ARTNER). În principiu, Curtea Europeană nu evaluează dacă declaraţiile
martorilor au fost administrate în mod corespunzător (cauza Costovschi). Astfel,
evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale.
Mărturiile depuse într-un proces public şi sub jurămînt ar trebui să aibă prioritate
faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi martor chiar dacă sunt contradictorii (cauza
DOORSON).
3. Obiectul declaraţiilor martorilor sunt atît circumstanţele prevăzute de articolul 96,
cît şi oricare alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză. La audierea
martorilor sunt constatate şi date necesare pentru aprecierea declaraţiilor, cum ar
fi date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul, inculpatului,
partea vătămată, relaţiile cu alţi martori şi altele.
4. Declaraţiile în care nu sunt fixate timpul, locul, împrejurările faptei care
constituie obiectul acestor declaraţii, nu pot avea valoare probantă. Nu pot avea
valoare probantă de asemenea declaraţiile martorului care conţin anumite
aprecieri vizuale despre unele calităţi ale obiectelor (spre exemplu: obiectul era
din aur), sau anumite stări ale omului (spre exemplu: o comoţie cerebrală),
deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de
legea procesual penală.
5. În cazul cînd persoana face trimitere la spusele altor persoane, el trebuie să indice
toate datele despre aceste persoane ca ultimele să fie audiate. Dacă martorul
indică o persoană care nu este cunoscută, el trebuie să indice de asemenea în ce
împrejurări şi unde a cunoscut această persoană, unde poate să fie găsită, cine
poate să confirme conţinutul discuţiei.
6. Datele enunţate de către martor cu referinţă la o sursă de informaţie care nu poate
fi stabilită, nu pot servi în calitate de probă. Aceasta însă nu se referă la situaţia
cînd este imposibil de a verifica o sursă , deoarece aceasta este pierdută (spre
exemplu s-a pierdut documentul, a decedat persoana de la care martorul a obţinut
informaţia, ş.a.m.d). În aceste sens, declaraţiile martorului obţin statut de probe
derivate şi se apreciază după regula generală. În cazul cînd sunt mai multe
declaraţii ale acestui martor ele se apreciază în cumul.
7. Sunt inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri, cît şi
declaraţiile martorilor care nu pot indica sursa informaţiilor sale.
8. În situaţia cînd martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de a constata
motivele unei asemenea atitudini. În continuare, aceste declaraţii trebuie de
verificat prin diferite mijloace probatorii. Declaraţiile contradictorii ale
martorilor, în cazul cînd nu pot fi verificate nu pot servi ca probe.
9. În calitate de martori pot fi ascultaţi şi reprezentanţii poliţiei. Aceste declaraţii
trebuie să fie apreciate în raport cu celelalte probe în cauză. Totuşi, potrivit
jurisprudenţei Curţii Europene ale Drepturilor Omului, mărturiile colaboratorilor
de poliţie ar trebui aplicate dor în circumstanţe excepţionale. Adiţional, este
evident că angajamentele lor, în special în cazul arestării colaboratorilor poliţiei,
pot implica depunerea mărturiilor în public (cauza VAN MECHELLEN).
 Reprezentanţii poliţiei pot fi audiaţi în calitate de martor doar în cazul cînd
ulterior aceştia nu au participat la efectuarea acţiunilor procesuale (audierea,
percheziţia, cercetarea la faţa locului, ş.a)
10.O mare importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului are analiza aspectului
psihologic de formare a declaraţiilor, care trece prin trei etape: recepţionarea,
memorizarea şi reproducerea. Momentul iniţial în procesul de formare a mărturiei
este evenimentul judiciar care are loc indiferent de voinţa viitorului martor. În
urma recepţiei senzoriale sunt identificate obiectele din lumea care ne înconjoară.
Există mai multe modalităţi de recepţie.
11.Cea mai des întîlnită este recepţia vizuală. În cele mai dese cazuri mărturia se
bazează pe senzaţiile vizuale. Percepţia unor însuşiri ale obiectelor este
condiţionată atît de proprietăţile obiective ale obiectelor cît şi de totalitatea de
factori psiho- fiziologici şi personali caracteristici martorului concret. Un factor
obiectiv îl constituie intensitatea luminii. În acest caz trebuie diferenţiat dacă
faptele s-au desfăşurat în condiţii cu o iluminare naturală sau artificială. Fapta a
fost comisă ziua , în amurg sau în timp de noapte. Faptele recepţionate în timpul
zilei se percep colorat. La o lumină crepusculară (amurg) – se percep într-o
imagine bitonală (gri închis sau gri deschis sau negru), faptele recepţionate în
timpul nopţii sunt percepute unitonal, într-o culoare închisă. În acest sens,
susţinerile martorilor privind culoarea feţii, părului, hainelor observate în timpul
nopţii poate fi apreciat fie ca produsul fanteziei provocat fie de o stare de spaimă,
frică ş.a. fie prin faptul că martorul declară corect că a perceput acest
caracteristice în condiţiile unei vederi diurne, fie că martorul declară fals. Este
important de a lua în consideraţie şi fenomenul adaptării. Adaptarea la întuneric
se petrece în primele minute, cotele maxime sunt atinse peste o oră. La trecerea
dintr-un mediu mai întunecos la lumină ochiul se acomodează în două-trei
minute. Este necesar de luat în consideraţie şi calităţile psiho-fiziologice ale
persoanei, starea vederii, fie unele vicii cum ar fi spre exemplu daltonismul. La
aprecierea mărturiilor este necesar de luat în consideraţie şi raportul de distanţă.
Vederea acţionează în următoarele limite – inferioară – 10 centimetri, superioară
– 450 de metri. O importanţă capătă şi condiţiile în care a fost efectuată
observaţia, cum ar fi condiţiile atmosferice – senin, ceaţă, etc.
12.La recepţia auditivă este necesar de corelat natura sunetului sau zgomotului cu
vîrsta martorului, distanţa de la obiectul cercetării şi eventualele obstacole.
13. La recepţia vorbirii, trebuie de luat în consideraţie că martorului nu i se cere de a
reproduce fidel termenii ce alcătuiesc o frază, ci numai sensul convorbirii. În
aceste sens la aprecierea unor asemenea probe, este necesar de a ţine seama de
influenţele exercitate asupra senzaţiilor auditive de către alte persoane.
14.Reproducerea sensului este influenţată şi de capacitatea de a înţelege vorbirea. De
asemenea, este necesar de a ţine seama şi de posibilităţile reale ale celui ce
percepe de a înţelege semnificaţia şi conţinutul unei convorbiri.
15.Mai rar în practica judiciară se întîlneşte recepţia cutanată, care se evidenţiază
prin patru categorii: senzaţii tactile(de atingere), senzaţii de cald, de rece, de
durere (alică).
16.În ceea ce priveşte percepţia timpului este necesar de luat în consideraţie că în
plan juridic nu se operează cu noţiunea de percepere a duratei timpului dar a
aprecierii acestei durate, deoarece omul percepe direct durate foarte scurte de
timp. În practică se pune problema evaluării timpului în următoarele situaţii
tipice: martorul trebuie să facă localizarea în timp a unei infracţiuni. Localizarea
 exactă sau aproximativă depinde de calităţile martorului. În acest sens este
necesară căutarea unor puncte de referinţă (de exemplu fenomenul a fost efectuat
cînd la televizor se transmitea un meci). În unele cazuri timpul obiectiv nu este în
concordanţă cu timpul subiectiv. Un mediu monoton duce la dilatarea timpului
subiectiv, un mediu cu un interes treaz duce la comprimarea timpului subiectiv.
17.O importanţă considerabilă asupra mărturiei o are atenţia. Ea nu dispune de un
conţinut reflectoriu propriu, ci însoţeşte celelalte procese psihice. Mărturiei în
mod predominant îi este proprie atenţia involuntară, deoarece evenimentul care
se produce se impune de la sine şi martorul nu este pregătit în prealabil pentru a-l
recepţiona. În unele cazuri, însă, atenţia poate constitui obiectul probaţiunii, de
exemplu în situaţia cînd a fost comisă o infracţiune prin imprudenţă (şoferul nu
era atent). În asemenea cazuri atenţia poate fi probată cu declaraţiile unui martor
care era în automobil.
18.Memorizarea este un proces psihic cu un grad mai mare de complexitate. La
aprecierea declaraţiilor este necesar de luat în consideraţie următoarele: memoria
nu se reduce la o întipărire, păstrare sau actualizare simplă, adică nu este o
fotografiere a informaţiei, dar o reflectare activă care presupune prelucrarea celor
memorate. În al doilea rînd memoria este o reflectare selectivă, ceea ce înseamnă
că nu este posibilă o întipărire şi reflectare a tuturor informaţiilor. Memoria este
situativă, adică depinde de situaţie şi de factorii subiectivi ai persoanei, memoria
are un caracter inteligibil, adică este o operaţie a gîndirii. Memoria este relativ
fidelă, adică nu se poate de memorizat absolut faptul şi memoria are un caracter
logic şi raţional. Cu timpul memoria scade deci este necesar ca audierea să fie
efectuată pe cît se poate de urgent. În unele situaţii, ceea ce s-a pierdut în
memorie poate apărea, de aceea ascultarea repetată a martorilor poate avea efect.
La aprecierea declaraţiilor martorului trebuie de luat în consideraţie că în
momentul expunerii pot fi anumite denaturări: denaturări prin adiţie, adică prin
adăugare a unor date care de fapt nu au fost în realitate, prin omisiune, care pot fi
provocate de uitare, cînd martorul este de bună-credinţă sau intenţionate cînd
martorul este de rea –credinţă, denaturări prin substituie, cînd martorul poate
substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment
perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament , capacitatea
de a se expune, ş.a.
19.Privind citarea martorilor a se vedea comentariul la articolele 235-242
20.Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate sau este deţinută în stare
de arest în altă cauză penală se citează în calitate de martor prin intermediul
administraţiei instituţiei date, care asigură prezenţa persoanei în locul audierii.
21.Martorul nu trebuie să fie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte, în afară de
cazul care nu suferă amînare. Nu se permite de a cita mai mulţi martori în acelaşi
timp (în afară de cazurile cînd va fi efectuată o confruntare). În cazul cînd
persoana nu se prezintă, ea poate fi adusă silit (vezi comentariul la art. 199). În
cazul în care persoana nu poate să se prezinte în timpul indicat, ea trebuie să
informeze despre acest fapt ofiţerul de urmărire penală sau instanţa. Motive
întemeiate de neprezentare sunt boala, primirea tardivă a citaţiei sau alte
împrejurări care de fapt au lipsit persoana de posibilitatea de a se prezenta la
timpul indicat.
22.Martorul minor este citat prin intermediul părinţilor sau al reprezentanţilor legali,
iar în alte cazuri-prin intermediul administraţiei instituţiei speciale pentru minori.
(vezi comentariul la articolul 481).
 23.În cazul cînd martorul este deţinut în stare de arest în cazul unei alte infracţiuni,
este necesar ca organul de urmărire să ia măsuri ca în locurile de detenţie
martorul respectiv şi învinuitul să nu poată comunica.
24.Ofiţerul de urmărire penală este obligat să stabilească identitatea martorului.
Identitatea martorului se stabileşte prin verificarea actelor personale (buletin,
paşaport şi altele). În caz cînd pot fi dubii în privinţa identităţii se constată prin
alte documente veridice.
25.Dacă înainte de efectuarea audierii, ofiţerul de urmărire penală are dubii în
privinţa faptului că persoana cunoaşte sau nu limba în care se efectuează
procedura, el este obligat de a constata în care limbă persoana doreşte să depună
declaraţii. Această prevedere se referă şi la martorul cu anumite deficienţe
(surdo-mut). În toate cazurile organul de urmărire şi instanţa sunt obligate să
pună la dispoziţie un interpret, fapt despre care se face menţiune în procesul
verbal. În situaţia cînd martorul este ascultat într-un spital, suferind de o boală
psihică sau de o altă boală gravă este obligatorie prezenţa medicului. Ofiţerul de
urmărire penală este obligat de a constata capacitatea martorului la moment de a
depune declaraţii, în cazuri de necesitate, audierea poate fi întreruptă reieşind din
starea persoanei.
26.Explicarea drepturilor persoanei este obligaţia organului de urmărire penală
reieşind din drepturile constituţionale ale persoanei. Este necesar de a constata
dacă prevederile articolului 90 al Codului de Procedură Penală sunt clare pentru
martor. În caz de necesitate este necesar de a lămuri o prevedere sau alta.
Martorul este prevenit asupra răspunderii pe care o poartă în caz de refuz de
depunere a declaraţiei sau în caz de depunere a declaraţiei mincinoasă, făcută cu
bună ştiinţă. Persoanei minore i se explică clar despre necesitatea de a depune
declaraţii veridice, însă persoana nu se preîntîmpină pentru răspundere penală.
27.Referitor la imunităţile martorului a se vedea comentariul la articolul 90.
28.Se interzice ca la audierea martorului de a se pune anumite întrebări care
urmăresc insultarea sau umilirea persoanei.
29.Nu trebuie să fie apreciate ca o insultă sau umilire lămurirea legislaţiei (darea
citirii a articolelor Codului penal privitor la răspunderea pentru denunţare
calomnioasă sau pentru mărturie falsă, cît şi survenirea unor consecinţe negative
pentru martor în caz de neîndeplinire a acestor obligaţii.) Audierea nu poate avea
loc în condiţii care sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea persoanei. Martorul
nu poate fi impus să declare despre anumite împrejurări, dacă această declaraţie
poate trauma psihic, insulta sau umili persoana.
Articolul 106
Locul audierii martorului
1. Potrivit articolului 106, audierea se desfăşoară la locul urmăririi penale sau cercetării
judecătoreşti. Referitor la locul efectuării urmăririi penale a se vedea comentariul la
art. 257. Referitor la competenţa teritorială a instanţei de judecată a se vedea
comentariul la articolul 40.
2. În unele cazuri legea admite efectuarea audierii în locul aflării martorului, dacă
aceasta o consideră necesar ofiţerul de urmărire penală sau instanţa. Audierea poate
fi efectuată la locul de trai, locul de serviciu sau un alt loc de aflare a martorului.
Aceasta este posibil atunci cînd: este necesar de a audia martorul imediat după
terminarea percheziţiei sau a altei acţiuni procesuale sau cînd este necesar imediat de
audiat persoana la declaraţiile căreia este posibil să facă trimitere învinuitul, sau
persoanei audiate îi este dificil de a expune împrejurările date în alt loc decît în locul
 unde fost evenimentul. De asemenea martorul poate fi audiat şi în cazul cînd starea
sănătăţii nu-i permite să se prezinte la ofiţerul de urmărire penală sau în instanţă.
3. Martorii pot fi ascultaţi la locul de trai şi în cazul cînd câţiva martori locuiesc, învaţă
sau lucrează în acelaşi loc sau nu este dorită publicitatea faptului că persoana a fost
citată pentru a fi audiată. Prezenţa poate fi dificilă reieşind şi din circumstanţe
familiale, etc. Este necesară o motivaţie specială în procesul verbal de audiere a
martorului, dar în caz de necesitate pot fi anexate şi anumite documente, spre
exemplu cum ar fi certificatul de boală.
4. Poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind bănuită sau învinuită
într-o altă cauză penală.
5. Despre faptul audierii persoanei la locul aflării acesteia, trebuie indicat în procesul
verbal. În cazul cînd apare necesitatea audierii unor martori care se află în afara
hotarelor ţării, organul de urmărire sau instanţa se adresează prin comisia rogatorie
organului statului respectiv (vezi comentariul la articolul 536)
Articolul 107
Timpul şi durata audierii martorului
1. Timpul zilei este intervalul de timp cuprins între orele 6.00 şi 22.00 (vezi
comentariul la articolul 6).
2. Cazurile excepţionale sunt cazurile ieşite din comun, cazurile deosebite. Această
abatere de la regula generală poate avea loc doar în cazuri cînd amânarea audierii
poate prejudicia considerabil calitatea urmăririi penale sau pune în pericol
securitatea publică. Potrivit articolului 6, punctul 6 al Codului de procedură penală,
caz care nu suferă amînare este pericolul real că se pot pierde sau distruge probe, că
bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori se vor comite
alte infracţiuni. Codul de Procedură penală interzice de a audia martorul pe o durată
mai mare de patru ore.
3. În cazul cînd starea sănătăţii persoanei nu permite de a audia persoana în timp de
patru ore, durata audierii trebuie să fie stabilită de către medic, care dă o concluzie.
4. Audierea minorului nu poate dura mai mult de două ore fără întrerupere (vezi
comentariul la articolul 479). Dacă este necesar de a efectua o audiere mai mult de
patru ore, organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate de a stabili o
întrerupere nu mai mică de o oră pentru ca martorul să poată să se odihnească sau să
se alimenteze, dar durata generală pe zi nu poate depăşi opt ore pentru adulţi şi patru
ore pentru minori.
Articolul 108
Jurământul martorului
1. Potrivit articolului 108, martorul depune jurămînt în instanţa de judecată în cadrul
examinării cauzei în judecată. Dacă martorul este citat de către instanţa de apel şi
audiat în cauză pentru prima dată el de asemenea va depune jurământ. Dacă instanţa
de apel va cita martorul pentru a concretiza unele aspecte ale declaraţiilor anterioare
jurământul nu este obligatoriu.
2. În cadrul urmăririi penale asigurarea fidelităţii martorului se efectuează prin
semnătura acestuia în procesul verbal de audiere. În cadrul examinării cauzei în
instanţa de judecată, jurământul nu este suficient, martorul fiind obligat să semneze
în procesul-verbal menţiunea referitor la prevenirea despre răspunderea penală
pentru declaraţii false sau refuzul de a depune declaraţii.
Articolul 109
Modul de audiere a martorului
 Pînă la audierea martorului lui trebuie să i se aducă la cunoştinţă obiectul cauzei.
Propunerea de a declara despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte poate fi făcută
fie prin informarea martorului despre cauza care se urmăreşte şi în legătură cu care el a fost
citat, fie prin amintirea fenomenului a cărui martor el a fost. În cazul cînd se efectuează o
audiere suplimentară, aceste chestiuni sunt în plus. În asemenea cazuri se poate de pus
direct întrebarea.
1. Audierea este o expunere liberă a martorului asupra împrejurărilor pe care le cunoaşte.
Pe parcursul audierii pot fi puse întrebări de concretizare. Acestea pot fi puse şi după ce
martorul a expus tot ce cunoaşte. Pot fi propuse, înaintate anumite probe (spre exemplu
corpurile delicte), pentru a constata atribuţia martorilor la acestea sau existenţa unor
informaţii privind provenienţa sau importanţa acestor probe.
2. Declaraţiile martorilor se detalizează pentru ca mai eficient să poată fi verificate. În
legătură cu aceasta sunt constatate sursele de informare, în legătură cu care martorul a
memorizat anumite detalii ale fenomenului şi cum acestea pot fi verificate, care din alte
persoane poate fi audiată, în care documente pot fi anumite date. Nu se poate de pus
întrebări care cer nu informare factologică, dar opinii, presupuneri , etc.
3. În cazul cînd martorul declară despre încălcarea unor atribuţii de serviciu de către unele
persoane, este necesar de a pune întrebarea care anume acte normative care
reglementează această activitate au fost încălcate. Aceasta se verifică prin analiza
actelor normative respective.
4. În cazul cînd se constată contradicţii între declaraţiile anterioare şi cele prezente sau
între declaraţiile martorului şi altor martori sau altor persoane, se pun întrebări pentru
descoperirea motivelor acestor contradicţii, cât şi pentru înlăturarea lor.
5. Sugestibile sunt întrebările care prin formularea sa sugerează răspunsul dorit. Aşa spre
exemplu, întrebarea corectă va fi: „avea învinuitul ceva în mână?”. Întrebarea sugestivă
va fi: ”avea învinuitul în mână o geantă?”. Întrebările care nu se referă la premisa
probelor sunt întrebările din care nu se poate deduce concluzia.
6. În timpul audierii martorilor pot fi întocmite scheme pe care el le semnează.
Dacă în timpul audierii, martorul a utilizat anumite scheme, înscrieri sau documente, se
recomandă ca acestea să fie anexate la dosar.
7. La audierea martorului la faza de urmărire poate participa şi avocatul martorului (vezi
comentariul la articolul 92). Trebuie de luat în consideraţie că în cazul dat avocatul
acordă doar asistenţă juridică martorului şi se bucură de drepturile prevăzute de
articolul 68. După finisarea audierii, în cazul cînd au fost încălcate drepturile
martorului, avocatul poate înainta un demers care se include în procesul verbal.
8. Până la judecarea cauzei, martorul poate depune declaraţii în cadrul urmăririi, acestea
pot fi date citire în instanţă. Darea citirii declaraţiilor martorului poate avea loc în cazul
când acesta are intenţia de a pleca pe o durată îndelungată de timp peste hotarele ţării.
Alte motive întemeiate pot fi boala gravă. Judecătorul de instrucţie determină dacă este
sau nu motiv întemeiat În asemenea cazuri procurorul înaintează un demers
judecătorului de instrucţie în care poate solicita audierea acestui martor. Această regulă
este o derogare de la regula generală potrivit căreia probele trebuie examinate într-un
proces judiciar public. În vederea asigurării principiului „egalităţii armelor” consfinţit
de art. 6 al CEDO la audiere participă activ şi celelalte părţi. Părţile au accesul liber la
martor, având dreptul de a-i pune întrebări. Procesul verbal este întocmit de către
judecătorul de instrucţie. În cadrul judecării cauzei se dă citire procesului verbal, fără ca
martorul să fie citat în instanţă şi această probă are aceeaşi valoare probantă ca şi
probele examinate nemijlocit de către instanţa de judecată. Declaraţiile martorilor sunt
consemnate în procesul verbal.
Articolul 110
Modalităţi speciale de audiere a martorului şi protecţia lui
Prevederile articolului 110 sunt determinate de jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Reieşind din dreptul la proces echitabil, Curtea a dedus că toate
probele în mod normal trebuie să fie examinate într-un proces public, în prezenţa celui
acuzat, ţinând cont de principiul contradictorialităţii. Totuşi, Curtea nu a stabilit că
declaraţiile indirecte sunt inadmisibile. Se accentuează că înainte de începerea procesului
sau pe parcurs, acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat şi corespunzător de
posibilitatea să interogheze un martor.
1. În unele circumstanţe mărturia unui martor poate fi utilizată fără ca apărarea să fi
interogat. Aceste circumstanţe depind de volumul probelor acumulate şi dacă
organele de urmărire penală au luat măsurile necesare în vederea acordării
posibilităţilor necesare pentru apărare. Curtea nu permite utilizarea în calitate de
probe a declaraţiilor făcute în faza urmăririi penale de către o persoană care,
conform legislaţiei naţionale, ulterior să refuze să depună mărturii în judecată.
Totuşi, persoana poate fi condamnată numai în cazul cînd există probe care
confirmă declaraţia (cauza ASCH, cauza UNTERPERTINCEF). Acelaşi lucru
este valabil şi pentru declaraţiile unui martor care a dispărut ulterior şi astfel nu a
putut fi citat în judecată (cauza ARTNER). În general, atunci cînd Curtea
examinează dacă declarantul a dispus de un proces echitabil, caracterul delictului
nu are nici o importanţă. Dificultatea combaterii unor anumite delicte, problemele
cauzate societăţii sunt luate în considerare dar nu sunt decise.
2. Intimidarea martorului în procesul penal poate îmbrăca mai multe forme – priviri
ameninţătoare, confruntări directe verbale sau fizice etc. Ameninţarea martorilor
deseori apare în domeniul crimei organizate. Acest fapt determină în multe cazuri
ca martorul să ezite depunerea mărturiei în instanţă. Curtea şi-a expus opinia în
privinţa admisibilităţii declaraţiilor martorilor anonimi (cauza Kostovski, cauza
WIENTISCH, cauza DOORSOON, cauza Van Mechellen), recunoscînd că toate
probele trebuie examinate în prezenţa persoanei acuzate, într-un proces public cu
respectarea principiului contradictorialităţii. Curtea admite utilizarea declaraţiilor
martorilor în calitate de probe, chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o şedinţă
judiciară. Utilizarea declaraţiilor obţinute în faza urmăririi penale, în calitate de
probe, nu constituie o încălcare a alineatului 3, litera d) şi 1 din articolul 6, cu
condiţia că drepturile apărării se respectă. Aceste drepturi includ acordarea unei
posibilităţi adecvate de contestare şi audiere a martorului opoziţiei, în timpul
depunerii mărturiei sau într-o fază ulterioară a procesului. Conform Curţii
Europene, o sentinţă de condamnare nu ar trebui să se întemeieze doar pe
declaraţiile martorilor anonimi. Prin martori anonimi se înţelege martori care au
depus declaraţii dar nu participă într-un proces public. Utilizarea declaraţiilor
anonime poate fi posibilă doar în cazul cînd sunt respectate condiţii stricte. Curtea
Europeană a considerat că interesele apărării trebuie să fie echilibrate în raport cu
„interesele martorilor sau victimei chemate să depună mărturii”.
3. În alte cauze (Kostovski şi WISCH) Curtea a stabilit că absenţa confruntării
directe a martorilor nu poate fi înlocuită cu posibilitatea punerii de întrebări scrise.
Cunoaşterea identităţii martorilor avea o importanţă crucială pentru posibilitatea
apărării de a contesta declaraţiile lor. Necunoaşterea identităţii persoanei audiate,
poate duce la faptul ca apărarea să fie privată de particularităţile care-i permit să
demonstreze că această persoană poate să prejudicieze, este ostilă sau nedemnă de
încredere. Mărturiile sau alte declaraţii de incriminare pot fi nedemne de încredere
 sau pur şi simplu eronate, iar apărarea este lipsită de posibilitatea contestării
acestora dacă nu dispune de informaţia care-i permite să testeze veridicitatea
declaraţiilor, sau să-i pună la îndoială credibilitatea.
4. Echilibrarea intereselor apărării în raport cu argumentele în favoarea menţinerii
anonimatului martorului creează anumite probleme, dacă martorii în cauză fac
parte din forţele poliţiei. Conform Curţii Europene, interesele lor şi cele ale
familiilor lor, de asemenea necesită protecţie conform Convenţiei Europene.
Curtea recunoaşte că situaţia lor se deosebeşte într-o oarecare măsură de situaţia
martorilor dezinteresaţi sau a victimei. Ei datorează obligaţiunea generală de
supunere puterii executive a statului şi de obicei au relaţii cu organele de urmărire
penală. Din această cauză, mărturiile lor ar trebui aplicate doar în circumstanţe
excepţionale. Curtea totuşi recunoaşte că, cu condiţia respectării drepturilor
apărării, poate fi legitim pentru autorităţile poliţiei să dorească păstrarea
anonimatului unui agent implicat în activităţi de acoperire, pentru protecţia
personală şi cea a familiei sale şi astfel încît să nu prejudicieze viitoarelor
operaţiuni secrete (cauza LUDI). Ţinând cont de dreptul la o justiţie echitabilă,
Curtea a constatat că orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie
strict necesară. Dacă o măsură mai puţin strictă poate fi suficientă, atunci anume
această măsură trebuie aplicată. În cauza van MECHLLEN curtea a constata că
apărarea nu cunoştea identitatea poliţiştilor martori şi nu avea posibilitatea să
observe conduita lor în timpul interogatoriului, în acest mod fiind lipsiţi de
posibilitatea testării credibilităţii lor.
5. Prevederile alineatului 3, litera d) ale CEDO nu conţin restricţii cu privire la
întrebarea pe care acuzatul doreşte s-o pună martorului opoziţiei. Raţionamentul
alineatului 3, litera d) este satisfăcut numai în cazul în care instanţa judecătorească
acordă inculpatului sau avocatului posibilitatea deplină de interogare şi poate
impune restricţii numai în caz de abuz evident sau aplicare greşită a dreptului de
interogare. În cauza IDAL şi cauza DOORSON, Curtea a constatat că articolul 6,
alineatul 3 , litera d), nu impune cerinţa de prezenţă şi interogare a fiecărui martor
indicat expres de inculpat. Referitor la citarea martorilor apărării şi interogarea
lor, legea naţională şi instanţele naţionale pot stabili condiţii şi impune restricţii,
dar ţinând cont de faptul că acelaşi lucru este valabil şi pentru martorii opoziţiei.
În acelaşi moment se constată că sunt necesare unele iniţiative din partea
acuzatului în vederea chemării martorului.
6. Potrivit articolului 110, modalităţi speciale de audiere a martorilor pot fi aplicate
doar în cauzele privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă. Potrivit alineatului 5 a articolului 110, mijloacele tehnice respective sunt
teleconferinţa cu imaginea şi vocea distorsionate, adică cu anumite abateri ale
imaginii sau vocii de la forma iniţială. Scopul distorsiunii este de a împiedica
recunoaşterea martorului.
7. În cazul cînd constată că există temeiuri de a considera că viaţa martorului,
integritatea corporală a sa sau a unei rude apropiate sunt în pericol, instanţa în
cadrul judecării cauzei este obligată din oficiu să dispună modalitatea specială de
audiere a martorului.
8. Reieşind din faptul că judecătorul de instrucţie nu este implicat în efectuarea
investigaţiilor, el trebuie sesizat de către procuror pentru audierea specială a
martorului. Cu aceeaşi cerere judecătorului de instrucţie i se poate adresa partea
vătămată. Atît martorul cît şi avocatul acestuia pot de-asemenea înainta o cerere
de aplicare a modalităţilor speciale la audiere.
9. Atît legea naţională cît şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabilesc că
nu în toate cazurile aceşti martori pot fi doar martori ai acuzării. Din aceste
considerente este admis ca aplicarea modalităţilor speciale să fie efectuată şi de un
martor al apărării.
10.Este necesar de menţionat că în cadrul audierii speciale sunt întocmite două
procese verbale – un proces verbal în care sunt date despre identitatea reală a
persoanei, care se consemnează de către judecătorul de instrucţie şi se păstrează la
sediul instanţei, sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii. Alt
proces verbal în care sunt înregistrate declaraţiile martorului, este întocmit în
conformitate cu prevederile articolului 260 şi 261. În cazul cînd au fost utilizate
mijloacele tehnice video, casetele se anexează la procesul verbal şi se păstrează în
instanţă. Reieşind din prevederile articolului 389, alineatul 2 al Codului de
procedură penală care prevede că sentinţa de condamnare nu se poate baza în mod
exclusiv ori principal pe declaraţiile martorului depuse în procesul de urmărire şi
citite în instanţa de judecată în absenţa lor, aceste declaraţii pot fi utilizate ca
mijloc de probă numai în măsura în care sunt confirmate de alte probe.
Articolul 111
Declaraţiile şi audierea părţii vătămate
1. Declaraţiile părţii vătămate au aceeaşi natură juridică ca şi declaraţiile martorului
(vezi
comentariul la articolele 105-110). Necesitatea evidenţierii într-un articol separat
este
determinată de faptul că însăşi partea vătămată are un statut special în procesul
penal, cît
şi faptul că declaraţiile ei poartă un caracter specific. Partea vătămată este o
persoană
căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi deci se poate de constatat că ea are un interes
în cauza
penală.
2. La audierea în instanţă partea vătămată de obicei cunoaşte toate materialele
cauzei,
deoarece are dreptul să facă cunoştinţă cu acestea spre deosebire de martor.
În acelaşi moment partea vătămată poate percepe eronat unele împrejurări
reieşind din starea sa la momentul fenomenului infracţional cît şi după acesta.
Obligaţia părţii vătămate de a depune declaraţii veridice se combină cu dreptul de
a depune declaraţii. Spre deosebire de martor, persoana care este victimă a
infracţiunii poate renunţa de a alege calitatea de parte vătămată şi în acest caz ea
nu va fi obligată să depună declaraţii.
3. Reieşind din faptul că partea vătămată este nu un simplu martor ocular al
fenomenului dar un participant la evenimente şi o persoană care-şi apără
interesele legitime, în obiectul declaraţiilor pot fi incluse şi anumite împrejurări,
circumstanţe, care nu se includ în obiectul declaraţiilor martorului. Spre exemplu,
în caz cînd este înaintată o versiune privind starea de neputinţă a victimei, în
obiectul declaraţiilor poate fi inclusă şi chestiunea privind conştientizarea de
către această persoană a caracterului şi importanţei acţiunilor comise de către
făptuitor, cît şi motivul neopunerii rezistenţei.
4. În infracţiuni ce ţin de ameninţarea cu violenţă, în afară de circumstanţele
prevăzute de articolul 96, alineatul 1, punct 1 se constată şi perceperea subiectivă
de către victimă a caracterului ameninţării. În obiectul declaraţiilor se poate
 include şi versiunea privind comportamentul provocator sau neglijent al victimei,
cât şi anumite circumstanţe care caracterizează personalitatea şi acţiunile acesteia.
În acelaşi moment, informaţiile care trebuie să fie obţinute, au anumite limite,
violarea cărora poate duce la violarea drepturilor constituţionale ale persoanei.
5. Într-o cauză penală, trebuie de constata doar faptele care au referinţă la cauza
penală, adică care au tangenţă cu obiectul probaţiunii cît şi datele care
caracterizează relaţiile între partea vătămată, învinuit şi alţi subiecţi, care sunt
cointeresaţi în rezultatul examinării cauzei.
6. La stabilirea obiectului audierii părţii vătămate şi la utilizarea anumitor date în
proces este necesar de a lua în consideraţie dreptul la ocrotirea inviolabilităţii
persoanei, vieţii private cît şi la alte principii. Din aceste considerente articolul
111 stabileşte că în cazul unor infracţiuni sexuale se interzice inculpatului sau
apărătorului de a prezenta anumite probe despre pretinsul caracter sau istoria
personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma unui demers
înaintat instanţei care este examinat în şedinţă închisă, la care participă inculpatul
şi procurorul. Instanţa, printr-o încheiere admite sau respinge demersul.
Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul cînd omiterea acestor date
prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi, nu
toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea pe care le va considera instanţa
ca pasibile de administrare. Aceeaşi regulă se referă şi la eventualele întrebări
care îi pot fi puse de părţi unei victime a infracţiunii sexuale.
7. Dacă drepturile victimei, în unele infracţiuni care au cauzat moartea persoanei,
au trecut la rudele apropiate, această persoană nu se audiază, dacă nu deţine
informaţie despre împrejurările cauzei. În cazul cînd dispun de asemenea
informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori. Prevederile
articolului 21, potrivit cărora nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva
sa ori împotriva rudelor sale apropiate , asupra soţiei , logodnicului şi logodnicei,
se răsfrânge şi asupra părţii vătămate.
8. La aprecierea declaraţiilor părţii vătămate se ţine cont de faptul că acestea au
aceeaşi valoare probantă ca şi alte probe în proces. În cazul cînd au fost mai
multe audieri, se constată dacă nu au fost contradicţii între aceste declaraţii, cît şi
dacă nu sunt contradicţii cu alte probe. În cazul cînd sunt probe contradictorii, în
lipsa probelor care confirmă veridicitatea declaraţiilor părţi vătămate, aceste
probe nu pot fi puse în baza sentinţei.
9. Nu poate fi dată o apreciere separată „prevalatorie” a declaraţiilor victimelor din
rândul poliţiei, militarilor şi altor reprezentanţi ai organelor de forţă, care au
devenit victime ale infracţiunilor în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu. Declaraţiile acestor persoane trebuie să se aprecieze în cumul cu toate
probele constatate în cauza penală.
Articolul 112
Declaraţiile şi audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile
1. Referitor la statutul procesual al părţii civile şi părţii civilmente responsabile a se
vedea comentariul articolelor 61,62,73,74.
2. Dacă prejudiciul a fost cauzat persoanei fizice, ea poate fi recunoscută nu doar în
calitate de parte civilă dar şi de parte vătămată, cînd acceptă. În asemenea cazuri,
persoana poate fi audiată în calitate de parte vătămată. În situaţia cînd victima nu
acceptă să fie parte vătămată, ea poate înainta o acţiune civilă fiind recunoscută ca
parte civilă. În ceea ce priveşte persoana juridică, ea participă în proces prin
 reprezentant, care poate depune anumite declaraţii referitor la acţiunea civilă
înaintată.
3. Declaraţiile părţii civile şi civilmente responsabile spre deosebire de declaraţiile
părţii vătămate se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului.
Aceasta înseamnă că partea civilă şi civilmente responsabilă nu sunt obligate să
depună declaraţii, iar în cazul acceptării să depună declaraţii nu sunt obligate să
depună jurământ.
4. În cazul când declaraţiile pe care le depune partea civilă depăşesc obiectul acţiunii
civile atunci ea poate fi ascultată în calitate de martor cu respectarea tuturor
prevederilor ce ţin de audierea martorului.
Articolul 113
Confruntarea
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, putând fi folosit de către
organul de urmărire penală în cazul cînd se constată că există divergenţe între declaraţiile
persoanelor ascultate în aceeaşi cauză. Prin confruntare, pe lîngă lămurirea divergenţelor
existente în declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi date utile
pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de
verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută.
Confruntarea nu se efectuează numai în cadrul urmăririi, dar şi în cadrul judecării. Reieşind
din prevederile articolului 375, care stabileşte că în cadrul judecăţii pot fi efectuate alte
acţiuni procesuale.
1. Confruntarea este ascultarea concomitentă a două persoane cu scopul înlăturării
divergenţelor între declaraţiile anterioare. În legătură cu aceasta este inadmisibil
ca la confruntare să participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în
declaraţiile anterioare referitor la unele şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt
absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează.
2. La confruntare pot să participe oricare dintre părţi care au fost anterior ascultaţi
(martorii, partea vătămată, învinuitul, inculpatul). Confruntarea poate avea loc în
orice formă – fie între doi învinuiţi, fie între învinuit şi partea vătămată, martor –
partea vătămată, etc. Divergenţe pot fi considerate în cazul cînd acestea se referă
la calificarea faptei, prejudiciul cauzat, participarea unei persoane la fapta
criminală şi alte împrejurări care au importanţă pentru cauză. Organul de urmărire
sau instanţa determină în ce cazuri este necesară confruntarea. Dreptul de a cere
efectuarea unei confruntări o au şi părţile la proces. În cazul cînd organul de
urmărire respinge cererea de a efectua confruntarea este necesar de motivat faptul
inexistenţei divergenţelor în declaraţiile anterioare.
3. Se cere de menţionat în acelaşi moment că, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a criticat în unele hotărâri evitarea confruntărilor între bănuit, învinuit,
martor în timpul procesului (cauzele Kostovsky şi Van MCHELLEN). Astfel
Curtea a accentuat importanţa confruntării dintre partea apărării şi partea acuzării
cît şi martor.
4. Ca şi la audiere, la confruntare participă şi avocatul, fie în calitate de apărător al
învinuitului, bănuitului, inculpatului, fie în calitate de avocat al părţii vătămate
sau al martorului, în situaţia cînd aceste părţi sunt asistate. Înainte de începerea
confruntării, martorii şi partea vătămată sunt preîntâmpinaţi de răspunderea
penală pentru refuzul de a depune declaraţii şi pentru depunerea mărturiilor false.
În cazul cînd unul dintre participanţii la confruntare nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară procesul, este invitat interpretul (sau interpreţii, în cazul cînd ambii
cunosc alte limbi decît cea în care se desfăşoară procesul).
 Dacă la confruntare participă minorul, organul de urmărire invită în afară de
apărător şi pedagogul sau psihologul cît şi reprezentanţii legali.
5. O mare importanţă pentru efectuarea corectă şi deplină a confruntării o capătă
înregistrările audio sau video. Aceasta va da posibilitate în continuare ca instanţa
cît şi ceilalţi subiecţi să analizeze comportamentul participanţilor la confruntarea
şi efectuarea legală a confruntării. Înregistrarea video sau audio se efectuează
după regulile efectuării audierii.
6. Ordinea de efectuare a confruntării este stabilită de către persoana care efectuează
confruntarea. Persoanelor participante la confruntare li se anunţă drepturile şi
obligaţiile.
7. Persoana care efectuează confruntarea determină care va fi consecutivitatea
chestiunilor puse în faţa participanţilor, inclusiv şi cine dintre participanţii la
confruntare va răspunde primul. Este important de a asigura ca între participanţi
să nu existe o comunicare necontrolată în timpul confruntării, o influenţă unul
asupra altuia, o înţelegere prealabilă, şi altele.
8. Dacă este necesar de a înlătura divergenţele referitor la mai multe circumstanţe,
este cel mai raţional de a chestiona ambele persoane referitor la o împrejurare,
după aceea asupra altei împrejurări, ş.a.m.d. În primul rînd se stabileşte dacă
persoanele se cunosc şi care sunt relaţiile dintre ele. Persoanele îşi pot pune
întrebări una alteia, după ce ambele au fost audiate asupra unei circumstanţe, fie
după terminarea întregii confruntări. În cazul cînd participanţii la confruntare îşi
pun întrebări unul altuia, persoana care efectuează confruntarea poate să înlăture
o întrebare sau alta dacă aceasta nu se referă la circumstanţa examinată. În cazul
cînd o parte a confruntării încearcă să ameninţe sau să întreprindă alte acţiuni
ilegale, este raţional ca confruntarea să fie întreruptă iar despre acest fapt să fie
consemnat în procesul verbal.
9. În timpul confruntării este interzis de a da citire declaraţilor anterioare ale
participanţilor, cît şi reproducerea înregistrărilor sonore sau video. Aceasta se
admite doar după ce au fost depuse declaraţii şi aceste declaraţii au fost
consemnate în procesul verbal. Se interzice de asemenea de a da citire
declaraţiilor anterioare în cazul cînd una din părţi a refuzat de a participa la
confruntare.
10.Apărătorul bănuitului, învinuitului şi inculpatului, avocatul părţii vătămate şi al
martorului, pedagogul, psihologul sau reprezentantul legal pot pune de asemenea
întrebări participanţilor la confruntare cu permisiunea persoanei care efectuează
confruntarea.
11.Reieşind din faptul că confruntarea se efectuează cu respectarea dispoziţiilor
referitoare la audiere, pe parcursul confruntării pot fi prezentate de către persoana
care efectuează confruntarea anumite corpuri delicte , documente cît şi alte probe.
12.Decurgerea confruntării este înregistrată în procesul verbal. În procesul verbal se
indică unde, cînd, pe parcursul a cărui timp, de către cine a fost efectuată
confruntarea, cine a participat la confruntare, dacă unul dintre participanţi este
martor sau parte vătămată se indică faptul preîntâmpinării pentru răspunderea
penală în caz de depunere a mărturiilor false sau pentru refuz de a depune
mărturii. În continuare se fixează declaraţiile participanţilor, întrebările puse de
către persoana care efectuează confruntarea, de către participanţi la confruntare
cît şi de către alte persoane care au participat la confruntare.
Dacă persoanelor care au participat la confruntare li s-au prezentat anumite
corpuri delicte sau documente, despre acest fapt de asemenea se înscrie în
 procesul verbal. În procesul verbal se indică şi faptul că a fost utilizată
înregistrarea video sau sonoră.
13.În practică se cunosc două modalităţi de întocmire a proceselor verbale: prima,
cînd pagina se divizează în două părţi pe o parte se înregistrează întrebările şi
răspunsurile unei părţi la confruntare, iar pe alta întrebările şi răspunsurile altei
părţi la confruntări, fie cînd întrebările şi răspunsurile, cu respectarea
consecutivităţii se înscriu la rînd.
Articolul 114
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii
esenţa acestei acţiuni procesuale constă în verificarea unor declaraţii anterioare a
martorilor, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului, în scopul stabilirii veridicităţii acestor
informaţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută
anterior, decide de a efectua această acţiune procesuală, cu scopul de a concretiza, de a
verifica , dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor include în sine şi
cercetarea la faţa locului, dar această cercetare nu este identică cu cercetarea propriu – zisă
şi se efectuează numai cu scopul de a compara declaraţiile cu împrejurările reale. Acţiunea
procesuală presupune şi depunerea declaraţiilor la locul comiterii infracţiunii, reieşind din
împrejurările concrete fixate în locul respectiv. Dacă în urma rezultatului verificării
declaraţiilor apare necesitatea de reconstituire a faptei aceasta va fi o acţiune procesuală
independentă.
1. Ca participanţi obligatorii ai acestei acţiuni procesuale sunt persoanele a căror
declaraţii necesită a fi verificate – martorul, partea vătămată, bănuitul, învinuitul. În
caz de necesitate poate să participe şi specialistul. Specialistul participă atît la
iniţiativa reprezentantului organului de urmărire penală cît şi la cererea uneia din părţi.
Reprezentantul organului de urmărire penală poate să respingă motivat cererea uneia
din părţi cu privire la participarea specialistului. În caz cînd persoanele nu cunosc
limba în care se desfăşoară procesul, participă interpretul. În toate cazurile cînd
participă bănuitul sau învinuitul, participă şi apărătorul. Martorul şi partea vătămată
pot cere ca la efectuarea acestei acţiuni procesuale să participe şi avocatul lor.
2. Înainte de a începe verificarea declaraţiilor tuturor participanţilor li se anunţă
drepturile şi obligaţiile sale. Obiectul declaraţiilor este acelaşi ca şi în cadrul audierii.
După expunerea liberă reprezentantul organului de urmărire poate pune întrebări.
Întrebări de asemenea pot pune apărătorul, specialistul şi reprezentantul legal.
3. Pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii pot fi descoperite şi unele
corpuri delicte sau documente care, fie că n-au fost descoperite în timpul efectuării
cercetării la faţa locului, fie că cercetarea la faţa locului nu a fost efectuată. În
asemenea cazuri, aceste mijloace de probă se ridică şi se înscriu în procesul verbal al
verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, ceea ce înseamnă că nu este necesar de
efectuat cercetarea la faţa locului propriu-zisă.
4. Cerinţa de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la verificarea
declaraţiilor la faţa locului şi de a nu le pune în pericol sănătatea lor este caracteristică
şi altor acţiuni procesuale. Persoana este în drept să refuze de a participa la această
acţiune procesuală, dacă consideră că există un asemenea pericol şi în asemenea
cazuri procurorul trebuie să intervină pentru a soluţiona situaţia conflictuală. Este
inadmisibil ca la verificarea declaraţiilor la faţa locului să se pune întrebări sugestive,
sau printr-o altă formă să se influenţeze asupra rezultatelor verificării declaraţiilor la
locul infracţiunii. De asemenea nu se admite atragerea concomitentă a mai multor
persoane ale căror declaraţii necesită a fi verificate.
 5. Reieşind din importanţa acestei acţiuni procesuale, este deosebit de important de a
efectua înregistrările video sau în caz de imposibilitate de a fotografia decurgerea
acestei acţiuni procesuale. Imprimările vor fi anexate la procesul verbal.
6. În timpul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii se întocmeşte un proces verbal
unde se înscriu toate declaraţiile persoanei, inclusiv răspunsurile la chestiunile puse de
către reprezentantul organului de urmărire penală, apărătorul, specialistul,
reprezentantul legal. Procesul verbal trebuie să fie semnat de către persoana care l-a
întocmit cît şi de persoana care a participat la această acţiune procesuală, cît şi
celelalte persoane care au asistat. La procesul verbal pot fi anexate, pe lîngă
imprimările care au fost efectuate şi diferite schiţe, documentele şi obiectele ridicate.
Articolul 115
Aplicarea înregistrărilor audio sau video la audierea persoanelor
1. Înregistrările audio sau video se aplică nu numai la audierea învinuitului,
bănuitului, inculpatului şi a părţii vătămate, dar şi la efectuarea celorlalte acţiuni
procesuale fiind aplicabile regulile stabilite de articolul 115.
2. Aplicarea înregistrărilor audio sau video are importanţă la asemenea acţiuni
procesuale cum ar fi percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, cercetarea la faţa
locului, inclusiv în domiciliu, examinarea corporală, reconstituirea faptei şi
experimentul, deoarece la asemenea acţiuni procesuale nu participă martori
asistenţi.
3. Lipsa martorilor asistenţi la asemenea acţiuni procesuale poate duce la abuzuri din
partea organelor de urmărire şi la aprecierea rezultatelor acestor acţiuni
procesuale, instanţa poate să se ciocnească de dificultăţi, examinînd numai
procesul verbal. Prezenţa imprimărilor poate crea un tablou mai clar privind
efectuarea acţiunii procesuale. Astfel, aceste imprimări vor contribui la
pronunţarea unei hotărâri legale şi întemeiate.
4. Aplicarea la efectuarea acţiunilor procesuale a înregistrărilor audio sau video nu
înlocuiesc procesele verbale fiind utilizate concomitent. Înregistrarea audio sau
video nu poate înlocui procesul verbal.
5. Estre necesar ca în procesul verbal, înscrierea să fie de la prima persoană şi, pe cât
se poate, cuvînt în cuvînt.
6. Înregistrarea audio sau video trebuie să se efectueze de la începutul acţiunii
procesuale şi pînă la sfârşit. Nu se admite înregistrarea unei părţi a acţiunii
procesuale, ca şi repetarea specială pentru înregistrare. Înregistrarea trebuie să fie
fără întreruperi, cu indicarea orei şi datei pe peliculă. În cazul când apare
necesitatea unor întreruperi, despre aceasta se indică în procesul verbal, inclusiv
indicându-se motivele întreruperii înregistrării, ora întreruperii, cât şi momentul
reluării înregistrării.
Articolul 116
Prezentarea persoanei spre recunoaştere
1. După natura sa, prezentarea spre recunoaştere este o acţiune procesuală pe parcursul
căreia, unei persoane i se prezintă alte persoane sau obiecte cu scopul constatării
asemănărilor sau deosebirilor cu persoanele sau obiectele examinate anterior, în
împrejurări care au legătură cu fapta examinată. Codul de procedură Penală face
divizare în două articole între prezentarea spre recunoaştere a persoanelor şi prezentarea
spre recunoaştere a obiectelor.
2. Practica mai cunoaşte şi asemenea prezentări spre recunoaştere cum ar fi a textelor, a
construcţiilor, a terenurilor , cadavrelor, animalelor, etc.
3. În calitate de persoană chemată spre a face recunoaşterea pot participa persoane care au
urmărit infracţiunea sau circumstanţele ce au atribuţie la infracţiune, au memorizat
anumite calităţi individuale a persoanelor sau obiectelor care au o relevanţă la
infracţiune (martorul, partea vătămată, învinuitul, bănuitul).
4. În timpul prezentării spre recunoaştere, persoana chemată să recunoască, luând în
consideraţie calităţile memorizate şi cele prezentate depune declaraţii privind
asemănările sau deosebirile dintre acestea.
5. Pot fi prezentate spre recunoaştere bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul.
Persoana trebuie prezentată spre recunoaştere dacă o altă persoană la audiere declară că
a văzut pentru prima dată această persoană în circumstanţe ce ţin de fapta urmărită,
această persoană nu a cunoscut-o mai înainte, sau o cunoaşte, însă cel prezentat spre
recunoaştere neagă acest fapt, sau în cazul cînd persoana chemată spre recunoaştere nu
cunoaşte datele personale a celui prezentat (numele, prenumele). Nu poate fi prezentată
spre recunoaştere o persoană altei persoane, dacă ambii nu neagă faptul că se cunosc.
6. Cel mai des utilizat în practică este prezentarea spre recunoaştere frontală, dar poate fi
şi prezentarea din profil, din spate, prezentarea mersului persoanei , a vocii, etc.
7. Prezentarea spre recunoaştere este precedată de audierea persoanei care este chemată
spre a face recunoaşterea. Pe parcursul audierii se constată circumstanţe care au
precedat momentul perceperii persoanei. Este necesar de a obţine răspuns la anumite
chestiuni, şi anume: în ce împrejurări a fost observată persoana prezentată spre
recunoaştere, cît timp a fost efectuată observarea, în ce condiţii a fost efectuată
observarea, cine a mai urmărit sau putea să observe. În procesul audierii celui chemat
spre a recunoaşte este necesar de a constata anumiţi factori obiectivi de urmărire: în ce
împrejurări a fost observată sau auzită persoana, în legătură cu ce împrejurări cel care
recunoaşte se afla în locul respectiv, în ce timp al zilei sau nopţii a fost efectuată
observarea; care au fost condiţiile de iluminare, cît timp a durat observarea, cît şi
factorii subiectivi, care influenţează asupra obiectivităţii perceperii: starea văzului şi a
auzului; calităţile memoriei, dacă destul de bine a memorizat persoana, dacă a atras
atenţia la anumite calităţi individuale, dacă le poate descrie, dacă dispune de anumite
particularităţi individuale care-i deosebeşte de alţi indivizi, dacă e în stare să identifice
persoana în rândul altor persoane asemănătoare.
8. Nu în toate cazurile, la audierea care anticipează prezentarea spre recunoaştere, cel care
face recunoaşterea poate să-şi amintească toate calităţile individuale ale persoanei
observate. În cazul cînd i se prezintă spre recunoaştere, el poate să-şi amintească despre
asemenea calităţi despre care nu a indicat în timpul audierii prealabile. Acesta este un
proces psihologic care poate fi lămurit şi nu mărturiseşte despre contradicţii în
declaraţiile anterioare. În acelaşi timp, la analiza unor astfel de situaţii este necesar de
stabilit dacă celelalte calităţi individuale, invocate de către cel chemat spre a face
recunoaştere, corespund cu calităţile persoanei prezentate spre recunoaştere, iar calitatea
scăpată din vedere este mai greu de memorizat.
9. Nu este admis de a prezenta o persoană spre recunoaştere mai multor persoane
consecutiv, deoarece obiectivitatea recunoaşterii va fi pusă la îndoială, reieşind din
faptul că declaraţiile lor vor depinde una de alta. Legea interzice efectuarea prezentării
spre recunoaştere repetat la care participă aceleaşi persoane (atât cel prezentat cât şi cel
chemat).
10.Este deosebit de important respectarea prevederilor legale privind procedura de
prezentare spre recunoaştere. Ignorarea cerinţelor legii privind prezentarea spre
recunoaştere a persoanei cu cel puţin patru asistenţi procesuali de acelaşi sex,
 asemănători la exterior, este o încălcare gravă care duce la pierderea valorii probante a
datelor obţinute.
11.Se consideră că persoanele sunt asemănătoare dacă acestea nu se deosebesc după:
vârstă, forma corpului, înălţime, forma şi culoarea feţii, părului, ochilor, coafurii,
culoarea şi modelul îmbrăcămintei, dacă nu au anumite semne particulare.
12.La efectuarea acţiunii procesuale, persoana care efectuează prezentarea spre
recunoaştere este obligată să constate dacă persoana chemată spre a recunoaşte este
convinsă în concluziile sale, deoarece învinuirea nu poate să se bazeze pe recunoaşterea
exprimată fără o convingere suficientă. Aceeaşi situaţie este şi cînd apar dubii în
privinţa corectitudinii concluziilor persoanei care recunoaşte.
13.Organul de urmărire este obligat să-i propună persoanei care urmează a fi recunoscută
să ocupe locul pe care-l doreşte printre asistenţii procedurali. Despre aceasta în mod
obligatoriu se face menţiune în procesul verbal. Propunând persoanei să ocupe oricare
loc printre asistenţii procedurali este necesar de luat în consideraţie că chiar respectînd
această prevedere recunoaşterea va fi considerată neveridică, dacă persoana care
urmează a fi recunoscută a fost pusă în asemenea condiţii care îl evidenţiau din cercul
persoanelor prezentate spre recunoaştere.
14.Datele obţinute în timpul recunoaşterii nu pot fi recunoscute ca probe care prevalează
asupra altor probe, dar trebuie apreciate în cumul cu celelalte probe.
15.Doar în situaţia cînd prezentarea spre recunoaştere este imposibilă se poate efectua
recunoaşterea după fotografia acestuia.
În situaţia cînd persoana se află în căutare sau fiind grav bolnavă se află la tratament
într-o instituţie medicală, poate fi făcută prezentarea spre recunoaştere după fotografii.
16.La prezentarea fotografiilor trebuie de respectat cerinţele alineatului 3 al articolului 116
privind asemănarea persoanei. Fotografiile trebuie să fie de aceeaşi mărime (alb-negru
sau color), cît şi aceeaşi distanţă de fotografiere . În cazul cînd a fost efectuată
prezentarea spre recunoaştere în baza fotografiei, este necesar de menţionat în procesul
verbal motivele neprezentării spre recunoaştere a persoanei.
17.Reieşind din importanţa acestei acţiuni procesuale şi din necesitatea asigurării
drepturilor şi garantării drepturilor persoanei prezentate spre recunoaştere, este necesar
ca la această acţiune procesuală să participe apărătorul.
18.În procesul verbal al prezentării spre recunoaştere, pe lîngă datele prevăzute de articolul
260 trebuie să includă: date privind persoana chemată spre a recunoaşte, statutul său
procesual, date privind persoanele prezentate spre recunoaştere, condiţii de efectuare a
acţiunii procesuale, date privind apărătorul.
19.În procesul verbal se includ date privind asistenţii procedurali. Este necesar ca în
procesul verbal să se indice date despre anunţarea drepturilor şi obligaţiilor
participanţilor, cît şi responsabilitatea prevăzută pentru nerespectarea acestor obligaţii,
decurgerea acestei acţiuni procesuale.
20.Declaraţiile persoanei chemate spre a recunoaşte se înscriu pe cît de posibil de detaliat.
În acest sens este deosebit de important de a indica în baza căror criterii persoana a
indicat anume la persona dată. Procesul verbal se semnează de către toţi participanţii.
De asemenea, în procesul verbal sunt indicate şi obiecţiile participanţilor la aceste
acţiuni procesuale.
21.Spre deosebire de alte acţiuni procesuale, la prezentarea spre recunoaştere a
persoanelor, unul dintre participanţi care este persoana prezentată spre recunoaştere,
indiferent de faptul dacă a fost recunoscut sau nu ia cunoştinţă cu procesul verbal,
inclusiv, evident nu-l semnează. Această prevedere legală este îndreptată spre
asigurarea secretului urmăririi penale. Persoana recunoscută poate face cunoştinţă cu
 procesul verbal fie la o etapă a urmăririi cînd consideră necesar ofiţerul de urmărire
penală sau procurorul, fie la terminarea urmăririi cînd face cunoştinţă cu toate
materialele cauzei.
22.Prezentarea în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut se
efectuează în două forme: 1. persoana chemată spre recunoaştere şi cei prezentaţi spre
recunoaştere se află în diferite birouri cu un perete comun, în care se află un geam cu
sticlă specială. În al doilea caz cel prezentat spre recunoaştere şi cel chemat spre
recunoaştere se află în diferite birouri, în biroul unde se află cei prezentaţi spre
recunoaştere se stabileşte o cameră care-i fixează toţi cei prezentaţi.
Articolul 117
Prezentarea obiectelor spre recunoaştere
1. Prezentarea obiectelor spre recunoaştere se efectuează după aceleaşi reguli
procesuale ca şi prezentarea persoanelor. (vezi comentariul la articolul 116).
2. Persoanele sunt audiate în prealabil asupra circumstanţelor în care au văzut
obiectul, asupra semnelor şi particularităţile distinctive pe care le-au memorizat în
legătură cu aceasta întocmindu-se un proces verbal. Dacă persoana chemată spre
recunoaştere nu a memorizat un obiect oarecare acţiunea procesuală nu se
efectuează.
3. La prezentarea spre recunoaştere a obiectelor trebuie de ţinut cont de faptul că
omogene sunt nu numai obiectele care au aceeaşi denumire şi destinaţie, dar şi
aceleaşi dimensiuni, formă, model, culoare, tip.
4. Obiectele se prezintă cu cel puţin alte două obiecte. Obiectele printre care se află
şi obiectul prezentat spre recunoaştere trebuie să fie necunoscute persoanei care
este chemată spre recunoaştere, pentru ca acesta să nu cunoască anumite
particularităţi sau caracteristici individuale.
5. Nu este raţional de a efectua prezentarea spre recunoaştere dacă lipsesc anumite
calităţi distinctive ale obiectului. (de exemplu prezentarea cerealelor sustrase fără
un anumit ambalaj).
6. La prezentarea cadavrului spre recunoaştere nu se aplică regula privind un număr
oarecare de exemplare. De regulă, recunoaşterea cadavrului se efectuează în
situaţiile cînd este imposibil de a obţine anumite date privind decedatul după acte,
sau în cazul cînd exteriorul este considerabil schimbat. Se admite prezentarea spre
recunoaştere ale unor părţi ale cadavrului, dacă pe acestea se pot observa anumite
semne particulare care ar permite de a stabili personalitatea decedatului (spre
exemplu, tatuajul). Cadavrul se prezintă în hainele în care a fost descoperit. Dacă
exteriorul cadavrului a fost supus unor modificări esenţiale, ofiţerul de urmărire
sau procurorul poate pune în sarcina medicului legist de a efectua toaleta
cosmetică.
7. Excepţie de la regula generală privind numărul de exemplare o face şi situaţia
cînd se prezintă spre recunoaştere un obiect de anticariat, alte obiecte pentru care
este imposibil de a alege şi prezenta un analog.
8. Ofiţerul de urmărire penală sau procurorul poate pune în sarcina specialistului
curăţirea obiectului prezentat spre recunoaştere de murdărie, rugină şi alte
stratificări. Condiţia în acest caz este că aceasta nu trebuie să-l distrugă ca mijloc
de probă.
9. Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor are o particularitate care se exprimă
prin faptul că aceste obiecte de regulă sunt corpuri delicte. Din aceste
considerente, pînă la prezentarea spre recunoaştere aceste obiecte se cercetează.
Articolul 118
Cercetarea la faţa locului
1. Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală care poate fi efectuată pînă la
pornirea urmăririi penale. (vezi comentariul la articolul 279). Această acţiune
procesuală constă în cercetarea vizuală a locului faptelor, a terenurilor, a încăperilor,
obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau ale animalelor. Scopul
cercetării la faţa locului constă în descoperirea urmelor infracţiunii şi mijloacele
materiale de probă, pentru a stabili circumstanţele care au importanţă pentru cauză,
inclusiv circumstanţele infracţiunii, iar sarcinile - în cercetarea şi fixarea
împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea cu scopul de a descoperi caracterul şi
mecanismul fenomenului; descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii care în
continuare poate să servească ca corpuri delicte; descoperirea unor semne
caracteristice persoanelor care au participat la comiterea infracţiunii (numărul lor,
vârsta aproximativă, datele fizice, prezenţa anumitor deprinderi, capacităţi, diferite
devieri psihice, cît şi cunoaşterea de către făptuitor a unor date privind activitatea
victimei); stabilirea unor circumstanţe care caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, timpul, modul, acţiunile făptuitorului, consecinţele infracţiunii, legătura
cauzală dintre faptă şi consecinţe, descoperirea unor elemente care ar caracteriza
motivul şi scopul infracţiunii; descoperirea circumstanţelor care ar contribui la
comiterea infracţiunii. Realizarea sarcinilor cercetării permite de a obţine anumite
date iniţiale care sunt deosebit de importante şi contribuie la descoperirea
infracţiunii.
2. Cercetarea poate fi efectuată atît în cadrul urmăririi penale cît şi în cadrul examinării
cauzei în instanţa de judecată.
3. Cercetarea vizuală a obiectelor poate avea loc şi în cadrul reţinerii, percheziţiei,
ridicării, sechestrării corespondenţei, experimentului, verificării la faţa locului,
reconstituirii faptelor ş.a. În acest caz, însă, cercetarea vizuală nu constituie o acţiune
procesuală independentă.
4. Pentru efectuarea cercetării la faţa locului nu este necesară emiterea, întocmirea unei
ordonanţei, însă în cazul cercetării la faţa locului în domiciliu este obligatorie
emiterea ordonanţei şi înaintarea unui demers judecătorului de instrucţie (vezi
comentariul la articolul 304). Judecătorul de instrucţie autorizează efectuarea
cercetării la faţa locului în domiciliu printr-o încheiere (vezi comentariul la articolul
305). Doar în cazuri excepţionale cercetarea la faţa locului în domiciliu poate avea
loc fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a
procurorului (vezi comentariul la articolul 301).
5. Cercetarea se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală, procuror sau după caz
de către instanţă. Cercetarea efectuată de către specialist sau expert nu este o
cercetare separată dar se include fie în cercetarea la faţa locului propriu zisă fie la
cercetarea obiectului în cadrul expertizei.
6. Efectuarea cercetării la faţa locului permite de a obţine anumite date iniţiale pentru
efectuarea altor acţiuni procesuale (expertiza, experimentul, audierea, prezentarea
spre recunoaştere).
7. Rezultatele cercetării la faţa locului permit de a întreprinde anumite acţiuni pentru
reprimarea activităţii criminale sau preîntâmpinarea comiterii altor infracţiuni,
permite efectuarea unor activităţi operative de investigaţie.
8. Efectuarea tardivă a cercetării la faţa locului poate prejudicia considerabil calitatea
urmăririi penale. Cercetarea la faţa locului se poate efectua de câte ori este necesar
însă cea mai utilă este cercetarea în urma infracţiunii proaspăt săvârşite. În cazul de
 necesitate, poate fi efectuată cercetarea suplimentară sau cercetarea repetată.
Cercetarea suplimentară se efectuează în situaţia cînd unele obiecte care erau la locul
infracţiunii şi despre care s-a cunoscut mai târziu (de exemplu din audierea
martorului ocular) nu au fost examinate sau au fost examinate insuficient. După
examinarea acestor obiecte se întocmeşte un proces verbal unde se indică faptul
efectuării cercetării suplimentare, scopul descriindu-se în obiectele respective.
Cercetarea repetată este necesară în cazurile cînd a fost efectuată cercetarea la faţa
locului în condiţii climaterice nefavorabile şi în legătură cu care a fost imposibil de a
stabili unele circumstanţe sau dacă sunt temeiuri de a constata că cercetarea a fost
efectuată necalitativ (de exemplu nu a participat un specialist ). La pregătirea pentru
efectuarea suplimentară sau repetată este necesar de a face cunoştinţă cu procesul
verbal de cercetare iniţială, iar dacă este posibilitate de a invita specialistul care a
participat la cercetarea iniţială.
9. După regula generală cercetarea la faţa locului se efectuează imediat după sesizarea
organului de urmărire penală. Legea nu stabileşte în competenţa cărui organ se
include efectuarea cercetării la faţa locului, după regula generală, acesta este organul
de urmărire penală sesizat, sau care efectuează urmărirea penală. Cercetarea la faţa
locului se efectuează de ofiţerul de urmărire penală care atrage forţele poliţiei pentru
a asigura efectuarea normală a cercetării. Procurorul poate efectua cercetarea la faţa
locului în orice cauză penală.
10.La efectuarea cercetării la faţa locului pot participa specialişti din diferite domenii,
cum ar fi criminalişti, chimişti, medici, ingineri, biologi, etc. În cazul atragerii
specialiştilor, ofiţerul de urmărire penală este obligat de a constata datele personale,
competenţa, de a stabili cazuri de incompatibilitate, inclusiv drepturile şi obligaţiile
potrivit articolului 87.
11.La cercetarea la faţa locului poate participa bănuitul, învinuitul, partea vătămată,
martorul.
12.Toate chestiunile de participare se soluţionează în dependenţă de etapa urmăririi, cât
şi de faptul dacă participarea acestor persoane va facilita efectuarea eficientă a
acţiunii procesuale. În toate cazurile persoana care efectuează cercetarea la faţa
locului decide participarea unui sau altui subiect. Apărătorul participă în toate
cazurile când participă bănuitul sau învinuitul, cât şi în cazurile când această acţiune
procesuală se efectuează la cererea lor.
13.În situaţia când participă specialiştii, partea vătămată, martorii aceştia sunt avertizaţi
despre obligaţia de nedenunţare a datelor obţinute în urma cercetării. Efectuarea
cercetării la faţa locului pot fi aplicate şi înregistrarea video sau sonoră. Este raţional
de a plica înregistrarea video în cazurile când:
a) dacă cercetarea la faţa locului se începe până la terminarea evenimentului când
starea de lucruri este în permanentă modificare;
b) este raţională efectuarea înregistrării video în cazul când este necesitate de a
înlătura urgent consecinţele fenomenului, fapt ce duce la modificarea stării
iniţiale (de exemplu: în cazurile de accidente rutiere);
c) în situaţia când este necesară modificare împrejurării pentru descoperirea urmelor
infracţiunii sau a corpurilor delicte;
d) pentru redarea dinamicii împrejurării care este deosebit de dificil de a o reda în
procesul verbal;
e) când din cauza anumitor condiţii climaterice (ploaie, zăpadă), sau din alte cauze
este pericolul de dispariţie a urmelor infracţiunii, dar există necesitatea fixării
urgente a întregului complex de omoruri;
 f) când locul infracţiunii reprezintă un teritoriu imens şi complicat;
14.Persoana care efectuează cercetarea examinează atât tabloul integru, cât şi fiecare
obiect în detaliu. La examinarea tabloului integru o persoană care efectuează
cercetarea poate întocmi diferite scheme, schiţe, fotografieri, filmări, măsurări. La
examinarea în detaliu a oricărui obiect se poate de făcut mulaje şi tipare. Obligatoriu
trebuie de împachetat şi de sigilat obiectele ridicate care se transmit expertului.
Aceeaşi situaţie este şi în cazul când este necesar un timp mai îndelungat pentru
examinarea detaliată a tuturor obiectelor ridicate şi în asemenea situaţii toate aceste
obiecte se împachetează, se semnează de către persoana care efectuează urmărirea,
de către specialist, de către bănuit, învinuit, apărător, martor, partea vătămată, dacă
aceştia au participat la această acţiune procesuală.
15.În dependenţă de infracţiunea comisă, cercetarea la faţa locului are sarcini specifice.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului constituie un mijloc de probă. (vezi
comentariul la art. 124).
Articolul 119. Examinarea corporală
1. Examinarea corporală este o modalitate a cercetării specificul căreia constă în
obiectul de cercetare care este corpul omenesc, cu scopul descoperirii urmelor
infracţiunii (spre exemplu urme de arsuri, de leziuni etc.), însă poate fi examinată
concomitent îmbrăcămintea, încălţămintea, toate datele obţinute fiind incluse într-un
singur proces-verbal.
2. Obiectul de cercetare poate fi corpul bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului
şi al părţii vătămate.
3. persoanele sus-numite, inclusiv şi apărătorul pot înainta un demers privind
efectuarea examinării corporale.
4. Organul de urmărire penală decide efectuarea sau nu a examinării corporale.
5. Organul de urmărire penală poate lua decizia examinării corporale şi fără acordul
bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau al părţii vătămate. În asemenea
cazuri este necesară emiterea ordonanţei în care se indică motivele efectuării acestei
acţiuni procesuale. În cazurile când examinarea corporală este efectuată de către
organul de urmărire penală fără consimţământul persoanei examinate este
obligatorie autorizaţia judecătorului de instrucţie, care examinând demersul înaintat
emite o încheiere privind admiterea sau respingerea demersului ce are ca una din
consecinţe efectuarea examinării corporale.
6. În cazul când persoana refuză de a participa la examinarea corporală ea poate fi
adusă forţat şi efectuată examinarea corporală forţată. În urma examinării corporale
pot fi descoperite urme, componente chimice, zgârieturi, cicatrice, tatuaje, unele
leziuni corporale, unele defecte ale constituţiei corpului, semne din născare, diferite
(cum se numesc ele) şi alte semne prin care se poate de constatat atribuţia persoanei
la infracţiunea urmărită. În unele cazuri semnele descoperite facilitează identificarea
făptuitorului sau constată faptul cauzării unor leziuni corporale.
7. Specificul examinării corporale constă în faptul că la această acţiune procesuală pot
fi afectate drepturile la viaţă intimă a persoanei. Acest fapt a determinat prevederea
acestei acţiuni procesuale într-un articol separat, inclusiv obligativitatea autorizării
de către judecătorul de instrucţie. Doar în caz de delict flagrant (vezi articolul 6,
punct 10) examinarea poate fi efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie.
Organul de urmărire penală este obligat să informeze judecătorul de instrucţie în
termen de 24 ore despre această acţiune, inclusiv să-i prezinte materialele, ordonanţa
şi procesul verbal de examinare corporală. Judecătorul de instrucţie din oficiu
examinează legalitatea efectuării examinării corporale. În caz de constatare a unor
 erori la efectuarea acestei acţiuni procesuale rezultatul este nul, ceea ce înseamnă că
probele obţinute sunt inadmisibile.
8. Înainte de începerea acestei acţiuni procesuale este necesar ca ofiţerul de urmărire
penală să informeze persoana despre efectuarea unei asemenea acţiuni procesuale,
inclusiv informând persoana că această ordonanţă este obligatorie pentru persoană.
9. Atât în legislaţie, cât şi în practică nu este stabilit mecanismul de efectuare a
examinării corporale în caz când persoana renunţă de a participa la această acţiune.
Aplicarea forţei în asemenea cazuri trebuie să fie ca o măsură excepţională. Iniţial
persoana trebuie convinsă că o asemenea examinare îi poate crea facilităţi în proces
indiferent de statutul său procesual. Este raţional în asemenea cazuri ca la această
acţiune procesuală să participe procurorul.
10.Examinarea corporală nu se efectuează în cazurile când pentru constatarea anumitor
semne ale infracţiunii pe corpul omului este obligatorie expertiza medico-legală.
Inclusiv nu se efectuează examinarea corporală când unele chestiuni nu pot fi
soluţionate decât prin efectuarea expertizei (de exemplu: constatarea mecanismului
de vătămare, gradul leziunilor corporale, sau vechimea leziunilor corporale.)
11.Participând la examinarea corporală medicul nu este în drept de a întocmi un raport
în urma constatării. La examinarea corporală ofiţerul de urmărire penală nu este în
drept de a cere de la medic ca acesta să întocmească raportul privind unele chestiuni
ce ţin de medicina legală.
12.Dacă examinarea corporală necesită dezbrăcarea persoanei de sex opus, ofiţerul de
urmărire penală nu este în drept să participe chiar dacă această persoană acceptă
participarea ofiţerului de urmărire penală. În asemenea cazuri examinarea se
efectuează de către medic. La efectuarea examinării corporale reprezentantul
organului de urmărire penală poate aplica fotografierea, înregistrarea video. Această
înregistrare poate fi efectuată însă cu acordul persoanei care a fost examinată. În
cazul când examinarea corporală a fost efectuată în privinţa bănuitului sau
învinuitului poate participa şi apărătorul. În cazul în care examinarea determină
dezbrăcarea persoanei, apărătorul de sex opus nu poate participa.
13.Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua examinarea corporală dacă acţiunea
dată poate înjosi demnitatea persoanei, sau pune în pericol sănătatea. În asemenea
cazuri este raţional de a pune în discuţie chestiunea dată cu persoana care va fi
supusă examinării.
Articolul 120. Examinarea cadavrului
Examinarea cadavrului ca o acţiune procesuală independentă care se efectuează în
cazurile când nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului în infracţiunile ce au ca consecinţe
decesul persoanei. În cazul acesta examinarea cadavrului se efectuează în cadrul cercetării
la faţa locului.
1. Examinarea cadavrului în sensul articolului 120 se efectuează în cazul când cadavrul a
fost descoperit la alt loc decât locul presupus de comitere a infracţiunii, (de exemplu:
a fost aruncat într-un lac, a fost îngropat şi altele). În toate cazurile la examinarea
exterioară a cadavrului obligatoriu trebuie să participe un specialist din domeniul
medicinii legale, sau un medic, când prezenţa medicului legist este imposibilă. În
aceste cazuri specialistul poate să participe în proces şi în calitate de expert (vezi
comentariul la articolul 89).
2. Examinarea exterioară a cadavrului nu exclude efectuarea expertizei, mai mult,
această acţiune procesuală este ca o etapă de pregătire a expertizei, deoarece medicul
legist asistând ofiţerul de urmărire penală indică care date trebuie incluse în procesul
verbal, indicând anumiţi termeni din domeniul medicinii care nu îi sunt cunoscuţi
 ofiţerului de urmărire penală. Medicul legist va asista ofiţerul de urmărire la
formularea chestiunilor puse în faţa expertului.
3. Sarcinile examinării cadavrului la locul aflării lui constau în stabilirea şi fixarea:
locului descoperirii cadavrului şi plasarea lui în raport cu împrejurările sau poziţia
cadavrului în raport cu obiectele şi urmele descoperite, poziţia cadavrului, starea
îmbrăcămintei, urmele pe cadavru şi pe îmbrăcăminte. Date care caracterizează starea
cadavrului: faptul şi timpul survenirii morţii, sexul, vârsta aproximativă, prezenţa
leziunilor, corespunderea lor cu deteriorările pe îmbrăcăminte, starea diferitor părţi a
corpului (membrele, burta, organele genitale, ş. a.) unele indicii care vor indica asupra
corespunderii locului descoperirii cadavrului cu locul unde s-au comis leziunile
descoperite la examinarea cadavrului. Constatarea prealabilă a posibilei cauze a
morţii. Descoperirea anumitor obiecte care se află în apropierea cadavrului, inclusiv şi
în haine, în buzunare. Dacă la examinare cadavrului a fost descoperită şi arma cu care
a fost comisă infracţiunea, aceasta se descrie şi se examinează.
4. În cazul când cadavrul nu este identificat, el obligatoriu trebuie să fie fotografiat după
regulile fotografiei judiciare, cât şi luate anumite probe (de piele, sânge şi altele).
Asemenea cadavre nu se poate de cremat. Ofiţerul de urmărire penală trebuie să ia
măsuri pentru expedierea cadavrului la instituţia de expertiză medico-legală. În
legătură cu examinarea cadavrului se întocmeşte un proces-verbal.
Articolul 121. Exhumarea cadavrului
1. Exhumarea (deshumarea) este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru,
cât şi rezultatul ei.
2. Deshumarea se efectuează cu scopul de a examina cadavrul, de a-l prezenta spre
recunoaştere, sau de a efectua expertiza medico-legală (inclusiv expertiza suplimentară
sau contraexpertiza).
3. Pentru a efectua exhumarea cadavrului, organul de urmărire penală trebuie să emită o
ordonanţă în care să indice care cadavru trebuie exhumat, locul înmormântării, care este
scopul efectuării unei asemenea acţiuni procesuale.
4. Articolul 121 nu prevede ca obligatoriu acordul rudelor, ci doar înştiinţarea acestora.
Este raţional ca până la efectuarea exhumării rudele să fie înştiinţate şi să se obţină un
acord din partea acestora. Acordul însă nu este obligator pentru organul de urmărire
penală. Chiar dacă rudele sunt împotrivă organul de urmărire penală obţinând
autorizaţia judecătorului de instrucţie este în drept de a efectua exhumarea. Obligator, la
exhumarea cadavrului este prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul
medicinii legale.
5. Anunţarea serviciului sanitar epidemiologic este obligatorie pentru evitarea unor
epidemii în localitatea dată. Serviciul sanitar epidemiologic poate să delege o persoană
care va asista la exhumare.
Articolul 122. Reconstituirea faptei

1. Reconstituirea faptei este asociată în multe cazuri cu experimentul în procedura

penală. Din aceste considerente este necesar de a face unele precizări:
 Reconstituirea, fie parţială, fie totală şi indiferent dacă se face la faţa locului ori
nu, presupune în toate cazurile refacerea unor momente ale faptei respective. Ea
se face numai în strânsă legătură cu împrejurările în care a fost săvârşită fapta.
Reconstituirea faptei se face cu participarea făptuitorului prin reproducerea
acţiunilor, situaţiilor sau altor circumstanţe în care s-a produs fapta.
Experimentul se face fără reconstituirea momentelor faptei.
  La efectuarea reconstituirii prezenţa unui specialist nu este obligatorie.
Experimentul în multe cazuri implică concursul specialistului.
 La reconstituirea faptei obligatoriu participă făptuitorul. La experiment nu este
necesară sau obligatorie prezenţa făptuitorului.
 O cerinţă pentru reconstituirea faptei este efectuarea acesteia în condiţii
maximale ajustate la condiţiile în care s-a comis fapta care se reconstituie.
Nerespectarea cerinţelor privind efectuarea reconstituirii faptei în condiţii
maximale ajustate poate fi apreciată ca încălcarea cerinţelor legii procesual-
penale, fapt ce poate duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute.
 Reconstituirea faptei dă posibilitatea de a verifica datele de fapt obţinute în
urma audierii făptuitorului, cît şi a altor subiecţi, cercetării la faţa locului, sau a
altor acţiuni procesuale. În acelaşi moment în urma reconstituirii faptei pot fi
obţinute şi alte date care pot confirma sau nega informaţia deţinută prealabil.
 Această acţiune procesuală poate fi efectuată repetat de câte ori este necesar. În
toate cazurile trebuie să fie întocmit un proces verbal în care să se redea
condiţiile efectuării reconstituirii faptei.
 Valoare probantă au atît rezultatele pozitive, cît şi negative ale reconstituirii
faptei.
 Reconstituirea faptei se face fie din oficiu de către organul de urmărire penală,
fie la cererea părţilor, fie de către instanţă la cererea părţilor. Decizia în toate
cazurile o ia organul de urmărire, fie instanţa. Pentru efectuarea reconstituirii
faptei nu este necesară emiterea unei ordonanţe. La reconstituirea faptei în faza
de urmărire pot asista în afară de făptuitor şi alţi subiecţi la discreţia organului
de urmărire penală. Aceasta o decide organul de urmărire. În cadrul judecării
cauzei asistă toţi participanţii. În cazul cînd au fost comise infracţiuni care au
avut ca consecinţă moartea victimei, nu este raţional ca la reconstituirea faptei
să participe rudele apropiate ale victimei (mama, tatăl, ş.a.). Acest fapt le poate
produce suferinţe suplimentare. Apărătorul participă în toate cazurile la
reconstituirea faptei. Aceasta este determinat de faptul că reconstituirea faptei
se face cu participarea făptuitorului care poate fi bănuit, învinuit sau inculpat.
 Eficacitatea reconstituirii faptei este condiţionată în multe cazuri de pregătirea
prealabilă a acestei acţiuni procesuale. Este necesar în prealabil de a stabili
locul şi timpul fix cînd va fi efectuată reconstituirea faptei, participanţii la
această acţiune procesuală, care acţiuni vor fi efectuate, de câte ori vor fi
efectuate aceste acţiuni, ş. a. Reconstituirea faptei nu poate să fie efectuată în
cazurile cînd apare pericolul pentru sănătatea persoanei, sau care înjosesc unora
şi demnitatea persoanei. În afară de aceasta trebuie de luat în consideraţie faptul
că reconstituirea faptei nu poate să aibă ca consecinţă cauzarea unui prejudiciu
bunurilor, încălcării securităţii publice, sau a unor norme a moralităţii.
Articolul 123. Experimentul în procedura de urmărire penală
Privitor la deosebirea între experiment şi reconstituirea faptei a se vedea
comentariul la articolul 122. Experimentul constă în efectuarea anumitor acţiuni în scopul
verificării şi precizării unor date ce au importanţă pentru cauză. Pentru efectuarea
experimentului nu este necesară o ordonanţă specială.
1. Experimentul poate fi efectuat doar în cadrul urmăririi penale. Specificul
experimentului se evidenţiază prin aceea că la efectuarea acestor acţiuni nu sunt
necesare anumite cunoştinţe speciale. În cazul când sunt necesare cunoştinţe speciale
va fi numită o expertiză.
 2. Experimentul poate avea diferite obiective: fie constatarea posibilităţii perceperii
anumitor împrejurări, survenirii anumitor consecinţe, stabilirea mecanismului de
producere a unui fenomen (spre exemplu mecanismul de formare a urmelor),
efectuării anumitor acţiuni (se poate de verificat posibilitatea confecţionării unui
obiect dintr-un anumit material, într-un timp respectiv), cu utilizarea anumitor
instrumente. Experimentul poate fi efectuat pentru verificarea posibilităţii reale de a
traversa un anumit teritoriu, într-o anumită unitate de timp, cu sau fără utilizarea
anumitor mijloace tehnice (spre exemplu: bicicleta, motocicleta, automobilul etc.).
Experimentul poate fi efectuat pentru stabilirea mecanismului evenimentului (de
exemplu, posibilitatea deschiderii unui lacăt cu anumite chei care au fost găsite în
timpul cercetării la faţa locului, sau a percheziţiei. Prin anumite acţiuni
experimentale se poate de confirmat, sau de infirmat posibilitatea existenţei unui
anumit fenomen.
3. Au importanţă oricare date obţinute în urma experimentului, care confirmă, sau
infirmă posibilitatea existenţei unui anumit fenomen.
4. În dependenţă de caracterul acţiunilor efectuate, ofiţerul de urmărire penală sau
procurorul în toate cazurile constată necesitatea participării învinuitului, bănuitului,
martorului. Aceasta este raţional deoarece în unele cazuri experimentul are ca scop
verificarea datelor declarate de către aceste persoane. În alte cazuri experimentul va
avea o importanţă tactică pentru a dovedi imposibilitatea existenţei anumitor
împrejurări declarate de bănuit sau învinuit. În dependenţă de natura experimentului
ofiţerul de urmărire penală sau procurorul poate atrage un specialist.
5. Experimentul poate fi efectuat din oficiu de către ofiţerul de urmărire penală sau la
cererea părţilor.
6. În toate cazurile responsabil pentru efectuarea experimentului este organul de
urmărire penală.
Articolul 124. Procesul-verbal de cercetare la fata locului, de examinare corporala, de
exhumare a cadavrului, de reconstituire a faptei si de efectuare a experimentului
Procesele verbale ale acţiunilor procesuale enumerate în art. 124 sunt întocmite
după regula generală (vezi comentariul la art. 260, 261).
1. Procesele verbale întocmite în urma efectuării acţiunilor procesuale se consideră ca
mijloace de probă (vezi comentariul la art. 163).
2. Faţă de procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt înaintate anumite cerinţe:
În primul rând este necesar de a include toate datele privind persoana care a
efectuat acţiunea procesuală, persoanele care au participat la acţiunea procesuală,
data, locul, timpul şi altele, inclusiv în partea introductivă este necesar de inclus
datele privind anunţarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor, inclusiv a
specialiştilor, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului (a fost o
iluminare diurnă sau întuneric, condiţiile meteorologice care ar putea influenţa la
cercetare, ş. a.). Este necesar de indicat faptul dacă au fost utilizate anumite
mijloace tehnice la efectuarea cercetării. În partea descriptivă se descriu toate
acţiunile persoanelor care efectuează cercetarea, se descriu împrejurările care au
apărut în timpul efectuării cercetării (spre exemplu schimbarea stării climaterice),
de asemenea se descrie care tehnici au fost utilizate. În partea deductivă se indică
timpul terminării cercetării, obiectele care au fost descoperite şi fixate, sau ridicate
la efectuarea cercetării se descrie dacă au fost împachetate şi cui au fost transmise,
diferite declaraţii a specialistului legate de descoperirea obiectelor (vezi
comentariul la articolul 87), unele obiecţii ale participanţilor, faptul că la procesul
 verbal sunt anexate diferite schiţe, fotografii, mulaje, tipare, casete audio sau
video.
3. În caz când persoana este împotriva examinării corporale este necesar de constatat
motivele pe care le invocă această persoană. Aceste motive trebuie incluse în
procesul verbal. Examinarea corporală forţată poate fi efectuată doar în cazul când
aceste motive înaintate de persoană nu sunt întemeiate.
4. La examinarea cadavrului procesul-verbal include atât acţiunile procesuale
efectuate, cât şi rezultatele obţinute, inclusiv sunt înscrise opiniile specialistului.
Fotografiile se anexează la procesul-verbal.
5. La efectuarea reconstituirii faptei este raţional de a aplica înregistrarea video.
Ofiţerul de urmărire penală de sinestătător, sau prin atragerea unui specialist
efectuează măsurări, întocmeşte schiţe. Poate aplica fotografierea, înregistrarea
sonoră. Înregistrările devin parte componentă a procesului-verbal.
Experimentul poate fi efectuat de câte ori este necesar. (În toate cazurile trebuie de
întocmit un proces-verbal separat.) Consultaţiile specialistului nu vor avea o importanţă
probantă separată şi vor fi incluse în procesul verbal a acţiunii procesuale respective.
Decurgerea experimentului poate fi înregistrată video, sau audio, sonor, sau
fotografiată.
Articolul 125. Temeiurile pentru efectuarea percheziţiei
6. Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului poate fi efectuată atât la locul
exhumării, cât şi în alt loc. În cazul când cercetarea cadavrului şi recunoaşterea au fost
efectuate la locul exhumării, datele obţinute în urma acestor acţiuni se includ în
procesul verbal general, procesul verbal al exhumării. Dacă cadavrul a fost deplasat
pentru recunoaşterea sau examinarea în alt loc, atunci se întocmeşte un proces verbal
separat. Toate cheltuielile legate de exhumare şi ulterioara înmormântare sunt suportate
de către stat.

1. Percheziţia aduce la atingere inviolabilităţii domiciliului, inviolabilitatea fiind

garantată de lege. Articolul 8, § 1 a CEDO stipulează că orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei
sale. Prevederi analogice se întâlnesc în Constituţia Republicii Moldova, articolul
(_________), cât şi articolul 12 al Codului de procedură penală. Cu toate acestea
legea admite o asemenea intervenţie în scopul asigurării interesului social – lupta cu
criminalitatea.
2. Conţinutul percheziţiei constă în faptul că această acţiune procesuală se efectuează
prin constrângere, fără a avea voinţa sau acordul proprietarului sau posesorului. În
cazul când persoana (proprietarul sau posesorul) predă benevol lucrurile căutate,
percheziţia nu se efectuează). Scopul percheziţiei este căutarea, descoperirea şi
ridicarea anumitor instrumente care au servit la săvârşirea infracţiunii, obiecte şi
valori dobândite în urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar
putea avea importanţă pentru cauză şi descoperirea unor persoane căutate, a unor
cadavre. În timpul percheziţiei pot fi descoperite şi alte obiecte care nu sunt căutate,
circularea liberă a cărora este interzisă: (arme, muniţii, substanţe narcotice, substanţe
explozibile, toxice, ş. a.). Aceste obiecte şi substanţe de asemenea sunt ridicate.
3. Percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale. Efectuarea
percheziţiei până şa pornirea urmăririi se consideră ca o încălcare flagrantă a legii
procesual penale şi rezultatele obţinute nu pot avea valoare probantă.
4. Percheziţia se poate efectua în orice loc, fie încăpere, fie teritoriu, etc., în care după
presupunerea întemeiată a organului de urmărire penală pot fi obiecte, documente
 sau persoane ce au implicaţie în cauza penală urmărită. Cercul de persoane la care se
poate de efectuat percheziţia nu este stabilit, ceea ce înseamnă că percheziţia poate fi
efectuată la orice persoană, indiferent de faptul este parte sau nu în cauza penală
urmărită sau în general nu este subiect în cauza penală.
5. Condiţii pentru efectuarea percheziţiei este presupunerea întemeiată a organului de
urmărire penală bazată pe probele sau materialele de investigaţie operativă. Probele
care dau temei de efectuare a percheziţiei trebuie să fie administrate cu respectarea
legii procesual-penale inclusiv cu indicarea sursei de provenienţă. Materialele de
investigaţie operativă trebuie să fie transmise oficial organului de urmărire penală de
către serviciile respective. (Articolul ______ al Legii cu privire la activitatea
operativă de investigaţie). Percheziţia poate fi efectuată în orice etapă a urmăririi,
imediat după ce au apărut temeiurile de efectuare. Efectuarea tardivă a percheziţiei
poate prejudicia considerabil urmărirea penală (dispariţia lucrurilor căutate,
dispariţia persoanelor, etc.).
6. Constatând necesitatea efectuării percheziţiei organul de urmărire penală întocmeşte
o ordonanţă în care obligatoriu trebuie să fie indicat motivul efectuării percheziţiei,
date care confirmă existenţa temeiului de efectuare a percheziţiei, ş. a. (vezi
comentariul la articolul 304).
7. Procurorul ca responsabil de urmărirea penală înaintează demersul judecătorului de
instrucţie. Examinarea demersului se efectuează în conformitate cu articolul 305 a
Codului de procedură penală.
8. În cazul când efectuarea percheziţiei este determinată de infracţiunea proaspăt
săvârşită (delict flagrant) percheziţia se poate de efectuat fără autorizaţia
judecătorului de instrucţie. În asemenea situaţii este necesară ordonanţa procurorului
privind efectuarea percheziţiei. Pe lângă faptul că ordonanţa trebuie să corespundă
criteriilor prevăzute de articolul 304, adică să fie motivată, să fie indicate timpul şi
locul efectuării percheziţiei, motivele efectuării percheziţiei, ordonanţa dată trebuie
să mai conţină şi argumentarea necesităţii efectuării percheziţiei fără autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Absenţa argumentării în ordonanţa procurorului poate
determina recunoaşterea percheziţiei ca ilegală.
9. Procurorul este obligat ca imediat să anunţe judecătorul de instrucţie despre
efectuarea percheziţiei fără autorizaţia acestuia, inclusiv să prezinte ordonanţa sa şi
toate materialele obţinute în urma percheziţiei. Judecătorul de instrucţie verifică
legalitatea efectuării percheziţiei şi se pronunţă prin rezoluţie în cazul când nu
depistează încălcări ale legii.
10.În cazul când au fost depistate încălcări la efectuarea percheziţiei judecătorul de
instrucţie emite o încheiere prin care declară percheziţia ilegală. Încălcările pot fi de
orice gen: fie nu a fost motivul efectuării percheziţiei, ilegal percheziţia a fost
efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, sau au fost comise încălcări în
timpul efectuării percheziţiei. Verificarea se efectuează în baza articolului 301.
11.Persoanele ale căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate, fie că aceste
persoane sunt subiecţi ai procesului penal, fie că sunt în afara procesului, însă prin
acţiunile organului de urmărire au fost încălcate drepturile lor, pot să înainteze o
plângere judecătorului de instrucţie prin care să ceară declararea nulităţii
percheziţiei. Plângerea se înaintează în condiţiile prevăzute de articolul 313 al
Codului de procedură penală.

Articolul 126. Temeiurile pentru ridicarea de obiecte sau documente

 1. Actul procedural al ridicării de obiecte sau documente este o activitate care se
deosebeşte de percheziţie prin aceea că presupune cunoaşterea atât a însuţi
documentelor sau obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât şi a locului unde
acestea se găsesc. Această acţiune procesuală se efectuează doar în cazul când este
cunoscut cu certitudine locul aflării obiectelor sau documentelor. Ridicarea poate fi
efectuată numai în cazul când urmărirea penală a fost pornită. Ridicarea poate avea
loc când sunt anumite probe sau materiale de investigaţie operativă care indică exact
locul aflării acestor obiecte sau documente, inclusiv când sunt temeiuri formale şi
faptice privind efectuarea acestei acţiuni procesuale.
2. Temeiuri faptice sunt anumite date care permit a constata anumite calităţi
individuale ale obiectului care necesită a fi ridicat şi locul aflării lui. Aceste date pot
fi obţinute din diferite surse procesuale, cum ar fi declaraţiile martorilor, a părţii
vătămate, a învinuitului din diferite documente, inclusiv datele obţinute pe cale
operativă.
3. Temeiuri formale pentru efectuarea ridicării sunt ordonanţa motivată a organului de
urmărire penală în care obligatoriu trebuie să fie indicat care obiect sau document
necesită a fi ridicat (denumirea, unele semne individuale, locul aflării lor, ş.a.).
Ridicarea poate fi benevolă sau forţată.
4. În cele mai dese cazuri, ridicarea este aplicată pentru documente şi obiecte în diferite
instituţii şi organizaţii. În cazul când este necesară ridicarea unui document,
reprezentantul organului de urmărire penală poate lua cunoştinţă cu alte documente,
pentru identificarea documentului respectiv.
5. Ridicarea este o limitare a inviolabilităţii vieţii private a persoanei, secretului, ş.a.
Din aceste considerente, alin. 2 a, articolului 126 stabileşte anumite situaţii când
ridicarea poate avea loc doar cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În toate
cazurile este vorba de anumite documente care conţin anumită informaţie accesul la
care este limitat. Potrivit Legii cu privire la secretul de stat _________________
(vezi dacă este legea cu privire la secretul comercial, bancar, vezi ce înseamnă
informaţia privind convorbirile telefonice, Legea cu privire la serviciu de stat, Legea
cu privire la telecomunicaţii, Legea cu privire la garanţiile şi drepturile electorale,
Legea cu privire la presă, Legea cu privire la sursele de informare în masă, Legea cu
privire la sănătate, vezi în Codul civil dacă este taina comercială, taina bancară,
Legea cu privire la bănci şi activitatea bancară, taina notarială, taina impozitelor,
ş.a.m.d., vezi tot aici dacă este în activitatea bancară ceva ce ţine de conturile
bancare ale persoanei şi când este vorba de asigurarea socială).
Informaţia privind convorbirile telefonice.
Articolul 127. Persoanele prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte si
documente

1. Percheziţia şi ridicarea este efectuată de către reprezentantul organului de urmărire

penală. La ridicare, sau la percheziţie în toate cazurile când consideră necesar poate
participa şi procurorul.
2. Pentru asigurarea bunei desfăşurări a acestei acţiuni procesuale pot fi atraşi şi
reprezentanţii organelor de forţă (poliţia, Serviciul de Informare şi Securitate,
reprezentanţi ai Departamentului Vamal, Centrul pentru Combaterea Crimelor
Economice şi a Corupţiei, ş.a.). aceste persoane trebuie să asigure activitatea
normală a reprezentanţilor organelor de urmărire penală, urmărind de asemenea ca
persoanele prezente la locul efectuării percheziţiei sau ridicării să nu întreprindă
 tentative pentru a împiedica desfăşurarea normală (încercarea de a distruge unele
documente sau obiecte, de a le ascunde, etc.).
3. Reprezentantul organului de urmărire poate atrage un specialist la efectuarea
percheziţiei când consideră necesar acest fapt (spre exemplu, când este necesitatea
de a identifica anumite documente, de a forţa uşi, ş.a.).
4. În cazurile când persoanele la care se efectuează percheziţia nu cunosc limba în care
se desfăşoară procesul, organul de urmărire penală atrage un interpret.
5. La efectuarea percheziţiei sau ridicării, este obligatorie prezenţa persoanei la care se
face această acţiune procesuală. Acesta poate fi atât proprietarul, cât şi posesorul
obiectelor sau documentelor căutate sau ridicate. În cazul când din motive întemeiate
(aflarea după hotarele localităţii, tratament într-o instituţie medicală, ş.a.) se permite
de a efectua percheziţia în lipsa acestei persoane, dar cu prezenţa unor membri adulţi
ai familiei sau a reprezentanţilor lui. În procesul verbal al percheziţiei sau ridicării
este necesar de menţionat atât faptul că persoana la care se efectuează percheziţia nu
asistă, cât şi motivele absenţei acesteia.
6. În cazuri excepţionale când prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, sau
a rudelor apropiate sau a altor persoane care reprezintă interesele este imposibilă din
motive întemeiate, iar interesele urmăririi nu permit amânarea efectuării percheziţiei
la efectuarea acestei acţiuni procesuale se invită reprezentanţii autorităţii executive a
administraţiei publice locale. Organul de urmărire este obligat să informeze
reprezentantul autorităţii publice locale privind acţiunea procesuală care va fi
efectuată, cât şi privind drepturile acestei persoane de a asista la toate acţiunile
întreprinse de către organul de urmărire penală. În continuare, reprezentantul
administraţiei publice locale va putea fi citat ca martor în instanţa de judecată.
7. La efectuarea percheziţiei sau ridicării în organizaţii instituţii, întreprinderi şi a
unităţilor militare este necesară asistenţa persoanelor responsabile pentru păstrarea
sau utilizarea obiectelor sau documentelor căutate sau ridicate. În cazul când vor fi
ridicate anumite bunuri materiale este necesară prezenţa persoanei responsabile
pentru aceste bunuri materiale.
8. Apărătorul este în drept de a participa la toate acţiunile legate de percheziţie sau de
ridicarea obiectelor sau documentelor. Aceleaşi drepturi le au şi reprezentanţii
acestor persoane. Prezenţa apărătorului este facultativă. Neprezentarea acesteia nu
poate fi ca obstacol la efectuarea acţiunilor procesuale.
Participarea apărătorului şi reprezentantului nu este pasivă, ei au dreptul în orice
situaţie de a face obiecţii sau de a face anumite declaraţii care obligatoriu trebuie
consemnate în procesul verbal al percheziţiei sau ridicării.
Încălcarea acestor prevederi duce la recunoaşterea ca ilegală a percheziţiei sau
ridicării, fapt ce determină inadmisibilitatea probelor obţinute în urma acestor acţiuni
procesuale.
Articolul 128. Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte si documente

1. Percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale, în baza unei
ordonanţe motivate a organului de urmărire penală, în orice încăpere, loc, ş.a.m.d.
Fără ordonanţă motivată poate fi efectuată doar percheziţia corporală în cazuri strict
determinate de lege (vezi comentariul la art. 130).
2. La efectuarea percheziţiei sau ridicării este necesar de respectat principiul
inviolabilităţii domiciliului, vieţii private etc.
3. După regula generală, percheziţia sau ridicarea trebuie efectuată în timp de zi (ora
600 – 2200). Efectuarea percheziţiei în timpul nopţii este o excepţie de la regula
 generală, care se admite doar în cazuri de delict flagrant (vezi comentariul la
articolul 6, punctul 10). În unele cazuri practica admite continuarea percheziţiei după
ora 2200 dacă a început în timp de zi, iar amânarea pentru a doua zi poate prejudicia
considerabil urmărirea penală.
4. În scopul eficientizării percheziţiei sau ridicării este necesar ca în prealabil persoana
care va efectua aceste acţiuni procesuale să se informeze privind datele persoanelor
la care se va efectua această acţiune (activitatea lor, vârsta, starea familială, relaţiile
cu învinuitul sau bănuitul, date privind persoanele care locuiesc împreună cu ea,
posesia transportului, armelor, ş.a.m.d.).
5. La pregătirea către efectuarea percheziţiei este necesar de analizat şi structura
încăperii în care se va efectua dacă este posibil percheziţia. Este raţional de a analiza
planul încăperii, caracterul iluminării, încălzirii, intrările şi altele. Analiza acestor
date facilitează efectuarea eficientă a percheziţiei sau ridicării.
6. Până la începerea percheziţiei, reprezentantul organului de urmărire penală este
obligat de a pune la dispoziţia persoanelor aflate în încăpere copia ordonanţei
privind efectuarea percheziţiei, autorizată de judecătorul de instrucţie. Aceste
documente trebuie să fie puse la dispoziţie în asemenea mod ca cei prezenţi să aibă
posibilitatea reală de a lua cunoştinţă cu ele, inclusiv să dispună de timpul necesar
pentru a lua cunoştinţă. În caz când unii termeni indicaţi în aceste documente nu sunt
clari, reprezentantul organului de urmărire este obligat să dea lămurire asupra lor.
7. Dacă obiectele care sunt căutate sunt predate benevol, reprezentantul organului de
urmărire se limitează doar la ridicarea acestora. Nu se permite de a efectua alte
măsuri de investigaţie în caz când la cererea organului de urmărire penală au fost
predate benevol toate obiectele. Doar în cazul când nu au fost predate toate
obiectele, sau au fost predate doar o parte din obiectele indicate în ordonanţă organul
de urmărire are dreptul să efectueze percheziţia.
8. Organul de urmărire este în drept de a efectua oricare căutare. La efectuarea
căutărilor reprezentantul organului de urmărire este obligat să evite oricare
deteriorări a încăperilor sau a altor bunuri. Doar în cazuri excepţionale când
proprietarul sau posesorul refuză de a deschide anumite încăperi se admite
deschiderea forţată a acestora. Deteriorările în acest caz trebuie minimalizate. Până
la deschiderea forţată, reprezentantul organului de urmărire penală este obligat de a
aduce la cunoştinţa persoanei obligaţia de a deschide încăperea şi consecinţele care
pot surveni în cazul deschiderii forţate (eventualele deteriorări), inclusiv de a aduce
la cunoştinţă că repararea acestor deteriorări nu poate fi pusă în seama organului de
urmărire penală reieşind din comportamentul necuviincios al proprietarului sau
posesorului. În asemenea caz organul de urmărire penală poate atrage un specialist
pentru efectuarea acestor acţiuni.
9. Se admite efectuarea percheziţiei sau ridicării şi în încăperile locuite de mai multe
familii dacă acestea au intrări comune, chiar dacă există o singură ordonanţă
autorizată de judecătorul de instrucţie pentru. La efectuarea percheziţiei persoana
care o efectuează este în drept de a interzice celor care se află în încăpere de a
comunica între ei sau de a părăsi încăperea.
10.Nu se admite darea publicităţii circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei
constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau ridicării. În legătură cu aceasta
reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să ia toate măsurile necesare
spre exemplu de a preîntâmpina persoanele care asistă la efectuarea acestei acţiuni
procesuale despre necesitatea păstrării în secret a datelor aflate în legătură cu
 efectuarea percheziţiei. Se interzice a da publicităţii atât datele care au atitudine sau
referinţă la cauza urmărită, cât şi oricare altă dată ce ţine de viaţă intimă.
Organul de urmărire este în drept nu numai de a indica despre necesitatea păstrării în
secret a datelor privind viaţa intimă, dar şi de a preîntâmpina despre răspunderea în
cazul încălcării unor asemenea obligaţii.
11.Percheziţia se efectuează în aşa mod ca să fie verificate toate eventualele locuri de
ascundere a bunurilor, a obiectelor, sau a documentelor importante pentru cauză. În
procesul percheziţiei obligatoriu sunt ridicate şi obiectele sau documentele circulaţia
liberă a cărora este interzisă, chiar dacă acestea nu au importanţă în cauza penală. Se
ridică acele obiecte sau documente care nu pot fi obiectul unor tranzacţii civile în
baza unor raporturi de drept civil (vezi Codul Civil, comentează-l).
12.Obligatoriu sunt ridicate obiectele pentru confecţionarea, comercializarea, sau
păstrarea cărora este prevăzută răspunderea penală. La acestea se atribuie substanţele
narcotice, psihotrope, otrăvitoare, radioactive, explozibile. Nu în toate cazurile
obiectele care nu sunt în libera circulaţie sunt ridicate. De exemplu, în Legea cu
privire la arme (citeşte legea şi caută în ce cazuri sunt ridicate armele). Privind
secretul de stat care documente se ridică, şi altele.
13.Este necesar de a utiliza mijloacele tehnice, cum ar fi înregistrarea video, la
efectuarea acestor acţiuni procesuale. Este necesar de asemenea de indicat în
procesul verbal că se aplică o asemenea măsură, inclusiv trebuie să fie înregistrată
ora când s-a efectuat filmarea, începutul filmării, în caz de întrerupere, trebuie în
procesul verbal de indicat motivul întreruperii filmării, atât momentul depistării
anumitor obiecte sau documente, cât şi momentul terminării percheziţiei sau
ridicării.
14.Toate obiectele descoperite sau ridicate sunt prezentate atât proprietarului, cât şi
celorlalte persoane.
15.În urma efectuării percheziţiei sau ridicării se întocmeşte un proces verbal (vezi
comentariul la articolul 131).

Articolul 129. Procedura percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile

misiunilor diplomatice
1. Percheziţia sau ridicarea efectuată în localurile misiunilor diplomatice poartă
un caracter deosebit de celelalte modalităţi ale percheziţiei sau ridicării. Aceasta se
datorează faptului că această acţiune procesuală poate avea loc doar cu acordul sau
la cererea misiunii diplomatice respective, ceea ce exclude elementul „de forţă” la
efectuarea acestei acţiuni procesuale.
2. Spre deosebire de alte modalităţi ale percheziţiei organul de urmărire penală nu
poate impune persoana să predea anumite bunuri sau documente, iar în caz de
necesitate să efectueze căutarea şi ridicarea lor forţată.
3. Particularităţile percheziţiei şi ridicării în localurile misiunilor diplomatice deosebită
de alte modalităţi se datorează statutului acestor instituţii într-un stat.
4. În cazul când sunt date că în misiunea diplomatică respectivă există anumite
documente sau obiecte importante pentru cauză, fie că aceste obiecte sunt ale
misiunii, fie că ale unor membri ale misiunilor, sau a membrilor familiei lor, fie la
domiciliul acestora, organul de urmărire penală înaintează un demers Procurorului
General care la rândul său prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe a
Republicii Moldova solicită consimţământul Şefului Misiunii Diplomatice.
5. Percheziţia sau ridicarea poate fi efectuată şi la cererea Misiunii Diplomatice în
dependenţă de cauza penală examinată (spre exemplu, în cauzele penale privind
 infracţiunile comise împotriva membrilor misiunii diplomatice, sau de către membrii
misiunilor diplomatice).
6. La efectuarea percheziţiei în localurile misiunilor diplomatice, sau în locuinţele
membrilor misiunilor diplomatice, sau în automobilele lor, sau a altor teritorii este
obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor
Externe. Se recomandă ca percheziţia în asemenea locuri să fie efectuată de către
procuror.
7. La un asemenea gen de percheziţie sau ridicare nu este acceptabil cazul de delict
flagrant, adică efectuarea percheziţiei fără autorizarea şefului misiunii diplomatice
respective cu respectarea procedurii de obţinere a unei asemenea autorizaţii.

Articolul 130. Percheziţia corporală şi ridicarea

1. Percheziţia corporală sau ridicarea constă în cercetarea îmbrăcămintei,

corpului omenesc şi a lucrurilor care se află la persoană cu scopul de a descoperi
şi a ridica anumite obiecte, documente sau lucruri de preţ care pot avea
importanţă în cauza penală.
2. În unele cazuri scopul percheziţiei corporale poate fi şi descoperirea anumitor
obiecte cu care se poate de cauzat anumite leziuni, sie însuşi sau altor persoane.
La efectuarea percheziţiei corporale pot fi supuse verificării hainele, corpul,
încălţămintea persoanei. În unele cazuri pentru efectuarea percheziţiei corporale
poate fi atras un specialist care poate fi inclusiv şi un medic.
3. În cazul reţinerii sau arestării persoanei se ridică lucrurile care potrivit Legii cu
privire la arestarea preventivă nu se admit de a avea în locurile de detenţie
preventivă.
4. Obiectele şi documentele ridicate la percheziţia corporală trebuie examinate în
cadrul aceleiaşi acţiuni procesuale, dar pot fi examinate sau cercetate şi
suplimentar în cadrul unei acţiuni procesuale independente. Aceste lucruri pot fi
anexate la dosar în calitate de mijloace materiale de probă. De asemenea pot fi şi
obiectul unei cercetări în cadrul unei expertize.
5. Pot fi supuse şi obiectele sau documentele ridicate de la persoană în timpul
percheziţiei corporale (cum ar fi genţi, valize, ş.a.m.d.). Percheziţia corporală şi
ridicarea se efectuează după regulile generale de efectuare a acestor acţiuni
procesuale.
6. La efectuarea percheziţiei corporale şi ridicării este necesară ordonanţa organului
de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul de delict
flagrant, autorizaţia judecătorului de instrucţie nu este obligatorie, dar el trebuie
anunţat în termen de până la 24 ore. În asemenea situaţii judecătorului de
instrucţie i se transmit copia ordonanţei de efectuare a percheziţiei şi ridicării
corporale, cât şi procesul verbal al acestei acţiuni procesuale. Judecătorul de
instrucţie se pronunţă asupra legalităţii sau ilegalităţii acestei acţiuni.
7. Alineatul 2 al articolului 130 stabileşte anumite situaţii când percheziţia corporală
trebuie efectuată de urgenţă şi în asemenea situaţii legea admite ca organul de
urmărire penală să nu întocmească atât ordonanţa de efectuare a percheziţiei cât
şi să solicite autorizaţia judecătorului de instrucţie. Percheziţia corporală în
asemenea situaţii este ca o parte a acţiunii procesuale de bază, dar care face
obligatorie şi efectuarea percheziţiei corporale.
8. Alineatul 2 al articolului 130 stabileşte trei cazuri când se poate de efectuat
percheziţia fără anumite autorizări:
 a) la reţinerea bănuitului / învinuitului / inculpatului;
b) la aplicarea faţă de bănuit / învinuit / inculpat a măsurii preventive de arestare;
c) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoane
prezentată în încăpere unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta
asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probatorie în
cauza penală.
9. Există reguli speciale privind percheziţia deputaţilor Parlamentului, judecătorilor
şi alţii (descriere mai detaliată reieşind din legile lor).
10.În toate cazurile la efectuarea percheziţiei corporale organul de urmărire este
obligat de a asigura respectarea demnităţii umane, cât şi de a asigura excluderea
oricărui pericol pentru sănătatea celui percheziţionat. Procesul verbal al
percheziţiei sau ridicării se întocmeşte de regulă în procesul efectuării
percheziţiei sau ridicării şi se semnează la sfârşit. De regulă, procesul verbal se
înscrie de mână.
Articolul 131.Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării

1. În timpul arestării (punctul 2) procesul verbal privind percheziţia se întocmeşte separat.

La reţinerea persoanei faptul percheziţiei este indicat în procesul verbal de reţinere.
2. Se interzice percheziţionarea persoanei fără întocmirea procesului verbal de reţinere.
3. La percheziţionarea persoanei în asemenea cazuri participă şi apărătorul ales sau numit
din oficiu.
4. În procesul verbal de reţinere sunt enumerate lucrurile ridicate de la persoane în timpul
percheziţiei.
5. Obligator este necesar de indicat în procesul verbal dacă au avut loc înregistrări video,
sau fotografieri.
6. În procesul verbal este obligatoriu de indicat timpul fix de începere a percheziţiei şi de
terminare, cât şi datele personale ale participanţilor, inclusiv date despre persoana la
care s-a efectuat percheziţia. De asemenea se indică dacă percheziţia se efectuează în
baza autorizaţiei judecătorului de instrucţie sau fără autorizaţie în caz de delict flagrant.
7. În procesul verbal sunt indicate acţiunile procesuale concrete, inclusiv consecutivitatea
efectuării percheziţiei, dacă a fost efectuată în mai multe încăperi. În afară de datele
personale ale participanţilor este necesar ca în procesul verbal să fie menţiunea privind
faptul că acestora li s-au explicat drepturile şi obligaţiile.
8. Procesul verbal al percheziţiei sau ridicării trebuie să conţină şi date privind locul şi
împrejurările în care au fost descoperite obiectele şi documentele ridicate, de asemenea
trebuie reflectat şi faptul dacă au fost redate benevol sau au fost ridicate forţat.
9. Obiectele descoperite trebuie enumerate şi descrise amănunţit cu indicarea numărului,
mărimii, greutăţii, unor calităţi individuale şi în măsura posibilităţii altor caracteristici
ale acestor obiecte.
10.În procesul verbal se indică şi cazul când au fost întreprinse încercări de a distruge
obiectele, a le ascunde, de care persoană anume, care măsuri au fost întreprinse de către
organul de urmărire penală pentru a persecuta asemenea tentative.
11.În cele mai dese cazuri în procesul percheziţiei, dacă aceasta a urmat cu ridicarea, se
întocmeşte o listă a lucrurilor ridicate care este o anexă, considerându-se o parte
componentă a procesului verbal. În listă sunt enumerate obiectele ridicate cu indicarea
tuturor calităţilor despre care s-a vorbit mai sus. În procesul verbal se înscriu anumite
acţiuni de încălcare a ordinii de către participanţi dacă acestea au fost întreprinse. În
procesul verbal se înscriu şi obiecţiile participanţilor privind legalitatea acţiunilor
organului de urmărire penală, cât şi declaraţiile acestora. Refuzul reprezentantului
 organului de urmărire penală de a înscrie declaraţiile şi obiecţiile este interpretat ca o
încălcare a procedurii de efectuare a percheziţiei.
12.Toate persoanele participante la aceste acţiuni trebuie să facă cunoştinţă cu procesul
verbal de percheziţie, sau de ridicare, semnându-l. În caz când unul din participanţi
refuză să semneze sau este în imposibilitate de a semna se procedează conform
articolului 261.
13.Persoana care efectuează percheziţia sau ridicarea trebuie să ia măsuri de păstrare a
obiectelor sau documentelor ridicate. Persoana care efectuează percheziţia este obligată
în măsura posibilităţilor să le împacheteze, să le sigileze, făcând o menţiune despre
aceasta în procesul verbal. Pachetele sigilate sunt semnate atât de către persoana care
efectuează percheziţia cât şi de cea la care se efectuează percheziţia.

Articolul 132. Înmânarea obligatorie a copiei de pe procesul-verbal al

percheziţiei sau ridicării
1. În vederea asigurării drepturilor constituţionale ale persoanei la care s-a efectuat
percheziţia sau ridicarea legea obligă organul de urmărire penală care a efectuat
percheziţia să-i înmâneze copia procesului verbal. Persoanei i se înmânează atât
copia procesului verbal ca atare, cât şi copia listei obiectelor ridicate. Copia se
înmânează contra semnătură în procesul verbal original.
2. În cazul când persoana refuză de a primi copia sau nu este în stare să semneze, se
face o menţiune în procesul verbal.
3. Copia se înmânează persoanei care a asistat la percheziţie. Dacă la percheziţie a
asistat persoana a căror lucruri au fost ridicate, copia se înmânează inclusiv acestei
persoane. În cazul absenţei acestei persoane, se înmânează unui membru al familiei,
sau reprezentantului autorităţii executive, administraţiei publice locale.
4. Organul de urmărire este obligat să explice modul de contestare a acţiunii
procesuale. Despre aceasta de asemenea trebuie să se facă o menţiune în procesul
verbal. Privitor la modul de contestare a se vedea comentariul la articolul 313.
5. Reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmâneze copia
reprezentantului instituţiei, întreprinderii, organizaţiei sau unităţii militare care a
participat la percheziţie dacă această acţiune procesuală a fost efectuată în cadrul
acestor instituţii.
Articolul 133. Sechestrarea corespondenţei
1. Constituţia, art. (___) şi Codul de Procedură Penală, articolul 14, asigură secretul
corespondenţei. Potrivit articolului 14 limitarea acestui drept se admite numai în
baza unui mandat judiciar.
2. Acţiunea procesuală poate fi întreprinsă nu în toate cauzele penale, dar reieşind din
valoarea dreptului pe care îl afectează, legea stabileşte doar în infracţiuni deosebit de
grave şi excepţional de grave, cu condiţia că prin alte procedee probatorii nu pot fi
obţinute probe şi deci nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
3. Pentru a efectua această acţiune procesuală sunt necesare temeiuri suficiente de a
presupune că corespondenţa poştală primită sau expediată de către bănuit/învinuit
poate conţine informaţii ce au importanţă probatorie în cauză. Legea nu dă definiţia
de temeiuri suficiente deoarece această apreciere este în dependenţă de cauza
concretă urmărită. Concluzia că sunt temeiuri suficiente trebuie să se bazeze pe
circumstanţele infracţiunii comise. În acest sens nu sunt necesare anumite probe care
vor confirma că în corespondenţă se va conţine anumită informaţie ce are importanţă
pentru cauză. În toate cazurile această apreciere este în dependenţă de atitudinea
 subiectivă a ofiţerului de urmărire penală, a procurorului şi a judecătorului de
instrucţie care admite efectuarea unei asemenea acţiuni procesuale.
4. În toate cazurile una din părţi a corespondenţei trebuie să fie bănuitul sau învinuitul,
fie ca această persoană expediază, fie că primeşte corespondenţa. Este interzisă
sechestrarea corespondenţei altor persoane care nu au statut de bănuit sau învinuit.
Persoana care expediază către bănuit sau învinuit corespondenţa poate fi oricare
persoană, fie fizică, fie juridică.
5. Alineatul 2 al articolului 133 determină cercul de obiecte care se consideră
corespondenţă: scrisori - o comunicare scrisă trimisă cuiva prin poştă sau prin
intermediul unei persoane; telegramă - comunicare scurtă la distanţă, transmisă prin
mijloacele cele mai rapide (telefon, telegraf), inclusiv formularul pe care este scrisă
această comunicare; radiogramă - telegramă transmisă prin radiocomunicaţie
(radiotelegramă); colet - pachet relativ mic şi uşor de mânuit, expediat de obicei prin
poştă; containere poştale - ambalaje în formă de rame, lăzi, etc., care servesc la
transportul produselor, mandat poştal - serviciul poştal prin care cineva poate
expedia o sumă de bani pentru a fi remisă destinatorului, formularul completat în
acest scop în baza căruia se face transmiterea sumei. Comunicarea prin fax, adică
orice informaţie obţinută prin intermediul aparatului respectiv, poşta electronică -
poşta prin intermediul căreia utilizatorul beneficiază de serviciile internetului.
6. Sechestrarea corespondenţei constă în interdicţia de a transmite corespondenţa
adresatului, în scopul de a exclude posibilitatea comunicării între anumite persoane,
adică a transmiterii anumitei informaţii, inclusiv într-o formă.
7. Sechestrarea poate avea ca scop şi constatarea faptului dacă persoanele se cunosc
între ele, care sunt relaţiile între ele, unde locuieşte persoana care a expediat
corespondenţa şi alte date. Sechestrarea coletelor sau a containerelor poştale poate
avea ca scop obţinerea unor documente sau obiecte care pot avea importanţă pentru
cauză. Sechestrarea poate fi instituită atât asupra corespondenţei primite, cât şi a
celei expediate. Sechestrul se instituie pe un termen care nu poate să depăşească
termenul urmăririi penale.
8. Sechestrul se stabileşte într-o instituţie poştală respectivă. În cele mai dese cazuri
aceasta este instituţia poştală de la locul de trai al bănuitului sau învinuitului.
Aceasta nu înseamnă însă că sechestrul poate fi stabilit doar într-o anumită instituţie.
Sechestrul poate fi stabilit în toate instituţiile poştale în care pot fi primite sau din
care pot fi expediate anumită corespondenţă care necesită a fi sechestrată.
9. Raţionamentul stabilirii sechestrului este dictat de circumstanţele cauzei urmărite. În
dependenţă de urmărire pot fi descoperite noi adrese la care poate fi expediată
corespondenţa şi reieşind din aceste împrejurări numărul instituţiilor poştale poate
fie să crească, fie să se micşoreze dacă va fi iraţional ca în unele instituţii să se
păstreze sechestrul.
10.Pot fi puse sub sechestru orice gen de corespondenţă, sau doar anumite genuri, cum
ar fi coletele sau scrisorile, etc. Poate fi pus sechestrul asupra întregii corespondenţe
sau corespondenţei primite de la anumite persoane. În toate cazurile organul de
urmărire penală decide raţionamentul unei sau alte forme de sechestru.
11.Procurorul este persoana în atribuţiile căruia este pusă întocmirea ordonanţei privind
sechestrarea corespondenţei. Ordonanţa se întocmeşte după regula generală cu
respectarea unor prevederi prevăzute de articolul 113, alineatul 3, şi anume
motivarea dispunerii sechestrului, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se pune
obligaţia de a reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei a cărei
 corespondenţă trebuie să fie reţinută, adresa exactă a acestor persoane, genul de
corespondenţă care se sechestrează şi durata sechestrului.
12.Sechestrul poate fi stabilit pe o anumită durată. Judecătorul de instrucţie în
dependenţă de ordonanţa procurorului stabileşte durata sechestrului. Durata
sechestrului stabilită de judecătorul de instrucţie nu poate fi mai mare decât cea
solicitată de către procuror. Durata sechestrului nu poate fi mai mare decât durata
urmăririi penale.
13.Cu toate că judecătorul de instrucţie dispune sechestrul anularea sechestrului,
anularea sechestrului poate fi efectuată de către organul care a emis ordonanţa, sau
de către procurorul ierarhic superior şi evident de către judecătorul de instrucţie după
examinarea expirarea termenului. După expirarea termenului, procurorul care a emis
ordonanţa este obligat să sesizeze instituţia poştală în vederea anulării sechestrului.
14. În vederea asigurării secretului corespondenţei, persoana a cărei corespondenţă a
fost sechestrată trebuie informată după anularea sechestrului că o parte din
corespondenţă a fost sechestrată (caută ceva din jurisprudenţa Curţii Europene).

Articolul 134. Examinarea si ridicarea corespondentei sechestrate

Examinarea şi ridicarea corespondenţei sechestrate se efectuează în baza unei ordonanţe a
organului de urmărire penală.
1. Articolul 14 asigură secretul corespondenţei, constatând că limitarea secretului
corespondenţei se exprimă prin sechestrarea, examinarea şi ridicarea corespondenţei
sechestrate. În cazul când a fost emisă ordonanţa privind examinarea şi ridicarea
corespondenţei poştale reprezentantul organului de urmărire penală o aduce la
cunoştinţa şefului acestei instituţii, fapt despre care se face o înscriere în procesul
verbal a examinării şi ridicării.
2. În practică este mai raţional de a emite o singură ordonanţă privind ridicarea,
sechestrarea şi examinarea corespondenţei. Acest fapt facilitează atât examinarea
rapidă a cauzelor penale, cât şi activitatea judecătorului de instrucţie. În cazul când
s-a emis o singură ordonanţă, ordonanţa este înmânată în prealabil până la
declanşarea procedurii de sechestrare.
3. În cadrul efectuării acestei acţiuni procesuale se întocmeşte un proces verbal după
regula generală prevăzută de articolul 260 şi 261.
4. Examinarea corespondenţei se efectuează de către reprezentantul organului de
urmărire penală. În caz de necesitate la examinare participă specialistul şi
traducătorul. În procesul verbal trebuie indicată toată corespondenţa care a fost
examinată indiferent de faptul dacă conţine sau nu date importante pentru cauză.
5. Examinarea corespondenţei are ca consecinţe două soluţii. În cazul în care s-au
depistat date care au importanţă pentru cauză, reprezentantul organului de urmărire
penală poate ridica total sau parţial sau poate face copii de pe această corespondenţă.
Corespondenţa poate fi ridicată şi anexată la dosar în calitate de documente. În cazul
în care s-au depistat documente false în corespondenţă acestea se anexează la dosar
în calitate de corpuri delicte. În dependenţă de tactica luată de către organul de
urmărire penală, corespondenţa poate fi transmisă adresatului chiar dacă conţine date
importante pentru cauză.
6. În situaţia în care reprezentantul organului de urmărire penală nu a depistat în
corespondenţa examinată date care sunt importante pentru cauza penală,
corespondenţa se transmite adresatului.
7. Pe lângă prevederile articolului 260 procesul verbal trebuie să conţină şi anumite
date care caracterizează această acţiune procesuală, şi anume, persoana care a
 efectuat examinarea şi ridicarea corespondenţei, genul corespondenţei, în care
corespondenţă s-au depistat anumite date ce au importanţă pentru cauză. Asupra
cărei corespondenţe au fost făcute copii, ce mijloace tehnice au fost utilizate, soarta
în continuare a corespondenţei: a fost ridicată sau a fost transmisă adresatului.
8. La efectuarea examinării organul de urmărire trebuie să asigure secretul
corespondenţei. Încălcarea acestor prevederi poate să aducă o atingere drepturilor
constituţionale ale persoanei cauzându-i un prejudiciu moral, sau alt prejudiciu, fapt
ce poate permite persoanei de a cere recompensa prejudiciului cauzat. Reieşind din
aceasta ofiţerul de urmărire penală care efectuează examinarea sau ridicarea este
obligat de a preveni toţi participanţii la efectuarea acestei obligaţiuni procesuale
privind obligaţia de a nu divulga informaţia conţinută în corespondenţa examinată,
cât şi privind răspunderea penală prevăzută de articolul 178 (_____________) şi 315
din Codul Penal. Despre faptul prevenirii se face o consemnare în procesul verbal
care este semnat de către toţi participanţii.

Articolul 135. Interceptarea comunicărilor

1. Interceptarea comunicărilor este o intervenţie în viaţa privată a persoanei. Acest fapt
determină reglementarea minuţioasă a acestei acţiuni procesuale.
2. Orice acţiune care duce o atingere a vieţii private a persoanei necesită a fi aprobată
de către judecătorul de instrucţie. În noţiunea de comunicaţie în sensul articolului
135 se înţelege oricare feluri de convorbiri telefonice, prin radio, sau altor utilizări
tehnice. Prin noţiunea de altor convorbiri se subînţelege utilizarea sistemelor de
ascultare de diferite genuri. Interceptarea convorbirilor se admite doar în anumite
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
3. Concluzia despre necesitatea efectuării interceptării comunicărilor se ia de către
organul de urmărire penală. În toate cazurile acesta poartă un caracter de
probabilitate. Totuşi în toate cazurile concluzia privind necesitatea efectuării
interceptărilor trebuie să se bazeze pe anumite materiale administrate în cauza
penală. La formarea concluziilor pot fi utilizate şi rezultatele activităţii operative de
investigaţie.
4. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţie stabileşte
__________________. Interceptarea comunicărilor poate avea loc pe orice canal, fie
cel personal, fie a oricărui abonat, inclusiv şi celor care aparţin persoanelor juridice.
În asemenea caz este necesar de a constata că bănuitul, învinuitul sau alte persoane
utilizează anumite canale comunicând şi în aceste comunicări se pot conţine date
utile pentru soluţionarea cauzei penale.
5. În cadrul interceptărilor poate fi utilizat canalul de la întreprinderi, canalul de la
locul său de trai, inclusiv din hotel, canalele prietenilor, cunoscuţilor, etc.
Modalitatea şi locul efectuării interceptărilor este determinat de către organul de
urmărire penală.
6. Ordonanţa privind interceptarea comunicărilor trebuie să fie emisă de către procuror.
În cazul în care nu suferă urmare (în caz de urgenţă), procurorul poate dispune
efectuarea interceptărilor în lipsa autorizaţiei judecătorului de instrucţie. Cazurile de
urgenţă sunt cazurile când tergiversarea efectuării interceptărilor poate prejudicia
considerabil urmărirea penală. Acestea sunt cazurile în care sunt încercări de a
ascunde urmele infracţiunii, de eschivare de la răspundere, de dispariţie a
făptuitorilor, de comitere a altor infracţiuni, etc. Procurorul este persoana care
determină că situaţia respectivă este caz de urgenţă, el fiind şi responsabil pentru
 interceptarea neîntemeiată a comunicărilor în lipsa autorizaţiei judecătorului de
instrucţie.
7. Dacă au fost interceptate comunicările în lipsa autorizaţiei judecătorului de instrucţie
procurorul este obligat imediat să informeze judecătorul de instrucţie. În caz când
anunţarea imediată a fost imposibilă, termenul de informare nu trebuie să depăşească
24 ore.
8. Judecătorul de instrucţie din oficiu după ce a fost informat este obligat să se
pronunţe asupra legalităţii ordonanţei emise de către procuror. Confirmarea are ca
consecinţe continuarea interceptării, în sens contrar, judecătorul dispune încetarea
imediată a interceptărilor, iar datele obţinute neputând fi utilizate în calitate de probă
iar înregistrările necesită a fi nimicite.
9. Prevederile alineatului 3 al articolului 135 trebuie interpretate extinsiv, adică pot
cere interceptarea comunicărilor nu numai partea vătămată, martorul sau membrii
familiei lor expres, dar şi apărătorii, reprezentanţii, avocatul martorului dacă există
ameninţări reale de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor
infracţiuni împotriva acestora. În toate cazurile este necesară cererea persoanelor a
căror convorbiri vor fi ascultate, în care va fi indicat faptul că există ameninţări de
aplicare a violenţei prin intermediul comunicărilor.
10.În ordonanţa de efectuare a interceptărilor este raţional de indicat eventualele căi de
interceptare şi locul efectuării interceptării. Aceasta însă nu înseamnă că procurorul
nu este în drept de a efectua interceptarea şi a altor căi de comunicare (a altor
numere de telefon, etc.). În toate cazurile procurorul este obligat ca să anunţe
judecătorul de instrucţie care examinează această modificare a căilor de interceptare
după regula prevăzută de alineatul 2 al articolului 135.
11.Termenul interceptării convorbirii este limitat ( 30 de zile ). Când este necesară
prelungirea interceptărilor, procurorul este obligat de a înainta un demers
judecătorului de instrucţie, în care trebuie să indice motivele care determină
prelungirea interceptărilor. Procurorul nu se poate limita la fraze generale, fiind
obligat să indice date complete care determină necesitatea prelungirii interceptării
comunicaţiilor . În situaţia cînd au fost interceptate mai multe surse de comunicaţie,
procurorul trebuie să indice în ordonanţă care surse vor fi în continuare interceptate.
12.Reieşind din faptul că interceptarea comunicărilor se efectuează în cadrul urmăririi
penale, durata de interceptare nu poate depăşi momentul terminării urmăririi penale.
Indiferent de durata urmăririi penale, durata interceptărilor nu poate depăşi 6 luni,
adică termenul de 6 luni este un termen restrictiv. Dacă pe parcursul efectuării
interceptărilor au dispărut motivele, organul de urmărire este obligat să anuleze
interceptarea indiferent de momentul expirării termenului interceptărilor.
13.În vederea asigurării dreptului la viaţă privată, judecătorul de instrucţie este obligat
din momentul terminării interceptării să anunţe persoana ale cărei convorbiri au fost
interceptate sau înregistrate. În asemenea situaţie judecătorul trebuie să consulte
opinia procurorului, care conduce cu urmărirea penală. În toate cazurile, indiferent
de opinia procurorului, persoana trebuie anunţată nu mai târziu de terminarea
urmăririi penale referitor la faptul interceptării. Anunţarea se efectuează printr-o
înştiinţare în scris semnată de către judecătorul de instrucţie în care se indică sursele
care au fost interceptate, termenul în care a fost efectuată interceptarea, motivul
efectuării interceptărilor cît şi alte date.
Articolul 136
Efectuarea interceptării, înregistrării comunicărilor şi certificarea lor
 1. Persoanele care sunt chemate să asigure tehnic înregistrarea, interceptarea, pot fi
instituţia de telecomunicaţie şi organul care efectuează activitatea operativă de
investigaţie (a se vedea Legea cu privire la activitatea operativă de
investigaţie)....................................
2. În vederea asigurării inviolabilităţii vieţii private, persoanele care efectuează
înregistrarea sunt obligate să păstreze în secret, datele care le-au fost cunoscute în
legătură cu efectuarea acestei acţiuni procesuale. Reprezentantul organului de
urmărire penală este obligat să explice aceste obligaţii, iar persoanele cărora li se
explică să consemneze în procesul verbal.
3. La interceptarea comunicaţiilor se întocmeşte un proces verbal. Procesul verbal se
întocmeşte după regula generală prevăzută de articolul 260. Specificul interceptărilor
necesită indicarea unor date suplimentare la datele de ordin general. Se menţionează
în primul rînd data, ora şi numele judecătorului de instrucţie care a autorizat
interceptarea. Se înregistrează sursele de telecomunicaţii: numele, adresele,
telefoanele, numerele de telefon şi alte date în cazul cînd sunt cunoscuţi posesorii
acestor numere, sunt indicate şi numele acestora etc. În procesul verbal se include
conţinutul integru al comunicărilor.
4. După întocmirea procesului verbal, organul de urmărire îl transmite pentru
confirmare procurorului. După verificarea conţinutului procesului verbal şi al
casetelor, procurorul consemnează anexându-le la dosar.
5. Traducătorul care se atrage pentru efectuarea traducerii în caz de necesitate este
preîntîmpinat pentru răspundere penală potrivit articolelor 178 şi 115 Cod Penal.
6. Responsabili pentru păstrarea fonogramelor în calitate de corpuri delicte sunt
reprezentantul organului de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa care
examinează cauza penală.
7. Procurorul este responsabil de a include în procesul verbal anumite date care pot
comunica vreo informaţie privind cauza urmărită. Se interzice a include în procesul
verbal alte date care nu au referinţă la cauza penală. Datele interceptate în urma
comunicărilor care nu au referinţă la cauza penală, nu pot fi utilizate în alte cauze
penale, acest fapt aducând atingere principiului inviolabilităţii vieţii private.

Articolul 137
Înregistrările de imagini
1. Înregistrarea de imagini constă în fixarea prin intermediul mijloacelor tehnice a
anumitor fapte, acţiuni, importante pentru cauza penală, care sunt incluse în obiectul
probaţiunii.
2. Înregistrarea prin imagini poate fi efectuată doar după pornirea urmăririi penale în baza
unei ordonanţe a procurorului, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.
3. La efectuarea înregistrării prin imagini pot fi atraşi specialişti din domeniul respectiv.
4. Rezultatele înregistrării se anexează la dosar, prin cîteva căi: audierea persoanelor care
au efectuat înregistrările (inclusiv a specialistului); anexarea la dosar a materialelor
obţinute (fotografiilor), imprimărilor sonore sau video înregistrate prin intermediul
mijloacelor tehnice. Verificarea ulterioară se va efectua prin intermediul expertizei.
5. În ordonanţa privind efectuarea înregistrării de imagini este necesar de indicat atât date
generale cât şi particulare, cum ar fi: perioada efectuării înregistrării de imagini,
persoana care va efectua înregistrarea de imagini, aparatajul la care se va efectua
înregistrarea(tipul aparatului de înregistrat, pelicula) şi alte date care vor confirma în
instanţă legalitatea efectuării înregistrării.
6. În baza efectuării înregistrării se întocmeşte un proces verbal în care se indică toate
acţiunile întreprinse de către persoanele care au efectuat înregistrarea. Inclusiv în
procesul verbal se menţionează datele privind tipul aparatajului, pelicula etc. La
procesul verbal se anexează materialele obţinute în urma înregistrării (fotografiile,
casetele audio sau video).
7. Înregistrările obţinute prin activitatea operativă de investigaţie pot fi admise în procesul
penal numai în cazurile în care au fost verificate prin intermediul mijloacelor de probă
(vezi comentariul la articolul 93).

Articolul 138
Verificarea înregistrării interceptărilor
1. În practică, în cele mai dese cazuri apare necesitatea verificării interceptării cu scopul
constatării autenticităţii acestora, inclusiv şi faptul dacă vocea aparţine uneia sau altei
persoane. În vederea soluţionării acestor probleme, instanţa de judecată, la cererea
părţilor sau din oficiu, printr-o încheiere va dispune efectuarea expertizei tehnice.
2. O modalitate mai nouă a expertizei tehnice este expertiza holoscopică sau fonografică
(prima provine de la traducerea din grecească „urmărirea sunetului”, a doua de la
greceasca phone – sunet şi grapho – scrie ).
3. Este deosebit de important care chestiuni vor fi puse în faţa expertului la efectuarea
expertizei tehnice.
4. Există anumite cazuri cînd apare necesitatea de a cerceta special înregistrările audio.
În primul caz cînd apar dubii privind faptul că înregistrarea audio nu a fost modificată
într-un fel sau altul, dacă nu a fost falsificată, etc. Se pun aproximativ următoarele
întrebări în faţa expertului:
Dacă fonograma care a fost prezentată pentru expertiză reprezintă un tot întreg?
Înregistrarea a fost efectuată încontinuu sau înregistrarea a fost cu întreruperi?
Dacă nu sunt indici că fonograma a fost efectuată prin spicuire (prin alegere)?
Dacă fonograma prezentată este în original sau copie?
Dacă fonograma a fost supusă unui montaj: mecanic, electroacustic, prin
programare, etc.?
5. În situaţia cînd este necesar de a stabili în ce condiţii a fost efectuată înregistrarea în
faţa
expertului pot fi puse asemenea întrebări:

Dacă fonograma prezentată a fost înregistrată prin intermediul unui singur

aparataj sau a mai multor?
De ce tip este casetofonul şi microfonul?
Dacă fonograma a fost înregistrată la aparatajul prezentat expertului?
Dacă aparatajul avea unele defecte la înregistrare, şi dacă da – care anume?
De ce tip a fost pelicula cu care s-a înregistrat?
A fost utilizată o peliculă nouă sau o peliculă reciclată?
Care sunt alte surse decît vocea înregistrată (de exemplu sunetul automobilului,
aparatului de telefon, etc.)?
Care date privind împrejurările exterioare s-au înregistrat pe peliculă (de exemplu
caracterul încăperii, înregistrarea într-un loc deschis).?

6. Cînd apare necesitatea de a stabili date despre persoane vocea cărora a fost înscrisă vor
fi
 puse următoarele chestiuni: Dacă este înregistrată vocea uneia sau a mai multor
persoane? Câte persoane au luat parte la discuţie? Despre ce calităţi ale persoanei se
poate de constatat analizînd vocea persoanei (sexul, vîrsta, naţionalitatea, defectele
vorbirii, etc.)? este vocea anumitei persoane înregistrată pe fonogramă? Vocea
înregistrată este expusă liber sau se citeşte sau este ceva învăţat prealabil pe de rost.?
7. În cazul cînd înregistrarea este neclară, experţilor li se poate pune sarcina de a descifra
vocea
prin intermediul mijloacelor tehnice de care dispune.
8. O mare importanţă o are care date şi materiale vor fi puse la dispoziţia expertului. În
ordonanţa privind efectuarea expertizei este necesar de indicat:
Circumstanţele care au determinat efectuarea expertizei;
Condiţiile în care s-a efectuat imprimarea: mărimea şi caracteristica încăperii în care s-
a efectuat imprimarea;
Caracteristicile acustice ale încăperii, locul aflării persoanei care a fost înregistrată,
distanţa pînă la microfon, prezenţa altor surse de sunet etc. (dacă toate acestea sunt
cunoscute de către organul de urmărire penală);
Aparatajul cu care a fost efectuată înregistrarea (marca casetofonului sau dictafonului,
tipul microfonului, viteza de înregistrare, alte date necesare); Caracteristica lentei
magnetice care necesită să fie cercetată, dacă aceasta este posibil; Dacă fonograma
prezentată este original sau copie ( copia poate fi prezentată în cazul cînd originalul a
fost distrus sau a fost pierdut, în rest este necesar de prezentat originalul (în unele
cazuri prin intermediul copiei este imposibil de a efectua expertiza ); Date despre
persoana vocea căreia trebuie identificată (sexul, vîrsta , naţionalitatea, dacă sunt
defecte ale vorbirii, etc.)
9. Raportul de expertiză va avea aceeaşi valoare probantă ca şi alte date obţinute pe
parcursul
urmăririi penale.

Articolul 139
Condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice
şi medico-legale

1. Efectuarea constatării ştiinţifice şi medico-legale este determinată de necesitatea

unor lămuriri urgente ale unor fapte sau împrejurări ale cauzei, determinate de
pericolul dispariţiei unor mijloace de probă sau schimbarea unor situaţii de fapt.
2. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală este mijloc de probă şi
probele obţinute prin asemenea mijloace au aceeaşi valoare probantă ca şi celelalte
probe din dosar.
3. Legislaţia nu acordă situaţie privilegiată acestor mijloace de probă, ele făcînd
dovada prin coroborarea celorlalte probe din dosar. Există situaţii cînd aceste probe
pot să nu reflecte realitatea, fie ca dovadă a lipsurilor de pregătire, fie datorită altor
cauze şi în aceste situaţii valoarea lor probatorie se apreciază cu întreg ansamblul
probelor.
4. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice nu pot fi asimilaţi cu
organele de urmărire penală şi nu îşi pot însuşi anumite atribuţii ale organelor de
urmărire penală sau a organelor de control. Activitatea lor se limitează doar la
rezolvarea anumitor probleme ce ţin de specialitatea lor (în cazul unor accidente de
circulaţie, cînd la locul accidentului estre stabilită poziţia autovehiculului, condiţiile
de vizibilitate etc., sau în accidente de muncă, etc.)
 5. În cazul unor infracţiuni contra persoanei se poate de efectuat constatarea medico-
legală dacă tergiversarea ar determina pierderea urmelor. Constatările medico-legale
de regulă se fac în faza de urmărire penală după ce a fost comisă fapta cît sunt
păstrate urmele. Aceasta nu înseamnă că în timpul judecăţi nu pot fi efectuate
anumite constatări medico-legale, (spre exemplu în cadrul exhumării.)
6. În unele cazuri constatările medico-legale pot determina calificarea infracţiunii,
aceasta depinzînd de durata tratamentului medical fapt ce intră în competenţa
medicului legist. (vezi articolele................................................
7. Constatările medico-legale se efectuează de către medici specialişti în domeniul
medicinii legale. În cazuri de excepţie pot întocmi raport de constatare şi specialişti
din alte domenii ale medicinii.
8. Pentru constatarea urgentă legea admite ca specialiştii care efectuează constatarea
tehnico-ştiinţifică să funcţioneze în cadrul organului de urmărire penală. Aceasta nu
este o încălcare a „dreptului la un proces echitabil”, însă în toate cazurile cînd părţile
pun la îndoială veridicitatea constatărilor specialistului care funcţionează în cadrul
organului de urmărire penală este necesară efectuarea unei expertize. Cererile
părţilor în asemenea situaţii trebuie să fie motivate.
9. La efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice pot fi atraşi specialişti din cadrul altor
organe sau specialişti independenţi carte dispun de o calificare respectivă.
Specialiştii din medicina legală trebuie să funcţioneze în cadrul unei instituţii
medicale sau să dispună de licenţă prin care se admite practicarea medicinii.
(verifică dacă-i aşa)
10.Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu cît
şi la cererea părţilor , instanţa poate dispune efectuarea acestei acţiuni procesuale
doar la cererea părţilor.

Articolul 140
Modul efectuării constatării tehnico-ştiinţifice
sau medico-legale

1. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, prin natura lor determinată de regula

rapidităţii sunt efectuate potrivit unor proceduri mai simplificate comparativ cu
expertiza.
2. Constatările se dispun într-o ordonanţă a reprezentantului organului de urmărire sau
a procurorului sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. În ordonanţă sau
încheiere este necesar de indicat care este obiectul constatării, de enumerat
chestiunile la care trebuie să răspundă specialistul, inclusiv termenul în care se va
efectua constatarea.
3. Organul de urmărire sau instanţa anunţă părţile privind efectuarea constatării, părţile
pot propune anumite întrebări puse în faţa specialistului, indiferent de faptul dacă
constatarea s-a dispus de către organul de urmărire din oficiu sau la cererea părţilor.
4. Este important de stabilit termenul fix de efectuare a constatării reieşind din faptul
că constatarea se efectuează în situaţia cînd sunt necesare acţiuni urgente.
5. La efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, materialele pentru specialist sunt puse la
dispoziţie de către organul de urmărire sau de către instanţă.
6. Specialistul nu este în drept să caute alte materiale din propria sa iniţiativă. În caz de
necesitate, el trebuie să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei.
7. Constatarea medico-legală nu trebuie confundată cu participarea specialistului la
cercetarea la faţa locului, cu examinarea cadavrului sau cu exhumarea cadavrului. În
 toate cazurile acestea sunt acţiuni procesuale distincte care au sarcinile deosebite una
de alta.
8. În cazul cînd specialistul participă la cercetarea la faţa locului, la examinarea sau la
exhumarea cadavrului, nu se întocmeşte un raport separat care să conţină rezultatele
constatării dar constatarea se include în acţiunea procesuală respectivă şi, evident, se
întocmeşte un singur raport.
9. Constatarea medico-legală poate fi efectuată şi cu scopul de a descoperi pe corpul
învinuitului, a părţii vătămate, existenţa urmelor infracţiunii. În cazul cînd s-a
efectuat examinarea corporală, constatarea se include în această acţiune procesuală
şi nu se efectuează o acţiune procesuală separată. Constatările medicului legist în
asemenea situaţii se includ în procesul verbal al examinării corporale. Constatarea în
vederea stabilirii pe corp a unor urme ale infracţiunii se efectuează în exclusivitate
de medicul legist.
Articolul 141
Raportul de constatare tehnico-ştiinţificăsau medico-legală
1. În raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală sunt incluse date
privind metoda utilizată la constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală cît şi
concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiei.
2. Dispunerea expertizei se efectuează în cazurile cînd concluziile nu sunt complete sau
nu sunt precise. Concluziile nu sunt complete în situaţia cînd specialistul nu a dat
răspuns la toate întrebările care au fost puse în faţa lui. Aceeaşi situaţie este în cazul
cînd din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală nu se poate de
făcut o concluzie clară privind chestiunile care au importanţă în cauza dată.
3. Organul de urmărire este obligat să dispună efectuarea unei expertize în cazul cînd
sunt unele dubii, privind corectitudinea raportului de constatare. Instanţa poate
dispune efectuarea expertizei doar la cererea uneia dintre părţi.
4. La efectuarea altor acţiuni procesuale la care participă specialistul, cum ar fi
cercetarea la faţa locului, examinarea cadavrului, exhumarea cadavrului, examinarea
corporală, reconstituirea faptei, experimentul, etc. se întocmeşte un singur proces-
verbal în care sunt incluse şi constatările specialistului.
Articolul 142
Temeiurile pentru dispunerea şi efectuarea expertizei
1. Raportul de expertiză este un mijloc de probă (vezi comentariul la articolul 93).
Expertiza constituie o cercetare în urma căreia se elaborează anumite concluzii care
formează obiectul raportului de expertiză.
2. În practică sunt cunoscute cazuri cînd organul de urmărire sau instanţa utilizează
cunoştinţele unui specialist în domeniu. În asemenea situaţie specialistul întocmeşte
un raport într-o formă liberă, folosind anumite materiale şi cunoştinţele sale, dar nu
efectuează cercetări care sunt caracteristice expertizei. Această cercetare a
specialistului nu înlocuieşte expertiza, inclusiv nu înlocuieşte expertiza şi cazul cînd
specialistul participă la anumite acţiuni procesuale.
3. Obiectul expertizei poate să se refere la orice ramură a ştiinţei, tehnicii, etc. Este
exclus de a efectua expertiza în domeniul dreptului.
4. În faţa expertului pot fi puse totuşi chestiuni ce ţin de anumite norme speciale: spre
exemplu cele care asigură securitatea transportului, exploatări a anumitor
mecanisme, securitatea muncii, etc.
5. Este raţional ca înainte de a dispune efectuarea expertizei de consultat specialiştii
referitor la posibilitatea numirii expertizei, materialului prezentat, etc.
6. Dreptul părţilor de a înainta cerere privind efectuarea expertizei din iniţiativa sa
proprie şi pe cont propriu este o instituţie nouă pentru procedura penală. Cererea se
înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, care verifică dacă
nu sunt împrejurările prevăzute de articolul 89. Excepţie în cazul de faţă o face
punctul 6, alineatul 1 a art. 89 „dacă nu se constată incompetenţa”, reieşind din
faptul că partea are dreptul să ceară efectuarea expertizei de către expert care
dispune de o anumită calitate. În asemenea cazuri, în evitarea abuzului unei părţi,
înlăturarea expertului care nu este competent ţine de dreptul părţii din contul căreia
s-a efectuat expertiza. Organul de urmărire penală transmite cererea părţii expertului
sau instituţiei de expertiză. În cerere trebuie să se conţină şi chestiunile puse în faţa
expertului.
7. Expertul care efectuează expertiza la cererea părţilor are aceleaşi drepturi ca şi
expertul desemnat de către organul de urmărire sau de către instanţă. Acestea se
manifestă prin dreptul de a cere unele materiale din cauză, de a răspunde şi la alte
chestiuni decît sunt incluse în expertiză. Raportul prezentat de către expert are
aceeaşi valoare probantă ca şi raportul prezentat de către expertul desemnat de către
organul de urmărire sau instanţă inclusiv ca şi celelalte probe în dosar. Raportul se
prezintă organului de urmărire şi este anexat la dosar.
8. Privitor la calitatea expertului vezi comentariul la articolul 88, 89.
9. Părţile având dreptul de a propune chestiuni de efectuare a expertizei au dreptul şi de
a recomanda un expert pentru participare la efectuarea expertizei. Expertul trebuie să
corespundă cerinţelor prevăzute de articolul 88. Cererea privind recomandarea unui
expert se înaintează organului de urmărire sau instanţei. Organul de urmărire sau
instanţa are dreptul de a respinge cererea constatând unele împrejurări de
incompatibilitatea a expertului. În cazul cînd părţile propun expertul pe cont propriu,
organul de urmărire sau instanţa poate respinge cererea numai în cazul cînd există
împrejurările prevăzute de articolul 89, alineatul 1, punctul 1-5.
10.Articolul 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului nu menţionează expres
regulile aplicabile depoziţiilor experţilor. Textul alineatului 3 litera d) se referă la
martori şi nu la experţi. Totuşi, jurisprudenţa CEDO a dezvoltat anumite norme în
baza prevederilor găsite în alineatele 1 şi 3. În cauzele BONISCH şi
BEANDSTETTER Curtea a constatat că dreptul la un proces echitabil nu impune o
obligaţie asupra instanţelor naţionale de a numi experţi la solicitarea apărării, atunci
cînd opinia expertului numit de judecată susţine constatările procurorului. Totuşi
Curtea Europeană este determinată să aplice articolul 6, alineatul 3, litera d) analogic
cu modalitatea de aplicare a expertizelor dacă aparenţele în mod obiectiv sugerează
că expertul are un rol de martor al învinuirii. Curtea Europeană a dezvoltat astfel
această analiză: un expert poate fi considerat drept fiind martor dacă există dubii în
privinţa neutralităţii sale.
Aceste dubii trebuie obiectiv justificate; opinia acuzatului poate avea importanţă dar
nu poate fi decisivă.
Rolul expertului în timpul procesului şi maniera în care-şi îndeplineşte funcţia sunt
deosebit de hotărâtoare.
11.Dubiile în privinţa neutralităţii şi obiectivităţii în mod obiectiv pot fi considerate
drept fiind justificate dacă suspiciunea penală emană din partea expertului şi acest
expert este numit în calitate de expert oficial.
12.Atunci cînd expertul poate fi considerat drept martor al învinuirii, acesta poate fi
ascultat în timpul judecăţii, dar numai dacă persoanele citate de apărare în orice rol,
în scopul contestării părerii experţilor, sunt interogate în aceleaşi condiţii ca şi
 expertul. Dacă persoanele citate de apărare nu sunt interogate în aceleaşi condiţii,
atunci este încălcat principiul egalităţii armelor. Totuşi, încălcarea nu apare dacă
interogarea nu a avut loc în întregime conform aceloraşi condiţii, dacă martorul
apărării, de fapt a avut posibilitatea să conteste afirmaţiile expertului cu aceleaşi
argumente şi procedee. Cu alte cuvinte: chiar dacă martorul apărării în comparaţie
cu expertul învinuirii a fost dezavantajat, nu a fost încălcat principiul egalităţii
armelor dacă tratamentul inegal se referă la chestiuni care nu sunt decisive la
determinarea vinovăţiei sau inocenţei bănuitului.

Articolul 143
Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie
1. La stabilirea cauzei morţii, cît şi la stabilirea gradului de gravitate şi a caracterului
vătămărilor integrităţii corporale se efectuează expertiza medico – legală.
2. Pentru punctele 3-5 se efectuează o expertiză psihiatrică unde sunt utilizate
cunoştinţele în domeniul psihologiei. Poate fi efectuată şi expertiză complexă
psihologico-psihiatrică.
3. Expertiza în ceea ce priveşte p.4 se efectuează de către un medic şi psiholog.
Autopsia se efectuează nu numai în baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei dar şi
în baza ordonanţei de efectuare a constatării medico-legale în scopul de a descoperi
anumite semne care ar servi ca temei pentru pornirea urmăririi penale. În asemenea
situaţii se întocmeşte un raport de constatare medico-legală care nu poate substitui
raportul de expertiză.
4. În competenţa expertului nu se include răspunsul la întrebarea dacă a fost omor sau
sinucidere, deoarece expertul stabileşte doar cauza morţii şi caracterul vătămărilor
corporale.
5. În unele cazuri poate fi numită o expertiză psihologică pentru a constata dacă starea
psihică a persoanei la momentul comiterii fenomenului dat era predispusă către
sinucidere.
6. În obiectul expertizei nu se include şi constatarea „deosebitei cruzimi” reieşind din
faptul că aceste noţiuni nu sunt noţiuni medicale.
7. Fără efectuarea expertizei medico-legale poate fi examinat dosarul privind omorul
unei persoane doar în cazul cînd cadavrul nu a fost descoperit şi au fost epuizate
toate posibilităţi de a-l descoperi. În asemenea situaţii soluţionarea cauzei se face în
baza altor probe din dosar, dacă acestea confirmă comiterea omorului.
8. La constatarea stării psihice a bănuitului, învinuitului, inculpatului este necesar de
analizat caracterul şi motivul infracţiunii, comportamentul persoanei în timpul
comiterii infracţiunii şi după aceasta. Este necesar de a lua în consideraţie şi datele
care caracterizează comportamentul făptuitorului în perioada de pînă la comiterea
infracţiunii, date privind maladiile de care a suferit persoana şi altele. În asemenea
situaţii, expertul poate cere diferite acte, buletine de boală, etc. din instituţiile
medicale unde persoana s-a tratat. Organul de urmărire penală sau instanţa poate să
refuze cererea de renunţare la apărător dacă sunt temeiurile prevăzute de articolul 69
şi 71, dacă în dosarul penal sunt anumite acte ale instituţiilor medicale, privind unele
calităţi ale persoanei. În cazuri cînd apare necesitatea, de exemplu cînd sunt date că
persoana oboseşte repede, are o atenţie dispersată, o stare emoţională nestabilă, cînd
persoana a atins vîrsta de pensionare, se efectuează expertiza psihiatrico-psihologico
complexă.
9. La constatarea stării psihice şi fizice a părţii vătămate şi a martorului este necesar de
a lua în considerare şi particularităţile comportamentului, date despre condiţiile în
 care a fost perceput fenomenul, date despre maladiile de care a suferit, date privind
dezvoltarea acestei persoane, capacitatea memoriei, etc.
10.Atît bănuitul, învinuitul, inculpatul cît şi partea vătămată şi martorul pot fi supuşi
expertizei pentru constatarea stării organelor receptive în cazul cînd este necesară
verificarea declaraţiilor acestor persoane.
11.Referitor la vîrsta bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a părţii vătămate,
expertiza se numeşte nu numai dacă actele lipsesc sau prezintă dubii, dar şi cînd este
imposibil de a le obţine. La constatarea vârstei, trebuie de luat în consideraţie că, în
urma expertizei, ziua de naştere se consideră ultima zi a anului stabilit de expertiză.
Dacă expertiza determină un număr maximal sau minimal de ani, ziua de naştere se
consideră ultima zi a anului care corespunde numărului minimal de ani. Persoana se
consideră că a împlinit vîrsta de 14, 16, 18 ani, la expirarea orei 24 a zilei
considerate ziua de naştere, adică începând cu următoarea zi, ora 00.
12.Soluţionând cauza privind aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
alcoolicilor şi narcomanilor (articolul 103 al Codului Penal) este necesar actul de
constatare medico-legală. În cazul cînd în act nu sunt date suficiente poate fi dispusă
expertiza medico-psihiatrică.
13.Punctul 6 al articolului 143, lasă la discreţia organului de urmărire sau a instanţei
oportunitatea efectuării expertizei. În acest caz, expertiza se efectuează doar dacă
prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză, practica cunoaşte asemenea
cazuri. Expertiza se recunoaşte ca obligatorie în cazul cînd este necesar de a stabili
dacă obiectul dat se referă la armă de foc, dacă din exemplarul armei de foc
prezentat poate fi deschis focul; privind caracteristica obiectelor descoperite în
cazul cînd este necesar de a stabili dacă acestea sunt muniţii, elemente radio-active,
explozibile, otrăvuri, etc. Se consideră de asemenea obligatorie expertiza în cazul
cînd este necesar de a stabili dacă materialul prezentat se atribuie la substanţe
narcotice; dacă plantele examinate sunt în categoria culturilor care conţin substanţe
narcotice. Pot exista şi alte cazuri cînd expertiza poate fi determinată ca obligatorie.
14.Gravitatea unor vătămări psihice cauzate părţii vătămate se stabileşte de către
expertiza psihiatrică.
15.Pentru constatarea capacităţii sexuale a părţii vătămate se dispune efectuarea
expertizei medico-legale sau complexe medico-psihologice.
16.Nedispunerea expertizei în cazul cînd legea prevede efectuarea obligatorie este
motiv de casare a hotărîrii judecătoreşti.
17.În unele cazuri, Curtea Supremă de Justiţie recomandă instanţelor de a efectua
obligatoriu expertiză, spre exemplu, prin Hotărârea Plenului nr. 31 din 09.11.1998
„Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea
(deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de
foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi
a muniţiilor”, punctul 3.
Articolul 144
Procedura dispunerii expertizei
1. Ordonanţa sau încheierea de efectuare a expertizei constă din partea introductivă,
descriptivă şi rezolutivă. În partea introductivă sunt indicate locul şi data întocmirii
ordonanţei, numele persoanei care a întocmit-o, partea descriptivă conţine pe scurt
împrejurările cauzei, acest fapt dă expertului posibilitatea de a hotărî dacă este
necesar de a lua cunoştinţă cu materialele cauzei care se referă la obiectul
expertizei , temeiurile pentru efectuarea expertizei, domeniul cunoştinţelor speciale
necesare pentru efectuarea expertizei. În partea rezolutivă sunt indicate felul
 expertizei , datele, numele şi prenumele expertului sau denumirea instituţiei de
expertiză în care trebuie să fie efectuată expertiza, sunt formulate chestiunile puse în
faţa expertului, sunt enumerate materialele care sunt puse la dispoziţia expertului,
inclusiv obiectele de cercetare, mostre pentru cercetare comparativă, anumite
materiale din dosarul penal care vor fi necesare expertului (de exemplu procesul
verbal de cercetare la faţa locului, diferite fotografii, etc.) În ordonanţă sunt indicate
inclusiv şi locul aflării acestor obiecte (sunt anexate la dosar sau se află în alte
locuri), de asemene se indică forma de sigilare a obiectelor.
2. Chestiunile puse în faţa expertului nu trebuie să depăşească limitele cunoştinţelor
speciale pe care le deţine această persoană.
3. Expertiza poate să fie efectuată doar de către o persoană care este desemnată pentru
efectuarea acestei cercetări în conformitate cu legea procesual penală. Acte
referitoare la rezultatele unor controluri departamentale privind anumite împrejurări,
care poartă denumirea de expertiză (calitatea mărfii, etc.) obţinute la cererea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor nu pot fi recunoscute ca raport de
expertiză.
4. Dacă sunt necesare unele fixări, înregistrări a obiectelor aflate la locul comiterii
infracţiunii sau alte date poate fi citat un specialist. Specialistul nu efectuează de
sine-stătător cercetarea şi nu substituie efectuarea expertizei.
5. De regulă, expertiza se efectuează în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul
Expertizei Judiciare a Ministerului Justiţiei. Expertiza medico-legală se efectuează în
Institutul de Expertiză medico-legală. Expertiza psihiatrică se efectuează în Spitalul
Republican de Psihiatrie. (vezi cum se numesc toate acestea).
6. Dacă pentru efectuarea expertizei este citat un expert care nu activează în cadrul
instituţiei, organul de urmărire penală sau instanţa verifică dacă nu sunt împrejurări
de incompatibilitate a expertului cît şi calificarea acestuia ( specializarea, studiile,
etc.)
7. Expertiza psihiatrică sau medico-legală în privinţa părţii vătămate şi martorului se
efectuează fără acordul acestora (vezi comentariul la articolul 60 şi articolul 90). În
toate cazurile expertiza în privinţa acestor persoane se efectuează în condiţii de
ambulator. Organul de urmărire penală şi instanţa însă trebuie obligator să constate
atitudinea acestor persoane faţă de expertiza care va fi efectuată şi acceptul sau
refuzul lor de a fi supuse unei asemenea expertize. În caz de refuz, organul de
urmărire şi instanţa trebuie să constate motivele acestui refuz. În ordonanţa de
dispunere a expertizei trebuie să fie indicate aceste împrejurări. Expertiza fără
acordul părţii vătămate şi martorului se efectuează doar în cazuri cînd prin alte probe
nu pot fi constatate împrejurările importante pentru cauză. Constatarea stării psihice
sau fizice a părţii vătămate şi a martorului se efectuează fără acordul persoanei doar
în cazurile cînd declaraţiile lor ulterior vor fi puse în mod exclusiv sau principal în
baza hotărîrilor în cauza penală şi alte probe nu există sau acestea sunt insuficiente.
8. Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţie
sau persoana abilitată să efectueze expertiza, doar în cazurile cînd persoana nu
dispune de cunoştinţele respective sau invocă anumite motive de incompatibilitate ea
este în drept să nu efectueze această expertiză.
9. Expertiza poate fi efectuată şi pe contul părţilor (vezi comentariul al articolul 142).
Expertiza pe contul propriu al părţilor se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi
expertiza din oficiu. Expertului desemnat i se remite lista întrebărilor propuse de
către părţi. Organul de urmărire penală este obligat de a pune la dispoziţia expertului
 toate obiectele şi materialele necesare expertizei, întocmind în acest sens un proces
verbal.
Articolul 145
Acţiuni premergătoare efectuării expertizei
1. Dispunerea expertizei include alegerea obiectelor care vor fi supuse cercetărilor cît
şi a mostrelor pentru cercetare comparativă. Expertul nu este în drept de sine-stătător
de a căuta, de a indica şi de a folosi materialele care nu sunt puse la dispoziţia lui în
ordinea stabilită de lege. În acelaşi moment, expertul este în drept, cu permisiunea
organului de urmărire, de a participa sau de a asista la efectuarea acţiunilor
procesuale, de a pune întrebări care se referă la obiectul expertizei, îndeosebi cînd se
colectează mostre.
2. În situaţia cînd expertului nu i se pun la dispoziţie suficiente materiale acest fapt
poate pune la îndoială posibilitatea efectuării cercetărilor şi poate forma o îndoială
de neînlăturat privind veridicitatea concluziilor.
3. O deosebită importanţă o are aducerea la cunoştinţa părţilor a obiectului expertizei.
Luarea cunoştinţei cu ordonanţa de efectuare a expertizei este dreptul părţilor.
Aducerea la cunoştinţă trebuie să fie efectuată în cel mai scurt timp după întocmirea
ordonanţei pînă la transmiterea ordonanţei expertului sau în instituţia de expertiză.
Aceasta se efectuează cu scopul ca părţile să aibă posibilitatea de a face observaţii
privind chestiunile puse în faţa expertului, de a cere modificarea, sau de a cere
numirea unui expert recomandat de către acestea. Dacă ordonanţa privind efectuarea
expertizei a fost întocmită pînă la identificarea bănuitului sau învinuitului această
ordonanţă trebuie să fie pusă la dispoziţia persoanei imediat după ce făptuitorul a
căpătat statut de bănuit sau învinuit, inclusiv este obligatoriu de a anunţa drepturile
persoanei. Apărătorul are dreptul de a lua cunoştinţă cu ordonanţa din momentul
cînd este desemnat în calitate de apărător în cauza dată.
4. Dreptul de a înainta recuzarea expertului persoana şi-l poate realiza în cazul cînd în
ordonanţă este indicat expertul concret. Aceasta se întîmplă în cazurile cînd
expertiza este efectuată în afara instituţiei de expertiză. Persoanei care înaintează
refuz trebuie să i se dea posibilitatea de a motiva refuzul, motivele sunt incluse în
procesul verbal al acţiunii premergătoare efectuării expertizei.
5. În cazul cînd părţile cer numirea unui expert recomandat de către ele, este necesar de
a da posibilitate ca partea să argumenteze necesitatea includerii expertului, de a
constata dacă expertul este de profilul respectiv, aceste date fiind incluse în procesul
verbal. Expertul recomandat de către părţi participă împreună cu expertul desemnat
de către organele de urmărire penală la efectuarea expertizei. Acest expert este
preîntîmpinat ca şi ceilalţi despre răspunderea penală pentru concluzia falsă potrivit
articolului 312 al Codului Penal.
6. De regulă, cererile privind modificarea sau completarea chestiunilor trebuie admise
dacă bănuitul, învinuitul sau apărătorul insistă la formularea proprie, chiar dacă
aceasta nu este corectă, este necesar de a indica formularea propusă de către părţi, în
acelaşi moment indicînd în ordonanţă că formularea este propusă de către părţi.
7. Participarea bănuitului, învinuitului, apărătorului sau părţii vătămate la efectuarea
expertizei facilitează examinarea obiectivă şi completă şi întocmirea unui raport
complet. Prezenţa este utilă în cazul cînd se efectuează anumite expertize
economice, merceologice, auto-tehnice ş.a. În cazul cînd participarea părţilor nu
creează obstacole pentru întocmirea unui raport obiectiv, de regulă părţile trebuie să
fie admise. Dacă cererea de participare a părţilor a fost respinsă lămuririle scrise ale
părţilor trebuie să fie puse la dispoziţia expertului. Acestea pot fi înscrise de către
 persoana care a înaintat cererea sau incluse în procesul verbal al acţiunii
premergătoare efectuării expertizei.
8. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă cu raportul de expertiză cît şi înştiinţarea privind
imposibilitatea efectuării expertizei. După primirea raportului de expertiză organul
de urmărire penală sau instanţa trebuie pe cît se poate de urgent să facă cunoştinţă
părţilor cu acest raport. În situaţia cînd partea vătămată sau martorul au fost supuse
unei expertize, aceştia de asemenea au dreptul să facă cunoştinţă cu raportul de
expertiză.
9. Termenul fixat de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este
obligatoriu pentru expert. În cazul cînd expertul nu este în stare în termenul respectiv
să efectueze expertiza el este obligat să informeze organul de urmărire sau instanţa
inclusiv invocând şi motivele unei asemenea tergiversări.
Articolul 146
Expertiza de comisie
Expertiza de comisie este expertiza care se efectuează de mai mulţi experţi de aceeaşi
specialitate. De obicei expertiza de comisie se efectuează în cazurile complicate. De
asemenea se efectuează expertiza de comisie în cazul cînd este o probabilitate că
investigaţiile pot purta un caracter subiectiv, dacă va fi efectuată de un singur expert. În
practică, expertizele de comisie se organizează în cazurile cînd este vorba de expertiză
psihiatrică sau neurologică, unele expertize medico-legale, expertize auto-tehnice, de
asemenea cînd sunt expertize criminalistice complicate. Toate contraexpertizele de regulă
trebuie efectuate în comisie.
1. De obicei, în comisia de efectuare a expertizei sunt incluşi nu mai puţin de 3 experţi.
În unele cazuri cînd sunt expertize deosebit de complicate pot fi incluşi şi mai mulţi
experţi. În asemenea cazuri, numărul total de experţi care sunt incluşi în comisie este
determinat de conducătorul instituţiei de expertiză. Conducătorul instituţiei de
asemenea determină şi componenţa nominală a comisiei.
2. La efectuarea expertizei de comisie, unul din membrul comisiei este preşedintele
care organizează activitatea comisiei, alt membru este raportor care în prealabil a
examinat toate documentele prezentate comisiei. Pot examina documentele şi toţi
membrii comisiei. Raportorul anunţă despre rezultatele examinării materialelor.
Aceasta nu înseamnă însă că atribuţiile membrilor comisiilor diferă. Toţi membrii au
aceeaşi competenţă şi aceleaşi drepturi şi obligaţii. În cazul cînd unul din membrii
comisiei nu este de acord cu opinia celorlalţi, este în drept să întocmească un raport
separat privind chestiunile cu care el este de acord. În cazul cînd un expert nu este de
acord, el indică chestiunile cu care nu este de acord, semnîndu-le, inclusiv semnînd
tot raportul de expertiză.
3. După ascultarea raportului membrii comisiei constată dacă materialele prezentate
sunt suficiente pentru efectuarea expertizei. De asemenea ei stabilesc care va fi
volumul investigaţii efectuate. Cercetările pot fi efectuate în comun sau fiecare
expert poate efectua cercetările sale, iar raportul poate fi întocmit în comun cînd nu
există divergenţe.
4. Efectuarea expertizei în comisie este determinată de către organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată în cazurile cînd este prevăzut de lege sau cînd aceştia
consideră necesară efectuarea expertizei date. Părţile pot cere efectuarea expertizei
în comisie inclusiv pot propune un expert de către ele. Efectuarea expertizei în
comisie poate fi determinată şi de către conducătorii instituţiei respective, în cazul
cînd acesta consideră util.
Articolul 147
Expertiza complexă
1. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie. Procedura
dispunerii efectuării expertizei complexe, efectuarea expertizei, principiul
colegialităţii expertizei, este acelaşi ca şi expertiza de comisie. Deosebirea esenţială
care caracterizează expertiza complexă constă în faptul că expertiza se efectuează de
cîţiva experţi de diferite specialităţi sau diferite specializări în cadrul unei
specialităţi. În cele mai dese cazuri sunt efectuate expertize medico-criminalistice,
financiar bancare, etc.
2. Expertiza se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei.
3. Expertiza poate fi efectuată atît în instituţia de expertiză cît şi poate fi efectuată de
către specialişti din diferite instituţii.
4. În cazul cînd expertiza este efectuată de către specialişti din instituţia respectivă, în
sarcina conducătorului este pusă organizarea comisiei de experţi după ce ordonanţa
privind dispunerea efectuării expertizei şi materialele necesare au fost transmise în
adresa acestei instituţii.
5. În cazul cînd expertiza este efectuată de către specialişti din diferite instituţii,
organul de urmărire penală sau instanţa trebuie să transmită o copie a ordonanţei sau
a încheierii în fiecare din aceste instituţii. Conducătorii instituţiilor stabilesc
persoanele care vor efectua expertiza, anunţând despre aceasta organul de urmărire
penală sau instanţa, care stabileşte termenele şi modalitatea de efectuare a
investigaţiilor.
6. În situaţia cînd expertiza se efectuează în mai multe instituţii, materialele necesare
pentru efectuarea expertizei se transmit în instituţia în care se vor efectua cercetările
iniţiale, reieşind din obiectivele expertizei. Conducătorii instituţiilor de expertiză
care sunt responsabili pentru efectuarea expertizei determină care investigaţii sunt
necesare în primul rînd şi coordonează aceasta cu organul de urmărire şi instanţa.
7. Drepturile experţilor sunt egale şi fiecare expert este responsabil pentru partea sa.
Totuşi este util ca grupul de experţi să fie condus de către preşedinte care dispune
doar de atribuţii organizatorice şi nu este în drept să se expună asupra părţii
raportului în care el nu este specialist. Interdicţia de a nu semna partea raportului
care nu ţine de competenţa sa se răsfrânge şi asupra tuturor experţilor membri ai
grupului.
8. O particularitate a expertizei complexe constă în faptul că fiecare specialist
efectuează cercetările cu metodele specifice ce corespund specializării sale.
Metodele nu sunt aceleaşi pentru toate cercetările în cadrul expertizei complexe. De
asemenea obiectele de cercetare nu în toate cazurile sunt aceleaşi. Aceasta nu poate
fi motiv de a constata că concluziile sunt neîntemeiate.
9. Întocmind raportul, fiecare expert indică conţinutul cercetărilor, metodele aplicate,
materialele examinate, concluziile care au fost făcute în baza cercetărilor. Expertul
semnează doar partea sa de raport. Expertul poartă răspundere doar pentru partea de
raport în care se conţin concluziile sale.
10.În baza concluziilor fiecărui expert se întocmesc concluziile generale. La întocmirea
concluziilor generale pot participa experţi, competenţa cărora ţine de întreg obiectul
expertizei. În asemenea cazuri, experţii care au semnat raportul final, poartă
răspundere pentru întreg raportul de expertiză şi nu numai pentru partea sa de raport.
În situaţia cînd experţii desemnaţi pentru întocmirea raportului final nu sunt de acord
cu concluziile unui expert dintr-un anumit domeniu vor indica în raport acest fapt şi
în asemenea cazuri nu vor purta răspundere pentru partea respectivă a raportului.
Articolul 148.Expertiza suplimentară şi contraexpertiza
1. Expertiza suplimentară şi contra-expertiza poate fi dispusă doar după ce a fost
efectuată expertiza iniţială.
2. Expertiza suplementară şi contra-expertiza poate fi dispusă de către organul de
urmărire penală sau instanţă din oficiu.
3. Părţile au dreptul atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecare a cauzei să
solicite efectuarea expertizei suplimentare şi contra expertizei. În cazul când
consideră că este necesară efectuarea unei expertize suplimentare sau contra-
expertize, bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul său, sau partea vătămată pot
înainta o cerere atât ofiţerului de urmărire penală sau procurorului dacă cauza este la
faza de urmărire, sau instanţei de judecată, dacă cauza este în faza de judecare. În
cazul când ofiţerul de urmărire penală respinge cererea părţilor de a efectua
expertiza suplimentară sau contra-expertiza, persoanele pot înainta o plângere
procurorului. În cazul în care procurorul a lăsat fără modificări hotărârea organului
de urmărire penală privind respingerea cererii de efectuare a expertizei suplimentare
sau contra-expertizei nu există o cale de atac a hotărârii procurorului, dar părţile pot
înainta o cerere repetată în cadrul judecării cauzei privind efectuarea expertizei
suplimentare sau contra-expertizei.
4. Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care sunt necesare anumite lămuriri
sau completări. Spre exemplu, nu s-au examinat toate obiectele, nu s-a dat răspuns la
toate întrebările puse în faţa expertului etc. Este necesar de deosebit neclaritatea sau
insuficienţa unor date în raportul de expertiză, ceea ce determină efectuarea unei
expertize suplimentare cu insuficienţa investigaţiilor şi cercetărilor, refuzul de a
aplica anumite metode şia ltele, fapt ce determină efectuarea unei contra-expertize.
Expertiza suplimenatră se dispune nu numai când nu sunt insuficiente sau neclare
datele din raportul expertului, dar şi în cazul când în cadrul urmăririi apar alte
chestiuni determinate de limitarea obiectului de cercetare. De asemenea pot apărea
neclarităţi în cazul când datele raportului au fost confruntate cu alte materiale din
cauza penală şi au fost descoperite anumite contradicţii sau au fost obţinute alte
probe care intră în contradicţie cu datele expuse în raportul de expertiză.
5. Dacă în raportul de expertiză expertul indică asupra anumitor circumstanţe care au
importanţă pentru cauza penală, acestea de asemenea pot determina necesitatea
efectuării unei expertize suplimentare.
6. Expertiza suplimenatră se efectuează în cazurile când viciile de care este contaminat
raportul de expertiză nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
7. Expertiza suplimenatră poate fi efectuată de acelaşi expert care a efectuat expertiza
iniţială sau conducătorul instituţiei de expertiză poate numi şi un alt expert.
8. Efectuarea contra-expertizei în toate cazurile se pune în sarcina altui expert, sau altui
grup de experţi. În unele cazuri materialele pot fi înaintate într-o altă instituţie de
expertiză. În hotărârea de efectuare a contra-expertizei se includ toate chestiunile
care au fost puse în faţa expertului la expertiza iniţială, cât şi alte chestiuni. De
exemplu, poate fi pusă chestiunea privind analiza metodelor aplicate la efectuarea
expertizei iniţiale. Contraexpetiza se dispune în cazurile când spre exemplu s-a
descoperit incompetenţa expertului, sau au fost descoperite unele încălcări flagrante
ale regulilor de efectuare a expertizei (inclusiv dacă s-a descoperit încălcarea
drepturilor învinuitului, bănuitului, inculpatului); în cazul când este posibilă o
cointeresare a expertului în rezultatele examinării cauzei; când nu sunt în corelare
datele iniţiale puse la dispoziţia expertului şi concluziile; când datele obţinute intră
în contradicţie cu datele de fapt care există în cauză; în cazul când au fost
 descoperite alte date care ar putea influenţa esenţial asupra concluziilor expertului;
în cazurile când sunt contradicţii esenţiale în opiniile experţilor la efectuarea unei
expertize de comisie, ş.a.
9. Deosebirea esenţială între expertiza suplimentară şi contraexpertiza constă ţi în
faptul că la efectuarea contraexpertizei toate chestiunile sunt examinate din nou. Din
aceste considerente contraexpertiza în toate cazurile se pune în sarcina altui expert
sau altui grup de experţi. Totuşi, pentru a facilita efectuarea unei expertize obiective,
expertul care a efectuat expertiza iniţială poate fi invitat pentru a da anumite
explicaţii. În acelaşi moment, el nu semnează nici un act de expertiză.
10.Expertiza suplimentară sau contra-expertiza se dispune printr-o ordonanţă a
organului de urmărire penală sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. Hotărârea
prin care se dispune efectuarea expertizei suplimentare sau contra-expertizei este
asemănătoare cu hotărârea prin care se dispune efectuarea expertizei ordinare
iniţiale. Suplimentar în hotărâre trebuie să fie indicate motivele de efectuare a
expertizei suplimentare sau contra-expertizei. La hotărâre se anexează şi raportul
expertizei iniţiale cu toate anexele (spre exemplu: fotografii, mostre, materiale
experimentale etc.). La hotărâre pot fi anexate şi anumite materiale suplimentare
care pot avea atribuţie la investigaţie, care au fost obţinute după efectuarea
expertizei iniţiale, inclusiv demersurile înaintate de către părţi.
11.La efectuarea expertizei suplimentare expertul efectuează investigaţii doar în partea
în care nu s-a efectuat la expertiza iniţială, dar în raportul său el poate să facă
trimitere şi la expertiza iniţială.
12.Spre deosebire de expertiza suplimentară, la contra-expertiză expertul este obligat
personal să efectuze toate investigaţiile necesare şi nu este în drept să facă trimitere
la expertiza iniţială.
13.Dacă rezultatele contra-expertizei nu corespund rezultatelor expertizei iniţiale este
necesar ca în partea analitică a raportului să fie indicate motivele divergenţelor.
14.Rezultatele obţinute în urma efectuării investigaţiilor au aceeaşi valoare probantă ca
şi rezultatele expertizei iniţiale şi se apreciază în comparaţie cu alte probe.
15.În cazul când se efectuează o expertiză a unor documente sau obiecte descoperite în
timpul urmăririi după efectuarea expertizei iniţiale se efectuează o altă expertiză care
nu este nici suplimentară, nici contraexpertiză.
16.Când apar unele dubii privind veridicitatea rezultatelor obţinute în urma efectuării
unei expertize psihiatrice de ambulator este necesară efectuarea unei expertize
psihiatrice în staţionar. Dacă este necesar de a efectua expertiza în staţionar a stării
psihice a părţii vătămate sau a martorului este obligatorie acceptul acestei părţi (vezi
comentariul la art. 60 şi art. 90).
17.În cazul când sunt necesare investigaţii suplimentare determinate de constatarea că
inculpatul a săvârşit o altă infracţiune, inclusiv este necesară o expertiză, se
procedează conform prevederilor art. 326.
Articolul 149.Efectuarea expertizei în instituţia de expertiză
1. În sarcina organului de urmărire penală sau a instanţei este pusă transmiterea către
instituţia de expertiză a anumitor materiale şi anume a ordonanţei sau a încheierii
privind efectuarea expertizei în care poate fi indicat numele expertului care va
efectua această expertiză, şi a tuturor materialelor care sunt necesare pentru
efectuarea expertizei.
2. Transmiterea se face prin intermediul instituţiilor poştale sau prin curier. Este
recomandabil ca transmiterea să se efectueze prin intermediul curierului pentru a
asigura operativitatea şi înlătura pericolul dispariţiei materialelor. În ordonanţă şi
 încheiere pe lângă toate datele care trebuie obligatoriu incluse în aceste acte
procedurale, trebuie indicat şi numele expertului care va efectua expertiza. În caz
când este indicată doar insituţia de expertiză, conducătorul acestei instituţii numeşte
un expert şi anunţă organul care a dispus efectuarea expertizei.
3. Persoana care primeşte materialele respective le înregistrează în registrul special
transmiţându-se conducătorului instituţiei. Curierul sau însăşi ofiţerul de urmărire
penală, dacă personal a prezentat materialele, primeşte un certificat în care sunt
indicate toate materialele primite de instituţia de expertiză. Conducătorul instituţiei
de expertiză primind materilale, ia cunoştinţă şi le transmite expertului sau grupului
de experţi care trebuie să efectueze expertiza. Conducătorul instituţiei de expertiză
informează organul de urmărire penală sau instanţa printr-o scrisoare oficială
indicând numele experţilor care vor efectua expertiza.
4. Expertiza poate fi efectuată nu numai de către lucrătorii aflaţi în statele instituţiei.
Instituţia de expertiză poate încheia un contract cu o persoană din afară, pentru
efectuarea expertizei concrete sau includerea unei persoane într-o comisie de experţi.
Persoanele incluse trebuie să dispună de licenţă eliberată de Ministerul Justiţiei
pentru efectuarea unui gen anumit de expertize. Persoanele din afar instituţiei de
expertiză care activează prin contract cu instituţia dispun de aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca experţii aflaţi în statele instituţiei.
5. Conducătorul instituţiei de expetiză este obligat de a explica expertului drepturile şi
obligaţiile, inclusiv de a-l preîntâmpina de răspunderea penală pentru prezentarea cu
bună-ştiinţă a concluziei false (art. 312 Cod penal). Faptul că a fost preîntâmpinat de
răspunderea penală pentru concluzii false nu exclude şi menţionarea despre aceasta
ordonanţă şi încheiere, nu exclude şi obligaţia expertului de a indica în raportul său
despre faptul preîntâmpinării. Conducătorul instituţiei de expertiză stabileşte
termenul de efectuare a expertizei şi poartă răspundere personală pentru respectarea
acestui punct. În sarcina acestuia este pusă de asemenea şi asigurarea calităţii
expertizei. (A se vedea toate actele normative a Institutului de expertiză privind
termenii etc.). La terminarea expertizei şi întocmirea raportului expertul transmite
toate materialele conducătorului instituţiei care la rândul său informează organele de
urmărire sau instanţa despre acest fapt transmiţând raportul şi materialele.
6. Conducătorul instituţiei de expertiză poate să renunţe la efectuarea expertizei iniţial
dacă constată că nu sunt specialişti pentru efectuarea acesteia. În asemenea situaţii
conducătorul remite materialele ofiţerului de urmărire penală sau instanţei. Dacă
dispune informaţii despre o altă instituţie care poate efectua expertiza în acest
domeniu, el trebuie să informeze organele despre un asemenea fapt.
7. În cazul când efectuarea expertizei este insuficientă, fapt determinat de insuficienţa
materialelor prezentate conducătorul instituţiei de expertiză poate să indice privind
necesitatea completării materialelor cu alte materiale necesare. Aceasta nu poate însă
servi ca temei pentru remiterea ordonanţei sau încheierii şi a materialelor la organul
care a dispus expertiza.
8. Reieşind din faptul că conducătorul instituţiei de expertiză are o atribuţie
administrativă privind efectuarea expertizei el nu poate da indicaţii privind metodele
car necesită a fi efectuate la efectuarea expertizei, cât şi care ar trebui să fie
conţinutul investigaţiei şi concluziile.
9. Poartă un caracter separat expertiza efectuată la iniţiativa şi din contul părţilor.
Această expertiză de asemenea se efectuează în baza ordonanţe, sau a încheierii
instanţei de judecată la cererea părţilor, însă părţile sunt obligate de sinestătător să
prezinte conducătorului instituţiei de expertiză materialele de care dispun.
 Materialele prezentate se înregistrează în registrul special, iar părţile primesc un
certificat în care sunt înscrise toate materialele care au fost prezentate la instituţia de
expertiză.
Articolul 150.Efectuarea expertizei în afara instituţiei de expertiză
1. Dacă în anumite situaţii prin instituţia de expertiză nu poate fi efectuată investigaţia
organul de urmărire penală sau instanţa poate atrage la efectuarea expertizei şi o
persoană care dispune de cunoştinţe speciale într-un domeniu. Expertiza în afara
instituţiei de expertiză se efectuează în cazul când sunt necesare anumite cercetări
specifice într-un domeniu al ştiinţei, arte, meserii etc., spre exemplu expertiza în
domeniul artei, obiectelor de valoare etc. Efectuarea expertizei în afara instituţiei de
expertiză este determinată de faptul că în cadrul instituţiei nu se efectuează toate
genurile de expertiză. Acest fapt este determinat de solicitarea nu atât de frecventă
de efectuare a unor astfel de expertize. Expertizele de acest gen se efectuează de
regulă de specialiştii din instituţiile de cercetări ştiinţifice de prfilul dat.
2. Dacă expertiza va fi efectuată în afara instituţiei, organul de urmărire sau instanţa
trebuie în primul rând să stabilească persoana care va efectua expertiza,
specialitatea, competenţa acestei persoane, alte chestiuni importante pentru cazul
dat, cât şi să-i explice drepturile şi obligaţiile. Pentru aceasta organul de urmărire sau
instanţa citează persoana înmânându-i ordonanţa sau încheierea, stabileşte persoana,
stabileşte dacă nu este o stare de incompatibilitate, capacitatea persoanei de a efectua
calitativ investigaţia, de a răspunde la toate chestiunile puse în faţa acesteia şi altele.
Dacă după prezenţa expertului organul de urmărire penală a constatat că sunt
anumite împrejurări care nu îi permit expertului să efectuze expertiza, acesta
anulează ordonanţa în care este indicată nominal persoana şi emite o altă ordonanţă
identificând o altă persoană. Este raţional ca până la emiterea ordonanţei organul de
urmărire penală, sau instanţa de judecată să constate toate împrejurările care permit
persoanei să efectueze expertiza. În cazul când s-a constatat că persoana poate
efectua expertiza ea se preîntâmpină de răspunderea penală pentru prezentarea cu
bună-ştiinţă a unor concluzii false.
3. La emiterea ordonanţei şi constatarea capacităţii persoanei de a efectua expertiza
sunt stabiliţi şi termenii de efectuare a expertizei, inclusiv şi se lămureşte expertului
forma de întocmire a raportului.
4. Expertul poate să refuze de a efectua expertiza dacă constată necalificarea sa în
domeniul dat, sau slaba calificare a sa, inclusiv dacă va invoca şi insuficienţa
materialelor puse la dispoziţie pentru efectuarea expertizei. În caz de necesitate
expertul poate formula anumite cereri sau a declara despre anumite împrejurări care
se includ în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei. În
caz de imposibilitate de a satisface cererile expertului organul de urmărire sau
instanţa întocmeşte o ordonanţă sau o încheiere separată în care sunt indicate toate
motivele de incapacitate de a satisface cererea. Organul de urmărire penală sau
instanţa sunt obligaţi să asigure cu materiale expertul, inclusiv cu prezenţa
persoanelor participarea cărora este utilă la efectuarea expertizei. În cazul efectuării
expertizei din cont propriu a părţilor, partea respectivă încheie un contract cu
expertul în conformitate cu normele procedurii civile (vezi care contract ar fi
posibil de încheiat).
Articolul 151.Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert
1. Raportul de expertiză este un mijloc de probă care are o importanţă deosebită
în procesul penal. În raport se conţin rezultatele investigaţiei efectuate de către o
persoană care dispune de cunoştinţe speciale în domeniul dat. Metoda şi volumul
 cercetărilor este determinată de către expert, în cazul când expertul obţine
rezultate care depăşesc volumul chestiunilor puse în faţa lui, el este în drept de a
menţiona despre aceste rezultate în raportul său.
2. Expertul dă răspuns la chestiuni din numele său propriu şi poartă răspundere
personală. El trebuie să fie preîntâmpinat pentru răspunderea penală în cazul
prezentării cu bună-ştiinţă a unor concluzii false. Faptul prevenirii despre
răspunderea penală este menţionat în ordonanţă sau în încheierea de efectuare a
expertizei. Confirmarea prin semnătură şi aplicarea sigiliului instituţiei respective
se efectuează cu scopul atât de a confirma efectuarea investigaţiilor, cât şi de a
confirma faptul că el a fost preîntâmpinat despre răspunderea penală pentru
prezentarea cu bună-ştiinţă a unor concluzii false.
3. Raportul de expertiză este format din 3 părţi: partea introductivă, partea analitică
şi concluziile. În partea introductivă se includ şi date privind locul şi timpul
efectuării expertizei; temeiurile de efectuare a expertizei, organul şi persoana care
a coordonat efectuarea expertizei, sau persoana la cererea căreia a fost efectuată
expertiza în cazul când expertiza a fost efectuată la cererea părţilor şi pe contul
lor, date despre expert, inclusiv şi cele profesionale (studiile, specialitatea,
vechimea în muncă), faptul că expertul a fost preîntâmpinat pentru răspundere în
caz de prezentare cu bună-ştiinţă a unor concluzii false. În partea introductivă se
menţionează de asemenea integral toate chestiunile puse în faţa expertului,
materialele care au fost utilizate de către expert, obiectul investigaţiilor, inclusiv
metoda aplicată. În partea introductivă de asemenea se includ şi date despre
persoanele care au participat la efectuarea expertizei. Chestiunile la care dă
răspuns expertul trebuie să fie incluse în raportul de expertiză identice cu cele din
ordonanţa sau încheierea privind dispunerea expertizei. Nu se admite redactarea
întrebărilor puse în faţa expertului. Menţionând despre ordonanţa sau încheierea
care a servit drept temei pentru efectuarea expertizei, expertul trebuie să indice
data emiterii acestei hotărâri, cât şi data când materialele dosarului au fost puse la
dispoziţia expertului. În caz de necesitate expertul poate să se adreseze la
persoana care a dispus efectuarea expertizei pentru lămurirea unor formulări în
întrebările puse în faţa expertului, cât şi prezentarea unor materiale suplimentare
pentru investigaţie.
4. În a doua parte a raportului de expertiză – partea analitică se descrie procesul de
efectuare a investigaţiilor, care metodici au fost utilizate, care utilaje şi preparate
au fost utilizate, circumstanţele care au fost descoperite în urma efectuării
investigaţiilor. Expertul este liber de a indica în partea analitică orice împrejurare
care o consideră el că este necesar de menţionat. În partea analitică de asemenea
se fac trimiteri la materialele dosarului care au fost utilizate de către expert cu
trimiterea la filele din dosar. Expertul face trimiteri şi la literatura ştiinţifică în
baza căreia a fost efectuată expertiza, indicând sursa, autorul, ediţia şi alte date
care sunt necesare pentru identificarea lucrării care a fost utilizată. Partea anlitică
trebuie să fie elaborată într-un limbaj clar pentru persoane care nu dispun de
cunoştinţe speciale în acest domeniu. Termenii ce ţin de specialitate trebuie să fie
lămuriţi. În partea analitică se includ de asemenea orice act normativ care a fost
utilizat de către expert în cadrul investigaţiilor efectuate.
5. În partea a treia a raportului sunt menţionate concluziile la care a ajuns expertul.
Concluziile trebuie să se bazeze pe rezultatele investigaţiilor menţionate în partea
analitică. Concluziile trebuie să fie clare şi determinate. În situaţia când este
imposibil de a da răspuns la o chestiune, acest fapt este necesar de menţionat. De
 asemenea se menţionează şi opinia expertului în caz când nu este posibil de a da
un răspuns clar la o chestiune. În situaţia în care expertul îşi expune opinia cu
probabilitate la unele date, aceasta nu poate fi pusă în baza sentinţei. Dacă în
timpul efectuării investigaţiilor expertul a constat şi alte împrejurări decât cele
care se cereau de constatat, aceste împrejurări sunt expuse după darea
răspunsurilor la toate întrebările puse în faţa lui. În cazul când expertul nu a fost
în stare să răspundă la toate întrebările el trebuie să menţioneze motivul care a
condiţionat o asemenea imposibilitate. Motivele sunt expuse în alineatul 4 al
articolului 151 şi sunt exhaustive.
6. Organul de urmărire, în toate cazurile, indiferent care a fost răspunsul expertului
întocmeşte un proces verbal. Procesul verbal se întocmeşte în termen de 3 zile de
la primirea raportului cu scopul de a asigura ca părţile să ia cunoştinţă fie cu
raportul de expertiză, fie cu declaraţia expertului privind imposibilitatea
prezentării concluziilor, precum şi privind procesul verbal de audiere a
expertului. Explicaţiile, obiecţiile, cererile părţilor în urma luării cunoştinţei cu
materialele prezentate sunt înaintate organului de urmărire. Părţile pot cere
efectuarea unei expertize suplimentare, unei contra-expertize. Organul de
urmărire admite sau respinge cererea părţilor. În cazul respingerii cererii părţilor,
acestea au dreptul de a se adresa procurorului.
7. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în faza de judecare a cauzei raportul
de expertiză, se aduce la cunoştinţa părţilor care luând cunoştinţă pot înainta
obiecţiile sale instanţei. Obiecţiile sunt incluse în procesul verbal al şedinţei de
judecată.

Articolul 152.Internarea în instituţia medicală pentru efectuarea expertizei

În cazul în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea
bănuitului, învinuitului, inculpatului de a îşi apăra de sinestătător drepturile şi interesele
legitime, articolul 143 stabileşte efectuarea obligatorie a expertizei. Internarea are loc în
cazurile când este necesară o supraveghere îndelungată. Art. 152 nu dă o definiţie a
noţiunii de supraveghere îndelungate (vezi regulamentul Ministerului Sănătăţii).
1. Internarea în instituţia medicală se face în baza unei ordonanţe a organului de
urmărire sau încheiere a instanţei. Internarea în instituţie medicală duce la
limitarea libertăţii persoanei şi de aceea se autorizează de către judecătorul de
instrucţie în baza demersului procurorului în faza de urmărire sau de către
instanţă fie la cererea părţilor, fie din oficiu în cadrul judecării cauzei.
2. Internarea în instituţia medicală se efectuează de regulă după examinarea
persoanei în condiţii de ambulator. În asemenea situaţii se iau în consideraţie
opiniile medicilor care au examinat persoana în condiţii de ambulator. Pot fi luate
în consideraţie şi alte împrejurări.
3. În cazul în care persoana este ţinută în stare de arest în faza de urmărire
internarea în instituţia medicală se efectuează de asemenea cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie.
4. În ordonanţa sau încheierea de internare în instituţia medicală pentru efectuarea
expertizei trebuie să fie indicată instituţia medicală unde se va efectua expertiza.
Această instituţie este staţionarul de psihiatrie a Ministerului Ocrotirii Sănătăţii
(verifică).
5. Termenul de aflare în instituţia medicală se include în termenul de arest dacă
persoana până la efectuarea expertizei se afla în stare de arest.
 6. Din momentul finisării efectuării expertizei psihiatrice persoana trebuie imediat
externată din instituţia medicală. Articolul 152 nu determină care este procedura
în cazul când a fost numită o expertiză medico-legală sau psihiatrică în condiţiile
de staţionar. În asemenea situaţii urmărirea se efectuează după regula generală cu
excepţia cazurilor când este necesar de efectuat acţiuni procesuale cu participarea
bănuitului sau învinuitului.
7. Nu se admite ca în această perioadă făptuitorul să fie pus sub învinuire, sau să i se
prezinte materialele pentru luare de cunoştinţă în legătură cu finisarea urmăririi.
Dacă internarea a fost efectuată în timpul judecării cauzei, procesul se amână
(vezi comentariul la art. 490).
Articolul 153. Audierea expertului
1. Declaraţiile expertului nu sunt un mijloc separat de probe.
2. Audierea expertului se efectuează după condiţiile de audiere a martorului.
3. Audierile expertului în condiţiile articolului 153 se efectuează doar în faza
urmăririi penale. Expertul se audiază în cazul când sunt necesare unele lămuriri în
ce priveşte raportul deja întocmit, aceste lămuriri pot ţine de explicarea unor
termeni, unor noţiuni, argumentarea unor metodici complicate, ş.a.
4. Nu se admite de a audia expertul în cazul când este necesară obţinerea unei
informaţii suplimentare. În asemenea situaţii se efectuează expertiza
suplimentară.
5. Reieşind din faptul că declaraţiile expertului nu se consideră ca un mijloc separat
de probă, ci se includ ca o parte componentă a expertizei, se interzice de a audia
expertul până la prezentarea raportului.
6. Iniţiativa de a audia expertul poate parveni atât din oficiu de la organul de
urmărire penală, cât şi la cererea părţilor după ce acestea au luat cunoştinţă cu
raportul de expertiză.
7. După audierea expertului părţilor trebuie să li se pună la dispoziţie procesul
verbal de audiere a expertului. în acelaşi termen ca şi raportul expertului după
efectuarea expertizei (vezi articolul 151, alineatul 5).
8. Obiectul audierii expertului ţine doar de chestiunile care au fost soluţionate în
cadrul efectuării expertizei. Organul de urmărire penală nu poate pune în faţa
expertului alte întebări, chiar dacă expertul le cunoaşte din alte surse. Aici vorbim
despre jurisprudenţa Curţii Europene.
Articolul 154.Temeiurile de colectare a mostrelor

1. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă este o acţiune procesuală

particularităţile căreia constau în faptul că pe parcursul acesteia nu sunt colectate
anumite date care se fixează în procesele verbale, dar are ca scop asigurarea
expertului cu anumite materiale în scopul efectuării unei cercetări comparative cu
urmele care au fost lăsate la locul infracţiunii, cu alte corpuri delicte care au fost
colectate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale.
2. Organul de urmărire nu este limitat în colectarea anumitor mostre. Condiţia esenţială
pentru efectuarea acestor acţiuni constă în faptul că în cadrul acţiunilor nu trebuie de
aplicat metode care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei sau înjosesc onoarea
şi demnitatea acesteia.
3. De la bănuit şi învinuit mostrele pot fi colectate în toate cazurile dacă acestea sunt
necesare pentru efectuarea expertizei. De la martor şi partea vătămată mostrele pot fi
colectate doar în cazurile când apare necesitatea de a verifica dacă aceste persoane
 fiind în locul comiterii faptei ar fi putut lăsa urme, fie dacă aceste persoane au lăsat
urme pe corpurile delicte care sunt în cauza penală.
4. Este raţional ca la colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă să participe
specialistul. În unele cazuri poate participa şi expertul dacă acesta cere participarea.
Participarea specialistului sau expertului un este obligatorie conform articolului 154,
însă în unele cazuri colectarea mostrelor este imposibilă fără participarea
specialistului (spre exemplu: colectarea mostrelor de sânge, ş.a). În alte cazuri
participarea specialistului asigură calitatea mostrei. Este raţional ca la colectarea
mostrelor să participe expertul care efectuează cercetarea comparativă dacă există o
asemenea posibilitate. Organul de urmărire penală poate propune expertului, dar un
este în drept de a-l obliga, să participe la colectarea mostrelor.
5. În legătură cu necesitatea colectării mostrelor pentru cercetare comparativă se
întocmeşte o ordonanţă motivată a organului de urmărire. Pe lângă datele generale
pe care trebuie să le conţină o ordonanţă este necesar de indicat şi date cu privire la
persoana care le va colecta, expert, specialist sau altă persoană. Pe lângă datele
personale se indică şi specialitatea persoanei, instituţia în care activează; persoana de
la care se vor colecta mostrele, datele personale, statutul său procesual (bănuit,
învinuit sau parte vătămată sau martor). În cazul când se vor colecta mostre de la
partea vătămată sau martor este necesar de indicat motivul; cât şi volumul mostrelor
colectate pe cât ese posibil, alte date, (alin. 5, art. 154).
6. Decurgerea şi rezultatele colectării mostrelor pentru cercetare comparativă sunt
înscrise în procesul verbal al acţiunii procesuale. Mostrele pentru cercetare
comparativă de regulă sunt transmise expertului o dată cu ordonanţa de efectuare a
expertizei împreună cu alte materiale care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.
Toate aceste materiale transmise expertului sunt enumerate în ordonanţa de efectuare
a expertizei.
7. La ordonanţa de efectuare a expertizei se anexează şi atât ordonanţa cât şi procesul
verbal pe colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă. În caz de necesitate
când mostrele colectate sunt insuficiente, expertul poate să se adreseze organului de
urmărire pentru prezentarea mostrelor suplimentare. Expertul de asemenea poate să
solicite participarea personală la colectarea mostrelor.
8. De regulă colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se efectuează în faza de
urmărire penală. În cazuri când în faza de urmărire nu au fost colectate aceste
mostre, nu s-a efectuat o expertiză, instanţa la cererea părţilor poate dispune atât
efectuarea expertizei, cât şi colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă.
Instanţa nu este în drept să dispună din oficiu colectarea mostrelor.
9. Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă în faza de judecare se fectuează
doar în cazul când o asemenea colectare nu a fost efectuată în faza de urmărire, nu
au fost suficiente mostre colectate sau a fost efectuată cu încălcarea procedurii de
colectare a mostrelor. Instanţa determină necesitatea efectuării colectării admiţând
sau respingând cererea părţilor.
10.Atât în cazul admiterii, cât şi a respingerii se emite o încheiere a instanţei de
judecată. În cazul admiterii cererii unei părţi instanţa pune în discuţie chestiunea
privind mostrele care trebuie colectate, cantitatea lor, numărul şi alte chestiuni.

Articolul 155.Felurile mostrelor

Enumerarea modelelor de mostre în art. 155 nu este exhaustivă. De exemplu pot fi
enumerate în calitate de mostre utilizate urmele de transport, vopsele, exemplare de sol şi
altele.
 Colectarea mostrelor se face cu atragerea specialiştilor din diferite domenii. (Acum,
la art. 155 vezi la fiecare mostră care specialişti le colectează).
Articolul 156.Modul de colectare a mostrelor în baza ordonanţei organului de urmărire
penală

1. Art. 156 prevede colectarea atât a mostrelor experimentale, adică mostrele

colectate doar în cadrul acţiunii procesuale respective – de colectare a mostrelor,
cât şi a mostrelor libere, adică mostrele colectate în cadrul altor acţiuni
procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului, percheziţia, ridicarea şi altele.
Atât unele, cât şi altele pot fi utilizate în calitate de mostre.
2. Este necesar de ţinut cont că colectarea silită a mostrelor poate avea loc doar în
cazuri excepţionale, cu condiţia că:
a) efectuarea expertizei este obligatorie potrivit art. 143 sau efectuarea expertizei
este determinată de importanţa raportului de expertiză pentru soluţionarea
justă a cauzei, iar expertiza este imposibilă de efectuat fără cercetări
comparative;
b) au fost epuizate toate căile de convingere a persoanei pentru ca persoana să
prezinte benevol mostra.
c) Nu vor fi utilizate metode care vor pune în pericol viaţa şi sănătatea, onoarea
şi demnitatea persoanei
Este necesar de luat în consideraţie şi faptul că unele mostre pot fi colectate doar
dacă persoana acceptă acest fapt (spre exemplu înscrierile, fonograma vocii).
3. Atât expertul, cât şi specialistul nu au dreptul independent de a colecta mostre
pentru cercetarea comparativă. În cazul când ofiţerul de urmărire penală nu a pus
la dispoziţia expertului mostre, acestea sunt insuficiente sau neutilizabile,
expertul solicită de la organul de urmărire penală prezentarea mostrelor
suplimentare.
4. În unele cazuri expertul poate solicita şi participarea persoanală la colectarea
mostrelor. Prezenţa specialistului sau expertului la colectarea mostrelor este
efectivă în cele mai multe cazuri deoarece aceasta asigură suficienţa mostrelor şi
utilitatea.
5. În cazul când colectarea mostrelor este o acţiune procesuală separată se emite o
ordonanţă prin care se dispune efectuarea acestei acţiuni procesuale, ordonanţă
care este obligatorie pentru persoana de la care se colectează mostrele. Ordonanţa
este obligatorie şi pentru specialistul care este atras la această acţiune procesuală.
6. În cazul când se efectuează altă acţiune procesuală, cum ar fi percheziţia sau
ridicarea şi pe parcursul acestei acţiuni s-au colectat şi mostre nu este necesară o
ordonanţă separată, dar acest fapt se înscrie în procesul verbal al percheziţiei,
ridicării, sau altor acţiuni procesuale.
7. În cazul sigilării mostrelor, pachetul sigilat trebuie să fie semnat atât de către
persoana care efectuează acţiunea respectivă, cât şi de către specialist, dacă acesta
a participat, cât şi de către persoana de la care s-au colectat mostrele. Procesul
verbal cu privire la colectarea mostrelor se întocmeşte în cazul când aceasta este
o acţiune separată. În restul cazurilor faptul dat se înscrie în procesul verbal a
acţiunii procesuale respective.
8. În procesul verbal se înscriu pe lângă datele generale şi persoana de la care s-au
colectat mostrele, faptul că a fost colectată în mod benevol, sau silit mostra, care
mijloace au fost utilizate, consecutivitatea acţiunilor, cât şi este necesar de descris
pe cât e posibil de minuţios mostra ridicată. Dacă persoana refuză să prezinte
 benevol mostrele este necesar de indicat motivele pe care le invocă această
persoană.
Articolul 157.Documente
(Vezi în care lege se vorbeste ce înseamnă document, posibil legea cu privire la
informaţi....)
1. Documentele sunt mijloace separate de probă care se deosebesc atât de procesele
verbale ale actelor de urmărire şi judecătoreşti, cât şi de corpurile delicte. De corpurile
delicte documentul se deosebeşte prin faptul că primele constituie o sursă iniţială
referitor la circumstanţele care trebuie dovedite (spre exemplu, un document fals).
Documentele conţin date care pot fi recunoscute ca probe derivate. Procesele verbale se
deosebesc de documente de prin faptul că acestea sunt întocmite în cadrul unei acţiuni
procesuale, pe când documentele sunt întocmite în afara procesului penal de persoane
care pot să nu fie subiecţi ai procesului penal.
2. Documentele sunt recunoscute ca mijloca de probă dacă sunt respectate cerinţele
admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea acestora.
3. Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele
pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (documentele contabile, ş.a.),
documentele pot să fie prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre
exemplu, ancheta socială întocmită de serviciul de resocializare), ca documente pot fi
recunoscute şi actele întocmite în urma unor controluri, cum ar fi acte de revizie,
rapoarte ş.a.
4. Una din condiţiile obligatorii ce ţine de admisibilitatea acestei probe este faptul că în
dosarul penal trebuie să existe date referitor la modul prin care documentul a fost inclus
în materialele dosarului (spre exemplu, procesul verbal de anexare, procesul verbal al
unei acţiuni procesuale, ş.a.). La dosar pot fi anexate şi copiile documentului în situaţia
când originalul trebuie să se păstreze în instituţia unde s-a întocmit. În cazul când în
dosar există copia documentului, aceasta trebuie să fie confirmată de către pesoana care
efectuează urmărirea, sau de către instanţă.
5. În unele cazuri pentru a fi admisibile datele care se conţin în document, acesta trebuie
să corespundă anumitei forme care este prevăzută pentru asemenea tip de document (cu
semnăturile respective, aplicarea sigiliului etc.). La examinarea unor infracţiuni ce ţin
de încălcarea unor atribuţii de serviciu de către persoană, la materialele dosarului penal
trebuie să fie anexate şi instrucţiile respective sau extrase din anumite instrucţiuni.
6. În cazul când este necesar de a utiliza o informaţie confidenţială trebuie de respectat
normele prevăzute de actele normative respective. (vezi Legea cu privire la bănci şi
activitatea bancară). La documente se atribuie nu numai cele scrise, dar şi scheme
grafice, date statistice, datele care sunt în informaţii computerizate, descrierile anumitor
procese şi persoane etc. Ca probe pot servi spre exemplu datele care descriu condiţiile
de viaţă şi educaţie a minorului, diferite rapoarte a organului de poliţie, actele ale
inspectorilor tehnici, ş.a. În cazul când a fost comisă o infracţiune repetată sunt
solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei pentru
prima infracţiune.
7. Sunt recunoscute în calitate de probe şi actele medicale privind starea sănătăţii a
învinuitului şi a victimei, dacă victima s.a tratat după infracţiune. În asemenea situaţii
sunt solicitate documente din instituţia medicală.
8. Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni,
întocmite atât la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cât şi care nu au legătură
cu dosarul (diferite scrisori, cereri etc.). Nu poate fi recunoscut ca document
caracteristica care au dat-o vecinii sau colegii de serviciu. În caz de necesitate aceste
 persoane pot fi audiate în calitate de martori. Caracteristica trebuie să fie semnată de
conducătorul instituţiei în care persoana activează exprimând în asemenea fel opinia
întregului colectiv.
9. Este deosebit de util de utilizat în calitate de document ancheta socială întocmită de
serviciul de resocializare care poate caracteriza mai complex calităţile personale ale
învinuitului decât caracteristica de la locul de muncă sau de trai.
10.În cazul când datele prezentate sunt controversate instanţa în sentinţă trebuie să
motiveze de ce a admis anume unele date şi a respins altele. În cazul când este inutil de
anexat toate documentele la dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol examinarea
completă a cauzei, documentele pot fi examinate şi întocmit un proces verbal privind
examinarea acestora, fără a le anexa la dosar.
11.Dacă documentul dispune de unele calităţi ale corpurilor delicte, ridicarea şi anexarea la
dosar are loc potrivit articolelor 158, 162.
12. Materialele care au servit ca temei de pornire a urmăririi penale rămân în dosarul penal
în calitate de documente. Materialele noi care sunt prezentate de către părţi în căile de
atac au importanţă procesuală ca documente servind ca motiv de probare a temeiurilor
sau a lipsei de temeiuri de a reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc
ca date care probează circumstanţe importante în cauză.
13.Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că parvine de la o
persoană sau alta. Verificarea şi aprecierea documentului are loc după regulile generale.
14.Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia.
Datele care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care de
asemenea se consideră document.
15.Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care
Republica Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor
generale faţă de documente nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova.
(verifică foarte minuţios la Ministerul Justiţiei).
Articolul 158.Corpurile delicte

1. Corpurile delicte sunt anumite obiecte din lumea materială care conţin anumite
informaţii importante pentru justa soluţionare a cauzei penale. Alin. 1 al art. 158 ne
dă o caracteristică generală a temeiurilor de recunoaştere a obiectelor în calitate de
corpuri delicte. Obiecte care au servit la săvârşirea infracţiunii – acele obiecte din
lumea materială obiectivă cu ajutorul cărora s-a realizat latura obiectivă a
infracţiunii (arma, în unele cazuri mijlocul de transport, substanţele explozibile etc.).
Mijlocul de transport poate fi recunoscut în calitate de corp delict dacă a fost utilizat
în procesul de comitere a infracţiunii sau pentru realizarea scopurilor infracţiunii. În
cauze penale în care importanţă o are soluţionarea chestiunii privind înarmarea
participanţilor, corpuri delicte pot fi recumoscute nu numai obiectele care sunt arme
albe sau de foc în deplinul sens al cuvântului, dar şi alte arme, obiecte care s-au găsit
la participanţii la infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni corporale. La fixarea
acestor obiecte este necesar de constatat dacă există indici că posesorul îl deţinea la
moment pentru a asigura eficacitatea atacului, care a fost scopul concret a purtării
unui asemenea obiect ş.a. Aceste împrejurări se stabilesc în următoarele audieri a
făptuitorului.
2. Organele de urmărire sunt obligate să strângă nu numai corpurile delicte care deţin o
anumită informaţie în învinuire, dar şi în apărare (spre exemplu, dacă victima deţine
o armă cu care ar putea să ameninţe viaţa şi sănătatea inculpatului, sau prezenţa la
 făptuitor a unor machete şi nu a armelor reale care în esenţă confirmă faptul că
pericolul nu era real).
3. Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care apaţin făptuitorilor pot fi
recunoscute în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au fost utilizate în
procesul de comitere a infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul scontat. Aceiaşi
situaţie este şi în cazul când unitatea de transport a fost utilizată ca făptuitorul să
dispună real de bunuri. În infracţiunile de braconaj sau tăiere ilegală a pădurii
unităţile de transport care erau în posesia făptuitorului sunt recunoscute de asemenea
în calitate de corpuri delicte.
4. Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în rezultatul unor
acţiuni criminale sunt recunoscute de asemenea corpuri delicte. Prin noţiunea de
valori se are în vedere orice proprietate care are o oarecare valoare pecuniară,
inclusiv unele obiecte din aur, argint, platină, alte metale preţioase, pietre scumpe,
perle, hârtii de valoare, lucruri de anticar, casă, automobil, mobilă care au fost
procurate pe banii în rezultatul comiterii unor infracţiuni, sau inclusiv în urma
realizării bunurilor obţinute în urma infracţiunii.
5. Organul de urmărire trebuie să dovedească că baniii şi alte lucruri de valoare au fost
obţinute pe cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să
respingă orice alt argument privind provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin
dovedirea necorespunderii valorii bunurilor cu veniturile legale ale persoanei).
Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie recunoscută în instanţă ca o probă de
apărare.
6. Obiectele care au păstrat asupra lor urmele acţiunii criminale pot fi spre exemplu
hainele cu urme de deteriorări, sau cu urme de sânge, lacate cu urme de spargere ş.a.
Dacă din unele motive urma nu se poate de ridicat, va fi utilizată copia acestei urme
care a fost obţinută cu respectarea prevederilor legale.
7. Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat urme ale
acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, pot dovedi
faptul aflării persoanei într-un loc concret etc.
8. Certificatele care confirmă dreptul la hârtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în
cazul când acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor fi în cauza penală ca
documente.
9. La corpuri delicte se poate de atribuit şi producţia obţinută pe cale ilegală în
infracţiuni ecologice, cum ar fi animale, peşti, copaci tăiaţi, ş.a. În calitate de corpuri
delicte pot fi recunoscute şi probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate
de poluarea aerului, apei, pământului, ş.a.
10.În unele cazuri este necesar de a efectua expertiză pentru a constata dacă obiectele
date au atribuţie la cauza penală, sau examinarea acestora de către specialist, sau
prezentarea spre recunoaştere. După efectuarea acestor acţiuni procesuale printr-o
ordonanţă obiectele sunt recunoscute în calitate de corpuri delicte.
11.Emiterea ordonanţei este obligatorie în toate cazurile şi aceasta este o condiţie de
admisibilitate a probei. În situaţia când nu a fost emisă o ordonanţă, proba dată este
inadmisibilă şi necesită a fi respinsă de către instanţă. În cadrul judecării cauzei
părţile pot prezenta corpuri delicte.
12.În asemenea situaţii instanţa printr-o încheiere le anexează la dosar.
13.După regula generală corpurile delicte se păstreză anexate la dosar. Alte modalităţi
speciale de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de articolul 159.
14.Art. 158 stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în calitate de corpuri
delicte. Condiţiile sunt prevăzute de alineatul 3. În primul rând se stabileşte
 modalitatea de asigurare a autenticităţii corpului delict şi în al doilea rând sunt
enumerate exhaustiv procedeele probatorii prin care pot fi obţinute corpurile delicte.
15.Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul verbal de efectuare a acţiunilor
procesuale enumerate în punctul 2 al alineatului 3. În descriere îndeosebi trebuie de
atras atenţie asupra semnelor particulare ale obiectelor şi asigura posibilitatea de a
identifica obiectul din rândul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul
aparatajului sau a armei etc.). Obiectele ridicate sunt sigilate în dependenţă de
volumul şi genul lor.
16.Prin alte acţiuni prevăzute de punctul 1 al alineatului 3 sunt considerate fotografierea
obiectelor, filmarea obiectelor, copierea la copiator ş.a. Toate aceste acţiuni au ca
scop evitarea unei substituiri sau modificări esenţiale a acestor obiecte care poate
duce la imposibilitatea stabilirii adevărului.
17.În cazul când părţile prezintă un obiect considerând că acesta poate fi recunoscut în
calitate de corp delict este obligatoriu în prealabil de a audia părţile în calitatea pe
care o poartă aceştia în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte
vătămată, parte civilă, parte civilmente responsabilă).
Pot prezenta obiecte şi alţi subiecţi procesuali, cum ar fi martorul.
18.În toate cazurile la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa
obiectului, modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă
obiectul nu a suferit unele modificări, cât şi alte împrejurări care ar confirma
autenticitatea obiectului. În situaţia când apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se
audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, a martorului şi
altor, dar în cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a
obiectului, trebuie să indice toate aceste împrejurări. Dacă este necesar organul de
urmărire sau instanţa cere de la apărător lămuriri suplimentare. În cazul când se
constată pertinenţa obiectului la cauza penală acesta trebuie anexat printr-o
ordonanţă la dosar. Respingerea cererii de a anexa la dosar a obiectului în calitate de
corp delict poate fi doar în cazuri excepţionale, însă participanţii au dreptul de a cere
anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a procesului.
19.Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărâri a determinat noţiunea de corpuri delicte
în dependenţă de caracterul infracţiunii. În hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie nr. 19 din 10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărârile Plenului nr.
20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 „Despre
practica Judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative
vamale” a stabilit: prin bunuri se înţelege:
 mărfuri ale persoanei fizice şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vânzare-
cumpărare, schimb, arendă sau alte tranzacţii economice;
 obiecte – orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de transport,
valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care
prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală;
 document fals este documentul totalmente fabricat, fals sau original în care sunt
introduse informaţii denaturate, de exemplu pe calea nimicirii unei părţi din text,
introducerea în el a unei informaţii suplimentare, etc.
 document nul este documentul obţinut pe cale ilegală însă din anumite cauze şi-a
pierdut valabilitatea, de exemplu, a expirat termenul de acţiune;
 documentul obţinut pe cale ilegală este documentul obţinut de persoana interesată
prezentând persoanei împuternicite pentru aceasta în calitate de temei pentru
eliberarea lui a datelor vădit false, sau a documentelor contrafăcute, sau obţinute în
 urma abuzului unei persoane cu funcţie de răspundere, care s-a folosit de situaţia de
serviciu, sau de neglijenţa acestei persoane la eliberarea documentului;
 document care conţine date neautentice este documentul care este autentic, însă în
care sunt introduse informaţii ce nu corespund realităţii. Concomitent, el păstrează
elementele şi indicii originalului (se execută formularul oficial, nemele şi posturile
persoanelor, împuternicite să îl semneze), însă informaţiile incluse în el, textul,
materialele numerice sunt false;
 document vamal este documentul eliberarea căruia este prevăzut în legislaţia vamală
în vigoare (declaraţiile vamale, chitanţele, certificatele etc.) autentificate în modul
stabilit de persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile vamale.
 la „alte documente” sunt raportate documentele necesare pentru controlul vamal care
permit trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor şi obiectelor şi sunt eliberate şi
autentificate de instituţiile competente şi de persoanele cu funcţii de răspundere
respective (permise de trecere a valutei străine peste hotare, eliberate de o bancă
autorizată, sau de Banca Naţională a Moldovei, licenţe, autorizaţii, certificate,
procuri etc.).
20.Sub noţiunea de bani trebuie să se înţeleagă bancnote ca bilete de hârtie, monedele
metalice emise de BNM, precum şi valuta străină ca ban al altui stat sub formă de
bancnote ori monede metalice aflate în circulaţie (Hotărârea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie nr. 23 din 29.10.2001 „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi”).
21.În calitate de armă urmează a fi considerate armele de foc sau albe, precum şi armele
de acţiune explozivă. Drept alte obiecte folosite în calitate de armă sunt considerate
orice obiecte cu care pot fi cauzate leziuni corporale, periculoase pentru viaţă şi
sănătate. Totodată nu are nici o importanţă dacă ele au fost pregătite în prealabil sau
infractorul a folosit obiectul care întâmplător s-a aflat în locul săvârşirii infracţiunii.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 „Cu privire la
practica judicară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului”.
22.Prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hârtiile de valoare,
valorile materiale, precum şi alte foloase atât de ordin patrimonial (transmiterea
valorilor materiale, folosirea gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale,
procurarea gratuită a biletelor la sanatoriu şi turistice, acordarea nelegală a premiilor,
prestarea gratuită a unor servicii etc.), cât şi de ordin nepatrimonial (acordarea unui
titlu sau a unui grad, sau a altei distincţii onorifice etc.). (Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărârea
Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 „Cu privire la
aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire”).
23.Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integritatii corporale vor fi
considerate obiectele care au fost adaptate de vinovat pentru un anumit scop din
timp sau în timpul săvârşirii acţiunilor huliganice, precum şi obiectele care deşi nu
au fost supuse unei prelucrări criminale, dar au fost special adaptate de vinovat şi se
aflau la el cu acelaşi scop. (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din
20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din 20.12.1999
şi nr. 25 din 29.10.2001 “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
huliganism”).
24.Substanţele toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de
praf, a căror utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate
depăşiri a dozei, poate provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul,
strihana, clorura mercurică, ceanura de potasiu etc.). Substanţele cu efect puternic se
 consideră mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a căror utilizare fără
prescripţia medicului, sau cu încălcarea normelor de dozare poate cauza daune grave
organizmului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele menţionate
se evidenţiază prin următoarele caracteristici comune:
a) sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului;
b) nu sunt mijloace narcotice;
c) regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale.
Mijloacele narcotice, se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi
sintetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi
substanţe care prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se fac abuz de
ele (Hotărârea Plenului nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea
Plenului nr. 25 din 29.10.2001 „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect
puternic şi toxice”).
25.Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt
confirmate de comitetul permanent de control asupra drogurilor a Republicii
Moldova în baza Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite din 19.12.1988 (vezi cum
se cheamă) la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului din
3.11.1994 (caută această listă şi acest comitet şi introdu).
26.Prin arme de foc se înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia
sau mai multor proiectile. Principiului de funcţionare a acetuia are la bază forţa de
expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse, ori prin explozia unei
încărcături. Arme de foc sunt recunoscute arme militare confecţionate prin dotarea
forţelor armate a colaboratorilor organelor securităţii de stat şi a afacerilor interne,
altor persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în
acţiuni de neutralizare sau nimicire a persoanlului şi tehnicii de luptă, precum şi
orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a
ucide sau a distruge, dacă posedă caracteristicile unei arme militare.
27.Sunt considerate arme de foc şi ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care
se pot constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de percuţie, cu ţeavă în
stare de a produce împuşcături, struţ confecţionat din arme de vânătoare cu ţeavă lisă
tăiată, pistoale: de semnalizare cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea
împuşcăturilor cu muniţii etc.).
28.Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, astfel fabricate
industrial sau confecţionate în mod meşteşugăresc, încât existenţa lor să nu fie
vizibilă ori bănuită (mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă
etc.). Nu se consideră armă de foc partea componentă a ei care nu poate fi utilizată
pentru efectuarea împuşcăturii: ţeava, patul armei, piedica, închizătorul, trăgaciul
etc. dacă nu sunt probe că persoana care le deţine are intenţia de a le ansambla alte
segmente sau sub segmente pentru o armă, sau un segment pentru efectuarea
împuşcăturii cu muniţii.
29.Armă albă se consideră acea care este destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî
fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii,
tesacuri etc.), înţepare (baionete unghiulare, stilete etc). Prin înţepare, tăiere
(baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş etc.). Prin spargere,
fărâmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciache).
30.Prin muniţii se înţelege cartuşe, proiectilele, încărcăturile de orice fel, care pot fi
utilizate la armele de foc şi pot fi fabricate industrial sau pot fi confecţionate în mod
meşteşugăresc.
 31.Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte
amestece chimice produse în mod industrial sau meşteşugăresc care au capacitatea
de a exploada în urma aprinderii, lovirii sau detonării. (Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 „Cu privire la practica judiciară în cauzele
penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea,
comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor
explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor”).

Articolul 159.Păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte

1. După regula generală corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar împachetate şi
sigilate, fapt ce admite păstrarea acestora. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate
împreună cu dosarul de regulă sunt lăsate la locul unde au fost descoperite. În cele
mai dese cazuri aceasta este determinat de volumul acestor obiecte. Corpurile delicte
sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţie de răspundere a întreprinderilor,
organizaţiilor etc. Dacă există posibilitatea încăperile în care sunt corpurile delicte se
sigiliează. La dosar se anexează recipisa persoanei în păstrarea căreia au fost
transmise corpurile delicte referitor la obligaţia de a asigura păstrarea. Este raţional
ca la procesul verbal de cercetare a corpului delict să fie anexate şi unele acte care
confirmă starea obiectului (contractul de cumpărare-vânzare, paşaport tehnic etc.).
Ofiţerul de urmărire penală anexează la dosar recipisa privind transmiterea bunurilor
în păstrare la persoanele fizica sau juridice, iar copia rămâne la persoana respectivă.
2. În cazul când există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta pericol
pentru viaţa şi sănătatea omului după efectuarea expertizei, ofiţerul de urmărire
penală solicită concluzia specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau
necesitatea distrugerii acestor substanţe. Concluzia trebuie să fie dată de un
specialist în domeniu (vezi care domenii, vezi Legea cu privire la substanţele
explozibile). În asemenea situaţii ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă
privind nimicirea acestor substanţe. Ofiţerul de urmărire penală înaintează un
demers judecătorului de instrucţie la care anexează ordonanţa motivată cu privire la
necesitatea nimicirii substanţelor explozibile. Metodele de nimicire (vezi legea
respectivă, sau caută în altă parte).
3. Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cardurile,
carnetele de plată, hârtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale
dar care pot fi recunoscute în continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre
păstrare la instituţiile bancare (vezi instrucţiunea Băncii Naţionale sau altceva
referitor la această problemă).
4. Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate
etc., se păstrează în dosar.
5. Referitor la soarta corpurilor delicte până la soluţionarea cauzei penale a se vedea
comentariul la articolul 161.
6. În cazul conflictului referitor la apartenenţa obiectului litigiul se soluţionează în
ordinea procedurii civile (vezi în cadrul prcedurii civile).

Articolul 160.Asigurarea păstrării corpurilor delicte şi a altor obiecte în cadrul desfăşurării

procesului penal

1. În cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor

delicte este pusă în seama organului de urmărire. Pe măsura creării condiţiilor în
fiecare organ de urmărire penală trebuie creată o cameră pentru păstrarea corpurilor
 delicte. Corpurile delicte sunt transmise în această cameră, purtând un număr de
identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de urmărire penală şi
procurorul.
2. Obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte în organul de urmărire penală o
poartă persoana responsabilă pentru camera de păstrare a corpurilor delicte. În
instanţa de judecată corpurile delicte se păstrează anexate la dosar, în caz de
necesitatejudecătorul trebuie să dispună de condiţiile pentru păstrarea corpurilor
delicte (safeu sau alte locuri la care accesul este limitat). Toată responsabilitatea
pentru păstrarea corpurilor delicte este pusă în seama judecătorului.
3. La efectuarea expertizei sau constatărilor tehnico-ştiinţifice (vezi cum se face).
4. La efectuarea expertizei medico-legale (vezi cum se face).
5. La transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală la altul (vezi cum se face).
6. La strămutarea cauzei penale de la o instanţă judecătorească la alta (vezi cum se
face). La transmiterea cauzei se întocmeşte un document de însoţire (vezi ce fel de
document şi vorbeşte despre toate anexele cât la document, atât şi la rechizitoriu).
Articolul 161.Hotărîrea cu privire la corpurile delicte adoptatăpînă la soluţionarea cauzei
penale
1. Art. 161 se referă la cazuri excepţionale când păstrarea corpurilor delicte anexate la
dosar poate prejudicia drepturile persoanelor care nu au fost implicate în procesul
penal sau care sunt victime în procesul penal. În asemenea situaţii se admite ca
aceste obiecte, bunuri să fie transmise fie proprietarului, fie posesorului. Dreptul de
a transmite aceste bunuri îl are în exclusivitate procurorul dacă hotărârea se ia în
faza de urmărire şi instanţa dacă hotărârea se ia în faza de judecare. În asemenea
cazuri se emite o ordonanţă a procurorului sau după caz de încheiere a instanţei de
judecată prin care se motivează faptul că aceste corpuri delicte se transmit
proprietarului sau posesorului. Dacă obiectul care este corp delict se transmite
proprietarului sau posesorului în dosar se anexează cererea persoanei cât şi recipisa
că aceste bunuri au fost primite. Dacă se transmit bunuri care nu sunt uşor alterabile
de la proprietar sau posesor se ia o obligaţie că obiectul va fi păstrat până la finisarea
procesului penal.
2. Se consideră produse uşor alterabile (dă definiţia).
3. Produsele uşor alterabile se transmit proprietarului sau posesorului cu excepţia
cazurilor când el este necunoscut sau nu poate primi aceste obiecte, bunuri (este
bolnav, este în deplasare) etc. sau când acapararea lor de către făptuitor a fost legată
de acţiunile ilegale a însuşi proprietarului sau posesorului. În assemenea situaţii
produsele se transmit spre realizare sau se utilizează conform destinaţiei. Referitor la
retribuirea valorii produselor către propprietar sau posesor a se vedea comentariul la
articolul 162.
4. Se consideră obiecte necesare pentru viaţa cotidiană: (scriem ce înseamnă aceasta).
5. În categoria animalelor domestice, păsărilor sau altor animale se includ.
6. Automobilul sau alt mijloc de transport nu se transmite proprietarului sau
posesorului doar în cazul sechestrării. Dacă instanţa ierarhic superioară a anulat
încheierea judecătorului de instrucţie privind sechestrarea automobilului sau altui
mijloc de trasport acesta se transmite proprietarului sau posesorului.
7. Se consideră corpuri delicte voluminoase (care). Condiţiile speciale de păstrare a
corpurilor delicte voluminoase sunt determinate de parametrii tehnici de păstrare a
acestor corpuri delicte. Parametrii tehnici sunt enumeraţi în paşaportul tehnic a
obiectului. În caz de neecsitate ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau instanţa
pot solicita consultanţa unui specialist. În baza concluziilor specialistului se emite o
 ordonanţă prin care se dispune transmiterea acestor corpuri delicte instituţiilor
fiscale. Transmiterea are loc doar în cazul când în însuşi instituţia fiscală sunt
condiţii speciale de păstrare a cestor corpuri delicte. În condiţţile alineatului 2 al art.
161 pot fi transmise şi alte corpuri delicte spre păstrare, cu excepţia cazului când
aceste corpuri au servit la săvârşirea infracţiunii sau păstrează pe ele urmele
infracţiunii.
Articolul 162. Hotărîrea cu privire la corpurile delicte adoptată la soluţionarea cauzei
penale
Din categoria uneltelor care au servit la săvârşirea infracţiunii se includ armele numite
utilaje tehnice care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile de
transport care au fost utilizate la comiterea infracţiunii, instrumente şi unelte care au servit
la efectuarea unor activităţi ilegale, obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură
sau uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii. Potrivit Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.40 din 27.12.1999 „Privind prcatica aplicării de către
instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii” se confiscă:
bunurile destinate pentru săvârşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite sub
orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de
faptul au fost ele folosite sau nu. Bunurile folosite la săvârşirea infracţiunii sunt obiectele
care au servit la săvârşirea infracţiunii (exemplu: speracle, instrumente pentru spargerea
uşilor etc.). În cazul în care obiectul folosit la săvârşirea infracţiunii aparţine altei persoane
care nu e implicată în săvârşirea infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvârşirea
infracţiunii nu este confiscabil deoarece nu aparţine condamnatului şi, fiind întors
proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol.
Dacă obiectul care a servit la săvârşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însăşi,
acesta urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă
caracterul periculos, şi asemenea obiecte sunt confiscabile în baza unei dispoziţii legale
speciale (exemplu: cuţite sau arme improvizate, instrumente de vânat interzise etc.).
Automobilul condamnatului urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvârşirea
infracţiunii premeditate în cazul în care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a
infractorului sau a fost folosit nemijlocit ca unealtă pentru săvârşirea infracţiunii (exemplu:
folosirea automobilului noaptea pentru vânatul ilegal la lumina farurilor, călcarea
intenţionată a victimei cu scopul de a-l lipsi de viaţă, folosirea automobilului special
amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit etc.).
Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în
care sustragerea bunurilor în dependenţă de modul în care a fost ea concepută şi realizată
nu ar fi fost posibilă fără folosirea automobilului.
Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvârşirea infracţiunii şi mijloacele de demonstrare a
lucrărilor pornografice săvârşite prin organizarea de către condamnat a vizionării filmelor
respective, atât casetelor video, cât şi utilajului electronic.
Bunurile rezultate din săvârşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea
acţiunii care formează elementul material al infracţiunii săvârşite. Bunurile rezultate în
urma săvârşirii infracţiunii sunt:
- bunuri produse prin săvârşirea infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte
de săvârşirea infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede,
bani, documente, hârtii de valoare, titluri de credite false, fabricarea de arme, de substanţe
cu efect puternic şi toxice, de mijloace narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.
 bunuri dobândite prin infracţiune care existau anterior săvârşirii ei şi au ajuns direct
sau indirect în posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un
mijloc de însuşire şi nu de producere a bunurilor.
 lucrurile care au căpătat prin săvârşirea infracţiunii o calitate sau i poziţie de fapt pe
care nu ar fi putut să o dobândească decât prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse
în ţară prin contrabandă, medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante
preparate în baza unei prescripţii medicale abuzive etc.), cât şi sumele dobândite prin
traficarea acestor bunuri.
1. Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor
produse în mod ilicit, (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din
practica ilegală a activităţii de întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate
doar în cazul în care legea interzice producerea unor astfel de bunuri sau ele prezintă
un pericol social.
2. Banii şi cadourile primite nelegitim se confiscă, atât în cazul bunurilor primite
pentru a-l determina pe condamnat să săvârşească infracţiunea, cât şi în cazul
bunurilor primite ca răsplată. Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea nu a fost
consumată, sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decât cea proiectată de
făptuitor.
3. În cazul eliberării persoanei care a dat mită de răspundere penală obiectul mituirii se
confiscă. În situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a
declarat despre un asemenea fapt după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de
către organele de urmărire banii şi lucrurile se reîntorc proprietarului.
4. În sentinţă trebuie să fie enumerate atât strict bunurile confiscate, cât şi bunurile care
se realizează de către organele financiare. Armele şi alte obiecte care prezintă un
interes criminalistic pot fi transmise în muzeie de criminalistică, centre de cercetări
ştiinţifice, cât şi instituţii de învăţământ. Obiectele care pot fi utilizate legal se
transmit instituţiilor respective.
5. Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţele explozibile şi
radioactive, arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice,
obiecte pornografice, ş.a. Corpurile delicte care terbuie să fie transmise
proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de pierdere sau distrugere se
transmite contravaloarea acestora.
6. Reprezentanţii instanţelor de judecată, cât şi a organelor de urmărire nu sunt în drept
de sinestătător de a realiza corpurile delicte sau alte obiecte, cât şi de a procura
aceste obiecte.
7. Toate documentele referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea
în instituţiile respective, distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar
atribuindu-se o pagină, filă din dosar.
8. Dacă banii sau alte valori posibil obţinute pe cale criminală nu au fost recunoscute în
calitate de corpuri delicte şi nu au fost examinate atât de organul de urmărire penală,
cât şi de instanţă, transmiterea în venitul statului este inadmisibilă.
9. Deţinătorii legali ai corpurilor delicte sunt înştiinţaţi despre dreptul lor de a le obţine.
Este raţional de a înştiinţa instituţiile respective privind dreptul de a cere corpurile
delicte în cazurile prevăzute de punctul 1, 3 şi 5 a art. 162. Chestiunea cu privire la
remiterea documentelor persoanelor interesate se soluţionează în dependenţă de
caracterul şi importanţa acestor documente. Documentele cu urmele infracţiunii de
regulă nu este raţional de a le transmite. În caz de transmitere a documentelor este
necesar de a verifica pe cât corespunde procesul verbal de examinare acestui
document reieşind din faptul că dosarul poate fi examinat în căile extraordinare de
atac. Documentele personale în cazul când persoana a fost achitată sau s-au aplicat
unele sancţiuni neprivative de libertate se remit posesorului. Bunurile personale ale
 persoanelor condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea sentinţei în
vigoare la instituţiile respective.
10.Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei, sau a contravenţiei
administrative vamale, precum şi mijloacele de transport şi alte mijloace destinate,
folosite pentru transportarea sau tăinuirea acestora şi recunoscute drept instrumente
ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte pot fi confiscate în beneficiul statului.
(Hotărârea Plenului Curţii supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 cu modificările
introduse prin Hotărârea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi
numerele 24-25din 29.10.2001 „Despre practica judiciară în cazurile privind
contrabanda şi contravenţiile administrative vamale)”.
11.Bunurile dobândite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a
banilor falşi urmează a fi confiscate. (hotărârea Plenului Curţii supreme de Justiţie
nr. 23 din 21.10.2001 „cu privire la practica judiciară în cazurile penale despre
fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi).
Articolul 163. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale
1. Procesele verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise în care ofiţerul de
urmărire penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării
acţiunilor procesuale, circumstanţele care au fost constatate la efectuarea acestor
acţiuni procesuale, cât şi include cererile participanţilor la acţiunea procesuală.
2. Cu toate că în articolul 163 sunt enumerate acţiunile procesuale procesele verbale ale
cărora pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este
exhaustivă. Instanţa de judecată în dependenţă de caz poate recunoaşte şi alte
procese-verbale în calitate de mijloace de probă dacă aceste acţiuni au fost efectuate
în conformitate cu Codul de procedură penală şi însăşi procesele-verbale au fost
întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală.
3. În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele
procesuale întocmite de către subiecţi competenţi, la efectuarea unei acţiuni
procesuale. În cazul întocmirii altor procese verbale, acte etc., acestea vor fi
recunoscute ca document.
4. O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în
calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336, cât şi în
corespundere cu prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete.
5. Verificarea şi aprecierea datelor care se conţin în procesele verbale ale acţiunilor
procesuale se efectuează după regula generală de apreciere a probelor.
6. Încălcarea regulilor de întocmire a proceselor verbale, fapt care nu poate fi reparat
prin alte modalităţi duce la inadmisibilitatea acestor procese verbale în calitate de
probe. Spre exemplu, întocmirea procesului verbal după efectuarea acţiunii
procesuale.
7. Anexele la procesele verbale trebuie să fie apreciate ca o parte componentă a
procesului verbal. Constituie valoare probantă datele de fapt care se conţin în anexe
şi nu se conţin în procesul verbal propriu-zis, dacă anexele (scheme, fotografii etc.)
sunt întocmite cu respectarea cerinţelor legale, inclusiv dacă în procesul verbal se
indică faptul că acţiunea procesuală a fost efectuată cu înregistrarea video,
fotografiere etc.
8. În unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea
proceselor verbale. Spre exemplu: în situaţia când există un delict flagrant se admite
efectuarea percheziţiei, cercetarea la faţa locului încăperii, ş.a. fără autorizaţia
judecătorului de instrucţie. În cazul în care vor fi respectate prevederile legale
privind măsurile pe care trebuie să le ia persoana care a efectuat percheziţia fără
 autorizaţie, referitor la înştiinţarea judecătorului de instrucţie, procesul verbal va fi
admisibil. În acelaşi moment, însăşi în procesul verbal de efectuare a percheziţiei,
cercetării la faţa locului, în domiciliu ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie,
trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acţiuni
procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele
verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de probă. Instanţa de judecată la
aprecierea admisibilităţii acestor procese verbale trebuie să verifice dacă în realitate
au fost circumstanţele respective care au determinat necesitatea efectuării acestor
acţiuni procesuale de urgenţă fără autorizarea judecătorului de instrucţie.
9. Materialele, obiectele care au fost ridicate la efectuarea acţiunilor procesuale şi
anexate la dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte, etc., sunt mijloace independente de
probă (corpuri delicte) dacă acestea contribuie la stabilirea circumstanţelor faptei,
care trebuie probate.
10.Procesele verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar
în cazul când însăşi în aceste acte se conţin date care pot fi utilizate în calitate de
probă. Astfel, nu va fi ca mijloc independent de probă procesul verbal de audiere a
persoanei. În cazul prevăzut de art. 109, alin. 3 (audierea martorului fără prezentarea
lui la judecarea cauzei) procesul verbal de audiere va fi ca mijloc de probă deoarece
însăşi martorul nu va putea depune declaraţii. La interceptarea convorbirilor
telefonice spre exemplu, va fi ca mijloc de probă procesul verbal doar dacă în el va
fi descris detaliat conţinutul convorbirilor telefonice. În asemenea situaţii ca mijloc
de probă separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor verbale în calitate de
mijloc de probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa,
concludenţa şi utilitatea.

Articolul 164. Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de
informaţie
Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtător de informaţie
sunt mijloace de probă noi pentru procedura penală a Republicii Moldova. Până la
adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca documente, fie în calitate de corpuri
delicte în dependenţă de conţinutul informaţiei pe care o purtau.
1. În conformitate cu Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii din
__________
Interceptarea comunicărilor se efectuează în conformitate cu art. 135-138 şi după
înregistrare se anexează integral la dosar printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile, sau alte modalităţi de înregistrare se anexează la
dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii
informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în
condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii înregistrării pentru a da posibilitate de a fi
cercetată, inclusiv de către instanţa de judecată. Se consideră înregistrări audio – video –
fotografii – mijloace de control tehnic – electronic – magnetic – optic – informaţia tehnico-
electronică – (caută la fiecare ce înseamnă).
Titlul V
MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE
Capitolul I
REŢINEREA
Articolul 165.Noţiunea de reţinere
Acest articol defineşte reţinerea persoanei ca formă legală de privire a libertăţii, când
aceasta se bănuieşte de săvârşirea unei infracţiuni. Această măsură procesuală penală
rezultă din articolul 5 paragraful 1 punct c) a Convenţiei pentru apărarea drepturilor
Omului şi a libertăţilor fundamentale din 1950 în toate protocoalele adiţionale, precum şi
din articolul 25 aliniatul 3 al Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994.
Sintagma “O perioadă scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore” presupune
timpul din momentul privării de libertate pînă la eliberarea persoanei sau aplicarea arestării
preventive. În amănunte a se vedea comentariul articolului 166 aliniatul 4. “Locurile” unde
este reţinută persoana sînt izolatoarele de detenţie provizorie ale organelor afacerilor
interne, art.6 aliniatul 5 al Legii cu privire la arestarea preventivă din 27 iulie 1997
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.69-70 din 26.10.1997). dar pentru respectarea
sintagmei “în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege” urmează să fie adoptată o lege
specială privind modul de executare a acestei măsuri.
Notă: Pînă în anul 1994 aceste condiţii au fost reglementate de Regulamentul cu
privire la modul de reţinere pentru scurtă durată a persoanelor bănuite de săvârşirea unei
infracţiuni din 7.04.1977 (Veştile RSSM, 1977 nr.4 art.28) abrogat prin Legea 258-XIII din
3.11.1994.
Măsura “reţinerii” ce este prevăzută în articolul comentat se deosebeşte după
caracterul juridic de noţiuni similare de reţinere a persoanei reglementată de alte legi, (de
exemplu “reţinerea administrativă” conform art.246, 249 Codului cu privire la
contravenţiile administrative din 29 martie 1985, veştile RSSM, 1995, nr.3). Astfel
“reţinerea” este o formă de privare a libertăţii cu titlu procesual ca şi “arestarea preventivă”
prin faptul că se include în durata acesteia conform articolului 186, iar evadarea din stare
de reţinere şi de arest se contracarează cu aplicarea mijloacelor speciale şi aplicarea armei
de foc în condiţiile articolelor 16 şi 17 ale Legii cu privire la poliţie din 18.12.1990 Veştile
nr.12 /321.1990. totodată evadarea din stare de reţinere nu constituie infracţiune potrivit
articolelor 317 Cod penal din 18.04.2002 (Monitor Oficial al R.Moldova nr.128-129 din
13.0.02).
1. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede diferite forme ale reţinerii persoanei în
dependenţă de temeiuri, scop şi durată şi anume: 1) reţinerea persoanei bănuite de
săvârşirea unei infracţiuni care este reglementată de articolele 166, 167, 168, 173
şi 174; 2) reţinerea învinuitului, inculpatului care încalcă condiţiile măsurilor
preventive neprivative de libertate conform articolului 170; reţinerea
condamnaţilor în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de anulare a
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori de anulare a
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen sau se soluţionează problema
anulării acestor categorii de hotărîri potrivit articolului 172.
Aliniatul comentat prevede trei forme principale ale reţinerii diferitor categorii de
participanţi, dar la acestea urmează de adăugat şi alte forme de reţinere: a) reţinerea
persoanei învinuite pentru a fi pusă sub învinuire conform articolului 169; b) reţinerea
persoanei în baza încheierii instanţei de judecată în caz de infracţiune de audienţă conform
articolului 171 şi c) prinderea şi aducerea la organele de poliţie a persoanei bănuite de
săvârşirea unei infracţiuni de către cetăţeni în condiţiile articolului 168.
2. Aliniatul 3 prevede actele procedurale prin care se dispune aplicarea reţinerii în
dependenţă de diferite situaţii prevăzute de lege.
Astfel procesul-verbal de reţinere se întocmeşte potrivit articolului 167 în cazul cînd
persoana bănuită de săvârşirea unei infracţiuni este prinsă şi adusă la organul de urmărire
penală, sau este prezentă la organul respectiv în legătură cu efectuarea unor acţiuni
procesuale. Prin urmare în cazul “apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui că
persoana a săvârşit infracţiunea” este o situaţie cînd bănuitul este prezent şi necesitatea
reţinerii a apărut spontan fie în cazurile prevăzute de articolul 166 aliniatele 1 şi 2 fie în
situaţia arătată la articolul 168. În acest sens procesul verbal de reţinere are semnificaţia
unei hotărîri prin care s-a dispus arestarea precum şi a unui act de constatare a faptului că
persoana este reţinută efectiv.
În cazurile cînd reţinerea este dispusă prin ordonanţă după prinderea persoanei se
întocmeşte obligatoriu şi proces-verbal de reţinere, care are semnificaţia actului de
constatare a faptului că persoana este reţinută.
Reţinerea persoanei în baza ordonanţei se dispune în cazurile arătate la articolele
169 şi 170, care presupune căutarea, prinderea şi aducerea la organul ce a emis această
hotărîre. Ordonanţa de reţinere este emisă de organul de urmărire penală sau de procuror şi
trebuie să cuprindă menţiunile arătate la articolul 255. În cazurile prevăzute de articolele
171, 172 instanţa de judecată (judecătorul de instrucţie) dispune reţinerea persoanei printr-
o încheiere motivată.

Articolul 166.Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite

de săvîrşirea infracţiunii
1. Articolul comentat stabileşte subiectul care este abilitat să dispună reţinerea
persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii şi acesta este organul de urmărire
penală (ofiţerul de urmărire penală şi conducătorul acestui organ). Printr-o
interpretare logică a principiului “a fortiori” (cine poate mai mult, poate şi mai
puţin) conchidem că şi procurorul poate aplica reţinerea pentru temeiurile sus
menţionate.
2. Organul de urmărire penală este în drept să reţină persoana bănuită de săvârşirea
infracţiunii numai dacă sînt întrunite cumulativ condiţiile arătate la aliniatele 1,2
şi 3 şi anume: a) infracţiunea săvîrşită se pedepseşte cu închisoare mai mare de
un an (condiţia este prezentă chiar dacă sancţiunea are alternativă şi o altă
pedeapsă); b) să existe una din situaţiile arătate la punctele 1), 2), 3) a aliniatului
1 sau aliniatul 2 (aceste situaţii formează datele verosimile că persoana a săvîrşit
infracţiunea); c) să fie pornită urmărirea penală sau să fie înregistrată
infracţiunea.
3. Sintagma “dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict” presupune situaţia cînd
necesitatea reţinerii a apărut spontan în legătură cu săvîrşirea unei infracţiuni
flagrante (a se vedea articolul 6 punctul 10). Reţinerea pentru acest temei
urmăreşte scopul stabilirii identităţii bănuitului, obţinerea mijloacelor materiale
de probă şi asigurarea prezenţei bănuitului la efectuarea acţiunilor de urmărire
penală necesare. Date care confirmă prinderea în delict flagrant pot fi: 1) raportul
sau procesul-verbal de constatare a infracţiunii; 2) lămuririle martorilor oculari
sau a victimei; 3) înregistrările video; 4) corpurile delicte şi altele.
4. Faptul că “martorul ocular, sau partea vătămată, vor arăta direct” la persoana
bănuită se constată în primul rînd prin acţiunile de urmărire penală (audierea,
prezentarea spre recunoaştere) în cazul cînd urmărirea penală este pornită sau în
rezultatul unor acţiuni de investigaţie operativă. Aceste date ce stau la baza
aplicării reţinerii sînt declaraţiile sau comunicările unor persoane.
5. “dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de
transport vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii” sînt date care pot fi
obţinute în rezultatul cercetării la faţa locului, percheziţiei, examinării corporale,
în rezultatul acţiunilor de investigaţie operativă precum şi în rezultatul unor
acţiuni administrative prevăzute de articolul 3 al Legii cu privire la poliţie (de
exemplu: controlul mijloacelor de transport; controlul bagajului; controlul
 corporal al pasagerilor). Datele obţinute în rezultatul acestor acţiuni de regulă
sînt corpuri delicte.
6. Alte circumstanţe menţionate în aliniatul 2 a acestui articol pot fi oricare date
obţinute în rezultatul acţiunilor de urmărire penală sau de investigaţie operativă,
cu condiţia cumulativă a unei din cazurile arătate la acest aliniat. Reţinerea
pentru temeiurile arătate la acest aliniat se aplică în scopul preîntâmpinării
eschivării bănuitului de la organele de urmărire penală precum şi în scopul
stabilirii identităţii acestuia.
7. Aliniatul 3 al acestui articol menţionează faptul că persoană bănuită poate fi
reţinută pentru temeiurile prevăzute de aliniatul 1 pînă la înregistrarea infracţiunii
şi respectiv pînă la începerea urmăririi penale. “Înregistrarea infracţiunii” în “lato
sensu” presupune sesizarea organului de urmărire penală prin unul din
modalităţile arătate la articolul 262 (a se vedea comentariul articolului 262), iar
în “stricto sensu” presupune menţiunea scrisă în registrul special de evidenţă a
sesizărilor privind săvîrşirea infracţiunilor. După înregistrarea infracţiunii
organul de urmărire penală trebuie să decidă începerea urmării penale conform
articolului 274. În cazul cînd infracţiunea nu este înregistrată reţinerea nu se
justifică şi deci persoana se eliberează conform articolului 174. Prin urmare în
cazul cînd urmărirea penală este începută, respectiv înregistrarea infracţiunii a
fost făcută şi deci condiţia este realizată pentru justificarea reţinerii persoanei
bănuite.
8. Aliniatul 4 al acestui articol stabileşte durata şi modul de calculare a acestui
termen. Astfel termenul de 72 de ore curge din momentul privării de libertate.
Sintagma “din momentul privării de libertate” este momentul reţinerii persoanei
de fapt, adică capturării ei cu scopul de a fi adusă la organul de poliţie. Prin
urmare timpul aducerii persoanei reţinute la organul de urmărire penală şi timpul
întocmirii procesului-verbal de reţinere se include în durata reţinerii. Dacă
persoana a fost reţinută potrivit articolului 249 Codului cu privire la
contravenţiile administrative pe 3 ore şi după aceasta se constată ca fapta dată
constituie o infracţiune, timpul reţinerii administrative se include în durata
reţinerii procesual penale.
La calcularea termenelor se aplică dispoziţiile articolului 233.
9. Aliniatul 5 al articolului comentat prevede o dispoziţie în conformitate cu
articolul 5 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care presupune ca persoana reţinută “trebuie adusă de îndată
înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau
eliberată în cursul procedurii”. Astfel în timpul de 72 de ore reprezentantul
organului de urmărire penală trebuie să înainteze demers privind necesitatea
arestării şi tot în acest timp să fie examinat în conformitate cu articolul 307.
Anterior dispoziţiile Codului de procedură penală vechi articolul 104 prevedea
doar faptul înaintării demersului privind necesitatea arestării în instanţa de
judecată.
Pentru respectarea acestor dispoziţii reprezentantul organului de urmărire penală
trebuie să înainteze demers din timp judecătorului de instrucţie.
Sintagma “după caz eliberată” presupune că bănuitul poate fi eliberat cu aplicarea
unei măsuri preventive neprivative de libertate dispuse de către procuror sau fără aplicarea
acesteia.
Articolul 167.Procedura de reţinere a persoanei
1. Articolul comentat prevede o serie de acţiuni care trebuie îndeplinite în legătură
cu reţinerea unei persoane bazate pe două principii: 1) dreptul bănuitului reţinut
de a fi înştiinţat despre motivele reţinerii; 2) dreptul bănuitului de a fi informat
despre drepturile sale.
2. Aliniatul 1 al acestui articol prevede succesiunea efectuării acţiunilor îndeplinite
de reprezentantul organului de urmărire penală după aducerea persoanei reţinute
şi anume:
a. Întocmirea procesului verbal de reţinere;
b. Aducerea la cunoştinţă a drepturilor prevăzute de lege şi a procesului verbal cu
înmînarea copiei acestuia conform articolului 64 aliniatul 2) punctul 3);
c. Înştiinţarea în scris a procurorului despre reţinerea persoanei.
3. Procesul-verbal de reţinere trebuie să cuprindă o serie de rechizite care justifică
legalitatea şi temeinicia reţinerii. Astfel “temeiurile” indicate sînt trimiterile la
legea procesuală penală; “motivele” sînt acele date concrete care confirmă
temeiurile arătate la articolul 166; “fapta săvîrşită de persoana bănuită” constă în
descrierea faptei prevăzută de legea penală. În procesul verbal de reţinere se
include rezultatele percheziţiei corporale şi explicaţiile persoanei reţinute, dacă
au fost făcute. Totodată se indică ora reţinerii care se stabileşte în baza raportului
colaboratorilor de poliţie şi explicaţiile persoanei reţinute, precum şi ora
întocmirii procesului-verbal de reţinere.
4. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede o dispoziţie imperativă privind
participarea apărătorului la această acţiune, care este în conformitate cu articolul
25 aliniatul 5 al Constituţiei. Textul de lege dat prevede momentul iniţial de
admitere a apărătorului bănuitului reţinut. Participarea apărătorului la
comunicarea şi înmînarea în copie a procesului-verbal de reţinere este obligatorie
dar bănuitul reţinut poate renunţa de la apărător numai în cazul cînd i-au fost
create posibilităţi reale pentru participarea avocatului în proces (Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului” din 9 noiembrie 1999). Sintagma “imediat se aduc la cunoştinţă”
prezumă obligaţia organului de urmărire penală după întocmirea procesului-
verbal de reţinere să îndeplinească acţiunea dată fără tergiversare, iar faptul dat
se confirmă prin semnătura persoanei reţinute în procesul verbal. În cazul cînd
persoana reţinută refuză să semneze procesul-verbal de reţinere, aceasta se va
menţiona de către persoana care a întocmit procesul verbal şi se va confirma în
scris de către apărător.
5. Aliniatul 5 prevede o altă obligaţie a organului de urmărire penală în cazul
reţinerii unui minor. Amînarea înştiinţării despre reţinerea minorului nu se
admite. În detaliu a se vedea comentariul articolului 175.
6. Audierea persoanei reţinute se face atît la propunerea reprezentantului organului
de urmărire penală precum şi la solicitarea bănuitului. Dacă bănuitul reţinut nu
acceptă să facă declaraţii acest fapt va fi consemnat în procesul-verbal de
audiere. Pînă la prima audiere bănuitul reţinut are dreptul să primească
consultaţie juridică în condiţii de confidenţialitate din partea apărătorului,
(articolul 64 aliniatul 2 punctul 4).
7. Potrivit articolelor 130, 279 în cazul reţinerii persoanei percheziţia corporală se
admite şi pînă la începerea urmăririi penale, fără întocmirea unei ordonanţe şi
fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. Această acţiune de urmărire penală se
efectuează de regulă în cazurile cînd persoana bănuită este prinsă în flagrant
 delict. Dacă percheziţia a fost efectuată în legătură cu reţinerea persoanei
rezultatele acestei acţiuni se menţionează în procesul verbal de reţinere.
Percheziţia corporală a persoanei reţinute poate fi efectuată atît la locul prinderii
persoanei, cît şi în incinta organelor de poliţie. Dacă persoana a fost reţinută în
mod administrativ pe o durată de 3 ore şi s-a efectuat controlul corporal potrivit
articolului 250 al Codului cu privire la contravenţiile administrative iar în
continuare s-a dispus reţinerea procesuală penală, aceste materiale vor fi anexate
la procesul verbal de reţinere.
8. Potrivit articolului 64 aliniatul 2) punctul 3 persoanei reţinute la cererea ei I se
înmînează în copie procesul verbal cu privire la reţinere.
Articolul 168.Dreptul cetăţenilor de a prinde persoana
bănuită de săvîrşirea infracţiunii
1. Articolul comentat prevede dreptul victimei şi a martorilor oculari de a
captura persoana bănuită prinsă în flagrant delict. Doar în cazul infracţiunilor
flagrante se admite prinderea şi aducerea forţată a bănuitului, în celelalte cazuri
victima sau martorii oculari urmează să facă declaraţii la organul de urmărire
penală.
Acest drept este prevăzut şi de articolul 8 al Legii privind activitatea particulară de
detectiv şi de pază din 4.07.2003 (Monitorul Oficial al R.Moldova nr.200-203 din
19.09.03) care presupune contracararea acţiunilor ilicite împotriva drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi juridice precum şi reţinerea vinovaţilor şi aducerea lor
neîntîrziată la organul afacerilor interne. Acest drept este şi o obligaţie profesională a
persoanelor care practică activitatea particulară de detectiv şi de pază.
2. În rezultatul prinderii, iar în caz de necesitate şi legării persoanei bănuite I se pot
cauza prejudicii care potrivit articolului 37 al Codului penal nu constituie
infracţiune.
3. Persoana reţinută în condiţiile prezentului articol urmează să fie adusă fără
întîrziere la organele de urmărire penală. Deţinerea persoanei reţinute bănuite de
săvîrşirea unei infracţiuni de către victimă şi alte persoane fără scopul de a aduce
la organele de poliţie sau pe o durată mai mare de cît timpul rezonabil pentru al
preda organelor respective constituie infracţiune prevăzută de articolul 166 Cod
penal.
4. În cazul predării bănuitului reţinut şi obiectelor găsite la această persoană,
cetăţenii în cauză sînt audiaţi în conformitate cu legea de către reprezentantul
organului de urmărire penală.
Articolul 169.Reţinerea persoanei în baza ordonanţei organului
de urmărire penală pentru a fi pusă sub învinuire
Această modalitate de dispunere a reţinerii este o alternativă la măsura aducerii
forţate sau aplicării arestării preventive în lipsa învinuitului. După cum rezultă din
conţinutul acestui articol reţinerea se dispune faţă de învinuit de către procuror dacă s-a
întocmit o ordonanţă de punere sub învinuire în conformitate cu articolul 281 sau faţă de
bănuitul care trebuie pus sub învinuire în privinţa căruia s-a întocmit un raport în
conformitate cu articolul 280 de către reprezentantul organului de urmărire penală.
A doua condiţie necesară privind aplicarea reţinerii pentru acest temei este
gravitatea infracţiunii, adică fapta penală în cauză să se pedepsească cu închisoarea. O altă
condiţie cumulativă sînt datele că persoana bănuită sau învinuită se află în altă localitate
sau locul aflării lui nu se cunoaşte. Această condiţie presupune faptul că bănuitul
(învinuitul) se sustrage de la urmărirea penală.
 1. Scopul aplicării acestei reţineri este de a pune persoana sub învinuire potrivit
articolului 281, înaintării acuzării conform articolului 282 şi pentru înaintarea
demersului judecătorului de instrucţie privind aplicarea arestării preventive faţă
de învinuit.
2. În cazul cînd ordonanţa de reţinere nu poate fi executată din motivul negăsirii
persoanei în cauză se va proceda în conformitate cu articolul 288 dispunîndu-se
investigaţii în vederea căutării învinuitului. În cazul cînd ordonanţa de reţinere
este executată, adică persoana este găsită şi adusă la organul de urmărire
competent se va întocmi un proces-verbal de reţinere în conformitate cu articolul
167, fiind aplicabile şi unele dispoziţii ale articolului 166.
3. Ordonanţa privind reţinerea persoanei va cuprinde menţiunile arătate la articolul
255 precum şi dispoziţia de reţinere a bănuitului sau învinuitului.
Articolul 170.Reţinerea învinuitului în baza ordonanţei
organului de urmărire penală pînă la arestare
1. În cazul cînd învinuitul încalcă condiţiile unei măsuri preventive neprivative de
libertate şi fapta penală se pedepseşte cu închisoare este posibilă arestarea
preventivă (a se vedea articolul 176 aliniatul 2) şi respectiv se justifică reţinerea
acestuia pînă la soluţionarea demersului privind aplicarea arestării preventive.
2. Această modalitate de dispunere a reţinerii învinuitului este un mijloc eficient
prin care se asigură prezenţa învinuitului la examinarea demersului privind
aplicarea arestării preventive conform articolului 308.
3. În cazul cînd executarea ordonanţei de reţinere nu este posibilă din motivul
negăsirii învinuitului se va proceda în conformitate cu articolul 288, înaintîndu-se
concomitent demers privind aplicarea arestării preventive în lipsa învinuitului.
4. Dacă învinuitul este reţinut şi învinuirea nu i-a fost înaintată se va proceda în
conformitate cu articolul 282.
5. Ordonanţa privind reţinerea învinuitului va cuprinde menţiunile arătate la
articolul 255.
6. În cazul reţinerii învinuitului se va întocmi un proces-verbal de reţinere în
conformate cu dispoziţiile articolului 167, care sînt aplicabile respectiv.
Articolul 171.Reţinerea persoanei în baza încheierii instanţei
în caz de infracţiune de audienţă
Este posibil că cu ocazia judecării unei cauze penale, civile sau de altă natură să se
săvîrşească o infracţiune de către participanţii la proces în timpul şedinţei. Asemenea
infracţiuni se numesc infracţiuni de audienţă şi de regulă au legătură cu procesul care se
judecă (de exemplu: declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă;
calomnierea judecătorului sau atentarea la viaţa judecătorului) precum şi alte infracţiuni
care nu au legătură directă cu cauza dată şi se pedepsesc cu închisoare mai mare de un an.
1. Făptuitorul acestor infracţiuni nu poate fi judecat în cadrul acestui proces fiindcă
nu s-a efectuat urmărirea penală în condiţiile legii. Din aceste considerente
preşedintele şedinţei de judecată prin încheiere constantă fapta penală şi dispune
reţinerea persoanei în cauză sesizînd procurorul în vederea începerii urmăririi
penale conform legii.
2. Astfel procurorul primind materialele şi persoana reţinută v-a întocmi un proces-
verbal de reţinere în conformitate cu articolul 167 şi va decide începerea
urmăririi penale conform articolului 274.
3. În cazul dat cînd în timpul şedinţei de judecată se săvîrşeşte o infracţiune care nu
se pedepseşte cu închisoare mai mare de un an (de exemplu: refuzul sau
eschivarea martorului a părţii vătămate de a face declaraţii) instanţa de judecată
 nu este în drept să reţină persoana, dar va constata acest fapt printr-o încheiere şi
va transmite acest act procurorului.
Articolul 172.

1. În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,

în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile prevăzute
de articolul 90 aliniatul 6 Cod penal stabilite de instanţă sau ordinea publică, fiind
supus răspunderii administrative sau condamnatul eliberat condiţionat de
pedeapsă înainte de termen potrivit articolului 91 Cod penal încalcă ordinea
publică pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune administrativă sau se
eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de către instanţa
de judecată în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, organul care exercită
controlul asupra comportării acestor categorii de condamnaţi înaintează demers
judecătorului de instrucţie pentru anularea eliberării condiţionate şi trimiterea
condamnaţilor pentru executarea pedepsei stabilite de către instanţa de judecată.
2. Potrivit articolului 471 aliniatul 3 participarea condamnatului în şedinţa de
judecată este obligatorie. Prin urmare pe durata soluţionării chestiunii anulării
suspendării condiţionate a executării pedepsei sau anulării eliberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen dar nu mai mult de 10 zile, condamnatul poate fi
reţinut dacă se eschivează de la prezentarea în instanţa de judecată sau a comis
încălcări flagrante a condiţiilor de executare a obligaţiilor stabilite.
3. Reţinerea condamnatului poate fi soluţionată în prezenţa acestuia, fiind adus
forţat de către organele care execută sancţiunile penale sau în lipsa lui, dacă
acesta nu este găsit. Încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea
reţinerii condamnate se transmite, pentru executare, organului care execută
sancţiunile penale dacă condamnatul este prezent, iar în cazul cînd acesta se
eschivează încheierea se execută de organul de poliţie.
4. În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
sau cel eliberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvîrşeşte o nouă
infracţiune în termenul de probă sau după caz în termenul de pedeapsă rămas
neexecutat poate fi reţinut sau arestat în condiţiile generale prevăzute de prezentul
Cod pentru săvîrşirea noii infracţiuni în cadrul urmăririi penale şi judecării
cauzei.
Prin urmare dispoziţiile prezentului articol nu sînt aplicabile în situaţia cînd
condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau eliberat condiţionat
înainte de termen săvîrşeşte o nouă infracţiune, fiindcă chestiunea anulării condamnării
condiţionate sau eliberării condiţionate se soluţionează de către instanţa de judecată cu
ocazia tragerii la răspundere penală pentru noua infracţiune.
Articolul 173.Înştiinţarea despre reţinere
Înştiinţarea rudelor apropiate sau a unei alte persoane se face de regulă, în scris, fiind
posibilă anunţarea despre reţinere şi verbal prin telefon. În caz dacă înştiinţarea s-a făcut
verbal, despre aceasta se va face menţiune în procesul-verbal de reţinere. Prin “o altă
persoană” se înţelege persoana apropiată celui reţinut desemnată de către acesta.
1. Dacă persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre reţinere se înştiinţează
ambasada sau consulatul numai dacă cel reţinut cere să fie anunţată. Prin urmare
la reţinerea unui cetăţean străin prin intermediul interpretului, dacă acesta nu
cunoaşte limba de stat trebuie explicat dreptul de a fi înştiinţată reprezenţa
statului respectiv şi faptul dacă acesta solicită înştiinţarea.
 2. Dacă persoana reţinută este militar se va înştiinţa unitatea militară şi rudele
apropiate sau o altă persoană propusă de cel reţinut.
3. În cazul cînd înştiinţarea despre reţinerea persoanei bănuite se săvîrşirea unei
infracţiuni poate împiedica desfăşurarea operativă a unor acţiuni procesuale sau
pentru reţinerea complicilor şi în alte cazuri pentru a asigura descoperirea
infracţiunii la demersul reprezentantului organului de urmărire penală judecătorul
de instrucţie poate amîna înştiinţarea rudelor apropiate sau unei alte persoane
pînă la 12 ore în conformitate cu articolele 302, 304, 305, 306. Sintagma
“înştiinţarea despre reţinere poate fi efectuată în termen care nu va depăşi 72 de
ore de la reţinere” din aliniatul 4 al acestui articol trebuie coroborată cu termenul
de 12 ore indicat la articolul 302. Astfel judecătorul de instrucţie poate autoriza
amînarea înştiinţării reţinerii cu cel mult 12 ore după care reprezentantul
organului de urmărire este obligat să înştiinţeze rudele celui reţinut. Termenul de
12 ore curge din momentul autorizării amînării de către judecător, iar înştiinţarea
se va face imediat după expirarea acestui termen înăuntrul timpului de 72 de ore
de la reţinere.
4. În legătură cu reţinerea unei persoane reprezentantul organului de urmărire
penală are obligaţia de a verifica dacă nu este cazul şi de a proceda în
conformitate cu articolul 189.
5. Despre faptul reţinerii persoanei este cunoscut apărătorul care este admis în
conformitate cu articolul 167, dar dacă se decide amînarea înştiinţării, apărătorul
va fi preîntîmpinat despre păstrarea confidenţialităţii potrivit articolului 212.
6. Înştiinţarea despre reţinere trebuie să conţină date privind timpul şi locul
reţinerii, locul aflării persoanei reţinutul (cu indicarea adresei şi telefonului)
ofiţerul de urmărire penală în procedura căruia se află cauza penală privind
persoana reţinută.
Articolul 174.Eliberarea persoanei reţinute
Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau
arestării au dispărutt (art.25 alin.6 al Constituţiei).
1. Dacă în cazul verificării faptului săvîrşirii infracţiunii de către persoana reţinută
se stabileşte lipsa de probe în învinuire, ori sînt administrate probe în apărare
care combat circumstanţele arătate la articolul 166 aliniatele 1 şi 2, sau se
constată că fapta penală este săvîrşită de o altă persoană. Este un temei de
eliberare din stare de reţinere.
2. Dacă în decursul a 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute organul de
urmărire penală nu se înregistrează infracţiunea, sau în timpul de 72 de ore nu se
dispune începerea urmăririi penale, ori rezoluţia sau după caz procesul-verbal de
începere a urmăririi penale nu se confirmă de către procuror ori este confirmată
rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ori după începerea urmăririi penale se
constată unul din cazurile care exclud urmărirea penală arătate la articolele 275,
285 şi se dispune de către procuror prin ordonanţă încetarea procesului penal sau
scoaterea persoanei reţinute de sub urmărire penală pînă la expirarea termenului
de 72 de ore sînt temeiuri de eliberare din stare de reţinere. În cazul lipsei
temeiurilor de a aplica arestarea preventivă faţă de bănuitul reţinut, sau luîndu-se
în consideraţie ocupaţia, vîrsta, starea sănătăţii situaţia familiară şi alte
împrejurări ce priveşte persoana reţinută nu este oportună arestarea acesteia sînt
temeiuri de a elibera persoana din stare de reţinere aplicîndu-se o măsură
preventivă neprivativă de libertate sau fără aplicarea măsurii preventive.
 3. La punctul 3) aliniatul 1 al articolului comentat considerăm că s-a strecurat o
inadvertenţă în locul sintagmei “a constatat” trebuie de menţionat “a comis”,
fiindcă organul de urmărire penală dispune aplicarea reţinerii şi în cazul dat se
pot comite încălcări esenţiale a legii. Iar constatarea acestor încălcări este o
atribuţie a procurorului, care potrivit articolului 52 aliniatul 1 punctul 13,
efectuează controlul asupra legalităţii reţinerii persoanei.
Constituie încălcare esenţială a legii:
a. reţinerea în lipsa temeiurilor indicate în articolul 166 aliniatele 1,2 sau articolelor
169, 170, 171 şi 172;
b. încadrarea juridică greşită a faptei, ce nu se pedepseşte cu privaţiune de libertate
mai mare de un an;
c. subiectul reţinut n-a atins vîrsta răspunderii penale sau este subiect special care
se bucură de imunitate prevăzută de lege şi nu s-au respectat condiţiile speciale
(de exemplu persoana este deputat, judecător);
d. lipseşte procesul verbal sau ordonanţa cu privire la reţinere sau acestea sînt
întocmite cu încălcări grave (lipseşte indicaţia cu privire la ora reţinerii,
semnătura reprezentantului organului de urmărire penală;
e. neînştiinţarea persoanei reţinute despre motivele reţinerii în prezenţa unui
apărător.
4. Expirarea termenului de 72 de ore, obligă administraţia locului de deţinere a
persoanei reţinute să elibereze imediat această persoană, constituind un caz de
încetare de drept a măsurii reţinerii potrivit articolului 195 aliniatele 5 şi 7.
5. În cazul cînd judecătorul de instrucţie examinînd demersul privind aplicarea faţă
de bănuit a arestării preventive potrivit articolului 307 respinge demersul sau
aplică o măsură preventivă mai uşoară, bănuitul reţinut se eliberează imediat din
sala şedinţei de judecată în baza încheierii instanţei de judecată, chiar dacă
termenul de 72 de ore n-a expirat.
6. Persoana reţinută pentru temeiurile arătate la articolul 166 şi eliberată poate fi
reţinută repetat numai pentru temeiurile prevăzute la articolele 169 sau 170.
7. Eliberarea persoanei reţinute poate avea loc în primele 3 ore din momentul
privării de libertate cînd nu se întocmeşte procesul verbal de reţinere, dacă se
decide neaplicarea reţinerii în continuare, măsura reţinerii asimilîndu-se cu
aducerea forţată la organul de urmărire penală, precum după întocmirea
procesului verbal de reţinere în timp de 72 de ore. În ambele cazuri să elibereze I
se înmînează certificat potrivit aliniatului 3 al acestui articol. Eliberarea persoanei
reţinute în primele 3 ore cînd nu se întocmeşte procesul verbal de reţinere se
dispune de către organul de urmărire penală prin ordonanţă motivată.
Eliberarea persoanei reţinute după întocmirea procesului verbal de reţinere şi
încarcerarea persoanei în camera de izolare preventivă se dispune de către procuror prin
ordonanţă motivată în cazurile arătate la punctele 1), 2), 3) şi 4) al acestui articol (Legea cu
privire la Procuratură din 14.03.2003 (Monitor Oficial al RM nr.73-75 din 18.04.03), art.4,
pct.e) şi art.12).
8. În cazul cînd faţă de bănuitul reţinut se aplică o măsură preventivă neprivativă de
libertate de către procuror prin ordonanţă potrivit articolului 177, eliberarea celui
reţinut se decide prin acest act procedural.
9. În cazul cînd faţă de bănuitul reţinut se emite o ordonanţă de scoatere de sub
urmărire penală sau o ordonanţă de încetare a urmăririi penale de către procuror,
eliberarea celui reţinut se dispune prin aceste acte procedurale.
Capitolul II
MĂSURILE PREVENTIVE
Articolul 175.Noţiunea şi categoriile de măsuri preventive
1. Măsurile preventive nu sunt categorii de pedepse penale, deşi prin gravitatea
lor uneori limitează libertatea persoanei ca şi pedeapsa penală (de ex. arestarea
preventivă), dar acestea se aplică pentru prevenirea unor consecinţe negative
desfăşurării procesului penal legate de comportamentul celui acuzat.
2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului şi inculpatului.
Aceste măsuri sînt mijloace de influenţă psihologică sau limitative ori privative
de libertate prin care se asigură comportamentul corespunzător al subiectului
procesual penal de bază bănuitului (învinuitului, inculpatului).
Aplicarea măsurilor preventive este posibilă numai după începerea urmării penale.
Măsurile preventive nu pot fi aplicate în alte scopuri de cît cele arătate la aliniatul 2
a acestui articol, iar potrivit articolului 176, măsura preventivă poate fi aplicată şi pentru
prevenirea săvîrşirii faptei infracţiunii. Procurorul sau judecătorul de instrucţie aplică
măsurile prevăzute de lege după caz în faza de urmărire penală, iar instanţa de judecată în
faza judecării cauzei.
3. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede diferite categorii de măsuri: a)
generale şi speciale; b) privative de libertate şi neprivative de libertate; c)
principale şi complementare.
Procurorul sau instanţa de judecată poate aplica numai o singură măsură preventivă,
cu excepţia măsurii ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de
transport, care poate fi aplicată împreună cu o altă măsură preventivă, de regulă,
neprivativă de libertate.
Impunerea unor interdicţii (obligaţii) de cît cele prevăzute de lege în cadrul măsurilor
preventive este inadmisibil.
Aliniatul 3 al acestui articol prevede exhaustiv măsurile preventive, fiind aranjate în
ordinea creşterii rigidităţii limitărilor impuse faţă de cel acuzat pentru o aplicare
individualizată a acestora determinate de circumstanţele cauzei.
4. Arestarea la domiciliu şi arestarea preventivă sînt măsuri privative de libertate şi
pot fi aplicate ca măsuri excepţionale cînd prin alte măsuri preventive nu poate fi
asigurată desfăşurarea normală a procesului penal de cît prin izolarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului de societate. Faţă de bănuitul, inculpatul minor sau
militar pot fi aplicate atît măsurile generale cît şi măsura specială preventivă –
transmiterea sub supraveghere.
5. Libertatea provizorie sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune şi
arestarea la domiciliu sînt măsuri alternative arestării preventive şi se aplică cînd
formal persistă condiţiile arestării preventive dar scopul prevăzut la aliniatul 2 al
acestui articol poate fi atins şi fără izolarea totală a celui acuzat.
În sens larg toate măsurile preventive neprivative de libertate pot fi considerate
măsuri alternative arestării preventive dacă acestea asigură desfăşurarea normală a
procesului. Multitudinea de măsuri preventive alternative arestării preventive este în
corespundere cu articolul 5 paragraful 3 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale care prevede că “Punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Sintagma “numai faţă de persoana în privinţa căreia s-a înaintat demers pentru
arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sînt deja arestaţi” menţionează
faptul că la examinarea chestiunii stării de libertate în cadrul procesului penal instanţa de
judecată să examineze obligatoriu posibilitatea lăsării în libertate cu prezentarea unor
garanţii din partea celui acuzat. Dacă măsura libertăţii provizorii sub control judiciar sau pe
cauţiune prezumă starea de detenţie procesuală (reţinere sau arestare) a celui acuzat, care
solicită lăsarea în libertate, arestarea la domiciliu poate fi aplicată la demersul organului de
urmărire penală sau după caz a procurorului şi în situaţia cînd cel acuzat se află la libertate
(a se vedea comentariul articolelor 188, 307, 308).
6. Măsurile preventive se aplică în faza urmăririi penale pentru un timp prevăzut de
lege cu posibilitatea prelungirii, iar în faza judecării cauzei pînă la rămînerea
definitivă a sentinţei, cu excepţia cazurilor încetării de drept a măsurilor
preventive prevăzută de articolul 195.
Articolul 176.Temeiurile pentru aplicarea măsurilor preventive
1. În textul articolului comentat “organul de urmărire penală” se subînţelege numai
procurorul (a se vedea articolul 177).
Sub noţiunea de “temeiuri rezonabile” înţelegem date, care presupun survenirea
acelor consecinţe negative arătate la articolul 176. Aceste date pot fi obţinute în rezultatul
acţiunilor procesuale penale prevăzute de titlul IV capitolul III al prezentului Cod precum
şi în rezultatul acţiunilor de investigaţie operativă.
Datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive au un caracter
prezumtiv, iar posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie să fie rezonabilă.
Pentru asigurarea executării sentinţei instanţa de judecată aplică o măsură preventivă
fără existenţa unor probe care presupun posibilitatea sustragerii inculpatului
(condamnatului) de la executarea pedepsei, cu respectarea dispoziţiilor articolului 398.
2. Dacă pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea nu
prevede condiţii anumite legate de sancţiunea penală pentru infracţiunea
săvîrşită, măsura arestării preventive şi măsurile preventive alternative arestării
pot fi aplicate numai cu condiţia că pentru infracţiunea săvîrşită se prevede o
pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, adică de 3 ani şi mai mult.
Aplicarea arestării preventive sau a măsurilor alternative acesteia pot fi aplicate
şi în cazul cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede o pedeapsă privativă
de libertate mai mică de 2 ani, dar cu condiţia că bănuitul, învinuitul, inculpatul
se ascunde de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, a săvîrşit
acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului ori a săvîrşit o altă infracţiune
cu intenţie.
Prin urmare la aplicarea acestor măsuri preventive importanţă deosebită o are
calificarea infracţiunii incriminate celui faţă de care se aplică măsura preventivă. Acest fapt
ce confirmă prin actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de aplicare a măsurii
preventive, ordonanţa de punere sub învinuire sau după caz prin rechizitoriu. Chestiunea
calificării infracţiunii o decide procurorul, iar la emiterea senttinţei instanţa de judecată.
Alte măsuri preventive de cît arestarea preventivă şi măsurile alternative acestea pot
fi aplicate atît în cazul unor infracţiuni care sînt sancţionate cu pedepse neprivative de
libertate cît şi a celor care prevede pedeapsa închisorii.
3. Pe lîngă condiţiile arătate la aliniatele 1) şi 2) la aplicarea măsurii preventive se
iau în consideraţie şi unele criterii complementare. Aici criterii complementare
sînt circumstanţe care determină oportunitatea aplicării unei măsuri preventive
sau neaplicării faţă de bănuit, învinuit sau inculpat nici a unei astfel de măsuri.
4. Măsurile preventive nu se aplică obligatoriu în orice cauză penală. Astfel
obligaţia de a se prezenta la citaţie şi de a informa organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată nu constituie o măsură preventivă şi se aplică atît faţă de cel
acuzat precum şi faţă de martori sau partea vătămată.
 5. Alte condiţii speciale care urmează să fie întrunite cumulativ cu cele arătate la
aliniatul 1) al prezentului articol sînt prevăzute pentru anumite măsuri (a se vedea
articolele 188, 191, 192).

Articolul 177.Actul prin care se aplică măsura preventivă

În faza de urmărire penală procurorul prin ordonanţă aplică orice măsură preventivă
neprivativă de libertate (cu excepţia măsurilor: ridicarea provizorie a permisului de
conducere a mijloacelor de transport, liberarea provizorie sub control judiciar sau cauţiune)
la demersul ofiţerului de urmărire penală sau din oficiu.
Judecătorul de instrucţie aplică orice măsură preventivă privativă de libertate sau
alternativă acesteia prin încheiere la demersul reprezentantului organului de urmărire
penală sau după caz a procurorului precum şi a oricărei măsuri preventive neprivative de
libertate în cazul cînd aplicarea unei măsuri preventive de libertate este inoportună în faza
de urmărire penală.
Instanţa de judecată aplică orice măsură preventivă privativă prin încheiere la
cererea părţilor ori din oficiu în faza de judecată precum şi prin sentinţă la deliberarea pînă
la rămînerea definitivă a acesteia. Instanţele de apel şi de recurs soluţionează chestiunea
măsurilor preventive prin decizie.
În afara chestiunilor arătate la aliniatul 1) al acestui articol ordonanţa procurorului şi
încheierea instanţei de judecată trebuie să cuprindă şi menţiunile prevăzute de articolul 255
aliniatul 2 precum şi datele de anchetă ale bănuitului, învinuitului sau inculpatului; ora,
ziua, luna şi anul întocmirii; durata aplicării măsurii preventive. Încheierea instanţei de
judecată privind arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune se va menţiona şi interdicţiile prevăzute de lege pentru aceste măsuri. În actele
procesuale respective se va indica modul şi termenul de atac potrivit articolului 196.
În cazul aplicării măsurilor preventive neprivative de libertate precum şi a altor
alternative arestării, în actul de aplicare se va menţiona şi consecenţele încălcării acestor
măsuri.
1. Dacă arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu se aplică în faza urmăririi
penale la demersul procurorului iar în faza de judecată şi din oficiu de către
instanţa de judecată, liberarea provizorie sub control judiciar pe cauţiune se
aplică numai la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului, apărătorului, soţului
şi rudelor apropiate atît în cazul cînd se examinează demersul procurorului
privind necesitatea aplicării arestării preventive cît şi în alte situaţi.
2. Ordonanţa sau încheierea instanţei de judecată se emite în mai multe exemplare:
a. Pentru înmînarea bănuitului, învinuitului sau inculpatului;
b. Pentru executare anumitor organe;
c. Pentru procuror în faza de urmărire după caz şi
d. Pentru dosar inclusiv şi la judecătorul de instrucţie cînd acesta aplică măsura
preventivă.
Bănuitului, învinuitului sau inculpatului I se înmînează copia actului prin care se
aplică o măsură preventivă neprivativă de libertate, acesta fiind numaidecît prezent. În
cazul arestării preventive măsura dată poate fi aplicată atît în prezenţa cît şi în lipsa
acestuia, prin urmare la găsire I se va înmîna imediat o copie a încheierii sau după caz a
mandatului de arestare de către organele de poliţie.
3. Potrivit articolelor 307, 308 la aplicarea arestării preventive în faza de urmărire
penală judecătorul de instrucţie întocmeşte şi mandat de arestare în baza
încheierii pronunţate în şedinţă de judecată, privind aplicarea arestării preventive.
 Codul de procedură penală în vigoare nu conţine dispoziţiei privind structura şi
conţinutul mandatului de arestare spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961
articolul 78/1 aliniatul 7. Dar mandatul considerăm că trebuie să aibă acelaşi conţinut ca şi
încheierea privind aplicarea arestării preventive şi anume:
1) numărul, data şi locul emiterii mandatului;
2) numele şi prenumele judecătorului;
3) numele, prenumele, data şi locul naşterii; domiciliul, locul de muncă,
antecedentele penale, starea familială, starea sănătăţii şi alte date despre persoana
arestată;
4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită sau învinuită persoana şi calificarea lor
conform Codului penal;
5) motivele şi temeiurile aplicării arestării preventive;
6) durata ţinerii sub arest, precum şi timpul cînd expiră acest termen;
7) organul care va asigura executarea mandatului;
8) procedura (modul şi termenul) de atacare a măsurii arestării preventive conform
articolului 311.
În cazul dat mandatul de arestare este un act procedural prin care se pune în aplicare
măsura arestării preventive în faza de urmărire penală.
Articolul 178.Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă
psihologică bazată pe încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta
interdicţiile şi obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică asupra
conştiinţei bănuitului (învinuitului)constă în preîntîmpinarea persoanei că i se va aplica o
altă măsură preventivă mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.
1. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea se aplică numai în cazul cînd bănuitul
(învinuitul) are domiciliu stabil sau reşedinţă temporară. Aici noţiunea
“localitate” se înţelege în sens larg stabilită de procuror sau instanţa de judecată
care poate fi atît oraşul (municipiul) cît şi raionul. Cu acordul procurorului sau
instanţei de judecată persoana poate părăsi şi localitatea pentru un anumit termen
în caz de necesităţi motivate.
În cadrul localităţii stabilite bănuitul (învinuitul) se poate deplasa liber cu condiţia
că se va prezenta la orice citaţie în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată. Schimbarea domiciliului este posibilă în cadrul localităţii stabilite dar cu
înştiinţarea organelor de urmărire penală sau instanţei de judecată. Schimbarea domiciliului
în altă localitate poate fi făcută cu acordul procurorului sau a instanţei de judecată.
2. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea nu se aplică militarilor în termen,
fiindcă din obligaţiile de serviciu şi aşa rezultă obligaţia să nu părăsească unitatea
militară. Tot această măsură nu este raţională de aplicat unor categorii de
persoane care reieşind din specificul muncii prestate se deplasează pe tot
teritoriul Republicii Moldova, pentru aceste persoane se va aplica obligarea de a
nu părăsi ţara.
3. Obligarea de a nu părăsi ţara este o măsură mai blîndă comparativ cu obligaţia de
a nu părăsi localitatea şi respectiv se aplică în cazurile cînd nu este raţională
impunerea interdicţiei de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara se
aplică atît cetăţenilor Republicii Moldova cît şi cetăţenilor străini sau apatrizi.
4. Pe lîngă interdicţia de a nu părăsi ţara sau localitatea bănuitul îşi asumă obligaţia
să nu împiedice aflarea adevărului şi să prezinte la citaţie.
Constituie încălcări a acestor măsuri nu faptul părăsirii localităţii dar eschivarea de
la urmărirea penală sau judecată, neprezentarea la citaţie, săvîrşirea acţiunilor de
împiedicare a aflării adevărului precum şi săvîrşirea unei noi infracţiuni cu intenţie. În
cazul încălcării acestor măsuri unice măsura preventivă eficientă să asigure desfăşurarea
normală a procesului penal de regulă este arestarea preventivă dacă pentru infracţiunea
săvîrşită legea penală prevede pedeapsa privării de libertate.
5. La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit,
învinuit sau inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile
prevăzute de aliniatul 1) sau 2) al prezentului articol, care se anexează la dosar.
Totodată persoanei faţă de care se aplică această măsură I se înmînează în copie
ordonanţa sau încheierea, explicîndu-se consecinţele nerespectării acestor
obligaţii.
6. Durata măsurilor preventive în faza de urmărire penală este de 30 de zile cu
posibilitatea prelungirii de către procuror. Faţă de bănuit aceste măsuri
preventive pot fi aplicate numai pentru o durată de cel mult 10 zile (a se vedea
articolul 63). Prin urmare termenul arătat la aliniatul 3 al acestui articol se referă
numai la învinuit, fiindcă faţă de inculpat măsurile preventive se aplică la
judecarea cauzei pînă la rămînerea definitivă a sentinţei. Astfel la trimiterea
cauzei în judecată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara aplicată de
procuror se menţine în cursul judecăţii, dacă instanţa de judecată nu dispune
revocarea sau înlocuirea acesteia.
Orice prelungire se face în cursul urmăririi penale de către procuror prin ordonanţă
care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor prevăzute în aliniatul 4 al acestui articol.
7. În scopul realizării eficiente a măsurilor preventive în cauză copia actului de
aplicare a măsurii obligări de a nu părăsi localitatea se trimite organului de poliţie
în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul şi organelor de frontieră, fiindcă
această măsură include în sine şi interdicţia de a nu părăsi ţara.
Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite numai
organelor de frontieră.
Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face dacă
învinuitul, inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat.
Articolul 179.Garanţia personală
1. Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din
partea garanţiilor asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că acesta va
respecta următoarele obligaţii: 1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau
judecată; 2) se va prezenta la orice citaţie; 3) nu va împiedica aflarea adevărului;
4) va comunica despre orice schimbare a domiciliului; 5) va respecta ordinea
publică (nu va săvîrşi contravenţii sau alte infracţiuni).
Garanţia personală se bazează atît pe încrederea garanţilor faţă de cel bănuit sau
învinuit precum şi a procurorului sau instanţei de judecată faţă de garanţi şi persoana
învinuită.
2. Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală
bazată pe autoritatea garanţiilor în faţa procurorului sau instanţei de judecată ea
este de natură juridică mixtă fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma
bănească respectivă depusă la aplicarea acestei măsuri.
3. Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere adică să fie persoane
cunoscute cu o reputaţie iresponsabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa pozitiv
asupra comportamentului celui bănuit sau învinuit.
Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii
învinuitului de la urmărire penală sau judecată sau sînt date că cel acuzat va împiedica
aflarea adevărului.
 4. Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului,
rudelor apropiate sau a garanţilor. Dar în orice caz se cere cererea scrisă a
garanţilor şi acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.
Cererea de acordare a garanţiei se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi trebuie să
cuprindă următoarele menţiuni: 1) locul şi data întocmirii; 29 numele, prenumele, locul de
muncă, domiciliul şi alte date ce caracterizează garantul; 3) faptul că garantează
prezentarea la citaţia a bănuitului, învinuitului, inculpatului (numele, prenumele, data, anul
naşterii, domiciliul, locul de muncă) la organele de urmărire penală sau şi instanţa de
judecată, precum şi respectarea altor obligaţii. La cererea de acordare a garanţiei se
anexează copia actului de identitate a garantului precum şi a altor documente.
5. Suma care trebuie depusă de fiecare garant se stabileşte de către procuror sau
instanţa de judecată după soluţionarea chestiunilor prevăzute de articolul 181
aliniatul 2.
6. A se vedea comentariul articolului 181. Garanţii pe lîngă drepturile expres
prevăzute de lege mai au şi alte drepturi care rezultă din caracterul acestei măsuri
şi anume: a) dreptul de a acorda garanţie pentru o anumită durată sau pe tot
procesul pînă la rămînerea definitivă a sentinţei; b) dreptul să fie restituită suma
depusă la expirarea garanţiei.
Articolul 180.Garanţia unei organizaţii
În calitate de garant în cadrul acestei măsuri preventive pot fi organizaţiile de stat,
neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde de regulă activează bănuitul,
învinuitul sau inculpatul în cauză.
1. Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii ca şi garanţia personală,
adică numai la demersul organizaţiei şi cu acordul celui bănuit sau învinuit.
Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni: 1) denumirea şi
adresa juridică a organizaţiei; 2) faptul că garantează prezentarea la citaţia şi respectarea
altor obligaţii de către bănuit, învinuit sau inculpat (numele, prenumele, data, anul naşterii,
domiciliul, locul de muncă precum şi durata luării acestei garanţii. În cazul cînd termenul
luării acestei garanţii nu este indicat se prezumă pînă la intrarea în vigoare a sentinţei.
Demersul se semnează de conducătorul acestei organizaţii.
2. Suma bănească se stabileşte de către procuror sau instanţa de judecată în
dependenţă de caracterul organizaţiei – garant precum şi de gravitatea faptei
imputate persoanei faţă de care se ia această măsură preventivă.
3. Garanţia unei organizaţii nu se va aplica dacă sînt date că învinuitul se va
sustrage de la urmărirea penală sau judecată ori va împiedica aflarea adevărului.
4. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice – garant sînt exercitate de către
reprezentantul acesteia.
Articolul 181.Modul de dispunere şi exercitare a garanţiei de către persoane
fizice şi juridice
Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii poate fi aplicată faţă de învinuit
(inculpat) indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel aceste măsuri pot fi aplicate
atît cu ocazia soluţionării chestiunii privind luarea unei măsuri preventive faţă de cel
acuzat, care se află la libertate, precum şi în cazul soluţionării problemei prelungirii sau
înlocuirii arestării preventive.
În cazul cînd învinuitul (bănuitul) se află la libertate procurorul prin ordonanţă poate
aplica măsura preventivă garanţia personală sau a organizaţiei. În cazul cînd învinuitul
(bănuitul) se află în stare de arest preventiv chestiunea înlocuirii acestei măsuri cu măsura
garanţiei persoanelor fizice sau persoanei juridice se soluţionează de judecătorul de
instrucţie prin încheiere.
 În cazul inculpatului indiferent de starea de libertate măsura garanţiei se dispune de
către instanţa de judecată prin încheiere sau după caz prin sentinţă.
1. În cazul solicitării acordării garanţiei din partea persoanelor fizice sau persoanei
juridice procurorul sau instanţa de judecată stabileşte credibilitatea acestora în
baza documentelor anexate la cerere sau demers, iar în caz de necesitate se va
cere efectuarea unor acţiuni procesuale sau de investigaţie operativă privind
verificarea garanţiilor.
După stabilirea faptului că garanţii sînt persoane demne de încredere, procurorul sau
instanţa de judecată înştiinţează garanţii despre fapta incriminată învinuitului (inculpatului)
despre drepturile şi obligaţiile acestora precum şi despre consecinţele nerespectării
obligaţiilor sau renunţării nemotivate de la garanţia asumată. Acest fapt se menţionează în
procesul verbal care este semnat de procuror, judecător după caz şi garanţi. Tot odată în
procesul verbal se menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de acord să I se aplice
această măsură precum şi faptul că este cunoscut cu connsecinţele nerespectării obligaţiilor
procesuale ce rezultă din măsura preventivă. Prin urmare procesul verbal este semnat şi de
către învinuit (inculpat).
Odată cu întocmirea procesului-verbal procurorul şi instanţa de judecată întocmesc
ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmînînd în copie învinuitului
(inculpatului) actul respectiv.
2. Renunţarea de la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de survenirea
consecinţelor ce constituie încălcări a măsurilor preventive.
Renunţarea trebuie făcută în formă scrisă înştiinţînd organul ce desfăşoară procesul
penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul garanţiei personale dacă
un garant renunţă iar numărul garanţiilor este mai mic de 2 procurorul sau instanţa de
judecată dispune revocarea sau înlocuirea acestei măsuri anunţînd garantul care n-a
renunţat de la garanţie precum şi învinuitul (inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi
cu alte persoane garant şi cu acordul învinuitului (inculpatului).
Renunţarea de la garanţia asumată în baza altor motive de cît cele arătate în
aliniatele 3 al articolului comentat de către procuror sau instanţă de judecată pot fi
recunoscute întemeiate şi respectiv garantului i se va restitui suma depozitată. În caz
contrar se va considera renunţarea nemotivată şi va avea consecinţele prevăzute de aliniatul
5 al acestui articol.
3. Suma depozitată în scopul asigurării garanţiei se restituie în cazurile prevăzute de
punctele 1) şi 2) a aliniatului 4 precum şi în cazurile: a) expirării termenului de
garanţie; b) încetării de drept a măsurilor preventive; c) decesului unui garant.
4. Garantul este obligat să respecte toate obligaţiile prevăzute de articolul 179
aliniatul 1 în sensul asigurării unui comportament cuvenit al bănuitului,
învinuitului sau inculpatului. În cazul neprezentării nemotivate la citaţie,
sustragerii de la urmărirea penală sau judecată, împiedicării aflării adevărului sau
încălcării ordinii publice de către învinuit (inculpat) garanţii răspund solidar prin
trecerea în contul statului a sumelor depuse.
Renunţarea nemotivată constituie renunţarea garantului făcută cu întîrziere după
încălcarea învinuitului (inculpatului) a obligaţiilor procesuale ce rezultă din măsura
preventivă, chiar dacă sînt invocate unul din motivele arătate la aliniatul 3 al acestui
articol.
Garantul pentru asigurarea unui comportament respectiv este obligat să aplice toate
mijloacele neinterzise de lege de influenţă psihologică faţă de învinuit (inculpat).
5. Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza
urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în baza demersului persoanei
 care efectuează urmărirea penală sau procurorului. Încheierea judecătorului de
instrucţie poate fi atacată de către părţi cu recurs în termen de 3 zile, potrivit
articolelor 302, 312 care aplică corespunzător.
În faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor depuse de
către garanţi se soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată care judecă cauza prin
încheiere care se include în procesul verbal al şedinţei de judecată potrivit articolului 201
aliniatul 5, ce se aplică prin analogie. Recursul împotriva acestei încheieri este exercitat
potrivit articolelor 437-449 care se aplică corespunzător.
Articolul 182.Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport
Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale prevăzute de articolul 65
Cod penal “Privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate” precum şi pentru prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor
de transport.
1. Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor
de transport se deosebeşte de pedeapsa penală privarea dreptului de a conduce
mijloacele de transport prin faptul că cea din urmă se calculează de la data
rămînerii definitive a hotărîrii sau din momentul executării pedepsei principale
potrivit articolului 65 aliniatul 4 Cod penal, prin urmare ridicarea provizorie a
permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică pînă la intrarea în
vigoare a sentinţei, iar durata acestei măsuri preventive nu se include în termenul
pedepsei penale complementare privarea dreptului de a conduce mijloacele de
transport şi respectiv nu se deduce din durata acesteia. Dar instanţa de judecată la
stabilirea pedepsei penale complementare poate lua în consideraţie timpul cît
învinuitului (inculpatului) i s-a ridicat provizoriu permisul de conducere.
2. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca
măsură preventivă se deosebeşte de măsura administrativă – ridicarea permisului
de conducere autor (permisului de conducere a navei fluviale sau a ambarcaţiei)
prevăzută de articolul 251 aliniatul 5 al Codului cu privire la contravenţiile
administrative, prin faptul că în cazul celei din urmă conducătorului i se
eliberează un permis provizoriu de conducere a mijlocului de transport pînă la
adoptarea deciziei definitive privind aplicarea sancţiunii administrative.
3. Măsura preventivă în cauză se aplică atît pentru infracţiunile din domeniul
transporturilor prevăzute de capitolul XII al Codului Penal care prevăd pedeapsa
complementară privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport, cît şi în
cazurile cînd această pedeapsă nu este prevăzută expres precum şi pentru oricare
alte infracţiuni, care respectiv legea penală nu prevede astfel de pedeapsă
complementară, dar s-a utilizat mijlocul de transport la săvîrşirea acestor
infracţiuni.
4. În faza urmăririi penale măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a
mijloacelor de transport se dispune de către judecător de instrucţie la demersul
motivat al procurorului, iar în faza judecării cauzei de către instanţa de judecată
din oficiu sau la demersul procurorului. În faza urmăririi penale procedura
examinării demersului procurorului privind aplicarea şi contestarea acestei măsuri
este similară cu modul prevăzut de articolele 302, 308, 311, 312, care se aplică
corespunzător.
 Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport se
aplică ca măsură complementară împreună cu o măsură preventivă de regulă neprivativă de
libertate.
6. Despre executarea încheierii privind ridicarea provizorie a permisului de
conducere poliţia rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată.
Articolul 183.Transmiterea sub supraveghere a militarului
Aplicarea acestei măsuri preventive este posibilă faţă de toţi militarii, dar va fi
realizat un regim de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi satisfac
serviciul militar în termen în baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit sub
supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii angajaţi prin contract, în
serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării acestora în regim de
cazarmă. Totodată această măsură poate fi aplicată şi în privinţa supuşilor militari în timpul
concentrărilor precum şi persoanelor ce satisfac serviciul militar de scurtă durată. Această
măsură preventivă se poate aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de învăţămînt militar.
Potrivit articolului 4 al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din
18 iulie 2002 (Monitorul Oficial al RMoldova nr.2137-138 din 10.10.2002) instruirea în
instituţiile de învăţămînt militar este considerată serviciu militar.
1. Comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe de la exercitarea
supravegherii învinuitului (inculpatului) militar.
2. Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul
nemijlocit (comandantul de companie) în subdiviziunea căreia îşi satisface
serviciul militar învinuitul (inculpatul). Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra
militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să
aplice faţă de învinuit (inculpat) militar în termen măsurile de pedeapsă
disciplinară prevăzute de articolul 46 al Legii cu privire la aprobarea
Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13 martie 1996 (monitorul
Oficial al RMoldova nr.46-47 din 11.07.1996).
a. Observaţie;
b. Mustrare;
c. Mustrare aspră;
d. Neacordarea permisei cuvenite din amplasamentul unităţi;
e. Numirea peste rînd de serviciu (cu excepţia serviciului de gardă şi de alarmă) sau
la munci de gospodărie;
f. Ţinerea la arest de pînă la 10 zile;
g. Retrogradarea din funcţie;
h. Retrogradarea cu un grad;
i. Ridicarea gradului de sergent.
3. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supraveghere de
regulă este antrenat în munci de gospodărie sau alte activităţi fără dreptul de a
purta armă fiind în permanenţă însoţit de alţi militari.
4. Pentru sustragerea de la urmărirea penală sau judecată, săvîrşirea acţiunilor ce
împiedică aflarea adevărului sau a altor infracţiuni de către învinuit (inculpat) se
dispune înlocuirea supravegherii cu măsura arestării preventive conform legii.
5. Comandantul unităţii şi comandanţii inferiori care nu au luat măsurile
corespunzătoare pentru prevenirea consecinţelor prevăzute de aliniatul 5 al
prezentului articol poartă răspundere disciplinară potrivit Regulamentului
disciplinar al Forţelor Armate.
Articolul 184.Transmiterea sub supraveghere a minorului
 Măsura transmiterii sub supraveghere a minorului este similară garanţiei personale
prevăzute articolul 179, reieşind din faptul că se dispune numai la cererea unui din părinte
tutore, curator sau o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul
instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, cu excepţia, că acordul minorului
pentru aplicarea acestei măsuri nu este necesar.
1. “Instituţie de învăţămînt specială” se are în vedere instituţia de învăţămînt şi de
reeducare sau instituţia curativă şi de reeducare unde este internat minorul prin
sentinţa instanţei judecătoreşti ca măsură de constrîngere cu caracter educativ
potrivit articolelor 54, 93, 104 Cod penal sau în baza hotărîrii judecătoreşti
potrivit articolului 29 al Legii cu privire la drepturile copilului din 15 decembrie
1994.
2. Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se deosebeşte de
măsura de constrîngere cu caracter educativ prevăzută de articolul 104 aliniatul 1
pct.b) Cod penal “încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,
persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat” după scop şi
durată, deşi regimul de supraveghere a minorului este similar în ambele cazuri.
3. Pe lîngă informaţia de la autoritatea tutelară, procurorul sau instanţa de judecată
poate solicita informaţie şi de la alte organe de stat privind capacitatea
persoanelor arătate la aliniatul 1 al acestui articol de a exercita supravegherea
asupra minorului. Copia ordonanţei sau încheierii privind aplicarea acestei
măsuri se înmînează învinuitului (inculpatului) minor şi persoanei care şi-a
asumat obligaţia de a exercita supravegherea.
4. Potrivit articolului 477 procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să discute
posibilitatea aplicării acestei măsuri, dacă părinţii, tutorii, curatorii şi alte
persoane nu au înaintat cerere de transmitere sub supraveghere a minorului. În
cazul refuzului persoanelor de a exercita supravegherea minorului procurorul sau
instanţa de judecată decide aplicarea altei măsuri preventive.
Cererea de transmitere sub supraveghere a minorului bănuit, învinuit sau inculpat
după conţinut este similară cererii de acordare a garanţiei personale (a se vedea
comentariul articolului 179).
După verificarea capacităţii de a exercita supravegherea minorului, procurorul sau
instanţa de judecată înştiinţează persoana despre esenţa faptei penale imputate învinuitului
(bănuitului) şi despre obligaţii şi consecinţele încălcării acestei măsuri atît pentru părinţi şi
alte persoane cît şi pentru minori, fapt consemnat în procesul verbal prin semnătura
acestora.
5. Pentru nerespectarea obligaţiilor de către persoanele cărora le-au fost transmise
sub supraveghere minorul judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată poate
aplica o amendă la demersul persoanei ce efectuează urmărirea penală sau a
procurorului, iar în faza de judecată din oficiu.
Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile,
potrivit articolelor 302, 312, iar împotriva încheierii instanţei de judecată poate fi exercitat
recurs potrivit articolelor 437-449.
7. Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se aplică pînă la
soluţionarea definitivă a cauzei penale. Dacă în cursul procesului penal învinuitul
(inculpatul) atinge vîrsta de 18 ani măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în
continuare dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive.
Totodată măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită cu alte măsuri preventive la
cererea de renunţare de la exercitarea acestor obligaţii a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau
altor persoane, invocîndu-se motive întemeiate.
 Articolul 185.Arestarea preventivă
Locurile şi condiţiile deţinerii bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest
preventiv sînt prevăzute de Legea cu privire la arestarea preventivă. Astfel locurile de arest
preventiv sînt izolatoarele de anchetă penală ale Departamentului instituţiilor penitenciare
al Ministerului Justiţiei. În unele cazuri prevăzute de lege, persoanele arestate preventiv pot
fi deţinute în alte instituţii penitenciare, în izolatoare de detenţie provizorie, precum şi în
carceră. Condiţiile executării arestării preventive sînt prevăzute de capitolul II al Legii cu
privire la arestarea preventivă.
1. Pe lîngă condiţiile prevăzute la articolul 176 aliniatul 2 în aliniatul 2 al
prezentului articol sînt prevăzute circumstanţe concrete care sînt temeiuri
rezonabile pentru aplicarea arestării preventive:
a. Astfel lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul republicii Moldova se
constată prin anumite acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul este cetăţean străin,
apatrid sau cetăţean a Republicii Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată
prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficient pentru a stabili că persoana are loc
permanent de trai, în acest caz se va lua în consideraţie şi alte date care confirmă
faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau frecvent îşi schimbă locul de
trai. În aceste temeiuri obligatoriu se va verifica faptul dacă persoana lucrează
permanent sau învaţă.
b. Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă numai
în cazul cînd există suficiente probe că anume această persoană a săvîrşit
infracţiunea şi nu are acte de identitate, actele de identitate sînt false sau persoana
în cauză se împotriveşte la stabilirea identităţii. De regulă aceste situaţii se referă
la persoana bănuită sau învinuită şi mai rar pentru inculpat.
c. Încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau
inculpat este temei de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvîrşită legea
penală prevede o pedeapsă privativă de libertate, fie arest sau închisoare.
În cazul cînd învinuitul (inculpatul) încalcă condiţiile unei măsuri preventive
neprivative de libertate iar pentru infracţiunea săvîrşită legea nu prevede pedeapsa
privaţiunii dee libertate unicul mijloc eficient care asigură prezenţa învinuitului
(inculpatului) la urmărirea penală sau judecată este măsura aducerii silite potrivit
articolului 199.
2. Arestarea preventivă este o măsură preventivă care afectează grav libertatea
individuală a persoanei şi din conţinutul acestui aliniat rezultă că instanţa de
judecată din oficiu va pune în discuţie şi va aplica măsuri alternative arestării,
dacă prin aplicarea acestora pot fi prevenite consecinţe nefavorabile procesului
penal. în cazul aplicării măsurii liberării provizorii pe cauţiune este necesar şi
acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului de a depune cauţiunea.
Aplicarea măsurilor alternative arestării pot fi dispuse de către instanţă dacă sînt
întrunite condiţiile prevăzute de articolele 188, 191, 192.
3. În faza urmăririi penale încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea,
prelungirea, refuzului aplicării sau prelungirii arestării preventive se atacă cu
recurs şi se soluţionează potrivit articolelor 311 şi 312.
În faza de judecată numai încheierea privind aplicarea sau înlocuirea măsurii
arestării preventive pot fi atacate potrivit articolelor 196 aliniatul 2 şi 329 aliniatul 2. Prin
urmare încheierea instanţei de judecată de revocare a arestării preventive, de refuz privind
aplicarea sau înlocuirea arestării preventive nu sînt susceptibile de a fi atacate cu recurs.
 4. Pentru anumite categorii de funcţionari de stat prin legi speciale care
reglementează statutul acestora sînt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea
arestării preventive.
Astfel judecătorii din toate instanţele judecătoreşti se bucură de statutul de persoană
inviolabilă, arestarea preventivă fiind posibilă numai cu acordul Consiliului European
Suprem al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz cu acordul
Parlamentului în privinţa judecătorului Curţii Supreme de Justiţie (art.19 al Legii cu privire
la statutul judecătorului din 20.07.1995 (monitorul Oficial al RMoldova nr.59-60 din
26.10.1995). Judecătorul Curţii Constituţionale poate fi arestat numai cu acordul prealabil
al Curţii Constituţionale, art.16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională din
13.12.1994, Monitorul Oficial al RMoldova nr.7.02.1995).
Avocaţii parlamentari pot fi arestaţi numai cu acordul prealabil al Parlamentului,
art.12 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari din 17.10.1997, Monitorul Oficial al
RMoldova nr.282-83 din 11.12.1997. Deputatul Parlamentului Republicii Moldova poate fi
arestat numai cu acordul Parlamentului după ascultarea sa (art.70 al Constituţiei, art.10 al
Legii despre statutul deputatului în Parlament din 07.04.199 (Monitor Oficial, nr.4, 1994).,
Articolul 186.Termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi prelungirea lui
Durata arestării preventive curge din momentul reţinerii de fapt a persoanei indicat
în procesul-verbal întocmit conform articolului 167. În cazul în care persoana bănuită sau
învinuită anterior nu a fost reţinută arestarea preventivă, dar este prezentă în şedinţa de
judecată unde se examinează chestiunea aplicării arestării preventive, termenul acestei
măsuri curge din momentul pronunţării încheierii judecătoreşti, fiindcă potrivit articolelor
307 aliniatul 4, 308 aliniatul 4 această hotărîre se execută imediat.
În cazul cînd arestarea preventivă a fost dispusă în lipsa învinuitului potrivit
articolului 308 aliniatul 2, termenul acestei măsuri curge din momentul executării hotărîrii
judecătoreşti, adică din momentul găsirii şi reţinerii persoanei în cauză. Iar învinuitul
reţinut în baza mandatului de arestare emis în lipsa lui, trebuie să fie adus de-ndată înainte
instanţei care a eliberat mandatul pentru a da lămuriri şi a-I anunţa motivele şi temeiurile
arestării precum şi dreptul de a-l contesta în ordinea stabilită, fapt care se indică în
procesul-verbal (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de
procedură penală privind arestul preventiv din 9 noiembrie 1998).
1. În termenul arestării preventive se include timpul reţinerii, arestării la domiciliu
şi timpul aflării persoanei internate într-o instituţie medicală în condiţii de
staţionar în baza hotărîrii judecătoreşti. Toate acestea sînt forme de privare a
libertăţii şi se calculează pentru a fi luate în consideraţie la prelungirea arestării
preventive în faza urmăririi penale precum şi pentru computarea acestei durate
din pedeapsa stabilită de către instanţa de judecată potrivit articolului 88 Cod
penal. reieşind din aliniatul 4, articolul 88 al Codului penal în termenul arestării
preventive se include şi timpul aflării în stare de arest preventiv pe teritoriul unui
stat străin pînă la extrădare conform articolelor 541, 542.
2. Termenul iniţial de 30 de zile al arestării preventive se referă la persoana
învinuită. Dacă persoana nu este pusă sub învinuire, durata arestării preventive
nu poate depăşi 10 zile conform articolului 307 aliniatul 5.
Calcularea termenelor arestării preventive se face potrivit articolului 233 în zile şi
luni. Fiecare lună are 30 de zile. Totodată în încheierea de aplicare a arestării preventive
sau de prelungire se va indica data şi ora cînd expiră termenul acestei măsuri (pet 12, al.3
al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 09.11.1998).
 3. Prelungirea arestării preventive se face numai în faza de urmărire penală pentru
învinuit pînă la înmînarea copiei rechizitorului acestei persoane conform
articolului 297. După trimiterea cauzei în judecată curgerea termenului arestării
se întrerupe în sensul că la judecată nu este prevăzută procedura prelungirii
arestării, inculpatul fiind ţinut în starea de arest pînă la rămînerea definitivă a
sentinţei de condamnare.
4. Durata arestării preventive a inculpatului se calculează pentru a fi dedusă din
măsura de pedeapsă penală potrivit articolului 88 Cod Penal.
5. Revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive
potrivit articolului 195 întrerupe curgerea duratei arestării preventive.
6. Evadarea persoanei arestate preventiv din locurile de detenţie preventivă
întrerupe curgerea termenului arestării preventive.
7. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede două categorii de condiţii întrunite
cumulativ care sînt temeiuri de prelungire a arestării preventive faţă de învinuit.
Totodată legea prevede posibilitatea prelungirii în cazuri excepţionale, care sînt
lăsate la discreţia instanţei de judecată.
Prima condiţie se referă existenţa în continuare a posibilităţii survenirii
consecinţelor nefavorabile procesului penal. Această condiţie este lăsată la aprecierea
instanţei de judecată.
A doua condiţie este formală determinată de infracţiunea imputată învinuitului.
Condiţia în cauză stabileşte termenul-limită de arestare preventivă în faza urmăririi penale
în dependenţă de sancţiunea penală prevăzută de legea penală. Dar gravitatea faptei
imputate prin ea înseşi nu legitimează o detenţie provizorie foarte lungă dacă nu există
temeiuri arătate la prima condiţie. Astfel Curtea Europeană în cazul Letellier versus,
Franţa, decizia din 26 iunie 1991 a menţionat că după expirarea unui anumit timp de
detenţie pre-judiciară nu mai este suficient invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru
confirmarea cercetării în stare de arest sînt necesare alte motive relevante şi suficiente
precum şi o stăruinţă deosebită a autorităţilor la desfăşurarea procedurilor.
8. La expirarea termenelor – limită de 6 luni sau după caz de 12 luni de arestare
preventivă cauza penală trebuie trimisă în judecată conform articolului 297 sau
urmărirea penală continuă învinuitul fiind obligatoriu eliberat din stare de arest,
pentru că este un caz de încetare de drept a acestei măsuri conform articolului
195 aliniatul 5 punct 1).
9. Arestarea precum şi prelungirea arestării preventive a unui învinuit minor în faza
de urmărire penală se dispune în cazuri excepţionale pentru săvîrşirea
infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi numai pentru o
durată de cel mult 4 luni. (A se vedea comentariul articolului 477).
10.Termenul “nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare” este
un termen de recomandare şi înaintarea demersului privind prelungirea arestării
preventive mai tîrziu de 5 zile, dar pînă la expirarea termenului precedent nu este
temei de refuz de a prelungi arestarea preventivă.
Înaintarea şi examinarea demersului privind prelungirea arestării preventive se face
potrivit articolului 308.
11.Cu ocazia examinării demersului privind prelungirea arestării preventive
judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată care examinează
recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie conform articolului 312
se va soluţiona şi chestiunea posibilităţii liberării provizorii sau înlocuirea cu
arestarea la domiciliu.
 12.Începînd cu soluţionarea chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei şi pe tot
cursul judecăţii instanţa de judecată la cerere sau din oficiu examinează toate
problemele privind arestarea preventivă (a se vedea comentariul articolelor 329,
345, 385).
13.Efectuarea urmăririi penale cu învinuiţi arestaţi se efectuează de urgenţă şi în
mod preferenţial sub controlul Procuraturii Generale, iar în mod special după 6
luni de arest preventiv la înaintarea demersului privind prelungirea acestei măsuri
se cere acordul Procurorului General sau al adjuncţilor lui. Prin urmare
procurorul care conduce cu urmărirea penală din timp, ţinînd cont de termenul
prevăzut de aliniatul 6 al prezentului articol va înainta demersul privind
prelungirea arestării preventive mai mult de 6 luni cu materialele necesare la
Procuratura Generală. Refuzul Procurorului general sau al adjuncţilor lui de a
confirma demersul privind prelungirea arestării preventive mai mult de 6 luni în
faza de urmărire penală este temei de eliberare a persoanei din stare de arest
preventiv după expirarea termenului stabilit anterior prin încheierea judecătorului
de instrucţie.
14.Procedura de atacare şi examinare a recursului privind prelungirea sau refuzul
prelungirii arestării preventive este prevăzut de articolele 311, 312.
Articolul 187.Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor
reţinute sau ar
1. Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat indiferent de faptul dacă
colaborează sau nu cu organele de urmărire penală are dreptul la securitatea
personală. Astfel în cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea
prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest
preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte. În
cazul dat, persoana cu funcţii de răspundere este obligat să ia măsuri urgente
pentru a transfera prevenitul într-un loc nepericulos (articolul 17 al Legii cu
privire la arestarea preventivă). Potrivit articolului 15 al Legii privind protecţia
de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în
procesul penal din 28 ianuarie 1998 (Monitorul Oficial al RMoldova nr.26-27 din
26.03.1998), faţă de persoanele arestate preventiv pot fi aplicate şi alte măsuri de
protecţie de stat.
Refuzul administraţiei de a lua măsuri de protecţie în privinţa prevenitului poate fi
atacat la procuror care are obligaţia să exercite controlul legalităţii aflării persoanelor în
locurile de detenţie.
2. În cazul în care prevenitului îi este necesară o asistenţă specializată urgentă ce nu
poate fi acordată instituţiile curative ale sistemului penitenciar, această asistenţă I
se acordă în instituţiile curative specializate ale Ministerului Sănătăţii,
asigurîndu-I-se paza respectivă.
În cazul cauzării leziunilor corporale prevenitului la cererea acestuia examinarea
medicală poate fi efectuată de lucrătorii altor instituţii curative (articolul 25 aliniatele 4 şi 5
al Legii cu privire la arestarea preventivă).
3. Înmînarea copiilor de pe documentele procesuale privind acţiunile procesuale
efectuate fără persoana arestată sau cînd aceasta refuză să participe la procedurile
în cauză se face sub semnătura prevenitului. La categoria acestor acte
procedurale se atribuie şi răspunsurile la plîngerile şi cererile prevenitului care
trebuie înmînate tot în aceeaşi zi (articolul 18 aliniatul 7 al legii cu privire
arestarea preventivă, prevede termenul “în curs de cel mult 3 zile din momentul
 primirii lor” care urmează să fie adus în corespundere cu dispoziţiile prezentului
articol).
4. Sînt înregistrate atît plîngerile şi cererile preveniţilor ce se referă la procesul
penal precum şi plîngerile şi cererile cu privire la alte chestiuni înaintate potrivit
Legii cu privire la petiţionare. Preveniţilor li se interzice să expedieze cereri
anonime (articolul 18 aliniatul 8 al Legii privind arestarea preventivă).
5. Plîngerile, cererile sau scrisorile adresate altor persoane decît instanţei de
judecată, procurorului sau organelor de urmărire penală se supun controlului şi
dacă aceste conţin date a căror divulgare poate să împiedice stabilirea adevărului
în procesul penal nu se expediază destinatarului, ci se remit spre examinare
organului ce desfăşoară procesul penal, comunicîndu-se despre aceasta
prevenitului şi procurorului (articolul 18 aliniatul 5 al Legii privind arestarea
preventivă).
6. Procesul verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi adusă în instanţă trebuie
să fie semnat şi de prevenit, indicîndu-se motivele invocate de acesta.
7. Pentru întrevederea apărătorului, reprezentantului legal şi mediatorului este
necesar doar confirmarea faptului că aceste persoane au fost admise în
conformitate cu legea (art.70, 77, 276) în această calitate.
“În condiţii de confidenţialitate” înseamnă întrevedere între patru ochi, adică fără
prezenţa altor persoane.
Întrevederea prevenitului cu alte persoane se face potrivit articolului 19 al Legii cu
privire la arestarea preventivă.
8. Pentru efectuarea acţiunilor procesuale cu participarea prevenitului, acesta este
citat prin administraţia instituţiei de detenţie (a se vedea articolul 238).
9. În caz de necesitate unele acţiuni procesuale cu participarea prevenitului pot fi
efectuate la locul deţinerii.
10.Transferul persoanelor arestate preventiv în izolatoarele disciplinare ale coloniei
de corecţie sau coloniei de reeducare se dispune în cazul acesta execută pedeapsa
închisorii pentru unele infracţiuni dar se cercetează pentru alte fapte penale.
Pentru efectuarea acţiunilor procesuale de lungă durată pe teritoriul căruia nu există
izolator de anchetă, preveniţii se transferă în izolatoarele de detenţie provizorie ale
organelor afacerilor interne (articolul 6 al Legii privind arestarea preventivă).
11.Obligaţia administraţiei instituţiei penitenciare de a înştiinţa procurorul care
conduce cu urmărirea penală cu 7 zile pînă la expirarea termenului arestării
preventive subzistă în faza urmării penale, în scopul soluţionării chestiunilor
prevăzute de articolul 186 aliniatul 6.
12.Drept temei pentru deţinerea persoanei în stare de arest preventiv este numai
hotărîrea judecătorească, în lipsa acesteia persoana se eliberează imediat.
Pe lîngă cazul expirării termenului de deţinere “fixat de judecător” sau prevăzut de
lege conform articolelor 186 aliniatele 3 şi 4, 307 aliniatul 5, obligaţia eliberării imediate a
persoanei survine şi în alte cazuri prevăzute de lege la prezentarea hotărîrilor respective:
a. Încetării de drept a măsurii arestării preventive conform articolului 195 aliniatul
5 punct 2) şi aliniatul 6);
b. Înlocuirii sau revocării măsurii preventive potrivit articolului 195;
c. Anulării arestării preventive sau anulării prelungirii duratei acesteia conform
articolului 312 aliniatul 5;
13.Persoanelor eliberate de sub arest li se înmînează actele, lucrurile banii păstraţi
pe conturile personale în instituţia dată precum şi un certificat în care se indică
durata aflării sub arest şi temeiurile eliberării.
 Articolul 188.Arestarea la domiciliu
Arestarea la domiciliu constituie o măsură privativă de libertate alternativă arestării
preventive aplicată în condiţiile prevăzute de articolul 176 aliniatele 1 şi 2 precum şi de
condiţiile prezentului articol.
1. Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de
societate, dar nu şi de membrii familiei care locuiesc împreună cu acesta.
2. Arestarea la domiciliu include restricţii obligatorii şi obligaţii facultative. Deşi
arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate, în comparaţie cu
arestarea preventivă constituie un beneficiu pentru cel acuzat reieşind din
principiul proporţionalităţii şi principiul umanismului.
3. De regulă arestarea la domiciliu se dispune în privinţa bănuitului, învinuitului sau
inculpatului care a depăşit vîrsta de 60 ani, care este invalid de gradul I, femeilor
gravide şi femeilor care au la întreţinere copii în vîrstă de 8 an pentru săvîrşirea
oricăror infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor excepţional de grave. Pentru alte
persoane de cît cele arătate mai sus aplicarea acestei măsuri este posibilă numai
pentru infracţiunile care se pedepsesc cu cel mult 15 ani închisoare.
4. Dispoziţiile articolului 176, articolului 185 aliniatele 3 şi 4 precum şi a articolului
186 sînt aplicabile şi pentru arestarea la domiciliu în sensul că pentru aplicarea
acestei măsuri sînt necesare existenţa temeiurilor arestării preventive.
Oportunitatea aplicării arestării la domiciliu este la latitudinea instanţei de judecată
în dependenţă de circumstanţele caracteristice persoanei învinuite care sînt criterii
complementare condiţiilor arătate la aliniatul 2) al prezentului articol.
5. Restricţiile prevăzute la aliniatul 4 sînt aplicate obligatorii în cadrul măsurii
arestării la domiciliu, ele constituie regimul necesar al detenţiei persoanei la locul
ei de trai. Acestea se referă la dreptul de a se deplasa liber şi de a comunica cu
alte persoane, cu excepţia membrilor familiei, care locuiesc împreună.
6. Pentru supravegherea persoanei şi verificarea respectării de către aceasta a
restricţiilor impuse învinuitului i se pot ordona efectuarea diferitor acţiunii, care
vor fi expres menţionate în încheierea instanţei de judecată privind aplicarea
acestei măsuri.
7. Pentru încălcarea restricţiilor impuse organul investit cu supravegherea executării
arestării la domiciliu va prezenta raport procurorului, iar la faza judecării cauzei
instanţei de judecată.
8. În privinţa termenului, modului de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac a
arestării la domiciliu (a se vedea comentariul articolului 186).
9. La aplicarea acestei măsuri bănuitul, învinuitul sau inculpatul va fi preîntîmpinat
despre consecinţele nerespectării restricţiilor şi obligaţii impuse.
Articolul 189.Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire
A se vedea articolul 6 punctul 26.
La examinarea chestiunii privind aplicarea măsurii reţinerii, arestării preventive,
arestării la domiciliu sau internării persoanei într-o instituţie medicală conform articolului
152, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată după caz
au obligaţie să stabilească dacă în rezultatul aplicării măsurilor privative de libertate faţă de
bănuit, învinuit, inculpat nu rămîn fără supraveghere minorii, persoanele iresponsabile,
bolnave, cu vîrsta înaintată, care se aflau în îngrijirea acestora.
1. Înştiinţarea organelor competente să înfăptuiască măsuri de ocrotire se va face
imediat după aplicarea măsurilor privative de libertate sau prin dispoziţie.
 La cererea rudelor sau cu acordul rudelor precum şi cu acordul minorilor,
persoanelor cu vîrsta înaintată sau bolnave pot fi lăsate sub îngrijirea acestora, informîndu-
se şi autoritatea tutelară.
În cazul lipsei rudelor sau imposibilităţii de a acorda îngrijire de către acestea,
organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată
dispune luarea măsurilor de tutelă, de asistenţă medicală sau socială de către organele
competente de stat la locul de trai al persoanelor rămase fără supraveghere.
2. La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se asigură gestionarea
bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane apropiate. În
lipsa acestora bunurile urmează a fi supravegheate şi gestionate de organele de
stat prin dispoziţia organului care a aplicat măsura privativă de libertate.
3. Faţă de partea vătămată măsurile privative de libertate procesuale penale nu se
aplică. Deci în aliniatul 4 al prezentului articol se are în vedere situaţia cînd
partea vătămată a decedat în rezultatul acţiunilor criminale sau a devenit
incapabilă şi au rămas fără supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea
măsurilor de ocrotire.
4. Modalitatea informării persoanei private de libertate despre luarea măsurilor de
ocrotire poate fi în scris sau verbal prin telefon.
5. Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate.
În cazul cînd bănuitul, învinuitul sau inculpatul este eliberat din stare de reţinere sau
arest preventiv organele de urmărire penală, sau după caz instanţa de judecată va anunţa
organele de stat, care exercită măsurile de ocrotire, despre încetarea acestor măsuri.
Articolul 190.Liberarea provizorie a persoanei arestate
Potrivit articolului 5 paragraful 3 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale orice persoană reţinută sau arestată preventiv are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau să fie eliberată în cursul procedurii. Punerea în
libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere. Acest drept persistă numai în cazul cînd persoana se află în detenţie pre-judiciară,
adică pînă la emiterea sentinţei. Astfel Curtea Europeană a menţionat că “persoana
condamnată de prima instanţă şi deţinută în timpul înaintării apelului său nu poate fi
considerată “deţinută pentru a-l aduce în faţa instanţei de judecată pentru faptul că a comis
o infracţiune” referitor la fapta pe care a comis-o. Tot în acest sens Curtea a menţionat că
încetarea deţinerii pre-judiciare duce la încetarea aplicabilităţii art.5 alin.3 al Convenţiei.
Din conţinutul art.5 alin.5 al Convenţiei “nu înseamnă, însă, că există un drept absolut de a
elibera pe cauţiune, dar instanţele de judecată naţionale ar trebui să examineze foarte serios
orice cerere de eliberare în cazul cînd persoana deţinută oferă garanţii suficiente”
(Comentariu la Decizia din 26 iunie 1991 Letellier versus Franţa, pag.79).
1. În afară de bănuitul, învinuitul, inculpatul arestat preventiv şi bănuitul
(învinuitul) reţinut sau în privinţa cărora s-a înaintat demers privind necesitatea
aplicării arestării preventive au dreptul să ceară liberarea provizorie şi alte
persoane (a se vedea articolele 191, 192).
2. Sintagma “în tot cursul procesului penal” se subînţelege în cursul urmăririi
penale şi în cursul judecării cauzei, pînă la terminarea cercetării judiciare în
prima instanţă. (A se vedea articolul 309 aliniatul 1). Prin urmare după epuizarea
acestui moment inculpatul arestat pierde dreptul de a înainta cerere de liberare
provizorie. Însă cererea înaintată şi admisă în condiţiile legii presupune liberarea
persoanei pînă la rămînerea definitivă a sentinţei de condamnare.
3. Stricto senso, articolul 190 prevede două modalităţi de liberare provizorie: 1) sub
control judiciar şi 2) pe cauţiune. În sens larg învinuitul (inculpatul) arestat
 preventiv poate cere înlocuirea arestării cu garanţia personală sau garanţia unei
organizaţii în condiţiile legii (art.179, 180, 195).
4. Liberarea provizorie este facultativă deoarece acordarea ei după verificarea în
prealabil a îndeplinirii condiţiilor legale este lăsată la latitudinea instanţei de
judecată.
5. Liberarea provizorie constituie o modalitate de înlocuire a măsurii arestării
preventive sau măsură alternativă acesteia.
Articolul 191.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute
1. Aliniatul 1 al prezentului articol prevede prima condiţie a admisibilităţii
liberării provizorii sub control judiciar determinată de gravitatea infracţiunii
imputate celui arestat preventiv. Această condiţie este confirmată prin actele
emise de organele de urmărire penală sau procuror care stabilesc calificarea
infracţiunii (actul de începere a urmăririi penale, procesul-verbal de reţinere,
ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul).
2. Judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă calificarea juridică a faptei
prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu examinează probele ce stau la baza
acestei calificări făcute de procuror, dar verifică numai faptul existenţei acestei
condiţii din punct de vedere formal.
3. Instanţa de judecată în faza judecării cauzei poate da o apreciere nouă a probelor
privind calificarea infracţiunii în sensul atenuării situaţiei inculpatului, cu ocazia
examinării cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
4. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede o condiţie care trebuie întrunită
cumulativ cu altele, care se referă la comportamentul penal anterior acestei fapte
precum sau la comportamentul posibil în viitor ce are un caracter prezumtiv.
Condiţia dată se consideră întrunită la admisibilitatea cererii în cazul cînd se
stabileşte lipsa circumstanţelor arătate la acest aliniat. Prezenţa acestor
circumstanţe probate de către procuror prin mijloacele de probă legale este temei
pentru a respinge cererea de liberare provizorie. Dacă existenţa sau lipsa
antecedentelor penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave se probează cu certitudine prin documente şi nu poate fi
apreciată subiectiv, datele că învinuitul (inculpatul) va săvîrşi o altă infracţiune,
va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă,
sau să fugă se probează prin oricare mijloace de probă, care la apreciere admit o
doză mare de subiectivism din partea instanţei judecătoreşti (judecătorului de
instrucţie). În cazul cînd procurorul prezintă date că învinuitul (inculpatul) a
săvîrşit una din faptele arătate la acest aliniat este temei incontestabil de a
respinge cererea de liberare provizorie.
5. Obligaţiile prevăzute la aliniatul 3 constituie regimul controlului judiciar stabilit
de instanţa judecătorească.
Judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată în cazul admiterii cererii
de liberare provizorie sub control judiciar în încheierea privind aplicarea acestei măsuri vor
indica obligatoriu care obligaţii sau restricţii se impune celui liberat provizoriu. Instituirea
altor restricţii sau obligaţii de cît cele prevăzute de acest aliniat nu se admite.
6. Pentru efectuarea controlului asupra respectării obligaţiilor stabilite, judecătorul
de instrucţie sau după caz instanţa judecătorească trimite o copie de pe încheierea
privind liberarea provizorie organului de poliţie în a cărui rază teritorială
locuieşte bănuitul, învinuitul sau inculpatul. În cazul stabilirii restricţiei de a nu
părăsi localitatea se înştiinţează şi organele de frontieră.
 7. În dependenţă de “motive întemeiate”, care sînt împrejurări ce nu mai justifică
menţinerea obligaţiilor impuse în legătură cu dispariţia temeiurilor care au
justificat luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau după
caz instanţa judecătorească înlătură una, mai multe sau toate obligaţiile. De
regulă obligaţia prevăzută la punctul 2) “să comunice organului de urmărire
penală sau după caz, instanţei de judecată orice schimbare de domiciliu” rămîne
în orice caz de ridicare, fiind o obligaţie generală impusă participanţilor la
proces.
Ridicarea totală sau parţială a controlului judiciar se dispune prin încheiere, la
cererea persoanei liberate, la demersul procurorului sau din oficiu de către instanţa
judecătorească.
Ridicarea totală a controlului judiciar după consecinţe este similară situaţiei de
revocare sau încetare a măsurilor preventive (a se vedea comentariul articolului 195).
8. Ridicarea controlului judiciar asupra persoanei liberate provizoriu se deosebeşte
de revocarea liberării provizorii după consecinţele diferite (a se vedea
comentariul articolului 193).
9. Procedura de depunere şi examinare a cererii privind liberarea provizorie este
prevăzută de articolele 309, 310.
Articolul 192.Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute
Aliniatul 1 al articolului comentat prevede o serie de condiţii cumulativ întrunite
care determină admisibilitatea cererii de liberare provizorie pe cauţiune şi anume:
a. Să fie asigurat repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
b. Să fie depusă cauţiunea stabilită de judecătorul de instrucţie sau după caz, de
către instanţa judecătorească;
c. Infracţiunea este săvîrşită din imprudenţă sau cu intenţie ce nu depăşeşte 25 de
ani închisoare.
1. Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit
articolelor 203-208. Condiţia este realizată şi în cazul cînd prejudiciul este
reparat, nu există sau nu s-a înaintat acţiunea civilă.
2. Despre cuantumul prejudiciului material şi moral a se vedea comentariul
articolului 219 aliniatele 2, 3, 4.
3. În cazul cînd există prejudiciu dar acţiunea civilă nu este înaintată judecătorul de
instrucţie sau după caz instanţa de judecată va înştiinţa victima sau partea
vătămată despre examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul
dacă acestea nu au pretenţii materiale faţă de învinuit (inculpat).
4. Dovada depunerii cauţiunii pe contrul procuraturii sau după caz instanţei de
judecată o face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de
către soţul, rudele apropiate sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului,
menţionîndu-se în cauza penală respectivă.
5. Reieşind din faptul că legea (art.191) prevede posibilitatea înaintării cererii de
liberare provizorie sub control judiciar pentru infracţiuni săvîrşite din imprudenţă
sau cu intenţie ce se pedepseşte cu închisoare pînă la 10 ani închisoare, cererea
de liberare pe cauţiune se înaintează de regulă în cazul săvîrşirii infracţiunilor cu
intenţie care se pedepsesc de la 10 ani la 25 ani închisoare.
Calificarea infracţiunii este determinată de actele organelor de urmărire penală şi
procuror.
6. Aliniatul 2 al prezentului articol este similar aliniatului 2 al articolului 191 (a se
vedea comentariul textului de lege respectiv).
 7. În încheiere privind liberarea provizorie pe cauţiune se va menţiona obligaţia
prevăzută de articolul 198 şi la demersul procurorului sau din oficiu instanţa de
judecată poate impune anumite restricţii prevăzute de aliniatul 3 al articolului
191. În cazul stabilirii unor restricţii prevăzute de articolul 191, în esenţă se
instituie suplimentar controlul judiciar al persoanei liberate provizoriu pe
cauţiune şi respectiv o copie de pe încheiere va fi trimisă organului de poliţie în
raza teritorială unde locuieşte învinuitul (inculpatul).
În cazul stabilirii restricţiei de a nu părăsi localitatea se va înştiinţa şi organele de
frontieră.
8. Aliniatul 4 al articolului comentat se referă numai la cuantumul cauţiunii
exprimat în unităţi convenţionale, fără să prevadă expres obiectul cauţiunii. Din
aceste considerente conchidem, că obiectul cauţiunii poate fi atît banii cît şi
hîrtiile de valoare, metalele şi pietrele preţioase.
9. Cuantumul unei unităţi convenţionale este de 20 lei, potrivit articolului 64
aliniatul 2 Cod penal.
10.Cuantumul cauţiunii se stabileşte în limitele prevăzute de lege luîndu-se în
consideraţie starea materială a celui învinuit, ca aceasta să constituie o pierdere
considerabilă pentru cel care a depus-o sau pentru învinuit, în cazul revocării
liberării provizorii prevăzut de articolul 193 aliniatul 1 punctul 2). La stabilirea
cuantumului cauţiunii se va ţine cont şi de gravitatea infracţiunii.
Pentru soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii la cererea de liberare
provizorie se va anexa şi documente privind venitul anual al familiei celui învinuit
(inculpat).
11.Procedura depunerii şi examinării cererii de liberare provizorie pe cauţiune este
prevăzută de articolele 309, 310.
12.Liberarea provizorie pe cauţiune se dispune pe o durată nedeterminată, pînă la
intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare sau pînă cînd subzistă temeiurile
arestării preventive.
Articolul 193.Revocarea liberării provizorii
1. Revocarea liberării provizorii se deosebeşte de instituţia revocării măsurilor
preventive prevăzută de articolul 195 aliniatul 2, prin faptul că în prima situaţie
se revine la starea de arest preventiv, iar în cea din urmă are loc desfiinţarea
oricăror restricţii impuse prin măsura preventivă.
2. Punctul 1) aliniatul 1 al acestui articol prevede un temei de revocare a liberării
provizorii, care este determinat de unele împrejurări ce nu ţine de
comportamentul celui liberat provizoriu după aplicarea acestei măsuri. Astfel
după aplicarea liberării provizorii în faza de urmărire penală se poate modifica
învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune, cu o pedeapsă ce depăşeşte
limita legală de acordare a acestei modalităţi de liberare, sau după acordarea
liberării se află despre existenţa condamnărilor pronunţate în străinătate şi
recunoscute de instanţele de judecată a Republicii Moldova pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, care sînt temeiuri de revocare a
liberării provizorii. Revocarea poate fi dispusă cînd sînt date că ar putea să
săvîrşească unele acţiuni prevăzute de articolul 176 aliniatul 1 precum şi în
scopul executării sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii.
3. Punctul 2) al acestui aliniat se referă la împrejurări ce ţin de comportamentul
învinuitului (inculpatului) liberat care constă în încălcare intenţionată a
obligaţiilor prevăzute de articolul 191 aliniatul 3 şi stabilite în cazul dat, precum
 şi săvîrşirea unei infracţiuni noi din intenţie, indiferent de faptul dacă pentru
această infracţiune există un temei de încetare a urmării penale.
4. Reieşind din caracterul şi consecinţele revocării provizorii această soluţie se
dispune numai la demersul motivat al procurorului în faza de urmărire penală sau
din oficiu de către instanţa de judecată în cursul judecării cauzei în prima instanţă
sau la pronunţarea unei sentinţe de condamnare la pedeapsa închisorii.
5. În cazul revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul pe
lîngă încheiere emite un nou mandat de arestare pentru o durată de cel mult 30 de
zile, iar instanţa de judecată dispune arestarea preventivă prin încheiere sau după
caz prin sentinţă.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de revocare a
liberării provizorii pe cauţiune pentru temeiurile prevăzute de articolul 193 alin.1
pct.1) va conţine şi dispoziţia de restituire a cauţiunii, iar pentru temeiurile
arătate la punctul 2 al acestui articol, dispoziţia de trecere a cauţiunii la bugetul
statului.
7. Încheierea judecătorului de instrucţie sau după caz a instanţei de judecată privind
revocarea liberării provizorii sau refuzul judecătorului de instrucţie de a revoca
liberarea provizorie constituie hotărîri prin care se dispune asupra arestării
preventive şi respectiv sînt susceptibile de a fi atacate în condiţiile prevăzute de
lege (a se vedea comentariul articolului 185 aliniatul 4) Iar încheierea de
revocare a liberării provizorii cu trecerea cauţiunii la bugetul statului este
susceptibilă de a fi atacată potrivit articolului 194 aliniatul 2.
Articolul 194.Restituirea cauţiunii
Reieşind din caracterul şi funcţionalitatea cauţiunii ce asigură respectarea
obligaţiilor luate pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, cauţiunea se restituie celui care a
depus-o în condiţiile legii. Astfel cazurile arătate la aliniatul 1 al acestui articol pot fi
divizate în două categorii şi anume: 1) cazuri în care se impune rămînerea în detenţie a
inculpatului (învinuitului) şi 2) cazuri în care măsura arestării preventive încetează de drept
sau poate fi revocată şi în consecinţa încetează şi măsura liberării provizorii pe cauţiune.
Prin urmare restituirea cauţiunii se dispune atît cu ocazia soluţionării cauzei precum
şi în anumite cazuri de revocare a liberării provizorii.
1. Punctul 1 aliniatul 1 (a se vedea comentariul articolului 193 aliniatul 1 punctul 1)
este un temei de restituire a cauţiunii, deşi învinuitul (inculpatul) este arestat, dar
din considerente că nu a încălcat obligaţiile luate. Se dispune prin încheiere de
revocare a liberării provizorii pe cauţiune.
2. Punctul 2 al acestui aliniat (a se vedea comentariul articolului 195 aliniatul 2)
este temei de restituire a cauţiunii cu desfăşurarea obligaţiilor impuse prin măsura
liberării provizorii. Se dispune prin încheiere de revocare a arestării preventive şi
desfiinţare a liberării provizorii pe cauţiune.
3. Punctul 3 aliniatul 1 (a se vedea comentariul articolului 195 aliniatul 5 punctul 2)
este temei de restituire a cauţiunii cu încetarea de drept a măsurii arestării
preventive şi respectiv şi a liberării provizorii pe cauţiune. Se dispune prin
ordonanţa procurorului de încetare a procesului penal sau de scoatere de sub
urmărire, iar de către instanţa de judecată prin sentinţa de achitare sau sentinţa de
încetare a procesului penal. Ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale
sau de scoatere de sub urmărire penală şi sentinţa de achitare sau de încetare a
procesului penal cu dispoziţia privind restituirea cauţiunii sînt executate din
momentul pronunţării. A se vedea articolul 285 aliniatul 6.
 4. Privind cazurile prevăzute de punctul 4) al acestui aliniat (a se vedea comentariul
articolului 195 aliniatul 5 punctul 3) şi a articolului 389 aliniatul 3). Astfel, în
cazul emiterii sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei care urmează a fi
executată, fie de condamnare la închisoare cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, fie cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, fie fără
stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală se dispune restiuirea
cauţiunii care se execută după intrarea în vigoare a sentinţei în condiţiile
prevăzute de articolul 466 aliniatul 2.
Dispoziţia de restituire a cauţiunii în cazurile prevăzute mai sus se menţionează în
sentinţa de condamnare sau printr-o încheiere a judecătorului de instrucţie cu ocazia
soluţionării privind punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti potrivit articolului 471,
dacă această problemă nu a fost soluţionată de către instanţa judecătorească prin sentinţă.
5. Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat prin încheierea
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată după caz, dacă se dispune
revocarea liberării provizorii determinată de încălcarea intenţionată a obligaţiei
luate sau de săvîrşirea unei noi infracţiuni cu intenţie.
6. Soluţia judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată de nerestituire a
cauţiunii dispusă pentru temeiurile arătate la articolul 193 aliniatul 1 rămîne în
vigoare indiferent de faptul dacă ulterior în privinţa inculpatului se pronunţă o
sentinţă de achitare, încetare sau condamnare cu liberare de executarea pedepsei,
fie cu liberare de răspundere penală.
7. Încheierea de revocare a liberării provizorii pe cauţiune cu trecerea în beneficiul
statului poate fi atacată cu recurs în condiţiile articolelor 311, 312 de către
învinuit (inculpat), apărător sau rudele apropiate.
8. Hotărîrile privind restituirea cauţiunii nu sînt susceptibile de a fi atacate.
Articolul 195.Înlocuirea, revocarea sau încetarea de drepta măsurii preventive
Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de anumite
împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului, pot fi înlocuite una
cu alta în dependenţă de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la luarea măsurii
preventive iniţiale. Astfel în cadrul urmăririi penale este posibilă modificarea învinuirii atît
în sensul atenuării cît şi în sensul agravării ei, administrarea suficientă a probelor în cazul
cînd măsura preventivă s-a aplicat pentru temeiul că învinuitul ar putea împiedica aflarea
adevărului, schimbarea stării sănătăţii sau situaţiei familiale, încălcarea condiţiilor măsurii
preventive luate anterior, pronunţarea sentinţei de condamnare privind pedeapsa închisorii
cînd inculpatului anterior îi este aplicată o măsură preventivă neprivativă de libertate, sînt
circumstanţe de înlocuire a măsurilor preventive.
1. Înlocuirea măsurii preventive poate fi dispusă în faza urmăririi penale de regulă
la cerere, sau demers, iar în faza judecării şi din oficiu de către instanţă
judecătorească.
2. Procurorul poate dispune prin ordonanţă motivată numai înlocuirea unei măsuri
preventive neprivative de libertate cu alta neprivativă de libertate (cu excepţia
liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune). Ofiţerul de urmărire
penală dacă constată necesitatea înlocuirii măsurii preventive înaintează demers
procurorului.
3. Toate dispoziţiile legii privind aplicarea unei măsuri preventive sînt aplicabile şi
în situaţia înlocuirii măsurii preventive.
4. Chestiunea înlocuirii măsurii preventive în faza urmăririi penale se decide în
dependenţă de caz de către procuror sau judecător de instrucţie, în faza judecării
la repartizarea cauzei pentru judecare, pe parcursul judecăţii în condiţiile
 articolului 329 aliniatul 1, la deliberare şi adoptarea sentinţei de către instanţa de
judecată care examinează fondul cauzei.
5. Revocarea, spre deosebire de înlocuirea măsurii preventive, presupune faptul
dispoziţiei temeiurilor ce au fost necesare luării acesteia şi inexistenţei
temeiurilor de aplicare a altor măsuri preventive. Revocarea măsurii preventive
prevede desfiinţarea tuturor obligaţiilor impuse anterior în cadrul unei măsuri
preventive, cu excepţia revocării liberării provizorii (a se vedea comentariul
articolului 193).
6. Odată cu revocarea măsurii preventive se ia obligaţia în scris de a se prezenta la
citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi de a le informa
despre schimbarea domiciliului.
7. În aliniatul 2) sintagma “se revocă de către organul care a dispus-o” urmează a fi
interpretată nu numai “ad litteram” fiind posibilă revocarea măsurii preventive de
către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa judecătorească cu ocazia
contestării aplicării unei măsuri preventive în condiţiile legii ori cu ocazia
trimiterii cauzei în instanţa de judecată.
8. De regulă oportunitatea înlocuirii sau revocării măsurii preventive este decisă la
latitudinea procurorului, judecătorului de instrucţie sau după caz instanţei de
judecată, care apreciază faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii
preventive în continuare. Dar în privinţa măsurilor privative de libertate
revocarea trebuie interpretată mult mai categoric – prin prisma dispoziţiei
constituţionale (art.25 alin.6 al Constituţiei) care prevede că “eliberarea celui
reţinut sau arestat este obligatorie dacă motivele reţinerii sau arestării au
dispărut”.
9. O situaţie similară revocării este soluţia anulării măsurii preventive dispusă în
urma soluţionării recursului, de către judecătorul de instrucţie sau instanţa
ierarhic superioară, unde se constată lipsa temeiurilor legale de aplicare a măsurii
preventive precum şi faptul dispariţiei temeiurilor pentru menţinerea măsurii
preventive în continuare. După consecinţele juridice anularea şi revocarea
măsurii preventive sînt instituţii identice. Deosebirea fiind nu prin efecte, dar prin
procedura după care se dispune.
10.Revocarea măsurii preventive se dispune prin ordonanţă, de către procuror sau
prin încheiere de către judecătorul de instrucţie sau după caz de instanţa
judecătorească care nu sînt susceptibile de a fi atacate.
11.Instanţa de judecată dispune revocarea măsurii preventive prin sentinţă la
soluţionarea cauzei în prima instanţă, precum şi prin decizie la soluţionarea
apelului potrivit articolului 146 sau recursului pentru care nu este prevăzută calea
de atac apelul conform articolului 450.
12.Aliniatul 3 al prezentului articol prevede prerogativa excepţională de înlocuire şi
revocare a măsurilor preventive privative de libertate şi alternative arestării
preventive care aparţine judecătorului de instrucţie în faza de urmărire, iar în faza
de judecare, instanţei judecătoreşti care soluţionează cauza penală.
Prin urmare procurorul nu examinează asemenea cereri şi nu se pronunţă din oficiu
asupra acestor chestiuni, dar constatînd temeiuri de înlocuire sau revocare a măsurii
preventive înaintează demers judecătorului de instrucţie sau după caz instanţei de judecată.
13.Potrivit aliniatului 4 al articolului comentat încheierea, dispozitivul sentinţei sau
decizia de înlocuire ori de revocare a măsurii arestării preventive se execută
imediat învinuitul (inculpatul) arestat fiind eliberat din sala şedinţei de judecată,
copiile acestor hotărîri fiind trimise în aceeaşi zi administraţiei locului de
 deţinere. În cazul cînd învinuitul (inculpatul) arestat nu este prezent în sala
şedinţei de judecată copia hotărîrilor de înlocuire ori revocare a arestării
preventive se înmînează imediat apărătorului sau reprezentantului persoanei
arestate pentru a fi executată de administraţia locului de deţinere.
14.Înlocuirea sau revocarea măsurii reţinerii poate fi dispusă prin ordonanţa
procurorului de eliberare din stare de reţinere înainte de expirarea termenului de
72 de ore. Măsura reţinerii poate fi înlocuită sau revocată şi de către judecătorul
de instrucţie prin încheierea de refuz de a aplica arestarea preventivă, dacă
termenul de 72 ore n-a expirat. Ordonanţa sau după caz încheierea privind
înlocuirea ori revocarea măsurii reţinerii se execută imediat de administraţia
locului de reţinere.
15.Aliniatul 5 al acestui articol prevede situaţii cînd procurorul, judecătorul de
instrucţie sau instanţa de judecată sînt obligate să revoce orice măsură preventivă
cînd adoptă anumite soluţii prevăzute de lege, care sînt incompatibile cu
menţinerea măsurilor de constrîngere, precum şi în alte cazuri expres arătate.
Astfel, spre deosebire de revocarea măsurilor de prevenţie care este un act
procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a
măsurilor de prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestor măsuri.
Cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive obligă organele competente
să dispună desfiinţarea măsurii sau restricţiile impuse prin orice măsură
preventivă care îşi pierde efectul fără decizia expresă de revocare.
16.Expirarea termenelor reţinerii de 72 de ore conform articolului 166; de 10 zile a
arestării bănuitului conform articolului 307 aliniatul 5; de 30 de zile a arestării
învinuitului conform articolului 186 aliniatul 2; de 6 luni, de 12 luni sau de 4 luni
a arestării învinuitului în condiţiile articolului 186 aliniatele 3 şi 4; de 30 de zile a
obligării de nu a părăsi localitatea sau ţara de către învinuit conform articolul 178
aliniatul 3; de 10 zile a oricărei măsuri preventive aplicate bănuitului conform
articolului 63 aliniatul 2.
Expirarea termenului stabilit de către organul competent încetează de drept măsura
preventivă în cauză chiar dacă termenul stabilit este mai mic de cît prevede legea.
La expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilite de procuror, de judecătorul de
instrucţie sau de către instanţa de judecată în condiţiile articolului 312 aliniatul 5 în faza de
urmărire penală nu este necesar emiterea unei hotărîri speciale privind încetarea de drept a
măsurii preventive.
17.Scoaterea persoanei de sub urmărire penală potrivit articolului 284 sau încetarea
urmăririi potrivit articolului 285 în faza urmăririi penale precum şi încetarea
procesului penal în cazurile prevăzute de articolul 391 sau achitarea persoanei în
cazurile arătate la articolul 390 constituie soluţii prin care se confirmă
nevinovăţia persoanei sau aceasta este absolvită de răspundere penală şi respectiv
menţinerea restricţiilor impuse prin măsurile preventive nu mai răspund
exigenţelor principiilor procesului penal. prin hotărîrile menţionate mai sus se
dispune obligatoriu încetarea oricărei măsuri preventive. În dispoziţiile
articolelor 285 aliniatul 6 şi 396 punctul 3 se menţionează termenul “revocare”
care trebuie înţeles în sens de “încetare” reieşind din aliniatul 5 al articolului
comentat.
18.Măsurile preventive se aplică pînă la intrarea în vigoare sentinţei de condamnare
şi odată cu punerea în executare a hotărîriri respective scopul măsurilor
preventive este realizat şi încetarea de drept a măsurii preventive operează prin
menţiunea specială în dispozitivul sentinţei. Indiferent de categorie de pedeapsă
 penală stabilită prin sentinţă sau felul sentinţei de condamnare, menţinerea
măsurii preventive după punerea în executare a hotărîrii, adică pînă la executarea
pedepsei este contrară legii.
Dacă sentinţa de condamnare privind pedeapsa închisorii se pune în executare prin
detenţia condamnatului şi epuizarea măsurii preventive este evidentă, în cazul punerii în
executare a sentinţei de condamnare cu stabilirea pedepsei neprivative de libertate (de
exemplu a amenzii) măsura preventivă neprivativă de libertate urmează a fi încetată din
momentul rămînerii definitive a sentinţei în cazurile prevăzute de articolul 466 aliniatul 2,
dar nu după executarea pedepsei.
Pe lîngă situaţia arătată în aliniatul 6 al articolului comentat, măsura preventivă
privativă de libertate încetează de drept şi în alte cazuri analogice:
1) condamnării cu stabilirea pedepsei şi cu liberarea de executare, articolul 389
aliniatul 3, punctul 2);
2) condamnării fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere penală, articolul
389 aliniatul 3, punctul 3);
3) condamnării la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
În asemenea cazuri inculpatul arestat se eliberează imediat din sala şedinţei de
judecată (a se vedea articolul 398). În dispozitivul sentinţei de condamnare la pedeapsa
neprivativă de libertate precum şi în cazurile menţionate mai sus, se va menţiona
obligatoriu revocarea arestării preventive sau arestării la domiciliu, care este executorie din
momentul pronunţării sentinţei.
19.Aliniatul 7 al articolului comentat prevede obligaţia administraţia locurilor de
reţinere sau de arestare să ducă evidenţa strictă a curgerii termenului măsurilor
preventive privative de libertate şi să elibereze imediat persoana deţinută la
expirarea acestora fără vre-o dispoziţie suplimentară în acest sens de la procuror
sau instanţa judecătorească.
20.În cazurile menţionate în aliniatul 5 punctul 2, aliniatul 6), a articolului comentat
precum şi în cazurile arătate în articolul 389 aliniatul 3 punctele 2) şi 3) şi în
cazul condamnării la închisoare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, copiile ordonanţei de scoatere de sub urmărire a bănuitului reţinut,
ordonanţei procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a
urmăririi penale precum şi a sentinţelor sau dispozitivului acestora se transmite
imediat administraţiei locului de deţinere pentru executare în sensul eliberării
persoanei reţinute sau arestate.
Articolul 196.Atacarea hotărîrilor privind măsurile preventive
1. Ordonanţa procurorului privind aplicarea sau înlocuirea măsurilor preventive
neprivative de libertate, precum şi a prelungirii măsurii obligatorii de a nu părăsi
localitatea sau ţara pot fi atacate cu plîngere judecătorului de instrucţie de către
bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul legal.
2. Plîngerea împotriva ordonanţei procurorului se înaintează şi se examinează în
termenul şi condiţiile prevăzute de articolul 313 aliniatele 3, 4, 5 (a se vedea
comentariul acestui articol).
3. Printr-o interpretare logică “per a contrario” a aliniatului 1 a articolului comentat
conchidem că nu sînt susceptibile de a fi atacate cu plîngere următoarele hotărîri
emise de către procuror privind măsurile preventive:
a. refuzul de a aplica sau înlocui o măsură preventivă;
b. revocarea sau refuzul revocării unei măsuri preventive.
4. Pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind:
 a. aplicarea sau neaplicarea arestării preventive ori arestării la domiciliu, prelungirii
sau refuzului de a prelungi durata măsurilor preventive de libertate, aplicarea
liberării provizorii sau refuzului liberării provizorii (a se vedea comentariul
articolului 311);
b. revocarea liberării provizorii (a se vedea comentariul articolului 193);
c. înlocuirea măsurilor preventive privative de libertate sau alternative arestării
preventive.
5. Recursul împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie se exercită şi se
examinează în condiţiile articolelor 311 şi 312.
6. Nu sînt susceptibile de a fi atacate încheierile judecătorului de instrucţie privind:
a. revocarea sau refuzul revocării arestării preventive ori arestării la domiciliu,
precum şi refuzul înlocuirii acestor măsuri;
b. ridicării controlului judiciar conform articolului 191 aliniatul 5;
c. soluţionarea plîngerilor împotriva ordonanţei procurorului privind aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive în condiţiile articolului 313.
7. Instanţa de judecată adoptă hotărîri privind măsura preventivă în faza urmării
penale cu ocazia examinării recursului împotriva încheierilor judecătorului de
instrucţie în condiţiile prevăzute de articolele 311 şi 312. Astfel deciziile
instanţei de judecată privind: 1) anularea măsurii preventive; 2) anularea
prelungirii duratei acestora; 3) aplicarea arestării preventive sau aplicarea unei
alte măsuri, sau cu prelungirea duratei acesteia emisă în cazurile prevăzute de
articolul 312 aliniatul 5 punctul 1) nu poate fi atacate de cît cu recurs în anulare,
numai dacă sînt contrare legii.
8. În faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile privind
măsurile preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate potrivit articolului 329
aliniatul 2, numai încheierea privind aplicarea arestării preventive sau înlocuirii
unei măsuri preventive neprivative de libertate cu arestarea preventivă.
Celelalte hotărîri ale instanţei de judecată privind aplicarea, înlocuirea, revocarea
sau refuzul aplicării, înlocuirii ori revocării precum şi alte hotărîri pot fi atacate cu apel sau
recurs numai odată cu sentinţa potrivit articolului 400 aliniatul 2, sau articolului 437
aliniatul 2.
Capitolul III
ALTE MĂSURI PROCESUALE DE CONSTRÎNGERE
Articolul 197.Alte măsuri procesuale de constrîngere
În afară de reţinere şi măsurile preventive, faţă de bănuit, învinuit sau inculpat pot fi
luate şi alte măsuri procesuale de constrîngere arătate la aliniatul 1 al articolului comentat,
care îndeplinesc acelaşi scop ca şi primele.
1. Obligarea de a se prezenta (a se vedea comentariul articolului 198 şi articolului
176 aliniatul 4).
2. Aducerea silită (a se vedea comentariul articolului 199).
3. Suspendarea provizorie din funcţie (a se vedea comentariul articolului 200).
4. Măsuri asiguratorii în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune
şi/sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii (a se vedea comentariul
articolului 202).
5. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede unele măsuri procesuale de
constrîngere, care pot fi aplicate şi altor participanţi la procesul penal de cît
bănuitului, învinuitului, sau inculpatului. Astfel faţă de partea vătămată, martor,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, specialist, expert, asistent
procedural, interpret, traducător pot fi aplicate măsurile arătate la aliniatul 2 al
 acestui articol. Faţă de grefier, apărător, procuror şi alte persoane arătate la
articolul 201 aliniatul 3 se poate aplica amenda judiciară (a se vedea comentariul
articolului 201).
6. Reieşind din conţinutul articolului comentat precum şi din dispoziţiile articolelor
201 şi 334 faţă de bănuit, învinuit sau inculpat nu poate fi aplicată amenda
judiciară.
7. Capitolul III al Titlului V precum şi articolul comentat nu reglementează toate
măsurile procesuale de constrîngere, existînd şi reglementări speciale în acest
sens privind măsurile: 1) internarea persoanei într-o instituţie medicală pentru
efectuarea expertizei, art.152; îndepărtarea din sala judecăţii, art.334; controlul
judiciar asupra persoanei juridice în procedura specială reglementată de articolul
523 (depunerea unei cauţiuni nu mai mici de 1000 unităţi convenţionale,
interdicţia de a exercita anumite activităţi, interdicţia de a emite cecuri ori de a
folosi cărţi de plată).
8. Nu sînt măsuri procesuale de constrîngere, deşi elementul constrîngerii persistă
evident, acţiunile procesuale reglementate de capitolul III Titlul IV sub
denumirea de “procedee probatorii”.
Articolul 198.Obligarea de a se prezenta la organul de urmărire penală sau
la instanţă
1. Bănuitului, învinuitului, inculpatului această măsură se va lua obligatoriu în
cazul cînd nu s-a aplicat nici o măsură preventivă.
2. Obligaţia de a se prezenta şi a înştiinţa despre schimbarea domiciliului impusă
bănuitului, învinuitului sau inculpatului pe durata procesului penal nu restrînge
dreptul acestuia de a se deplasa liber şi de a-şi schimba locul de trai pe teritoriul
Republicii Moldova. Despre plecarea pe durată lungă sau schimbarea
domiciliului peste hotarele Republicii Moldova învinuitul (inculpatul) obligatoriu
va informa organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, care va decide
aplicarea unei măsuri preventive.
3. Pentru încălcarea acestor obligaţii învinuitul (inculpatul) poate fi adus silit,
reţinut sau să i se aplice o măsură preventivă, fapt care trebuie explicat acestuia
la semnarea obligaţiei.
4. Părţii vătămate, martorului, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
specialistului sau expertului această măsură poate fi aplicată numai în caz de
necesitate. Pentru încălcarea obligaţiei luate aceste persoane pot fi aduse silit
şi/sau să li se aplice amenda judiciară.
Articolul 199.Aducerea silită
Aducerea silită si dispune numai după citarea prealabilă a persoanelor, cu excepţia
cazurilor prevăzute de aliniatul 2 punctele 2) şi 3) al acestui articol.
1. Procedura citării (a se vedea articolele 235, 236, 237, 238, 239, 240, 241, 242).
2. Dacă persoana nu s-a prezentat la citaţie, dar a informat la timp organul
respectiv, despre motivele neprezentării nu constituie – temei de aducere silită.
3. Partea vătămată sau martorul este adus silit, de regulă, după citarea şi
neprezentarea repetată, cu excepţia cazului prevăzut de punctul 3) aliniatul 2 al
prezentului articol.
4. Constituie motive întemeiate, circumstanţele care împiedică prezentarea la citaţie
(boala, decesul rudelor apropiate, calamităţile naturale, primirea citaţiei cu
întîrziere, starea de război şi altele).
5. Necesitatea prezenţei persoanei este determinată de efectuarea acţiunilor
prevăzute de prezentul Cod, la latitudinea ofiţerului de urmărire penală,
 procurorului sau instanţei de judecată într-o cauză penală concretă. Pînă la
începerea urmăririi penale aducerea silită nu poate fi dispusă.
6. Aliniatul 2 al prezentului articol prevede situaţii cînd aducerea silită se dispune
fără citarea prealabilă a persoanei (circumstanţe arătate la punctele 2) şi 3)
precum şi în cazul cînd procedura citaţiei nu poate realizată în legătură cu
eschivarea persoanei de la primirea citaţiei.
7. Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită pe lîngă dispoziţiile prevăzute în
articolul 255 aliniatul 2 sau după caz în articolul 306, va cuprinde şi menţiuni
privind numele, data, anul, locul naşterii, domiciliul, motivele aducerii silite şi la
care persoană (ofiţer de urmărire penală, procuror sau judecător) trebuie adusă.
8. În privinţa timpului nopţii (a se vedea articolul 6 punctul 49).
9. În privinţa cazurilor care nu suferă amînare (a se vedea articolul 6, punctul 6).
10.În cazurile prevăzute de aliniatul 5 al prezentului articol se amînă efectuarea
acţiunii preconizate sau în dependenţă de caz acţiunea procesuală se desfăşoară la
locul aflării persoanei respective.
11.Nu constituie aducere silită în sensul articolului comentat aducerea la organele de
poliţie în condiţiile articolului 166 aliniatul 1 punctele 1) şi 3), articolului 168,
precum şi însoţirea persoanei de către colaboratorii organelor de poliţie fiind
citată pentru efectuarea acţiunilor procesuale urgente (a se vedea comentariul
articolului 236 aliniatul 2).
12.Ordonanţa sau încheierea privind aducerea silită este trimisă spre executare
organului de poliţie. Conducătorul organului de poliţie asigură executarea
hotărîrii de aducere silită.
Persoana responsabilă cu executarea măsurii de aducere silită anunţă hotărîrea
persoanei, care urmează a fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată. Dacă persoana care trebuie adusă silit invocă anumite motive întemeiate ce
împiedică la moment prezentarea în faţa organelor respective, colaboratorul poliţiei
anexează la ordonanţă (încheierea) raportul cu documentele ce confirmă imposibilitatea
executării acestei măsuri, anunţînd imediat ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau
judecătorul.
13.Persoana menţionată în hotărîrea de aducere silită este însoţită de colaboratorii
poliţiei pînă la locul destinat. Aplicarea armei, cătuşelor sau legarea persoanei în
legătură cu executarea aducerii silite nu se admite (cu excepţia cazurilor cînd
opune rezistenţă colaboratorului poliţiei).
14.Persoana împuternicită cu executarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită
trebuie să respecte dispoziţiile articolului 29 al Constituţiei şi articolului 12 al
prezentului Cod privind inviolabilitatea domiciliului care prevede “că nimeni nu
poate pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără
consimţămîntul acesteia” de cît în cazurile prevăzute de lege. Astfel în cazul
executării încheierii instanţei de judecată privind aducerea silită, persoana
împuternicită poate pătrunde în încăpere şi fără acordul persoanei.
În cazul executării ordonanţei ofiţerului de urmărire penală sau a procurorului, de
aducere silită, pătrunderea în încăpere este posibilă cu acordul persoanei, iar în caz contrar
cu autorizarea judecătorului de instrucţie, în modul prevăzut de articolele 304, 305, 306.
15.Dacă prezentarea hotărîrii de aducere silită, iar în cazul prevăzut de mai sus şi a
autorizaţiei judecătorului de instrucţie, persoana, care trebuie adusă opune
rezistenţă cerinţelor legale ale colaboratorului poliţiei se întocmeşte proces verbal
privind săvîrşirea contravenţiei administrative prevăzute de articolul 174/5 al
Codului cu privire la contravenţiile administrative, indicîndu-se caracterul
 încălcării şi martorii oculari, iar persoana în cauză este adusă la locul destinat,
aplicîndu-se forţa fizică şi mijloacele speciale în conformitate cu articolele 15 şi
16 ale legii cu privire la poliţie.
16.Pentru neexecutarea ordonanţei sau încheierii de aducere silită colaboratorii
poliţiei responsabili de această activitate pot fi sancţionaţi cu amendă în
conformitate cu articolul 201.
Articolul 200.Suspendarea provizorie din funcţie
Suspendarea provizorie din funcţie nu poate fi dispusă faţă de bănuit.
1. Necesitatea aplicării măsurii suspendării provizorii din funcţie este condiţionată
de caracterul infracţiunii (de exemplu: în cazul infracţiunilor săvîrşite de
persoane cu funcţii de răspundere, Capit.XV; infracţiunilor militare, capit.XVIII;
infracţiunilor contra justiţiei, capit.XIV; Cod penal), de circumstanţe care
presupun posibilitatea împiedicării aflării adevărului (nimicirea documentelor,
influenţarea martorilor din rîndul subalternilor), precum şi de starea de
incompatibilitate a funcţiei deţinute, cu statutul de învinuit (inculpat). În cazul
cînd funcţia ocupată este incompatibilă prin lege specială cu statutul de învinuit
sau chiar bănuit suspendarea se dispune obligatoriu în modul prevăzut de legile
speciale respective.
2. În primul rînd măsura suspendării provizorii din funcţie se dispune în privinţa
persoanelor cu funcţie de răspundere şi altor funcţionari publici în sensul Legii
serviciului public din 04.05.1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.61
din 02.11.1995), însă necesitatea aplicării acestei măsuri este evidentă şi în cazul
unor funcţionari publici care nu cad sub incidenţa legii serviciului public / a se
vedea articolul 3 al legii menţionate) precum şi în cazul unor persoane care nu au
statut de funcţionar public, dar care practică activităţi în interes public (de
exemplu: medicul, în cazul unor infracţiuni prevăzute de capitolul II al Codului
Penal; pedagogul în cazul infracţiunii săvîrşite împotriva unui elev sau împotriva
minorilor).
Prin urmare sintagma “în interesul serviciului public” din aliniatul 1 al prezentului
articol urmează a fi interpretată în sens larg, depăşind semnificaţia acestei noţiuni
prevăzută de Legea serviciului public.
3. Dacă persoana suspendată din funcţie este reabilitată în conformitate cu
prevederile prezentului Cod, timpul suspendării se va include în vechimea de
muncă pe specialitate cu respectarea salariului mediu lunar pentru durata
întreruperii activităţii respective articolele 9, 12 ale Legii privind modul de
reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare
penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti
din 25.02.1998 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51 din
04.06.1998), în caz contrar sînt aplicabile dispoziţiile aliniatului 2 al prezentului
articol.
4. Procedura examinării demersului de către judecătorul de instrucţie (a se vedea
comentariul articolului 305). În faza judecăţii, instanţa ce examinează cauza în
fond dispune din oficiu măsura suspendării provizorii din funcţie.
5. Pentru unele categorii de funcţionari publici procedura suspendării din funcţie
este reglementată de legi speciale:
a. Judecătorul este suspendat prin hotărîrea Consiliului Suprem al Magistraturii,
care se prezintă Preşedintelui Republicii Moldova sau după caz, Parlamentului,
articolul 20 al Legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din
19.07.1996 (Monitorul Oficial al Republicii Molodva nr.64 din 03.10.1996);
 b. Judecătorul Curţii Constituţionale prin hotărîrea Curţii Constituţionale de
încuviinţare a trimiterii în judecată la demersul Procurorului general, articolul 16
al Legii cu privire la Curtea constituţională din 13.12.1994.
c. Privind alte persoane cu înalte funcţii de răspundere reieşind din procedura
numirii lor în funcţie de către parlament sau Preşedintele Republicii Moldova
(Procurorul General, avocatul parlamentar, membrii Guvernului, membrii Curţii
de Conturi).
Prin urmare procurorul (în cazurile menţionate Procurorul General) va înainta
demers privind suspendarea provizorie din funcţie organelor respective, dar nu
judecătorului de instrucţie.
6. Procedura aplicării amenzii judiciare persoanei responsabile din administraţia
locului de lucru al învinuitului (inculpatului) pentru neexecutarea încheierii de
suspendare din funcţie (a se vedea comentariul articolului 201).
7. Suspendarea provizorie din funcţie se dispune pentru o durată nedeterminată –
pînă la soluţionarea definitivă a cauzei. Scoaterea de sub urmărire penală,
încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului sînt cazuri de
revocare obligatorie a suspendării din funcţie la rămînerea definitivă a acestor
hotărîri. În cazul cînd suspendarea din funcţie a fost dispusă pentru motivul că
persoana ar putea să împiedice aflarea adevărului, după administrarea probelor
suficiente, la cererea persoanei această măsură poate fi revocată înainte de
soluţionarea definitivă a cauzei.
8. Încheierea judecătorului de instrucţie privind suspendarea provizorie din funcţie
sau, după caz a refuzului privind aplicarea acestei măsuri poate fi atacată în
condiţiile articolului 302 (a se vedea comentariul acestui articol).
Încheierea instanţei de judecată privind suspendarea provizorie din funcţie poate fi
atacată cu apel sau după caz cu recurs numai odată cu sentinţa.
Articolul 201.Amenda judiciară
1. Numai pentru abaterile expres prevăzute de prezentul Cod poate fi aplicată
amenda judiciară de către instanţa de judecată atît participanţilor la proces cît şi
altor persoane care au obligaţii în legătură cu înfăptuirea procesului sau asistă la
judecată. Amenda judiciară este o sancţiune procesuală penală care se deosebeşte
de amenda contravenţională sau amenda penală prin temeiul juridic şi procedura
aplicării.
2. Conţinutul unei unităţi convenţionale este de 20 lei, potrivit articolului 64
aliniatul 2 Cod penal.
3. Constituie abateri sancţionate cu amenda judiciară:
a. manifestarea lipsei de respect faţă de judecată prin tulburarea ordinii în şedinţa
de judecată şi alte acţiuni care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată (a se
vedea comentariul articolului 334 aliniatul 5);
b. tergiversarea nejustificată privind executarea hotărîrii de aducere silită sau
neanunţarea despre imposibilitatea executării acestei hotărîri de către
colaboratorul poliţiei precum şi nerepartizarea hotărîrii spre executare de către
conducătorul organului de poliţie;
c. în cazul neprezentării nejustificate şi neinformării la timp de către apărător şi
procuror cu condiţia că au survenit cheltuieli suplimentare judiciare (a se vedea
comentariul articolului 320 aliniatul 3 şi articolului 322 aliniatul). Neprezentarea
nejustificată a martorului (art.90), expertului (art.88), specialistului (art.87) şi a
interpretului sau a traducătorului (art.85), părţi vătămate (art.323 aliniatul 5)
precum şi neinformarea la timp despre imposibilitatea prezentării.
 Neprezentarea părţii civile şi părţii civilmente responsabilă nu este temei pentru a
aplica amenda judiciară acestor participanţi.
d. tergiversarea efectuării expertizei de către expert sau a traducerii actelor
procedurale de către traducător în condiţiile articolului 15 aliniatul 4.
Noţiunea de “interpret” în punct 4 aliniatul 3 al prezentului articol este inutilă şi
urmează a fi exclusivă.
e. neîndeplinirea atribuţiilor prevăzute de articolul 149 de către conducătorul
instituţiei de expertiză;
f. neîndeplinirea obligaţiei de prezentare a documentelor în condiţiile articolului
157 aliniatul 3 precum şi a) obiectelor care se află la instituţii de stat, solicitate în
aceleaşi condiţii (cu excepţia cazurilor cînd se efectuează o percheziţie sau o
ridicare de obiecte sau documente);
g. nerespectarea măsurilor pentru a preveni pierderea, determinarea, alterarea,
substituirea sau amestecul corpurilor delicte şi altor obiecte de către persoanele
fizice sau conducătorii persoanelor juridice;
h. neexecutarea hotărîrii de suspendare provizorie din funcţie de către administraţia
locului de lucru, articolul 200 aliniatul 4; neîndeplinirea de către asistentul
procedural al obligaţiilor prevăzute de articolul 82.
4. Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, persoana care efectuează
urmărirea penală întocmeşte un demers motivat, unde se va menţiona esenţa unei
abateri prevăzută la aliniatul 3 al prezentului articol, anexînd materiale necesare
ce confirmă această abatere.
Modul de examinare a demersului privind aplicarea amenzii judiciare de către
judecătorul de instrucţie potrivit articolului 305.
5. În dependenţă de circumstanţele abaterii şi motivele invocate de către persoana în
privinţa căreia se examinează chestiunea aplicării amenzii, judecătorul de
instrucţie poate respinge demersul şi decide prin încheiere refuzul aplicării acestei
măsuri de constrîngere.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare este
susceptibilă de a fi atacată în condiţiile articolelor 302, 312, care se aplică
corespunzător.
7. Hotărîrea privind aplicarea amenzii judiciare în cazul neîndeplinirii obligaţiilor
procesuale prevăzute de lege sau încălcarea ordinii în timpul judecăţii se dispune
din oficiu de către instanţa de judecată odată cu pronunţarea sentinţei sau la orice
etapă a judecăţii prin încheiere care este parte componentă a procesului-verbal al
şedinţei de judecată (a se vedea articolul 336 aliniatul 3 punctul 9) şi articolul 342
aliniatul 3).
8. Dispoziţiile aliniatului 5 al prezentului articol sînt aplicabile şi în cazul şedinţei
de judecată desfăşurată de către judecătorul de instrucţie în condiţiile prezentului
Cod.
9. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii poate fi atacată cu apel
sau recurs numai odată cu sentinţa în condiţiile articolelor 400-418 sau după caz a
articolelor 437-450.
10.În cazul cînd abaterea constituie o infracţiune, după aplicarea amenzii judiciare,
instanţa de judecată procedează conform articolului 335 pentru tragerea persoanei
la răspundere penală (de exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute de articolele
304, 305, 313, 320 Cod penal).
11.În cazul cînd abaterea constituie o contravenţie administrativă (de exemplu
prevăzute de articolele 200/7, 200/8 Codului cu privire la contravenţiile
 administrative) instanţa de judecată aplică sancţiunea administrativă în
corespundere cu articolul 209 Cod cu privire la contravenţiile administrative, fără
a aplica amenda judiciară potrivit prezentului articol.

Articolul 202.Măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului

şi garantarea executării pedepsei amenzii
1.Măsura procesuală de constrîngere asiguratorie se aplică în următoarele scopuri:
a. Pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune;
b. Pentru garantarea executării pedepsei amenzii;
c. Pentru garantarea executării confiscării speciale a bunurilor destinate săvîrşirii
infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din infracţiune.
1. Nu poate fi aplicată măsura asiguratorie în alte scopuri (de exemplu pentru
recuperarea cheltuielilor judiciare prevăzute de articolul 227).
2. Privind prejudiciul cauzat de infracţiune (a se vedea comentariul articolului 219).
3. Pedeapsa amenzii “se are în vedere numai amenda penală” prevăzută de articolul
64 Cod penal.
4. Privind sechestrarea bunurilor (a se vedea comentariul articolului 203 aliniatul 1).
5. Privind bunurile mobile şi imobile sînt aplicabile dispoziţiile articolului 288 al
Codului civil din 6 iunie 2002.
6. Privind bunurile care nu poate fi aplicat sechestrul (a se vedea articolul 204
aliniatul 3) şi 4).
7. Măsura asiguratorie pentru repararea prejudiciului cauzat se ia numai asupra
bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, iar în cazurile prevăzute de
articolul 73 aliniatul 1 şi asupra bunurilor persoanei civilmente responsabile (de
exemplu a părinţilor, adoptatorilor) sau curatorilor în cazul prevăzut de articolul
1407 Cod civil, a persoanelor fizice sau juridice în cazul prevăzut de articolul
1410 Cod civil).
8. Potrivit aliniatului 3 al articolului comentat pentru asigurarea reparării
prejudiciului cauzat se aplică sechestrul asupra bunurilor în suma pretenţiilor
înaintate iniţial de către partea civilă în acţiunea civilă, conform articolului 221
aliniatul3.
9. Măsura asiguratorie pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispune
numai în cazul cînd pentru infracţiunea săvîrşită legea prevede această pedeapsă.
În acest caz sechestrul se va aplica numai asupra bunurilor învinuitului sau
inculpatului în mărimea limitei maximale a pedepsei amenzii prevăzută de Partea
specială a Codului penal.
10.În cazurile prevăzute de articolul 21 aliniatele 2 şi 3 al Codului penal pentru
garantarea executării pedepsei amenzii se aplică măsura asiguratorie asupra
bunurilor persoanei juridice.
11.Prin urmare cînd este înaintată acţiunea civilă în procesul penal şi pentru
infracţiunea săvîrşită legea prevede pedeapsa amenzii măsura asiguratorie se
dispune în suma valorii acţiunii civile şi cuantumul amenzii, fiind expres arătat
aceste scopuri în ordonanţa sau încheierea de aplicare a sechestrului bunurilor.
Articolul 203.Punerea sub sechestru
Punerea sub sechestru este o măsură procesuală de constrîngere reală care constă în
limitarea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinţă pentru o durată nedeterminată
pînă la soluţionarea definitivă şi executarea hotărîrii confiscării speciale.
Sechestrul constă din: 1) ridicarea bunurilor mobile; 2) interdicţia de a dispune sau
folosi bunurile mobile sau interdicţia de a înstrăina bunurile imobile; 3) interdicţia de a
efectua orice operaţiuni pe contul bancar; 4) interdicţia deţinătorului de valori mobiliarea
de a înstrăina aceste valori.
1. Nu constituie sechestru în sensul articolului comentat ridicarea obiectelor –
corpuri delicte în rezultatul efectuării percheziţiei (art.125), cercetării la faţa
locului (art.118) sau ridicării de obiecte şi documente (art.126).
2. Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată concomitent cu efectuarea
percheziţiei (a se vedea articolul 205 aliniatul 4, şi articolul 301 aliniatul 2).
3. Prin “valori materiale” se subînţelege bunurile corporale, adică care au o existenţă
materială, fiind perceptibile simţurilor omului (obiectele, animalele, banii,
terenurile). În cadrul “valorilor materiale” se include şi valorile mobiliare inclusiv
şi cele nematerializate (valori mobiliare nominative nematerializate) potrivit
articolului 4 al Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare din 18.11.1998
(Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.27.28 din 23.03.1999).
4. Nu poate fi aplicat sechestrul în sensul articolului comentat pentru asigurarea
acţiunilor civile asupra bunurilor incorporale: 1) denumirea de firmă; 2)
emblema; 3) marca; 4) invenţia; 5) dreptul de autor; 6) denumirea de origine şi
indicaţie geografică.
5. Prin “conturi şi depozite bancare” se subînţelege conturi analitice deschise în
bănci persoanelor juridice: a) curent; b) de depozit; c) de credit; d) temporar şi e)
“Loro” (numai pentru bănci), precum şi persoanelor fizice: a) curent; b) de
depozit; c) de credit, articolul 3 aliniatele 17 şi 18 al Regulamentului privind
deschiderea şi închiderea conturilor la băncile din Republica Moldova, aprobat
prin hotărîrea Consiliului Băncii Naţionale a Moldovei nr.415 din 30.12.1999
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.8-9 din 20.01.2000).
6. Prin “înncetarea oricăror operaţiuni în privinţa conturilor şi depozitelor bancare”
sechestrate se are în vedere atît debitarea cît şi creditarea contului bancar. Însă din
punct de vedere practic nu există nici un raţionament să justifice interdicţia
creditării contului bancar. Totodată nu poate fi justificată uneori şi interdicţia
oricăror operaţii de debitare a contului bancar care duce la blocarea activităţii
agentului economic. Astfel facem propunere de lege ferendă privind modificarea
acestei dispoziţii prin sintagma “încetarea parţială sau totală a operaţiunilor
privind conturile bancare în dependenţă de circumstanţele concrete ale cauzei”.
7. Punerea sub sechestru a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiune
urmează a fi aplicată chiar dacă făptuitorul poate fi liberat de pedeapsă penală sau
liberat de răspundere penală.
8. Bunuri destinate pentru săvîrşirea infracţiunii sînt obiectele pregătite pentru a fi
folosite sub orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor
infracţiuni indiferent de faptul au fost folosite sau nu.
9. Bunuri folosite la săvîrşirea infracţiunii sînt obiectele care au servit nemijlocit ca
unelte la săvîrşirea infracţiunii, sau au uşurat considerabil activitatea ilicită a
infractorului. Aceste menţiuni se referă la infracţiunile săvîrşite cu intenţie. Astfel
în cazul infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă obiectele, mijloacele de transport
nu vor fi supuse sechestrului.
10.Bunuri rezultate din infracţiune constituie orice avantaj economic obţinut în urma
săvîrşirii faptelor penale. Avantajul economic poate consta într-un bun de orice
natură, corporal sau încorporabil, mobil sau imobil, precum şi acte juridice sau
documente care atestă un titlu sau un drept asupra unui bun (Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr.40 din 27.12.1999 privind practica aplicării de către
 instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii,
Culegere de hotărîri explicative, Chişinău 2002, p.284-285).
Urmează să fie puse sub sechestru bunurile care nu existau înainte de săvîrşirea
infracţiunii, fiind produse prin activitatea infracţională, bunurile care existau anterior
săvîrşirii infracţiunii şi au fost însuşite ilegal, bunurile care au căpătat o calitate sau o
poziţie de fapt pe care nu ar fi putut să o dobîndească de cît pe căi ilegale (bunurile aduse
în ţară prin contrabandă) sumele de bani obţinute prin traficarea bunurilor dobîndite pe cale
criminală, bunurile primite pentru a fi determinat pe infractor să săvîrşească infracţiunea
sau ca răsplată pentru săvîrşirea acesteia, bunurile deţinute contrar dispoziţiilor legale.
11.Bunurile destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii sînt supuse sechestrului
numai dacă sînt în proprietatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului.
12.Bunurile rezultate din infracţiune sînt supuse sechestrului indiferent de faptul
dacă se află în proprietatea învinuitului (inculpatului) sau în proprietatea altor
persoane fizice sau juridice (a se vedea comentariul articolului 204).
13.În cazul cînd banii, cadourile sau valoarea serviciilor primite nelegitim nu au fost
găsite de către organele de urmărire penală pentru a fi puse sub sechestru, se va
pune sub sechestru oricare bunuri ale învinuitulu (/inculpatului) pentru încasarea
în beneficiul statului a sumei de bani echivalentă, pornind de la valoarea acestora
la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Articolul 204.Bunurile care pot fi puse sub sechestru
1. Pentru căutarea bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului organele de
urmărire penală pot efectua acţiuni procesuale precum şi acţiuni de investigaţie
operativă, iar partea civilă poate întreprinde măsuri de investigaţie particulară cu
ajutorul detectivilor particulari potrivit articolului 6 aliniatul 1 punct 1) al Legii
privind activitatea particulară de detectiv şi de pază.
În unele cazuri prevăzute de lege (de exemplu privind infracţiunea prevăzută de
art.243 Cod penal – spălarea banilor) Banca comercială are obligaţia să anunţe organul de
urmărire penală privind sumele de bani (articolul 22 al Legii “privind instituţiile
financiare” (M.O. nr.1 din 01.01.96.
2. Pot fi supuse sechestrului bunurile părţii civilmente responsabile (părinţii, tutorii)
pentru fapta săvîrşită de minor pînă la 14 ani chiar dacă făptuitorul nu este pasibil
de răspundere penală sau dacă la momentul desfăşurării procesului penal acesta a
atins vîrsta majoratului şi are bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului,
articolul 1406 aliniatul 3 Cod civil.
3. Pot fi supuse sechestrului bunurile părţii civilmente responsabile (părinţii, tutorii)
pentru fapta săvîrşită de minorul între 14 şi 18 ani dacă minorul nu are bunuri sau
venituri suficiente pentru repararea prejudiciului cauzat şi dacă la momentul
desfăşurării procesului penal făptuitorul n-a atins vîrsta majoratului, articolul
1407 Cod civil.
Dacă la momentul desfăşurării procesului penal minorul a atins vîrsta majoratului şi
nu are bunuri pentru repararea prejudiciului cauzat sechestrul poate fi aplicat asupra
bunurilor familiei, dacă proprietatea comună a familiei a fost dobîndită sau majorată pe
cale criminală, potrivit aliniatului 2 al prezentului articol.
4. Pot fi supuse sechestrului bunurile reprezentantului legal al persoanei în stare de
iresponsabilitate sau al persoanei care s- îmbolnăvit de o boală psihică după
săvîrşirea infracţiunii pentru repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii
conform articolului 1408 Cod civil.
5. Pot fi supuse sechestrului pentru repararea prejudiciului cauzat, bunurile părţii
civilmente responsabile – persoanei fizice sau juridice care posedă izvorul de
 pericol sporit în baza dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei
care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit (vehicule, instalaţii, mecanisme,
substanţe explozibile sau toxice) dacă izvorul de pericol sporit a fost transmis
legal unor terţi, care au săvrşit o faptă penală.
6. Sintagma “indiferent de natura bunurilor” se are în vedere atît bunurile după
natura juridică (bunuri mobile şi bunuri imobile) precum şi după modul de
percepere (bunuri corporale şi bunuri incorporale).
7. Sintagma “indiferent la cine se află acestea” se are în vede următoarele situaţii:
1) cînd bunurile mobile ale bănuitului, învinuitului, inculpatului sînt transmise cu
scopul de a fi tăinuite la alte persoane. În această situaţie urmează să fie
sechestrate atît bunurile dobîndite legal de către învinuit (inculpat) cît şi bunurile
dobîndite ilicit şi tăinuite la alte persoane;
2) cînd bunurile mobile dobîndite pe cale criminală de către bănuit, învinuit sau
inculpat au fost înstrăinate în mod legal altor persoane. Astfel asupra bunurilor
mobile (cu excepţia banilor, titlurilor de valoare la purtător, bunurilor procurate
la licitaţie dobînditorului de bună credinţă poate fi aplicat sechestrul reieşind din
dispoziţia articolului 331 aliniatul 2 Cod Civil, care prevede ca “Dobînditorul” de
bună credinţă nu dobîndeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile în
cazul în care bunul este furat, pierdut sau ieşit un alt mod din posesiunea
proprietarului contrar voinţei lui sau dobînditorului l-a obţinut cu titlu gratuit.
Această regulă nu se aplică în cazul dobîndirii banilor, a titlurilor de valoare la
purtător sau a bunurilor înstrăinate la licitaţie).
8. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede posibilitatea punerii sub sechestru a
bunurilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului ce constituie cotă-parte în
proprietatea comună a soţilor pentru asigurarea acţiunii civile şi a executării
pedepsei amenzii. Constituie cotă-parte în proprietate comună a soţilor bunurile
care au aparţinut învinuitului (inculpatului) înainte de căsătorie, bunurile
dobîndite de el în timpul căsătoriei în baza unui contract de donaţie, prin
moştenire sau în alt mod cu titlu gratuit, precum şi bunurile dobîndite în timpul
căsătoriei, unde este stabilit prin contract între soţi un alt regim juridic de cît
proprietatea în devalmăşie, articolele 371, 372 Cod civil.
Punerea sub sechestru a bunurilor care constituie proprietate comună în devălmăşie
a soţilor este posibil numai în scopul asigurării confiscării speciale.
9. Proprietatea comună a familiei se are în vedere a soţilor, copiilor şi părinţilor
care locuiesc împreună.
10.Aliniatul 3 al prezentului articol precum şi Anexa nr.1 a Codului de procedură
civilă din 26 decembrie 1964 (Veştile Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti,
1964 nr.36) prevede categorii de bunuri, care nu pot fi urmărite şi respectiv
sechestrul nu poate fi aplicat asupra bunurilor bănuitului (învinuitului) şi familiei
lui de necesitate vitală:
a. unicul animal şi păsările de curte, de pe lîngă casă;
b. nutreţul necesar pentru hrana animalelor;
c. materialul semincier şi inventarul necesar pentru activitatea profesională;
d. mobila strict necesară şi obiectele de uz casnic;
e. îmbrăcămintea şi încălţămintea strict necesară şi albiturile de pat;
f. produsele alimentare necesare familiei şi toate lucrurile copiilor;
g. combustibilul necesar în scopuri casnice.
11.Aliniatul 4 al prezentului articol se referă la situaţia cînd bănuitul, învinuitul este
fondator sau membru a unei societăţi, cooperative, organizaţii necomerciale şi
 sechestrul poate fi aplicat în condiţii speciale asupra cotei-părţi în proprietatea
persoanei juridice. Astfel bunurile transmise de către învinuit în capitalul social
al organizaţiei devine proprietatea acesteia şi organizaţia (asociaţia) nu răspunde
pentru faptele personale ale fondatorilor aşa cum fondatorii nu răspund cu
proprietatea lor pentru obligaţiile acesteia potrivit Codului civil (art.145
alin.3,art.156 alin.3, art.171 alin.3, art.181 alin.5). prin urmare punerea sub
sechestru a bunurilor asociaţiei, întreprinderii, organizaţiei pentru fapta penală
săvîrşită de către fondatorul acestora se admite numai în următoarele cazuri şi
condiţii:
a. pentru asigurarea confiscării speciale a acelei cote-părţi (părţi sociale, acţiunilor)
dobîndite pe cale criminală de către fondator;
b. pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat sau a executării pedepsei amenzii
a cotei de participare în cooperativă de către învinuit, dacă acesta nu are alte
bunuri, articolul 177 aliniatul 7 Cod civil.
În ambele situaţii punerea sub sechestru a unei părţi din patrimoniul organizaţiilor,
întreprinderilor, instituţiilor trebuie să se evite cauzarea prejudiciului activităţii economice
a acestora. Astfel punerea sub sechestru în cazurile menţionate va consta în interdicţia de a
înstrăina cota-parte a fondatorului învinuit sau în ridicarea unor bunuri mobile.
12.Dispoziţiile aliniatului 4 nu se referă la situaţia prevăzută de articolul 21
aliniatele 2) şi 3) Cod penal, privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice. În cazurile prevăzute de articolul 21 aliniatul 3 Cod penal sechestrul
poate fi aplicat asupra întregii proprietăţi a persoanei juridice.
13.La aplicarea sechestrului asupra bunurilor întreprinderilor, organizaţiilor sau
persoanei fizice cu statut de întreprinzător se va lua în consideraţie dispoziţiile
articolului 176 aliniatul 1 al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova
din 30 mai 2003 (Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din
12.06.2003).
Articolul 205.Temeiurile de punere sub sechestru
Temeiuri pentru aplicarea sechestrului sînt următoarele condiţii care trebuie
învinuite cumulativ:
a. Să fie începută urmărirea penală;
b. Să existe date rezonabile privind presupunerea că bănuitul, învinuitul, inculpatul
sau alte persoane pot tăinui, deteriora, sau cheltui bunurile urmărite;
c. Să fie înaintată acţiunea civilă sau să existe unul din bunurile prevăzute de
articolul 106 aliniatul 2 Cod penal sau pentru infracţiunea săvîrşită legea să
prevadă pedeapsa amenzii.
1. În sintagma “nu este înaintată acţiunea civilă şi dacă pentru” s-a strecurat o
inadvertenţă în loc de “şi” trebuie de avut în vedere “sau”.
2. Pînă la înaintarea demersului privind aplicarea acestei măsuri de constrîngere la
cerere, la indicaţia procurorului sau din oficiu ofiţerul de urmărire penală potrivit
articolului 57 aliniatul2 punctul 13) va constata prin ordonanţă dacă există bunuri
care pot fi urmărite.
În lipsa acestor bunuri ofiţerul de urmărire penală va înştiinţa procurorul şi parte
civilă.
În cazul cînd sînt întrunite condiţiile arătate la aliniatul 1 al articolului comentat
procurorul în faza de urmărire penală va înainta judecătorului de instrucţie un demers
însoţit de ordonanţa ofiţerului de urmărire penală, care se examinează potrivit articolului
305 aliniatele 1-6.
 În faza de judecată chestiunea aplicării sechestrului se examinează de către instanţa
de judecată la cererea părţii civile sau după caz, la cererea procurorului (pentru asigurarea
executării pedepsei amenzii sau confiscării speciale) potrivit articolului 346 sau articolului
364, în rezultatul căreia se adoptă o încheiere conform articolului 342 aliniatul 2.
3. În ordonanţa organului de urmărire penală sau după caz, în încheierea instanţei
de judecată se va indica bunurile care urmează a fi puse sub sechestru, dacă
acestea sînt stabilite prin acţiuni de investigaţie operativă, precum şi valoarea
bunurilor necesare şi suficiente atît pentru asigurarea acţiunii civile cît şi pentru
executarea pedepsei amenzii.
4. Pentru executarea hotărîrii de punere sub sechestru a bunurilor este necesar de
pătruns în domiciliu de către ofiţerul de urmărire penal sau în faza judecăţii de
executorul judecătoresc, limitîndu-se inviolabilitatea domiciliului în condiţiile
articolului 29 al Constituţiei, unde potrivit aliniatul 2 punctul a) este prevăzută
derogarea “pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărîri
judecătoreşti”. În cazul cînd există presupuneri rezonabile că între timp bunurile
care urmează a fi sechestrate pot fi tăinuite de judecată se dispune efectuarea
percheziţiei în scopul căutării bunurilor urmărite. În cazul cînd s-a autorizat de
judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată punerea bunurilor sub sechestru,
iar acestea sînt tăinuite, organul de urmărire penală efectuează căutarea bunurilor
urmărite, fără autorizaţia privind percheziţia încăperilor.
5. Executarea punerii sub sechestru a bunurilor poate fi efectuată în acelaşi timp cu
percheziţia, cu ridicarea de obiecte sau documente sau desinestătător.
6. Privind “delictul flagrant sau cazuri ce nu suferă amînarea” a se vedea articolul 6
punctele 6) şi 10).
În cazul prevăzut de aliniatul 5 al articolului comentat organul de urmărire penală
pune bunurile sub sechestru respectînd dispoziţiile articolului 207.
Articolul 206.Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru
Pentru determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru poate fi
invitat un specialist merceolog potrivit articolului 87 (a se vedea articolul 207 aliniatul 3).
1. Potrivit articolului 1414 Cod civil dacă dauna a fost cauzată în comun de mai
multe persoane, acestea poartă răspundere solidară. Prin urmare sechestrul poate
fi aplicat asupra bunurilor fiecărui învinuit (inculpat) în cote-părţi determinate de
gradul de participare la săvîrşirea infracţiunii de către fiecare participant, sau în
cote egale, dacă este imposibil de a determina cota despăgubirilor fiecărui
participant. În cazul cînd învinuiţii nu dispund de bunuri, sechestrul pentru
asigurarea acţiunii civile poate fi aplicat numai asupra bunurilor unui învinuit
(inculpat), iar acesta va avea dreptul de regres faţă ceilalţi coinculpaţi potrivit
articolului 1415 aliniatul 1 Cod civil.

Articolul 207.Modul de executare a ordonanţei sau a hotărîrii cu privire la

punerea bunurilor sub sechestru
1. Executarea propriu-zisă a punerii sub sechestru a bunurilor urmează să se
efectueze în timpul zilei (de la 600-2200), cu excepţia cazurilor arătate la articolul
205 aliniatul 5.
2. Inventarierea bunurilor urmărite se face în prezenţa proprietarului sau
posesorului, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru major al familiei lui
sau a reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale.
 3. În faza urmării penale punerea sub sechestru a bunurilor se execută de către
ofiţerul de urmărire penală, iar în faza judecării cauzei se efectuează de către
executorul judecătoresc.
4. Înainte de începerea inventarierii bunurilor care urmează a fi puse sub sechestru
ofiţerul de urmărire penală sau executorul judecătoresc stabilesc identitatea şi
competenţa specialistului-merceolog, domiciliul precum şi în ce relaţii se află, el
cu persoanele care participă la acţiunea dată, îi explică drepturile şi obligaţiile şi
îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-şi îndeplini
obligaţiile. Aceasta se consemnează în procesul verbal de punere sub sechestru a
bunurilor sau după caz în lista de inventariere şi se certifică prin semnătura
specialistului, articolul 87 aliniatul 5.
5. Aliniatul 4 al prezentului articol acordă dreptul persoanei faţă de care se execută
o hotărîre de punere sub sechestru de a propune anumite bunuri pentru asigurarea
reparării prejudiciului cauzat sau executării pedepsei amenzii, dacă aceste bunuri
prezintă valoare reală determinată de specialist.
6. În cazul sechestrării conturilor sau depozitelor bancare a persoanelor fizice sau
juridice ordonanţă organului de urmărire penală autorizată de judecătorul de
instrucţie sau încheierea instanţei de judecată se trimite în instituţia financiară
respectivă. În hotărîrea privind sechestrarea conturilor bancare se va menţiona şi
dispoziţia articolului 251 Cod penal.
Reieşind din faptul, că în cazul sechestrării conturilor bancare nu se întocmeşte
proces verbal potrivit aliniatului 5, o copie de pe hotărîre (ordonanţă sau încheiere) privind
punerea sub sechestru a conturilor bancare se va înmîna persoanei faţă de care s-a dispus
această măsură.
7. În cazul sechestrării valorilor mobiliare ordonanţa sau încheierea se va prezenta
la locul aflării valorilor mobiliare materializate (depozitorului) sau la locul aflării
registrului deţinătorilor de valori mobiliare nematerializate (registratorului).
Hotărîrea de punere sub sechestru a valorilor mobiliare materializate sau
nematerializate se execută prin blocarea în registrul valorilor mobiliare a
conturilor personale ale deţinătorilor, fapt care se menţionează în rubrica
respectivă din registru.
Cu ocazia sechestrării valorilor mobiliare se întocmeşte un proces-verbal sau o listă
de inventariere unde se menţionează:
a) cantitatea valorilor mobiliare, categoria şi seria;
b) valoarea nominală;
c) numărul înregistrării de stat (codul în litere şi cifre).
Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmînează contra semnătură
depozitarului sau registratorului, iar o copie deţinătorului de valori mobiliare.
8. Valoarea mobiliară la purtător se pune sub sechestru şi se ridică de la deţinător în
condiţiile arătate la aliniatul 5 al articolului comentat.
9. Potrivit aliniatului 6 al prezentului articol o copie a procesului verbal sau a listei
de inventariere trebuie înaintată sub semnătură proprietarului sau posesorului
bunurilor urmărite, traduse în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte,
dacă cel din urmă nu cunoaşte limba de procedură.
Articolul 208.Păstrarea bunurilor puse sub sechestru
În dependenţă de caracterul bunurilor sechestrate, păstrarea acestora poate fi
înfăptuită de către agenţii economici în baza contractului de păstrare încheiat de către
organele care au sechestrat bunurile şi persoane juridice.
 1. Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat se remit în
natură inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare.
La transmiterea bunurilor inspectoratului fiscal de stat, bunurile sechestrate trebuie
să fie însoţite de următoarele documente:
1) ordonanţa sau încheierea (organului de urmărire penală sau instanţei
judecătoreşti) de predare a bunurilor inspectoratului fiscal de stat;
2) procesul verbal de sechestru al bunurilor;
3) titlul executoriu;
4) rezultatele expertizei bunurilor predate;
5) contractul de păstrare a bunurilor predate împreună cu calculele de plată.
La transmiterea bunurilor sechestrate inspectoratul fiscal de stat întocmeşte cu
proces verbal de preluare a bunurilor la evidenţă într-un număr necesar de exemplare,
aliniatele 6-12 din Regulamentul cu privire la modul de evidenţă, evaluare şi vînzare a
bunurilor confiscate, fără stăpîn, sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare
limitat, a corpurilor delicte, a bunurilor trecute în posesia statului cu drept de succesiune şi
a comorilor. Aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.972 din 11.09.2001 (Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.112-113 din 18.09.2001).
Articolul 209.Contestarea punerii bunurilor sub sechestru
Plîngerea se înaintează de către bănuit, învinuit, inculpat, iar recursul de către
procuror în conformitate cu articolul 302 şi se examinează în condiţiile articolelor 311 şi
312.
1. Aliniatul 2 al prezentului articol prevede situaţia cînd este aplicat sechestrul
asupra bunurilor altei persoane de cît cel bănuit, învinuit sau inculpat şi respectiv
chestiunea legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri procesuale de constrîngere
implică stabilirea modului de dobîndire a dreptului de proprietate a acestei
persoane asupra bunurilor sechestrate, litigiu care este de competenţa instanţei
judecătoreşti în ordinea procedurii civile. Astfel persoana faţă de care s-a aplicat
sechestrul asupra bunurilor poate înainta o cerere de anulare a măsurii
sechestrului (scoaterii bunurilor de sub sechestru) conform articolului 180 din
Codul de procedură civilă, la judecătorul sau instanţa de judecată care a ordonat
aplicarea acestei măsuri.
2. Recursul procurorului împotriva încheierii de anulare a măsurii sechestrului
bunurilor suspendă executarea încheierii, articolul 181 aliniatul 3 al Codului de
procedură civilă.
Articolul 210.Scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal
Scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi făcută de către organul de urmărire
penală, procuror, judecător de instrucţie sau instanţă de judecată din oficiu sau la cerere.
1. În orice caz de soluţionare a chestiunii scoaterii bunurilor de sub sechestru,
urmează să fie anunţată partea civilă pentru a decide înaintarea cererii de
menţinere a bunurilor sub sechestru pentru o durată de o lună de zile, termen
suficient pentru a înainta o acţiune civilă potrivit ordinii procedurii civile.
2. Ordonanţa sau încheierea privind scoaterea bunurilor de sub sechestru în
condiţiile prezentului articol nu sînt susceptibile de a fi atacate.
Titlul VI
MĂSURI DE PĂSTRARE A CONFIDENŢIALITĂŢII,
DE PROTECŢIE ŞI ALTE MĂSURI PROCEDURALE
Capitolul I
PĂSTRAREA CONFIDENŢIALITĂŢII ÎN PROCESUL PENAL
Articolul 211.Păstrarea dosarelor penale şi a materialelor de urmărire penală
 Dosarele penale şi materialele de urmărire penală examinate de instanţele
judecătoreşti în prima instanţă fac parte din fondul arhivistic de stat şi se păstrează
provizoriu în arhivele instanţelor judecătoreşti, art.5 al Legii privind Fondul Arhivistic al
Republicii Moldova din 22.01.1992 (Monitor nr.1 din 30.01.1992).
Pentru păstrarea provizorie a documentelor în arhivele instanţelor judecătoreşti este
stabilit termen limită – 15 ani, iar dosarele judiciare 75 de ani conform punctului 12 al
Regulamentului Fondului arhivistic de stat din 27.05.1992 aprobat prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.352 din 27.05.1992. după expirarea termenului-limită
de păstrare provizorie se transmit spre păstrare permanentă în arhivele de stat în
dependenţă de valoarea istorică, ştiinţifică, culturală etc., a documentelor determină în
procesul expertizei lor, efectuate de serviciul de Stat de Arhivă. Modul de distrugere a
documentelor ce fac parte din Fondul Arhivistic al Republicii Moldova este stabilit de
Organul de Stat pentru supravegherea şi administrarea Fondului Arhivistic al Republicii
Moldova, art.27 alin.3 al Legii privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova.
1. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală ale organelor procuraturii şi
organelor de urmărire penală se păstrează în arhivele şi depozitele speciale de
stat. Astfel la Ministerul Afacerilor Interne şi Serviciul de Informaţii şi Securitate
al Republicii Moldova se creează depozite speciale de stat, art.22 al Legii privind
Fondul Arhivistic al Republicii Moldova. Documentele acestor organe de
urmărire penală se păstrează permanent în depozitele speciale de stat.
Documentele organelor procuraturii şi celorlalte organe de urmărire penală (cu
excepţia MAI şi SIS) se păstrează provizoriu în arhivele departamentale ale acestor organe.
Termen-limită pentru păstrarea documentelor în arhivele acestor organe este de 15 ani, care
poate fi prelungit de serviciul de Stat de Arhivă în temeiul demersului organizaţiilor
interesate, punctul 12 al Regulamentului Fondului arhivistic de stat.
2. Dosarele penale şi materialele de urmărire penală care conţin secret de stat şi au
menţiunea “De importanţă deosebită” şi “Strict secret” sînt supuse restricţiilor de
utilizare pentru o perioadă de pînă la 25 de ani, iar cele cu menţiunea “Secret” -
de pînă la 10 ani de la data apariţiei lor, art.34 al Legii privind Fondul Arhivistic
al Republicii Moldova.
3. Arhivele de stat, depozitele speciale de stat, arhivele departamentale, care
păstrează documentele ce fac parte din Fondul arhivistic, în scopul organizării
utilizării documentelor de arhivă pun la dispoziţia cetăţenilor Republicii
Moldova, persoanelor juridice documentele Fondului sau copiile lor pentru
investigaţii ştiinţifice şi eliberează certificate de arhivă şi copii ale documentelor
în modul stabilit de Serviciul de Stat de arhivă, punctul 16 al Regulamentului
Fondului arhivistic de stat.
Articolul 212.Confidenţialitatea urmăririi penale
Informaţia ce ţine de activitatea operativă şi de urmărire penală a organelor
respective constituie informaţia oficială cu accesibilitate limitată şi se dă publicităţii în
măsura în care nu prejudiciază urmărirea penală sau securitatea fizică a persoanelor
participante la proces, articolul 7 punctul d) al Legii privind accesul la informaţie.
1. Sintagma “să nu fie afectate interesele altor persoane” din aliniatul comentat
presupune acces limitat la informaţiile cu caracter personal, a căror divulgare este
considerată drept o imixtiune în viaţa privată a persoanei.
2. Sintagma “alte persoane care asistă la efectuarea acţiunilor de urmărire penală”
sînt persoanele atrase în calitate de asistent procedural conform articolului 82,
reprezentantul autorităţii executive a administraţiei publice locale conform
 articolului 127, colaboratorii organelor de poliţie ce asigură paza încăperilor unde
se efectuează o percheziţie.
3. Interdicţia de a nu divulga datele urmăririi penale se impune persoanelor arătate
la aliniatul 2 al prezentului articol pentru o durată nedeterminată – pînă la
terminarea urmăririi penale.
4. Constituie infracţiune prevăzută de articolul 315 aliniatul 1 Cod penal fapta
persoanelor preîntîmpinate conform aliniatului 2 al prezentului articol care constă
în divulgare datelor urmăririi penale fără permisiunea ofiţerului de urmărire
penală sau procurorului, înainte de terminarea urmăririi penale, indiferent de
consecinţele survenite în cauza dată.
5. Aliniatul 3 al prezentului articol prevede obligaţia profesională a ofiţerului de
urmărire penală, conducătorului organului de urmărire penală, procurorului şi
judecătorului de instrucţie să nu divulge datele urmăririi penale. În cazul
divulgării datelor urmării penale, care a dus la survenirea consecinţelor prevăzute
de lege se prevede răspunderea penală potrivit articolului 315 aliniatul 2 al
Codului Penal. În cazul de divulgare a datelor urmăririi penale, dar care nu a avut
loc survenirea consecinţelor prevăzute de lege, persoanele menţionate în aliniatul
comentat pot fi trase la răspundere disciplinară.
Articolul 213.Apărarea secretului de stat în procesul penal
1. Potrivit articolului 5 al Legii cu privire la secretul de stat din 17.05.1994
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2 din 25.08.1994).
La secret de stat pot fi atribuite următoarele informaţii:
1) din domeniul militar privind:
a. conţinutul planurilor strategice şi operative de asigurare a securităţii Republicii
Moldova;
b. direcţiile de dezvoltare şi elaborare de noi armamente şi tehnică militară, tipurile,
rezervele şi locul de păstrare al acestora;
c. caracteristica tactico-tehnică şi posibilităţile de aplicare în luptă a modelelor de
armament şi de tehnică militară, proprietăţile, recepturile sau tehnologiile
producerii unor substanţe explozive cu destinaţie de luptă;
d. dislocarea, destinaţia, gradul de apărare al obiectelor cu regim special şi de
importanţă deosebită, proiectarea şi construirea lor;
e. dislocarea, structura organizatorică, dotarea cu armament şi efectivul Forţelor
armate;
2) din domeniul economiei, ştiinţei şi tehnicii privind:
a. conţinutul planurilor de pregătire a Republicii Moldova pentru eventualele
acţiuni militare, potenţialul de mobilizare al industriei pentru producerea
armamentului şi tehnicii militare, volumul livrărilor şi rezervele de materie primă
şi materiale strategice, amplasarea şi volumul rezervelor materiale de stat;
b. volumul şi planurile de producere (în expresia valorică sau naturală) a
armamentului, tehnicii militare şi a altei producţii de apărare, capacităţile
existente de producere a acestora şi sporirea lor, legăturile de cooperare ale
întreprinderilor, autorii sau producătorii armamentului, tehnicii militare şi a altei
producţii de apărare;
c. cercetările ştiinţifice, lucrările experimentale de construcţie şi de proiectare,
tehnologiile de mare importanţă pentru apărarea sau economia ţării care
determină asigurarea securităţii ei;
d. forţele şi mijloacele apărării civile, dislocarea, destinaţia şi gradul de apărare al
obiectelor gestiunii administrative, asigurarea securităţii populaţiei.
 3) din domeniul politicii externe şi economiei privind: activitatea de politică
externă, relaţiile economice externe (comerciale, creditare şi valutare) ale
Republicii Moldova, a căror răspîndire înainte de vreme poate pune în pericol
interesele ţării;
4) din domeniul activităţii de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de
investigaţii privind:
a. forţele, mijloacele, sursele, metodele, planurile şi rezultatele activităţii de
recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii, precum şi datele
despre finanţarea acestei activităţi, care dezvăluie informaţiile enumerate;
b. persoanele care colaborează sau au colaborat confidenţial cu organele care
desfăşoară activitate de recunoaştere, de contrainformaţii şi operativă de
investigaţii;
c. sistemul de comunicaţie guvernamentală şi alte tipuri de legătură specială,
cifrurile de stat, metodele şi mijloacele de analiză a lor;
d. metodele şi mijloacele de protecţie a informaţiei secrete;
e. programele de stat şi acţiunile în domeniul apărării secretului de stat.
2. Declaraţia de nedivulgare a datelor ce constituie secret de stat se ia pe un termen
determinat de gradul de secretizare. Astfel potrivit articolului II al Legii privind
secretul de stat, pentru informaţiile cu menţiunea “de importanţă deosebită” şi “strict
secret” este stabilit un termen de secretizare de pînă la 25 de ani, pentru informaţiile
cu menţiunea “secret” – de pînă la 10 ani.
Articolul 214.Păstrarea secretului comercial şi a altui secret ocrotit prin lege
1. Potrivit articolului 1 al Legii cu privire la secretul comercial din 06.07.1994
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.13 din 10.11.1994 prin secret
comercial se înţeleg informaţiile ce nu constituie secret de stat, care ţin de
producţie, tehnologie, administrare, de activitatea financiară şi de altă activitate a
agentului economic divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingerea
intereselor lui.
2. Prin “alt secret ocrotit prin lege” se subînţelege informaţiile ce reflectă rezultatele
finale sau intermediare ale unor investigaţii ştiinţifice şi tehnice a căror divulgare
privează autorii investigaţiilor de prioritatea de publicare sau influenţează negativ
exercitarea altor drepturi protejate prin lege, articolul 7 punctul e) al Legii
privind accesul de informaţie.
Capitolul II
MĂSURI DE PROTECŢIE
Articolul 215.Obligaţia organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată de
a lua măsuri pentru asigurarea securităţii participanţilor la proces şi a altor persoane
1. (Potrivit Legii privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor
persoane care acordă ajutor în procesul penal, din 28.01.1998 (Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.26-27 din 26.03.1998) sînt reglementate condiţiile
aplicării măsurilor de protecţie de stat şi anume:

Articolul 1. Asigurarea protecţiei de stat

(1) Protecţia de stat a persoanelor care au participat la depistarea /prevenirea, curmarea,
cercetarea si descoperirea crimelor, la examinarea judiciara a dosarelor penale se
asigura prin înfăptuirea de către organele de stat abilitate a masurilor juridice,
organizatorice, tehnice si de alta natura, menite sa apere viata, sănătatea, averea, precum
si alte drepturi si interese legitime ale persoanelor menţionate si ale membrilor familiilor
acestora ori ale rudelor lor apropiate, împotriva acţiunilor si atentatelor ilegale.
 Articolul 2. Persoanele pasibile de protecţie de stat
(1) De protecţia de stat, in conformitate cu prezenta lege, beneficiază:
a) persoanele care au declarat organelor de drept despre crimele comise, au participat
la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea si descoperirea acestora;
b) martorii;
c) pârtile vătămate si reprezentanţii lor legali in procesele penale;
d) persoanele bănuite, învinuite, inculpaţii si reprezentanţii lor legali in procesele
penale, persoanele condamnate;
e) rudele apropiate ale persoanelor enumerate la lit.a), b), c) si d) (soţul/soţia, părinţii
si copiii, înfietorii si înfiaţii, fraţii si surorile drepte, bunicii si nepoţii), iar in cazuri
excepţionale si alte persoane, prin intermediul cărora se fac presiuni asupra persoanelor
enumerate.
(2) Persoanele enumerate la alin.(1) vor fi numite in continuare persoane protejate.
Articolul 3. Organele care asigura protecţia de stat
(1) Protecţia de stat a persoanelor protejate o asigura organele:
a) care decid aplicarea masurilor de protecţie de stat;
b) care efectuează masurile de protecţie de stat.
(2) Decizia privind aplicarea fata de persoanele protejate a masurilor de protecţie
de stat atribuite la masurile ordinare se ia de către şeful organului in a cărui procedura
se afla declaraţia (informaţia) despre crima sau dosarul penal.
(3) Decizia privind aplicarea masurilor de protecţie de stat atribuite la masurile
extraordinare se ia de către şefii organelor in a căror componenta exista subdiviziuni
operative speciale care înfăptuiesc protecţia de stat a persoanelor protejate in temeiul
unei ordonanţe (încheieri) motivate, emise de judecătorul, procurorul sau ofiţerul de
urmărire penala, in a cărui procedura se afla declaraţia (informaţia) despre crima sau
dosarul penal, iar după ce sentinţa devine definitiva - si de către organul corespunzător
de la locul unde persoana protejata îşi ispăşeşte pedeapsa. Ordonanţa (încheierea)
trebuie sa conţină date despre perspectiva depistării, prevenirii, curmării, cercetării si
descoperirii crimei, precum si a examinării judiciare a dosarului penal din punctul de
vedere al persoanei protejate.
(4) Efectuarea masurilor de protecţie de stat privind persoanele protejate
se pune in sarcina organelor afacerilor interne, Serviciului de Informaţii si
Securitate al Republicii Moldova, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si
Corupţiei pentru dosarele aflate in procedura acestora sau atribuite in competenta
lor, precum si in sarcina altor organe de stat cărora li se poate atribui, in
conformitate cu legislaţia in vigoare, efectuarea unor asemenea masuri. In
componenta organelor nominalizate, prin hotărîre a Guvernului, se creează
subdiviziuni speciale.
(5) Masurile de protecţie de stat privind persoanele protejate potrivit dosarelor
aflate in procedura instanţelor judecătoreşti sau a procuraturii se efectuează in temeiul
deciziei judecătorului sau a procurorului de către organele afacerilor interne, organele
teritoriale ale Serviciului de Informaţii si Securitate al Republicii Moldova sau ale
Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice si Corupţiei de la locul aflării
persoanelor protejate.
(6) Masurile de protecţie de stat privind militarii si rudele lor apropiate se efectuează,
de asemenea, si de către comandamentul unitarii militare respective, iar in ce priveşte
persoanele aflate in stare de arest sau in locuri de detenţie - si de către organele
instituţiilor respective.
 Articolul 4. Supravegherea exercitata de procuror asupra executării legii in procesul
efectuării masurilor de protecţie de stat
Supravegherea executării legii in procesul efectuării masurilor de protecţie de stat
este exercitata de către Procurorul General si procurorii subordonaţi acestuia.
Articolul 5. Motivele si temeiurile aplicării masurilor de protecţie de stat
(1) Drept motiv pentru aplicarea masurilor de protecţie de stat privind persoana
protejata serveşte declaraţia acestei persoane si primirea de către organul ce asigura
protecţia de stat a informaţiei operative sau a altor date despre ameninţarea securităţii
persoanei respective.
(2) Drept temei pentru aplicarea masurilor de protecţie de stat privind persoana
protejata serveşte stabilirea datelor despre existenta reala a ameninţării cu moartea, a
aplicării violentei, a nimicirii sau deteriorării averii ori alte acţiuni nelegitime in legătura
cu acordarea de ajutor de către persoana respectiva in procesul penal.
Articolul 6. Modul de aplicare a masurilor de protecţie de stat
(1) Ofiţerul de urmărire penala, procurorul sau judecătorul, primind declaraţia
(informaţia) despre ameninţarea securităţii persoanei protejate, este obligat sa verifice
aceasta declaraţie (informaţie) si, in termen de 3 zile, iar in cazurile ce nu permit
tărăgănarea, de îndată, sa ia decizia despre aplicarea sau refuzul de aplicare a
masurilor de protecţie de stat privind persoana respectiva. Asupra deciziei luate se
emite o ordonanţa (încheiere) motivata, care este executorie pentru organele ce
efectuează masurile de protecţie. Ordonanţa (încheierea) respectiva poate fi atacata in
instanţa superioara, la procuror sau in instanţa judecătoreasca.
(2) Organul in a cărui sarcina a fost pusa efectuarea masurilor de protecţie de stat
stabileşte masurile necesare si modalităţile de realizare ale acestora in funcţie de
circumstanţele concrete.
(3) In cazul in care declaraţia (informaţia) conţine date despre comiterea crimei,
ofiţerul de urmărire penala sau procurorul ia decizia despre intentarea sau refuzul de a
intenta un dosar penal ori despre înaintarea declaraţiei (informaţiei) la organul de drept
competent, despre care fapt se comunica petiţionarului.
Articolul 7. Anularea masurilor de protecţie de stat Masurile de protecţie de stat se
anulează prin ordonanţa organului care înfăptuieşte protecţia in cazul cind temeiurile
aplicării lor dispar sau in cazul încălcării de către persoana protejata a condiţiilor de
efectuare a acestor masuri.
Articolul 8. Masurile de protecţie de stat
(1) In funcţie de circumstanţele concrete, pentru asigurarea securităţii persoanelor
protejate, pot fi aplicate următoarele masuri de protecţie de stat:
1) ordinare:
a) paza personala, paza locuinţei si averii;
b) eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura si de informare
privind pericolul;
c) plasarea temporara in locuri lipsite de pericol;
d) tăinuirea datelor despre persoana protejata;
2) extraordinare:
a) schimbarea locului de munca (serviciu) sau studii;
b) strămutarea in alt loc de trai, cu atribuire obligatorie a locuinţei (casa,
apartament);
c) schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui,
prenumelui si patronimicului; schimbarea exteriorului;
d) examinarea cauzei in şedinţa judiciara închisa.
 (2) In scopul asigurării masurilor de protecţie de stat, se pot efectua si masuri
operative de investigaţie in modul stabilit de Legea privind activitatea operativa de
investigaţii.
(3) Masurile prevăzute la alin.(1) pot fi aplicate numai cu consimţământul
persoanei protejate si fără a-i leza drepturile, libertăţile si demnitatea personala.
Articolul 9. Paza personala, paza locuinţei si averii
(1) In caz de necesitate, organele abilitate asigura paza personala, paza locuinţei si averii
persoanei protejate.
(2) Cu acordul persoanei protejate, locuinţa si averea ei pot fi echipate cu instalaţii de
semnalizare de paza, pot fi schimbate numerele ei de telefon, numerele de înmatriculare ale
mijloacelor de transport pe
care le foloseşte.
Articolul 10. Eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura si de
informare privind pericolul
(1) In cazul unui pericol real pentru viata si sănătatea persoanei protejate, organul
care asigura masurile de securitate poate sa elibereze persoanei respective mijloace
speciale de apărare individuala, de legătura si de informare privind pericolul.
(2) Modul de eliberare a mijloacelor speciale de apărare individuala, de legătura
si de informare privind pericolul se stabileşte de către organul care asigura masurile de
securitate.
Articolul 11. Plasarea temporara in locuri lipsite de pericol In caz de necesitate, la
cererea sau cu acordul persoanelor protejate care au atins vîrsta majoratului, iar
minorii - cu acordul părinţilor sau al altor reprezentanţi legali ai lor, acestea pot fi
plasate temporar in locuri lipsite de pericol, transferate temporar sau permanent la un alt
loc de munca (serviciu) sau de studii, strămutate temporar sau permanent la alt domiciliu.
Articolul 12. Nedivulgarea datelor despre persoana protejata
Nedivulgarea datelor despre persoana protejata se asigura prin:
a) schimbarea acestor date in declaraţia (informaţia) despre crima, in materialele
dosarului penal. Datele despre persoana protejata se păstrează separat, in modul stabilit
de legislaţia in vigoare;
b) prezentarea pentru identificare a persoanei care urmează sa fie recunoscuta fără
observarea vizuala a celui ce o identifica, efectuarea in aceleaşi condiţii a confruntării;
c) interogarea parţii vătămate, a martorului in condiţii care ar asigura securitatea si
anonimatul acestora;
d) scutirea persoanei protejate de prezenta in şedinţa judiciara daca in alt mod nu i
se poate asigura securitatea si daca lipsa ei nu se răsfrânge asupra cercetării, sub toate
aspectele, complete si obiective a circumstanţelor cauzei. In acest caz, judecătorul da
citire depoziţiilor date de persoana protejata in procesul urmăririi penale si/sau
reproduce înregistrarea sonora sau video anexata la dosar.
Articolul 13. Schimbarea actelor de identitate. Schimbarea exteriorului
(1) In cazuri excepţionale se poate efectua schimbarea actelor de identitate prin
schimbarea numelui, prenumelui, patronimicului si a altor date despre persoana
protejata, precum si schimbarea exteriorului acesteia.
(2) Evidenta masurilor prevăzute la alin.(1) se tine separat in subdiviziunea speciala
a Ministerului Afacerilor Interne in conformitate cu legislaţia in vigoare.
Articolul 14. Examinarea cauzei in şedinţa judiciara închisa Se permite examinarea
cauzei in şedinţa judiciara închisa, in conformitate cu prevederile legislaţiei in
vigoare, in baza unei încheieri motivate a judecătorului, in cazurile când aceasta o cer
interesele persoanei protejate.
 Articolul 15. Asigurarea protecţiei de stat a persoanei protejate aflate in stare de arest
sau in locuri de detenţie Protecţia de stat a persoanei protejate aflate in stare de arest sau in
locuri de detenţie se asigura prin masurile enumerate la art.8 alin.(1) punctul 1) lit.
a), b) si d) si la punctul 2) lit.c). Suplimentar mai pot fi aplicate următoarele masuri:
a) strămutarea dintr-un loc de tinere sub arest sau de detenţie in altul;
b) schimbarea măsurii preventive, in modul stabilit de legislaţia in vigoare.

Capitolul III
MĂSURI DE ÎNLĂTURARE A CONDIŢIILOR CE AU
CONTRIBUIT LA SĂVÎRŞIREA INFRACŢIUNILOR ŞI
ALTOR ÎNCĂLCĂRI ALE LEGISLAŢIEI

Articolul 216.Stabilirea cauzelor şi condiţiilor,care au contribuit la săvîrşirea

infracţiunii
Reieşind din dispoziţiile articolului 96 aliniatul 2 concomitent cu circumstanţele care
urmează a fi dovedite în procesul penal ofiţerul de urmărire penală şi procurorul au
obligaţia să stabilească cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii
pentru a preveni săvîrşirea de noi infracţiuni sau alte fapte ilegale.
1. Cauzele care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sînt circumstanţe care au
format intenţia infracţională precum şi cele care au fost imboldul
comportamentului infracţional.
2. Condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii sînt circumstanţele care au
favorizat realizarea intenţiei infracţionale.
3. Stabilirea cauzelor şi condiţiilor, care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii
urmează a fi stabilite în primul rînd în faza urmăririi penale în rezultatul
efectuării acţiunilor procesuale penale precum şi celor de investigaţie operativă.
Dacă acestea nu au fost stabilite sau nu s-a reacţionat în modul stabilit de
articolul 217, procurorul va întreprinde măsurile necesare în faza judecării
cauzei.
Articolul 217.Sesizarea făcută de organul de urmărire penală în cauza penală
1. În sesizare ofiţerul de urmărire penală sau procurorul vor menţiona cauzele şi
condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii şi măsurile concrete după
caz, care urmează a fi luate de către persoanele cu funcţii de răspundere a fi
instituţiilor şi organizaţiilor. Totodată ofiţerul de urmărire penală sau procurorul
nu sînt în drept să dea indicaţii privind activitatea administrativ-economică sau
organizaţional-dispozitivă a organelor sesizate. Măsurile care urmează a fi luate
pentru lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii
pot fi administrative, economice, disciplinare, legislative.
2. Sesizarea privind lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea
infracţiunii se va face atît cu ocazia terminării urmăririi penale precum şi în cazul
încetării urmăririi penale.
3. În legătură cu o cauză unică pot fi sesizate mai multe instituţii şi organizaţii
pentru a fi luate măsuri complexe de lichidare a cauzelor şi condiţiilor care au
contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
4. La întocmirea sesizării ofiţerul de urmărire penală va face trimitere la articolele
216, 217 ale prezentului Cod, iar procurorul şi la articolul 7 al legii cu privire la
Procuratură.
 5. Dacă sesizarea se examinează de un organ colegial, acesta va comunica
procurorului timpul şi locul convocării şedinţei pentru a participa la ea, articolul 7
aliniatul 2 al Legii cu privire la Procuratură.
6. Dacă sînt constatate cazuri de încălcare a legislaţiei sau a drepturilor şi libertăţilor
omului care constituie infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală va proceda în
conformitate cu dispoziţiile articolului 274 privind începerea urmăririi penale, iar
procurorul va porni procesul penal prin ordonanţă conform articolului 8 al Legii
cu privire la Procuratură. În cazul constatării altor încălcări procurorul va intenta
prin ordonanţă proceduri privind tragerea la răspundere administrativă sau
disciplinară, iar prin intermediul acţiunii civile şi la răspundere materială sau
civilă, art.8, 9 ale Legii cu privire la Procuratură.
7. În cazul depistării încălcărilor de legislaţie sau a drepturilor omului procurorul
poate sesiza organele de stat competent şi pentru luarea altor măsuri de cît cele de
tragere la răspundere juridică a persoanelor vinovate. Procurorul poate ataca cu
recurs actul ilegal emis de către un organ sau o persoană cu funcţii de răspundere
în conformitate cu articolul 6 al Legii cu privire la Procuratură.
8. În sesizare ofiţerul de urmărire penală sau procurorul vor menţiona termenul de o
lună de zile din momentul primirii sesizării de către instituţie sau organizaţie –
termen pentru examinarea şi luarea măsurilor necesare. În sesizare se va indica şi
dispoziţia articolului 174/9 al Codului cu privire la contravenţiile administrative
pentru neluarea măsurilor corespunzătoare sau înştiinţarea cu întîrziere a
procurorului.
9. La materialele cauzei penale se vor anexa copia sesizării făcute de către ofiţerul
de urmărire penală sau procuror precum şi comunicarea scrisă a organului sesizat.

Articolul 218.Încheierea interlocutorie a instanţe.i de judecată

Încheiere interlocutorie privind constatarea unor încălcări a legalităţii şi a drepturilor
omului poate fi emisă de către judecătorul de instrucţie în cazul exercitării atribuţiilor
prevăzute de prezentul Cod, de către instanţele de judecată la examinarea cauzei în prima
instanţă, în apel, în recurs, în revizuire precum şi la examinarea recursului în anulare.
1. Obiectul încheierii interlocutorii poate fi: a) acţiunile ilegale ale unor persoane
care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii; b) acţiuni ilegale comise de organele
de urmărire penală şi procuror în cursul urmăririi penale; c) acţiuni ilegale ale
unor cetăţeni sau persoane cu funcţii de răspundere; d) acţiuni ilegale comise de
către participanţi la proces în timpul judecării cauzei; e) acte ilegale emise de
către ministere, departamente şi alte autorităţi publice centrale şi locale (cu
excepţia celor care se supun controlului constituţionalităţii potrivit legii).
2. În încheierea interlocutorie instanţa de judecată va menţiona conţinutul faptelor
prin care se încalcă legalitatea, drepturile şi libertăţile omului precum şi dispoziţia
legii concrete care este încălcată. Totodată se va menţiona şi necesitatea lichidării
acestor încălcări sau luare măsurilor corespunzătoare legii, fără a face
recomandări în domeniul activităţii economico-financiare sau de producere.
În încheiere se va menţiona termenul de o lună de zile din momentul primirii
încheierii de către factorul de decizie – termen admis pentru examinarea acesteia şi
informarea instanţei privind măsurile luate. În încheierea interlocutorie se va menţiona şi
dispoziţiile articolului 200/10 al Codului cu privire la contravenţiile administrative pentru
neexaminarea sau neluarea de măsuri în legătură cu încheierea dată.
 3. O copie a încheierii interlocutorii se va trimite obligatoriu şi procurorului pentru
luarea măsurilor prevăzute de lege fie pentru intentarea unui proces penal, a unei
proceduri administrative sau disciplinare, fie pentru atacarea actelor ilegale în
procedură de contencios administrativ în condiţiile legii.
4. Încheierea interlocutorie este un act de justiţie şi trebuie anunţată public în şedinţa
de judecată odată cu sentinţa sau decizia.
5. Încheierea interlocutorie se anexează la materialele cauzei, iar despre adoptarea
acestei hotărîri se va menţiona în procesul verbal al şedinţei de judecată.
6. Încheierea interlocutorie nu este susceptibilă de a fi atacată separat prin căi de
atac.
Articolul 219
Acţiunea civilă în procesul penal
1. Dreptul celui vătămat de a cere repararea prejudiciului material cauzat printr-o
infracţiune în cadrul unui proces penal se realizează prin intermediul acţiunii civile
în cadrul procesului penal.
2. Acţiunea civilă în procesul penal se supune regulilor răspunderii civile delictuale.
Totuşi, acţiunea civilă în procesul penal prezintă unele particularităţi care o fac
distinctă chiar faţă de acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În
procesul penal, acţiunea civilă dispune de anumite particularităţi şi anume:
 Acţiunea civilă se deduce dintr-o infracţiune, numai în cazul declanşării unui proces
penal poate fi înaintată acţiunea civilă, iar soluţionată poate fi doar în cazul pronunţării
unei hotărâri judecătoreşti într-o cauză penală.
 Acţiunea este exercitată în faţa organelor care aplică normele procesual-penale.
 În unele situaţii, acţiunea poate fi exercitată din oficiu. Articolul 221, alin.4 prevede
dreptul procurorului de a înainta acţiunea, sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul
în care persoana fizică sau juridică cu drept de înaintare a acesteia, nu are posibilitatea
de a-şi proteja interesele. Procurorul poate înainta acţiunea civilă privitor la prejudiciul
moral, numai la cererea părţii vătămate, care nu are posibilitatea de a-şi proteja
interesele.
 Acţiunea civilă are un caracter accesoriu faţă de latura penală a cauzei, ceea ce
înseamnă că soluţionarea acţiunii civile este într-o dependenţă directă de soluţionarea
acţiunii penale.
3. Pornind de la faptul că, în procesul penal ca şi în cel civil se menţine principiul
disponibilităţii de exercitare a acţiunii civile, spre deosebire de acţiunea civilă exercitată în
procesul civil, cea exercitată în penal dispune de anumite condiţii de exercitare, care sunt:
a) Infracţiunea trebuie să fi produs un prejudiciu. Pornind de la faptul că nu orice
infracţiune generează şi un prejudiciu, nu în orice proces penal se poate exercita acţiune
civilă. Dreptul de a pretinde la repararea pagubei depinde exclusiv de existenţa
prejudiciului, fiind indiferent dacă acesta rezultă din lezarea unui drept subiectiv, sau a
unui interes. Interesul trebuie să fie licit şi moral. Prejudiciul poate să fie material,
patrimonial, cât şi moral, adică faptele aduc anumite atingeri unor valori ce definesc
personalitatea umană, cum ar fi ca o fiinţă biologică, socială şi morală. Acţiunile sunt
îndreptate atât asupra integrităţii corporale, sănătăţii fizice sau psihice a persoanei, cât şi
sensibilitatea psihică, cinstea, demnitatea, onoarea etc.
b) Legătura de cauzalitate între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat este o
altă condiţie de exercitare a acţiunii civile. Există în toate cazurile o legătură între raportul
de cauzalitate în răspunderea penală şi raportul de cauzalitate ca element al răspunderii
civile delictuale, atunci când prin infracţiune s-a cauzat un prejudiciu.
c) O altă condiţie de exercitare a acţiunii civile este ca prejudiciul să fie cert. Pentru a
se putea pretinde repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, se cere ca acesta să
îndeplinească o altă condiţie şi anume să fie cert. Caracterul cert al prejudiciului înseamnă
că acesta este un prejudiciu sigur, s-a produs în realitate, se poate de evaluat.
d) Prejudiciu trebuie să nu fi fost reparat. Acţiunea civilă în procesul penal nu poate
servi ca un prilej de dobândirea unor avantaje materiale, a unor venituri. În unele situaţii
prejudiciul poate să fie reparat, fie de către învinuit, fie de către alte persoane, până la
soluţionarea acţiunii civile. În legătură cu acest element, cu această condiţie, în practică
apar diferite situaţii când prejudiciu este reparat de către alte persoane decât învinuit sau
partea civilmente responsabilă. e) Să existe constituire ca parte civilă. Persoana fizică
sau juridică care a înaintat acţiunea civilă este recunoscută în calitate de parte civilă fie
prin ordonanţa organului de urmărire, fie prin încheierea instanţei de judecată. După
emiterea acestor hotărâri, părţii civile i se înmânează obligaţiile în scris privitor la
drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art. 62 al CPP. În cazul când organul de urmărire
penală sau instanţa consideră că lipsesc temeiurile de înaintare a acţiunii civile, prin
aceleaşi hotărâri motivate ei pot să refuze de a recunoaşte în calitate de parte civilă
persoana fizică sau juridică. În asemenea situaţii, persoana are dreptul la un recurs în
instanţa ierarhic superioară, prin care atacă această hotărâre. În cazul când persoanei i s-a
refuzat recunoaşterea ca parte civilă, ea are dreptul de a înainta o acţiune civilă într-un
proces civil. În cazul când acţiunea civilă se înaintează de către procuror în interesul
statului nu este necesar de a constitui ca parte civilă statul. Acţiunea civilă are ca obiect
tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii civilmente responsabile.
4. Restituirea în natură a obiectelor sau contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în
urma săvârşirii faptei interzise de legea penală constă în restituirea lucrului de care a fost
deposedată partea civilă, deci un bun anume determinat, individualizat, cert şi nu unul
asemănător. Este însă posibil ca partea civilă să accepte restituirea şi a altui bun în locul
celui de care a fost deposedat. În asemenea situaţie va fi restituirea prin echivalent.
5. Pornind de la principiul disponibilităţii care guvernează materia răspunderii civile,
partea civilă determină modalitatea de restituire şi, în legătură cu aceasta partea civilă
poate să refuze de a primi un bun echivalent, chiar fără a motiva acest lucru. În cazul în
care se restituie bunul care a aparţinut părţii civile, acesta fiind deteriorat, instanţa poate
să oblige inculpatul sau partea civilmente responsabilă de a acoperi cheltuielile privitor la
aducerea bunului în forma iniţială de până la comiterea infracţiunii. Restituirea lucrului se
face ori de câte ori acesta este găsit la învinuit sau la inculpat, ori la altă persoană. În
asemenea situaţii, organul de urmărire penală este obligat în momentul descoperirii de a
ridica bunurile şi a le sechestra. Dacă cu certitudine s-a stabilit că bunul aparţine părţii
civile şi a ajuns în posesia învinuitului, inculpatului sau altor persoane prin infracţiune,
acesta poate fi restituit până la soluţionarea în fond a cauzei. Lucrurile pot fi restituite nu
numai părţii civile, dar şi altor persoane dacă se constată că îi aparţin acesteia. Deci,
măsura restituirii lucrurilor este o măsură cu caracter real şi vremelnic de reparare
imediată şi în natură a pagubei. Poate fi restituit şi bunul care aparţine unei terţe
persoane, în legătură cu aceasta este necesar de precizat dacă dobânditorul de bun este de
rea-credinţă, bunul se întoarce oricând, terţa persoană nebeneficiind de vreo protecţie a
legii.
6. Compensarea cheltuielilor prin procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau
restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate este o
altă modalitate de despăgubire (vezi Hotărârea Plenului).
7. Compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală (vezi în dreptul
civil, ceva prin vreun tratat).
 8. Repararea prejudiciului moral, sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
9. Articolul 219, alin. 4 constată că la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale a
prejudiciului moral instanţa de judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei,
prejudiciul de agrement sau estetic, pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în
fidelitatea conjugală, pierderea onoarei prin defăimare, suferinţele psihice provocate de
rudele apropiate, etc. După cum se vede, legea nu prevede exhaustiv criteriile de evaluare
a cuantumului despăgubirilor morale.
Există următoarele modalităţi de reparare bănească:
10. Repararea prejudiciilor morale constând în dureri fizice (lezarea demnităţii fizice prin
loviri, vătămări sau loviri). În cele mai dese cazuri leziunile corporale provin din loviri,
sau cauzarea unei boli şui pot constitui prejudicii morale toate aceste categorii, începând
cu cele de mică intensitate până la cele de mare intensitate. La pronunţarea hotărârilor,
instanţa se întemeiază pe caracteristicile leziunilor descrise de către medici în expertizele
medico-legale. Medicul însă descrie doar natura leziunilor, durata şi intensitatea durerilor,
urmând ca judecătorul să aprecieze pe baza acestor informaţii gravitatea prejudiciilor şi să
fixeze cuantumul indemnizaţiei. În acest sens sarcina probei cauzării prejudiciului moral
este pusă în seama victimei. În categoria prejudiciilor morale cauzate de leziuni sau
vătămări se includ şi prejudiciile morale care constau atât în dureri fizice cât şi în suferinţe
psihice. Acestea decurg tot din lezarea integrităţii fizice a persoanei, dar constau atât din
dureri fizice cât şi din suferinţe psihice. Aceste fapte sunt descrise tot de către medic în
actul de expertiză medico-legală. În această categorie de prejudicii se încadrează
prejudiciile morale, de exemplu survenite din infracţiunile de viol, tentativă de omor,
prejudicii estetice, prejudicii de agrement, ş.a., fapt ce are o mare importanţă în
soluţionarea cauzelor penale. Infracţiunea de viol se consumă prin constrângerea victimei
în vederea realizării raportului sexual. Constrângerea poate fi psihică sau fizică.
Prejudiciul în acest caz constă atât în dureri fizice cât şi în suferinţe psihice. Violul poate
provoca suferinţe fizice şi morale deosebit de grave care pot duce la a anumite urmări
asupra dezvoltării psihice armonioase, grav traumatizând persoana, putând provoca
puternice stări depresive, având ca consecinţă diminuarea potenţialului intelectual.
Prejudiciile ce decurg din comiterea infracţiunii de tentativă de asemenea pot fi reparate
pecuniar, deoarece acestea pun în pericol viaţa persoanei, şi aduce anumite suferinţe fizice
şi psihice suportate de pe urma faptului ilicit, deoarece însăşi faptul de a fi bolnav implică
o suferinţă psihică ce presupune necesitatea unei compensaţii. În toate cazurile, evaluarea
leziunilor corporale este pusă în seama medicului legist, care precizează durata
tratamentului, durata şi intensitatea suferinţelor, dacă leziunile au pus sau nu în primejdie
viaţa persoanei, ş.a. Această evaluare a medicului are importanţă nu numai pentru
calificarea justă a infracţiunii, dar şi pentru aprecierea realităţii prejudiciului moral.
11. Prejudiciul estetic care este o varietate a prejudiciilor corporale şi constă în anumite
leziuni sau vătămări prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei persoanei.
Prejudiciul estetic constă în mutilări, desfigurări sau cicatrice cauzate persoanei iar
urmările constau în influenţa asupra posibilităţilor de a se afirma pe deplin în viaţă,
precum şi la suferinţele psihice cauzate de asemenea situaţii. Suferinţele psihice sunt
simţite la momentul conştientizării de către victimă a unor asemenea situaţii. La aprecierea
suferinţelor psihice ce însoţesc prejudiciul estetic este necesar de luat în consideraţie că
fiecare persoană resimte în mod diferit un asemenea prejudiciu.

12. Prejudiciul de agrement este o variantă a prejudiciilor morale cauzate prin infracţiune.
Acest tip de prejudiciu rezultă din atingerea adusă satisfacţiei şi plăcerilor vieţii, constând
în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere. Se exprimă
atât prin dureri fizice, cât şi prin suferinţe psihice ca urmare a perceperii de către victimă a
unor situaţii de restrângere în ceea ce priveşte unele agremente ale vieţii – divertisment,
plăceri şi satisfacţii pe care viaţa le poate oferi etc. Aceste plăceri sunt cultura, sportul,
călătoriile, ocupaţiile dezinteresate, relaţiile familiale şi sociale. În toate cazurile se are în
vedere pierderea plăcerilor unei vieţi normale. În acest sens, victima nu poate pretinde că
în urma infracţiunii şi-a pierdut anumite plăceri care sunt anormale sau sunt interzise. Spre
exemplu, imposibilitatea dea consuma alcool sau droguri. Prejudiciul de agrement nu
poate fi gândit şi conceput într-un sens restrâns, unilateral, exclusiv, prin prisma aspectului
său subiectiv, el constând în suferinţe psihice determinate de imposibilitatea de a se
consacra unor activităţi specifice, determinate, care sunt variabile de la un individ la altul.
13. A doua categorie de prejudicii morale sunt prejudiciile afective, care sunt
independente de orice leziune fizică. În această categorie sunt incluse acele prejudicii care
constau doar din suferinţe psihic, fără a fi prezente leziunile corporale. În această categorie
se includ:
prejudiciile morale ce decurg din atingerea cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii,
prestigiului persoanei. Aceste prejudicii pot fi, de exemplu în cazul unei calomnii, care a
dus la atragerea la răspundere penală a părţii, reţinerea, arestarea persoanei ca urmare a
luării unor asemenea măsuri nelegale. Calomnia prin presă care a produs unele prejudicii
morale importante poate fi de asemenea un temei de reparare a prejudiciului moral. În
unele cazuri defăimarea poate privi şi cariera, cum ar fi, spre exemplu, în cazul unui medic
sau avocat.
14. O altă modalitatea este repararea prejudiciilor morale în caz de deces. Aceasta constă
în dreptul persoanelor apropiate victimei decedate la repararea propriului lor prejudiciu
afectiv, care constă în lezarea sentimentelor de afecţiune. Punctul 3 al recomandărilor
Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale făcute în anul 1969 la Londra
prevede că, în caz de deces repararea daunelor morale trebuie acordată rudelor apropiate
ale victimei, dacă repararea este justificată în mode deosebit. În acest caz nu trebuie de
confundat repararea prejudiciului moral în caz de deces cu repararea prejudiciului material
exprimat în cheltuieli pentru înmormântarea părţii vătămate. Cercul de persoane care se
consideră apropiate trebuie să fie determinat, acestea fiind rudele cele mai apropiate ale
victimei decedate.
16.Rezoluţia 75-7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la repararea
prejudiciilor în caz de leziuni corporale şi de deces, adoptat la 14 martie 1975 în
capitolul 19 precizează că sistemele juridice care actualmente nu acordă un drept la
reparare pentru suferinţele psihice îndurate de o terţă persoană în urma decesului
victimei nu ar trebui să acorde o astfel de reparare altor persoane decât tată şi mamă, soţ
sau soţie, logodnic şi copiii victimei. Chiar şi în aceste cazuri, repararea trebuie supusă
condiţiei ca aceste persoane să fie avut legături strânse de afecţiune cu victima în
momentul decesului. În sistemele juridice care actualmente acordă anumitor persoane
un astfel de drept la reparare, acesta nu trebuie să fie lărgit nici în ceea ce-i priveşte pe
cei care au dreptul, nici în ceea ce priveşte dimensiunea indemnizaţiei. Chiar şi în cazul
când este vorba de rude apropiate, enumerate mai sus, repararea ar trebui să fie supusă
condiţiei ca aceste persoane să fi avut legături strânse de afecţiune cu victima în
momentul decesului, deoarece nu în toate cazurile între rudele apropiate şi victima
există o asemenea legătură.
17.Repararea prejudiciului moral în cazul inconştienţei totale şi definitive a victimei este o
altă modalitate de reparare a prejudiciilor afective. În acest sens se pune problema dacă
victima, total inconştientă, ca urmare a leziunilor suferite, are sau nu dreptul la reparaţia
morală, sau dacă rudele acesteia au un asemenea drept.
Este raţional ca instanţa să se bazeze pe concluziile medicilor psihiatri care ar constata că
starea de inconştienţă a victimei duce la incapacitatea acesteia, sau capacitatea acesteia de
a simţi fie durere, fie mutilare fizică, fie un sentiment al frustrării, fie plăcerile, fie grijile
existenţei. În ce priveşte rudele apropiate ale persoanei care a devenit inconştientă total şi
definitiv, poate fi aplicată după regula victimei decedate, în sensul că daunele morale
trebuie acordate în toate cazurile când partea civilă a fost expusă unor suferinţe ca urmare a
pierderii unei rude, deoarece au pierdut nu numai o rudă dar şi şansa de a duce ei înşişi o
viaţă normală o anumită perioadă de timp, datorită restrângerii impuse de starea psihică a
victimei.
18.O altă modalitate a prejudiciilor afective sunt prejudiciile morale cauzate prin
imixtiunea ilegală în viaţa privată. Constituţia protejează dreptul la respectarea viaţii
private şi familiale al domiciliului şi al corespondenţei. Aceste drepturi sunt
recunoscute şi de Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Respectarea vieţii
private, presupune respectarea secretelor acesteia împotriva divulgării, imixtiunilor
nelegale sau a anumitor împrejurări cum ar fi starea sănătăţii persoanei, viaţa sa intimă,
veniturile pe care le realizează şi impozitele pe care le plăteşte, modul cum îşi petrece
timpul liber şi concediile, ş.a. În toate cazurile acest prejudiciu trebuie să fie ca rezultat
al unei infracţiuni.
19.Aprecierea prejudiciului moral se face în dependenţă de circumstanţele cazului, de la
caz la caz. La aprecierea prejudiciului moral este necesar de luat în considerare valoarea
nepatrimonială lezată, însemnătatea pe care o are această valoare pentru persoana
vătămată, reieşind din faptul că fiecare persoană vătămată acordă o însemnătate diferită
valorilor lezate. La aprecierea unui prejudiciu trebuie de avut în vedere şi vârsta,
profesia, funcţia, nivelul de pregătire şi de cultură generală a persoanei. Un alt criteriu
constă în durata menţinerii consecinţelor vătămării, adică durata prejudiciului, deoarece
urmările pot fi temporare, trecătoare sau permanente. Durata menţinerii consecinţelor
este un criteriu de apreciere a prejudiciului distinct de criteriul importanţei. Un alt
criteriu este criteriul intensităţii durerilor fizice şi psihice. Aceasta depinde de valoarea
morală lezată.
20.Subiecţii acţiunii civile este partea civilă care poate fi o persoană fizică sau juridică
păgubită material sau moral pentru o infracţiune. Aceste persoane mai sunt numite
subiecţi ai acţiunii civile. Condiţia principală de a recunoaşte persoana ca parte civilă
este să existe legătura cauzală între prejudiciul suferit de această persoană, adică acea
care exercită acţiunea civilă şi infracţiunea săvârşită. Subiect activ al acţiunii civile în
procesul penal poate fi diferite categorii de persoane fizice sau juridice. Pot avea
calitate de parte civilă persoanele fizice victime ale infracţiunii, care au suferit pe lângă
consecinţele infracţiunii respective şi un prejudiciu material şi/sau moral, atât şi
persoane juridice care au suferit un prejudiciu material sau moral. În caz de deces a
victimei în urma unei infracţiuni, acţiunea civilă de reparare a daunei poate fi depusă de
către persoane care au dreptul de reparare a daunei în legătură cu pierderea
întreţinătorului, precum şi persoane care au suportat cheltuieli pentru înmormântare.
(Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5). Atunci când bunurile materiale
sustrase, nimicite sau deteriorate se află în baza legitimă la posesor (transportator,
chiriaş, depozitar etc.) acţiunea civilă poate fi înaintată atât de către proprietar cât şi de
posesorul bunurilor. (Hotărârea Plenului nr. 5). De asemenea poate fi ca subiect activ al
acţiunii civile şi organizaţia de asigurare care va avea de plătit despăgubirea pentru
asigurarea bunurilor în limitele sumei date, organizaţie la care trece dreptul pe care îl
are asiguratul de a formula pretenţii faţă de persoana care poartă răspundere pentru
dauna cauzată. Acelaşi drept îl are serviciul de pază extra-departamental, dacă încăperea
 din care s-a săvârşit furtul era păzită prin contract de către acest serviciu. În asemenea
situaţii serviciul recuperează paguba proprietarului dar de la condamnat paguba este
încasată în beneficiul serviciului în ordine de regres. Va avea dreptul la acţiune civilă şi
organizaţia care a plătit buletinul de boală a victimei în urma acţiunilor criminale care
ulterior va avea dreptul să înainteze acţiune civilă despre restituirea pagubei de către
condamnat. (Hotărârea Plenului nr. 5)
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile exercitate în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul
precum şi persoana civilmente responsabilă. Persoana civilmente responsabilă este
recunoscută prin hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei în cazul când se
constată că aceasta poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de către acţiunile
învinuitului sau inculpatului. În asemenea situaţii persoana este informată în scris cu
indicarea tuturor drepturilor prevăzute de articolul 174 al Codului de procedură. La
determinarea persoanei civilmente responsabile este necesar de aplicat prevederile
legislaţiei civile.
21. Răspunderea pentru dauna cauzată de o sursă de pericol sporit o poartă organizaţiile şi
cetăţenii a căror activitate este legată de un pericol sporit pentru lumea înconjurătoare,
dacă nu va dovedi că dauna a survenit în urma unor forţe majore sau a intenţiei victimei.
Posesori ai surselor de pericol sporit sunt considerate organizaţiile şi cetăţenii care
exercită exploatarea lor, atât în baza dreptului de proprietate cât şi a celor de conducere
operativă, cât şi în baza altor temeiuri, de exemplu în baza contractului de arendă, de
închiriere prin procură etc. Persoana ce conduce o sursă de pericol sporit în baza relaţiilor
de muncă cu proprietarul nu poate fi considerată proprietar al unor astfel de surse şi nu
poartă răspundere nemijlocit în faţa victimei pentru dauna cauzată. Persoanele care prin
acţiuni comune au cauzat o daună poartă răspundere solidară. (Hotărârea Plenului nr. 5)

Articolul 221. Înaintarea acţiunii civile în procesul penal

Exercitarea acţiunii civile este facultativă deoarece depinde de voinţa părţii care
consideră că a suferit un prejudiciu în urma infracţiunii. Partea îşi exprimă voinţa de a fi
constituită ca parte civilă prin înaintarea unei cereri scrise de către ea însăşi sau de către
reprezentantul ei, începând cu pornirea procesului penal şi până la terminarea cercetării
judecătoreşti. Exercitarea acţiunii civile poate avea loc şi în cadrul unui proces civil.
1. Pentru exercitarea acţiunii civile sunt necesare anumite condiţii, în primul rând,
desigur este necesar ca procesul penal să fie declanşat. În cazul când procesul penal
nu este declanşat persoana vătămată poate înainta acţiune civilă doar în cadrul unui
proces civil.
2. În cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală, în procedura căreia
urmează să fie înaintată acţiune civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea
acţiunii şi cerinţa de despăgubire. Partea civilă poate depune şi o cerere de
concretizare a acţiunii civile. Persoana are opţiunea de a înainta acţiunea civilă fie în
cadrul unui proces civil, fie în cadrul unui proces penal. În cadrul unui proces civil
persoana are dreptul de a înainta acţiunea dacă aceasta nu a înaintat-o în cadrul
procesului penal, precum şi în cazul când acţiunea a rămas nesoluţionată. Însă, dacă
acţiunea civilă intentată în instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu mai are
dreptul de a înainta aceeaşi acţiune în cadrul procesului penal. Iar dacă acţiunea
civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal, reclamantul nu este în drept să
înainteze această acţiune în cadrul procesului penal.
3. În cazuri excepţionale când este imposibil de a determina exact suma despăgubirilor
cuvenite părţii civile fără suspendarea dezbaterilor judiciar, instanţa poate să admită
acţiunea civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să decidă
 instanţa civilă. Însă dacă mărimea pagubelor influenţează încadrarea acţiunilor,
stabilirea pedepsei condamnatului şi soluţionarea altor chestiuni ce urmează a fi
examinate la adoptarea sentinţei, instanţa nu poate să nu se pronunţe asupra acţiunii
civile. (Hotărârea Plenului nr. 5)
4. Partea civilă este în drept să-şi retragă acţiunea civilă în orice moment al procesului
penal, însă nu mai târziu de retragerea completului în camera de deliberare pentru
soluţionarea în fond a cauzei (articolul 224, alineatul 1). Acest drept persoana îl are
în orice situaţie, fie când ea însăşi a înaintat acţiunea civilă, fie când acţiunea civilă a
fost înaintată în interesul ei de către procuror. Exercitarea acestui drept de către
persoană duce la încetarea procesului în ceea ce priveşte latura civilă. Acest drept al
persoanei este irevocabil, adică odată ce persoana a renunţat la despăgubiri
materiale, ea nu mai poate reveni asupra acestor revendicări în cadrul procesului
penal. Totuşi în unele situaţii când această retragere poate duce la lezarea anumitor
drepturi ale unei persoane, atât organul de urmărire penală cât şi instanţa poate
respinge cererea de retragerea a acţiunii civile.
5. Există şi situaţia când persoana vătămată a înaintat iniţial în cadrul procesului civil
acţiunea civilă până la declanşarea procesului penal. În asemenea situaţii, persoana
nu este obligată de a renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, fiind în
drept de a lăsa ca ambele instanţe să examineze laturi diferite. Odată ce instanţa
civilă a pronunţat o hotărâre, chiar dacă ea nu este definitivă, partea civilă nu poate
renunţa la acţiunea civilă în cadrul procesului civil, intentând una în cadrul
procesului penal.
Art.225
1. Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost
alăturată acţiunii penale şi împreună au ajuns în faţa instanţei penale. Este competentă
de a judeca acţiunea civilă în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii instanţa
competentă care examinează cauza în fond. Acţiunea civilă poate fi admisă indiferent
de soluţia în ceea ce priveşte latura penală cu excepţia prevederilor articolului 387 ale
Codului de procedură penală. În cazul condamnării, instanţa poate obliga pe inculpat
de a acoperi prejudiciul cauzat prin faptele sale, în măsura în care acestea au fost
dovedite cu respectarea tuturor condiţiilor legale.
2. În cazurile în care paguba a fost cauzată prin acţiunile comune ale inculpatului şi ale
altor persoane, în privinţa cărora cauza a fost încetată pentru anumite temeiuri, instanţa
poate impune condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină
şi explică dreptul de a intenta în procedura civilă o acţiune pentru persoanele în
privinţa cărora cauza a fost încetată despre restituirea pagubei în mod solidar cu
condamnatul. (Hotărârea Plenului nr. 5).
3. În cazul în care paguba materială a fost cauzată de către condamnat şi alte persoane, în
privinţa cărora cauza penală a fost disjunsă într-o procedură separată, instanţa impune
condamnatului responsabilitatea recuperării pagubei în mărime deplină, pronunţând
ulterior sentinţa de condamnare în privinţa persoanei în privinţa căreia cauza penală a
fost disjunsă într-o procedură separată instanţa e în drept să o facă responsabilă de a
restitui toată paguba în mod solidar cu persoana condamnată anterior. (Hotărârea
Plenului nr. 5).
4. În sentinţă instanţa judecătorească va motiva concluzia cu privire la repararea daunei
materiale, va indica prin ce acţiuni sau inacţiuni a fost cauzată, prin care probe se
confirmă aceasta, va prezenta calculele respective, vizând mărimea daunei şi va indica
legea în baza căreia a fost intentată acţiunea civilă. Cuantumul prejudiciului pricinuit
 prin sustragere, nimicire sau deteriorarea a bunurilor proprietarului se determină
conform preţurilor stabilite pe piaţă.
5. Atunci când nu se cunosc preţurile stabilite pe piaţă, valoarea bunurilor sustrase,
nimicite sau deteriorate poate fi stabilită pe baza concluziilor specialistului. În caz de
modificare a preţurilor la bunuri, în legătură cu inflaţia, cuantumul plăţii despăgubirii
se stabileşte conform preţurilor existente la ziua adoptării hotărârii. (Hotărârea
Plenului nr. 5)
6. În toate cazurile când se constată că prin infracţiune au fost cauzate prejudicii părţii
civile, instanţa va obliga fie pe inculpat, fie pe partea civilmente responsabilă la plata
despăgubirilor. În cazul pronunţării unei soluţii de încetare a procesului, hotărârii pot fi
diferite. În cazul când plângerea prealabilă a fost retrasă sau părţile s-au împăcat,
acţiunea civilă se stinge.
7. În unele situaţii părţile pot să se înţeleagă asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii
civile, despăgubirile sunt achitate până la împăcarea părţilor. Respingerea acţiunii
civile are loc în cazul când, în principiu nu se exclude posibilitatea acordării
despăgubirilor civile, dar instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale.
Respingerea are loc şi în cazurile expres prevăzute (art. 387 al Сodului de Procedură
Penală) şi anume în cazul când nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta
nu a fost săvârşită de inculpat.
8. Nu poate fi respinsă acţiunea civilă în cazul neprezentării părţii civile la faza de
judecată, dacă aceasta a fost constituită ca parte în cadrul urmăririi penale. În
asemenea situaţii, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare iar partea civilă îşi
menţine dreptul de a intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă (alineatul
2 al articolului 324)
9. Instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu
sunt întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei prevăzute de articolul 35 al Codului Penal. Instanţa nu soluţionează
acţiunea civilă deoarece nu a fost constatată infracţiunea. În asemenea situaţii cel
interesat se poate adresa cu acţiune în cadrul procesului civil.
10.Instanţa admite în principiu acţiunea civilă în cazuri excepţionale. În cazul când
stabilirea exactă a sumei despăgubirilor datorate părţii civile, ar dura o anumită
perioadă de timp. În unele situaţii stabilirea sumei despăgubirilor se efectuează printr-o
expertiză care poate dura o anumită perioadă de timp, astfel acest fapt poate să
prejudicieze examinarea operativă a laturii penale. În asemenea situaţii, instanţa civilă
nu va mai constata dacă există sau nu prejudiciul, sarcina ei fiind de a calcula valoarea
concretă a prejudiciilor care trebuie acordate părţii civile.
Articolul 226
Efectele intrării în vigoare a hotărârii cu privire la acţiunea civilă
1. Odată cu împăcarea, partea civilă pierde dreptul de a exercita acţiunea civilă în cadrul
unui proces civil. Aceeaşi situaţie este în cazul retragerii plângerii prealabile, care are
acelaşi efect ca şi împăcarea părţilor.
2. În cazul când a intervenit decesul inculpatului, instanţa nu poate respinge acţiunea
civilă sau rezervă părţii calea unei acţiuni separate în instanţă, dar atrage în calitate de
părţi civilmente responsabile moştenitorii inculpatului.
3. În situaţia pronunţării unei sentinţe de încetare a procesului pe motivul neatingerii
vârstei pentru atragere la răspundere penală, instanţa, în cazul când există o hotărâre
judecătorească definitive a aceleiaşi instanţe, asupra aceleiaşi fapte, sau există o
hotărâre a organului de urmărire penale asupra aceleiaşi persoane, pentru aceiaşi faptă,
de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub urmărire penală sau de
 clasare a procesului, persoanei i se propune de a înainta o acţiune în cadrul procesului
civil.
Articolul 227. Cheltuielile judiciare
1. Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartă denumirea generică de
cheltuieli judiciare. În funcţie de criteriul avansării acestora de către diverşi
subiecţi. Cheltuielile judiciare implică cheltuielile avansate de stat în vederea
desfăşurării activităţii procesuale şi cheltuielile de judecată – cele avansate de
părţile din proces. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt cuprinse în
bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Procuraturii Republicii
Moldova, Ministerului Afacerilor Interne.
2. La capitolul sume care formează cheltuielile judiciare, alineatul 2 din prezentul
articol enumeră:
1) mijloacele băneşti plătite sau care urmează a fi plătite persoanelor
participante la procesul penal (a se vedea comentariul la articolul 228);
2) cheltuielile pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;
3) cheltuielile pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite
în procesul de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;
4) cheltuielile în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală,
de exemplu: cheltuielile legate de exhumarea cadavrului (art. 121).
Articolul 228. Compensarea cheltuielilor suportate de persoanele participante la
procesul penal
1. Alineatul 1 din prezentul articol reglementează în mod exhaustiv categoriile persoanelor
participante la procesul penal care beneficiază de compensarea cheltuielilor avansate de
stat.
Persoanelor arătate în alineatul 1 li se compensează cheltuielile suportate în legătură
cu înfăţişarea la organul de urmărire penală, procuror sau în instanţa de judecată pentru
deplasare, cazare, li se plătesc diurne, precum şi recompensa pentru sustragerea de la
ocupaţiile lor obişnuite, în modul stabilit de Instrucţiunea cu privire la restituirea
cheltuielilor suportate de martori, părţile vătămate şi de reprezentanţii legitimi ai acestora,
de experţi, specialişti, pedagogi, traducători şi martori asistenţi în legătură cu citarea lor în
organele de cercetare penală, anchetă preliminară, în instanţele de judecată sau în alte
instituţii, aprobată prin Hotărîrea Guvernului nr. 653 din 5 octombrie 1992 cu modificările
şi completările introduse prin Hotărîrile Guvernului nr. 522 din 17 august 1993 şi nr. 507
din 12 septembrie 1996 (M.O. nr 10/307 din 30.10.1992) şi Regulamentul cu privire la
modul de delegare a salariaţilor de la întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile Republicii
Moldova aprobat prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 805 din 7 noiembrie
1994 cu modificările şi completările introduse prin Hotărîrile Guvernului nr. 251 din 6 mai
1996 şi nr. 676 din 4 decembrie 1996 (M.O. nr. 16/133 din 08.12.1994).
Astfel, martorilor, părţii vătămate, părţii civile, apărătorului din oficiu, asistenţilor
procedurali, interpreţilor, traducătorilor, experţilor, specialiştilor, reprezentanţilor legali ai
părţii civile şi ai părţii vătămate li se cuvine compensarea:
1) cheltuielilor făcute în legătură cu prezentarea la citarea organului de urmărire
penală şi în instanţă, categorie care cuprinde deplasarea persoanelor tur-retur la
locul de trai permanent ori provizoriu conform biletelor de călătorie (transportul
aerian, feroviar, pe apă, transprtul în comun, cu excepţia taximetrelor), incluzînd
plăţile de asigurare privind asigurarea de stat a pasagerului transportat, achitarea
serviciului prestat la vînzarea în prealabil a biletelor de călătorie, inclusiv
 cheltuielile fără prezentarea documentelor confirmate pentru folosirea lengeriei de
pat în trenuri.
În cazul neprezentării documentelor de călătorie, achitarea pentru transport pe
teritoriul Republicii Moldova se efectuiază conform tarifului minim.
Persoanelor arătate în alineatul 1 li se vor achita cheltuielile pentru călătoria în
transportul de uz comun (cu excepţia taxiurilor) pînă/ de la staţia, aerogara, cheiul,
amplasate în afara localităţii unde a fost citat.
2) cheltuielile de cazare (cu excepţia camerelor „lux”), inclusiv achitarea serviciilor
obligatorii, prestate de către hoteluri, conform cerinţelor privind utilitatea
camerelor din hoteluri, precum şi plata pentru rezervarea locurilor în hoteluri în
mărime de 50% din preţul de compensare a locului pentru 24 ore, conform
documentelor anexate la decontul de avans care adeveresc cheltuielile suportate.
În cazul în care nu sunt prezentate documentele care ar confirma cheltuielile
efectuate la închirierea locuinţei persoanelor li se compensează cheltuielile în mărime de 5
lei.
3) persoanele citate pentru toată perioada de participare în procesul penal primesc
pentru fiecare oră ce le-a fost sustrasă ocupaţiei lor obişnuite o recompensă în
mărime de 1,8% pe zi.
Pentru calcularea recompensei cuvenite, organul care a înfăptuit citarea determină
timpul folosit cu complinirea pînă la o jumătate de oră.
4) dacă în cadrul acţiunii procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei au fost deteriorate obiecte în urma utilizării lor se vor compensa
cheltuielile de reparare şi restabilire confirmate prin documente.
2. În alineatul 2 art. 228 se impune obligaţia organelor, întreprinderilor, instituţiilor
şi organizaţiilor de a păstra salariul mediu pentru toată perioada de participare a
persoanei în procesul penal. Apreciem că aceste prevederi sunt adresate
organelor, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor de stat.
3. Experţilor li se plăteşte pentru efectuarea expertizei o recompensă în mărime de
la 2,9% pînă la 4,1% din salariul minim pe oră.
4. Traducătorilor li se plăteşte pentru traducerea în scris de la 1% la 2% pînă la 1,8
% din salariul minim pentru fiecare 1000 semne tipărite (sau scrise de mînă).
Interpreţilor pentru traducerea orală li se plăteşte de la 1,8% pînă la 2,4% din
salariul minim pe oră.
5. Specialiştilor şi pedagogilor li se plăteşte pentru îndeplinirea obligaţiilor o
recompensă în mărime de la 1,8% pînă la 2,4% din salariul minim pentru fiecare
oră.

6. Mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei

juridice din oficiu la solicitarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor
judecătoreşti este reglementată prin Regulamentul din 31.03.2003 aprobat de
Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi coordonat cu Ministerul
Finanţelor al Republicii Moldova şi Consiliul Baroului de Avocaţi din
Moldova (Monitorul Oficial al R.Moldova nr.97-98/137).
7. Asistenţa juridică, acordată la solicitarea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor judecătoreşti, conform legii (în continuare - asistenţă juridică,
acordată de avocaţi), se achită integral din contul mijloacelor aprobate în
bugetul de stat Ministerului Justiţiei. Ministerul Finanţelor transferă
 mijloacele bugetare pentru salarizarea asistenţei juridice, acordate de avocat,
Ministerului Justiţiei.
8.. Acumularea datelor statistice, referitoare la acordarea asistenţei juridice
din oficiu, se pune în sarcina subdiviziunii aparatului Ministerului
Justiţiei abilitate cu funcţia coordonării activităţii avocaturii.
Planificarea mijloacelor financiare a anului următor, prevăzute pentru
remunerarea asistenţei juridice, acordate de avocaţi, se efectuează de către
Ministerul Justiţiei.
9. Documentele ce justifică asistenţa juridică, acordată de avocat sînt deciziile
organelor de urmărire penală sau ale instanţei de judecată, care se
eliberează de către aceştia după participarea avocatului în proces.
Deciziile menţionate se expediază imediat avocatului-coordonator al
unităţii administrativ-teritoriale
corespunzătoare, unde este înregistrat avocatul, care acordă asistenţă
juridică. Avocatul - coordonator, nu mai tîrziu de data de 10 a fiecărei luni
următoare prezintă darea de seamă despre acordarea asistenţei juridice
Consiliului Baroului avocaţilor (cu anexarea tuturor documentelor
necesare).
9. Consiliul Baroului avocaţilor, în baza dărilor de seamă primite, întocmeşte o
dare de seamă compilată şi către data de 20 a aceleiaşi luni o prezintă (cu
anexarea tuturor documentelor necesare) Ministerului Justiţiei.
10. Mijloacele financiare primite de la Ministerul Finanţelor pentru salarizarea
asistenţei juridice, acordate de avocat se transferă de către Ministerul
Justiţiei în contul Consiliului Baroului avocaţilor în termen de 10 zile din
momentul recepţionării dării de seamă compilate despre munca efectuată.
Mijloacele financiare primite în termen de 10 zile se transferă de către
Consiliul Baroului avocaţilor în contul birourilor de avocaţi proporţional cu
asistenţa juridică acordată.
11. Mărimea remunerării se calculează în unităţi convenţionale (o unitate
constituind echivalentul a 20 lei) şi se stabileşte după cum urmează:
a) 4 unităţi convenţionale pentru participare în fiecare proces judiciar sau
în fiecare procedură de anchetă, dar nu mai mult de 80 lei pe zi;
b) 3 unităţi convenţionale pentru fiecare acţiune întreprinsă: luarea de
cunoştinţă cu materialele dosarului în faza pregătirilor către şedinţa de
judecată, alcătuirea acţiunii sau referinţei la acţiune, pentru studierea
procesului - verbal al şedinţei de judecată după terminarea acesteia;
c) în dependenţă de volumul şi gravitatea cauzei - pînă la 5 unităţi
convenţionale pentru întocmirea cererii de apel şi de recurs de către avocatul
care a participat la examinarea cauzei penale în prima instanţă, pînă la
10 unităţi convenţionale - avocatului care nu a participat la examinarea
cauzei penale, astfel, cuantumul minim al remunerării nu poate fi mai mic de
5 unităţi convenţionale;
d) Pentru susţinerea apărării sau reprezentarea a două sau mai multe
persoane în aceeaşi cauză se încasează o plată suplimentară de 50% din
onorariul stabilit la lit. a).
 12. În cazurile cînd persoana refuză serviciile avocatului numit la prima
procedură de anchetă ori prima şedinţă de judecată, avocatului i se achită o
sumă de 1,5 unităţi convenţionale, restul lucrului efectuat anterior se achită
potrivit prevederilor prezentului Regulament.
13. În cazul în care acordarea asistenţei juridice este legată de deplasarea
avocatului în altă localitate, acestuia i se compensează şi cheltuielile de
deplasare în conformitate cu normele prevăzute de legislaţia în vigoare
pentru detaşarea angajaţilor întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor.
Darea de seamă a avocatului referitor la cheltuielile de deplasare se prezintă
Consiliului Baroului avocaţilor.

Articolul 229.Plata cheltuielilor judiciare

(1) Cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul
statului.
(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile
judiciare, cu excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi
apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din oficiu, atunci cînd aceasta
o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea
cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de
pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa
căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial,
condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de
insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa
substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.
(4) În cazul condamnării cîtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile
judiciare se repartizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi
situaţia materială a fiecăreia din ele.
(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu
învinuitul, inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în
sarcina părţii vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.
(6) În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei,
cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.
(7) În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor
judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut
neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.
(1) Cheltuielile judiciare sînt suportate de condamnat sau sînt trecute în contul
statului.
(2) Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile
judiciare, cu excepţia sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi
apărătorilor în cazul asigurării inculpatului cu avocat din oficiu, atunci cînd aceasta
o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de mijloacele necesare. Achitarea
cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a fost eliberat de
pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa
căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
(3) Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial,
condamnatul sau persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de
insolvabilitate a acestora sau dacă plata cheltuielilor judiciare poate influenţa
substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor care se află la întreţinerea lor.
(4) În cazul condamnării cîtorva persoane în aceeaşi cauză, cheltuielile
judiciare se repar-tizează în dependenţă de vinovăţia, gradul de răspundere şi
situaţia materială a fiecăreia din ele.
(5) În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu
învinuitul, inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în
sarcina părţii vătămate, a învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi.
(6) În caz de deces al condamnatului pînă la intrarea în vigoare a sentinţei,
cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui.
(7) În cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi la achitarea cheltuielilor
judiciare părinţii sau tutorii minorului condamnat dacă se constată că ei au avut
neajunsuri serioase la îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de minor.
Titlul VIII
TERMENELE PROCEDURALE ŞI ACTE PROCEDURALE COMUNE
Capitolul I
TERMENELE PROCEDURALE
Articolul 230.Noţiunea de termene procedurale şi consecinţele nerespectării lor
Intervalele de timp fixate prin lege sau stabilite de organele competente sînt necesare
în măsura în care contribuie la desfăşurarea operativă a procesului şi totodată să nu
afecteze aflarea adevărului sau realizarea drepturilor părţilor.
Majoritatea termenelor stabilite de lege (termene legale) sau termene stabilite de
organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti (termene judiciare) determină timpul
înăuntrul căruia se îndeplineşte o acţiune procesuală, se menţine o măsură procesuală sau
trebuie de îndeplinit acţiunea procesuală pînă la expirarea acestuia (de exemplu – termenul
de 24 de ore pentru confirmarea actului de începere a urmăririi penale conform art.174
alin.3; termenul de 48 de ore pentru înaintarea acuzării conform art.282; termenul de 3-10
zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art.296; toate termenele de 3, 5, 10, 15 zile
sau 2 luni ale atacării cu recurs, termenul de 15 zile al atacării cu apel: durata măsurilor
procesuale de constrîngere; durata sechestrării corespondenţei sau durata interceptării
comunicărilor). Toate aceste termene au un caracter peremptoriu datorită faptului că
creează o limitare.
Termene care după expirarea lor pot fi efectuate acţiunile procesuale prevăzute sînt
prevăzute mai rar (de exemplu – înlocuirea apărătorului cu altul dacă în decurs de 5 zile nu
este posibilă participarea apărătorului ales conform art.70 alin.4 pct.2; hotărîrile se pun în
executare numai după expirarea termenelor prevăzute în condiţiile articolului 466;
termenul de 1 an prevăzut de articolul 511, după care procurorul înaintează demers
judecătorului de instrucţie cu propunerea de a libera persoana de răspundere penală).
Aceste termene au un caracter dilatoriu, fiindcă provoacă o amînare a unei acţiuni.
Pe lîngă termenele determinate (legale sau judiciare). Prezentul Cod prevede
termene relativ-determinate (de exemplu – durata înaintării acţiunii civile conform art.219,
221 este de la pornirea procesului pînă la terminarea cercetării judecătoreşti) sau termene
nedeterminate (de exemplu – “imediat” art.11, 295; “fără întîrziere” art.308; ; “rezonabil”
art.19, 20, 135, 259; “de urgenţă şi în mod preferenţial, art.20, 290”) prin care se impune
accelerarea ritmului procesului penal.
1. Termenele pentru nerespectarea cărora în consecinţă duce la pierderea dreptului
procesual şi/sau la nulitatea actului efectuat sînt termene absolute. Astfel
nerespectarea termenelor ce se referă la declararea apelului, recursului, recursului
în anulare atrage pierderea dreptului, iar apelul sau recursul se respinge ca tardiv.
Înaintarea acţiunii civile după expirarea termenelor arătate la articolul 221 atrage
 neexaminarea acţiunii civile, în procesul penal, fiind posibilă înaintarea şi
examinarea acţiunii civile în procedura civilă.
Reluarea urmăririi penale potrivit articolului 287 după încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire penală după expirarea termenului de 1 an, în cazul descoperirii
unui viciu fundamental, atrage nulitatea ordonanţei emise de procuror.
Nu toate termenele sînt absolute, după efecte unele termene sînt relative (de
recomandare). Astfel nerespectarea termenelor de 48 de ore pentru înaintarea acuzării
potrivit art.282 sau de 3-10 zile pentru întocmirea rechizitoriului conform art.296 nu atrage
nulitatea actelor emise sau decăderea procurorului din anumite drepturi, dar consecinţele
sînt temeiuri de aplicare a sancţiunilor disciplinare faţă de procuror.
3. Privind încetarea de drept a unei măsuri procesuale în legătură cu expirarea
termenului prevăzut de lege a se vedea comentariul articolelor 63, 165, 166, 172, 174, 178,
186, 195, 210).
Articolul 231.Calcularea termenelor procedurale
1. După durata termenelor procedurale se clasifică în termene pe ore, zile, luni şi
ani (excepţie fiind reglementările prevăzute de articolele 433, 447 care stabilesc
luările de cuvînt pentru argumentarea recursului pe o durată ce nu poate depăşi
30 de minute).
2. Prin instituirea termenelor de 2, 3, 4, 6, 8, 12, 48 şi 72 de ore se impune o
soluţionare rapidă a diferitor chestiuni procesuale sau o durată scurtă de timp a
unor măsuri şi acţiuni procesuale. Termenele pe ore sînt prevăzute în articolele
11, 12, 63, 64, 66, 107, 119, 125, 135, 136, 165, 166, 167, 170, 173, 273, 274,
279, 282, 295, 299, 301, 305, 309, 311, 336, 431, 446, 479, 515, 518 ale
Prezentului Cod.
3. Termenele de 3, 5, 10, 15, 18, 30, 40, 45 zile sînt stabilite, de regulă, pentru
atacarea unor hotărîri procesuale, durata unor măsuri procesuale precum şi pentru
soluţionarea multiplelor chestiuni de procedură. Termene pe zile sînt prevăzute
de articolele 58, 63, 70, 135, 151, 172, 178, 186, 187, 209, 236, 258, 265, 271,
290, 296, 302, 307, 311, 312, 313, 322, 322, 329, 336, 338, 344, 345, 353, 378,
383, 399, 402, 403, 404, 405, 412, 418, 439, 445, 446, 468, 472, 487, 517, 518,
539, 543, 547, 549 ale prezentului Cod.
4. Termenele de 1, 2, 3, 4, 6, 12 luni sînt prevăzute de articolele 63, 135, 186, 210,
326, 327, 329, 422, 431, 454, 501 ale prezentului Cod.
5. Termenele de un an sînt prevăzute de articolele 287, 454, 459, 525 ale
prezentului Cod.
6. Oricare termen are un moment iniţial de începere indicat în actul care a provocat
curgerea. În actele procedurale (proces-verbal, ordonanţă, încheiere, rechizitoriu,
sentinţă, decizie) se indică ora, ziua, luna şi anul de la care începe să curgă
anumite termene procedurale. Pentru cazuri expres arătate în lege se indică un alt
moment iniţial de la care începe să curgă termenul (de exemplu “din momentul
privării de liberate” art.166; “din momentul primirii” art.209, “de la intrarea în
vigoare” art.210; “din momentul anunţării” art.70; “de la înmînarea copiei”
art.402; “de la data începerii executării” art.404).
7. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede sistemul pe unităţi libere pentru
calcularea termenelor procedurale pe ore şi pe zile.
Sistemul de calcul pe unităţi libere (ore sau zile libere constă în aceea că nu se
socoteşte ora sau ziua la care începe să curgă termenul şi nici ora sau ziua în care se
împlineşte. Sistemul exclusiv sau al unităţilor libere de calculare este benefic pentru
participanţii la proces prin faptul că prima şi ultima oră (zi) a termenului nu se cuprind în
durata stabilită şi deci trebuie adăugate separat începutul şi sfîrşitul numărului de ore (zile)
prevăzute de lege. De exemplu, un termen de 24 de ore care începe luni la ora 8 şi 30
minute se împlineşte marţi la ora 1000; un termen de 48 de ore care începe luni la ora 16 şi
40 minute se împlineşte miercuri la ora 1800; un termen de 3 zile care începe vineri se
împlineşte marţi. Termenul pe zile se împlineşte în ziua respectivă la orele 2400.
8. Excepţia de la acest mod de calculare a termenelor pe ore şi zile sînt
reglementările următoare:
a. “imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, art.12, 125, 135, 205, 279”;
b. “imediat dar nu mai tîrziu de 4 ore, art.305”;
c. “imediat dar nu mai tîrziu de 3 zile, art.151, 246, 271”;
d. “imediat dar nu mai tîrziu de 5 zile, art.265”;
e. reglementările privind durata reţinerii şi alte termene privind reţinerea art.165,
166, 167, 170, 72;
f. reglementările arătate la articolul 233.
La aceste cazuri este aplicabil sistemul inclusiv, adică prima şi ultima oră sau zi a
termenului se cuprind în acesta şi deci intră în calcul.
9. Aliniatul 4 al articolului comentat prevede sistemul calendaristic la calcularea
termenelor exprimate în luni sau ani. Astfel termenul de o lună început la 12
februarie expiră la 12 martie, termenul de un an care începe la 20 noiembrie 2003
expiră la 20 noiembrie 2004, termenul de 3 luni care începe la 30 noiembrie
expiră la 28 (29) februarie, un termen de 2 luni început la 31 iulie expiră la 30
septembrie. Prin urmare pentru calcularea termenelor în luni sau ani este
aplicabil sistemul inclusiv, prima şi ultima zi a lunii şi anului intră în calcul.
10.Sistemul calendaristic de calcul a termenelor pe luni, unde un termen de o lună
poate avea 29, 30, 31 de zile nu este aplicabil la termenul ţineri persoanei în stare
de arest şi prelungirea lui prevăzut de articolul 186. În cazul dat fiecare lună are
30 de zile.
11.Aliniatul 5 al articolului comentat prevede posibilitatea prorogării termenelor pe
zile, luni şi ani determinate de ultima zi nelucrătoare a acestora. Zilele
nelucrătoare din interiorul termenului nu influenţează asupra modului de
calculare. Aceste dispoziţii nu sînt aplicabile la calcularea termenului pe ore a
reţinerii şi a termenului pe zile (luni) a arestării preventive.
Articolul 232.Acte considerate ca făcute în termen
1. Cererile, plîngerile, contestările, recursurile, apelurile pot fi depuse şi prin
intermediul instituţiilor, organizaţiilor unde se află persoana sau prin intermediul
oficiului poştal, care la primire fixează momentul depunerii pe actul
corespunzător, înregistrînd în cancelaria administraţiei, organizaţiei faptul
depunerii.
2. Dacă actul a fost depus la oficiul poştal fără scrisoare de recomandare, momentul
depunerii se determină după ştampila oficiului aplicată cu ocazia repartizării
corespondenţei.
3. În cazul atacării hotărîrilor judecătoreşti de către procuror recursul, apelul sau
recursul în anulare deşi se înregistrează în cancelaria procuraturii momentul
depunerii se consideră timpul înregistrării la cancelaria instanţei de judecată
respective.
Articolul 233.Calcularea termenelor în cazul măsurilor preventive
La calcularea termenelor privind măsurile preventive şi în opinia noastră şi a
termenelor reţinerii (durata reţinerii este un termen substanţial ce priveşte starea de
libertate a persoanei) se aplică sistemul inclusiv.
 Astfel termenul reţinerii de 72 de ore care a început la ora 22 şi 25 minute, sîmbătă
expiră marţi la ora 22 şi 25 minute; un termen de arestare de 10 zile a bănuitului care este
reţinut pe data de 10 februarie ora 1100 expira pe data de 20 februarie ora 11 00; un termen
de arestare a învinuitului de 30 de zile care a început sîmbătă 31 ianuarie 2004, oara 14 00
expiră duminică 29 februarie 2004, oara 1400.
Articolul 234.Restabilirea termenului omis
1. Dispoziţiile articolului comentat privind restabilirea termenului omis sînt
aplicabile în cazurile termenelor procedurale de atacare a hotărîrilor organului de
urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti. Astfel în cazurile prevăzute de
articolele 209, 302, 311, 313, 329, 402-404, 422, 439 titularii dreptului de a ataca
cu plîngere, recurs sau apel pot solicita restabilirea termenului omis invocînd
motive întemeiate.
2. Privind restabilirea termenului de apel şi recurs împotriva hotărîrilor
judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea apelului a se vedea comentariul
articolelor 403, 404.
3. În cazul omiterii termenelor prevăzute de lege (de exemplu, art.119, 125, 135,
136, 258, 259, 273, 274, 279, 282, 295, 296, 299, 345, 383) de către ofiţerul de
urmărire penală, procuror, judecător de instrucţie sau instanţă de judecată nu sînt
aplicabile dispoziţiile articolului comentat, dar este posibilă prelungirea anumitor
termene în dependenţă de caz.
4. În cazul omiterii termenului de prelungire a unei măsuri preventive nu este
posibilă restabilirea termenului, dar este aplicabilă instituţia încetării de drept a
măsurii preventive determinate de expirarea termenului prevăzut de lege sau
stabilit de organul abilitat. A se vedea articolul 195 aliniatul 5 punct 1).
5. Refuzul de a restabili termenul omis poate fi atacat la instanţa de judecată
ierarhic superioară. Astfel împotriva încheierii judecătorului de instrucţie de
respingere a plîngerii prevăzute de articolul 313 introduse cu întîrziere se poate
face recurs şi examinat în conformitate cu articolul 312.
6. În faza urmăririi penale refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul omis
de 3 zile prevăzut de articolele 302, 311 nu este susceptibil de a fi atacat.
7. În faza judecării cauzei, refuzul instanţei de apel de a restabili termenul omis de
15 zile poate fi atacat prin recurs în conformitate cu articolele 420-422.
8. Refuzul instanţei de recurs de a restabili termenul omis de 15 zile sau după caz
de 2 luni nu este susceptibil de a fi atacat.
Capitolul II
CITAREA ŞI COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE
Articolul 235.Scopul citării şi consecinţele nerespectării ei
1. Actul procedural prin care participanţii la procesul penal sînt chemaţi în faţă
ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de instrucţie şi instanţei
de judecată se numeşte citaţie.
2. Victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civilmente responsabilă,
bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul,
asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul, sînt chemaţi la desfăşurarea
acţiunilor procesuale prin intermediul citaţiei reglementate de articolele 236-242.
3. Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării.
4. Citarea se face, de regulă, după pornirea procesului penal potrivit prezentului Cod
însă poate fi făcută şi pînă la începerea urmăririi de către organul de urmărire
penală sau procuror conform articolului 13 punct 3) al Legii cu privire la poliţie şi
articolului 5 punct c) al Legii cu privire la Procuratură.
 5. Persoana citată are obligaţi prevăzută de aliniatul 2 al articolului comentat
indiferent de faptul dacă a fost luată sau nu obligaţia scrisă prevăzută de articolul
198.
6. A se vedea comentariul articolelor 199, 201.
7. Dacă persoana este citată de către organul de urmărire penală sau procuror pînă la
începerea urmării penale şi acesta nu se prezintă nemotivat poate fi supusă
sancţiunii administrative conform articolului 174/7 al Codului cu privire la
contravenţiile administrative.
Articolul 236.Modul de citare
Citarea făcută prin notă telefonică, telegrafică, ori prin mijloace electronice urmează
să fie însoţite cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor articolelor 239, 240. Astfel
citarea prin notă telefonică se face prin intermediul organelor de poliţie municipală sau
administraţiei publice locale iar prin nota telegrafică prin intermediul serviciului poştal.
Citarea poate fi făcută prin poşta electronică. Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin
nota telefonică.
1. Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea
acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la
timpul indicat în citaţie. Astfel în cazuri care nu suferă amînare sau pentru a
preveni împiedicarea aflării adevărului citarea bănuitului, învinuitului părţii
vătămate sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă fiind însoţite
persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.
2. Privind agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei a se vedea articolul 6 punctul 2.
3. Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau
scrisoare recomandată.
Articolul 237.Conţinutul citaţiei
În citaţie nu pot fi menţionate două sau mai multe persoane chiar dacă locuiesc la
aceeaşi adresă.
1. Reieşind din articolele 58, 60, 64, 66, 90 citaţia victimei, părţii vătămate,
bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se
prezenta împreună cu un avocat.
2. Pe semnătura persoanei care emite citaţia se aplică ştampila organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată.
Articolul 238.Locul de citare
Locul de citare a persoanei se stabileşte obligatoriu de către organul de urmărire
penală în rezultatul acţiunilor procesuale sau acţiunilor de investigaţie operativă.
1. Dacă nu este cunoscut locul aflării persoanei procedura citării este imposibilă şi
se dispune aducerea silită potrivit articolului 199 aliniatul 2.
2. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede dreptul persoanei de a indica un alt loc
pentru a fi citat, decît locul de trai, unde are viză de reşedinţă.
3. Procedura citării persoanelor de peste hotare se efectuează în conformitate cu
articolul 539, dacă tratatele de asistenţă juridică în materie penală între Republica
Moldova şi statul solicitat nu prevede alte condiţii. Astfel în citaţia
persoanei/martorului, victimei şi reprezentantului său legal se va menţiona că
persoana dată se invită să se prezinte la organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată în ţara respectivă. Citaţia nu poate conţine avertismentul privind
aplicarea măsurilor coercitive în caz de neprezentare.
4. Persoanele juridice, cînd au calităţile de părţi civile sau părţi civilmente
responsabile, se citează la sediul acestora.
Articolul 239.Înmînarea citaţiei destinatarului
 1. Privind conţinutul dovezii de primire a citaţiei sau a procesului verbal privind
imposibilitatea obţinerii acesteia, a se vedea articolul 242.
Aliniatele 1 şi 2 al articolului comentat reglementează situaţia citării directe a
persoanei şi informarea acesteia privind actul procedural respectiv.
2. Procesului verbal privind constatarea faptului refuzului de a primi citaţia sau de a
semna dovada primirii, citaţiei se trimite organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată care a emis citaţia. Acest fapt este temei pentru a dispune
aducerea silită potrivit articolului 199 aliniatul 2 punctul 1.
3. Aliniatul 3 al articolului comentat prevede procedura înmînării citaţiei cînd
citarea s-a făcut indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere şi locul
satisfacerii serviciului militar în termen).
4. În toate cazurile agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei va înainta dovada de
primire a citaţiei sau procesul verbal întocmit în cazurile arătate la aliniatul 2 şi
va informa organul de urmărire penală sau după caz instanţa de judecată despre
efectuarea actului de citare.
Articolul 240.Înmînarea citaţiei altor persoane
Dispoziţiile articolului comentat sînt aplicabile cînd agentul împuternicit cu
înmînarea citaţiei n-a găsit destinatarul acasă, cînd acesta în mod obişnuit se poate afla la
domiciliu.
1. Citaţia poate fi înmînată vecinilor, dacă nu se găseşte soţul, rudele sau alte
persoane care locuiesc împreună cu persoana citată cu condiţia că aceştea sînt
împuterniciţi să-i recepţioneze corespondenţa.
2. Dovada de primire a citaţiei de către alte persoane sau procesul verbal privind
imposibilitatea înmînării citaţiei în condiţii prezentului articol se înaintează
organului care a emis citaţia pentru informare.
Articolul 241.Cercetări în vederea înmînării citaţiei
1. În procesul verbal privind imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi
datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea
stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie
operativă de către organele de poliţie.
Articolul 242.Dovada de primire şi procesul-verbal de predare a citaţiei

1. Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului şi procesul verbal de

predare sau de afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale
documentare care confirmă respectarea procedurii citaţiei. În caz contrar părţile
care au lipsit la judecată pot invoca în cererea de apel sau de recurs temeiul
prevăzut de articolul 444 aliniatul 1 punctul 5.
2. Procesul verbal de predare sau de afişare a citaţiei atestă împrejurările arătate la
articolul 239 aliniatul 2 sau la articolele 240, 241, care o fac imposibilă dovada
înmânării sau dovada primirii citaţiei.
Articolul 243.Comunicarea altor acte procedurale
Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penală sau
instanţa de judecată încunoştinţează persoanele care participă la procesul penal despre
acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.
1. Comunicarea se face prin transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului
unui act procedural ori prin înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni
procedurale. Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi
informate în scris sau verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul
 desfăşurării unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data
examinării cererii de strămutare, art.48; comunicarea părţilor privind raportul de
expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării
concluziilor, art.151 alin.5; înştiinţarea despre reţinere, art.173; informarea
persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire;
anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neîncetarea urmăririi penale,
art.274, alin5; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei
redactate, art.399, alin.2; înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi
penale sau a clasării cauzei penale părţilor interesate, art.285, 286; înmînarea
copiei de pe sentinţă inculpatului arestat, art.399).
2. Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală
sau după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane
interesate.
3. Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se admite
citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un act,
cu excepţia cazului cînd aceasta se află în detenţie provizorie.
4. Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte sau
pentru a i se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.
5. Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după caz
prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă
învinuitului şi reprezentantului lui legal, art.296 alin.5).
Capitolul III
CERERI ŞI DEMERSURI ÎN PROCESUL PENAL
Articolul 244.Cereri şi demersuri
1. Cererea este un act procedural comun prin care orice persoană interesată se
poate adresa ofiţerului de urmărire penală, procurorului, judecătorului de
instrucţie şi instanţei de judecată pentru îndeplinirea unor acţiuni ori pentru a
obţine intervenţia sa în vederea satisfacerii unor pretenţii juridice determinate de
faptul săvîrşirii infracţiunii şi desfăşurării procesului penal.
2. În dependenţă de obiectul pretenţiilor formulate şi etapele desfăşurării procesului
pot fi înaintate şi alte categorii de cereri: 1) plîngere; 2) denunţ; 3) garanţie
personală; 4) recuzare; 5) acţiune civilă; 6) concluzie scrisă sau orală; 7) apel; 8)
recurs; 9) recurs în anulare.
3. Demersul în esenţă este o categorie a cererii. Această noţiune este determinată
doar de faptul că solicitantul este subiect oficial (procuror, ofiţer de urmărire
penală) sau persoană juridică care formulează anumite pretenţii juridice în
exercitarea atribuţiilor sale ori pentru apărarea unor drepturi şi interese legitime.
Astfel demersul constituie o intervenţie în scopul obţinerii unui rezultat. (Din
franceză “demarche” – Demers).
4. Pentru autorizarea anumitor acţiuni procesuale (de exemplu, examinării
corporale, exhumării cadavrului; percheziţiei, ridicării de documente ce conţin
secret ocrotit de lege, sechestrării corespondenţei; interceptarea convorbirilor şi
înregistrării de imagini) organul de urmărire penală înaintează judecătorului de
instrucţie demers în forma unei ordonanţe. În caz de necesitate la ordonanţa în
cauză se anexează şi demersul propriu-zis (de exemplu, în cazul internării într-o
instituţie medicală pentru efectuarea expertizei potrivit articolului 152 aliniatul
2). Astfel articolul 304 defineşte ordonanţele organului de urmărire penală ca
demersuri privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor
de investigaţie operativă sau aplicării măsurilor de constrîngere.
 Articolul 245.Înaintarea cererilor şi demersurilor
Cererile şi demersurile pot fi făcute şi pînă la pornirea procesului penal, a se vedea
articolele 263, 265.
1. Cererea se face, de regulă, în formă scrisă după conţinutul prevăzut de lege (de
exemplu, plîngerea şi denunţul, art.263 alin.3; cererea de eliberare provizorie;
art.309 alin 2, 3; acţiunea civilă, art.221, alin.2, 3; cererea de apel, 405, cererea
de recurs art.430, 445; cererea de recurs în anulare art.455 alin.2). În cazul cînd
legea nu prevede expres conţinutul cererii scrise, aceasta va cuprinde următoarele
menţiuni:
a. organul de urmărire penală sau după caz instanţa de judecată solicitată;
b. numele, prenumele şi adresa solicitantului;
c. obiectul cererii (denumirea cererii şi conţinutul pretenţiei juridice);
d. motivarea în fapt şi în drept a cererii;
e. semnătura solicitantului;
f. data;
g. anexa unor documente sau altor mijloace de probă.
2. Demersul se înaintează numai în formă scrisă de organizaţiile obşteşti, de
colectivele de muncă precum şi de oricare persoane juridice (întreprinderi,
instituţii, organizaţii). Structura şi conţinutul demersului este, în principiu
identică cererii.
3. Organele de urmărire penală şi procurorul înaintează demersuri în condiţiile şi
cazurile prevăzute de lege. A se vedea articolele 304, 307, 308.
4. Procurorul, la judecarea cauzei poate formula demersuri şi oral, care se include în
procesul verbal al şedinţei de judecată.
5. Dacă cererea este înaintată oral în legătură cu efectuarea unei acţiuni procesuale,
aceasta se va consemna în procesul verbal al acestei acţiuni. Dacă bănuitul,
învinuitul, victima sau partea vătămată formulează cereri orale în faţa organului
de urmărire penală în afara acţiunilor procesuale, acestea urmează să fie audiate
în condiţiile prezentului Cod şi cererile se vor menţiona în procesul verbal de
audiere.
Articolul 246.Termenele de examinare a cererilor şi demersurilor

1. Dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat privind termenul de cel mult 3

zile de la data primirii cererii sau demersului sînnt aplicabile în cazurile cînd
legea nu prevede careva termen de examinare. În cazul cînd prin lege (de
exemplu, articolul 295 prevede soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea
urmării penale în termen de 24 de ore de către procuror) este prevăzut un al
termen, se aplică dispoziţiile speciale ale legii.
2. Sintagma “imediat dar nu mai tîrziu de 3 zile” presupune aplicarea sistemului
inclusiv la calcularea termenului, a se vedea comentariul articolului 231.
3. În faza judecării cauzei cererile şi demersurile se examinează de regulă imediat. A
se vedea articolele 346, 364.
4. Privind termenele de examinare a demersurilor propriu-zise sau a ordonanţelor cu
conţinut de demers a organului de urmărire penală, a se vedea articolele 135
alin.2, 305 alin.3, 307 alin.2, 308 alin.2.

Articolul 247.Soluţionarea cererilor şi demersurilor

 1. Examinarea şi soluţionarea cererilor şi demersurilor este o obligaţie a organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată dacă aceste se referă la cauza penală
respectivă.
2. Ordonanţa sau încheierea prin care se admite sau se respinge cererea şi demersul
se anexează la dosar. În cazurile cînd legea prevede dreptul persoanelor
interesate de a ataca hotărîrea organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată, aceste acte urmează a fi înmînate solicitanţilor.
3. De regulă, hotărîrile prin care se respinge o cerere nu sînt susceptibile de a fi
atacate, solicitantul avînd dreptul să formuleze cererea repetat la următoarele
etape ale procesului, cu excepţia anumitor cazuri expres prevăzute de lege. Astfel
poate fi atacat refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau
denunţul, potrivi articolului 265 aliniatul 2; refuzul judecătorului de instrucţie
privind cererea de liberare provizorie potrivit articolului 311; refuzul
procurorului de a satisface demersul unei organizaţii privind aplicarea măsurii
preventive garanţia conform articolului 313 alin.2 pct.1) subpct b).
4. Privind modul de examinare a demersurilor înaintate de organul de urmărire
penală, a se vedea articolul 305.
Capitolul IV
MODIFICAREA ÎN ACTELE PROCEDURALE, CORECTAREA
ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE
Articolul 248.Modificări în actele procedurale
1. Modificarea actului procedural se face numai cu ocazia întocmirii acestuia
cînd se constată că din conţinutul său lipsesc unele date, constatări ori menţiuni,
sau că unele din acestea sînt consemnate greşit ori au fost trecute constatări, date,
menţiuni ce nu au fost voite sau nu corespund cu activitatea procesuală
desfăşurată ori cu realitatea.
2. Dacă necesitatea efectuării unor modificări apare ulterior întocmirii actului
procedural se procedează, după caz potrivit articolelor 249, 250.
Articolul 249.Corectarea erorilor materiale

1. Erori materiale sînt simple greşeli scriptice asupra numelui sau prenumelui, unor
date calendaristice la care se referă actul, asupra unor indicaţii numerice şi altele,
cu excepţia erorilor de conţinut.
2. Erorile de conţinut nu se îndreaptă conform dispoziţiilor articolului comentat, dar
prin intermediul căilor de atac şi cu administrarea probelor necesare.
3. Erorile materiale trebuie să fie evidente, adică corectarea lor nu provoacă dubii.
Astfel instanţa de judecată este în drept să corecteze greşelile comise la scrierea
numelui şi prenumelui şi a altor date biografice ale condamnatului, precum şi a
greşelilor în scris şi aritmetice, precum şi să corecteze tipul coloniei de corectare
prin muncă a persoanelor care au fost condamnate la privaţiune de libertate, dacă
în sentinţă a fost indicat incomplet sau a fost numit cu un sinonim neprevăzut de
lege (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.14 din 20.XII.1993 cu
modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.XII.1999 “Cu privire
la unele chestiuni de procedură care a apărut în cadrul executării sentinţelor”).
4. Corectarea erorilor materiale se face atunci cînd aceste erori apar cu ocazia
redactării unor acte procedurale. Astfel prezentul Cod prevede redactarea
procesului verbal al şedinţei de judecată conform articolului 336 aliniatul 4 şi
redactarea hotărîrilor judecătoreşti (sentinţe, decizii, hotărîri) conform articolului
343.
 Articolul 250.Înlăturarea unor omisiuni vădite

1. Omisiunea vădită constă în absenţa unor menţiuni pe care trebuie să le cuprindă

actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care trebuie soluţionate odată cu
fondul cauzei. Astfel procurorul în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale se va referi şi la chestiunile arătate de articolul
285 aliniatul 6, iar instanţa de judecată în dispozitivul chestiunii arătate la
articolele 395 alin.1 pct.4) şi 5), 396 pct.3) şi 4), 397. Instanţele de apel şi recurs
se pronunţă şi asupra chestiunilor complementare arătate la articolul 416.
2. Înlăturarea omisiunilor vădite se face la cerere cu ocazia înmînării actului
procedural redactat ori din oficiu de către instanţa de judecată cu ocazia punerii
în executare a hotărîrilor judecătoreşti. Astfel instanţa de judecată înlătură
omisiunile vădite privind chestiunile arătate în prezentul articol precum şi la alte
chestiuni:
a. anulării măsurii preventive cînd condamnatul a fost achitat sau eliberat de
pedeapsă;
b. anulării măsurii de asigurare a acţiunii civile sau a confiscării averii, dacă în
cadrul pronunţării sentinţei de achitare sau în cazul neadmiterii acţiunii civile ori
neaplicării confiscării aceste măsuri nu au fost anulate;
c. închiderii detenţiei preventive în termenul de ispăşire a pedepsei;
d. includerii pedepsei ispăşite în timpul stabilirii pedepsei în cazul mai multor
sentinţe, dacă includerea nu a fost efectuată;
e. soluţionarea chestiunilor cu privire la soarta corpurilor delicte;
f. determinării mărimii şi repartizării cheltuielilor judiciare;
g. soluţionarea chestiunilor de încasare de la condamnat în contul statului a
mijloacelor cheltuite pentru remunerarea din contul bugetului a muncii
apărătorului care a participat la anchetă şi/sau în instanţa judecătorească;
h. soluţionării chestiunilor cu privire la soarta copiilor condamnatului, care au
rămas fără supraveghere;
i. soluţionării chestiunii cu privire la eliberarea bunurilor de sub sechestru în
cazurile cînd sechestrul a fost aplicat în privinţa bunurilor care conform legii nu
sînt supuse urmăririi;
j. concretizării funcţiei sau genului de activitate, dacă în sentinţă în cadrul stabilirii
pedepsei – lipsirea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a practica o
anumită activitate, a fost determinată imprecis funcţia sau genul de activitate;
k. determinării tipului coloniei de corectare prin muncă persoanelor care au fost
condamnate la privaţiune de libertate, dacă în sentinţă nu a fost determinat tipul
coloniei de corectare prin muncă (Hotărîrea Plenului nr.14 din 20.XII.1993 cu
modificările introduse prin hotărîrea Plenului nr.38 din 20.XII.1999).
3. Înlăturarea omisiunilor vădite de către procuror se face cu întocmirea procesului
verbal iar instanţa de judecată prin încheiere, care se anexează la hotărîrile
respective, fiind înmînate totodată în copie părţilor interesate.
4. La înlăturarea omisiunilor vădite părţile pot fi chemate spre a da explicaţii.
5. Pentru înlăturarea omisiunilor privind anumite chestiuni complementare părţile şi
alte persoane interesate pot folosi calea apelului sau după caz a recursului în
condiţiile prezentului Cod, fapt care nu împiedică în termenul prevăzut de
articolul 402 instanţa de fond să înlăture omisiunile vădite potrivit procedurii
stabilite de articolul comentat.
Capitolul V
NULITATEA ACTELOR PROCEDURALE
Articolul 251.Încălcările care atrag nulitatea actelor procedurale

1. Nulitatea este o sancţiune procedurală care intervine, în general, atunci cînd un

act procedural s-a îndeplinit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă
prevăzut de lege. Nulitatea are ca efect ineficienţa actelor realizate cu încălcarea
dispoziţiilor legale. Actul nul nu produce efectele actului valid, fiind lipsit de
forţă juridică conform adagiului “quard nullum est, nullum producit effectum”.
Nulitatea unui act procedural poate atrage şi nulitatea actelor procedurale ulterioare
efectuate cu respectarea legii, însă, care se întemeiază pe actul nul ori depind de
valabilitatea acestuia. De pildă, în cazul cînd inculpatul nu a fost citat legal la judecată,
fiind judecat în lipsă, toate actele procedurale, inclusiv şi sentinţa sînt lovite de nulitate. În
mod excepţional, nulitatea unui act procedural se poate extinde şi asupra actelor anterioare
pe care se întemeiază. De exemplu la deliberare potrivit articolului 339 participă doi
judecători care nu au participat la cercetarea judecătorească, nulitatea deliberării se extinde
şi asupra tuturor actelor ce au avut loc anterior.
2. Nu oricare încălcare a prevederilor legale care reglementează desfăşurarea
procesului penal atrage nulitatea actului procedural, dar numai încălcările
esenţiale ale legii procesuale penale. Prin încălcare esenţială a legii se înţelege
acea abatere de la lege, care afectează drepturile şi interesele legitime ale părţilor,
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
3. Pentru a opera nulitatea mai este necesar ca abaterea să nu poată fi înlăturată în
alt mod, ceea ce înseamnă că dacă poate fi înlăturată în alt mod, anularea actului
devine inutilă. Astfel în cazul neînmînării ordonanţei sau încheierii de aplicare a
unei măsuri preventive potrivit articolului 177 aliniatul 3, nu duce la nulitatea
acestor acte procedurale, reieşind din faptul că bănuitul sau învinuitul poate
solicita revocarea, înlocuirea sau să atace aplicarea acestei măsuri. În acelaşi
sens, în cazul cînd învinuitul nu a făcut cunoştinţă cu materialele dosarului
potrivit articolului 293 sau nu I s-a înmînat copia rechizitoriului conform
articolului 297, nu este temei de a considera nul rechizitoriul, învinuitul avînd
posibilitatea să facă cunoştinţă cu materialele dosarului şi să primească copia
rechizitoriului în cadrul şedinţei preliminare la numirea cauzei spre judecare
conform articolului 351 aliniatul 6.
În acelaşi sens erorile materiale şi omisiunile vădite sînt înlăturate potrivit articolelor
249, 250, dar nu se aplică dispoziţiile nulităţilor.
4. Nulitatea actului procedural nu operează automat, prin simpla încălcare a legii.
Pentru a constata nulitatea se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute
de aliniatul 2 al articolului comentat sau de către părţile interesate în toate
cazurile. Invocarea nulităţii se face de către cei interesaţi prin intermediul cererii,
plîngerii sau căilor ordinare şi extraordinare de atac, indicându-se o excepţie de
nulitate. În căile de atac, nulităţile pot fi invocate ca motive de apel, temeiuri de
recurs (art.427, 444) sau temeiuri de recurs în anulare (art.453 alin.1 pct.2).
5. Organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de judecată în
faţa cărora se invocă nulitatea, trebuie să constate dacă sînt întrunite condiţiile
privind nulitatea şi să dispună anularea actului procedural cu refacerea acestuia
sau fără refacere ori după caz reface actul fără anularea acestuia. A se vedea
conţinutul articolelor 301 alin.2; 312 alin.5; 313 alin.5; 415 alin.1 pct.2); 435
alin.1 pct.2); 449 alin.2 pct. 2). Procurorul în faza urmăririi penale conform
articolului 52 controlînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organele de
 urmărire penală anulează ordonanţe şi procese verbale ilegale sau restituite
dosarele penale organului de urmărire penală cu indicaţii în scris privind
refacerea anumitor acte procedurale.
6. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede cazuri de nulitate absolută. Încălcările
dispoziţiilor legii arătate expres în acest aliniat au o importanţă deosebită în
desfăşurarea procesului penal, fiindcă grav afectează actul de justiţie precum şi
unele drepturi procesuale ale părţilor.
7. Dispoziţiile legii privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei se
are în vedere reglementările arătate la articolele 36-39, 41-46. Această sintagmă
se referă numai la competenţa după materie şi calitatea persoanei a instanţelor de
judecată. Prin urmare încălcarea dispoziţiilor privitoare la competenţa organelor
de urmărire penală prevăzută de articolele 266-270 nu constituie caz de nulitate
absolută reieşind din dispoziţiile articolelor 271, 272, care stabilesc valabilitatea
actelor procedurale efectuate de către alte organe de urmărire penală.
Instanţele de judecată fiind sesizate cu examinarea cauzelor obligatoriu examinează
chestiunea competenţei şi procedează în conformitate cu articolele 44, 345, 348.
8. Nerespecarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei, se are în vedere
orice act de sesizare a instanţei prevăzut de lege prin următoarele modalităţi:
a. rechizitoriu (art.296, 297);
b. ordonanţă de trimitere a cauzei în instanţa de judecată privind aplicarea măsurilor
de constrîngere cu caracter medical (art.495);
c. demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală a minorului
(art.483);
d. demersul procurorului privind liberarea de răspundere penală în condiţii
prevăzute de articolele 510-512;
e. ordonanţa procurorului de modificare a acuzării în judecată în sensul agravării
(art.326);
f. cererea de revizuire cu concluziile procurorului (art.460, 461);
g. decizia instanţei de recurs prin care se casează o hotărîre cu trimitere la
rejudecare în apel (art.435 alin.1 pct.2) subpct.c), sau cu trimitere la rejudecare în
fond (art.449 pct.1) subpct.c));
h. încheierea de declinare a competenţei (art.44);
i. încheierea prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă (art.45 alin.6, 7);
j. hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie privind strămutarea cauzei penale (art.49);
k. demersul organului de urmărire penală privind autorizarea unor acţiuni, aplicarea
sau prelungirea unor măsuri procesuale şi cererea de liberare provizorie (art.172,
182, 200, 201 alin.4, 205 alin.2, 304, 307, 308, 309).
Instanţele de judecată fiind sesizate prin modalităţile arătate mai sus vor verifica
respectarea legii privind condiţiile şi conţinutul actului de sesizare, reieşind din dispoziţiile
aliniatului 3 a articolului comentat.
Astfel la punerea pe rol a cauzei penale potrivit articolelor 344-353 instanţele de
judecată vor examina prin analogie şi chestiunea legalităţii actului de sesizare, deşi expres
această chestiune nu este menţionată la articolul 345 aliniatul 4. Dar în cazul constatării
unor neregularităţi în actul de sesizare nu există norme juridice ce ar indica cum să
procedeze instanţa de judecată, de cît soluţia declarării actului de sesizare nul reieşind din
aliniatul 3 al articolului comentat. Însă în cazul cînd aceste neregularităţi în actul de
sesizare pot fi înlăturate în şedinţa preliminară potrivit articolelor 345-347 instanţa permite
aducerea în corespundere a actului de sesizare cerinţelor legii, fără a dispune anularea lui
reieşind din dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat.
 9. Privind publicitatea şedinţei de judecată, a se vedea comentariul articolelor 18 şi
316.
10.Privind participarea obligatorie a procurorului inculpatului, apărătorului şi a
părţii vătămate la judecată a se vedea comentariul articolelor 320, 321, 69, 323.
11.Privind participarea interpretului şi traducătorului la urmărirea penală şi judecată,
a se vedea comentariul articolului 16.
12.Aliniatul 3 al articolului comentat caracterizează particularităţile nulităţilor
absolute în cazurile arătate la aliniatul 2.
Nulităţile absolute se caracterizează prin următoarele particularităţi:
a. nu pot fi înlăturate în nici un mod.
Aceasta înseamnă că în situaţiile arătate abaterile sînt lichidate numai prin anularea
actului, excepţie fiind în cazul anumitor neregularităţi în actul de sesizare.
b. poate fi invocată la orice etapă a procesului.
Nulitatea absolută poate fi invocată atît în momentul îndeplinirii actului procedural
precum şi ulterior în faza urmăririi penale, judecării cauzei în fond, ori prin intermediul
căilor ordinare sau extraordinare de atac.
c. poate fi invocată de orice parte din proces, de procuror şi judecătorul de
instrucţie în faza de urmărire penală şi de instanţa de judecată în fond, în apel, în
recurs şi la examinarea recursului în anulare din oficiu.
13.Sintagma “dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei” din aliniatul 3 se referă la situaţia cînd
excepţia de nulitate este invocată din oficiu de către procuror în faza urmăririi
penale şi instanţă de judecată la judecarea cauzei.
14.Aliniatul 4 al articolului comentat se referă la nulităţile relative, care intervin în
cazul încălcării celorlalte dispoziţii care reglementează desfăşurarea procesului
penal în afară de dispoziţiile prevăzute de aliniatul 2 al articolului comentat.
Particularităţile nulităţilor relative sînt:
a) invocarea nulităţii se face prin voinţa părţilor;
În acest sens, reieşind din principiul contradictorialităţii procesului penal părţile pot
ridica excepţie de nulitate în cazul unor abateri sau accepta desfăşurarea procesului în
continuare fără să contesteze neregularităţile în cauză.
În cazul cînd partea invocă excepţia de nulitate relativă instanţa de judecată este
obligată să se pronunţe asupra acestei chestiuni.
b) nulitatea trebuie invocată la o anumită etapă a procesului;
Astfel invocarea nulităţii relative este restrînsă în anumite limite de timp şi anume:
1) în cursul efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă sau la terminarea urmăririi penale
cînd partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, 2) în instanţa de judecată cînd partea a
fost absentă la efectuarea acţiunii procesului avîndu-se în vedere la etapa judecăţii precum
şi a acţiunii procesuale din faza urmăririi penale, dacă partea n-a luat cunoştinţă de
materialele cauzei conform articolului 293, sau cînd proba este prezentată nemijlocit în
instanţa de judecată.
Această particularitate impune părţile să invoce excepţia nulităţii relative în mod
operativ într-o anumită perioadă. Neinvocarea nulităţii relative în termenul prevăzut de
lege atrage tardivitatea excepţiei de nulitate şi acoperirea nulităţii, care nu mai poate fi
cerută de partea interesată în altă etapă a procesului penal, ori printr-un alt mijloc
procesual.
Nulitatea relativă nu va putea fi invocată direct la instanţa de apel sau de recurs, de
cît dacă s-a produs după închiderea dezbaterilor judiciare la prima instanţă sau la instanţa
de apel, după caz.
 Cînd excepţia de nulitatea relativă a fost invocată la prima instanţă, ori la instanţa de
apel şi a fost respinsă, soluţia poate fi atacată la instanţa ierarhic superioară (de apel sau de
recurs, după caz).
15. Privind situaţia “în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă” a se
vedea comentariul articolelor 94, 327 şi 414 aliniatul 1.

PARTEA SPECIALA Titlul I

URMARIREA PENALA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
Articolul 252. Obiectul si scopul urmaririi penale
1. Prin „colectarea probelor necesare” se înţeleg operaţiile de descoperire, fixare,
verificare şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii prevăzute de prezentul
Cod (Partea generală, Titlul IV, Capitolul III) precum şi prin măsurile operative de
investigaţii prevăzute de articolul 6 al Legii privind activitatea operativă de
investigaţii.
2. Prin „existenţa infracţiunii” se înţelege în primul rînd existenţa materială a unei fapte
şi în al doilea dacă acea faptă este prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă
pedepsibilă sau o faptă consumată.
3. Prin „identificarea făptuitorului” se are în vedere că probele colectate trebuie să ajute
la depistarea celor care au săvîrşit fapta penală (autori, organizatori, instigatori sau
complici) şi atragerea lor în calitate de învinuit potrivit articolelor 280-282.
4. În obiectul urmăririi penale, pe lîngă cele menţionate expres, se înscrie stabilirea şi
altor împrejurări a cauzei pentru aflarea adevărului, reieşind din articolele 19 alin.3
şi 254.
5. Urmărirea penală este activitate obligatorie de pregătire prejudiciară a materialelor
cauzei penale, deci scopul acesteia este trimiterea cauzei în judecată pentru tragerea
la răspundere penală a făptuitorului sau după caz pentru aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical.
6. În vederea realizării obiectului şi scopului urmăririi penale organul de urmărire
penală (conducătorul organului de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală) şi
procurorul exercită atribuţiile prevăzute de prezentul Cod.
Articolul 253. Organele de urmarire penala

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă noţiunea în sens larga de organ de

urmărire penală unde se include şi procurorul. În principal procurorul (procuratura)
în sistemul organelor de urmărire penală este organ care conduce întreaga activitate
efectuată de organele de urmărire penală propriu-zise. În cazurile prevăzute de
articolul 270, procurorul (procuratura) exercită nemijlocit urmărire penală, deci este
organ de urmărire penală în sens îngust. Prin urmare reieşind din dispoziţiile
Constituţiei (art.124), a Legii cu privire la Procuratură (art.4 pct.b) şi dispoziţiile
prezentului Cod 8art.52, 253, 270) rezultă că procurorul (procuratura) este organ de
urmărire penală cu atribuţii de conducere sau după caz de exercitare nemijlocită a
urmăririi penale.
2. În cadrul Ministerului Afacerilor, Serviciului de Informaţii şi Securitate,
Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei sînt formate subdiviziuni după caz (departament, direcţie, secţie) pentru
efectuarea urmăririi penale. Subdiviziunile de urmărire penală din cadrul acestor
 organe sînt conduse de ofiţeri de urmărire penale cu atribuţii prevăzute de articolul
56. aceste subdiviziuni reprezintă organele de urmărire penală în sens îngust.
3. Ofiţerii de urmărire penală se subordonează organizaţional atît conducătorului
organului de urmărire penală conform articolului 56, precum şi conducătorul
instituţiei respective (ministerului sau după caz directorului).
4. Independenţa ofiţerului de urmărire penală presupune posibilitatea executării tuturor
atribuţiilor prevăzute de articolul 57 după propria convingere. Ofiţerul de urmărire
penală determină desinestătător direcţia de cercetare precum şi procedeele probatorii
care urmează a fi efectuate. Ofiţerul de urmărire penală verifică şi apreciază probele
adunate conform propriei convingeri şi face propunerile prevăzute de lege privind
punerea sub învinuire schimbarea şi completarea acuzării, scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale, darea în căutare a
învinuitului, terminarea urmării penale, precum şi propuneri privind autorizarea unor
acţiuni de urmărire penală sau aplicarea unor măsuri procesuale de constrângere.
5. Privind indicaţii scrise date ofiţerului de urmărire penale de către conducătorul
organului de urmărire penală (a se vedea comentariul articolului 56 alin.2) şi de
procuror (a se vedea comentariul articolelor 52, 292 şi 326 alin.2).
Articolul 254. Rolul activ al organului de urmarire penala

1. Organul de urmărire penală este obligat să adune probe atît în defavoarea cît şi în
favoarea bănuitului, învinuitului. Această obligaţie menţinîndu-se chiar dacă
bănuitul sau învinuitul recunoaşte fapta.
2. Organul de urmărire penală este obligat să stabilească toate circumstanţele prevăzute
de articolul 96.
3. Organul de urmărire penală este obligat să primească şi să examineze plîngerile sau
denunţurile referitoare la infracţiuni (a se vedea comentariul articolului 265) precum
şi obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea şi curmarea
infracţiunii (a se vedea articolul 55 alin.3).
4. Organul de urmărire penală are obligaţia de a explica drepturile şi obligaţiile
participanţilor la urmărire penală (a se vedea comentariul articolului 277).
5. Organul de urmărire penală are obligaţia să examineze cererile şi demersurile
participanţilor la proces şi altor persoane interesate (a se vedea comentariul
articolului 278).
6. Organul de urmărire penală are obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea securităţii
participanţilor la proces şi altor persoane (a se vedea comentariul articolului 215).
7. Activitatea de colectare a probelor se exercită de organul de urmărire penală
obligatoriu şi în cazul în care bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia,
reieşind din regula că recunoaşterea vinovăţiei nu poate fi pusă la baza învinuitii şi
condamnării decît dacă aceasta nu este confirmată prin alte probe (a se vedea
comentariul articolelor 103 alin.2, 504 alin.4).
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de
condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către
instanţă (Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la respectarea normelor
de procedură penală la adoptarea sentinţei din 24.04.2000 nr.10).
Articolul 255. Ordonantele si rezolutiile organului de urmarire penala

1. Organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă efectuarea următoarelor

acţiuni procesuale sau măsuri procesuale:
1. recunoaşterea ca parte vătămată (art.59 alin.2);
 2. recunoaşterea ca parte civilă (art.61 alin.2) sau refuzul de a recunoaşte partea
civilă (art.222 alin.2);
3. recunoaşterea ca partea civilmente responsabilă (art.73 alin.2);
4. neadmiterea unei persoane în calitate de apărător (art.70 alin.8).
5. admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător (art.71 alin.3);
6. înlăturarea apărătorului din proces (art.72 alin.4);
7. admiterea în calitate de reprezentant legal (art.77 alin.3) precum şi încetarea
calităţii de reprezentant legal (art.77 alin.5);
8. cercetarea la faţa locului la domiciliu (art.118 alin.2);
9. examinarea corporală (art.119 alin.1);
10.exhumarea cadavrului (art.121 alin.1);
11.percheziţia (art.125 alin.3);
12.ridicarea de obiecte şi documente (art.126);
13.sechestrarea corespondenţei (art.133) sau anularea acestei interdicţii;
14.interzicerea comunicărilor (art.135 alin.1);
15.înregistrarea de imagini (art.137);
16.expertiza (art.144 alin.1);
17.respingerea cererii expertului (art.150 alin.2);
18.colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă (art.154 alin.5);
19.anexarea documentelor la dosar (art.157 alin.2);
20.recunoaşterea şi anexarea corpurilor delicte (art.158 alin.2);
21.nimicirea corpurilor delicte (art.159 alin.2);
22.reţinerea persoanei pentru a fi pusă sub învinuire (art.169);
23.aducerea silită (art.199 alin.3);
24.punerea sub sechestru a bunurilor (art.205 alin.2);
25.scoaterea bunurilor de sub sechestru (art.210 alin.2);
26.aplicarea sau soluţionarea cererii de luare a măsurilor de protecţie (art.215 alin.2);
27.privind stabilirea cheltuielilor judiciare suportate (art.228 alin.5);
28.privind respingerea parţială sau totală a cererii sau demersului (art.247 alin.2);
29.privind efectuarea urmăririi de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (art.256
alin.3).
2. Organul de urmărire penală la efectuarea atribuţiilor sale poate adopta ordonanţe şi
în alte cazuri care legea nu prevede expres ce act procedural urmează a fi întocmit
(de exemplu, la dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale
art.140. privind efectuarea unei acţiuni de urmărire penală prin delegaţie (art.258
alin.1).
3. Procurorul dispune prin ordonanţă la exercitarea atribuţiilor prevăzute de prezentul
Cod în următoarele cazuri privind:
1. recrutarea ofiţerului de urmărire penală sau după caz a procurorului inferior
(art.54 alin.6, 57 alin.6);
2. anularea ordonanţelor ilegale şi neîntemeiate ale organului de urmărire penală şi
ale procurorilor ierarhic inferiori (art.52 pct.8);
3. sechestrarea corespondenţei (art.133 alin.3);
4. interzicerea comunicărilor (potrivit art.135 alin.3);
5. reţinerea învinuitului pînă la arestare (art.170);
6. aplicarea măsurilor preventive (art.177);
7. prelungirea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive;
8. scoaterea bunurilor se sub sechestru (art.210 alin.1);
 9. efectuarea urmăririi penale de mai mulţi ofiţeri din diferite organe de urmărire
penală (art.256 alin.2);
10.determinarea locului efectuării urmăririi penale (art.257) sau competenţei unui
organ de urmărire penală (art.266) sau a unor procurori (art.270 alin.4, 5) fie a
unui grup mixt de procurori şi ofiţeri de urmărire penală (art.270 alin.7);
11.punerea sub învinuire (art.281);
12.schimbarea şi completarea acuzării (art.283);
13.scoaterea de sub urmărire penală (art.284);
14.încetarea urmăririi penale (art.285 alin.4, 5);
15.clasarea cauzei penale (art.286);
16.reluarea urmăririi penale (art.287 alin.1);
17.anunţare în căutare a învinuitului (art.288 alin.2);
18.restituirea sau trimiterea cauzei în condiţiile art.292;
19.soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale (art.295 alin.1);
20.suspendarea condiţionată a urmăririi penale (art.511);
21.deschiderea procedurii de revizuire şi efectuarea cercetărilor (art.460 alin.6).
4. În cazul urmăririi penale organul de urmărire penală adoptă o rezoluţie motivată (a
se vedea comentariul art.274 alin.3).
5. În alte cazuri organul de urmărire penală întocmeşte propunere (raport) – de
exemplu în cazurile prevăzute de articolele 274 alin.4, 280, 283, 284, 285, 286, 288,
289.
6. Organul de urmărire penală în caz de necesitate întocmeşte demersuri (art.177, 295
alin.4, 307).
7. Ordonanţele organului de urmărire penală care necesită a fi autorizate de judecătorul
de instrucţie au calitatea unui demers şi sunt executorii pînă la obţinerea autorizării
numai în cazurile prevăzute expres de prezentul Cod, cînd nu suferă amînare.
Articolul 256. Efectuarea urmaririi penale de catre mai multi ofiteri de
urmarire penala

1. Efectuarea urmăririi penale de către mai mulţi ofiţeri de urmărire penală (de un grup
e ofiţeri) contribuie la descoperirea rapidă, deplină şi eficientă a tuturor
circumstanţelor unei cauze cu multe versiuni, privind infracţiuni săvîrşite de grupuri,
organizaţii (asociaţii) criminale, cu multe episoade şi în diferite locuri, cu multe
persoane.
2. În cauze penale cu mai multe infracţiuni ce ţine de competenţa diferitor organe de
urmărire penală de către procuror se dispune efectuarea urmăririi penale de un grup
de ofiţeri din organele de urmărire penală respective în dependenţă de caracterul
infracţiunilor cercetate.
3. În cauze penale cu multiple infracţiuni ce unele episoade ţine de competenţa
exclusivă a procurorului, de către procurorul ierarhic superior se poate dispune
efectuarea urmăririi penale de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală (a se
vedea articolul 270 alin.7).
4. ofiţerul de urmărire penală numit conducătorul grupului de urmărire penală dirijează
activitatea celorlalţi ofiţeri de urmărire penală, le dă indicaţii orale privind efectuarea
anumitor procedee probatorii, stabileşte versiunile ce urmează a fi verificate pentru
descoperire rapidă, completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei. Conducătorul
grupului de urmărire penală face propunerile necesare în cazurile prevăzute de lege
(de exemplu, privind punerea sub învinuire, scoaterea de sub urmărire penală,
încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi terminarea urmăririi penale) din
 numele lui personal pentru toate infracţiunile cercetate în cauze date. Demersurile
privind autorizarea unor acţiuni procesuale sau măsuri de constrîngere pot fi făcute
atît de conducătorul grupului de urmărire penală cît şi de către oricare ofiţeri de
urmărire penală din acest grup.
5. dacă în grupul ofiţerilor de urmărire penală, conducător este numit un procuror
conform articolului 270 alin.7, acestuia îi aparţine obligaţia de a adopta hotărîrile
prevăzute de lege pentru toate infracţiunile cercetate în cauza dată.
6. În caz de necesitate prin ordinul organelor care exercită activitatea operativă de
investigaţii, colaboratorii serviciilor operative de investigaţii sînt anume desemnaţi
să acorde sprijinul necesar grupului de ofiţeri de urmărire penală. În acest caz ofiţerii
de urmărire penală pot da dispoziţii orale colaboratorilor operativi privind
exercitarea măsurilor operative de investigaţii necesare, fără a se adresa în scris
organului care exercită activitatea operativă de investigaţii.
Articolul 257. Locul efectuarii urmaririi penale
În articolul comentat este prevăzut criteriul teritorial al efectuării urmăririi penale, în
baza căruia este delimitată competenţa organului de urmărire penală în limitele teritoriului
care activează. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală se determină reieşind
din condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al acestui articol, după ce a fost determinată
competenţa materială prevăzută de articolele 266-270.
1. Competenţa teritorială a organului de urmărire penală este determinată de:
1. sectorul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
2. sectorul unde a fost descoperită infracţiunea;
3. locul aflării bănuitului, învinuitului sau majoritatea martorilor.
Întâietate are primul criteriu, reieşind din faptul că desfăşurarea urmăririi penale este
eficientă la locul săvîrşirii infracţiunii.
3. Prin termenul de „sector” se are în vedere la general teritoriul, în raza căreia
activează organul de urmărire penală.
4. Sintagma „unde a fost săvîrşită infracţiunea” presupune locul săvîrşirii faptei
determinat de articolul 12 din Codul penal ce prevede că „se consideră locul unde a
acţionat ori, în cazul infracţiunii, trebuie să acţioneze, fie locul unde au survenit ori, în
viziunea persoanei, trebuie să survină urmările infracţiunii date”.
5. Dacă în cauza penală sînt cercetate mai multe infracţiuni săvîrşite în diferite
sectoare, urmărirea penală va fi efectuată de organul de urmărire penală la locul săvîrşirii
ultimei infracţiuni sau după caz la cea mai gravă infracţiune. În asemenea cazuri
competenţa teritorială este stabilită de către procurorul ierarhic superior procurorului care
conduce cu urmărirea penală prin ordonanţă.
6. Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la locul
aflării domiciliului bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvîrşirii infracţiunii
se trimite la organul de urmărire teritorial respectiv dacă procurorul nu dispune prin
ordonanţă continuarea urmăririi penale de către organul precedent.
7. Privind „acţiuni de urmărire penală ce nu pot fi amînate” (a se vedea „caz ce nu
suferă amînare” conform articolul 6 pct.6). Totodată menţionăm că actualul cod de
procedură penală nu prevede expres, care sînt acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi
amînate spre deosebire de Codul de procedură penală din 1961 (art.101 alin.1), care
prevedea că, în vederea descoperirii şi păstrării urmelor infracţiunii efectuează actele de
urmărire ce nu pot fi amînate:
1) Cercetează cazul la faţa locului; 2) face percheziţie domiciliară; 3) ridică obiecte sau
documente; 4) ascultă convorbirile telefonice şi alte convorbiri; 5) face percheziţie
corporală; 6) reţine şi interoghează persoanele bănuite; 7) ascultă partea vătămată şi
martorii, iar în caz de necesitate – 8) ordonă expertiza şi 9) ia măsuri în vederea asigurării
acţiunii civile sau a unei eventuale confiscări a averii.
În concluzie, recomandăm la comentariul aliniatul2 efectuarea unor acţiuni de urmărire
penală ce nu pot fi amînate din cele indicate mai sus, în dependenţă de circumstanţele
cauzei penale.
8. Potrivit aliniatului 5 al articolului comentat este prevăzută o excepţie de la criteriile
arătate la aliniatul 1 ce determină competenţa teritorială, unde Procurorul General sau
adjuncţii lui pot dispune prin ordonanţă motivată transmiterea cauzei la un alt organ
teritorial sau la un alt organ de urmărire penală din cele menţionate la articolele 266-269,
de regulă în cazuri complexe ce ţine de competenţa mai multor organe.
Articolul 258. Extinderea competentei teritoriale si delegatiile organului de
urmarire penala
1. „Delegaţie” sau „delegare, a delega” – a însărcina pe cineva, pe timp limitat, cu
executarea, supravegherea sau organizarea unei lucrări (DEX p.273).
Prin urmare „delegaţia” este un act procedural cu caracter de dispoziţie (ordonanţă)
care poate fi dat unui organ inferior privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală (de
exemplu: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau documente, efectuarea unei
percheziţii, sechestrarea şi ridicarea corespondenţei poştale, interceptarea comunicărilor,
înregistrarea de imagini.) În cazul când legea procesuală prevede întocmirea unei
ordonanţe motivate precum şi autorizarea judecătorului de instrucţie, la delegaţie vor fi
anexate toate actele procedurale necesare.
2. În cazul când se solicită efectuarea unei acţiuni de urmărire penală de către un
organ de urmărire egal în grad sau superior se dispune prin comisie rogatorie conform
articolului 57 aliniatul 2, punctul 10.
3. Nu se admite delegarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea unor
hotărâri procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi audierea
învinuitului)
4. În scopul operativităţii urmării penale potrivit aliniatului 2 al articolului comentat,
oricare acţiuni procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire în afara circumscripţiei
teritoriale, dar cu înştiinţarea prealabilă sau după caz cu solicitarea ajutorului necesar din
partea organului de urmărire local.
5. În cazul când anumite acţiuni de urmărire penală, urmează a fi efectuate pe
teritoriul altui stat se solicită efectuarea acestora prin comisie rogatorie internaţională (a se
vedea comentariul articolului 536).
Articolul 259. Termenele urmaririi penale
Privind „termenul rezonabil” a se vedea comentariul articolului 20.
1. Urmărirea penală se efectuează înăuntrul termenelor de prescripţie privind
tragerea la răspundere penală stabilite de articolul 60 din Codul penal.
2. Fixarea şi prelungirea termenului urmării penale se dispune de către procuror
până la înaintarea de către ofiţerul de urmărire penală a dosarului însoţit de un raport
privind terminarea urmării penale conform articolului 289.
Articolul 260. Procesul-verbal privind actiunea de urmarire penala
1. Procesele verbale întocmite în faza urmării penale după caracterul lor pot fi
clasificate în următoarele categorii:
a) procese-verbale privind efectuarea procedeelor probatorii prevăzute. Titlul IV,
capitolul III al prezentului Cod, care sunt mijloace de probă sau după caz (de exemplu,
procesul verbal al audierii martorului sau părţii vătămate) poate constitui mijloc de probă
în condiţiile prevăzute de articolul 371 aliniatul 1, punctul 2.
 b) proces-verbal privind aplicarea unei măsuri procesuale de constrângere (de
exemplu: a reţinerii bănuitului, articolul 167) sau executarea unei măsuri procesuale (de
exemplu: punerea bunurilor mobile sub sechestru, articolul 207, aliniatul 5).
c) proces-verbal prin care se dispune luarea unei hotărâri (de exemplu; privind
începerea urmării penale, articolul 274, aliniatul 2).
d) proces-verbal privind efectuarea unor acţiuni procesuale sau procedurale (de
exemplu: privind prezentarea materialelor de urmărire penală, articolul 294, privind
corectarea erorilor materiale, articolul 249, privind predarea sau afişarea unei citaţii,
articolul 242, aliniatul 2).
e) proces-verbal întocmit de organe de constatare până la începerea urmării penale
conform articolului 273.
Articolul 261. Adeverirea refuzului sau imposibilitatii de a semna procesul-verbal
privind actiunea de urmarire penala
1. Dacă persoana refuză să dea explicaţii privind cauzele refuzului de a semna
procesul-verbal se va menţiona şi acest fapt.
2. Prevederile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul când
participantul nu poate nici semna nici citi din cauza deficienţelor fizice procesul verbal. În
cazul dat persoana străină invitată va da citire conţinutului procesului verbal şi va certifica
exactitatea acestuia prin semnătura sa fiecare pagină.
3. În cazul invitării unei persoane străine, în procesul verbal al acţiunii procesuale
respective se va indica în mod obligatoriu datele privind numele, prenumele, domiciliul,
locul de muncă şi altele.
4. Dispoziţiile aliniatului 3 al articolului comentat sunt aplicabile şi în cazul când
persoana este analfabetă.
5. În cazul când persoana refuză să semneze procesul-verbal al acţiunii de urmărire
penală din motivul necunoaşterii limbii, chestiunea dată va fi certificată prin semnătura
interpretului.

Capitolul II
SESIZAREA ORGANULUI DE URMARIRE PENALA
Articolul 262. Sesizarea organului de urmarire penala
1. Faza urmăririi penale, adică activitatea procesuală ce se desfăşoară în această fază, ca
orice activitate judiciară, implică intervenţia unui act care să determine declanşarea sa.
Acest act procesual dinamizator este sesizarea, care constituie primul moment în
desfăşurarea activităţii de urmărire penală. Sesizarea constituie deci punctul de plecare l
urmării penale; fără o sesizare urmărirea penală nu poate începe.
2. Aliniatul întâi al articolului comentat prevede modalităţile generale de sesizare,
care pot fi întâlnite în mod obişnuit în oricare cauză penală, cu excepţia infracţiunilor ce
legea prevede modalităţi speciale desesizare.
Anterior, codul de procedură penală din 1961 prevedea modalităţi de sesizare sub
noţiunea de „motive de declanşare a procesului penal”.
3. Plângerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege sunt modalităţi
excepţionale de sesizare.
4. Privind „plângerea prealabilă” a se vedea comentariul articolului 276.
5. Privind „acordul organului prevăzut de lege” se are în vedere cazurile când
sesizarea obişnuită nu este suficientă, dar potrivit unor legi speciale declanşarea procesului
penal se face cu acordul unor organe supreme. Astfel potrivit articolului 19 Legii cu privire
la statutul judecătorului, procesul penal împotriva judecătorului poate fi declanşat numai cu
acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi Preşedintelui Republicii Moldova sau după
caz a Parlamentului, conform articolului 16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională,
procesul penal împotriva judecătorului Curţii Constituţionale se poate declanşa numai cu
acordul Curţii Constituţionale, potrivit articolului 12 al Legii cu privire la avocaţii
parlamentari, procesul penal al Parlamentului; conform articolului 10 al Legii despre
statutul deputatului în Parlament procesul penal împotriva unui deputat în Parlamentul
Republicii Moldova poate fi declanşat cu acordul Parlamentului, reieşind din art.270 alin 6
al prezentului Cod, procesul penal împotriva Procurorului General poate fi declanşat cu
acordul Parlamentului; conform articolului 81 alin 3 al Constituţiei declanşarea procesului
penal împotriva Preşedintelui Republicii Moldova poate fi declanşat prin hotărârea
Parlamentului.
6. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire
penală (sau potrivit articolului 274 alin 2 „autosesizarea”) constituie o modalitate de
sesizare când organul află de săvârşirea unei infracţiuni din alte surse decât cele arătate la
punctele 1-3 al aliniatului 1 al articolului comentat şi de cele menţionate la articolul 273.
Astfel organul de urmărire poate afla că s-a comis o infracţiune pe baza constatării
personale a unei infracţiuni flagrante sau prin primirea unui denunţ anonim; în rezultatul
activităţii administrative a altor subdiviziuni din cadrul organelor menţionate la articolul
253 sau în rezultatul măsurilor operative de investigaţie; fie prin intermediul mijloacelor de
informare în masă, care dau publicităţii aspecte negative din activitatea unor persoane
fizice sau juridice; fie prin intermediul zvonului public, care este de natură să asigure
atenţia organelor de urmărire penală asupra unor împrejurări dubioase; fie în rezultatul
efectuării urmării penale privind unele infracţiuni se descoperă săvârşirea altor infracţiuni.
7. Raportul privind depistarea infracţiunii nu este un act de începere a urmării
penale, dar este un act procedural prin care se constată circumstanţele unei fapte
prejudiciabile, şi se înregistrează în modul prevăzut de
8. Pe lângă modalităţile de sesizare arătate la aliniatul 1 al articolului comentat este
prevăzută o modalitate specială de sesizare a organului de urmărire penală prin intermediul
actelor de constatare întocmite de organele menţionate în articolul 273 aliniatul 1. Deşi
actul de constatare nu este inclus în capitolul II, ”Sesizarea organului de urmărire penală”,
acesta constituie o modalitate de sesizare menţionată în articolul 274 aliniatul 1. A se vedea
comentariul articolelor 273, 274 aliniatul 1.
Articolul 263. Plingerea si denuntul
1. Între „plângerea” menţionată în articolul comentat şi „plângerea prealabilă” –
prevăzută de articolul 276 nu există deosebire după conţinut şi subiectul ce le depune.
Deosebirea constă în caracterul faptelor penale relatate. Prin „plângere” se poate sesiza
organul de urmărire penală privind săvârşirea oricărei infracţiuni, fiind posibilă şi admisă
oricare altă modalitate de sesizare, pe când „plângerea prealabilă” în cazurile prevăzute de
articolul 276 aliniatul 1, este unica modalitate de sesizare ce constituie fapt juridic pentru
începerea urmăririi penale.
2. Plângerea privind săvârşirea unei infracţiuni poate fi adresată direct organului de
urmărire penală sau procurorului fie oricărui organ de stat care va trimite plângerea după
competenţă.
3. În cazul prevăzut de aliniatul 6 al articolului comentat, când victima nu-şi
însuşeşte plângerea, asemenea plângere urmează a fi considerată denunţ, cu excepţia
cazurilor prevăzute de articolul 276 aliniatul 1.
4. Plângerea şi denunţul nu pot fi retrase, spre deosebire de plângerea prealabilă care
poate fi retrasă conform articolului 285 aliniatul 1, punctul 1).
5. Plângerea sau denunţul pot fi făcute prin intermediul mijloacelor de comunicare
(poştă sau telefon). În acest caz persoanele în cauză după stabilirea identităţii vor participa
la întocmirea procesului verbal în conformitate cu aliniatul 7 al articolului comentat. Dacă
persoana n-a fost identificată, asemenea plângere sau denunţ se consideră anonime.
6. Plângerea sau denunţul primite urmează a fi verificată suplimentar în privinţa
veridicităţii faptelor relatate prin efectuarea acţiunilor procesuale penale admise de lege
până la începerea urmării penale, fie prin intermediul măsurilor operative de investigaţie
sau prin alte acţiuni (extraprocesuale) administrative.
Articolul 264. Autodenuntarea

1. Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă făptuitorului în faţa

organului de urmărire penală şi înştiinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni de către
dânsul, precum şi prin înştiinţarea prin telefon sau poştă fără prezentarea în faţa organului.
În cazul când persoana s-a autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa organului, urmează a fi
identificată şi găsită pentru întocmirea procesului verbal în conformitate cu aliniatul 2 al
articolului comentat.
2. Dacă persoana care s-a autodenunţat refuză să se prezinte benevol în faţa
organului, ori nu-şi dezvăluie identitatea se consideră un denunţ anonim şi se procedează în
conformitate cu articolul 263 aliniatul 8.
3. Autodenunţarea poate fi făcută şi în privinţa infracţiunilor în curs de pregătire
precum şi în privinţa tentativei de infracţiuni.
4. În cazul autodenunţării privind săvârşirea infracţiunilor: a) circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217 Cod Penal); b) purtarea,
păstrarea, procurarea, falsificarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi
muniţiilor (art.290 Cod penal), persoana va comunica în scris sau oral despre aceste
infracţiuni prezentându-se benevol la organele de poliţie sau oricare organ de urmărire
penală fără a deţine la sine în acel moment obiectele ilegale. După care obiectele ilegale
vor fi predate, fiind ridicate de la locul păstrării.
Astfel nu poate fi considerată autodenunţare în cazul infracţiunilor menţionate mai
sus dacă persoana a fost reţinută având la sine obiectele ilegale şi declaraţia scrisă de
autodenunţare adresată organului de urmărire penală.
5. Autodenunţarea făcută urmează a fi verificată suplimentar luându-se în
consideraţie posibilitatea autoîncriminării false cu scopul de a ascunde alte infracţiuni sau
împiedica stabilirea identităţii adevăraţilor făptuitori.
Articolul 265. Obligativitatea primirii si examinarii plingerilor sau denunturilor
referitoare la infractiuni
1. Prin „primirea plângerilor sau denunţurilor” se are în vedere acţiunile privind
întocmirea procesului-verbal privind fixarea plângerii, denunţului sau autodenunţului în
conformitate cu articolele 263 aliniatul 5 şi 7, 264 aliniatele 2 şi 3 şi eliberarea unui
certificat cu număr de înregistrare privind organul de urmărire penală (persoană cu funcţie
de răspundere), timpul şi locul depunerii sesizărilor.
2. Privind atacarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau
denunţul, a se vedea comentariul articolului 313.
3. Prin „examinarea plângerilor sau denunţurilor” arătate în denumirea articolului
comentat, se subînţelege verificarea acestora în vederea începerii urmării penale. Astfel
uneori informaţia prin intermediul plângerii, denunţului sau autodenunţului este nesigură şi
incompletă, fiind insuficientă pentru începerea de îndată a urmării penale.
Legea procesuală penală actuală nu reglementează expres modalităţile şi termenul
verificării informaţiei iniţiale primite prin intermediul plângerii sau denunţului, acestea
fiind prevăzute de legi şi alte acte normative privind organizarea organelor de stat în cadrul
cărora activează organele de urmărire penală, fie de către Legea privind activitatea
operativă de investigaţii.
În scopul fundamentării convingerii despre fapta penală săvârşită Codul de
procedură penală (art.279 aliniatul 1) admite efectuarea unor acţiuni de urmărire penală
(procedee probatorii) până la începerea urmăririi penale. (A se vedea comentariul
articolului 279 aliniatul 1).
Prin urmare examinarea plângerii şi denunţului include acţiuni de completare,
verificare a informaţiei primite pentru a confirma sau infirma concordanţa acesteia cu
realităţile faptice ale cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de articolul 274
(începerea sau neînceperea urmării penale).

Capitolul III
COMPETENTA ORGANELOR DE URMARIRE PENALA
Articolul 266. Competenta organului de urmarire penala al Ministerului Afacerilor
Interne
1. Organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor
Interne este de competenţă materială generală spre deosebire
de celelalte organe care sunt de competenţa materială
specială.
2. Organul de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin
ordonanţa procurorului poate fi investit să efectueze urmărirea penală în cauze conexe sau
invizibile unde unele episoade sunt de competenţa altor organe de urmărire.
Codul de procedură penală nu reglementează expres competenţa organului de
urmărire penală în caz de invizibilitate sau conexitate a cauzelor penale ce ţin de
competenţa materială a mai multor organe de urmărire penale spre deosebire de
competenţa instanţelor de judecată în asemenea situaţii amplu reglementată în articolul 42.
Astfel, reieşind din dispoziţia articolului comentat conchidem că în cazul unui
concurs de competenţă procurorul care conduce cu urmărire penală extinde competenţa
materială a organului de urmărire penală din cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi în
privinţa altor infracţiuni date în competenţa organelor arătate la articolele 267-269.
Excepţie de la această afirmaţie este cazul arătat la articolul 257 aliniatul 5, unde
Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune trimiterea cauzei altui organ de urmărire
penală de cît celui din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Articolul 267. Competenta organului de urmarire penala al Serviciului de
Informatii si Securitate
Trimise în competenţa OUP
Articolul 268. Competenta organului de urmarire penala al Vamal

1. Organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărire penală în

privinţa infracţiunilor:
1) contrabanda (art.248 Cod penal);
2) eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249 Cod penal).
Articolul 269. Competenta organului de urmarire penala al Centrului
pentru Combaterea Crimelor Economice si Coruptiei

1. Organul de urmărire penală al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice

şi Corupţiei efectuează urmărirea penală privind următoarele infracţiuni contra
patrimoniului:
1)delapidarea averii străine (art.191 Cod penal);
2)însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari (art.195 Cod penal) – prin oricare formă
prevăzută de art.186-192 din Codul penal.
Privind infracţiunile economice prevăzute de capitolul X din Codul penal (art.236-
258).
Privind infracţiuni de domeniul informaticii cu:
1) accesul ilegal la informaţia computerizată, art.259 Cod penal; 2) introducerea sau
răspîndirea programelor virulente pentru calculatoare art.260 Cod penal; 3)
încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic, (art.261 Cod penal).
Privind infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere potrivit capitolul
XV din Codul penal:
1) coruperea pasivă, art.324;
2) coruperea activă, art.325;
3) traficul de influenţă, art.326;
4) abuzul de putere sau abuzul de serviciu, art.327;
5) excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.328;
6) neglijenţa în serviciu, art.329;
7) primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite, art.330;
8) refuzul de a îndeplini legea, art.331;
9) falsul în actele publice, art.332;
Privind infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale,
obşteşti sau alte organizaţii nestatale potrivit capitolului XVI din Codul penal:
1) luarea demită, art.333;
2) darea de mită, art.334;
3) abuzul de serviciu, art.335;
4) depăşirea atribuţiilor de serviciu, art.336.
Articolul 270. Competenta exclusiva a procurorului la exercitarea urmaririi penale

Potrivit aliniatului 1 al articolului comentat procurorul este organ de urmărire penală de

competenţă personală determinată de calitatea făptuitorului prevăzută la punctul 1)
subpunctele a-g, şi punctul 3) precum şi de calitatea victimei infracţiunii conform punctul
2).
1. Procurorul este competent să efectueze urmărirea penală atît în cazurile
persoanelor cu funcţie de răspundere (conform punctelor 1 şi 3) care se află în
exerciţiul funcţiunii precum în cazul infracţiunilor săvârşite în legătură cu
exerciţiul funcţiilor prevăzute de subpunctele a-e şi g, punctul 3), chiar dacă la
momentul descoperirii infracţiunii făptuitorul are altă calitate.
2. Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale presupune
efectuarea tuturor acţiunilor de urmărire penală de către procuror personal, care în
mod obişnuit sînt efectuate de ofiţerul de urmărire penală. În cazul exercitării
nemijlocite a urmăririi penale de către procuror, acestuia îi revine şi toate
atribuţiile de a adopta toate hotărârile procesuale în faza urmării penale, nefiind
prevăzută în mod expres de către prezentul Cod, conducerea urmăririi penale de
către procurorul ierarhic superior.
3. Conform aliniatului 2 al articolului comentat procurorul exercitând nemijlocit
urmărirea penală poate delega efectuarea anumitor procedee probatorii organului
de urmărire penală, exercitând conducerea acestor acţiuni de urmărire penală (A
se vedea articolul 271 aliniatul 5).
 4. În cazul unui concurs de infracţiuni (unei cauze conexe sau indivize) dacă cel
puţin o infracţiune este de competenţa procurorului, atunci cauza cu toate
episoadele ţine de competenţa exclusivă a procurorului, fiind posibilă formarea
unui grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală. Unul din procurori va fi
numit conducătorul grupului de urmărire penală care va conduce acţiunile de
urmărire penală şi va avea puterea de decizie privind cele mai importante hotărâri
procesuale.
Articolul 271. Verificarea competentei
1. Chestiunea competenţei materiale ale organului de urmărire penală urmează a fi
verificată în scopul efectuării urmării penale eficiente. Totodată nerespectarea
dispoziţiilor privind competenţa materială a organului de urmărire penală nu poate fi
considerată un caz de nulitate conform articolului 251, din motivul că organele de
urmărire penală adună probele necesare pentru descoperirea infracţiunii şi
identificarea făptuitorului, şi nu putem pierde probele în cazul descoperirii unei
reguli formale privind competenţa organului de urmărire penală.
2. Verificarea competenţei materiale şi teritoriale de către organul de urmărire penală
nu exclude efectuarea acţiunilor de urmărire penală ce nu suferă amânare sau cazuri
urgente. (A se vedea comentariul articolelor 257 aliniatul 2, 272).
Articolul 272. Cazuri urgente

1. Privind „cazuri urgente” a se vedea cazuri ce nu suferă amînare la

comentariul articolului 257 aliniatul 2.
Articolul 273. Actiuni efectuate de alte organe de constatare

1. Cînd se constată anumite fapte penale, pentru combaterea eficientă a acestora, prin
dispoziţia articolului comentat s-a dat dreptul efectuării unor acţiuni procesuale pînă
la începerea urmăririi penale de către anumite categorii de organe de stat decît cele
de urmărire penală, care potrivit titlului articolului comentat sînt denumite „organe
de constatare”.
2. potrivit aliniatului 1 al articolului comentat organele de constatare au obligaţia să
fixeze circumstanţele depistate în rezultatul activităţii controlate sau celei
desfăşurate prin întocmirea proceselor verbale de audiere a martorilor, victimei de
constatare a infracţiunii sau de cercetare la faţa locului; de ridicare a obiectelor şi
documentelor; de percheziţie corporal a făptuitorului reţinut.
3. Prima categorie de organe de constatare cărora le incumbă obligaţia de a întocmi
acte de constatare sînt organele de stat abilitate cu funcţii de control din diverse
ramuri (de exemplu; Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor; Inspectoratul Fiscal
de stat; inspecţia sanitară, inspecţia muncii, organele controlului ecologic,
Departamentul Trupelor de grăniceri şi altele).
4. Comandatarii de nave maritime sau aeronave în cazul săvîrşirii infracţiunilor la
bordul acestora în afara porturilor sau aeroporturilor pot efectua percheziţii corporale
a făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care acesta le deţine, pot reţine făptuitorul
pînă la revenirea navei în port sau aeroport pentru a fi predat procurorului.
În cazul cînd nava sau aeronava se află în port (aeroport) competenţa de a efectua
aceste infracţiuni de constatare îi revine organului de urmărire penală teritorial sau
special.
5. Privind actele de constatare în cazul săvîrşirii unei infracţiuni de audienţă a se vedea
comentariul articolului 335.
6. Privind „evaluarea pagubei” prevăzută în aliniatul 2 al articolului comentat se are în
vedere întocmirea actelor de revizie sau al altor acte de constatare a prejudiciului
material cauzat.
7. Procesele-verbale privind acţiunile procesuale efectuate, împreună cu mijloacele
materiale de probă, iar în caz de reţinere a făptuitorului şi acesta, vor fi predate
procurorului teritorial, care constituie o modalitate specială de sesizare a procurorului
în vederea începerii urmăririi penale. Procurorul primind actele de constatare va
proceda în conformitate cu articolul 274 (a se vedea comentariul articolului 274).
8. Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă
extraprocesuale şi după începerea urmării penale organul de urmărire penală va
efectua procedeele probatorii necesare şi posibile în vederea constatării faptei penale,
dar nu se vor limita numai la informaţia stabilită de organele de constatare.
Pe lîngă procesele-verbale menţionate în aliniatul 4 al articolului comentat evident că
constituie mijloc de probă şi corpurile delicte şi documentele ridicate şi predate de
către organele de constatare.
Capitolul IV
PORNIREA URMĂRIRII PENALE

Articolul 274.Începerea urmăririi penale

1. Pornirea (începerea) urmăririi penale constituie un fapt juridic important ce

marchează declanşarea unui proces penal şi care presupune că organele competente de stat
au cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni şi se întreprind toate acţiunile prevăzute de lege
în scopul constatării acestei fapte prejudiciabile. În alte legi sau în limbajul juridic uzual se
folosesc şi alte expresii care au acelaşi sens cu cea de începere a urmăriri penale (de
exemplu, art.23 al legii cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii “a se intenta dosar
penal” ; art.7 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii «intentarea procesului
penal« ; art.8 al Legii cu privire la Procuratură «porneşte procedura penală»).
2. Începerea urmăririi penale este unul din temeiurile juridice care justifică efectuarea
acţiunilor procesuale penale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi
libertăţile persoanei.
3. Privind modalităţile de sesizare a organului de urmărire penală, a se vedea
comentariul articolelor 262, 263, 264 şi 273. Din conţinutul articolului 273 rezultă că
organele de constatare sesizează procurorul, care poate dispune începerea urmăririi penale
şi transmite organului de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale sau transmite
actele de constatare organului de urmărire penală pentru verificare suplimentară.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale sau după caz de neîncepere a urmării
penale constituie o rezolvare pe care cel în drept o dă unei cereri sau unui act în forma unei
inscripţii pe actul de sesizare şi în forma unui înscris separat, care de regulă urmează a fi
confirmată de un superior (în cazul dat de către procuror).
Inceperea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie cînd sesizarea organului de
urmărire penală s-a făcut prin plîngere, denunţ, autodenunţa sau acte de constatatre.
Rezoluţia de începere a urmării penale este o hotărîre a organului de urmărire penală
care trebuie să fie legală, temeinică şi motivată cu următoarele menţiuni :
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o
întocmeşte ;
b. descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării
plîngerii sau denunţului, dacă s-au efectuat asemenea acţiuni suplimentare de
 control, precum şi încadrarea juridică a faptei (calificarea infracţiunii) potrivit
părţii speciale a Codului Penal ;
c. dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvîrşirii infracţiunii
cu indicarea articolului concret din partea specială a Codului Penal.
4. Începerea urmării penale se dispune de către procuror prin ordonanţa cînd acesta
este sesizat direct.
a) prin modalităţile prevăzute la articolele 262-264, 273 ;
b) în cazurile arătate la articolul 270 aliniatul 1 ;
c) în cazul infracţiunilor de audienţă sesizat de către instanţa de judecată conform
articolului 335. Pornirea urmării penale de către procuror prin ordonanţă
rezultă din prevederile articolului 8 al Legii cu privire la procuratură.
5. Sintagma «rezultă elementele infracţiunii« se are în vedere concluzia bazatăă pe
o presupunere raţională reieşind din datele iniţiale privind săvîrşirea unei infracţiuni.
Pentru începerea urmăririi penale nu se cere date privind cunoaşterea tuturor elementelor
infraţciunii, fiind suficiente informaţiile ce caracterizează două elemente ale infracţiunii :
a) obiectul infracţiunii şi b) latura obiectivă a infracţiunii. Astfel, urmărirea penală începe
«în rem« adică în privinţa faptului infracţiunii, nefiind necesară cunoaştere persoaneei
făptuitorului. Numai cînd făptuitorul şi identitatea acestuia se cunosc cu precizie odată cu
fapta, urmărirea penală începe şi «in personam» adică în privinţa unei persoane concrete
(de exemplu în cazul infracţiunilor contra justiţiei prevăzute de articolele 306-317, 319,
320, 321 Cod penal; în cazul infracţiunilor săvîrşite de persoane cu funcţii de răspundere
prevăzute de articolele 324-331 Cod penal precum şi în cazul prinderii în flagrant delict
pentru oricare infracţiune).
6. În cazul cînd din actul de sesizare sau după caz de constatare nu rezultă
elementele infracţiunii din lipsa datelor suficiente, organul de urmărire penală efectuează
acţiuni extraprocesuale de verificare şi completare a datelor din actul de sesizare. Astfel
cînd date pentru începerea urmăririi penale nu sînt suficiente organul de urmărire penală
efectuează măsuri operative de investigaţii prevăzute de articolul 6 al legii privvind
activitatea operativă de investigaţii sau după caza acţiunilor prevăzute de articolul 13
punctele 3, 36, 37, 38, 40, 41, 42 al Legii cu privire la poliţie inclusiv «să ceară persoanelor
oficiale să prezinte documentele, informaţiile şi explicaţiile necesare, să efectueze
verificări, inventarieri şi revizii ale activităţii de producţie, economico-financiare a
întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor ; să ia de la întreprinderi, organizaţii şi
instituţii, în calitate de probe de materii prime, semifabricate, articole şi să le trimită spre
analiză şi cercetare în laboratoarele de cercetări ştiinţifice şi în alte instituţii ale
ministerelor şi departamentelor».
Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei în scopul verificării
datelor necesare pentru începerea urmăririi penale poate înfăptui o serie de acţiuni
extraprocesuale prevăzute de articolul 7 aliniatul 1 litera e), g), I), j), l) ; n) şi o) al legii cu
privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţie din 6.06.2002
(Monitorul Oficial al R. Moldova nr.91-94 din 27.07.2002) şi anume : să dispună sau să
exercite revizii economico-financiare şi controale fiscale ; să sigileze casieriile şi aparatele
de casă, încăperile şi locurile de păstrare a documentelor, a mijloacelor băneşti şi a
bunurilor materiale ; să pătrundă în încăperile, pe teritoriul sau pe loturile de pământ ale
persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice, subiecte ale activităţii de
întreprinzător, indiferent de locul amplasării, să efectueze, în prezenţa proprietarului sau a
reprezentantului acestuia, iar în cazul absenţei ori refuzului lor, în prezenţa
reprezentantului autorităţii publice locale, cercetarea acestor obiecte, inclusiv a mijloacelor
de transport, să verifice şi/ori să ridice obiectele, bunurile şi documentele ; să ceară
conducătorilor obiectivelor supuse controlului, inventarierea bunurilor materiale,
mijloacelor băneşti şi verificarea datoriilor reciproce, documentelor normativ-tehnice şi de
evidenţă ; să sechestreze şi/ori să ridice de la persoanele juridice, precum şi de la
persoanele fizice subiecte ale activităţii de întreprinzător, bunurile materiale, inclusiv
mijloacele de transport ; să ridice, în cazurile ce nu suferă amînare, documentele contabile
ale subiecţilor de antreprenoriat, documente cu falsuri înscrise, obiecte şi document, în
baza informaţiilor operative, să efectueze expertize criminalistice şi de altă natură, precum
şi cercetări ce ţin de competenţa sa, să solicite autorităţilor publice, întreprinderilor,
organizaţiilor şi instituţiilor de stat antrenarea de specialişti şi experţi la verificări şi
expertize.
Efectuarea acţiunilor extra procesuale de verificare din oficiu a temeiniciei actelor
prin care se sesizează organul de urmărire penală rezultă din conţinutul articolului 254 ce
prevede rolul activ al organului de urmărire penală, precum şi din dispoziţia articolului 265
aliniatul 1 care incumbă obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau denunţurilor
referitoare la infracţiuni.
7. Pentru începerea urmării penale este necesară o condiţie negativă, adică lipsa
vreuneia din circumstanţele care exclud urmărirea penală. În detalii, a se vedea comentariul
articolului 275.
8. Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală art.93, care prevedea un
anumit termen de la 3-15 zile cu posibilitatea prelungirii de către procuror cu cel mult 15
zile durata soluţionării chestiunii pornirii procesului penal, articolul comentat sau articolul
265 nu stabilesc careva termen înăuntrul cărora organul de urmărire penală este obligat să
decidă începerea urmării penale sau să propună neînceperea acesteia.
Din dispoziţiile articolului 52 aliniatul 1 punctul 4 ce prevede atribuţia procurorului
de a controla permanent executarea procedurii de primire şi înregistrare a sesizărilor
privind infracţiunile, conchidem că acesta este în drept să stabilească un termen în fiecare
caz concret, în dependenţă de anumite împrejurări.
9. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede începerea urmăririi penale prin
întocmirea procesului verbal, cînd organul de urmărire penală depistează nemijlocit
infracţiunea în rezultatul desfăşurării urmării penale în altă cauză penală, în rezultatul
acţiunilor de investigaţie operativă sau în cazul verificării sesizărilor anonime.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii şi începere a urmăririi penale trebuie să
conţină următoarele menţiuni:
a. data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care-l
întocmeşte;
b. descrierea faptei depistate nemijlocit de către ofiţerul de urmărire penală în
rezultatul efectuării acţiunilor procesuale penale sau acţiunilor de investigaţie
operativă, precum şi constatarea că aceasta se califică ca infracţiune potrivit
părţii speciale a Codului Penal;
c. dispoziţia de începere a urmării penale potrivit faptului săvârşirii infracţiunii
cu indicarea articolului concret din partea specială a Codului penal.
10. Potrivit alineatului 3 al articolului comentat rezoluţia sau după caz procesul-
verbal de începere a urmăririi penale urmează a fi confirmate de către procuror în termen
de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale. Pînă la confirmarea actelor de începere a
urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală poate efectua acţiunile procesuale penale
arătate la articolul 279 aliniatul 1 şi acţiuni de investigaţie operativă.
Dacă procurorul nu confirmă actul de începere a urmăririi penale din motivul că nu
sînt date suficiente că s-a săvîrşit o infracţiune restituie dosarul organului de urmărire
penală pentru verificare suplimentară.
 Procurorul nu confirmă actul de începere a urmării penale, dacă constată una din
circumstanţele care împiedică urmărirea penală, adoptînd o rezoluţie motivată de
neîncepere a urmării penale.
11. Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale poate fi atacată conform articolului
313 aliniatul 3, la judecătorul de instrucţie la locul aflării organului care a admis
încălcarea. Aceste dispoziţii sînt aplicabile în cazul cînd rezoluţia de începere a urmăririi
penale este confirmată de procuror din procuraturile raionale, municipale şi de sector sau
specializate.
În cazul cînd rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale este confirmată de procuror
de la Procuratura Găgăuziei sau de la procuratura generală sînt aplicabile dispoziţiile
aliniatului 6 al articolului comentat şi anume la instanţa judecătorească de nivelul
procuraturii respective (de exemplu: pentru Procuratura Găgăuziei – Curtea de Apel
Comrat, iar pentru Procuratura generală – Curtea Supremă de Justiţie).
12. Procedura de începere a urmării penale prevăzută de articolul comentat se repetă
ori de cîte ori organul de urmărire penală descoperă nemijlocit săvîrşirea unei noi
infracţiuni de către o altă persoană de cît cel bănuit sau învinuit.
În cazul cînd se stabileşte faptul săvîrşirii altor infracţiuni de către cel bănnuit sau
învinuit în cauză nu este necesară începerea urmăririi penale pentru fiecare epizod, dar se
procedează conform articolului 280 în cadrul dosarului penal declanşat anterior
Articolul 275.Circumstanţele care exclud urmărirea penală

1. Circumstanţele arătate la articolul comentat împiedică începerea urmăririi

penale, iar dacă una din acestea se constată după începerea urmăririi penale se
dispune după caz încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală
sau clasarea cauzei penale de către procuror (a se vedea articolele 284, 285,
286).
2. “Nu există faptul infracţiunii” este un temei ce exclude situaţiile în care
evenimentul (de ex. decesul persoanei) există dar nu este rezultatul unei fapte
umane, dar este rezultatul unor factori naturali sau în rezultatul acţiunilor
persoanei decedate (de ex. sineucidere, accident în industrie). Acest temei
include şi situaţiile cînd din eroare se sesizează faptul săvârşirii unei infracţiuni
(de ex. omor; răpire de persoane sau furt), fiind constat ulterior că persoana
presupusă este în viaţă; se află în condiţii legale în alt loc sau obiectul presupus
sustras este găsit şi nu există în general fapta unei persoane. Astfel potrivit
articolului 51 Cod penal fapta prejudiciabilă săvârşită este temei real al
răspunderii penale, iar inexistenţa faptei exclude răspunderea penală şi respectiv
exclude pornirea sau desfăşurarea urmării penale, adoptîndu-se după pornire o
ordonanţă de clasare sau după caz de scoatere de sub urmărire penală.
Constatarea unei situaţii care se include în temeiul arătat exclude răspunderea
penală precum şi oricare alte feluri de răspundere juridică (de ex. civilă;
administrativă; disciplinară).
Delimitarea acestui temi de circumstanţele arătate la punctele 2) şi 3) al acestui
articol este importantă prin faptul că în cazurile cele din urmă nu se exclude alte feluri de
răspundere juridică decît cea penală.
3. “Fapta nu este prevăzută de legea penală este un temei ce rezultă din principiul
legalităţii incriminării prevăzut de articolul 3 al Codului penal exprimat prin
adagiul latin “Nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege). Astfel
nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care la
momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se
 include şi situaţia dezincriminării faptei. Astfel dacă la momentul săvîrşirii fapta
era prevăzută de legea penală ca infracţiune, dar la momentul sesizării organului
de urmărire penală sau în cursul urmăririi penale intervin modificări în legea
penală care înlătură caracterul infracţional al faptei săvîrşite prin metoda
decriminalizării, se va refuza începerea urmării penale sau după caz se va ordona
scoaterea de sub urmărire penală, dacă fapta nu nici contravenţie administrativă,
sau încetarea urmăririi penale dacă această faptă nu constituie o contravenţie.
Situaţia decriminalizării operează în cazul dat prin efectul retroactiv al legii
penale prevăzut de articolul 10 Cod penal.
La constatarea situaţiei prevăzute de punctul 2 al articolului comentat se va lua în
consideraţie interdicţia legii penale arătate la aliniatul 2 articolul 3 Cod penal ce prevede ca
“Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt
interzise”.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală dar constituie o contravenţie
administrativă se va refuza începerea urmării penale sau se va dispune încetarea urmăririi
penale şi se va trimite materialele organului competent să examineze contravenţia.
Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală deci nu este infracţiune, dar poate fi o
abatere disciplinară sau un delict civil, fapt care trebuie menţionat în rezoluţia de
neîncepere a urmăririi penale sau în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.
În vechiul Cod de procedură penală acest temei nu era expres reglementat, dar se
includea în situaţiile prevăzute de articolul 5 aliniatul 1 punctul 2) “cînd fapta nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii”.
4. “Fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică” este temei de neîncepere a urmăririi
penale sau scoatere de sub urmărire penală existând o anumită faptă a unei persoane, dar
care nu se încadrează într-o componenţă concretă a infracţiunii. Astfel componenţa
infracţiunii (totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea penală) este
temeiul juridic al răspunderii penale potrivit articolului 51 Cod penal. dacă în urma
administrării probelor se constată că faptei concrete îi lipsesc anumite elemente sau semne
a elementelor prevăzute de partea generală şi partea specială a Codului penal care ar
permite calificarea acestea drept o infracţiune şi nu este posibilă schimbarea încadrării
juridice într-o altă infracţiune, urmează să se dispună soluţiile prevăzute de prezentul Cod,
ce constă în reabilitarea bănuitului, învinuitului, dacă această faptă nu poate fi calificată ca
contravenţie.
Lipsa unor semne a laturii obiective, laturii subiective sau a subiectului infracţiunii
se constată prin probele administrative faţă de o persoană concretă (bănuit, învinuit) ce
impune scoaterea de sub urmărire a acesteia, fapt care nu exclude continuarea urmăririi
penale în vederea stabilirii făptuitorului infracţiunii (de exemplu, în cazul cînd rezultatul
prejudiciabil există, dar nu este în legătură cauzală cu fapta unei persoane identificate).
În cazul cînd un element al infracţiunii lipseşte ori nu poate fi constatat referitor la
fapta unei persoane şi se exclude posibilitatea săvîrşirii acestei fapte de către altă persoană
se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale în cauza dată.
Circumstanţa comentată poate fi aplicată ca temei de neîncepere a urmăririi penale
dacă din actul de sesizare şi acţiunile extraprocesuale de verificare rezultă fără echivoc
inexistenţa anumitor semne ale oricărei componente a infracţiunii.
Derogarea de la regula dată “cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită
de o persoană juridică” se referă numai la cazurile arătate la articolul 21 aliniatul 4 Cod
penal. Astfel în cazul infracţiunilor expres arătate la articolul 21 aliniatul 5 Cod penal,
fapta unei persoane fizice poate să nu întrunească unul din elementele constitutive (de
exemplu, vinovăţia persoanei fizice) dar în privinţa persoanei juridice există toate semnele
componenţei infracţiunii prevăzute de partea specială a Codului Penal şi condiţiile arătate
în articolul 21 aliniatul 3 Cod penal.
Într-o altă situaţie contrară se poate constata lipsa unui element al componenţei
infracţiunii privind activitatea unei persoane juridice (de exemplu, lipsa condiţiilor din
articolul 21 aliniatul 3 Cod penal) dar se constată că fapta unei persoane fizice întruneşte
toate elementele componenţei infracţiunii.
Astfel în cazul unei infracţiuni, pentru care legea prevede răspunderea penală şi a
persoanei juridice se poate adopta soluţia scoaterii de sub urmărire a unei persoane fizice,
iar urmărirea penală continuă faţă de persoana juridică, şi invers, după caz, se poate
dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei juridice şi continuarea urmăririi
penale faţă de persoana fizică.
În cazul prevăzut de punctul 3) al articolului comentat se poate dispune şi soluţia
neînceperii urmăririi penale, dacă în faptele unei persoane fizice şi persoane juridice
lipsesc unul din elementele infracţiunii (de exemplu, lipsa legăturii cauzale dintre faptele
acestora şi rezultatul prejudiciabil). La temeiul “fapta nu întruneşte elementele infracţiunii”
se include şi situaţia arătată la articolul 20 din Codul penal, cînd fapta este săvîrşită fără
vinovăţie.
5. A intervenit termenul de prescripţie sau amnistie este un temei aplicabil mai mult
după începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau clasării
cauzei penale (în cazul expirării termenului de prescripţie). Astfel sintagma “a intervenit
termenul de prescripţie” trebuie înţeleasă în sensul “a expirat termenul prescripţiei tragerii
la răspundere penală”.
În faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale în cazul
constatării faptului că a expirat termenul de prescripţie de 2 ani (pentru infracţiuni uşoare),
de 5 ani (pentru infracţiuni mai puţin grave), de 15 ani (pentru infracţiuni grave) şi 20 de
ani (pentru infracţiuni deosebit de grave), fie că este identificat făptuitorul şi pus sub
învinuire, fie că nu este cunoscut.
În cazul cînd făptuitorul este cunoscut se dispune încetarea urmăririi penale
conform articolului 285.
În cazul cînd făptuitorul nu este identificat se dispune clasarea cauzei penale
conform articolului 286.
La calcularea termenelor de prescripţie se va aplica dispoziţiile articolului 60 Cod
penal, dacă a intervenit întreruperea sau suspendarea termenelor prescripţiei tragerii la
răspundere penală, în cazul cînd în cauză există bănuit sau învinuit.
În cazul expirării termenului de prescripţie de 25 de ani (pentru infracţiuni
excepţional de grave) procurorul trimite cauza penală cu rechizitoriu la instanţa de judecată
competentă pentru a decide după caz liberarea de răspundere penală sau condamnarea prin
înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu închisoare pe 35 de ani.
La calcularea termenelor prescripţii tragerii la răspundere penală pentru infracţiuni
săvîrşite pînă la 12 iunie 2003 (data intrării în vigoare a Codului penal din 18 aprilie 2002)
se aplică dispoziţiile articolului 46 al Codului penal din 24 martie 1961 abrogat, care
prevedea următoarele termene de 1, 3, 5, 10 şi 15 ani în dependenţă de gravitatea faptei
infracţionale. Aplicarea dispoziţiilor articolului 46 al Codului penal vechi, rezultă din
articolul 10 aliniatul 2 Codului penal nou, care prevede că “Legea penală care înăspreşte
pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni nu are
efect retroactiv”, iar dispoziţiile articolului 60 al Codului penal în vigoare privind
termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală înrăutăţesc situaţia persoanei vinovate
şi deci au aplicaţie numai pe viitor, pentru infracţiuni săvîrşite de la 12 iunie 2003.
 Expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală poate fi temei de
neîncepere a urmăririi penale dacă organul de urmărire penală este sesizat cu întîrziere ce
depăşeşte termenul stabilit de legea penală, făptuitorul nefiind cunoscut sau cînd
făptuitorul este cunoscut, dar lipsesc date privind întreruperea sau suspendarea termenului
de prescripţie.
Temeiul “expirarea termenului prescripţiei tragerii la răspundere penală” se aplică
numai în cazul constatării cu certitudine a zilei săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunii
continue ziua săvîrşirii infracţiunii se consideră ziua curmării sau încetării activităţii
infracţionale, iar în cazul infracţiunii prelungite se consideră ziua săvîrşirii ultimei acţiuni
sau inacţiuni infracţionale.
În faza urmăririi penale învinuitul se poate opune ordonanţei procurorului de
încetare a procesului penal pe temeiul “expirării termenului de prescripţie” reieşind din
dispoziţiile articolului 313 aliniatul 2 punctul 2 care prevede dreptul de a ataca ordonanţa
la judecătorul de instrucţie. Dreptul învinuitului de a se opune soluţiei încetării urmăririi
penale pentru acest temei a fost prevăzut expres în vechiul Cod de procedură penală
articolul 5 aliniatul 3, care nu admitea încetarea procesului, dacă învinuitul cere
continuarea procesului.
Pentru evitarea situaţiilor de anulare a ordonanţelor procurorului privind încetarea
urmăririi penale în baza punctului 4) “a intervenit termenul de prescripţie sau amnistie”
pentru motivul că învinuitul nu este de acord cu asemenea soluţie, propunem de a completa
articolul comentat cu dispoziţii exprese privind dreptul învinuitului de a cere continuarea
urmăririi penale.
Alt temei care exclude urmărirea penală arătat la punctul 4) al articolului comentat
este cazul, cînd a intervenit un act de amnistie după săvîrşirea infracţiunii.
În cazul cînd amnistia intervine în faza urmăririi penale are efectul înlăturării
răspunderii penale şi de regulă se dispune încetarea urmăririi penale. La aplicarea actului
de amnistie se cere realizarea cumulativă a următoarelor condiţii:
a. actul de amnistie să intervină după săvîrşirea infracţiunii;
b. să fie identificat făptuitorul şi acesta să fie prezent în faţa organului de
urmărire penală şi procurorului;
c. să fie respectate dispoziţiile speciale ale legii cu privire la amnistie privind
infracţiunea, persoana şi alte condiţii (de exemplu, anterior să nu fie aplicată
amnistia, să fie repetat prejudiciul material);
d. dacă bănuitul, învinuitul nu se opune soluţiei aplicării actului de amnistie în
privinţa sa.
Prin urmare, de regulă după începerea urmăririi penale şi strîngerea probelor
necesare privind realizarea tuturor condiţiilor este posibilă încetarea urmăririi penale pe
temeiul aplicării actului de amnistie.
Dacă din actul de sesizare şi acţiunile de verificare sînt date suficiente privind
întrunirea cumulativă a condiţiilor aplicării amnistiei se poate dispune neînceperea
urmăririi penale. În cazul dat voinţa făptuitorului cunoscut, dar care nu este atras în calitate
de bănuit, nu se mai ia în consideraţie la aplicarea amnistiei.
6. “A intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare este un
impediment în desfăşurarea procesului penal, datorită faptului imposibilităţii aplicării
răspunderii penale care este strict individuală, reieşind din articolul 6 Cod penal. încetarea
urmăririi penale poate avea loc numai în cazul cînd s-au administrat suficiente probe că
anume decedatul a săvîrşit infracţiunea dată.
Dacă decesul făptuitorului a survenit după începerea urmăririi penale se dispune
încetarea urmăririi penale.
 Dacă decesul făptuitorului a survenit pînă la începerea urmăririi penale se dispune
soluţia neînceperii urmăririi penale.
Nu se admite încetarea urmăririi penale sau după caz neînceperea urmăririi penale
dacă rudele decedatului sau alte persoane solicită continuarea procesului pentru reabilitarea
bănuitului (învinuitului) decedat. Astfel în cazul cînd se stabileşte că fapta învinuitului nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii sau nu se dovedeşte vinovăţia învinuitului
şi intervine decesul acestuia nu se admite încetarea urmăririi penale, dar se dispune
scoaterea persoanei decedatului de sub urmărire penală.
De asemenea nu se admite încetarea urmăririi penale în legătură cu revizuirea
procesului privind o altă persoană, datorită descoperirii de noi împrejurări prevăzute de
articolul 458 aliniatul 3 punctul 4).
În cazul cînd după efectuarea urmăririi penale suplimentare la cererea rudelor
decedatului nu se constată temeiuri de reabilitare prevăzute în articolul 284 aliniatul 1,
procurorul dispune încetarea urmăririi penale.
7. ”Lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform
art.276 numai în baza plîngerii acesteia” este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau
de încetare a urmăririi penale dacă acest fapt se constată după începerea urmăririi penale.
În cazul cînd după începerea urmăririi penale privind o infracţiune ce nu este
prevăzută în aliniatul 1 al articolului 276, se recalifică fapta în una din infracţiunile arătate
la articolul 276 şi victima nu solicită în scris tragerea la răspundere penală a făptuitorului
se dispune încetarea urmăririi penale.
La situaţia “lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe,
conform art.276” se include şi cazurile de retragere a plîngerii de către victimă şi
împăcarea victimei cu făptuitorul. Aceste două cazuri arătate la articolul 285 aliniatul 1
punctul 1) sînt aplicabile şi la etapa iniţială de sesizare a organului de urmărire penală pînă
la începerea urmăririi penale fiind dispusă soluţia neînceperii urmăririi penale.
În cazul cînd este depus un denunţ de către o persoană privind săvîrşirea unei
infracţiuni arătate în articolul 276, organul de urmărire penală este obbligat să înştiinţeze
victima despre dreptul de a depune o plîngere şi dacă nu-şi expune voinţa să-l tragă la
răspunderea penală pe făptuitor se dispune neînceperea urmăririi penale.
Dacă victima declară că nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ sau de copilul
major se dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz, încetarea urmăririi penale.
La soluţionarea chestiunii neînceperii urmăririi penale în baza temeiului arătat la
punctul 6) al articolului comentat orrganul de urmărire penală dacă a fost sesizat prin alt
mod de cît prin plîngere, este obligat să verifice dacă nu există una din împrejurările arătate
la articolul 276 aliniatul 4 şi să anunţe procurorul. Astfel procurorul porneşte urmărirea
penală în cazurile prevăzute de articolul 276 aliniatul 1 în lipsa plîngerii victimei, dacă se
constată incapacitatea sau capacitatea de exerciţiu limitată a acesteia, a stării de neputinţă
sau dependenţa faţă de făptuitor ori faptul că nu este în stare să-şi apere drepturile şi
interesele legitime din alte motive.
8. “În privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură
cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri” este un temei de neîncepere a urmăririi penale sau după caz de încetare a
urmăririi penale ce rezultă din principiul stabilit în articolul 22 Cod procedură penală şi
articolul 4 al protocolului nr.7 al CEDO “Dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit
de mai multe ori”.
Astfel în cazul existenţei unei sentinţe sau decizii de achitare, încetare a procesului
penal sau de condamnare în privinţa unei persoane pentru aceeaşi faptă nu se admite
începerea sau reluarea urmăririi penale. Temeiul arătat la punctul 7) al articolului comentat
se poate întîlni în 2 situaţii: a) cînd se cere începerea urmăririi penale pentru fapta dată
neştiindu-se despre hotărîrea judecătorească şi b) în cazul cînd procurorul este sesizat
potrivit articolului 460 cu o cerere de revizuire neîntemeiată dispune prin ordonanţă
neînceperea proceduri de revizuire, dar nu neînceperea urmăririi penale.
În cazul cînd organul de urmărire penală este sesizat în privinţa unei cauze penale
judecate definitiv, privind începerea sau reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia
unor circumstanţe noi prevăzute de articolul 458 aliniatul 3 punctul 4) se va înştiinţa
procurorul şi acesta va decide prin ordonanţă deschiderea procedurii de revizuire conform
articolul 460 aliniatul 6.
Dacă în cursul urmăririi penale se constată că persoana a fost condamnată, achitată
sau s-a dispus încetarea procesului pentru o faptă penală care la moment se califică într-o
componentă a unei infracţiuni mai grave se va dispune încetarea urmăririi penale.
Se va dispune neînceperea urmăririi penale sau după caz încetarea urmăririi penale
dacă se va constata că persoana anterior a fost sancţionată contravenţional pentru aceeaşi
faptă prin hotărîre judecătorească definitivă.
9. “În privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi pe aceleaşi acuzaţii” este un temei de neîncepere a
urmăririi penale, dacă nu sînt condiţiile de reluare a urmăririi penale conform articolului
287. A se vedea comentariul articolelor 22 şi 287.
Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată că pentru
aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă există o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale sau de
încetare a urmăririi penale şi sînt date privind fapte noi ori recent descoperite ori a unui
viciu fundamental, va face propunere procurorului ierarhic superior să anuleze ordonanţa
neîntemeiată, dată anterior.
La situaţiile arătate la punctul 8) al articolului comentat se include şi cazul cînd
există o ordonanţă neanulată de scoatere de sub urmărire penală a unei persoane privind
aceeaşi faptă.
10. La alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după
caz, exclud urmărirea penală se pot atribui următoarele situaţii:
a. există cel puţin una din cazurile, prevăzute în articolul 35 din Codul penal
care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare; reţinerea
infractorului; starea de extremă necesitatea; constrângerea fizică sau psihică,
riscul întemeiat);
b. renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii în condiţiile articolului 56
din Codul penal;
c. persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală conform
articolului 21 aliniatele 1 şi 2 din Cod Penal;
d. persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă în stare de iresponsabilitate şi nu
este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
e. în cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare reieşind din interpetarea “per a
contrario” a dispoziţiei articolului 26 aliniatul 2 din Codul penal;
f. în cazurile prevăzute de partea specială a Codului penal, cînd în anumite
condiţii făptuitorul este liberat de răspundere penale (art.217 alin.4 predarea
de bună voie a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor; art.278
alin.6, anunţarea la timp despre pregătirea actului de terorism; art. 280 alin.4,
eliberarea de bună voie a ostaticilor; art.282 alin.2, retragerea benevolă dintr-
o formaţiune paramilitară şi predarea armei; art.290 alin.3 predarea de bună
voie a armelor sau muniţiilor; art.312 alin.3 declararea în cadrul dezbaterilor
judiciare despre declaraţii, concluzii sau traduceri false; art.325 alin.4
 autodenunţarea privind acte de corupere activă sau extoarcerea bunurilor sau
serviciilor; art.334 alin.3, autodenunţarea privind dare de mită sau extorcarea
mitei; art.337 alin.2 declararea benevolă despre legătura cu serviciul de
spionaj străin; trecerea ilegală a frontierei de stat în condiţiile prevăzute de
art.362 alin.4; dizertarea pentru prima dată în condiţiile prevăzute de art.371
alin.5);
g. în cazul cînd Parlamentul refuză să încuviinţeze începerea urmăririi penale
sau trimiterea în judecată a unui deputat potrivit legii cu privire la statutul
deputatului în Parlament.
Dacă aceste circumstanţe sînt constatate la etapa iniţială, se va dispune neînceperea
urmăririi penale, iar dacă în cursul urmăririi penale se va dispune încetarea urmăririi
penale, cu excepţia cazului arătat la punctul a) care potrivit articolului 284 impune
adoptarea soluţiei scoaterii de sub urmărire penală.
Articolul 276.Pornirea urmăririi penale în baza plîngerii victimei
Pornirea urmăririi penale numai la plîngerea victimei constituie o excepţie de la
regula oficialităţii începerii urmăririi penale.
1. În cazul săvîrşirii următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul Penal: 1) art.152
alin (1), vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 2)
art.153 vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 3)
art.155, ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii; 4) art.157 alin.(1) vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau
a sănătăţii cauzată din imprudenţă; 5) art.161, efectuarea fecundării artificiale sau
a implantării embrionului fără consimţământul pacientei; 6) art.150, calomnia; 7)
art.177 încălcarea inviolabilităţii vieţii personale; 8) art.179 alin.1 şi 2 violarea de
domiciliu; 9) art.193, ocuparea bunurilor imobile străine; 10) art.194, însuşirea
sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale; 11)
art.197 alin.1. distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor; 12) art.198
alin.1; distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor; 13) art.200,
neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului; 14) art.202, eschivarea
de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor; 15) art.203,
eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului; 16) art.204
alin.1, divulgarea secretului adopţiei; 17) art.274, răpirea mijlocului de transport
cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de tracţiune; 18) art.186 alin.1,
furtul săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte
împreună cu victima sau este găzduită de aceasta, pornirea sau încetarea urmăririi
penale depinde de voinţa victimei (părţii vătămate) manifestată prin depunerea
plîngerii, retragerea plîngerii sau împăcarea cu bănuitul (învinuitul).
2. În cazul altor infracţiuni de cît cele arătate la aliniatul 1 al articolului comentat
plîngerea victimei nu este obligatorie pentru începerea urmăririi penale, dar
potrivit articolului 109 din Codul penal împăcarea este admisă (a se vedea
comentariul articolului 285).
3. Victima incapabilă sau cu capacitatea de exerciţiu limitată poate depune
plîngerea personal sau prin intermediul reprezentantului legal. Dar retragerea
plîngerii sau împăcarea în asemenea cazuri se admite numai de către
reprezentantul legal.
4. În cazurile prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat plîngerea se depune
persoanl de către victimă. Dacă plîngerea este depusă de către o altă persoană
(soţ sau rude apropiate); victima poate declara că nu-şi însuşeşte asemenea
plîngere.
5. În cazul infracţiunilor arătate în articolul comentat cînd lipseşte plîngerea
victimei ofiţerul de urmărire penală sau procurorul au obligaţia să-I explice
victimei dreptul de a depune o plîngere, a se vedea articolul 277.
6. În cazul infracţiunilor menţionate de prezentul articol, la depunerea plîngerii
ofiţerul de urmărire penală explică victimei dreptul de a retrage plîngerea şi
dreptul să se împace cu făptuitorul.
7. Procedura depunerii şi examinării plîngerii în asemenea cazuri este generală şi se
efectuează în condiţiile articolelor 263 şi 265, dar plîngerea trebuie să conţină
expres voinţa victimei de a trage la răspundere penală făptuitorul. În cazul lipsei
acestei solicitări, ofiţerul de urmărire penală va atenţiona victima în sensul
exprimării voinţei de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi.
8. În cazul prevăzut de aliniatul 2 al articolului comentat celelalte victime pot
participa în calitate de parte vătămată la cererea sau cu acordul lor, iar în lipsa
voinţei de a participa în calitate de parte vătămată pot fi ascultate în calitate de
martori.
9. În cazul existenţei mai multor victime, retragerea plîngerii sau împăcarea de către
unele victime nu constituie temei de încetare a urmăririi penale dacă cel puţin o
victimă îşi menţine plîngere sau nu acceptă împăcarea.
10.Reieşind din aliniatul 3 al articolului comentat, plîngerea victimei are efect
universal şi necondiţionat faţă de toţi făptuitorii. În acest sens retragerea plîngerii
faţă de un făptuitor produce acelaşi efect şi faţă de ceilalţi.
Dar împăcarea cu un bănuit (învinuit) nu se extinde şi asupra celorlalţi făptuitori.
11.În cazul sesizării prin denunţ sau depistării nemijlocite de către organul de
urmărire penală a infracţiunilor prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat
unde victima este o persoană bolnavă mintal, minor, orb, bătrîn sau grav bolnav,
ori se află în dependenţă materială sau în dependenţă de serviciu faţă de făptuitor,
ori este ameninţată de acesta se va trimite materialele procurorului care va decide
prin ordonanţă începerea urmăririi penale în lipsa plîngerii. În cazul cînd
procurorul constată că victima este în stare să-şi apere singură drepturile sale îi
explică dreptul de a depune o plîngere potrivit legii.
12.Aliniatul 5 al articolului comentat prevede dreptul părţilor de a se împăca cu
respectarea anumitor condiţii: a) împăcarea să fie personală, adică să fie
manifestată nemijlocit voinţa de către partea vătămată şi învinuit (bănuit), fie
prin reprezentant special împuternicit cu această atribuţie şi b) împăcarea se
admite în faza urmăririi la orice etapă, iar în faza judecării cauzei în prima
instanţă pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare. (În detalii
procedura împăcării părţilor a se vedea la comentariul articolului 285 aliniatul 1
punctul 1.
13.În cazurile prevăzute la aliniatul 1 al articolului comentat victima (partea
vătămată) poate să-şi retragă plîngerea atît în faza urmăririi penale cît şi în faza
judecării cauzei în fond pînă la retragerea completului de judecată pentru
deliberare (A se vedea comentariul articolului 285 aliniatul 1 punctul 1).
14.Medierea reprezintă un proces prin care victimei şi infractorului li se oferă
posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea
problemelor apărute în urma infracţiunii prin intermediul unei persoane terţe
imparţiale (mediator). (Recomandarea nr.R.19(99) a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei către Statele membre cu privire la mediere în cazuri penale,
adoptată la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întîlnirea a reprezentanţilor
miniştrilor.
 Medierea poate fi realizată prin următoarele modalităţi: a) medierea directă – cînd
victima are întîlniri nemijlocite cu bănuitul (învinuitul, inculpatul) în prezenţa
mediatorului, pentru soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii; şi b) medierea
indirectă cînd victima nu doreşte şi respectiv, nu are întîlniri nemijlocite cu învinuitul,
mediatorul întîlnindu-se cu fiecare în parte şi contribuie la soluţionarea problemelor
apărute în urma infracţiunii.
Principiile de bază ale medierii:
1) nimeni nu poate fi constrîns să participe la mediere; medierea este absolut
benevolă;
2) mediatorul este imparţial;
3) mediatorul este obligat să păstreze confidenţialitatea;
4) părţile trebuie să accepte participarea unui mediator.
Rezultatul procedurii de mediere este acordul de împăcare prin care ambele părţi
acceptă condiţiile împăcării şi include angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi
termenul de realizare a acestora.
Victima, prin acord, se dezice de orice pretenţii faţă de învinuit şi “solicită
exonerarea acestuia de răspundere penală”.
Învinuitul, prin acest acord, angajîndu-se şi îndeplinind obligaţiile asumate, asupra
cărora au convenit, care pot fi atît recuperatorii (exprimate prin recuperarea prejudiciului
material, înlocuirea obiectului, repararea acestuia sau compensarea prejudiciului în formă
pecuniară), cît şi de ordin moral. Acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce
contravin legislaţiei care să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească demnitatea persoanei
ori să se refere la alte împrejurări decît cele ce reies din cauza penală. Învinuitul nu poate fi
impus să recunoască vinovăţia la semnarea acordului de împăcare.
Acordul de împăcare este perfectat în formă scrisă de către mediator şi semnat de
către părţi şi de mediator, în cazul cînd obligaţiile asumate de învinuit au fost executate.
Semnătura mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitatea acestui act.
Acordul de împăcare a părţilor este prezentat procurorului în faza de urmărire
penală sau instanţei de judecată în faza judecării cauzei în fond pentru examinare cu citarea
părţilor.

Articolul 277.Obligativitatea de a explica drepturile şi obligaţiile participanţilor la

urmărirea penală
1. Organul de urmărire penală este obligat să explice drepturile participanţilor la
proces atît la momentul recunoaşterii în calitate de bănuit, victimă, parte
vătămată, parte civilă sau parte civilmente responsabilă precum şi în cazul
efectuării unor acţiuni procesuale cu persoanele sus menţionate sau cu altele
(martori, specialist, asistent procedural, interpret, traducător, expert).
2. În cazul recunoaşterii în calitate de învinuit procurorul îi explică drepturile şi
obligaţiile conform articolului 282 aliniatul 3.
Organul de urmărire penală îi explică drepturile şi obligaţiile învinuitului la orice
acţiune procesuală efectuată cu participarea acestuia.
3. Obligaţiile organului de urmărire penală şi a procurorului de a explica drepturile
şi obligaţiile participanţilor la proces persistă şi în cazul cînd aceştea sînt asistaţi de către
avocat.
Articolul 278.Obligativitatea examinării cererilor şi demersurilor
A se vedea comentariul articolelor 246 şi 247.
Capitolul V
DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE
 Articolul 279.Efectuarea acţiunilor de urmărire penală
1. Aici sub noţiunea de “acţiuni de urmărire penală” se includ procedeele
probatorii prevăzute la Capitolul III Titlul IV al prezentului Cod şi anume: 1)
audierea; 2) confruntarea; 3) verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii; 4)
prezentarea spre recunoaştere; 5) cercetarea la faţa locului; 6) examinarea
corporală; 7) examinarea cadavrului; 8) exhumarea cadavrului; 9) reconstituirea
faptei; 10) experimentul procesual penal; 11) percheziţia; 12) ridicarea de obiecte
sau documente; 13) sechestrarea, ridicarea şi examinarea corespondenţei; 14)
interceptarea comunicărilor; 15) înregistrarea de imagini; 16) constatarea tehnico-
ştiinţifică şi medico-legală; 17) efectuarea expertizei.
2. Conform aliniatului 1 al articolului comentat pînă la pornirea urmăririi penale se
admite efectuarea cercetării la faţa locului, iar în cazul reţinerii bănuitului
percheziţiei corporală a acestuia şi ridicarea obiectelor găsite în rezultatul
percheziţiei corporale.
Dacă în legătură cu cercetarea la faţa locului se efectuează examinarea cadavrului şi
constatarea medico-legală toate aceste acţiuni pot fi efectuate pînă la începerea urmăririi
penale.
În legătură cu reţinerea bănuitului în flagrant delict se admite efectuarea examinării
corporale pînă la începerea urmăririi penale reieşind din aliniatul 2 al articolului 119.
În practica organelor de urmărire penală frecvent apare necesitatea efectuării
expertizei pînă la începerea urmăririi penale, dar asemenea procedeu probatoriu este
efectuat numai după pornirea urmăririi penale, unde expertul este preîntâmpinat pentru
răspunderea penală potrivit articolului 312 din Codul penal. iar pentru constatarea
împrejurărilor necesare (de exemplu: a gradului leziunilor corporale; a conţinutului
substanţelor narcotice, psihotrope, a caracterului armelor, muniţiilor substanţelor explozive
sau a materialelor explozive sau a materialelor radioactive) se dispune efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legală pînă la începerea urmăririi penale de către un
specialist, fără a fi preîntâmpinat de răspunderea potrivit articolului 312 din Codul penal.
asemenea raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală are importanţă pentru
stabilirea datelor necesare începerii urmăririi penale, fiindcă în continuare după pornirea
procesului se dispune efectuarea expertizei.
3. În incinta unităţilor publice sau private pot fi efectuate următoarele acţiuni de
urmărire penală: 1) cercetarea la faţa locului; 2) verificarea declaraţiilor la locul
infracţiunii; 3) reconstituirea faptei; 4) experimentul procesual penal; percheziţia;
5) ridicarea de obiecte sau documente; 6) sechestrarea, ridicarea şi examinarea
corespondenţei; 7) înregistrarea de imagini.
Prin aceste acţiuni efectuate în încăperile instituţiilor publice sau private se afectează
inviolabilitatea domiciliului şi este necesar consimţământul conducerii sau a proprietarului
acestor imobile sau autorizaţia judecătorului de instrucţie.
4. Modul de obţinerea a autorizaţiei judecătorului de instrucţie privind efectuarea
acţiunilor de urmărire penală a se vedea articolele 304, 305 şi 306.
5. Acţiuni de urmărire penală efectuate cu autorizaţia procurorului sînt: 1)
interceptarea comunicărilor şi 2) înregistrarea de imagini dispuse prin ordonanţa
motivată a procurorului în condiţiile articolului 135 aliniatul 2 sau în cazul
prevăzut de aliniatul 3 al articolului 135.
6. Autorizaţia judecătorului de instrucţie este obligatorie, dacă persoana în privinţa
căreia se efectuează acţiunea respectivă refuză să dea consimţământul sau nu este
caz de infracţiune flagrantă, la desfăşurarea următoarelor procedee probatorii: 1)
cercetarea la faţa locului la domiciliu; 2) examinarea corporală; 3) exhumarea
 cadavrului; 4) percheziţia; 5) ridicarea de obiecte şi documente; 6) sechestrarea
corespondenţei; 7) interceptarea comunicărilor; 8) înregistrarea de imagini.
Articolul 280.Propunerea de punere sub învinuire
1. Ofiţerul de urmărire penală face propunerea de punere sub învinuire cînd
consideră întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a. Făptuitorul este identificat, în sensul că există date despre vinovăţia unei
persoane anumite;
b. Există probe suficiente care justifică oportunitatea şi temeinicia tragerii la
răspundere penală în sensul că sînt stabilite toate circumstanţele laturii
obiective a unei componenţe de infracţiune;
c. Nu subzistă vre-unul din cazurile care exclud urmărirea penală prevăzute de
articolul 275.
2. În cazul cînd persoana făptuitorului este identificată, dar nu este atras în calitate
de bănuit, înaintarea propunerii de punere sub învinuire este făcută înăuntru
termenului de prescripţie şi în termenele urmăririi penale stabilite şi prelungite de
procuror. În cazul cînd făptuitorul este atras în calitate de bănuit, înaintarea
propunerii respective este determinată de termenul maximal – 3 luni prevăzut de
articolul 63 aliniatul 2 punctul 3. În acest caz propunerea de punere sub învinuire
va fi înaintată cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenului de 3 luni.
3. Raportul cu propunerea de a pune o anumită persoană sub învinuire va conţine
datele prevăzute de aliniatul 2 al articolului 281.
4. În cazul cînd este necesar de pus sub învinuire mai multe persoane care au
săvîrşit o infracţiune prin coparticipare se va face o propunere respectivă printr-
un raport pentru toate persoanele sau consecutiv prin mai multe rapoarte în
măsura stabilirii acestor fapte.
5. Dacă o singură persoană a săvîrşit mai multe infracţiuni se va face propunere de
punere sub învinuire pentru toate infracţiunile printr-un raport.
6. Dacă este necesar completarea sau schimbarea acuzării învinuitului ofiţerul de
urmărire penală va înainta propunere în acest sens procurorului.
7. Procurorul primind raportul cu materialele cauzei poate lua una din următoarele
soluţii:
a. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282, dacă este de
acord cu propunerea făcută;
b. pune persoana sub învinuire conform articolelor 281, 282 stabilind o nouă
calificare a infracţiunii: dacă din materialele cauzei rezultă asemenea
soluţie;
c. restituie materialele cauzei cu rezoluţia de a continua urmărirea penală, în
cazul cînd nu sînt probe suficiente pentru a pune persoana sub învinuire;
d. încetează urmărirea penală sau scoate persoana de sub urmărire penală dacă
există unul din cazurile prevăzute de articolele 275.
8. În raportul cu privire la punerea sub învinuire se va face propunere privind luarea
sau înlocuirea măsurii preventive, menţionând existenţa motivelor şi altor
condiţii prevăzute de articolele 176-195.
9. Propunerea de punere sub învinuire a unei persoane anumite pentru o
componenţă de infracţiune se face de către ofiţerul de urmărire penală în cauza
penală pornită pentru această infracţiune, precum şi pentru alte infracţiuni
săvîrşite de către învinuit indiferent de faptul dacă calificarea infracţiunii la
pornirea urmăririi penale diferă de calificarea infracţiunii în raportul privind
punerea sub învinuire.
 10.Nu poate fi făcută propunerea de punere sub învinuire şi respectiv nu poate fi
pusă sub învinuire o persoană, cînd există probe că aceasta este în stare de
iresponsabilitate sau a săvîrşit infracţiunea în stare de iresponsabilitate cuzată de
o boală psihică.
Articolul 281.Punerea sub învinuire
Se consideră probe acumulate suficient chiar dacă nu sînt constatate toate
circumstanţele agravante şi atenuante care nu sînt semne calificative ale elementelor
infracţiunii precum şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune, dacă acestea nu
influenţează asupra calificării infracţiunii. Aceste date pot fi constatate şi după punerea sub
învinuire.
1. Procurorul care conduce cu urmărirea penală pentru a pune sub învinuire o
persoană apreciază probele prezentate de către ofiţerul de urmărire penală
conform propriei convingerii, ţinând cont că concluzia despre vinovăţia
persoanei de săvârşirea infracţiunii nu poate fi întemeiată pe presupuneri, iar
toate dubiile se interpretează în favoarea celui acuzat. Reieşind din faptul că la
momentul punerii sub învinuirea penală nu este terminată, concluzia despre
“suficienţa probelor acumulate” nu trebuie apreciată ca variantă unică şi finală.
În rezultatul urmăririi penale şi ascultării învinuitului pot surveni modificări în
privinţa unor semne calificative ale învinuirii.
2. În cazul cînd sînt acumulate suficiente probe atît pentru punerea sub învinuire cît
şi pentru terminarea urmăririi penale procurorul odată cu punerea sub învinuire
dispune şi această soluţie potrivit articolului 291 punctul 1) subpunctul a), fără a
mai fi sesizat prin raport special de către ofiţerul de urmărire penală în acest
scop.
3. Procurorul poate recalifica fapta în sensul atenuării sau agravării sau pune
persoana sub învinuire pentru alte componenţe de infracţiuni dacă aceste
concluzii rezultă din materialele cauzei, chiar dacă raportul de punere sub
învinuire conţine altă propunere.
4. Procurorul poate pune sub învinuire o persoană şi din oficiu în lipsa raportului de
punere sub învinuire a ofiţerului de urmărire penală, examinând materialele
cauzei cu ocazia expirării termenelor prevăzute de aliniatul 2 al articolului 63 sau
cu ocazia prelungirii termenului urmăririi penale.
5. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul prin care persoana se consideră
învinuit şi din momentul adoptării (semnării de către procuror) acesta este tras la
răspundere penală.
6. Ordonanţa de punere sub învinuire este actul de acuzare iniţial şi strict personal.
În cazul cînd există mai multe persoane care au săvîrşit o infracţiune prin
coparticipare se va întocmi cîte o ordonanţă de punere sub învinuire pentru
fiecare învinuit în parte.
7. Ordonanţa de punere sub învinuire nu este susceptibilă de a fi atacată
judecătorului de instrucţie în mod special pentru motivul netemeiniciei sau
ilegalităţii, dar în anumite situaţii (de exemplu) emiterea ordonanţei după
expirarea termenului limită – 3 luni prevăzut de articolul 63 aliniatul 2) această
hotărîre poate fi atacată conform articolului 298 judecătorului de instrucţie.
8. Ordonanţa de punere sub învinuire poate fi anulată sau modificată de procurorul
ierarhic superior, reieşind din dispoziţiile articolului 52 aliniatul 1) punctul 8.
Articolul 282.Înaintarea acuzării
1. Fără înaintarea acuzării potrivit articolului comentat, urmărirea penală nu
poate fi terminată şi învinuitul nu poate fi judecat.
 2. Termenul de 48 de ore este un termen de recomandare şi urmează a fi respectat
de către procuror în dependenţă de asigurarea prezenţei învinuitului şi
apărătorului la această acţiune procesuală. În cazul cînd învinuitul a fost atras în
calitate de bănuit anterior, termenul de 48 de ore este determinat de termenii 10,
13 zile sau 3 luni în dependenţă de măsura procesuală de constrângere aplicată
acestuia.
3. Pentru asigurarea prezenţei învinuitului acesta poate fi citat potrivit articolelor
236-239, adus silit conform articolului 199 reţinut conform articolului 169,
arestat conform articolului 308.
4. Reieşind din faptul că înaintarea acuzării se face în prezenţa obligatorie a
avocatului, procurorul este obligat să înştiinţeze avocatul ales sau numit, dacă
acesta a fost admis în procesul penal sau să înştiinţeze din timp învinuitul să-şi
invite un avocat ori să asigure prezenţa unui avocat din oficiu.
Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act.
5. În cazul cînd învinuitul nu cunoaşte limba în care se desfăşoară procesul penal,
procurorul pregăteşte din timp un exemplar a ordonanţei de punere sub învinuire
şi în limba pe care acesta o cunoaşte semnată de traducător şi invită acesta să
participe în calitate de interpret la înaintarea acuzării.
6. În cazul unui învinuit minor la înaintarea acuzării participă obligatoriu
reprezentantul legal şi un pedagog sau psiholog.
7. Înainte de aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub învinuire procurorul
stabileşte identitatea învinuitului, verificînd datele de anchetă cu buletinul de
identitate a acestuia precum şi a împuternicirilor celorlalţi participanţi (avocat
reprezentant legal) prin verificarea documentelor prezentate.
8. În cazul cînd învinuitul refuză să semneze ordonanţa de punere sub învinuire din
motivul nerecunoaşterii vinovăţiei, procurorul va explica acestuia că prin
semnătură se atestă faptul aducerii la cunoştinţă a învinuirii dar nu faptul
recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei în săvîrşirea infracţiunii imputate.
Dacă după aceste explicaţii învinuitul refuză în continuare să semneze ordonanţa
respectivă, procurorul menţionează acest fapt prin semnătura sa în ordonanţa de
punere sub învinuire. Avocatul prin semnătura sa confirmă faptul refuzului
învinuitul prezent la înmînarea acuzării să semneze această orddonanţă sau faptul
semnării acestui act procedural de către cel învinuit indiferent de faptul dacă
această ordonanţă este netemeinică ori calificarea faptei este ilegală.
9. Se recomandă ca învinuitul şi apărătorul său să semneze pe ordonanţa de punere
sub învinuire (exemplarul care rămâne în dosar) faptul primirii în copie a acestui
act de învinuire.
10.A se vedea comentariul articolului 104.
11.Acuzarea înaintată îşi menţine forţa juridică pe parcursul urmăririi penale, dacă
nu se dispune schimbarea şi completarea acesteia, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale.
12.În cazul reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după
scoaterea se sub urmărire conform articolului 287, acuzarea înaintată anterior
este valabilă şi nu este necesară repetarea procedurii prevăzute de prezentul
articol, dacă nu intervin temeiuri de schimbare sau completare a acuzării.
Articolul 283.Schimbarea şi completarea acuzării
Schimbarea acuzării poate avea loc cînd din probele acumulate rezultă o altă
calificare juridică a faptei atît în sensul agravării cît şi în sensul atenuării, în raport cu
acuzarea precedentă.
 1. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate este
determinată de concretizarea sau aprecierea nouă a dispoziţiilor Părţii speciale a
Codului penal şi a regulilor prevăzute la articolele 114-118 din Codul penal.
2. Schimbarea acuzării în legătură cu recalificarea faptei sau faptelor imputate se
face în baza unei ordonanţe noi de punere sub învinuire emise de procuror din
oficiu sau la propunerea ofiţerului de urmărire penală care este înaintată conform
regulilor prevăzute de articolul 282. Ordonanţa veche de punere sub învinuire îşi
pierde forţa juridică din momentul emiterii unei noi ordonanţe, dar se păstrează
la dosar pentru faptul că stabileşte din ce moment persoana a fost atrasă în
calitate de învinuit.
3. Completaea acuzării se dispune printr-o ordonanţă nouă emisă de procuror la
propunerea ofiţerului de urmărire penală cînd în rezultatul urmăririi penale se
stabileşte că învinuitul a mai săvîrşit o nouă infracţiune sau alte infracţiuni
identice, care nu I s-a înaintat acuzarea anterior.
4. Se dispune completarea acuzării şi în cazu stabilirii unui concurs ideal de
infracţiuni cînd învinuitul prin aceeaşi faptă a săvîrşit două sau mai multe
infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite aliniate ale unui articol din
Codul penal, dacă nu s-a înaintat iniţial acuzarea pentru toate infracţiunile.
5. O modalitate de schimbare a acuzării este prevăzută de aliniatul 2 al acestui
articol prin scoaterea persoanei de sub urmărire penală parţial în privinţa unei
infracţiuni sau unui epizod (unei infracţiuni identice) conform articolului 284 ori
prin încetarea parţială a urmăririi penale conform articolului 285.
6. În cazul cînd învinuirea înaintată nu s-a confirmat în întregime, dar s-a stabilit că
învinuitul a săvîrşit o altă infracţiune pentru care anterior nu I s-a înaintat
acuzarea se va emite două ordonanţe – de scoatere de sub urmărire penală pentru
acuzarea neconfirmată şi de punere sub învinuire pentru noua acuzare.
7. Schimbarea acuzării în sensul agravării sau completarea acuzării se efectuează
prin înaintarea noii acuzări potrivit regulilor stabilite de articolul 282, iar în
cazul schimbării acuzării prin recalificarea faptei în sensul atenuării sau a
excluderii unor capete de acuzare prin scoatere de sub urmărire penală sau
încetare parţială a urmăririi penale care se aduce la cunoştinţă învinuitului.
Articolul 284.Scoaterea persoanei de sub urmărirea penală
1. Scoaterea persoanei bănuite sau învinuite de sub urmărire penală constituie o
hotărîre prin care se reabilitează această persoană dacă această soluţie se referă
la toate capetele de acuzare (bănuire). Soluţia dată se ia numai în faza urmăririi
penale, în faza judecării cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea
persoanei.
Persoana reabilitată prin actul de scoatere de sub urmărire penală este în drept să
înainteze o acţiune privind repararea prejudiciului moral şi material în conformitate cu
articolele 524, 525 al prezentului Cod şi în condiţiile prevăzute de Legea privind modul de
reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi de
anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti din 25 februarie 1998
(Monitor Oficial al Republicii Moldova nr.50-51 din 04.06.1998).
2. Temeiurile scoaterii de sub urmărire penală sînt:
a. fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
b. nu există faptul infracţiunii;
c. fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
d. fapta nu întruneşte elementele infracţiunii;
e. fapta este săvîrşită în condiţiile legitimei apărări, conform art.36 Cod penal;
f. fapta este săvîrşită în scopul reţinerii infractorului conform art.37 Cod penal;
g. fapta este săvîrşită în condiţii de extremă necesitate conform art.38 Cod penal;
h. fapta este săvîrşită în rezultatul constrîngerii fizice sau psihice conform art.39 Cod
penal;
i. fapta constituie risc întemeiat conform art.40 Cod penal.
La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de sub
urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte temeiuri, de cît
pentru cele menţionate la aliniatul 1 al acestui articol.
3. “Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima –
cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude
faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua –
cînd nu sînt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a
expirat toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa
învinuitului nu sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat
termenul de prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este
similară cu reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii
Moldova care în articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de
reabilitare a învinuitului privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit
participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate
posibilităţile de a acumula probe suplimentare”.
4. Temeiurile arătate la punctele b), c), d) – a se vedea comentariul articolului 275
punctele 1-3.
5. Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau
învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de
învinuire) constituie o schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.
6. Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea
procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite
sau învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie.
Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de sub
urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2
sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale stabilite sau a
termenului de prescripţie.
Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270,
dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd din probele
acumulate rezultă soluţia respectivă.
7. Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită
persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care
în dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea
urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile
indicate în articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea
de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se
referă la toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se
adoptă printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul
reabilitării persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi
procesuale.
În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un
învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a fost
săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte persoane,
fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa altei persoanei. În
asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub urmărire penală.
Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de sub
urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd s-a dispus şi
încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este integrală
dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.
8. Aliniatul 5 al articolului comentat se referă la situaţia cînd scoaterea de sub
urmărire penală este parţială.
9. În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală
privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv
cu rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea
urmăririi penale.
Articolul 285.Încetarea urmăririi penale
Încetarea urmăririi penale ca şi scoaterea de sub urmărire penală se realizează
totdeauna numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu precizie.
1. Reieşind din natura juridică temeiurile indicate în aliniatul 1 al articolului
comentat acestea pot fi clasificate în temeiuri reabilitatoare, care incumbă
obligaţia de a emite soluţia scoaterii de sub urmărire penală cu încetarea urmăririi
penale şi temeiuri care absolvesc persoana învinuită (bănuită) de la răspundere
penală, dar care nu sînt reabilitatoare şi respectiv impun adoptarea soluţiei
încetării urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub urmărire penală.
Cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 şi cazurile care înlătură caracterul
penal al faptei arătate la articolul 35 din Codul penal sînt temeiuri de încetare a urmăririi
penale cu scoaterea celui acuzat de sub urmărire penală.
Toate celelalte cazuri arătate la articolul 275 şi 285 sînt temeiuri de absolvire de
răspundere şi unica soluţie care poate fi adoptată în faza de urmărire penală în cazul
constatării a unei din aceste circumstanţe este încetarea urmăririi penale. A se vedea
comentariul articolului 275.
2. Bănuitul sau învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în conformitate
cu articolele 524, dacă încetarea urmăririi penale a fost condiţionată de o cauză
de absolvire de răspundere penală.
3. Retragerea plîngerii prealabile de către victimă (partea vătămată) în cazurile
prevăzute de articolul 276 precum şi împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de
articolul 276 al prezentului Cod şi articolul 109 aliniatul 1 din Codul penal
constituie o manifestare de voinţă prin care cel bănuit sau învinuit este absolvit
de răspunderea penală prin ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale
din iniţiativa sau la discreţia victimei infracţiunii.
Atât retragerea plîngerii prealabile cît şi împăcarea se face prin cerere scrisă
adresată procurorului care conduce sau exercită urmărirea penală.
Cererea privind împăcarea este semnată de victima (parte vătămată) şi de bănuit
(învinuit). Cererea privind retragerea plîngerii prealabile se înaintează de victimă (partea
vătămată), dar dacă în cauză există bănuit sau învinuit se va înştiinţa acesta despre
asemenea cerere. În acest caz bănuitul sau învinuitul este în drept să ceară continuarea
urmăriri penale în scopul de a fi scos de sub urmărire penală.
La examinarea cererii de retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare în
conformitate cu articolele 246, 247 procurorul verifică respectarea următoarelor condiţii:
a. dacă faptele incriminate sînt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave şi se includ
în articolul 276 al prezentului Cod sau în articolul 109 din Codul penal;
b. dacă cererea este necondiţionată;
 c. dacă partea vătămată (victima) nu este constrînsă să facă asemenea cerere
contrar voinţei sale;
d. dacă partea vătămată (victima) cunoaşte consecinţele acestor acte. În caz contrar
procurorul explică părţii vătămate consecinţele retragerii plîngerii sau împăcării
în sensul că după încetarea urmăririi penale aceasta pierde dreptul la satisfacerea
cererii de reluare a urmăririi penale pentru aceeaşi faptă reieşind din dispoziţiile
articolelor 22 şi 275 pct. 8. Astfel retragerea plîngerii sau împăcarea este
definitivă şi nu poate fi ulterior contestată.
În cazul cînd procurorul respinge cererea de împăcare sau cererea de retragere a
plîngerii prealabilă adoptă o ordonanţă motivată.
Ordonanţa privind respingerea cererii de împăcare sau cereri de retragere a plîngerii
prealabile este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucţie conform articolelor
298, 299.
4. “Persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală” este o
circumstanţă de încetare a urmăririi penale fără scoaterea persoanei de sub
urmărire penală. Deşi, vîrsta persoanei făptuitorului este un semn general al unui
element al componenţei infracţiunii – subiectul infracţiunii, neatingerea vîrstei
prevăzute de articolul 21 din Codul penal nu cade sub incidenţa temeiului “fapta
nu întruneşte elementele infracţiunii” prevăzut de art.275 pct.3 al prezentului cod
dar constituie un caz separat de încetare a urmăririi penale prevăzut de punctul 3)
aliniatul 1 al articolului comentat. În acest caz bănuitul sau învinuitul minor este
absolvit de răspunderea penală, dar nu beneficiază de dreptul privind repararea
prejudiciului conform articolului 520.
5. “Persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate şi nu
este necesară aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical” este temei
de încetare a urmăririi penale cînd din caracterul faptei şi starea psihică a celui
care a săvîrşit-o rezultă că această persoană nu prezintă pericol pentru societate.
(A se vedea comentariul articolului 495).
6. În cazurile cînd fapta nu este prevăzută de legea penală sau fapta nu întruneşte
elementele infracţiunii, dar constituie o contravenţie administrativă se dispune
încetarea urmăririi penale fără scoaterea de sub urmărire penală a persoanei
conform aliniatului 2 al articolului comentat. Acest caz nu cade sub incidenţa
articolului 275 punctele 2) sau 3), dar este un temei separat de încetare a
urmăririi penale cu absolvire de la răspundere penală.
7. Încetarea urmăririi penale în privinţa numai a unei persoane sau numai a unei
fapte constituie încetarea parţială, dacă în cauza dată urmărirea penală se exercită
şi în privinţa altor persoane şi altor fapte.
8. Încetarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care conduce cu
urmărirea penală din oficiu cînd expiră termenele prevăzute de articolul 63 în
privinţa bănuitului, la expirarea termenelor urmăririi penale termenului de
prescripţie, sau în cazul primirii materialelor conform articolele 281, 291 – în
privinţa învinuitului.
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale şi la cererea persoanelor cointeresate
(de ex.: în cazul înaintării cererii de împăcare sau retragere a plîngerii prealabile în cazurile
prevăzute de lege (sau în cazul înaintării unei cereri de către avocat privind încetarea
urmăririi penale în legătură că fapta respectivă este o contravenţie).
Procurorul dispune încetarea urmăririi penale din oficiu în legătură cu adoptarea
unui act de amnistie.
 În oricare cazuri prevăzute de aliniatele 1 şi 2 al articolului comentat, ofiţerul de
urmărire penală poate înainta propunere de încetare a urmăririi penale prezentînd
materialele cauzei penale procurorului. În cazul cînd propunerea ofiţerului de urmărire
penală este acceptată procurorul emite o ordonanţă de încetare a urmăririi penale, iar în caz
contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu rezoluţia privind
confinuarea urmăririi penale în conformitate cu aliniatul 8 al prezentului articol.
9. Aliniatul 6 al prezentului articol prevede dreptul iar în unele cazuri şi obligaţia
procurorului să se pronunţe asupra măsurii preventive.
Astfel, în cazul cînd încetarea urmăririi este parţială procurorul poate dispune
revocarea sau înlocuirea măsurii preventive sau va înainta un demers judecătorului de
instrucţie în conformitate cu dispoziţiile articolului 195 aliniatele 1-3. În cazul cînd
încetarea urmăririi penale este integrală cu privire la toate persoanele învinuite sau la unul
din învinuiţi procurorul este obligat să dispună revocarea măsurii preventive prin încetarea
de drept a acesteia reieşind din articolul 195 aliniatul 5 punctul 2. Toate măsurile
preventive inclusiv măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la
domiciliu, liberare provizorie sub control judiciar sau liberare provizorie pe cauţiune
încetează de drept prin ordonanţa procurorului de încetare a urmăririi penale integral în
privinţa unei persoane şi nu este necesară autorizaţia judecătorului de instrucţie. Ordonanţa
procurorului privind încetarea urmăririi penale cu dispoziţia de revocare a măsurii
preventive se trimite organelor respective, inclusiv administraţiei locului de deţinere a
persoanei arestate pentru executare.
Ordonanţa procurorului de încetare integrală a urmăririi penale cu dispoziţia de
restituire a cauţiunii se trimite instituţiei financiare respective pentru executare.
10.În legătură cu încetarea urmăririi penale procurorul soluţionează şi chestiunea
altor măsuri procesuale de constrîngere (de exemplu scoaterea bunurilor de sub
sechestru sau menţinerea sechestrului în continuare potrivit articolului 210).
Măsura suspendării provizorii din funcţie a învinuitului este revocată de către
judecătorul de instrucţie la cererea persoanei cointeresate anexînd copia ordonanţei de
încetare a urmăririi penale sau la demersul procurorului potrivit articolului 200 aliniatul 5.
11.Totodată procurorul în legătură cu încetarea urmăririi penale soluţionează
chestiunile privind corpurile delicte conform articolului 161 prin ordonanţă, iar în
privinţa recuperării cheltuielilor judiciare se adresează cu un demers
judecătorului de instrucţie conform articolului 229.
12.În cazul cînd există bunuri, care sînt supuse confiscării speciale potrivit
articolului 106 din Codul penal procurorul în legătură cu încetarea urmăririi
penale înaintează un demers în acest sens judecătorului de instrucţie.
13.Modul de atacare a ordonanţei de încetare a urmăririi penale, a se vedea articolul
313.
Articolul 286.Clasarea cauzei penale
Clasarea este o modalitate de încetare a urmăririi penale în exclusivitate în privinţa
faptei penale nefiind stabilită nici o persoană în calitate de bănuit sau învinuit. Astfel
expresia “în cauză nu există învinuit” urmează a fi înţeleasă în sensul că în cursul urmăririi
penale nu a fost descoperit făptuitorul sau în cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-
3 nu a fost atrasă în calitate de bănuit sau învinuit nici o persoană fizică, iar în cazurile
prevăzute de articolul 21 aliniatele 3) şi 4) din Codul penal – nici o persoană juridică.
1. În cazurile prevăzute de articolul 275 punctele 1-3 clasarea cauzei penale se
dispune la momentul constatării acestor temeiuri nefiind necesară expirarea
termenului de prescripţie. În cazul cînd fapta prejudiciabilă există dar făptuitorul
 rămâne nedescoperit, clasarea cauzei se dispune la expirarea termenului de
prescripţie.
2. Ipotetic clasarea cauzei poate fi dispusă şi în alte cazuri, de cît cele arătate la
aliniatul 1 al articolului comentat; de exemplu în cazul retragerii plîngerii
prealabile în condiţiile articolului 276, neexistînd bănuit sau învinuit în cauză.
3. Copia de pe ordonanţa de clasare a cauzei penale se înmînează victimei (părţii
vătămate) care este în drept să atace asemenea hotărîre judecătorului de
instrucţie conform articolului 313.
4. Clasarea cauzei poate fi dispusă parţial în privinţa unei fapte sau total în privinţa
tuturor faptelor referitor la care se desfăşoară urmărirea penală.
Articolul 287.Reluarea urmăririi penale după încetarea urmăririi penale, după
clasarea cauzei penale sau după scoaterea persoanei de sub urmărire
1. Reluarea urmăririi penale a unei cauze clasate pentru temeiurile prevăzute de
art.275 pct.1-3 este posibilă în toate cazurile fie că s-a descoperit făptuitorul fie
că rămîne nedescoperit, doar cu o condiţie că n-a expirat termenul de prescripţie.
Astfel reluarea urmăririi penale a cauzei clasate pentru orice motiv, inclusiv şi
pentru faptul că hotărîrea precedentă a fost luată “pripit fără să fie efectuate toate
acţiunile de urmărire posibile” de către procurorul ierarhic superior nu contravine
dispoziţiilor articolului 22, fiindcă în cauză nu a fost urmărită penal nici o
persoană fizică sau juridică.
2. În cazurile reluării urmăririi penale după încetarea urmăririi penale sau după
scoaterea de sub urmărire soluţia dispusă de procurorul ierarhic superior trebuie
să se bazeze pe motivele care sînt expres arătate în aliniatul 2 al articolului 22 în
situaţia cînd hotărîrea anterioară de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de
sub urmărire a fost adoptată legal la acel moment reieşind din probele acumulate.
Însă pe lîngă motivele “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental”
menţionate la articolul 22 aliniatul 2 sau aliniatul 4 al articolului comentat, în practică se
întîlnesc situaţii de reluare a urmăririi penale pentru temeiurile arătate la aliniatul 1 al
articolului comentat.
3. Astfel sintagma “se constată că nu a existat în fapt cauza care a determinat luarea
acestei măsuri” presupune situaţia cînd procurorul ierarhic superior apreciază
hotărârea precedentă ca ilegală şi neîntemeiată. Acest caz include situaţiile cînd
procurorul ierarhic superior constată că greşit se interpretează legea privind
temeiurile încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, de către
procurorii inferiori.
În aceste cazuri ordonanţa de reluare a urmăririi penale trebuie să fie motivată în
sensul menţionării erorii de drept şi erorii de fapt.
4. Nu este judicioasă practica de reluare a urmăririi penale după încetarea urmăririi
penale sau după scoaterea de sub urmărire pentru motivul ca “soluţia precedentă
dispusă de procurorul inferior este prematură”.
5. Sintagma “a dispărut circumstanţa pe care se întemeia” include situaţia cînd apar
faptei noi sau recent descoperite.
6. În cazul admiterii plîngerii depuse împotriva ordonanţei procurorului de încetare
a urmăririi penale ori de clasare sau de scoatere a persoanei de sub urmărire
penală judecătorul de instrucţie prin încheiere anulează ordonanţa respectivă în
conformitate cu aliniatul 5 al articolului 313.
În baza încheierii judecătorul de instrucţie, procurorul, care conduce cu urmărirea
penală este obligat prin ordonanţă să dispună reluarea urmăririi penale.
 7. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate da indicaţii,
iar procurorul care conduce cu urmărirea penală soluţionează chestiunea aplicării
măsurii preventive, măsurii sechestrului bunurilor, alte măsuri procesuale de
constrângere precum şi stabileşte termenul urmăririi penale.
8. În cazul reluării urmăririi penale procurorul ierarhic superior poate dispune
conducerea urmăririi penale de alt procuror.
9. În aliniatul 3 al articolului comentat, sintagma “face propunerile respective
judecătorului de instrucţie” se are în vedere, înaintarea demersurilor
judecătorului de instrucţie în conformitate cu articolele 304 şi 308.
10.Sintagma “fapte noi sau recent descoperite ori un viciu fundamental”, a se vedea
comentariul articolului 22.
11.Reluarea urmăririi penale în legătură cu apariţia unor fapte noi ori recent
descoperite poate fi dispusă numai înăuntru termenului de prescripţie. Pentru
instrucţiunile săvîrşite, pînă la intrarea în vigoare a Noului Cod penal, termenul
de prescripţie se calculează conform articolului 46 al Vechiului Cod penal din
1961.
12.Termenul de un an se calculează din momentul adoptării ordonanţei de încetare,
de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală.
13.Pînă la reluarea urmăririi penale, în scopul verificării datelor ce presupun
adoptarea acestei soluţii pot fi efectuate numai acţiuni de investigaţie operativă.
14.Probele obţinute în rezultatul acţiunilor de urmărire penală în alte cauze penale
pot fi considerate “fapte noi ori recent descoperite” dacă acestea au legătură cu
cauza penală clasată, încetată sau în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală.
Articolul 288.Investigaţiile în vederea căutării învinuitului
Pînă la înaintarea propunerii pentru dispunerea investigaţiilor, organul de urmărire
penală este obligat să întreprindă toate măsurile posibile în vederea stabilirii locului aflării
învinuitului. Se verifică şi se exclud următoarele împrejurări: 1) decesul învinuitului; 2)
aflarea într-o instituţie medicală; 3) deţinerea în stare de arest preventiv într-o altă cauză
penală şi altele.
1. În scopul stabilirii locului aflării învinuitului organul de urmărire penală
efectuează acţiuni procesuale precum şi măsuri operative de investigaţii.
2. Pentru darea în căutare a învinuitului, organul de urmărire penală este obligat să
strîngă toate informaţia utilă privind învinuitul, prenumele, patronimicul, în cazul
mai multor nume de familie – datele privind schimbarea numelui, timpul şi locul
naşterii, naţionalitatea, cetăţenia, limbile vorbite, studiile, ocupaţia, situaţia
familiară, domiciliul şi locurile precedente a vizei de reşedinţă, antecedentele
penale anterioare (cu indicarea infracţiunilor pentru care a fost condamnat),
particularităţile distinctive (temperamentul, semne exterioare; aptitudini;
porecle), adresele rudelor apropiate, soţiei sau concubinei, cunoscuţilor apropiaţi.
Această informaţie se va include sau se va anexa la ordonanţa de anunţare în
căutare a învinuitului.
3. Dacă faţă de învinuit nu s-a aplicat nici o măsură preventivă, procurorul prin
ordonanţa de anunţare în căutare dispune aplicarea unei măsuri preventive
neprivative de libertate, dacă aplicarea unei măsuri privative de libertate conform
legii nu este posibilă.
În cazurile cînd sînt întrunite condiţiile prevăzute de art.185 privind aplicarea
arestării preventive, procurorul se adresează cu un demers judecătorului de instrucţie
conform articolului 308 în vederea eliberării unui mandat de arestare în privinţa
învinuitului care se sustrage de la urmărirea penală.
Mandatul de arestare emis în lipsa învinuitului se anexează la ordonanţa prin care se
dispune căutarea învinuitului.
4. Căutarea învinuitului se efectuează de către organele de poliţie prin măsuri
operative de investigaţii potrivit legii privind activitatea operativă de investigaţii
din 12.04.1994 şi Legii cu privire la poliţie din 18.12.1990.
Pentru efectuarea investigaţiilor în vederea găsirii învinuitului organelor de poliţie
se trimite copiile următoarelor acte: 1) ordonanţa de anunţare în căutare; 2) ordonanţa de
punere sub învinuire; 3 mandatul de arestare; 4) certificatul privind informaţia cu privire la
învinuitul dat în căutare; 5) ordonanţa de aplicare a măsurii preventive; 6) rezoluţia
procurorului despre refuzul de a susţine demersul de alegere a măsurii preventive, sau
încheierea instanţei de judecată de refuz în eliberarea mandatului de arest; 7) fotografiile,
fişa dactiloscopică şi fişa de identificare (portretul verbal) al învinuitului; 8) descifrarea
convorbirilor telefonice ale învinuitului; 9) încheierea judecătorului de instrucţie privind
interceptarea convorbirilor telefonice ale învinuitului.
Capitolul VI
TERMINAREA URMĂRIRII PENALE
ŞI TRIMITEREA CAUZEI ÎN JUDECATĂ
Articolul 289.Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei procurorului
Raportul privind terminarea urmăririi penale se întocmeşte de către organul de
urmărire penală atât în cazul când făptuitorul a fost pus sub învinuire conform articolelor
281 şi 282 precum şi în cazul când acesta nu a fost pus sub învinuire. În ultimul caz în
raportul de terminare a urmăririi penale se va face şi propunerea de punere sub învinuire
fără să se întocmească un raport aparte conform dispoziţiilor articolului 280.
De asemenea odată cu terminarea urmăririi penale pentru anumite persoane sau fapte
din aceiaşi cauză organul de urmărire penală face propunere de încetare a urmăririi penale
în cazurile prevăzute de articolul 285, de scoatere de sub urmărire penală în cazurile
prevăzute de articolul 284 sau de clasare a cauzei penale pentru un anumit episod pentru
care învinuitul sau bănuitul în cauza dată a fost scos de sub urmărire penală, iar făptuitorul
adevărat nu a fost identificat şi a expirat termenul de prescripţie.
1. Dacă după punerea sub învinuire a făptuitorului din probele administrate rezultă
schimbarea sau completarea acuzării organul de urmărire penală face propunerile
respective în raportul de terminare a urmăririi penale.
2. Potrivit aliniatului 2 al articolului comentat raportul privind terminarea urmăririi
penale se începe cu descrierea faptei (faptelor) constatate în cursul urmăririi
penale în legătură cu care a fost pornită urmărirea penală precum şi a tuturor
faptelor penale, săvârşite de către învinuit (învinuiţi) conexate în cauza dată.
3. Informaţii cu privire la persoana învinuitului cuprinde: 1) numele, prenumele şi
patronimicul (după buletinul de identitate); 2) data şi locul naşterii; 3) domiciliul;
4) cetăţenia; 5) studiile; 6) starea familiară; 7) ocupaţia; 8) date privind serviciul
militar; 9) date privind antecedentele penale; 10) alte date (necunoaşterea limbii
în care se desfăşoară procesul, relaţia de rudenie cu partea vătămată sau alţi
participanţi din proces).
4. Încadrarea juridică a faptei cuprinde menţiuni privind articolul, aliniatul şi
punctul din Codul penal care prevede răspunderea pentru infracţiunea comisă.
5. Datele privind probele administrate se menţionează pentru fiecare faptă şi
învinuit separat, enumerându-se mijloacele de probă aflate în dosar, fără
descrierea conţinutului acestora.
 6. Dispoziţiile articolului comentat sânt aplicabile numai în cazul când urmărirea
penală este efectuată de către ofiţerii de urmărire penală din cadrul organelor de
urmărire penală prevăzute de articolul 253. În cazul când urmărirea penală este
exercitată de către procuror conform articolului 270, terminarea urmăririi penale
se dispune de către procurorul care a efectuat nemijlocit urmărirea penală prin
întocmirea rechizitoriului conform articolului 296 după prezentarea materialelor
de urmărire penală conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea cererilor potrivit
articolului 295.
Articolul 290.Verificarea de către procuror a cauzei primite
1. Procurorul în termenul prevăzut de aliniatul 1 al articolului comentat verifică
legalitatea strîngerii probelor precum şi a admisibilităţii acestora. Astfel prin
“materialele dosarului” se are în vedere rezultatele probatoriului.
2. Procurorul verifică dacă au fost stabilite toate circumstanţele care urmează a fi
dovedit în procesul penal conform articolului 96.
3. Procurorul verifică respectarea legii procesual penale şi cu ocazia efectuării altor
acţiuni procesuale efectuate de către organul de urmărire (de exemplu: aplicarea
unor măsuri procesuale de constrângere, admiterea sau neadmiterea în calitate de
participant în procesul penal al unor persoane, admiterea sau respingerea unor
cereri a participanţilor la proces).
4. Dacă în termenul verificării materialelor cauzei expiră durata măsurii preventive
aplicate învinuitului procurorul va prelungi măsura preventivă sau va înainta
demers în acest sens judecătorului de instrucţie potrivit articolului 308.
5. Odată cu transmiterea materialelor cauzei procurorului pentru verificare în
legătură cu terminarea urmăririi penale nu mai este necesară prelungirea
termenelor urmăririi penale.
Articolul 291.Soluţiile dispuse de procuror la terminarea urmăririi penale

1. Prind dispoziţiile articolului comentat se stabileşte modalităţile terminării

urmăririi penale: a) cu trimiterea cauzei în judecată prin întocmirea
rechizitoriului şi b) fără trimiterea cauzei în judecată prin întocmirea ordonanţei
de încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire a persoanei sau de
clasare a cauzei penale.
2. Punctul 1) subpunctul a) prevede situaţia când procurorul este obligat să pună
persoana sub învinuire în conformitate cu articolele 281, 282 înainte de
întocmirea rechizitoriului fie în cazul când organul de urmărire penală a înaintat
dosarul cu raport de terminare a urmăririi penale şi de punere sub învinuire
conform articolului 289 fie în cazul când învinuitul a fost anterior pus sub
învinuire în conformitate cu prezentul Cod, dar procurorul consideră că din
materialele cauzei rezultă situaţia schimbării sau completării acuzării în sensul
agravării.
Prin urmare înainte de întocmirea rechizitoriului procurorul este obligat să verifice
chestiunea punerii sub învinuire prin ordonanţă pentru fiecare capăt de acuzare. Includerea
în rechizitoriu a unei acuzări mai grave decât cea care a fost pus sub învinuire persoana sau
a unui capăt de acuzare, care n-a fost pus sub învinuire în conformitate cu articolele 281,
282 constituie o încălcare a dreptului la apărare.
3. Rechizitoriul se întocmeşte de procuror după prezentarea materialelor de urmărire
penală părţilor conform articolelor 293, 294 şi soluţionarea cererilor conform
articolului 295. Dar această decizie este luată fără întocmirea acestui act după
verificarea materialelor conform articolului 290 dacă procurorul consideră că au
 fost strînse suficiente probe privind constatarea infracţiunii, vinovăţiei
învinuitului şi nu există circumstanţe care exclud urmărirea penală.
4. Privind terminarea urmăririi penale prin ordonanţă de încetare a urmăririi penale, de
scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei penale a se vedea comentariul
articolelor 284, 285 şi 286.
5. În cazul cînd făptuitorul a săvîrşit fapta penală fiind în stare de iresponsabilitate şi
există temeiuri de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical procurorul va
proceda în conformitate cu articolul 495.
Articolul 292.Restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire
penală

1. Constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală insuficienţa

probelor pentru dispunere unei soluţii privind terminarea urmăririi penale sau încălcarea
legii procesual penale la efectuarea procedeelor probatorii.
2. Nerespectarea altor dispoziţii a prezentului Cod, dacă ele pot fi lichidarea de către
procuror nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală.
3. Nu constituie temei de restituire a cauzei organului de urmărire penală competent
dacă nu au fost respectate doar dispoziţiile articolelor 266-269 privind competenţa
organelor de urmărire penală.
4. Nerespectarea dispoziţiilor articolului 270 privind competenţa exclusivă a
procurorului la exercitarea urmăririi penale constituie un temei de restituire a cauzei
procurorului împuternicit cu asemenea atribuţii pentru efectuarea procedeelor probatorii
necesare şi posibile.
5. Astfel cauza se trimite organului competent să efectueze urmărirea penală când este
necesară completarea urmăririi penale sau eliminarea încălcărilor comise la
efectuarea procedeelor probatorii. Trimiterea cauzei altui organ de urmărire
penală de cât cel competent se face pentru temeiurile de restituire menţionate în
conformitate cu articolul 271 aliniatul 4.
6. Restituirea cauzei sau trimiterea ei la organul competent sau la alt organ se face
parţial prin disjungerea cauzei dacă este necesară eliminarea unor încălcări sau completarea
urmăririi penale în privinţa unui minor, unei persoane faţă de care trebuie aplicată măsuri
de constrângere cu caracter medical sau într-o cauză penală complexă în privinţa unei fapte
săvârşite de către învinuit dacă pentru majoritatea faptelor penale şi celorlalţi învinuiţi
urmărirea penală este completă şi legală.
7. În cazul când învinuitul este arestat preventiv sau arestat la domiciliu şi este
necesară prelungirea măsurii preventive procurorul va proceda în conformitate cu
articolul 308, iar în cazul când învinuitului îi este aplicată măsura obligării de a
nu părăsi localitatea sau obligării de a nu părăsi ţara procurorul prelungeşte
aceste măsuri, dacă este necesar prin ordonanţă în conformitate cu articolul 178
aliniatul 3.
Articolul 293.Prezentarea materialelor de urmărire penală

1. Din dispoziţiile aliniatului 1 al articolului comentat rezultă că înştiinţarea despre

terminarea urmăririi penale şi prezentarea materialelor de urmărire penală se face nu numai
în cazul luării deciziei de a trimite cauza în judecată cu rechizitoriu, dar şi în cazurile de
încetare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală sau de clasare a cauzei
penale. Anterior codul vechi de procedură penală al Republicii Moldova prevede această
acţiune procesuală doar în cazul terminării urmăririi penale cu rechizitoriu.
 2. Procurorul este obligat să informeze printr-o înştiinţarea învinuitul,
reprezentantul lui legal şi apărătorul lui, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor chiar dacă aceştea anterior după
recunoaştere în calitate de participanţi şi-a exprimat nedorinţa să ia cunoştinţă cu
materialele urmăririi penale.
3. Refuzul sau neprezentarea participanţilor informaţi în modul respectiv de a lua
cunoştinţă cu materialele urmăririi penale nu împiedică desfăşurarea procesului
penal în continuare.
4. Învinuitul nearestat preventiv poate lua cunoştinţă cu materialele urmăririi
penale atît separat precum şi împreună cu apărătorul său.
5. Prezentarea materialelor urmăririi penale învinuitului minor şi reprezentantului
legal, a se vedea articolul 482.
6. În cazul mai multor învinuiţi ordinea modul şi timpul prezentării materialelor se
stabileşte de către procuror.
7. Învinuitului, reprezentantului legal şi apărătorului lui precum şi părţii vătămate
şi reprezentantului ei se prezintă toate materialele cauzei, cu excepţia celor fixate
în conformitate cu articolul 110 şi cele prevăzute de aliniatul 5 al articolului
comentat. Participanţii sus menţionaţi pot lua cunoştinţă numai cu anumite
materiale, care îi interesează.
8. Odată cu luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale procurorul este
obligat să asigure învinuitului şi părţii vătămate dreptul să noteze orice
informaţii din dosar precum şi drepturile să facă copii de pe anumite documente
în conformitate cu articolele 60 aliniatul 1 punctul 7) şi 66 aliniatul 2 punctul
22).
9. Părţilor care nu posedă limba de stat procurorul asigură luare de cunoştinţă cu
materialele urmăririi penale prin interpret.
10.În cazul când persoana care ia cunoştinţă cu materialele dosarului evident
tergiversează durata acestei proceduri, procurorul printr-o ordonanţă stabileşte
un termen anumit.
11.Materialele prevăzute de articolul 110 şi aliniatul 5 al articolului comentat
formează anexa secretă a dosarului despre care se face menţiune în borderoul
dosarului dar nu se prezintă participanţilor să ia cunoştinţă la această etapă a
procesului penal.
În scopul asigurării protecţiei martorului şi altor persoane la cererea acestora
procurorul prezintă spre luare de cunoştinţă numai conţinutul acestor declaraţii din cadrul
urmăririi penale fără datele adevărate ale identităţii persoanelor confidenţiale şi fără date
privind domiciliul şi alte informaţii care pot divulga persoana în cauză.
12. După ce a luat cunoştinţă de materialele urmăririi penale părţile pot formula
cereri, obiecţii sau plângeri privind materialul probator care se soluţionează conform
articolelor 245-247, care sînt dispoziţii generale cât şi în conformitate cu articolul 295 care
constituie dispoziţii speciale în acest sens.
Articolul 294.Procesul-verbal al prezentării materialelor de urmărire penală
1. În cazul refuzului învinuitului arestat să ia cunoştinţă de materialele urmăririi
penale se va întocmi un proces-verbal cu indicarea motivelor expuse de învinuit şi
consemnate de către acesta şi procuror. În celelalte cazuri de refuz să ia
cunoştinţă de materialele cauzei este suficient anexarea la dosar a înştiinţării
părţilor despre dreptul prevăzut de articolul 293 aliniatul 1.
 2. Procesul verbal al prezentării materialelor de urmărire penală se semnează de
către persoana care a luat cunoştinţă, de către apărător, reprezentant legal sau
reprezentant dacă aceştea au participat la această acţiune şi de către procuror.
3. În cazul refuzului sau imposibilităţii de a semna procesul verbal privind
prezentarea materialelor de urmărire penală se va proceda în conformitate cu
articolul 261.
4. În cazul completării urmăririi penale, se va întocmi un proces-verbal suplimentar
despre prezentarea materialelor noi de urmărire penală.
5. Dacă după prezentarea materialelor de urmărire penală şi întocmirea proceselor
verbale despre această acţiune are loc conexarea altor cauze unde nu toţi
participanţii cointeresaţi prevăzuţi de articolul 293 aliniatul 1 au luat cunoştinţă şi
de materialele conexate se vor prezenta şi acestea cu întocmirea proceselor-
verbale suplimentare în conformitate cu prezentul articol.
Articolul 295.Soluţionarea cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale
1. În legătură cu terminarea urmăririi penale persoanele juridice pot formula în
condiţiile prezentului articol demersuri, care se examinează ca şi cererile.
2. Procurorul examinează cererile înaintate în condiţiile articolului comentat
indiferent de faptul dacă asemenea cereri anterior au fost respinse de către
organul de urmărire penală în conformitate cu articolul 247.
3. Soluţionând cererile procurorul se conduce de dispoziţiile articolului 19 aliniatul
3 şi de regula prevăzută de articolul 244 aliniatul 1 privind constatarea
circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză, precum şi asigurarea drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanei.
4. Admiterea parţială sau totală a cererii unui participant prevăzut de articolul 293
aliniatul 1 nu împiedică luarea de cunoştinţă cu materialele urmăririi penale de
către ceilalţi participanţi, dar transmiterea dosarului organului de urmărire penală
pentru completarea urmăririi penale se va face după luarea de cunoştinţă şi
soluţionarea cererilor tuturor părţilor.
5. În caz de necesitate determinată de dispoziţie a probelor procurorul poate dispune
completarea urmăririi penale la cererea unei persoane imediat, fără a transmite
dosarul organului de urmărire penală, continuând în acelaşi timp prezentarea
materialelor cauzei celorlalţi participanţi.
6. După completarea urmăririi penale la cererea unei persoane materialele
suplimentare vor fi prezentate de a lua cunoştinţă acesteia precum şi celorlalte
persoane. Dacă după completarea urmăririi penale persoana prevăzută de
articolul 293 aliniatul 1 solicită să fie prezentate şi unele materiale ale dosarului
care anterior a luat cunoştinţă, acestea urmează a fi puse la dispoziţie de către
procuror.
7. Ordonanţa procurorului privind respingerea cererii sau demersului înaintate cu
ocazia terminării urmăririi penale nu sînt susceptibile de a fi atacate în ordinea
prevăzută de articolul 313, reieşind din faptul că cauza se trimite în judecată şi
persoanele cointeresate pot formula repetat asemenea cereri în instanţa
judecătorească.
Articolul 296.Rechizitoriul
Rechizitoriul este actul procedural prin care se sesizează instanţa de judecată care
determină limitele judecării cauzei în baza căruia instanţa de fond se pronunţă prin
sentinţă. Fiind o hotărâre a procurorului privind terminarea urmăririi penale, rechizitoriul
constituie o totalizare a tuturor materialelor urmăririi penale privind toate faptele şi
episoadele infracţionale săvârşite de către toţi învinuiţii cercetaţi într-o cauză penală, cu
dispoziţia de trimitere în judecată.
1. Expunerea rechizitoriului se începe cu denumirea acestui act procedural,
făcându-se menţionate la numărul dosarului penal şi numele, prenumele
învinuitului (învinuiţilor).
2. Pe lângă datele stabilite de aliniatul 2 al articolului comentat, expunerea
rechizitoriului poate fi completată cu informaţii privind motivul săvârşirii
infracţiunii, comportamentul învinuitului pe parcursul urmăririi penale, precum şi
cu date privind partea vătămată (victima) şi prejudiciul cauzat.
3. În cauze voluminoase cu multe episoade, expunerea tuturor faptelor se face în
ordine cronologică sau sistematică.
4. Date cu privire la persoana învinuitului, a s e vedea comentariul articolului 289
aliniatul 2 “informaţii cu privire la persoana învinuitului”.
5. Formularea învinuirii din dispoziţiile rechizitoriului trebuie să corespundă
întocmai învinuirii prevăzute în ordonanţa (ordonanţele) de punere sub învinuire
emisă şi înaintată în conformitate cu articolele 281-283, atât prin conţinutul ei
faptic şi încadrării juridice.
6. Dacă la momentul întocmirii rechizitoriului procurorul consideră că învinuirea
urmează a fi schimbată sau completată va proceda în conformitate cu dispoziţiile
articolului 283 prin emiterea ordonanţelor respective după care va formula şi
învinuirea definitivă în rechizitoriu.
7. Formularea învinuirii în dispozitivul rechizitoriul constă din descrierea succintă a
faptei penale (laturii obiective) cu dispoziţia de învinuire a făptuitorului în
comiterea infracţiunii (infracţiunilor) prevăzute de articolul, aliniatul şi punctul
articolului din partea specială a Codului Penal.
8. Dispoziţia despre trimiterea dosarului în judecată conţine menţiunea privind
instanţa judecătorească competentă teritorială reieşind din dispoziţiile articolelor
36-40 şi articolului 42.
9. Rechizitoriul se întocmeşte şi se semnează de către procurorul care a condus cu
urmărirea penală, iar în cazurile prevăzute de articolul 270, de către procurorul
care a exercitat nemijlocit urmărirea penală. În cazul imposibilităţii întocmirii
acestuia act procedural de procurorii sus-menţionaţi, rechizitoriul se întocmeşte
de alt procuror desemnat prin dispoziţia procurorului ierarhic superior.
10.Anexa informativă a rechizitoriului pe lîngă datele prevăzute de aliniatul 4 al
prezentului articol poate include şi alte date: 1) privind încetarea urmăririi penale
sau scoaterea de sub urmărire penală faţă de anumite persoane şi episoade; 2)
privind restituirea daunei materiale unor victime; 3) scheme de participare a
învinuiţilor în fiecare episod a activităţii criminale, în cauze penale voluminoase;
4) lista persoanelor care urmează a fi citate în judecată, cu indicarea statutului
procesual şi adreselor acestora; 5) lista probelor care urmează a fi prezentată în
şedinţa preliminară potrivit articolului 347; 6) lista bunurilor care urmează a fi
supuse confiscării speciale potrivit articolului 106 din Codul penal.
11.În informaţia privind durata urmăririi penale se recomandă de indicat data:
a) săvîrşirii infracţiunii; b) pornirii urmăririi penale; c) conexării anumitor materiale
(dosare) la cauza dată; d) înaintării acuzării fiecărui învinuit; e) trimiterii cauzei
procurorului.
12.Durata arestării preventive include timpul aflării făptuitorului în locurile
prevăzute de articolul 186 aliniatul 1. La această informaţie se indică şi locul
deţinerii învinuitului, dacă la acest moment este prelungită arestarea preventivă.
 13.Informaţia privind acţiunea civilă cuprinde date privind părţile şi cuantumul
pretenţiilor înaintate, precum şi date privind asigurarea acestei acţiuni în
conformitate cu articolele 203-208.
14.Privind măsurile de ocrotire, a se vedea comentariul articolului 189.
15.Informaţia privind alte măsuri procesuale include date privind măsurile aplicate
(suspendarea provizorie din funcţie, sechestrului în vederea garantării executării
pedepsei amenzii), precum şi menţiunea privind dispunerea măsurilor de
protecţie şi a măsurii de înlăturare a condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea
infracţiunilor şi altor încălcări ale legislaţiei.
16.Informaţia privind cheltuielile judiciare include sumele separat pentru fiecare
temei prevăzut de articolul 227 aliniatul 2 precum şi suma totală calculată, cu
indicarea documentelor ce confirmă aceste cheltuieli.
17.Pentru respectarea dispoziţiilor aliniatului 5 al articolului comentat, procurorul
pregăteşte pentru fiecare învinuit şi după caz fiecărui reprezentant legal cîte o
copie de pe rechizitoriu. Dacă învinuitul sau reprezentantul legal nu posedă limba
de stat, procurorul asigură traducerea rechizitoriului în limba pe care o cunosc
aceştea. Copia rechizitoriului tradusă va fi semnată de procuror şi de traducător.
18.Pentru a înainta copia de pe rechizitoriu, procurorul informează învinuitul, care
se află în stare de libertate şi reprezentantul legal despre prezentarea la data
indicată printr-o înştiinţare. Învinuitului arestat preventiv i se înmânează
obligatoriu copia de pe rechizitoriu. În cazul când acesta refuză să o primească,
copia de pe rechizitoriu va fi înmânată apărătorului. În caz de neprezentare a
învinuitului se va proceda în conformitate cu aliniatul 3 al articolului 297.
19.Despre primirea copiei de pe rechizitoriu învinuitul, reprezentantul legal, sau n
cazurile prevăzute de aliniatul 3 al articolului 297, apărătorul atestă acest fapt
înscris, indicând data şi numărul de foi primite.
20.Referinţa la rechizitoriu poate fi depusă de către învinuit sau apărătorul lui, în
care este expus dezacordul în privinţa temeiniciei învinuirii aduse şi ilegalităţii
probelor administrative.
Articolul 297.Trimiterea cauzei în judecată

1. După înmânarea copiei de pe rechizitoriu învinuitului şi reprezentantului legal

sau după caz apărătorului, procurorul trimite cauza în instanţa de judecată
competentă fără întârziere prin intermediul cancelariei procuraturii respective.
2. Dispoziţiile aliniatului 2 al articolului comentat sînt aplicabile în cazul cînd
învinuitului i s-a înaintat acuzarea în conformitate cu articolul 282. Iar în cazul
cînd învinuitul se sustrage de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea
acuzării în conformitate cu articolul 282, nu este posibilă nici trimiterea cauzei în
judecată în lipsa învinuitului.
3. Dacă învinuitului i s-a înaintat acuzarea pentru unele fapte, iar pentru alte fapte
sau episoade acuzarea nu i s-a înaintat în conformitate cu articolul 282, cauza
penală poate fi trimisă în judecată în lipsa acestuia numai pentru capetele de
acuzare încunoştinţate potrivit articolului 282.
4. Dacă în cazul săvârşirii unei infracţiuni de mai mulţi făptuitori, unul din învinuiţi
se sustrage de la urmărirea penală, nefiind posibilă înaintarea acuzării conform
articolului 282, cauza penală se trimite în judecată pentru ceilalţi învinuiţi după
efectuarea acţiunilor prevăzute de articolul 282 şi după caz cele prevăzute de
 articolele 293, 296 aliniatul 5 sau 297 aliniatul 3, iar în privinţa primului învinuit
cauza se disjunge.
5. Dacă în cazurile prevăzute de aliniatul 2 al prezentului articol învinuitul nu are
apărător, procurorul înştiinţează reprezentantul legal sau reprezentantul
învinuitului pentru alegerea unui apărător, iar în lipsa acestora sau a
imposibilităţii de a angaja un avocat se va numi din oficiu un apărător căruia i se
va prezenta materialele cauzei pentru a lua cunoştinţă şi i se va înmâna o copie de
pe rechizitoriu.
6. În cazul sustragerii învinuitului de la urmărirea penală după înaintarea acuzării
nu este obligatorie dispunerea prin ordonanţă, căutarea învinuitului în
conformitate cu articolul 288, aliniatul 2, dar sînt suficiente şi alte documente
care confirmă faptul căutării învinuitului de către organele de urmărire penală la
indicaţia procurorului.

Capitolul VII
CONTROLUL LEGALITĂŢII ACŢIUNILOR ORGANULUI DE URMĂRIRE
PENALĂ ŞI ALE ORGANULUI CARE EXERCITĂ ACTIVITATE OPERATIVĂ
DE INVESTIGAŢII
Articolul 298.Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercite activitate operativă de investigaţii
1. Persoanele ale căror drepturi şi interese garantate prin lege materială sau
procesuale au fost lezate de către organele de urmărire penală sau organul care exercită
activitate operativă de investigaţii pot înainta plîngere în instanţă şi în plîngerea înaintată
urmează să fie menţionat care drept sau interes legitim concret a fost lezat, de care organ şi
după caz de către care persoană cu funcţie de răspundere concretă, dacă acesta este
cunoscută, a fost lezat dreptul sau interesul respectiv.
2. Pot înainta plîngere împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale
organului care exercită activitate operativă de investigaţii: bănuitul, învinuitul,
reprezentantul legal al acestora, apărătorul lor, partea vătămată, partea civilă, partea
civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane ale căror
drepturi şi interese au fost lezate. Alte persoane cu drept de a înainta plîngere pot fi atît alţi
subiecţi procesuali decît cei menţionaţi în punctul precedent cum ar fi expertul,
specialistul, translatorul, interpretul etc., cît şi persoane care nu sunt subiect procesual, însă
prin acţiuni concrete ale organelor menţionate li s-a lezat un drept sau interes legitim.
Aceste persoane pot fi, de exemplu, rudele bănuitului, învinuitului sau persoane străine
care întîmplător se aflau în încăperea în care se efectua percheziţie şi care consideră că li
sau afectat careva drepturi sau interese în procesul efectuării percheziţiei.
3. Plîngerile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţii se adresează judecătorului de instrucţie.
Plîngerea poate fi adresată şi procurorului care conduce urmărirea penală în cauza
respectivă, şi care în virtutea Legii cu privire la Procuratură şi a prezentului Cod este
obligat să controleze activitatea ofiţerului de urmărire penală şi în cazul în care se constată
o încălcare a drepturilor persoanei, procurorul este obligat să i-a măsurile de rigoare pentru
a repara încălcarea admisă de către ofiţerul de urmărire penală sau de către persoana care
exercită activitate operativă de investigaţii. Procurorul sesizat cu o asemenea plîngere are
posibilitate de a reacţiona mai operativ şi de a corecta eventualele încălcări de lege admise
de către organele de urmărire penală. Procurorul este în drept să ceară explicaţii scrise de la
persoana acţiunile căreia sunt atacate în plîngere (art. 58 alin. (2) pct. 20).
 4. Plîngerile persoanelor reţinute se transmit imediat, iar a persoanelor arestate se
transmit în termen de 24 de ore judecătorului de instrucţie sau, după caz, procurorului de
către administraţia instituţiei în care se deţine persoana, despre ce petiţionarul se
informează.
5. Plîngerea depusă nu suspendă executarea acţiunii atacate. În cazul în care
persoana care efectuează urmărirea penală sau activitate operativă de investigaţii
consideră necesar, precum şi la indicaţia procurorului, ea dispune suspendarea executării
acţiunii atacate pînă la soluţionarea plîngerii depuse. La suspendarea executării acţiunii
atacate se ia în considerare atît interesele persoanei care a depus plîngerea cît şi interesele
urmăririi penale.
Articolul 299. Examinarea plîngerilor de către judecătorul de instrucţie
1. Legislatorul a stabilit termen de 72 de ore pentru examinarea şi comunicarea hotărîrii
sale de către judecătorul de instrucţie a plîngerii depuse împotriva acţiunilor organului de
urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii.
Totodată legislatorul nu a prevăzut procedura de examinare a plîngerii în acest termen atît
de redus (urmează oare a fi chemată persoana care a depus plîngerea în faţa judecătorului,
cine trebuie să prezinte materialele cauzei penale în cadrul căreia a fost admisă încălcarea
dreptului sau interesului lezat invocat în plîngere, însăşi modalitatea de verificare a
argumentelor invocate în plîngere etc. ).
2. Codul de procedură penală, însă, în art. 313 prevede o procedură concretă care
reglementează detaliat modul de examinare a plîngerilor împotriva acţiunilor şi actelor
ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă
de investigaţii şi termenul de examinare a plîngerii este de 10 zile de la primirea plîngerii.
Astfel, plîngerea declarată în condiţiile prezentului capitol urmează a fi examinată conform
procedurii şi în termenul prevăzute de art. 313, procedură care asigură un acces mai
eficient la justiţie decît art. 299, care nu conţine modalitatea de examinare a plîngerii.
3. Cît priveşte termenul de 72 ore acest termen poate fi considerat pentru
soluţionarea plîngerii de către procuror. Plîngerea adresată procurorului se examinează în
acest termen şi procedura nu este necesar de reglementat, deoarece procurorul are discreţia
de a alege modul de control al plîngerii, fie prin controlul materialelor cauzei care se află în
procedura ofiţerului de urmărire penală sau a persoanei, care exercită activitate operativă
de investigaţii, solicitînd totodată explicaţii de la acestea, fie prin vizitarea nemijlocită a
petiţionarului reţinut sau arestat şi audierea acestuia asupra argumentelor plîngerii fie în alt
mod. Procurorul ia toate măsurile prevăzute de prezentul Cod şi de Legea cu privire la
procuratură din 14.03.2003 (M.O. nr. 73-75 din 18.04.2003) pentru a controla argumentele
invocate în plîngere. Dacă în plîngere se invocă încălcări de lege care atrag răspundere
penală, procurorul va lua explicaţii de la persoana care a declarat plîngere şi o va
preîntîmpina în scris pentru răspunderea pe care aceasta o va purta pentru denunţ fals.
4. Despre rezultatul soluţionării plîngerii procurorul va informa în scris persoana
care a declarat plîngerea cu explicarea dreptului şi termenului de atac a răspunsului său
judecătorului de instrucţie. În cazul în care procurorul va constata că plîngerea este
întemeiată, el este obligat imediat să ia măsurile de rigoare pentru a înlătura încălcările de
lege care au avut loc, reacţionînd în modul prevăzut de lege la încălcările admise de
persoana cu funcţii de răspundere respectivă. Răspunsul procurorului la plîngerea declarată
şi măsurile luate de acesta în urma soluţionării plîngerii se anexează la materialele cauzei
pentru a fi prezentate instanţei de judecată. Prezenţa în dosar a plîngerii declarate, a
răspunsului la aceasta şi a măsurilor întreprinse va permite judecătorului de instrucţie sau
după caz, instanţei să verifice dacă corect a fost soluţionată plîngerea declarată şi va
contribui la preîntîmpinarea declarării unor noi plîngeri neîntemeiate, cu scopul
tergiversării urmăririi penale sau a judecării cauzei.
Capitolul VIII
CONTROLUL JUDICIAR AL PROCEDURII PREJUDICIARE
Articolul 300. Sfera controlului judiciar
1. Controlul legalităţii acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţie constituie prin sine nu doar o realizare a
dreptului persoanei la acces la justiţie, drept garantat de art. 20 din Constituţie şi de art. 5,
6 şi 13 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, dar şi o modalitate eficientă de
a depista şi înlătura oricare încălcare a drepturilor omului încă la faza de urmărire penală.
În Hotărârea nr.20 din 16 iunie 1997 a Curţii Constituţionale "Cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate a art.97, alin.4, CPP", s-a menţionat, printre altele, că înlăturarea
posibilităţii de a apela la instanţa de judecată duce la îngrădirea accesului la justiţie al
cetăţenilor care consideră că le-au fost încălcate drepturile şi interesele legitime în cadrul
urmării penale. Sub acest aspect, adresarea în instanţa de judecată a persoanei care
consideră că în cadrul urmăririi penale i-a fost lezat un drept se referă la dreptul
constituţional al persoanei de a apela liber la justiţie.
Prin urmare, persoanele interesate în declanşarea procesului penal au dreptul să atace
ordonanţa de refuz privind pornirea acestuia în baza art.20 al Constituţiei. În acest context
menţionăm că ordonanţa privind declanşarea procesului nu poate fi atacată în instanţele de
judecată pe acest temei juridic, datorită faptului că această hotărâre a organului de urmărire
penală nu este definitivă şi constituie doar începutul urmăririi penale, care în continuare
duce la punerea sub învinuire a unor persoane şi care se finalizează cu terminarea urmăririi
penale şi cu întocmirea rechizitoriului, fie cu încetarea urmăririi penale în temeiul prevăzut
de prezentul Cod. După terminarea urmăririi penale cu întocmirea rechizitoriului,
materialele cauzei se înaintează în judecată după confirmare de către procuror. Totodată,
pot fi cazuri cînd persoana cointeresată poate ataca în instanţă şi actul procedural prin care
s-a dispus pornirea urmăririi penale. Acestea sunt cazurile cînd există unele din
circumstanţele care exclud urmărirea penală, cum ar fi: fapta nu este prevăzută de legea
penală, a intervenit termenul de prescripţie, a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia
cazurilor de reabilitare, lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care urmărirea penală
începe conform art. 276 numai în baza plîngerii acestuia, în privinţa persoanei respective
există o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a
constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri, în privinţa persoanei
respective există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a
urmăririi penale pe aceeaşi acuzaţie, există alte circumstanţe prevăzute de lege care
condiţionează excluderea sau, după caz exclud urmărirea penală.
2. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare poate fi divizat în două etape: a)
controlul exercitat de către judecătorul de instrucţie iar în cazurile prevăzute de lege şi de
către instanţa ierarhic superioară în ordine de recurs şi b) controlul judiciar în cadrul
judecării cauzei penale prin care persoana pusă sub învinuire a fost trimisă în judecată.
3. Pentru exercitarea atribuţiilor de control judiciar al procedurii prejudiciare la prima
etapă a fost prevăzut un nou subiect procesual, - judecătorul de instrucţie. Conform
prevederilor art. 6, pct. 24) judecătorul de instrucţie este judecătorul abilitat cu unele
atribuţii proprii urmăririi penale, precum şi de control judiciar asupra acţiunilor procesuale
efectuate în cadrul urmăririi penale. Judecătorul de instrucţie are un statut unic cu ceilalţi
judecători din judecătorii prevăzut de Legea cu privire la statutul judecătorului, şi se
distinge doar prin competenţa sa. Incompatibilitatea judecătorului de instrucţie este
reglementată de prevederile art. 33.
 4. Deşi judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală, el are nişte atribuţii
proprii urmăririi penale pe care le exercită la demersul părţilor şi anume:
 audierea martorului, prezenţa căruia la judecarea cauzei v-a fi imposibilă din
motivul plecării acestuia peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate (art. 109),
 audierea martorului în condiţii speciale, dacă există motive temeinice de a
considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude
apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o
cauză penală (art. 110).
5. Controlul judiciar al procedurii prejudiciare exercitat de către judecătorul de
instrucţie poate fi divizat în căteva direcţii de activitate: a) atribuţii legate de examinarea
demersurilor procurorului privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală, a
măsurilor operative de investigaţii şi de aplicare a măsurilor procesuale de constrîngere
care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei; b) atribuţii legate de
examinarea plîngerilor declarate împotriva actelor ilegale ale organelor de urmărire
penală, ale organelor care exercită activitate operativă de investigaţii şi c) atribuţii legate
de examinarea plîngerilor împotriva acţiunilor ilegale ale procurorului care nemijlocit
exercită acţiuni de urmărire penală.
6. Controlul judiciar în cazurile prevăzute la alineatele 1)-3) art. 300 se exercită de
către judecătorul de instrucţie la locul efectuării acţiunilor de urmărire penală sau a
măsurilor operative de investigaţii, adică de către judecătorul de instrucţie din judecătoria
în raza de activitate a căreia se efectuează acţiunile de urmărire penală sau măsurile
operative de investigaţii respective.
Articolul 301.Acţiunile de urmările penală efectuate cu autorizare judecătorului de
instrucţie
1. Autorizarea judecătorului de instrucţie pentru exercitarea unei acţiuni procesuale
constituie prin sine o formă de control judiciar în cazul necesităţii organului de urmărire
penală sau a organului care exercită activitate operativă de investigaţii de a efectua o
acţiune procesuală care atrage implicarea organului statal în viaţa privată a persoanei, a
domiciliului, a corespondenţei, adică în cazul în care prin acţiunea procesuală respectivă
vor fi afectate nişte drepturi sau libertăţi fundamentale ale persoanei. Pentru a autoriza
efectuarea unei acţiuni procesuale judecătorul de instrucţie verifică următoarele:
 dacă imixtiunea organului de urmărire penală este prevăzută de lege:
 dacă această imixtiune este necesară într-o societate democratică;
 dacă imixtiunea solicitată urmăreşte un scop legitim şi
 dacă este respectat principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea
persoanei garantate de lege şi necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate.
2. Se consideră imixtiunea organului de urmărire penală prevăzută de lege în cazul în
care legea care autorizează imixtiunea este clară, accesibilă şi previzibilă.
Claritatea legii se exprimă printr-un grad suficient de exactitate adică legea trebuie
să conţină măsuri de protecţie contra acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice.
Accesibilitatea legii prezumă publicarea ei în Monitorul Oficial în condiţiile Legii
nr. 173-XIII din 6 iulie 1994 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor
oficiale, adică legea trebuie să fie accesibilă persoanelor la care se referă .
Pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale, legea trebuie să fie
redactată în termeni suficient de clari şi precişi, cu toate noţiunile bine definite, care
permite corelarea acţiunilor cu exigenţele legii şi definesc în mod clar domeniul conduitei
interzise şi consecinţele nerespectării prevederilor respective.
Imixtiunea este considerată necesară într-o societate democratică atunci cînd ea este
„fondată pe o necesitate socială imperioasă şi mai ales proporţională scopului legitim
scontat” (CEDO, hot. Olsson c. Suediei din 24 martie 1988), adică cînd imixtiunea este
compatibilă cu principiile democratice.
Principiul proporţionalităţii între dreptul sau libertatea persoanei garantate de lege şi
necesitatea efectuării acţiunii procesuale solicitate recunoaşte că drepturile omului nu sunt
absolute şi exercitarea drepturilor unei persoane trebuie să fie apreciată în raport cu
interesul public mai larg.
Alin. (2) art. 8 CEDO prevede drept scop legitim pentru imixtiune de către agenţii de
stat în viaţa privată a persoanei, în domiciliu sau asupra corespondenţei acestuia:
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor şi
libertăţilor altor persoane.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează acţiunile de urmărire
penală legate de imixtiunea în viaţa privată a persoanei, adică legate de limitarea
inviolabilităţii persoanei, domiciliului, limitarea secretului corespondenţei, convorbirilor
telefonice, comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări, precum şi alte acţiuni prevăzute
de lege. Codul de procedură penală prevede posibilitatea autorizării acţiunilor procesuale
de către judecătorul de instrucţie în următoarele cazuri: 1) cercetarea la faţa locului în
domiciliu, (art. 118); 2) examinarea corporală silită, (art. 119); 3) exhumarea cadavrului,
(art. 121); 4) efectuarea percheziţiei, (art. 125); 5) ridicarea de obiecte şi documente care
constituie secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind
convorbirile telefonice, (art. 127); 6) percheziţia corporală şi ridicarea de obiecte şi
documente care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei, (art. 130); 7)
sechestrarea corespondenţei, (art. 133); 8) interceptarea comunicărilor telefonice, prin
radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice, (art. 135); 9) înregistrarea de
imagini, (art. 137); 10) internarea persoanei în instituţie medicală pentru efectuarea
expertizei medico-legale sau psihiatrice, (art. 152); 11) nimicirea corpurilor delicte -
substanţe explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului
şi din acest motiv nu pot fi păstrate pînă la soluţionarea cazului, (art. 159); 12) punerea
bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestuia, (art. 205, 210); 13) luarea silită de probe
pentru cercetarea comparativă, (art. 154-156, 301).
4. În cazul infracţiunilor flagrante percheziţia, cercetarea la faţa locului în domiciliu,
punerea bunurilor sub sechestru în urma percheziţiei ca excepţie pot fi efectuate fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, fiind suficientă doar ordonanţa motivată a
procurorului. Infracţiune flagrantă, conform prevederilor art. 6 pct. 10), este infracţiunea
descoperită în momentul săvîrşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat.
Fără autorizarea judecătorului de instrucţie în caz de urgenţă, dacă obţinerea
autorizaţiei ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul
poate dispune prin ordonanţă motivată efectuarea interceptării comunicărilor (convorbirilor
telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice - art. 135).
Tot fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în caz de delict flagrant sau caz ce
nu suferă amînare, organul de urmărire penală este în drept de a pune bunurile sub
sechestru. Caz ce nu suferă amînare este situaţia în care persistă pericolul real că se vor
pierde sau distruge probele, adică bunurile care urmează a fi puse sub sechestru.
5. Despre efectuarea acestor acţiuni de urmărire penală judecătorul de instrucţie
trebuie să fie informat în termen de 24 ore de la terminarea efectuării acţiunii respective.
Pentru a exercita controlul, procurorul prezintă judecătorului de instrucţie materialele
cauzei care confirmă necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective fără autorizarea
judecătorului de instrucţie. Materialul prezentat judecătorului de instrucţie trebuie să
conţină date care ar argumenta necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective fără
autorizarea judecătorului de instrucţie, adică date ce ar confirma fie situaţia „cazului de
urgenţă”, fie a „cazului ce nu suferă amînare”, fie că a avut loc un „delict flagrant”. În
urma controlului judiciar, dacă au existat temeiuri suficiente pentru efectuarea acţiunii
respective fără autorizarea judecătorului de instrucţie, acesta printr-o încheiere motivată
declară acţiunea de urmărire penală efectuată legală, în caz contrar acţiunea de urmărire
penală se declară ilegală.
6. Încheierea judecătorului de instrucţie prin care a fost declarată legală sau ilegală
acţiunea de urmărire penală efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucţie este
irevocabilă şi nu poate fi supusă nici unei căi de atac.
Articolul 302. Măsurile procesuale de constrîngere aplicate cu autorizarea
judecătorului de instrucţie
1. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie pot fi efectuate următoarele activităţi
procesuale legate de măsurile procesuale de constrîngere: 1) reţinerea persoanei
condamnate pînă la soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte
de termen (art. 172); 2) amînarea înştiinţării rudelor despre reţinerea persoanei pînă la 72
ore, (art. 173); 3) ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport,
(art. 182); 4) arestarea preventivă, (art. 185); 5) arestarea la domiciliu, (art. 188); 6)
prelungirea termenului arestării preventive sau a arestării la domiciliu, (art. 186); 7)
liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute, (art. 191); 8) liberarea pe
cauţiune a persoanei deţinute, (art. 192); 9) restituirea cauţiunii, (art. 194); 10) suspendarea
provizorie din funcţie a învinuitului, (art. 200); 11) aplicarea amenzii judiciare la faza de
urmărire penală, (art. 201); 12) punerea bunurilor sub sechestru şi ridicarea acestuia, (art.
205).
2. Hotărîrile judecătorului de instrucţie prin care au fost autorizate măsurile
procesuale de constrîngere pot fi atacate cu recurs în instanţa ierarhic superioară, adică în
Curtea de apel în termen de trei zile. Ziua în care a fost adoptată hotărîrea de către
judecătorul de instrucţie nu se i-a în calcul. Reieşind din principiul contradictorialităţii
dreptul de a declara recurs îl au persoana în privinţa căreia s-a dispus aplicarea măsurii
procesuale de constrîngere, reprezentantul ei legal şi apărătorul acesteia.
3. Recursul împotriva hotărîrii judecătorului de instrucţie se judecă în condiţiile art.
311, 312.
Articolul 303. Măsurile operative de investigaţii efectuate cu autorizarea
judecătorului de instrucţie
1. Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii adoptată la 12 aprilie 1994
cu ulterioarele modificări (republicată în MO nr. 11/13 din 31.01.2003) în art. 5 prevede
dreptul persoanei care consideră că acţiunile organului ce înfăptuieşte măsuri operative de
investigaţii au condus la lezarea drepturilor sau libertăţilor sale, înaintează o plîngere
împotriva acestor acţiuni în organul ierarhic superior, procurorului sau judecătorului de
instrucţie. Din sensul acestei norme legale rezultă că pot fi supuse controlului judiciar orice
măsuri operative de investigaţii care au dus în opinia reclamantului la lezarea drepturilor
sau libertăţilor sale.
2. Pentru asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
efectuarea unor măsuri operative de investigaţii legate de limitarea vieţii private a
persoanei, de pătrunderea în încăpere contrar voinţei persoanelor care locuiesc în ea se
admite doar cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
3. Cu autorizarea judecătorului de instrucţie se efectuează următoarele măsuri
operative de investigaţii: 1) cercetarea domiciliului şi instalarea în el a aparatelor audio şi
video, de fotografiat, de filmat etc.; 2) supravegherea domiciliului prin utilizarea
mijloacelor tehnice; 3) interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri; 4)
controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări; 5) culegerea informaţiei de la
instituţiile de telecomunicaţii.
Acţiunile prevăzute la art. 303 alin (2) pct. 3)-5) se efectuează cu respectarea
prevederilor legii nr. 520-XIII din 7 iulie 1995 republicată în MO nr. 56 din 23 aprilie 2002.
Articolul 304. Demersurile privind autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire
penală, măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de
constrîngere
1. Temei pentru a începe procedura de autorizare a efectuării acţiunilor de urmărire
penală, măsurilor operative de investigaţii sau aplicării măsurilor procesuale de
constrîngere îl constituie demersul procurorului care conduce sau nemijlocit efectuează
urmărirea penală în cauza respectivă întocmit în baza ordonanţei motivate a organului de
urmărire penală ori, după caz, a organului care exercită activitate operativă de investigaţii.
2. În demers procurorul trebuie să se menţioneze cauza penală în cadrul căreia se
solicită autorizarea acţiunii respective sau aplicarea măsurii procesuale de constrîngere,
persoana care înaintează demers şi cui este adresat demersul, dosarul penal în baza căruia
se solicită autorizarea respectivă, pentru care acţiune concretă se solicită autorizare sau
care măsură procesuală de constrîngere se solicită să fie autorizată, date care confirmă
necesitatea efectuării acţiunii procesuale respective sau a aplicării măsurii procesuale de
constrîngere. La demers se anexează copia ordonanţei motivate a organului care exercită
urmărirea penală sau, după caz, activitatea operativă de investigaţii şi materialele ce
confirmă necesitatea efectuării acestei acţiuni.
3. Ordonanţa organului care exercită urmărirea penală sau, după caz, activitatea
operativă de investigaţii trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute de art. 255, adică
trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi
calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau
măsurii procesuale acordul sau aplicarea căreia se solicită, se descrie fapta incriminată,
indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii acesteia, forma vinovăţiei, consecinţele
infracţiunii, pe baza cărora se stabilesc acţiunile de urmărire penală sau măsurile
operative de investigaţii necesare pentru a fi efectuate, rezultatele care trebuie să fie
obţinute în urma efectuării acestor măsuri, termenul de efectuare a acţiunilor
respective, locul efectuării, responsabilii de executare, metodele de fixare a rezultatelor
şi alte date ce au importanţă pentru adoptarea de către judecătorul de instrucţie a unei
hotărîri legale şi întemeiate, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-
o.
4. La demers se anexează copii din materialele dosarului care confirmă necesitatea
autorizării efectuării acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau
aplicării măsurilor procesuale de constrîngere.

Articolul 305. Modul de examinare a demersurilor referitoare la efectuarea

acţiunilor de urmărire penală, măsurilor operative de investigaţii sau la aplicarea
măsurilor procesuale de constrîngere
1. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor
operative de investigaţii se prezintă nemijlocit judecătorului de instrucţie, care
înregistrează demersul în registrul respectiv.
2. Demersul declarat referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, măsurilor
operative de investigaţii sau la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se
examinează de către judecătorul de instrucţie în şedinţă închisă pentru a asigura păstrarea
confidenţialităţii urmăririi penale conform prevederilor art. 212.
3. La examinarea demersului procurorului participă în mod obligatoriu procurorul
care l-a declarat, iar în caz de imposibilitate a participării acestuia, procurorul ierarhic
superior va dispune participarea unui alt procuror (art. 320). Procurorul, la soluţionarea
demersului privind autorizarea efectuării măsurilor operative de investigaţie, poate fi
însoţit de către reprezentantul acestui organ.
4. Pentru a asigura operativitatea efectuării acţiunii solicitate demersul privind
autorizarea efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţii
se examinează în ziua în care a fost prezentat, iar demersul referitor la efectuarea cercetării
operative a încăperii, la interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri trebuie
să fie examinat de către judecătorul de instrucţie imediat, dar nu mai tîrziu de 4 ore de la
primirea demersului.
5. Demersul referitor la efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau a măsurilor
operative de investigaţii se examinează de către judecătorul de instrucţie doar în prezenţa
procurorului şi a reprezentantului organului care exercită activitate operativă de
investigaţii, dacă acesta însoţeşte procurorul, fără întocmirea procesului verbal. La început,
judecătorul de instrucţie se prezintă şi stabileşte dacă nu sunt circumstanţe care exclud
participarea sa la examinarea demersului declarat, verifică împuternicirile procurorului şi
ale reprezentantului organului care exercită activitate operativă de investigaţii, dacă acesta
participă, apoi procurorul argumentează motivele demersului şi răspunde la întrebările
judecătorului de instrucţie. Dacă la examinarea demersului participă şi reprezentantul
organului care exercită activitate operativă de investigaţii, acesta poate completa
explicaţiile procurorului.
6. Examinarea demersului privind: a) aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere,
expuse în comentariul la art. 302, b) internarea persoanei în instituţie medicală (art. 152)
şi c) suspendarea provizorie a persoanei din funcţie (art. 200), se desfăşoară în şedinţă
închisă cu participarea procurorului, a persoanei în privinţa căreia a fost înaintat demersul
referitor la efectuarea măsurilor procesuale de constrîngere, a persoanei internată sau
internarea căreia se solicită dacă starea sănătăţii acesteia îi permite să participe, a persoanei
suspendarea provizorie din funcţie a căreia se solicită, a apărătorului acestor persoane, a
reprezentantului legal al acestora, în condiţiile prezentului cod. Dacă persoanele
menţionate nu au apărător ales, procurorul odată cu prezentarea demersului trebuie să
informeze biroul de avocaţi respectiv pentru a asigura persoana cu apărător din oficiu.
Persoanelor participante la şedinţă li se oferă posibilitatea de a lua cunoştinţă de
materialele anexate la demers.
7. La examinarea demersurilor menţionate în punctul 6 desfăşurarea şedinţei de
judecată se consemnează în proces-verbal întocmit de grefier în ordinea prevăzută de art.
336. Şedinţa în aceste cazuri începe cu anunţarea demersului care va fi examinat,
prezentarea judecătorului de instrucţie, a grefierului şi constatarea dacă nu sunt
circumstanţe ce ar exclude participarea lor la examinarea demersului respectiv. Apoi
judecătorul de instrucţie verifică împuternicirile participanţilor la proces, explică bănuitului
(învinuitului) drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii, de a prezenta materiale
suplimentare referitor la demersul declarat, dacă dispune de ele, de a avea apărător, de a
ataca hotărîrea adoptată. Primul i se oferă cuvînt procurorului care argumentează motivele
demersului şi răspunde la întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la
proces, apoi dau explicaţii persoanele care participă la proces din partea apărării, inclusiv
bănuitul, învinuitul, dacă aceştia acceptă să facă explicaţii. Avocatul (apărătorul) care
acordă asistenţă juridică persoanei în privinţa căreia este declarat demers efectuează
apărarea referitor la obiectul judecării de către instanţă a demersului respectiv şi nu este în
drept să ceară de la instanţă respectarea prevederilor legale caracteristice altor etape de
procedură penală (urmărirea penală sau judecarea cauzelor în fond).
Demersul declarat poate fi retras de persoana care l-a declarat, de procurorul care
efectuează sau conduce urmărirea penală în cauza dată sau de procurorul ierarhic superior.
Retragerea demersului se face în scris şi impune încetarea imediată a procedurii prin
încheiere.
8. După audierea participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie cercetează
materialele anexate la demers apoi se retrage în camera de deliberare unde va soluţiona
demersul respectiv.

Articolul 306. Încheierile judecătoreşti privind efectuarea acţiunilor de urmărire

penală, măsurilor operative de investigaţii sau privind aplicarea măsurilor procesuale
de constrîngere1.
!. În urma deliberării, judecătorul de instrucţie adoptă o încheiere motivată de
admitere sau respingere a demersului declarat. În încheierea judecătorească privind
efectuarea acţiunilor de urmărire penală, a măsurilor operative de investigaţii sau
privind aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere se va indica: data şi locul
întocmirii ei, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie, persoana cu funcţie de
răspundere şi organul care a înaintat demersul, organul care efectuează acţiuni de
urmărire penală, măsurile operative de investigaţii sau aplică măsurile procesuale de
constrîngere, cu indicarea scopului efectuării acestor acţiuni sau măsuri şi a persoanei la
care se referă ele, precum şi menţiunea despre autorizarea acţiunii sau respingerea ei,
termenul pentru care este autorizată acţiunea, persoana cu funcţie de răspundere sau
organul abilitat de a executa încheierea, semnătura judecătorului de instrucţie
certificată cu ştampila instanţei judecătoreşti.
2. Judecătorul de instrucţie la adoptarea încheierii nu trebuie să expună asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei în privinţa căreia se solicită autorizarea acţiunii
respective sau aplicarea măsurii preventive. Problema stabilirii vinovăţiei persoanei ţine de
competenţa instanţei de judecată care va judeca cauza în fond. Cît priveşte judecătorul de
instrucţie, acesta va decide dacă sunt sau nu suficiente temeiuri legale în baza bănuielii
rezonabile confirmate prin materialele anexate la demers de a autoriza acţiunea respectivă
sau, după caz de a aplica sau nu măsura procesuală de constrîngere solicitată.
Articolul 307. Examinarea demersurilor privind aplicare faţă bănuit a arestării
preventive, arestării la domiciliu
1. În cazul în care organul de urmărire penală constată necesitatea de a alege în
privinţa bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu,
reprezentantul acestui organ înaintează în instanţa judecătorească un demers privind
alegerea acestei măsuri preventive. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea
cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului măsura arestării preventive sau a arestării
la domiciliu. În acest caz în conformitate cu art. 176 în demers se menţionează temeiurile
rezonabile suficiente de a presupune că bănuitul ar putea să se ascundă, de organul de
urmărire penală, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal sau să săvîrşească alte
infracţiuni. Demersul poate fi întemeiat şi cu unul din cazurile prevăzute la art. 185 alin.
(2). Circumstanţele menţionate la art. 176 şi 185 alin. (2) care dau temei de a solicita
arestarea preventivă sau la domiciliu a bănuitului trebuie să fie confirmate prin date
concrete din care rezultă o bănuială rezonabilă despre temeinicia acestora. La demers se
anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia
Soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sub formă de arest
preventiv sau arest la domiciliu a bănuitului trebuie să se facă în şedinţă de judecată
închisă cu participarea persoanei care a declarat demersul, procurorului, bănuitului ,
reprezentantului legal al acestuia şi a avocatului. Reieşind din poziţia procurorului în
procedura penală ca unicul reprezentant al statului care reprezintă interesele generale ale
societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile persoanei, conduce sau nemijlocit
efectuează urmărirea penală (art. 125 din Constituţie), precum şi în conformitate cu
prevederile art. 305 alin. (1) de rînd cu ofiţerul de urmărire penală care a înaintat
demersul, la soluţionarea demersului participă în mod obligatoriu şi procurorului care
conduce urmărirea penală în cauza dată. De asemenea este obligatorie participarea
avocatului şi a bănuitului în şedinţa de judecată. Reprezentantul organului de urmărire
penală va asigura participarea la şedinţa de judecată a bănuitului, va înştiinţa apărătorul şi
reprezentantul legal al bănuitului despre necesitatea prezentării în judecată. În cazul
neprezentării apărătorului înştiinţat, judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător
din oficiu.
În lipsa bănuitului chestiunea privind demersul despre eliberarea mandatului de
arestare poate fi judecată doar în cazurile în care acesta este dat în căutare, se află în
străinătate sau se eschivează de la urmărirea penală. Despre toate aceste împrejurări
instanţei urmează să i se prezinte documentele corespunzătoare, conţinutul cărora este
reflectat ulterior în procesul-verbal al şedinţei de judecată. În cazul emiterii mandatului
de arestare în lipsa bănuitului termenul indicat în mandat curge din momentul reţinerii
bănuitului, iar persoana reţinută trebuie să fie adusă imediat înaintea judecătorului de
instrucţie care a decis arestarea pentru ca bănuitul să dea lămuriri pe marginea arestării şi
pentru a-i anunţa bănuitului motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul de a
contesta arestarea în ordinea stabilită, fapt ce se indică în procesul-verbal.
2. La examinarea demersului privind arestarea bănuitului întocmirea de către grefier
a procesului-verbal în condiţiile art. 336 este obligatorie.
La deschiderea şedinţei de judecată judecătorul de instrucţie anunţă demersul care
urmează a fi judecat, anunţă numele şi prenumele său şi ale persoanelor participante,
explică dreptul de recuzare, explică bănuitului drepturile lui de a da sau a nu da explicaţii,
de a lua cunoştinţă de materialele anexate la demers, de a prezenta materiale suplimentare
referitor la emiterea mandatului, dacă dispune de ele, de a avea apărător, de a ataca
hotărîrea de emitere a mandatului de arestare.
Dacă participanţii la proces nu posedă limba în care se desfăşoară procedura
judiciară, instanţa asigură respectarea prevederilor art. 16.
După audierea tuturor persoanelor participante pe marginea demersului, se
cercetează materialele anexate la demers şi cele prezentate în instanţă. Pentru a asigura
respectarea drepturilor persoanelor reţinute şi a exclude abuzuri în privinţa acestora,
judecătorul de instrucţie va audia bănuitul asupra faptului dacă în privinţa lui nu au fost
admise abuzuri pe parcursul deţinerii acestuia. În final judecătorul de instrucţie audiază
opinia procurorului şi a avocatului asupra demersului declarat, apoi judecătorul de
instrucţie se retrage în camera de deliberare.
3. La soluţionarea demersului judecătorul de instrucţie verifică dacă materialele
cercetate în şedinţă conţine date care confirmă bănuiala rezonabilă în săvîrşirea de către
bănuit a infracţiunii respective şi dacă sunt motive care justifică detenţia preventivă a
bănuitului.
CEDO în hotărîrea Murraу contra Regatului Unit din a subliniat că dacă sinceritatea
şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilităţii sale,
această bănuială nu poate fi privită ca una rezonabilă decît cu condiţia că ea să fie bazată
pe fapte sau informaţii care ar stabili o legătură obiectivă între subiect şi infracţiunea
presupusă. Ar trebui, deci, să existe dovezi ale acţiunilor, documente sau date medico-
legale care ar implica în mod direct persoana vizată. Nici o privaţiune de libertate nu poate
fi bazată pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei, sau de prejudecăţi, indiferent de
valoarea lor în calitate de indiciu al participării unei persoane la săvîrşirea unei infracţiuni.
Detenţia preventivă poate fi justificată prin următoarele motive: 1) riscul evadării; 2)
riscul de a împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei; 3)
necesitatea de prevenire a săvîrşirii de către bănuit a altor infracţiuni, 4) necesitatea de a
ocroti ordinea publică.
Nu este suficient doar invocarea în demers a unuia sau mai multe din aceste motive,
este necesar ca acestea să fie confirmate prin date obiective.
Riscul evadării bănuitului poate fi confirmat prin antecedentele bănuitului, dacă
acesta deja anterior s-a ascuns în cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei, fiind obiectul
unei cereri de extrădare, dacă se demonstrează pregătirea unei evadări, dacă el are legături
cu o altă ţară şi nu are legături cu ţara noastră.
Riscul de a împiedica buna desfăşurare a urmăririi penale şi a judecării cauzei
constă în faptul că bănuitul poate să profite de libertatea sa pentru a împiedica pregătirea
dosarului penal în cauza sa, să exercite presiuni asupra martorilor pentru ca ei să refuze să
facă depoziţii sau să şi le schimbe, să prevină alţi suspecţi că în privinţa lor se desfăşoară
urmărire penală, , să distrugă documente şi alte materiale probatorii, sau să perturbeze
desfăşurarea urmării penale. Aceste circumstanţe pot fi invocate doar dacă sunt însoţite de
elemente factuale concrete referitoare la bănuit.
Necesitatea de prevenire a săvîrşirii de către bănuit a altor infracţiuni poate fi
argumentată prin faptul că el a săvîrşit o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă, antecedentele penale ale bănuitului, multitudinea de fapte
infracţionale în cauza pe care se desfăşoară urmărirea penală, săvîrşirea unor noi infracţiuni
după pornirea urmăririi în cauza dată, personalitatea lui, etc.
Necesitatea de a ocroti ordinea publică poate servi temei de a admite demersul
privind arestarea bănuitului în cazul în care îsăşi infracţiunea în săvîrşirea căreia este
bănuită persoana adusă în faţa judecătorului de instrucţie a provocat un şoc stresant în
societate şi menţinerea bănuitului la libertate poate perturba ordinea publică.
4. Soluţia luată de judecător se formulează printr-o încheiere motivată de admitere a
demersului privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii arestării preventive sau a arestării la
domiciliu ori de respingere a demersului. În cazul în care demersul este admis, judecătorul
de instrucţie eliberează un mandat de arestare fie provizorie fie la domiciliu. Deşi
legislatorul nu a prevăzut cerinţele pentru mandatul de arestare, acesta , în orice caz,
trebuie să conţină;
1) numărul, data şi locul emiterii mandatului de arestare;
2) instanţa, numele şi prenumele judecătorului de instrucţie;
3) numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, locul de muncă, antecedentele
penale, starea familială, starea sănătăţii şi alte date necesare despre persoana pentru
arestarea căreia a fost eliberat mandatul;
4) faptele de săvîrşirea cărora este bănuită persoana dată şi încadrarea juridică a lor
în conformitate cu normele Codului penal;
6) durata ţinerii sub arest;
7) organul care va asigura executarea mandatului;
În cazul aplicării arestării la domiciliu în mandat urmează a fi expuse restricţiile şi
obligaţiile prevăzute de art. 188 alin. (2) şi aplicate faţă de bănuit.
Mandatul de arestare se înmînează reprezentantului organului de urmărire penală şi
bănuitului şi se execută imediat.
 Termenul de ţinere în stare de arest a bănuitului nu poate depăşi 10 zile.
5. În cazul în care judecătorul de instrucţie nu are temei de a elibera mandat de
arestare în privinţa bănuitului el respinge prin încheiere demersul declarat. În această
situaţie judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la
necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. În cazul adoptării hotărîrii privind
liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul este ţinut sub arest pînă ce
cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul depozitar al procuraturii,
însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va depăşi 10 zile.
Copia de pe încheierea judecătorului se înmînează organului care a adresat demers
şi bănuitului, explicîndu-i ultimului modul şi termenul de declarare a recursului.
Articolul 308. Examinarea demersurilor privind aplicarea faţă de învinuit a arestării
preventive, arestării la domiciliu sau prelungirea duratei arestării învinuitului
1. Dacă apare necesitatea de a fi luată în privinţa persoanei învinuite măsura
preventivă, - arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu sau de a prelungi durata ţinerii
sub acesteia arest, procurorul înaintează în instanţa judecătorească un demers privind
alegerea măsurii preventive sau prelungirea duratei arestării învinuitului. În demers vor
fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica
învinuitului măsura arestării preventive, a arestării la domiciliu sau prelungirea duratei
arestării. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia acestuia.
Condiţiile de înaintare a demersului şi de soluţionare a acestuia se efectuează în
modul expus şi comentat la art. 309. Totodată CEDO în jurisprudenţa sa în acest domeniu
de nenumărate ori a menţionat că o prelungire a duratei de deţinere a persoanei în stare de
arest nu poate fi motivată prin necesitatea de a ocroti ordinea publică în urma şocului
stresant provocat de infracţiune, deoarece această stare stresantă în societate poate servi
doar temei pentru arestare a bănuitului, învinuitului în perioada iniţială după sîvărşirea
infracţiunii. Ulterior urmează a fi demonstrate alte temeiuri din cele argumentate în
comentariul la art. 308 în continuare pentru deţinere în stare de arestare persana respectivă.
2. Adresarea repetată a procurorului cu demers privind aplicarea măsurii arestării
preventive sau a arestării la domiciliu în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză, după
respingerea demersului precedent, se admite numai dacă apar circumstanţe noi confirmate
prin anumite date, ce servesc temei pentru aplicarea faţă de învinuit a măsurii de arestare.
Articolul 309. Cererea de eliberare provizorie şi examinarea acesteia
Cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a persoanei arestate
preventiv, reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi depusă
judecătorul de instrucţie de către bănuit, învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în
cursul urmăririi penale numai în condiţiile art. 191, 192.
Cererea trebuie să cuprindă numele, prenumele, domiciliul şi calitatea
procesuală a persoanei care o depune, precum şi menţiunea despre faptul că persoana
respectivă cunoaşte dispoziţiile legii privind cazurile şi condiţiile în care se admite
revocarea eliberării provizorii.
În cazul depunerii cererii de eliberare provizorie pe cauţiune, cererea în afară de
cele menţionate mai sus trebuie să cuprindă şi obligaţia depunerii cauţiunii, precum şi
menţiunea despre cunoaşterea dispoziţiilor legii privind cazurile şi condiţiile de nerestituire
a cauţiunii.
Cererea se depune de către solicitant nemijlocit la instanţă. Dacă solicitantul este
deţinut în instituţie respectivă, cererea se depune la administraţia locului de deţinere a
persoanei. Administraţia este obligată să remită instanţei de judecată competente cererea
depusă imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore.
 Articolul 310. Admisibilitatea cererii de eliberare provizorie şi soluţionarea
acesteia
1. Pentru soluţionarea cererii de eliberare provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune, este prevăzută de lege procedura de admisibilitate a acesteia. În cadrul examinării
admisibilităţii cererii înaintate judecătorul de instrucţie verifică dacă cererea corespunde
cerinţelor prevăzute şa art. 309.
În cazul în care cererea înaintată nu corespunde prevederilor legii, judecătorul de
instrucţie, fără citarea părţilor, va respinge motivat cererea ca inadmisibilă.
2. Dacă cererea este depusă de către bănuit, învinuit şi corespunde prevederilor legii,
judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării ei cu
citarea părţilor.
Dacă cererea corespunde cerinţelor legii si este înaintată de către de soţul sau rudele
apropiate ale bănuitului, învinuitului, judecătorul de instrucţie urmează să dispună
aducerea bănuitului învinuitului în instanţă, pentru a-i aduce la cunoştinţă conţinutul
cererii, îi explică condiţiile prevăzute de lege pentru eliberare provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune şi consecinţele nerespectării acestor condiţii şi îi propune să
consemneze însuşirea de către el a cererii depuse, apoi decide admisibilitatea cererii.
Însuşirea de către bănuit, învinuit a cererii depuse de soţ sau rude este necesară deoarece,
în caz de admitere a acestei cereri, obligaţiunile stabilite de instanţă urmează a fi
respectate de către bănuit, învinuit şi nu de către persoana care a depus cererea.
Concomitent cu deciderea admisibilităţii cererii de eliberare a bănuitului,
învinuitului pe cauţiune, judecătorul stabileşte în încheiere şi cuantumul cauţiunii care
urmează a fi depus, în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 192. Cuantumul cauţiunii este
adus la cunoştinţă persoanei care a depus cererea, pentru a depune suma stabilită pe contul
instanţei judecătoreşti respective şi pentru a prezenta confirmare despre aceasta.
Cuantumul cauţiunii este adus la cunoştinţă şi persoanei care a însuşit cererea.
După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul instanţei, judecătorul de
instrucţie fixează data soluţionării cererii cu citarea părţilor.
3. Cererea de eliberare provizorie se examinează la data fixată cu participarea
procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi reprezentantului lui legal, În cazul
depunerii cererii de eliberare pe cauţiune de către soţ sau o rudă apropiată, aceasta participă
la examinarea cererii. Modul de examinare a cererii de liberare provizorie se efectuează în
condiţiile art. 305, desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul verbal.
După ascultarea tuturor participanţilor la şedinţă, judecătorul de instrucţie se retrage
în camera de deliberare.
4. În urma soluţionării cererii de eliberare provizorie judecătorul de instrucţie printr-
o încheiere motivată dispune admiterea sau după caz respingerea cererii. Dacă cererea este
întemeiată şi îndeplineşte condiţiile legii, judecătorul de instrucţie concomitent cu
admiterea acesteia, dispune liberarea bănuitului sau învinuitului sub control judiciar sau,
după caz, pe cauţiune şi stabileşte una sau mai multe din obligaţiile, prevăzute la art. 191
alin. (3) ce urmează a fi respectate de către persoana liberată provizoriu. Dacă cererea nu
este întemeiată şi nu îndeplineşte condiţiile legii pentru liberare provizorie sau pe cauţiune,
ori cuantumul cauţiunii stabilit de judecătorul de instrucţie la admisibilitatea cererii nu a
fost depus pe contul instanţei, judecătorul de instrucţie printr-o încheiere motivată dispune
respingerea cererii depuse.
5. După pronunţarea încheierii de liberare provizorie, persoana deţinută se eliberează
imediat din sala de şedinţă. Copia de pe încheiere se înmînează persoanei liberate
provizoriu cu explicarea consecinţelor încălcării obligaţiilor, despre ce urmează să se facă
menţiune în procesul verbal al şedinţei de judecată. O copie de pe încheierea respectivă se
expediază administraţiei locului de deţinere a persoanei, iar o copie , - organului de poliţie
din raza teritorială a căruia locuieşte persoana liberată pentru a exercita controlul asupra
respectării de către acesta a obligaţiilor stabilite de către judecătorul de instrucţie.
5. Încheierea adoptată în condiţiile art. 310 poate fi atacată cu recurs în instanţa
ierarhic superioară.
Articolul 311. Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind
aplicarea sau neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi
durata ei sau privind
liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii

1. Încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării

preventive sau arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata
arestării, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii pot fi atacate cu recurs
în decurs de 3 zile de la data adoptării încheierii de către: procuror, bănuit, învinuit,
apărătorul şi reprezentantul legal al acestuia. Recursul se declară, de regulă, în instanţa care
a adoptat încheierea atacată, dar poate fi declarat şi direct în instanţa judecătorească
ierarhic superioară. Declararea recursului în instanţa care a adoptat încheierea respectivă
asigură o soluţionare mai rapidă a recursului, deoarece, instanţa, fiind obligată în virtutea
prevederilor paragrafului 2 secţiunea II capitolul IV, care la rîndul său se referă la art. 405,
de a trimite recursul împreună cu materialele respective în termen de cel mult 5 zile după
expirarea termenului de recurs în instanţa ierarhic superioară (adică în decurs de maximum
8 zile de la data adoptării încheierii), apoi în cazul în care recursul este declarat la instanţa
ierarhic superioară, aceasta va remite recursul instanţei care a adoptat încheierea, iar
ultima, la rîndul său, în termen de 5 zile urmează să trimită recursul înapoi instanţei de
recurs deja însoţit de materialele pe baza căreia a fost adoptată încheierea respectivă şi
această perioadă poate fi mult mai îndelungată decăt în primul caz.
2. Dacă persoana care declară recurs este deţinută, ea depune recursul prin
intermediul administraţiei locului de deţinere. Administraţia este obligată imediat, să
înregistreze recursul şi imediat să-l expedieze instanţei care a adoptat încheierea atacată,
iar despre faptul declarării recursului să informeze procurorul. Procurorul este obligat să
prezinte în instanţa judecătorească materialele respective în decurs de 24 de ore din
momentul primirii de la administraţia locului de deţinere a bănuitului, învinuitului a
informaţiei despre recursul înaintat sau din momentul solicitării instanţei de recurs de
a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive
respective sau a prelungirii duratei ei.
3. Instanţa de recurs, primind recursul, îl numeşte spre judecare cît mai curînd
posibil dar nu mai tîrziu de 3 zile de la data primirii recursului de la instanţa ierarhic
inferioară şi solicită de la procuror materialele ce confirmă necesitatea aplicării măsurii
preventive respective sau a prelungirii duratei ei, dacă aceste materiale nu au fost deja
anexat la recurs de către instanţa care a adoptat încheierea atacată.
Articolul 312. Controlul judiciar al legalităţii încheierii privind măsurile preventive
aplicate şi prelungirea duratei lor
1. Recursul declarat împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile
preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 307-310, se
efectuează de către Curtea de Apel respectivă într-un complet format din 3 judecători,
în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.
2. Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă închisă,
cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a reprezentantului
legal al bănuitului, învinuitului. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat
de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de lege, nu
împiedică judecarea recursului, participarea procurorului şi apărătorului la judecarea
recursului este obligatorie.
3. La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs, preşedintele şedinţei
anunţă ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le
sînt clare drepturile şi obligaţiile lor, anunţă completul de judecată, concretizează dacă
nu sunt demersuri în legătură cu soluţionarea recursului dat. Apoi recurentul, dacă
participă la şedinţă, argumentează recursul, sînt audiate celelalte persoane prezente în
şedinţă şi instanţa se retrage în camera de deliberare.
5. Instanţa de recurs efectuează controlul judiciar pe baza materialelor prezentate
judecătorului de instrucţie şi în dependenţă de situaţie, instanţa de recurs pronunţă una
din următoarele decizii: 1) admite recursul şi anulează măsurii preventive dispuse de
judecătorul de instrucţie sau anulează prelungirea duratei acesteia şi, dacă este cazul,
dispune eliberarea persoanei de sub arest; 2) admite recursul şi aplică măsura preventivă
respectivă, care a fost respinsă de judecătorul de instrucţie, cu eliberarea mandatului de
arestare sau aplicară o altă măsură preventivă, la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai
aspră decît cea solicitată în demersul procurorului, sau prelungeşte durata măsurii
respective; 3) respinge recursul ca neîntemeiat.
6. Dacă în şedinţa de judecată a instanţei de recurs procurorul nu a prezentat
materiale ce confirmă legalitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii
duratei acestei măsuri, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare a măsurii
preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau, după caz, a prelungirii duratei acestei
măsuri şi dispune eliberarea imediată a persoanei reţinute sau arestate.
7. Copia de pe decizia instanţei de recurs sau, după caz, mandatul de arestare se
înmînează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost pronunţată o
decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată prelungirea duratei acesteia,
copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul de deţinere a persoanei arestate
sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai al bănuitului, învinuitului.
Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea preventivă sau arestarea
la domiciliu ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se
eliberează imediat din sala de şedinţă.
8. În caz de respingere a recursului declarat, examinarea unui nou recurs privind
aceeaşi persoană în aceeaşi cauză se admite doar la fiecare prelungire a duratei
măsurii preventive respective.
Articolul 313. Plîngerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de
urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii
1. Prin acţiuni ale organului de urmărire penală sau organul care exercită activitate
operativă de investigaţii, pasibile de a fi contestate, se înţelege: a) actele procedurale, adică
documentele prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul
Cod şi de Legea cu privire la activitatea operativă de investigaţii, b) acţiunile ori
inacţiunile nemijlocite ale persoanei cu funcţii de răspundere, care activează în procesul de
urmărire penală sau care exercită activitate operativă de investigaţii, c) alte acţiuni prin
care persoana cu funcţii de răspundere a depăşit atribuţiile sale de serviciu.
2. Nu orice acţiune a organului de urmărire penală sau a organului care exercită
activitate operativă de investigaţii poate fi atacată judecătorului de instrucţie ci doar aceea
care a afectat un drept legal reglementat de legea materială sau procesuală, adică drepturi
şi libertăţi constituţionale ale persoanei.
 3. Codul de procedură penală prevede expres următoarele acte şi acţiuni ale
organului de urmărire penală care pot fi atacate judecătorului de instrucţie. Acestea sunt:
1) actul privind refuzul organului de urmărire penală de a primi plîngerea sau
denunţul referitor la săvîrşirea infracţiunii, (în termen de 5 zile, art. 265);
2) ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale, (art. 274);
3) refuzul organului de urmărire penală de a recunoaşte persoana în calitate de parte
civilă, (art. 222);
4) refuzul organului de urmărire penală de a restabili termenul procedural omis, (art.
234);
5) hotărîrea organului de urmărire penală cu privire la respingerea cererii sau
demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, (art. 247) ;
6) ordonanţa de încetare a urmăririi penale, de scoatere a persoanei de sub
urmărire (art. 285);
7) ordonanţa de clasare a cauzei penale, (art. 286) ;
8) refuzul organului de urmărire penală de a satisface demersurile în cazurile
prevăzute de lege, (art. 313) ;
9) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei,
(art. 313).
4. Totodată, conform legii, nu sunt pasibile de a fi atacate la faza de urmărire
penală :
 hotărîrea asupra abţinerii sau recuzării procurorului, (art. 54);
 hotărîrea privind soluţionarea cererii de înlăturare din procesul penal al
apărătorului, (art. 72);
 hotărîrea privind recuzarea interpretului, traducătorului, (art. 86);
 hotărîrea privind recuzarea expertului, (art. 89);
5. Nu sunt pasibile de a fi atacate de asemenea hotărîrea privind pornirea urmăririi
penale (cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 276 şi comentate la art. 300 pct. 1),
ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit, învinuit, ordonanţa prin care s-
a dispus efectuarea expertizei, etc. Aceste acte procedurale sunt nişte procedee legale de
desfăşurare normală a urmăririi penale şi însăşi pornirea urmăririi penale, recunoaşterea
persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei
expertize nu afectează careva drepturi sau libertăţi constituţionale. Acestea sunt nişte
măsuri procesuale prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică, au un scop
legitim de a asigura lupta cu criminalitatea, şi acest scop este proporţional anumitor
restricţii care pot avea loc în cadrul desfăşurării lor.
6. Plîngerea împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau ale organului care
exercită activitate operativă de investigaţii poate fi înaintată, în termen de 10 zile, de la
data cînd persoana a aflat despre încălcarea dreptului său, judecătorului de instrucţie la
locul aflării organului care a admis încălcarea. Dacă se atacă o hotărîre a organului de
urmărire penală sau a organului care exercită activitate operativă de investigaţii la plîngere
se anexează copia hotărîrii atacate sau se menţionează rechizitele acestei hotăriri, dacă
organul respectiv nu a înmînat persoanei în cauză copia acesteia.
Plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, de
la data cînd a parvenit plîngerea cu participarea obligatorie a procurorului care conduce
urmărirea penală în cauză ş cu citarea legală a persoanei care a depus plîngerea.
Dat fiind că procurorul conduce urmărirea penală în cauza respectivă, judecătorul de
instrucţie înmînează procurorului copia plîngerii şi solicită opinia acestuia pe marginea
plîngerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. Această
prevedere legală obligă procurorul să verifice argumentele invocate în plîngere pînă la
soluţionarea plîngerii respective de către judecătorul de instrucţie şi să i-a măsurile de
rigoare, iar materialele obţinute în urma controlului să le prezinte judecătorului de
instrucţie la data examinării plîngerii.
Neprezentarea persoanei care a depus plîngerea nu împiedică examinarea plîngerii.
În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus plîngerea, dacă aceasta
participă în şedinţa de judecată dau explicaţii pe marginea argumentelor invocate în
ălîngere.
7. În urma examinării plîngerii, judecătorul de instrucţie, considerînd plîngerea
întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate
ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară
nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatînd că actele sau acţiunile atacate
au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale
persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere
despre respingerea plîngerii înaintate.
Dacă în urma controlului efectuat de procuror au fost depistate încălcări ale
drepturilor persoanei şi procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt ce se
confirmă prin materialele prezentate de către procuror, judecătorul de instrucţie prin
încheiere dispune încetarea procedurii de soluţionare a plîngerii date.
Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plîngerea şi procurorului.
Încheierea judecătorului de instrucţie adoptată în condiţiile art. 313 nu este pasibilă
de a fi atacată pe căile ordinare de atac, deoarece pentru această încheiere nu este prevăzut
dreptul la recurs ordinar. Totodată, argumente respective împotriva acestei încheieri pot fi
invocate în instanţa care va judeca cauza penală respectivă în fond.

Titlul II
JUDECATA
Capitolul I
CONDIŢIILE GENERALE ALE JUDECĂRII CAUZEI

Articolul 314. Nemijlocirea, oralitatea şi contradictorialitatea

judecării cauzei
1. Condiţiile generale ale judecării cauzei sunt condiţii care urmează a fi prevăzute
de lege şi realizate ce către instanţă, astfel ca să fie create posibilităţi reale de acces liber a
oricărei persoane la un proces echitabil.
Activitatea de judecare a cauzei penale realizează scopul procesului penal de a
proteja persoana, societatea şi statul de infracţiuni, de fapte ilegale ale persoanelor cu
funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere şi condamnată. Activitatea de judecare a
cauzei se bazează pe principii specifice acestei faze: nemijlocirea, oralitatea,
contradictorialitatea, publicitatea şedinţei de judecată, egalitatea în drepturi a părţilor etc.
2. Nemijlocirea procesului de cercetare a probelor de către instanţa de judecată care
judecă cauza în fond constă în cercetarea în direct, sub toate aspectele a probelor prezentate
în instanţă de părţi sau administrate de către instanţă la cererea părţilor. Nemijlocirea
cercetării probelor constă în aceea că: 1) instanţa îţi întemeiază concluziile sale doar pe
acele date faptologice care au fost cercetate de ea, constatate şi percepute nemijlocit; 2)
sentinţa poate fi întemeiată doar pe probele cercetate şi apreciate în şedinţa de judecată, 3)
probele dobîndite în cadrul urmăririi penale nu pot fi puse la baza sentinţei, dacă nu au fost
cercetate în şedinţa de judecată cu participarea părţilor. Sentinţa de condamnare poate fi
adoptată doar dacă vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii a fost dovedită prin
ansamblul de probe cercetate nemijlocit de către instanţa de fond. Sentinţa de condamnare
nu poate fi bazată pe presupuneri, sau în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile
martorilor, depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în lipsa lor.
3. Cercetarea sub toate aspectele a probele prezentate de părţi sau administrate la
cererea acestora, inclusiv audierea inculpaţilor, părţilor vătămate, a martorilor, cercetarea
corpurilor delicte, a rapoartelor de expertiză, a proceselor-verbale şi a altor documente,
precum şi examinarea altor probe prevăzute de prezentul cod constă în cercetarea acestor
probe nemijlocit în şedinţa de judecată, cu participarea părţilor astfel ca atît completul de
judecată cît şi părţile să poată pune întrebări şi să primească răspuns în cadrul examinării
probelor, astfel ca ulterior să poată da o apreciere cuvenită fiecărei din probele cercetate. În
acest scop instanţa are obligaţia de a crea părţii acuzării şi părţii apărării condiţiile
necesare pentru cercetarea multilaterală şi în deplină măsură a circumstanţelor cauzei.
4. Oralitatea procesului penal constă în desfăşurarea întregii şedinţă de judecată sub
formă verbală, inculpaţii, părţile vătămate, martorii dau declaraţii în formă orală, probele
scrise celelalte mijloace de probă se cercetează în formă orală, participanţii la proces îşi
expun oral poziţiile cu privire la orice problemă, dezbaterile se desfăşoară în acelaşi mod.
Însă orice activitate procesuală a instanţei de judecată se consemnează în procesul verbal al
şedinţei. Totodată, părţile, de rînd cu expunerea orală a poziţiilor sale pe orice întrebare,
pot să depună şi în scris concluziile sale, care se anexează la procesul verbal.
5. Contradictorialitatea este unul din principiile fundamentale care guvernează
procedura penală, în deosebi la faza de judecare a cauzei. În faţa instanţei apar două părţi
egale – partea acuzării şi partea apărării, care trebuie asigurate de către instanţă cu
posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile sale, adică urmează a fi asigurat principiul
egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în nenumărate cazuri a accentuat că egalitatea
armelor presupune că fiecare parte trebuie să obţină o posibilitate rezonabilă de a-şi
prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie mai dezavantajată în raport cu
partea opusă. Între părţi trebuie să se menţină un echilibru corect. (Hot CEDO din 24
februarie 1994, caza De Haes Gijsels contra Belgiei), mai detaliat vezi comentariu la art.
24.
6. Derogări de la principiile expuse pot avea loc doar în condiţiile prevăzute de lege,
Astfel, în cazul în care inculpatul refuză în instanţă de a face declaraţii, iar în cadrul
urmăririi penale el a făcut declaraţii în prezenţa apărătorului, instanţa poate da citire
acestor declaraţii în şedinţa de judecată cu cercetarea acestora. Dacă martorul sau partea
vătămată ni s-au prezentat în instanţă şi lipsa acestora este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate de a
asigura securitatea lor (alin (1) art. 371), declaraţiile lor depuse în cadrul urmăririi penale
pot fi date citirii şi reproduse înregistrările audio şi video ale acestora.

Articolul 315. Egalitatea în drepturi a părţilor în faţa instanţei

1. În faţa instanţei apar două părţi egale – partea acuzării şi partea apărării, care
trebuie asigurate de către instanţă cu posibilităţi egale de a-şi realiza poziţiile sale, adică
urmează a fi asigurat principiul egalităţii armelor. Jurisprudenţa CEDO în nenumărate
cazuri a accentuat că egalitatea armelor presupune că fiecare parte trebuie să obţină o
posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie
mai dezavantajată în raport cu partea opusă. Între părţi trebuie să se menţină un echilibru
corect. (Hot CEDO din 24 februarie 1994, caza De Haes Gijsels contra Belgiei).
 2. Părţilor la proces urmează să le fie asigurate de către instanţă drepturi egale
privitor la administrarea probelor. Dacă partea înfruntă dificultăţi la administrarea unei
probe necesare confirmării poziţiei sale, la solicitarea acesteia, instanţa de judecată va
acorda ajutor în condiţiile prezentului Cod la solicitarea acestei părţi pentru administrarea
probei necesare. Părţile trebuie să fie asigurate în mod egal să participe la cercetarea
probelor în şedinţa de judecată. Instanţa poate pune la baza sentinţei doar acele probe la
cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. În şedinţa de judecată părţile îşi
aleg de sine stătător poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a acestei poziţii. Toate
cererile şi demersurile înaintate de părţi se examinează de către instanţă cu crearea
posibilităţii părţii oponente de a se expune asupra acestora, iar instanţa soluţionîndu-le,
urmează să se expună asupra poziţiei, fiecărei din părţi la proces.
Articolul 316. Publicitatea şedinţei de judecată
1. Publicitatea procesului constituie un element esenţial al dreptului persoanei la un
proces echitabil. După cum a menţionat CEDO în hotărîrea sa Axen c. RFG (Hot. CEDĂ
din 8 decembrie 1983) publicitatea procedurilor organelor judecătoreşti protejează
justiţiabilii împotriva unei judecăţi secrete, care iese de sub controlul public. Publicitatea
constituie de asemenea unul din mijloacele de păstrare a încrederii societăţii în instanţele
judecătoreşti.
La şedinţa publică poate fi prezentă oricare persoană cu excepţia minorilor sub
vîrsta de 16 ani, a persoanelor înarmate şi a persoanelor care au fost citate ca martor şi încă
nu au fost audiate în şedinţa de judecată. Preşedintele şedinţei de judecată poate permite
prezenţa la şedinţă a minorilor, dacă acesta nu va influenţa negativ asupra acestora.
Preşedintele şedinţei poate permite prezenţa în sala de judecată şi a persoanelor
înarmate dacă acestea sînt obligate să poarte armă din oficiu.
2. Doar circumstanţe excepţionale pot justifica lipsa desfăşurării publice a procesului
penal în prima instanţă şi în instanţa de apel unde se judecă aspectul de fapt al cauzei
penale. Articolul 18 din codul comentat prevede că accesul în sala de şedinţă poate fi
interzis presei sau publicului, pe parcursul întregului proces sau al unei părţi din proces, în
interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, cînd interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer, sau în măsura considerată
strict necesară de către instanţă cînd, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar
putea să prejudicieze interesele justiţiei. În aceste cazuri instanţa urmează să decidă
interzicerea publicului la şedinţă printr-o încheiere motivată, în care trebuie să
argumenteze ce circumstanţă excepţinală concretă, prevăzută de lege a justificat
interzicerea publicului. Trebuie de menţionat că cazurile care dau temei pentru a interzice
prezenţa publicului expuse în art. 18 alin. (2) sunt exhaustive şi instanţa nu poate
argumenta cu un oarecare alt temei interzicerea publicului în şedinţa de judecată.
Dacă în prima instanţă nu a avut loc o audienţă publică, această eroare poate fi
corectată de către instanţa de apel, care va judeca aspectul faptic al cauzei în şedinţă
publică.
3. În cazurile în care cauza prezintă interes public, preşedintele şedinţei poate
permite reprezentanţilor mass-media să efectueze înregistrări audio, video şi să
fotografieze unele secvenţe de la deschiderea şedinţei în măsura în care acestea nu
perturbează desfăşurarea normală a şedinţei şi nu aduc atingere intereselor
participanţilor la proces. Decizia pe acestă chestiune instanţa o ia după ce a ascultat opinia
părţilor.
În dependenţă de condiţiile încăperii şi mărimea sălii în care se judecă cauza,
preşedintele şedinţei de judecată poate limita accesul publicului la şedinţă, dar această
limitare nu trebuie să fie selectivă.Articol 317. Preşedintele şedinţei de judecată
 1. Preşedintele şedinţei de judecată este subiectul procesual care conduce şedinţa de
judecată în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei procesuale penale şi asigură
respectarea prevederilor legii de către toţi participanţii la proces şi de către publicul
prezent.
La repartizarea cauzelor penale unui complet de judecată, preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei va dispune care din judecători va prezida şedinţa de judecată. În
acest caz preşedintele şedinţei va conduce şedinţa din numele completului de judecată şi
toate chestiunile le va soluţiona consultînd opinia celorlalţi judecători din complet, soluţia
fiind luată prin majoritatea de voturi. Dacă cauza a fost repartizată pentru judecare de către
un singur judecător acesta va prezida şedinţa de judecată.
2. Preşedintele conduce şedinţa de judecată şi ia toate măsurile prevăzute de
lege pentru asigurarea egalităţii în drepturi a părţilor, păstrînd obiectivitatea şi
imparţialitatea, preşedintele creează condiţii necesare pentru examinarea sub toate
aspectele, completă şi obiectivă, a tuturor probelor prezentate de către părţi sau
administrate la cererea acestora.
3. Preşedintele şedinţei de judecată pune în discuţie oricare cerere sau demers
formulate de părţi sau de alte persoane participante la proces în ordinea înaintării acestora.
După audierea opiniei fiecărei părţi la proces asupra cererii sau demersului înaintat, decizia
se ia din numele instanţei.
În cursul desfăşurării procesului de judecată, întrebările se pun prin intermediul
preşedintelui. Acesta poate permite ca întrebările să fie adresate direct. Astfel, toate
activităţile procesuale în şedinţa de judecată se desfăşoară sub conducerea preşedintelui şi
orice legătură între instanţă şi ceilalţi participanţi se realizează numai prin intermediul
preşedintelui şi doar în cadrul desfăşurării şedinţei de judecată.
4. Ordinea şi solemnitatea în şedinţa de judecată se asigură de către preşedintele
şedinţei de judecată, care înlătură totul ce nu are legătură cu procesul de judecată.
Dispoziţiile preşedintelui au caracter obligatoriu pentru toţi.
Preşedintele şedinţei verifică dacă participanţii la proces îşi cunosc drepturile şi
obligaţiile şi le asigură exercitarea lor. Dacă careva din participanţi nu-şi cunoaşte
drepturile şi obligaţiile, preşedintele i le aduce la cunoştinţă.
5. Participanţii la procesul penal pot formula obiecţii împotriva acţiunilor
preşedintelui de şedinţă. Obiecţiile formulate împotriva acţiunilor preşedintelui se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată.
Articolul 318. Grefierul şedinţei de judecată
Grefierul şedinţei de judecată este persoana care va lua toate măsurile pregătitoare
care rezultă din prevederile legii şi din dispoziţiile preşedintelui şedinţei pentru ca cauza să
fie judecată la termenul fixat şi care va duce procesul verbal al şedinţei de judecată.
Înainte de începerea şedinţei grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane
care vor participa la şedinţă, constată care din ele nu s-au prezentat şi din care motive,
despre ce ulterior face informaţie în şedinţă.
Grefierul întocmeşte procesul verbal al şedinţei de judecată şi este responsabil de
calitatea acestuia. Dacă apar divergenţe între grefier şi preşedintele şedinţei referitor la
conţinutul procesului-verbal, grefierul va întocmi procesul în modul indicat de către
preşedinte, dar este în drept să anexeze la procesul-verbal obiecţiile sale. Obiecţiile
grefierului se soluţionează de căre către preşedintele şedinţei care, în caz de acceptare a
obiecţiilor, va formula o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere va adopta
o încheiere motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal
şi ulterior pot deveni obiect de studiu de către instanţele ierarhic superioare, dacă de către
părşi vor fi utilizate căile de atac prevăzute de lege.
 Articolul 319. Citarea părţilor la judecată
1. Judecarea cauzei poate avea loc numai dacă părţile au fost legal citate şi
procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii. Citarea se dispune de către preşedintele
completului care va judeca cauza sau, după caz, de judecătorul căruia i-a fost repartizată
cauza pentru judecare. Citarea se exercită de către grefier sau alt personal auxiliar în
ordinea prevăzută de articolele 235 – 242. În cazul în care persoana citată se află în
detenţie concomitent cu citarea se dispune şi aducerea acesteia la şedinţa de judecată.
Citarea trebuie să fie exercitată astfel ca persoana citată să primească citaţia cu cel
puţin 5 zile înainte de şedinţă.
Dacă partea legal citată a fost împiedicată să se prezinte sau a solicitat un nou
termen de judecată instanţa va d ecide asupra necesităţii stabilirii unui nou termen de
judecată Dacă partea, fiind legal citată nu sa prezentat la şedinţa de judecată aceasta nu
împiedică judecarea cauzei în lipsa acestei părţi, în cazul în care legea permite judecarea
cauzei în lipsa ei, în deosebi aceasta se referă la partea civilă şi partea civilmente
responsabilă.
Partea prezentă la un termen de judecată nu mai este citată pentru termenele
ulterioare, chiar dacă va lipsi la vreunul dintre aceste termene, considerîndu-se că ea are
cunoştinţă de datele fixate. Sarcina de a se informa asupra termenului de judecare a cauzei
îi revine părţii care a fost odată la şedinţă.
În cazul amînării şedinţei de judecată, martorilor, experţilor, interpreţilor şi
traducătorilor prezenţi li se aduce la cunoştinţă noul termen de judecată, aceasta fiind
suficient pentru obligaţia lor de a se prezenta la data fixată, însă la cererea lor precum şi a
părţilor, instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificare la locul de muncă în
vederea prezentării la noul termen de judecată.
Cînd judecata se desfăşoară în continuare mai multe zile nici un participant la
proces nu se mai citează, prezenţa fiind obligatorie pentru toată perioada judecăţii, dacă
preşedintele şedinşei nu i-a permis încetarea participării la şedinţă. .
Militarii, pentru a-şi justifica deplasarea de la unitate, se citează la fiecare termen de
judecată. Persoanele deţinute de asemenea se citează pentru fiecare zi de şedinţă şi pentru
fiecare termen fixat şi despre aceasta s einformează administraţia locului de deţinere.
La solicitare persoanelor prezentate la citare li se eliberează, certificat prin care se
justifică prezentarea lor la instanţă.
Articolul 320. Participarea procurorului la judecarea cauzei şi efectele
neprezentării lui
1. Procurorul reprezentă partea acuzării în procesul penal şi participarea lui la
şedinţa de judecată în cauza penală este obligatorie. La judecarea cauzei participă
procurorul care a condus urmărirea penală sau, după caz, a efectuat de sine stătător
urmărirea penală în cauza dată. În caz de imposibilitate în legătură cu boală sau alte motive
întemeiate a participării acestuia, procurorul ierarhic superior dispune, motivat,
participarea la şedinţă a altui procuror.
Procurorul este subiect procesual independent, el se călăuzeşte de dispoziţiile legii
şi de propria sa convingere bazată pe probele cercetate în şedinţa de judecată. În
conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) indicaţiile procurorului ierarhic superior
contrare opiniei procurorului participant la şedinţa de judecată sunt obligatorii pentru
acesta dacă sunt expuse în formă scrisă.
2. De oarece şedinţa de judecată nu poate fi desfăşurată în lipsa procurorului,
neprezentarea lui la şedinţă atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a
procurorului ierarhic superior, ultimul fiind obligat să i-a măsuri pentru asigurarea
prezenţei procurorului la noul termen de judecare. Pentru lipsă nemotivată, procurorul
poate fi sancţionat de către instanţă cu amendă judiciară în condiţiile art. 201, în cazul
în care lipsa nemotivată a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
3. Dacă, pe parcursul judecării cauzei, se constată că procurorul este în
imposibilitate de a participa în continuare la şedinţă, el poate fi înlocuit de către procurorul
ierarhic superior cu un alt procuror. Procurorului care a intervenit în proces instanţa îi
oferă timp suficient pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate
în instanţă, şi pentru a se pregăti de participare în continuare în proces şi înlocuirea
procurorului nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. În această situaţie
procurorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în
şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare. Astfel, la demersul
procurorului pot fi audiaţi suplimentar martorii, partea vătămată, poate fi numită expertiză
suplimentară, etc. La audierea suplimentară a martorilor şi a părţii vătămate nu se admite
repetarea aceloraşi întrebări la care martorul deja a răspuns Articolul 321. Participarea
inculpatului la judecarea cauzei şi efectele neprezentării lui
1. Judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa de apel are loc în toate
cazurile cu participarea inculpatului, astfel se realizează dreptul inculpatului la un proces
echitabil. Dacă inculpatul nu sa prezentat în instanţă şi nu se cunoaşte motivul
neprezentării lui, instanţa în toate cazurile va dispune amînarea şedinţei pentru a stabili
cauza neprezentării inculpatului.
În anumite circumstanţe excepţionale se admite ca procesul penal să se desfăşoare în
lipsa inculpatului. Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul în care
inculpatul se ascunde de la prezentarea în şedinţa de judecată.
2) cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă pentru
judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
3) examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd inculpatul
solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
(3) În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz,
a reprezentantului lui legal este obligatorie.
(4) În caz de neprezentare a inculpatului în instanţă, judecarea cauzei se amînă, cu
excepţia cazurilor prevăzute la alin.(2).
(5) Instanţa, în cazul neprezentării nemotivate a inculpatului la judecarea cauzei,
este în drept să dispună aducerea silită a inculpatului şi să-i aplice o măsură
preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura prezentarea lui în instanţă.
(6) Instanţa decide judecarea cauzei în lipsa inculpatului din motivele prevăzute în
alin.(2) pct.1) numai în cazul în care procurorul a prezentat probe verosimile că persoana
pusă sub învinuire şi în privinţa căreia cauza a fost trimisă în judecată a renunţat în
mod expres la exercitarea dreptului său de a apărea în faţa instanţei şi de a se apăra
personal, precum şi se sustrage de la urmărirea penală şi de la judecată.
Articolul 322. Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectele neprezentării
lui
1. Asigurarea dreptului la apărare este una din garanţiile desfăşurării procesului de
judecare a cauzei în contradictoriu. Participarea apărătorului la judecarea cauzei asigură
protejarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de lege ale inculpatului şi contribuie la
cercetarea obiectivă, sub toate aspectele şi multilaterală a cauzei.
Participarea apărătorului în procesul penal este reglementată de art. 6 CEDO şi
jurisprudenţa respectivă a CEDO , art. 26 din Constituţie, Legea nr. 1260 din 19 iulie 2002
cu privire la avocatură (MO nr, 126-127 din 12.09.2002), precum şi prevederile Codului
comentat şi explicaţiile Plenului Curţii Supreme de Justiţie date în Hotărîrea nr. 30 din 9
noiembrie 1998 „Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la
apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului şi inculpatului.”
Apărătorul participă la judecarea cauzei şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile în
conformitate cu prevederile art.67-69, el prezintă probe şi participă activ la cercetarea
probelor prezentate de partea acuzării, apreciază probele în temeiul convingerii intime, în
condiţiile legii.
Apărătorul prin activitatea sa de apărare nu poate defavoriza situaţiei inculpatului,
nu este în drept de a insista la cercetarea unor circumstanţe care ar confirma vinovăţia
inculpatului sau i-ar agrava situaţia. La efectuarea apărării, apărătorul trebuie să ţină cont
de opinia inculpatului şi să nu-i înrăutăţească în nici un mod situaţia acestuia.
Î În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin încheierea instanţei judecătoreşti
pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţă respectivă. Persoanele care îşi
fac stagierea în avocatură nu pot exercita funcţia de apărător.
Inculpatul are dreptul să-şi aleagă apărător, care participă prin contract încheiat fie
cu inculpatul fie cu rudele acestuia. Dacă inculpatul nu dispune de mijloace băneşti
instanţa îl va asigura cu apărător din oficiu.
Dreptul inculpatului de a beneficia de asistenţă juridică gratuită depinde de două
circumstanţe: de faptul că inculpatul nu are mijloace pentru a-şi alege un avocat şi faptul că
interesele justiţiei impun acordarea asistenţei juridice.
Determinarea faptului că interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a
apărătorului depinde de următoarele criterii:
a) complexitatea cazului - cu cît este mai complicat cazul cu atît mai mare este
necesitatea acordării asistenţei obligatorii a avocatului, complexitatea cazului include şi
complexitatea legislaţiei aplicabile;
b) capacitatea inculpatului de a se apăra singur - la acest criteriu urmează să fie
luate în consideraţie capacităţile, cunoştinţele şi priceperea fiecărei persoane în parte;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căreia este învinuit inculpatul şi
gravitatea pedepsei probabile. Acest criteriu de unul singur poate justifica recunoaşterea
obligatorie a asistenţei apărătorului.
Reieşind din principiul egalităţii armelor apărătorul, la judecarea cauzei, beneficiază
de drepturi egale cu acuzatorul.
2. În cazul neprezentării în şedinţă a apărătorului şi al imposibilităţii de a-l
înlocui în şedinţa respectivă, şedinţa de judecată se amînă, luîndu-se măsurile respectice
pentru asigurarea participării acestuia.
3. Pentru lipsă nemotivată, apărătorul poate fi sancţionat cu amendă judiciară în
condiţiile art. 201, în cazul în care aceasta a dus la cheltuieli judiciare suplimentare.
4. În cazul în care prezenţa apărătorului ales este imposibilă pe o durată ce
depăşeşte 5 zile, instanţa propune inculpatului să aleagă un alt apărător sau cu acordul
inculpatului îi asigură un apărător din oficiu. Înlocuirea apărătorului care nu s-a prezentat
la şedinţă se admite doar cu consimţămîntul inculpatului. Dacă inculpatul refuză să-şi
aleagă alt apărător, instanţa decide numirea unui apărător din oficiu. Pentru înlocuirea
apărătorului în această situaţie, instanţa stabileşte inculpatului un termen de 5 zile.
5. La soluţionarea chestiunii amînării şedinţei de judecată în legătură cu necesitatea
înlocuirii apărătorului, instanţa ia în considerare oportunitatea unei asemenea hotărîri,
ţinînd cont de durata de timp deja utilizată pentru judecare, de complexitatea cauzei, de
durata de timp necesară pentru studierea materialelor cauzei de către apărătorul care
intervine în proces, precum şi de alte circumstanţe pentru pregătirea apărării. Dacă
apărătorul inculpatului a fost înlocuit, instanţa îi oferă apărătorului care a intervenit în
proces timp suficient şi îi asigură posibilităţile respective pentru a lua cunoştinţă de
materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti de
participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea apărătorului nu necesită reluarea
judecării cauzei de la început. Apărătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni
procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsa lui dacă are de concretizat chestiuni
suplimentare.
Articolul 323. Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei şi efectele
neprezentării ei
1. Judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel se desfăşoară cu
participarea părţii vătămate sau a reprezentantului ei. Partea vătămată, participînd la
judecarea cauzei, dispune de drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.60.
Participarea părţii vătămate la judecarea cauzei penale este obligatorie în cazul în
care ea insistă la realizarea dreptului său de a participa la proces. În asemenea situaţie, în
caz de neprezentare motivată a părţii vătămate, instanţa, consultînd opiniile părţilor,
decide amînarea cauzei.
Dacă cauza poate fi judecată în lipsa părţii vătămate fără a-i leza drepturile şi
interesele acesteia, instanţa dispune judecarea cauzei în lipsa ei.
2. Dacă cauza care se judecă este voluminoasă şi complexă şi examinarea ei este
programată mai pe mult timp, partea vătămată poate solicita eliberarea ei de la participarea
întregii şedinţe, cu stabilirea termenului concret de audiere a ei. În această situaţie instanţa
prin încheiere o va elibera, obligînd-o să se prezinte la un anumit termen stabilit pentru
audierea ei.
3. Deşi legislatorul a prevăzut, că în caz de neprezentare nemotivată în instanţă
pentru audiere, partea vătămată poate fi adusă silit şi poate fi supusă amenzii
judiciare, trebuie de avut în vedere că în conformitate cu prevederile art. 60 alin.(3) partea
vătămată poate să renunţe oricînd la această calitate procesuală. Dacă partea vătămată a
renunţat la această calitate procesuală, instanţa prin încheiere dispune încetarea participării
ei în proces ca parte vătămată, dar la cererea părţilor poate dispune necesitatea audierii ei
în calitate de martor.
Articolul 324. Participarea părţii civile şi părţii civilmente responsabile la judecarea
cauzei şi efectele neprezentării lor
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor participă la judecarea
cauzei cu drepturi egale cu celelalte părţi pentru a-şi apăra poziţiile sale, şi beneficiază de
drepturile şi obligaţiile prevăzute în art.62, 74, 80.
Dacă partea civilă sau reprezentantul său nu s-au prezentat în instanţă, fiind legal
citaţi, instanţa lasă acţiunea civilă fără soluţionare, iar partea civilă îşi menţine dreptul de a
intenta acţiunea în modul prevăzut de procedura civilă.
La cererea întemeiată a părţii civile instanţa poate decide judecarea acţiunii civile în
lipsa părţii civile în condiţiile în care partea acuzării va prezenta probe în confirmarea
acţiunii civile.
Neprezentarea părţii civilmente responsabile sau a reprezentantului ei la instanţa de
judecată, fiind legal citaţi, nu împiedică soluţionarea acţiunii civile în lipsa lor..
Articolul 325. Limitele judecării cauzei
Judecarea cauzei în primă instanţă are loc doar în privinţa persoanei puse sub învinuire şi
numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu, învinuire în privinţa căreia persoana a
avut posibilitatea reală de a-şi pregăti apărarea. Modificarea învinuirii în cadrul judecării
cauzei poate avea loc numai dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se
lezează dreptul lui la apărare. Constituie agravarea situaţiei inculpatului orice modificare a
învinuirii care fie măreşte volumul de învinuire referitor la faptă fără reîncadrare a faptei în
baza unei legi mai aspre, fie duce la reîncadrarea acţiunilor în baza unei legi mai aspre, fie
completează învinuirea cu nişte semne calificative care nu au fost puse persoanei sub
învinuire sau în orice alt mod duce la agravarea situaţiei inculpatului.
Orice modificare a învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului poate avea loc
doar în condiţiile şi în cazurile prevăzute de art. 326.

Articolul 326. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată

în sensul agravării ei

1. În cadrul judecării cauzei în primă instanţă, procurorul participant la judecarea

cauzei penale este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în
cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de judecată
în opinia lui dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai gravă decît
cea incriminată anterior. Procurorul trebuie să aducă la cunoştinţă inculpatului,
apărătorului acestuia şi, după caz, reprezentantului lui legal noua învinuire, înmînîndu-le
copia ordonanţei de modificare a învinuirii şi explică inculpatului sensul noii învinuiri. În
asemenea situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen
necesar pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă.
2. Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă
infracţiune care va influenţa încadrarea juridică a învinuirii aduse lui, instanţa, la
cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un termen de pînă la o lună şi restitue
cauza către procuror pentru efectuarea urmăririi penale privind această infracţiune. În
această situaţie, instanţa restituie dosarul penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al
şedinţei de judecată şi anexele la el.
3. După efectuarea urmăririi penale pe această infracţiune, procurorul formulează
printr-o ordonanţă o nouă învinuire şi o înaintează inculpatului, cu participarea apărătorului
în ordinea prevăzută de art. 281 şi 282. După aceasta, materialele noi, dobîndite în cadrul
urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui şi celorlalţi
participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294, apoi cauza se prezintă
în instanţa respectivă pentru continuarea judecării ei de acelaşi complet de judecată.
4. La demersul procurorului, termenul de o lună poate fi prelungit de instanţă
pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite instanţei pentru
continuarea judecării.
5. Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă competenţa
de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, îşi declină competenţa şi trimite
cauza penală instanţei de judecată competente în ordinea prevăzută de art. 44
Articolul 327. Prezentarea probelor suplimentare
Pentru a asigura condiţii egale părţilor de a-şi realiza drepturile procesuale, instanţa
de judecată, la cererea părţilor, poate amîna şedinţa de judecată pe o perioadă de pînă la o
lună pentru ca părţile să administreze şi prezinte probe suplimentare în cazul în care ele
consideră că probele prezentate în instanţă sînt insuficiente pentru confirmarea poziţiilor
lor.
Cererea de amînare a şedinţei de judecată pentru administrarea probelor
suplimentare se pune în discuţie de către preşedinte şi se audiază opinia fiecărui
participant, apoi instanţa decide asupra cererii printr-o încheiere.
Probele prezentate suplimentar de părţi se cercetează în şedinţa de judecată în mod
obişnuit. Dacă părţile nu prezintă probe suplimentare în termenul cerut, instanţa
soluţionează cauza în baza probelor existente.
Articolul 328. Renunţarea la probe
 1. În conformitate cu prevederile art. 347 în şedinţa preliminară părţile prezintă lista
probelor pe care intenţionează să le cerceteze în cadrul judecării cauzei. Dacă în procesul
judecării cauzei în urma cercetării unei părţi din probe, partea consideră că acestea sunt
suficiente pentru confirmarea poziţiei sale, ea poate renunţa la cercetarea celorlalte probe
pe care le-a propus spre examinare.
2. Cererea de renunţare la probe se pune în discuţie părţilor şi dacă celelalte părţi nu
insistă la cercetarea acestor probe, instanţa prin încheiere dispune neexaminarea probelor.
În cazul în care o altă parte la proces solicită examinarea acestor probe, instanţa va decide
respingerea cererii de renunţare la probe şi le va cerceta în ordine generală.
Articolul 329. Rezolvarea chestiunii cu privire la măsura preventivă
1. La judecarea cauzei, instanţa, în dependenţă de modul de desfăşurare a
procesului, din oficiu sau la cererea părţilor poate soluţiona chestiunea privind aplicarea,
înlocuirea sau revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului. Aceste prevederi
contribuie la asigurarea dreptului inculpatului la libertate şi siguranţă în situaţia în care
pentru urmărirea penală legea prevede termen limită pentru deţinerea persoanei în stare de
arest, iar pentru judecarea cauzei este stabilit termen rezonabil care se apreciază de către
instanţă în dependenţă de criteriile prevăzute la art. 20.
La soluţionarea chestiunilor privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii
preventive aplicate inculpatului, în mod obligatoriu se ascultă opiniile părţilor şi soluţia se
ia în dependenţă de circumstanţele constatate în şedinţă, circumstanţe care necesită a fi
stabilite conform prevederilor art. art. 175 – 196. Soluţia se i-a printr-o încheiere motivată,
adoptată în camera de deliberare.
Încheierea privind aplicarea, înlocuirea sau revocarea măsurii preventive
inculpatului cu excepţia încheierii privind aplicarea arestării preventive, nu este pasibilă de
atacare în instanţa ierarhic superioară, deoarece în şedinţa de judecată inculpatului îi sunt
garantare toate drepturile procesuale. Prevederea unei căi de atac pentru asemenea
încheieri ar periclita procesul de judecare a cauzei într-un termen rezonabil.
2. O nouă cerere de aplicare, înlocuire sau revocare a măsurii preventive
inculpatului poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta, dar nu mai
devreme decît peste o lună după adoptarea încheierii precedente privind această
chestiune sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.
Articolul 330. Suspendarea şi reluarea judecării cauzei
1. Temei pentru a suspenda judecarea cauzei poate fi doar îmbolnăvirea inculpatului
de o boală gravă care îi împiedică participarea la judecare. Constatarea îmbolnăvirii
inculpatului de o boală gravă are loc pe baza expertizei medicale. Reluarea procesului
penal are loc din oficiu de îndată cec sa constatat posibilităţii inculpatului de a participa la
proces. Suspendarea şi reluarea procesului se dispune de către instanţă prin încheiere.
2. Dacă în cauza penală sînt mai mulţi inculpaţi unul dintre care s-a îmbolnăvit
grav, procesul penal în privinţa acestuia se suspendă pînă la însănătoşire, iar în privinţa
celorlalţi inculpaţi judecarea cauzei continuă. Apărătorul inculpatului în privinţa căruia
procesul a fost suspendat, iar în cazul minorilor şi reprezentantul lui legal participă în
mod obligatoriu la judecarea cauzei celorlalţi inculpaţi şi îl reprezintă dacă infracţiunea a
fost săvîrşită cu participaţie.
3. După reluarea procesului suspendat cauza este judecată în continuare de către
acelaşi judecător sau, după caz, de acelaşi complet de judecată şi în privinţa inculpatului
faţă de care a fost reluat procesul La proces participă apărătorul inculpatului, care i-a
reprezentat interesele în cadrul judecării coparticipanţilor. În această situaţie inculpatul va
lua cunoştinţă de toate materialele şedinţei de judecată în privinţa persoanelor condamnate
în aceeaşi cauză pentru aşi pregăti apărarea. Pentru inculpatul în privinţa căruia procesul a
fost suspendat, procesul se reia din faza de judecată la care a fost suspendat. Inculpatul şi
apărătorul său sînt în drept să solicite repetarea oricăror acţiuni procesuale efectuate
în lipsa inculpatului dacă acesta are de concretizat suplimentar anumite chestiuni.
4. Dacă din careva motive întemeiate apărătorul inculpatului care i-a reprezentat
interesele în procesul judecării cauzei în privinţa coparticipanţilor, nu va putea să-i apere
interesele în acest proces, cauza urmează a fi transmisă altui judecător sau, după caz, altui
complet de judecată, care va judeca cauza în privinţa inculpatului faţă de care s-a reluat
procesul de la început în ordinea generală, de oarece nu poate fi realizată continuitatea
apărării acestui inculpat, fapt ce va afecta calitatea apărării lui.
Articolul 331. Amînarea şedinţei de judecată
Amînarea şedinţei de judecată poate avea loc în cazul în care în şedinţă nu s-a
prezentat careva din părţi în lipsa căreia nu poate fi judecată cauza, sau a intervenit o
circumstanţă care împiedică judecarea cauzei la data fixată. Chestiunea necesităţii amînării
cauzei se soluţionează de către instanţă în urma consultării părţilor prezente la proces şi se
decide printr-o încheiere motivată care se consemnează în procesul şedinţei de judecată.
În cazul amînării şedinţei de judecată din motivul neprezentării martorilor sau a altor
persoane, instanţa dispune părţii obligate să prezinte probe să ia măsurile respective
pentru asigurarea prezenţei persoanelor care nu s-au prezentat şi pentru asigurarea
judecării cauzei la data fixată de instanţă. Amînarea şedinţei de judecată nu necesită
începerea procesului de la început.
Dacă în procesul judecării cauzei apare necesitatea de a administra noi probe sau
de a modifica învinuirea adusă inculpatului în sensul agravării ei, precum şi în legătură
cu alte circumstanţe, instanţa, în condiţiile art.326 şi 327, amînă şedinţa de judecată pe o
perioadă respectivă de timp, convenind cu părţile asupra datei continuării şedinţei.
La luarea hotărîrii privind amînarea şedinţei, preşedintele numeşte data, ora şi
locul şedinţei, iar părţile şi persoanele prezente la această şedinţa sînt obligate să se
prezinte la data numită fără a fi citate suplimentar cu excepţiile prevăzute de art. 319.
Totodată instanţa va aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art.201, privitor la
sancţionare cu amendă judecătorească a persoanelor care nu s-au prezentat la şedinţă şi nu
au informat instanţa despre imposibilitatea prezentării lor, pentru neprezentare
nejustificată.
Articolul 332. Încetarea procesului penal în şedinţa de judecată
1. Instanţa este obligată să înceteze procesul penal dacă pe parcursul judecării
cauzei, se constată vreunul din temeiurile prevăzute de lege pentru încetare, de oarece
acestea exclud pornirea urmăririi penale sau continuarea judecării cauzei din momentul
constatării lor.
Servesc temei pentru încetarea procesului penal următoarele circumstanţe:
1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a
fost săvîrşită de o persoană juridică;
3) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
4) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
5) lipseşte plîngerea victimei sau plîngerea prealabilă a fost retrasă de către partea
vătămată în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.276, numai în baza
plîngerii acesteia;
6) părţile s-au împăcat – în cazurile în care legea penală permite împăcarea;
7) persoana nu a atins vîrsta la care poate fi trasă la răspundere penală;
8) persoana a săvîrşit o faptă prejudiciabilă, fiind în stare de iresponsabilitate şi nu
este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
 9) se constată cauze prevăzute de art. 35 Cod penal, care înlătură caracterul penal al
faptei (legitima apărare; reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate; constrîngerea
fizică sau psihică; riscul întemeiat);
10) există în privinţa inculpatului o hotărîre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri;
12) există o hotărîre neanulată de neîncepere sau de încetare a urmăririi penale în
privinţa unei persoane pe aceleaşi acuzaţii;
13) există temeiuri de a libera persoana de răspundere penală în cazurile prevăzute
de art. 53-60 Cod penal (liberarea de răspundere penală a minorilor, liberarea de răspundere
penală cu tragere la răspundere contravenţională, liberarea în legătură cu renunţarea de bună
voie la săvîrşirea infracţiunii).
14) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau,
după caz, exclud urmărirea penală (cînd legea prevede anumit grad de imunitate persoanei,
cînd legea cprevede anumite condiţii pentru a atrage persoana la răspundere penală etc.).
2. În toate aceste cazuri instanţa printr-o sentinţă motivată încetează procesul penal în
cauza respectivă. Dacă fapta inculpatului constituie o contravenţie administrativă, instanţa
încetează procesul penal cu aplicarea sancţiunii administrative în modul prevăzut de art.
391, 396.
3. La încetarea procesului penal instanţa urmează să decidă şi asupra revocării
măsurilor preventive şi a altor măsuri procesuale în modul prevăzut de lege; asupra
restituirii cauţiuniuni în cazurile şi în modul prevăzute de lege.
Sentinţa de încetare, dacă a fost adoptată fără a fi cercetate probele, poate fi atacată
cu recurs în ordinea şi în termenii prevăzuţi de art. 437, 439. Sentinţa de încetare a
procesului adoptată după cercetarea probelor poate fi atacată cu apel în ordinea şi termenul
prevăzute de art. 400-405, deoarece în cazul în care instanţa de fond a refuzat administrarea
sau cercetarea probelor solicitate de părţi sau dacă partea la judecarea cauzei în fond nu a
ştiut de anumite probe, ea le poate invoca în apel ca să fie cercetate, ceea ce nu este în drept
să o facă prin utilizarea căii de atac recursul.
Articolul 333. Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată
Ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată prevăzută de lege asigură buna
funcţionare a instanţei de judecată, autoritatea instanţei şi securitatea participanţilor la
proces şi a publicului.
Solemnitatea şedinţei de judecată se asigură şi prin obligativitatea judecătorilor de a avea
ţinută vestimentară prevăzută de lege în procesul de exercitare a justiţiei. Procesul de
judecată trebuie să se desfăşoare în condiţii solemne cu respectarea disciplinei cuvenite.
La intrarea judecătorului sau, după caz, a completului de judecată în sala de şedinţă,
grefierul anunţă: "Intră instanţa, rog s-o onoraţi" şi toţi cei prezenţi în sală se ridică în
picioare. După aceasta, la invitaţia preşedintelui şedinţei, toţi îşi ocupă locurile. Pentru
evitarea supraaglomerării sălii de şedinţă, preşedintele poate limita accesul publicului în
sală, ţinînd seamă de mărimea sălii, aceasta nu afectează principiul publicităţii şedinţei.
Toţi participanţii la şedinţa de judecată se adresează către instanţă cu cuvintele:
"Onorată instanţă" sau "Onorată judecată", după care, stînd în picioare, fac declaraţii,
formulează cereri, răspund la întrebări. Derogări de la această regulă se admit numai cu
permisiunea preşedintelui şedinţei de judecată în dependenţă de vărstă, de starea sănătăţii,
de prezenţa copiilor micuţi la persoana care se adresează instanţă, etc.
Toţi cei prezenţi în sala de şedinţă sunt obligaţi să respecte ordinea şi solemnitatea
desfăşurării şedinţei de judecată şi să se supună dispoziţiilor preşedintelui şedinţei privind
menţinerea ordinii în şedinţă. Este interzisă orice altercaţie cu preşedintele şedinţei pe
marginea dispoziţiilor acestuia. Ordinea şi solemnitatea şedinţei prevăzută la articolul
comentat este obligatorie atît în cazul în care cauza este judecată de judecător unic, cît şi de
un complet de judecători.
Articolul 334. Măsurile care se iau faţă de cei ce încalcă ordinea şedinţei de judecată
Încălcare a ordinii şedinţei de judecată constituie orice acţiune sau inacţiune care
împiedică desfăşurarea normală a procesului de judecată, denotă desconsiderare faţă de
instanţă, încalcă ordine prevăzută pentru şedinţa de judecată şi dispoziţiile preşedintelui.
Preşedintele şedinţei de judecată are obligaţia de a veghea asupra menţinerii
ordinii şi solemnităţii şedinţei şi are dreptul de a lua măsurile necesare în acest scop.
În cazul în care inculpatul încalcă ordinea şedinţei şi nu se supune dispoziţiilor
preşedintelui şedinţei, acesta îi atrage atenţia asupra necesităţii respectării disciplinei,
despre ce se face menţiune în procesul verbal al şedinţei de judecată. Dacă inculpatul în
mod repetat încalcă ordinea sau o abatere gravă de la ordine, judecătorul sau, după caz,
completul de judecată, printr-o încheiere motivată, dispune îndepărtarea inculpatului din
sala de judecată, continuînd procesul în lipsa lui. Dacă inculpatul ulterior solicită
reîntoarcerea în sală cu obligaţia de a nu mai încălca ordinea, instanţa poate decide prin
încheiere întoarcerea acestuia în sal de şedinţă şi în această situaţie urmează ca lui să i se
ofere posibilitate să ia cunoştinţă de toate acţiunile care s-au efectuat în lipsa lui. În cazul
în care inculpatul şi în continuare admite încălcări, instanţa dispune îndepărtarea lui pînă la
sfîrşitul şedinţei. Sentinţa, însă, se pronunţă în prezenţa inculpatului sau se aduce la
cunoştinţa acestuia imediat după pronunţare.
Dacă procurorul sau avocatul încalcă ordinea şedinţei de judecată şi nu se supun
dispoziţiilor preşedintelui şedinţei, ei pot fi sancţionaţi cu amendă judiciară, în ordinea
prevăzută de art. 201 şi despre comportamentul lor sînt informaţi Procurorul General,
respectiv Consiliul Baroului de avocaţi şi ministrul justiţiei printr-o încheiere
interlocutorie.
În cazul încălcării ordinii şedinţei de judecată şi nesupunerii dispoziţiilor
preşedintelui de către partea vătămată, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii
lor, instanţa poate dispune, prin încheiere motivată, îndepărtarea lor din sala de şedinţă.
Celelalte persoane prezente la şedinţa de judecată, pentru aceleaşi acţiuni, pot fi
îndepărtate din sală prin dispoziţia preşedintelui şedinţei.
Totodată, în cazul manifestării de lipsă de respect faţă de judecată de către partea
vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii lor, precum şi de
alte persoane prezente în şedinţă prin tulburarea ordinii în şedinţa de judecată, precum şi
prin săvîrşirea unor fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată, instanţa prin
încheiere motivată, acestea pot fi supuse unei amenzi judiciare în limitele prevăzute de art.
201.
Articolul 335. Constatarea infracţiunilor de audienţă
Infracţiunile de audienţă sunt faptele prevăzute de Codul penal, săvîrşite în cadrul
desfăşurării activităţii de către judecătorul de instrucţie, precum şi în şedinţa de judecată în
cadrul judecării cauzelor penale..
Dacă în incinta instanţei în cadrul soluţionării atribuţiilor sale de către judecătorul de
instrucţie sau în cursul judecării cauzei de către instanţă se săvîrşeşte o infracţiune de
audienţă, judecătorul de instrucţie sau, după caz, preşedintele şedinţei constată faptă
săvîrşită, identifică, dacă este posibil, făptuitorul şi aceasta se consemnează în procesul-
verbal al cauzei în curs de judecare, sau într-un proces verbal separat în cazul infracţiunii
de audienţă în cadrul exercitării atribuţiilor sale de către judecătorul de instrucţie. Extrasul
din procesul-verbal se înmînează procurorului pentru ca acesta să i-a măsurile prevăzute de
prezentul cod pe fapta dată.
 Dacă este cazul, instanţa prin încheiere motivată poate dispune reţinerea
făptuitorului şi copia încheierii de reţinere împreună cu făptuitorul se trimit de îndată
procurorului pentru a lua măsurile respective.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii de audienţă poate servi ca izvor de probă
de rînd cu alte probe la judecarea cauzei pentru această infracţiune.
Articolul 336. Procesul-verbal al şedinţei de judecată
Procesul verbal al şedinţei de judecată este actul procedural în care se consemnează
activitatea instanţei şi a părţilor în cadrul judecării cauzei penale în instanţa de fond şi în
instanţa de apel. Procesul verbal se întocmeşte de către grefier, care este responsabil de
rînd cu preşedintele şedinţei de calitatea şi corectitudinea lui. Dacă apar divergenţe între
grefier şi preşedintele şedinţei privitor la conţinutul procesului verbal, grefierul este în
drept să anexeze la procesul verbal obiecţiile sale, în temeiul art. 319.
În procesul verbal trebuie să fie consemnate tot ce se discută în şedinţă, precum şi
toate hotărîrile orale luate pe marginea chestiunilor discutate, sau menţiune despre
hotărîrile scrise.
Cu o deosebită atenţie trebuie să fie reflectate în procesul verbal declararea şi
soluţionarea cererilor şi demersurilor de către părţi şi hotîrările adoptate pe marginea lor. În
proces se consemnează aplicarea mijloacelor tehnice, stenografierea mersului şedinţei,
dacă acesta a avut loc şi se anexează la procesul verbal se anexează înregistrările video,
audio, sau stenograma.
Lipsa procesului verbal al şedinţei de judecată sau întocmirea lui neglijentă privează
instanţele ierarhic superioare de posibilitatea verificării respectării drepturilor procesuale
ale părţilor şi atrage după sine nulitatea hotărîrii atacate.
Procesul verbal al şedinţei de judecată se întocmeşte de grefier în formă scrisă de
mînă, poate fi dactilografiat sau întocmit prin intermediul altor mijloace tehnice.
Procesul verbal trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (3) art. 336.
În termen de cel mult 48 ore de la terminarea şedinţei de judecată procesul verbal
trebuie să fie redactat şi semnat la sfîrşit de către preşedinte şi grefier. Procesul verbal
poate fi întocmit şi pe părţi, în deosebi în cazul în care la şedinţa de judecată au participat
mai mulţi grefieri. În această situaţie fiecare parte a procesului se semnează de preşedintele
şedinţei şi de grefierul respectiv.
Despre întocmirea şi semnarea procesului verbal părţile se înştiinţează în scris cu
explicarea dreptului de a lua cunoştinţă de conţinutul procesului verbal la cerere în decurs
de 5 zile de la data înştiinţării şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă. Părţile pot lua
cunoştinţă de conţinutul procesului verbal în prezenţa colaboratorului instanţei în incinta
instanţei.
În decurs de 3 zile de la data luării de cunoştinţă cu procesul verbal, partea poate
formula obiecţii în scris la procesul verbal. Obiecţiile se examinează de către preşedintele
şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a
formulat. Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a lor, se formulează
printr-o rezoluţie pe textul obiecţiilor, iar în caz de respingere - prin încheiere
motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor se anexează la procesul-verbal şi pot fi
verificate de către instanţele ierarhic superioare.
Articolul 337. Consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor în şedinţa de
judecată
Declaraţiile consemnate în modul prevăzut de articolul comentat sunt izvor de provă şi
se apreciază de către instanţa de fond, precum şi de către instanţele ierarhic superioare.
Declaraţiile inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile şi ale martorilor expuse verbal în şedinţa de judecată se consemnează în scris
de grefier ca documente separate care se anexează la procesul verbal. Declaraţia se
consemnează în forma în care a expus-o autorul. La sfîrşitul audierii persoanei, declaraţia
scrisă se citeşte de către grefier, iar dacă persoana care a depus-o cere, i se oferă
posibilitatea să o citească de sine stătător. Dacă persoana care a depus declaraţia confirmă
conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Dacă persoana care a depus
declaraţia nu poate semna sau refuză să o semneze, despre aceasta se face menţiune în
declaraţia consemnată, indicîndu-se motivele refuzului. Cînd persoana care a depus
declaraţia revine asupra vreuneia din declaraţiile sale anterioare sau face completări,
rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile prezentului
articol
În cazul în care la audiere a participat interpretul, acesta citeşte declaraţia şi o
semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit. Declaraţiile se semnează de asemenea de către
grefier şi de preşedintele şedinţei. Articolul 338. Soluţionarea cauzei
După încheierea dezbaterilor judecătoreşti pe chestiunea respectivă, instanţa de
regulă deliberează, şi i-a o hotărîre pe care o aduce la cunoştinţă prin pronunţare. Pentru
motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea hotărîrii pot fi amînate cu cel mult 10 zile.
Amînarea deliberării şi pronunţării hotărîrii poate avea loc în cazul în care se soluţionează
nişte chestiuni complicate, pe cauze voluminoase, în privinţa a mai multe persoane, cînd
pentru a lua o hotărîre legală şi întemeiată apare necesitatea studierii suplimentare de către
instanţă a legislaţiei şi jurisprudenţei respective.
Totodată, în cazul în care cauza se judecă de un singur judecător, el poate adopta
hotărîrea respectivă imediat în sala de şedinţă, fără a se retrage în camera de deliberare.
Dacă este necesar, pentru soluţionarea cauzei, judecătorul poate anunţa întrerupere
pentru aceeaşi zi sau, după caz, amînă pronunţarea hotărîrii pe termen de cel mult 10 zile şi
în acest caz preşedintele şedinţei va informa părţile prezente despre ora şi data cînd
hotărîrea va fi pronunţată.
Articolul 339. Procedura deliberării
Deliberarea reprezintă activitatea prin care judecătorul unic care judecă cauza
chibzuieşte, iar completul de judecată se consfătuiesc în camera de consiliu asupra
chestiunilor puse în dezbatere. La deliberare iau parte doar judecătorul sau, după caz,
judecătorii din completul de judecată în faţa cărora a avut loc judecarea cauzei. Deliberarea
are loc în secret pentru a evita orice influenţa, presiunea sau chiar intimidare a judecătorilor
care soluţionează cauza. Prin secretul deliberării se asigură independenţa judecătorilor şi
supunerea lor numai legii. Legea procesuală penală nu prevede locul unde poate delibera
instanţa, dar în majoritatea cazurilor instanţele au camere de consiliu, special amenajate
unde se retrage judecătorul sau după caz completul de judecată pentru a delibera. Dacă
asemenea încăperi pentru consiliu nu sunt, judecătorul sau completul de judecată poate
delibera în sala de judecată, după ce sala au părăsit-o toţi ceilalţi participanţi la proces.
Divulgarea secretului deliberării este interzis.
Completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei asupra
tuturor chestiunilor prevăzute de lege care urmează să fie soluţionate. Preşedintele
formulează fiecare chestiune astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ. În
procesul deliberării fiecare judecător din complet are vot egal.
Hotărîrea se ia, de regulă, în unanimitate. În cazul în care pe chestiunea deliberată
unanimitatea nu poate fi obţinută, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă din
deliberare rezultă mai mult decît două păreri, judecătorul sau, după caz, judecătorii din
Colegiul lărgit sau Plen care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture
celei mai apropiate de părerea sa.
 În procesul deliberării fiecare judecător din complet are vot egal. Nimeni dintre
judecători nu are dreptul să se abţină la nici una din chestiunile care se soluţionează. În
toate cazurile, preşedintele se expune şi votează ultimul pentru a nu face presiuni asupra
celorlalţi judecători.
Rezultatul deliberării se consemnează în hotărîrea respectivă care poate fi adoptată
integral sau doar dispozitivul ei. Hotărîrea se semnează de toţi judecătorii care au
participat la deliberare. Hotărîrea reprezintă opinia instanţei în chestiunea dezbătută,
indiferent de faptul a fost luată prin unanimitate de opinii sau au fost diferite opinii în
dezbateri. În cazul în care unul din judecătorii completului de judecată are o opinie
separată, el o expune în scris, motivînd-o. Totodată judecătorul care a expus opinie
separată este obligat să semneze hotărîrea adoptată cu majoritatea de voturi.
Articolul 340. Pronunţarea hotărîrii
Hotărîrea întotdeauna se pronunţă în şedinţă publică, indiferent de caracterul public
sau închis al şedinţei. Reieşind din oficialitatea procesului, la pronunţarea hotărîrii, toţi cei
prezenţi în sală o ascultă, stînd în picioare.
La pronunţarea hotărîrii nu este obligatorie prezenţa întregului complet de judecată,
hotărîrea adoptată se pronunţă de către preşedintele şedinţei sau de către unul din
judecătorii completului de judecată, asistat de grefier. Legea nu obligă nici prezenţa
părţilor, aceasta rămîne la discreţia lor, doar inculpatul deţinut urmează să fie adus în
şedinţă la pronunţarea hotărîrii. Totodată, data pronunţării are importanţă pentru începerea
curgerii termenului de executare a căii de atac. Pentru părţile care au participat la şedinţă, li
s-a comunicat data şi ora pronunţării hotărîrii, dar nu s-au prezentat la pronunţare şi nu au
informat instanţa despre imposibilitatea lor de a se prezenta, se consideră că au luat
cunoştinţă de conţinutul hotărîrii la data pronunţării şi lor nu li se expediază copia hotărîrii
pentru a lua cunoştinţă.
Dacă, la adoptarea hotărîrii, au fost expuse opinii separate, despre aceasta se
informează cei prezenţi la pronunţare, iar opiniile separate se anexează la hotărîre.
Articolul 341. Felurile hotărîrilor instanţei de judecată
Din conţinutul articolului 341 rezultă că în procedura penală noţiunea de hotărîre
judecătorească are sens larg şi mai îngust. În sens larg hotărîrea judecătorească este actul
procedural prin care instanţa se expune asupra chestiunilor soluţionate în cadrul judecării
cauzei penală.
Hotărîrea judecătorească trebuie să fie legală, întemeiată, motivată, clară şi echitabilă.
Hotărîrea judecătorească urmează a fi expusă în formă scrisă, fie ca document separat, fie
consemnată în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dat fiind că procesul de înfăptuire a justiţiei în cauzele penale este o activitate
procesuală complexă în cadrul căreia se soluţionează diverse chestiuni, instanţele de
judecată adoptă diferite feluri de hotărîri cum ar fi: sentinţe, decizii, hotărîri ale Plenului şi
încheieri.
Sentinţa este hotărîrea prin care cauza penală este soluţionată de către prima instanţă
în fond. Sentinţa poate fi de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal. Mai
detaliat sentinţa este expusă în comentariile la art. 384-397.
Decizia este hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului,
recursului în anulare, precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de apel şi de recurs la
rejudecarea cauzei.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, la judecarea cauzelor penale adoptă hotărîri.
Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecării cauzelor penale pe
chestiuni premărgătoare se numesc încheieri.
Articolul 342. Încheierile instanţei judecătoreşti
 1. Încheierea instanţei de judecată este hotărîrea adoptată de către instanţă pe orice
chestiune pusă în discuţie în şedinţa de judecată şi soluţionată pînă la darea sentinţei sau
deciziei.
Încheierile ca act procedural pot fi întocmite ca documente separate sau se
consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
2. Încheierile privind măsurile preventive, măsurile de ocrotire şi asiguratorii,
recuzările, declinarea de competenţă, strămutarea cauzei, dispunerea expertizei, precum şi
încheierile interlocutorii, se adoptă sub formă de documente aparte şi se semnează de
judecător sau, după caz, de toţi judecătorii din completul de judecată. Încheierile scrise ca
document separat trebuie să conţină partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitivul.
Partea introductivă a încheierii trebuie să conţină: data şi locul adoptării încheierii;
denumirea instanţei de judecată care a adoptat încheierea, numele judecătorului sau, după
caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului, interpretului, traducătorului,
procurorului, apărătorului şi cauza penală la judecarea căreia a fost adoptată încheierea.
Partea descriptivă a încheierii trebuie să cuprindă: descrierea chestiunii care este
obiect pentru soluţionare, opinia părţilor privitor la soluţia propusă de ele, concluziile
instanţei asupra chestiunii respective şi motivele adoptării soluţiei date.
Dispozitivul încheierii trebuie să conţină soluţia propriu zisă luată de instanţă pe
chestiunea respectivă, menţiune privitor la executori, la alte aspecte prevăzute de lege în
situaţia concretă. Dacă legea prevede cale de atac pentru încheierea adoptată în dispozitiv
urmează a fi arătat modul şi termenul utilizării căii de atac.
3. Încheierile instanţei asupra celorlalte chestiuni se includ în procesul-verbal al
şedinţei de judecată. Încheierile adoptate pe parcursul judecării cauzei se pronunţă
public.
Articolul 343. Redactarea hotărîrii judecătoreşti
În conformitate cu prevederile art. 339 alin. (6) rezultatul deliberării se consemnează
în hotărîrea instanţei de judecată care poate fi adoptată integral sau doar dispozitivul ei.
Dacă a fost pronunţat numai dispozitivul hotărîrii, aceasta se redactează integral, în cel
mult 10 zile de la pronunţare, de către judecătorul unic care a judecat cauza şi el semnează
hotărîrea integrală. În cazul în care dispozitivul hotărîrii a fost adoptat de către completul
de judecată, hotărîrea se redactează în acelaţi termen de unul dintre judecătorii completului
de judecată, care a participat la judecarea cauzei şi se semnează de toţi judecătorii
completului.
Dacă vreunul dintre judecătorii din completul de judecată nu are posibilitate să
semneze hotărîrea redactată, ea se semnează în locul acestuia de cître preşedintele
şedinţei, iar dacă şi preşedintele şedinţei este în imposibilitate de a semna hotărîrea,
aceasta se semnează de preşedintele instanţei. În toate aceste cazuri, pe hotărîre se face
menţiune despre cauza care a determinat imposibilitatea semnării hotărîrii de către
judecătorul respectiv.
După semnarea hotărîrii integrale, despre aceasta se informează în scris părţile
pentru a lua cunoştinţă cu conţinutul hotărîrii integrale, iar inculpatului deţinut în stare de
arest i se înmînează copia hotărîrii judecătoreşti integrale. Termenul pentru utilizarea căilor
de atac va începe a curge de la data cînd părţile au fost informate despre redactarea
hotărîrii, iar pentru inculpatul deţinut în stare de arest, - de la data cînd i s-a înmînat copia
de pe hotărîrea redactată.
Capitolul II
PUNEREA PE ROL A CAUZEI PENALE
Articolul 344. Repartizarea cauzei parvenite pentru judecata
Pentru a asigura o judecată mai obiectivă şi imparţială, legislatorul a prevăzut procedura de
repartizare a cauzelor penale. Cauza parvenită în instanţa, în termen de pînă la 3 zile, se
repartizează judecătorului sau, după caz, completului de judecată de către preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei, prin rezoluţie.
Cauzele penale se repartizează conform modului stabilit la începutul anului, prin
repartizarea numerelor dosarelor judecătorilor, în ordinea alfabetică a numelor acestora.
Astfel, la începutul anului, reieşind din numărul de cauze penale, judecate de către instanţa
respectivă, preşedintele va repartiza numerele dosarelor penale judecătorilor din instanţa
respectivă în ordinea alfabetică a numelor judecătorilor. Lista judecătorilor cu numerele
dosarelor repartizate pe întreg anul se păstrează la preşedintele instanţei. Cauzei parvenite în
instanţă i se atribuie numărul ordinar conform registrului de evidenţă a dosarelor penale în
cancelaria instanţei, iar apoi cauza se transmite preşedintelui sau vicepreşedintelui, care
verificînd lista judecătorilor cu numerele dosarelor repartizate, dispune prin rezoluţie
repartizarea cauzei date judecătorului căruia i-a revenit numărul de înregistrare a dosarului
dat.
Derogarea de la această ordine poate avea loc numai în cazul dereglării grave a
sănătăţii judecătorului, căruia îi revine numărul respectiv al dosarului, sau în cazurile legate
de alte temeiuri justificate care urmează să fie argumentate în încheierea de transmitere a
cauzei altui judecător.
Concomitent cu repartizarea cauzei completului de judecată, preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei dispune care din judecătorii completului va prezida şedinţa de
judecată.
Articolul 345. Şedinţa preliminară
Pentru a asigura o organizare mai eficientă a procesului de judecare a cauzei fără
amînări nejustificate a şedinţei de judecată, legislatorul a prevăzut procedura şedinţei
preliminare a instanţei de judecată în cadrul căreia vor fi soluţionate chestiunile privind
cererile, demersurile şi recuzările, dacă acestea au parvenit la această fază; chestiunea
prezentării şi examinării listei probelor, precum şi chestiunile privind trimiterea cauzei în
instanţa de judecată competentă, suspendarea sau încetarea procesului dacă este cazul ori
numirea cauzei spre judecare şi referitor la măsurile preventive şi de ocrotire.
În termen de cel mult 10 zile de la data la care cauza a fost repartizată de către
preşedinte sau vicepreşedinte, judecătorul sau, după caz, completului de judecată, studiază
materialele dosarului şi judecătorul sau preşedintele completului fixează termenul pentru
şedinţa preliminară.
Şedinţa preliminară în cauzele în care sînt inculpaţi minori sau arestaţi se face de
urgenţă şi cu prioritate, astfel ca cauza să fie judecată pe cît este posibil mai repede.
În cazul posibilităţii judecării cauzei în procedură de urgenţă şi dacă nu sunt chestiuni
prevăzute la alin. (4) din articolul comentat pentru soluţionare, judecătorul sau, după caz,
preşedintele completului de judecată pune cauza pe rol fără a ţine şedinţa preliminară şi ia
măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea şedinţei de judecare a cauzei astfel ca
aceasta să nu fie amînată.
Şedinţa preliminară constă în soluţionarea, cu participarea părţilor, a chestiunilor
legate de punerea pe rol a cauzei. Deci, pentru a desfăşura şedinţa preliminară este necesar
de a cita părţile, iar dacă inculpatul este deţinut în arest, se va dispune şi aducerea lui în
şedinţa preliminară. Şedinţa preliminară se ţine cu respectarea condiţiilor generale de
judecare a cauzei, prevăzute la capitolul I din prezentul titlu, care se aplică în mod
corespunzător
Articolul 346. Examinarea cererilor, demersurilor şi recuzărilor
 Toate cererile şi demersurile care au fost declarate în cauza dată după trimiterea cauzei
în judecată conform prevederilor art. 297, se soluţionează de către instanţă, dacă
soluţionarea lor nu este de competenţa altor organe. La soluţionarea cererilor, demersurilor
şi recuzărilor înaintate de către părţi la şedinţa preliminară, instanţa pune în discuţie fiecare
cerere, demers sau recuzare separat, părţile îşi expun opiniile asupra fiecărei chestiuni puse
în discuţie şi instanţa ia hotărîre pe marginea lor. Dacă cererile, demersurile sau recuzările
au fost respinse, ele pot fi înaintate repetat în şedinţă la judecarea cauzei.
Articolul 347. Prezentarea şi examinarea listei probelor
Actuala procedură penală a simplificat modul de întocmire a rechizitoriului şi a
exclus anexează listei persoanelor care, după părerea organului de urmărire penală, trebuie
să fie citate în şedinţă de judecată. Totodată, pentru a asigura respectarea principiului
egalităţii părţilor în proces, s-a prevăzut obligativitatea părţilor acuzării şi apărării să
prezinte în şedinţa preliminară instanţei lista probelor pe care intenţionează să le cerceteze
în cadrul judecării cauzei, inclusiv cele care nu au fost cercetate pe parcursul urmăririi
penale.
Lista probelor pe care intenţionează părţile să le cerceteze în cadrul judecării cauzei,
trebuie să fie prezentate cu atîtea copii cîţi participanţi la proces sunt. Copia de pe lista
probelor prezentate instanţei de către parte, aceasta o înmînează, în mod obligatoriu, şi
părţii oponente pentru a-şi pregăti apărarea. Părţii civile şi părţii civilmente responsabile li
se înmînează doar lista probelor care se referă la acţiunea civilă.
În şedinţa preliminară instanţa, ascultînd opiniile părţilor prezente, privitor la lista
probelor, decide asupra pertinenţei probelor propuse în liste şi dispune care din ele să fie
prezentate de părţi la judecarea cauzei. Dacă instanţa în şedinţă preliminară a declarat unele
probe impertinente, în cadrul judecării cauzei în fond, partea va putea solicita repetat
prezentarea probelor recunoscute impertinente.
Articolul 348. Trimiterea cauzei în instanţa de judecată competentă
La studierea cauzei date şi pregătirea pentru şedinţa preliminară judecătorul sau, după
caz, completul de judecată, căruia i-a fost repartizată cauza, trebuie să verifice dacă cauza
ţine de competenţa instanţei sesizate pentru a o judeca. În cazul în care judecarea cauzei nu
ţine de competenţa instanţei sesizate, aceasta, în şedinţă preliminară, prin încheiere motivată
îşi declină competenţa în ordinea prevăzută de art. 44 şi dispune trimiterea cauzei în instanţa
de judecată competentă. Despre aceasta se anunţă părţile care nu au participat la şedinţa
preliminară.
Articolul 349. Suspendarea şi reluarea procesului penal
Suspendarea procesului penal se dispune în şedinţa preliminară în cazul în care se
constată că, la momentul parvenirii cauzei în instanţă, inculpatul suferă de o boală gravă
care îi împiedică participarea la judecarea cauzei. Condiţiile şi modul de suspendare şi
reluare a procesului penal sunt comentate la art. 330, care se aplică în mod corespunzător.
Suspendarea şi reluarea procesului penal se face de instanţă prin încheiere motivată.
Articolul 350. Încetarea procesului penal
Încetarea procesului penal în şedinţa preliminară se dispune în temeiurile şi condiţiile
expuse în comentariu la art. 332. Chestiunea încetării se pune în discuţie părţilor şi se
soluţionează de către instanţă prin sentinţă de încetare. O dată cu încetarea procesului penal,
instanţa urmează să decidă şi asupra revocării măsurilor preventive, a altor măsuri
procesuale în modul prevăzut de lege; asupra restituirii cauţiunii în cazurile şi în modul
prevăzute de lege şi asupra altor chestiuni care necesită a fi soluţionate la moment.
Sentinţa de încetare adoptată în şedinţa preliminară poate fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile în instanţa ierarhic superioară. Copia de pe sentinţă se înmînează părţilor
şi persoanelor interesate, cu explicarea termenului şi modului de atac a acesteia.
 Articolul 351. Numirea cauzei spre judecare
Dacă în urma studierii cauzei nu au fost constatate circumstanţe care ar confirma
necesitatea declinării de competenţă şi trimiterii cauzei în instanţa de judecată competentă, a
suspendării sau încetării procesului penal în cauza dată, instanţa va numi cauza spre
judecare.
Înainte de a numi cauza spre judecare instanţa consultă cu părţile următoarele
chestiuni: locul, data şi ora la care se va judeca cauza, astfel ca toţi participanţii să fie
prezenţi şi să nu apară temei pentru a amîna şedinţa de judecată; procedura în care se va
judeca cauza – generală sau specială; lista persoanelor a căror prezenţă la judecarea cauzei
va fi asigurată de către părţi; judecarea cauzei în lipsa inculpatului, dacă legea permite
aceasta; judecarea cauzei în şedinţă publică sau închisă şi limba în care va avea loc
judecarea cauzei; măsurile preventive şi de ocrotire. Cu inculpatul şi, după caz,
reprezentantul lui legal instanţa va consulta chestiunea admiterii apărătorului ales de
inculpat sau rudele acestuia, iar dacă inculpatul nu are apărător ales, - numirea apărătorului
din oficiu. Opiniile părţilor pe toate aceste întrebări se fixează în procesul verbal al şedinţei
preliminare.
Numind cauza spre judecare, instanţa obligă părţile să asigure la data stabilită,
prezenţa în instanţă a persoanelor pe care le-au solicitat în listele prezentate de ele. Dacă
una din părţi este în imposibilitate de a asigura prezenţa vreunei persoane din lista înaintată,
ea poate solicita, prin cerere, citarea acestor persoane de către instanţa de judecată.
Dacă cauza a fost trimisă în instanţa de judecată fără ca învinuitul să ia cunoştinţă de
materialele dosarului şi fără a primi copia de pe rechizitoriu, iar în şedinţa preliminară
învinuitul s-a prezentat, instanţa dispune executarea acestor măsuri de către procuror, fixînd
astfel data pentru judecare a cauzei, ca inculpatul să aibă timp suficient pentru a-şi pregăti
apărarea.
La numirea cauzei pentru judecare instanţa se va expune şi asupra măsurilor
preventive sau de ocrotire în conformitate cu prevederile prezentului cod.
Constatînd condiţii, prevăzute la articolele 42-43 pentru conexare a cauzelor penale
sau condiţii pentru disjungere a cauzei, instanţa în şedinţă preliminară va soluţiona şi aceste
chestiuni. În mod deosebit urmează a fi soluţionată problema privind disjungerea cauzei în
privinţa minorilor şi în privinţa persoanelor care au încheiat acord de recunoaştere a
vinovăţiei, pentru a dispune judecarea acestor cauze în proceduri speciale.
Articolul 352. Desfăşurarea şedinţei preliminare şi adoptarea încheierii
Şedinţa preliminară se desfăşoară în condiţiile prevăzute pentru partea pregătitoare a
şedinţei de judecată cu derogările din prezentul articol.
Şedinţa preliminară începe cu deschiderea acesteia, anunţarea numelui şi prenumelui
judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, al procurorului, al
grefierului, al interpretului. După aceasta, pe marginea chestiunilor prevăzute în art.346-
351, îşi exprimă opiniile reprezentanţii părţii acuzării, apoi ai părţii apărării. Preşedintele
şedinţei preliminare poate pune întrebări părţilor în orice moment. Cu privire la propunerile,
cererile şi demersurile înaintate de părţi, fiecare din participanţii la şedinţă este în drept să-şi
expună opinia sa pe fiecare din chestiunile puse în discuţie. Instanţa pune în discuţie
chestiunile prevăzute de art. 345 alin. (4) în ordinea expusă în această normă.
Desfăşurarea şedinţei preliminare se consemnează într-un proces-verbal care se
întocmeşte de grefier în conformitate cu prevederile art.336, prevederi ce se aplică în mod
corespunzător. Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şedinţei preliminare şi de
către grefier. La procesul verbal al şedinţei preliminare părţile, după ce au luat cunoştinţă,
pot face obiecţii, care se examinează de către preşedintele şedinţei.
 În urma consultării tuturor chestiunilor menţionate mai sus, cu excepţia chestiunii
necesităţii încetării procesului penal, instanţa de judecată adoptă încheiere prin care
soluţionează aceste probleme. Încheierea se adoptă conform condiţiilor comentate la art.
342. Dacă şedinţa preliminară se ţine de către un judecător unic, el poate adopta încheierea
respectivă imediat în şedinţă sau anunţă întrerupere pentru a o adopta, apoi o pronunţă
public. Dacă şedinţa preliminară se desfăşoară de un complet de judecători, încheierea
respectivă se adoptă în camera de deliberare. Încheierea adoptată în şedinţă preliminară este
definitivă, cu excepţia cazului cînd instanţa a decis luarea, schimbarea sau revocarea
măsurii preventive.
Chestiunea privind încetarea procesului penal se soluţionează prin sentinţă adoptată
în condiţiile menţionate la comentariu la art. 350.
Articolul 353. Alte măsuri pregătitoare pentru judecarea cauzei
După şedinţa preliminară judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de
judecată, are obligaţiunea de a lua din timp toate măsurile necesare şi de a da indicaţiile de
rigoare pentru ca colaboratorii respectivi ai instanţei să asigure judecarea cauzei la
termenul fixat şi cauza să nu fie amînată. După o activitate pregătitoare bine organizată a
şedinţei de judecată, doar nişte circumstanţe excepţionale pot duce la amînarea şedinţei.
Dacă părţile, după consultarea cu ele a chestiunilor specificate de lege, nemotivat vor crea
condiţii imposibile de a judeca cauza la data fixată, instanţa poate aplica în privinţa lor
amendă judiciară în condiţiile art. 201.
Pentru a asigura transparenţa activităţii instanţei, judecătorul sau, după caz,
preşedintele completului va asigura întocmirea şi afişarea listei cauzelor fixate pentru
judecare cu cel puţin 3 zile înainte de data fixată pentru judecare.
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
Secţiunea 1
Partea pregătitoare a şedinţei de judecată
Articolul 354. Deschiderea şedinţei de judecată

 Partea pregătitoare a şedinţei de judecată este menită să asigure ca

cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare, să se desfăşoare în strictă corespundere
cu cerinţele legii procesual-penale, să decurgă fără careva reţineri îndelungate şi să se
caracterizeze prin operativitate şi oferirea posibilităţii completului de judecată să
examineze nemijlocit toate probele propuse şi să stabilească circumstanţele de fapt ale
cauzei. Astfel, sunt create premisele necesare pentru cercetarea completă, sub toate
aspectele a probelor şi petnru soluţionarea corectă a cauzei, respectîndu-se drepturile
participanţilor la proces.
 Partea pregătitoare a şedinţei de judecată cuprinde mai multe acte caracter
orgnizatoric, avînd drept scop normala desfăşurare a judecării cauzei. Acţiunile întreprinse
pe parcursul acestei etape pot fi clasificate în următoarele patru grupe distincte:
 Deschiderea şedinţei de judecată şi verificarea prezenţei participanţilor
la proces;
 Legalitatea participării în proces a părţilor şi altor participanţi;
 Explicarea drepturilor persoanelor ce participă la examinarea cauzei;
 Asigurarea posibilităţii examinării cauzei prin soluţionarea cererilor şi
demersurilor.
Aceste acte sunt reglementate pe de o parte, de nomele comune privind
judecata în general, şi pe de altă parte, de normele speciale privind desfăşurarea judecăţii în
primă instanţă.
  Conform prevederilor art. 354 CPP preşedintele completului de judecată
este cel care conduce şedinţa de judecată. În această calitate, preşedintele deschide lucrările
şedinţei, fapt consemnat în procesul verbal al şedinţei de judecată. Dreptul de a deschide
şedinţa de judecată aparţine în mod exclusiv preşedintelui şedinţei de judecată. Nici
grefierul, nici un alt membru al completului de judecată nu este în drept să deschidă şedinţa
de judecată. La data şi ora fixate pentru judecare, menţionate în art. 354 CPP, şi care
trebuie să coincidă cu timpul numirii cauzei spre judecare în conformitate cu art. 351 CPP,
preşedintele completului declară şedinţa de judecată deschisă. Acest moment este necesar
pentru a atrage atenţia că judecata a început şi că cei prezenţi în sală sunt obligaţi să
respecte ordinea şi disciplina şedinţei de judecată, integrîndu-se în atmosfera de
solemnitatea. Acest fapt marchează, de asemenea momentul din care sala unde se
desfăşoară judecata devine sală de şedinţă. Tot din acest moment se aplică principiile:
oralităţii, publicităţii şi nemijlocirii şedinţei de judecată.
 La această etapă preşedintele şedinţei de judecată are mai mult o funcţie
dispozitivo - organizatorică. Preşedintele şedinţei de judecată conduce lucrările şedinţei, ia
măsurile de asigurare a ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată în conformitate cu
prevederile alin. (4) art. 333 şi art. 334 CPP, fiind în drept să aplice chiar amenda judiciară
în conformitate cu prevederile art. 201 CPP, precum şi execută alte acţiuni prevăzute prin
art. 317 CPP. În aceste condiţii, părţile şi procurorul, vor putea interveni pe parcursul
cercetării judecătoreşti şi al dezbaterilor numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.
După deschiderea şedinţei de judecată, preşedintele şedinţei anunţă cauza
penală, care urmează să fie examinată: denumirea completă a cauzei penale, numărul
acesteia şi date despre inculpat, de asemenea, propune grefierului să raporteze despre
prezentarea în instanţă a persoanelor care trebuie să participe la judecarea cauzei.
Articolul 355. Verificarea prezentării în instanţă
Deşi art. 355 se numeşte „Verificarea prezentării în instanţă”, în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei de judecată grefierul raportează deja despre prezentarea în judecată.
Pînă la începerea examinării cauzei grefierul este obligat să verifice dacă toate
persoanele chemate în judecată s-au prezentat, cine din cei care nu s-au prezentat au primit
citaţii, cine şi din ce cauză nu a primit citaţiile. Mai mult ca atît, grefierul şedinţei de
judecată verifică din timp, dacă există dovezi despre înmînarea citaţiilor persoanelor,
chemate în judecată, copiilor rechizitoriului sau altor materiale. În cazul lipsei unor
asemenea date grefierul imediat raportează judecătorului pentru luarea măsurilor
suplimentare de asigurare a prezentării părţilor şi înmînare a documentelor necesare.
Prin urmare, cu ocazia apelului grefierul nu se limitează la simpla întregistrare a
prezenţilor, în cazul celor lipsă fiind obligat să examineze legala îndeplinire a procedurii de
citare, pentru a se putea hotărî ulterior, dacă din cauza absenţelor respective nu este
necesară amînarea cauzei. Grefierul şedinţei de judecată este obligat, de asemenea, să
raporteze preşedintelui şedinţei de judecată motivele neprezentării, persoanelor care urmau
să participe la şedinţa de judecată. Motivele respective sunt fixate în procesul-verbal.
Vezi comentariul la art. 318 CPP.
Articolul 356. Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă

 Conform dispoziţiei art. 356 toţi martorii, înainte de a fi ascultaţi, urmează

a fi îndepărtaţi din sala de şedinţă, fapt consemnat în procesul verbal al şedinţei de
judecată. Aceasta reprezintă premisa audierii în mod separat a martorilor, cerinţă prevăzută
în alin.1 art. 370 CPP.
Preşedintele şedinţei de judecată este obligat să ia măsuri ca martorii audiaţi
să nu comunice cu cei neaudiaţi.
 Măsurile respective previn influenţarea martorului ascultat mai tîrziu de către
martorul ascultat mai înainte, de către declaraţiile inculpatului şi părţii vătămate, care sunt
audiaţi înaintea lui. Martorul, de asemenea, poate fi influenţat prin concluziile organelor de
urmărire penale, cuprinse în expunerea de către procuror a învinuirii odată cu începerea
cercetării judecătoreşti, informaţia privind personalitatea inculpatului.
Martorul trebuie să se conformeze dispoziţiei preşedintelui şedinţei de
judecată şi să părăsească sala de şedinţă, neîndepărtîndu-se fără încuviinţarea preşedintelui.
În cazul neexecutării dispoziţiilor legale ale preşedintelui şedinţei de judecată şi încălcării
ordinii şedinţei de judecată în conformitate cu prevederile art. 334 CPP martorilor le pot fi
aplicate măsuri corespunzătore, inclusiv cele indicate în art. 201 CPP.
Această măsură nu este necesară în cazul experţilor, ale căror concluzii
consemnate în raportul de expertiză, sunt suficiente pentru lămurirea chestiunilor a căror
cunoaştere a determinat ordonarea expertizei.
Părţile nu vor fi îndepărtate din sală, principiul contradictorialităţii şi al
dreptului la apărare putîndu-se realiza, în bune condiţii, numai prin perceperea nemijlocită
a declaraţiilor date de inculpat, celelalte părţi, martori şi experţi.
Articolul 357. Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului şi explicarea
drepturilor şi obligaţiilor acestora

În cazul cînd la judecarea cauzei este necesară participarea interpretului sau

traducătorul, atunci preşedintele şedinţei de judecată în conformitate cu prevederile art. 85
CPP, stabileşte, în primul rînd, identitatea, competenţa interpretului şi traducătorului,
explicîndu-le care sunt drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi obligaţiile interpretului şi
traducătorului sunt explicate înaintea celorlalţi participanţi la procesul penal, întrucînt ele
urmează să fie exercitate şi executate imediat după deschiderea şedinţei de judecată, fiind
necesară traducerea întrebărilor şi dispoziţiilor preşedintelui şedinţei de judecată.
Trebuie de atras atenţia asupra faptului că anume preşedintele şedinţei de
judecată şi nu grefierul, explică interpretului, traducătorului răspunderea ce o poartă în caz
de interpretare sau traducere intenţionat incorectă.
Stabilirea identităţii interpretului, traducătorului, şi explicarea drepturilor
acestora se consemnează în procesul verbal şi se certifică prin semnătura interpretului,
traducătorului alin. (3) art. 85 CPP.
Vezi comentariul la art. 85 CPP.
Articolul 358. Stabilirea identităţii inculpatului
Regulile expuse în art. 358 prevăd obligaţia preşedintelui şedinţei de judecată de
a stabili identitatea inculpatului, pentru evitarea oricărei erori posibile. Deşi identitatea
inculpatului a fost stabilită de mai multe ori pe parcursul urmăririi penale, aceasta va fi
stabilită încă odată şi în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată, pentru a se
constata cu precizie că pe banca acuzaţilor se află anume acea persoană în privinţa căreia a
fost desfăşurată urmărirea penală şi care a fost trasă la răspundere penală. În acest scop
sunt clarificate datele indicate în alineatul 1 art. 358 CPP, precum şi alte date referitoare la
personalitatea acestuia care nu sunt expres prevăzute prin legea procesual-penală, dar care
au importanţă pentru cauză. Astfel, faptele stabilite de către instanţă în cadrul părţii
pregătitoare a şedinţei de judecată sun confruntate cu cele stabilite în procesul urmăririi
penale.
În corespundere cu exigenţele principiilor nemijlocirii, oralităţii i judecării cauzei
(art. 314 CPP) şi publicităţii şedinţei de judecată (art. 316 CPP), identitatea inculpatului se
stabileşte prin chestionarea verbală a acestuia.
 Stabilirea de către preşedintele şedinţei de judecată în procesul de stabilire a
identităţii inculpatului, a datelor enumerate în articolul comentat, nu exonerează judecata
de la obligaţia de a constata în mod complet circumstanţele, ce caracterizează
personalitatea inculpatului, şi care au importanţă atît pentru determinarea pedepsei, cît şi a
regimului de deţinere a persoanei în procesul de ispăşire a pedepsei penale.
 După stabilirea identităţii inculpatului, preşedintele şedinţei de judecată
verifică dacă inculpatului:
1. i-a fost înmînată:
 informaţia în scris privind drepturile şi obligaţiile sale în
conformitate cu alin. (2) art. 66 CPP;
 copia de pe rechizitoriu în conformitate cu prevederile alin. (5)
art. 296 CPP;
 îi sunt clare aceste documente.
Aceste acţiuni se înscriu în sfera cerinţelor art. 17 CPP privind asigurarea
dreptului la apărare. Astfel, deplina exercitare a drepturilor procesual penale ale
inculpatului este posibilă numai în cazul, în care acesta îşi cunoaşte drepturile şi le înţelege
conţinutul lor.
Alineatul (3) al articolului comentat prevede obligaţia de a înmîna copia
rechizitoriului şi a oferi posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele dosarului, inculpatului,
care la finele urmăririi penale s-a abţinut sau s-a sustras de a lua cunoştinţă cu materialele
cauzei şi de a primi rechizitoriu, dar s-a prezent în şedinţa de judecată. Mai mult ca atît, în
acest caz, în scopul asigurării dreptului la apărare al inculpatului, instanţa este obligată să
soluţioneze chestiunea privind acordarea inculpatului unui termen pentru pregătirea
apărării, în cazul în care parvine o asemenea solicitare.
În conformitate cu prevederile alin. (4) art. 16 CPC copia rechizitoriului
urmează să fie înmînată în limba maternă a inculpatului sau în limba pe care acesta o
cunoaşte.
Articolul 359. Stabilirea identităţii celorlalte părţi şi verificarea cunoaşterii
drepturilor şi obligaţiilor lor
În privinţa avocatului şi procurorului preşedintele şedinţei de judecată este obligat să
verifice:
 identitatea acestora;
 documentele ce confirmă împuternicirile lor, ţinînd cont de
prevederile articolelor: 51 privind statutul procurorului; art. 53 privind
atribuţiile procurorului în instanţa de judecată; art. 67, privind statutul
apărătorul; 68, privind drepturille şi obligaţiile apărătorului; art. 69,
privind participarea obligatorie a apărătorului; art. 70, privind
admiterea, numirea din oficiu şi înlocuirea apărătorului, confirmarea
calităţii şi împuternicirilor lui.
Legea procesual penală nu prevede obligaţia de a explica drepturile
procurorului şi apărătorului, întrucît ei sunt persoane profesionale şi jurişti calificaţi.
 În ordinea corespunzătoare este verificată identitatea celorlalţi participanţi
la procesul penal. În privinţa părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, se
verifică:
 faptul înmînării informaţiei privind drepturile şi obligaţiile lor în
conformitate cu prevederile art. 60, privind drepturile şi pbligaţiile
părţii vătămate; 62, drepturile şi obligaţiile părţii civile; art. 74, privind
drepturile şi obligaţiile părţii civilmente responsabile;s
  precum şi dacă acestea sunt clare, preşedintele şedinţei de
judecată fiind obligat să facă explicaţiile respective în caz de
necesitate.
Articolul 360. Anunţarea completului care judecă cauza şi soluţionarea cererilor de
recuzare

Regula alin.1 art. 360 CPP obligă preşedintele şedinţei de judecată să anunţe
completul care judecă cauza şi să verifice dacă nu sunt cereri de recuzare sau abţineri,
inclusiv pentru procuror, grefier, expert, interpret, traducător şi specialist.
Trebuie de specificat că de fapt deşi articolul are titlul de „Anunţarea completului
de judecată” preşedintele de judecată este obligat să anunţe alcătuirea instanţei în
complexul ei, cu procuror, grefier, precum şi expert, interpret, traducător şi specialist, dacă
aceştia participă la judecare. Se anunţă nu atît care este compunerea instanţei (în sensul de
compunere a completului de judecată), ci care este constituirea instanţei, prin aceasta
îneţelegîndu-se nu numai organul jurisdicţional. Trebuie se subliniat faptul că numai
completul de judecată are dreptul de a soluţiona cauza.
Preşedintele instaţei de judecată va anunţa care este funcţia procurorului,
specialitatea expertului şi specialistului, baroul de avocaţi din care face parte apărătorul.
Apoi preşedintele va explica dreptul de a face recuzări făcînd trimitere la temeiurile de
recuzare prevăzute în legea procesual-penală.
Cererile de recuzare se soluţionează în conformitate cu prevederile art. 34 CPP,
privind recuzarea judecătorului; art. 35 CPP, privind procedura soluţionării cererii de
recuzare a judecătorului; art. 54 CPP, recuzarea procurorului; art. 84 CPP, privind
recuzarea grefierului; art. 86 CPP, privind recuzarea interpretului, traducătorului; art. 87
CPP, privind recuzarea specialistului; art. 89 CPP, privind recuzarea expertului.
Articolul 361. Soluţionarea chestiunilor privitoare la participarea apărătorului
În scopul asigurării dreptului la apărare al inculpatului, instanţa de judecată este obligată
să-i asigure dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau
numit din oficiu.
În acest scop, preşedintele şedinţei de judecată este obligat să verifice:
 dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a apărătorului;
 renunţă la el cu schimbarea lui;
 sau singur îşi va exercita apărarea, renunţînd la apărător în
corespundere cu prevederile art. 71 CPP;
 existenţa incompatibilităţilor enumerate în art. 72 CPP privind
înlăturarea apărătorului din procesul penal.
Articolul 362. Soluţionarea chestiunii judecării cauzei în lipsa vreuneia din părţi sau
a altor persoane citate
Art. 362 reglementează întrebarea privind neprezentarea în şedinţa de judecată
a participantului la procesul penal.
Trebuie de ţinut cont de faptul că după deschiderea şedinţei de judecată
grefierul raportează despre cauzele neprezentării participanţilor absenţi.
Instanţa trebuie să asculte opiniile părţilor prezente asupra chestiunii judecării
cauzei în lipsa părţii la proces care nu s-au prezentat.
Conform prevederilor alin. (3) art. 320 CPP neprezentarea procurorului la
şedinţa de judecată atrage amînarea şedinţei cu informarea despre acest fapt a procurorului
ierarhic superior.
 Amînarea şedinţei de judecată nu trebuie confundată cu suspendarea. Dacă
judecarea cauzei a fost suspendată atunci judecată este reluată de la început în ordine
generală.
Conform prevederilor art. 321 CPP instanţa poate decide judecarea cauzei în
lipsa inculpatului, cu condiţia respectării stricte a cerinţelor legii procesual-penale. La
această etapă, de asemenea, instanţa poate dispune aducerea silită a inculpatului şi să-i
aplice o măsură preventivă sau să o înlocuiască cu o altă măsură care va asigura
prezentarea lui în instanţă.
În caz de neprezentare a participanţilor prevăzuţi la alin. 2 al acestui articol, în
urma ascultării opiniilor părţilor preşedintele instanţei de judecată:
 dispune continuarea şedinţei;
 ia măsurile respective pentru asigurarea prezenţei lor;
 dispune părţii care nu a asigurat prezenţa să o asigure la şedinţa
următoare.
În conformitate cu prevederile art. 199 CPP poate dispune inclusiv şi
aducerea silită a persoanei, participantă la proces.
Articolul 363. Stabilirea identităţii expertului şi specialistului şi explicarea
drepturilor şi obligaţiilor lor
Specialistul şi expertul au drepturi şi obligaţii similare. Ambii poartă răspundere penală
pentru prezentarea concluziilor false, conform prevederilor art. 312 CP.
Conform exigenţelor art. 363 CPP preşedintele instanţei de judecată trebuie să
explice expertului drepturile sale şi răspunderea pe care o poartă, fapt ce urmează a fi
consemnat în procesul-verbal.Declaraţia expertului este anexată la procesul-verbal al
şedinţei de judecată.
Pentru aplicarea corectă a art. 363 CPP urmează să se ţină cont de prevederile articolelor
87, 88, 153, CPP.
Articolul 364. Formularea şi soluţionarea cererilor sau demersurilor
Din analiza regulilor alin. 1 art. 364 CPP rezultă că preşedintele instanţei de
judecată pentru asigurarea realizării depline a drepturilor participanţilor la procese, trebuie
să manifeste un rol activ, întrebînd fiecare parte în proces dacă are careva cereri sau
demersuri.
 Cererile şi demersurile urmează a fi argumentate. Ele se pot raporta la
orice chestiune care trebuie invocate în acest moment şi sunt de natură să asigure fie
legalitatea judecăţii în fond, fie pregătirea acesteia, cum sunt de exemplu, cele care privesc
legala compunere a instanţei, recuzarea unor membri ai completului de judecată, a
grefierului, luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea măsurilor preventive, amînarea
cauzei pentru lipsa de la judecată a unei părţi cu privire la care nu este îndeplinită
procedura de citare, etc.
 Propunerile de administrarea unor probe noi, care nu au fost avute în
vedere în cursul urmăririi penale sau care cu apărut ulterior acestei faze pot fi făcute pe
parcursul judecăţii pînă la începerea dezbaterilor judiciare, art. 364 CPP specificînd că
acest lucru poate fi făcut în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei de judecată şi în cursul
cercetării judecătoreşti.
Regula de a face propuneri de probe noi la începutul şedinţei de judecată se
explică prin oferirea posibilităţii de a putea stabili în ce măsură pot fi asemenea probe
administrate în aceeaşi şedinţă sau se impune o amînare a judecăţii. În acest scop, alin. (2)
art. 364 CPP obligă pe cel care propune efectuarea unei probe noi să arate:
 faptele şi circumstanţele ce urmează a fi dovedite;
 mijloacele prin care pot fia administrate aceste probe;
  locul unde se află mijloacele de probă respective;
 identitatea şi adresa martorilor, experţilor şi specialiştilor.
Propunerea de probe noi poate fi formulată şi în cursul cercetării judecătoreşti
alin. (4) art. 364 CPP. Soluţionarea cauzei fiind posibilă numai ăe bază de probe care se
administrează în faţa instanţei în cursul cercetării judecătoreşti, a fost firesc ca legea să
permită procurorului şi părţilor să propună administrarea de probe noi nu numai în cadrul
părţii pregătitoare a şedinţei de judecată, dar şi în stadiul următor consacrat tocmai acestei
activităţi. Instanţa trebuie să vegheze ca acest drept al părţilor să nu fie exercitat abuziv.
 Toate aceste aspecte privind cererile, demersurile, cît şi propunerile de noi
probe se pun în discuţia părţilor, ca un efect obligatoriu al principiului contradictorialităţii,
instanţa pronunţîndu-se asupra lor prin încheiere motivată. Momentele ce ţin de
soluţionarea cererilor, demersurilor şi propunerilor de noi probe se fixează în procesul –
verbal.
Cererea ori demersul pot fi înaintate şi în formă scrisă, dar trebuie făcute publice în
şedinţa de judecată şi anexate la procesul-verbal. Această regulă este determinată de
cerinţele principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, care presupune că actele procesuale
şi procedurale efectuate în desfăşurarea judecăţii trebuie să fie îndeplinite direct faţa
instanţei, adică în şedinţa de judecată şi în prezenţa completului de judecată, sub a cărui
conducere, supraveghere şi garanţie se efectuează judecata.
Toate cererile şi demersurile trebuie să fie examinate separat, chiar dacă sunt
înaintate de una şi aceeaşi persoană.

Articolul 365.Ordinea cercetării judecătoreşti

Cercetarea judecătorească este cea mai importantă şi mai complexă parte a judecăţii în
fond, de buna ei desfăşurare depinzînd în mare măsură stabilirea adevărului în cauză.
Anume aici se manifestă în toată amploarea principiul contradictorialităţii procesului penal,
în care dovedirea acuzării se pune exclusiv în sarcina acuzatorului de stat. De aceea
eficienţa activităţii acuzatorului în mare parte depinde de capacitatea lui de a se opune în
mod competent apărării prin utilizarea atît a normelor de drept material şi procesual, cît şi a
procedeelor tactice, elaborate de criminalistică.
1. Cercetarea probelor reprezintă metoda de verificare judiciară a acuzării
formulate şi a încadrării juridice a faptei comise. În opinia noastră, circumstanţele care
dovedesc vinovăţia inculpatului sau îl dezvinovăţesc, precum şi cele care-i agravează sau
atenuează răspunderea, nu pot constitui obiectivul principal al anchetei judecătoreşti. Ele
întotdeauna sînt cercetate în legătură cu acuzarea. Aceasta fiind dezminţită, inevitabil
dispare şi necesitatea examinării lor.
2. Cercetarea judecătorească, în virtutea specificului ei, urmăreşte scopuri mai
înguste decît etapa judecăţii în fond în general. Activitatea instanţei constă în a analiza şi a
verifica detaliat acuzarea, dar fără ca participanţii la proces şi judecătorul să-şi expună în
această etapă părerile şi concluziile. La cerectarea judecătorească, graţie cercetării acuzării
şi administrării probelor, se formează convingerea şi se pregătesc concluziile pentru
desfăşurarea activităţii procesual-penale în etapele ulterioare ale judecăţii. Veridicitatea
concluziilor va fi pusă la încercare în cadrul susţinerilor verbale şi îşi va găsi expresie
definitivă în sentinţa judecăţii.
3. Acuzatorul de stat, realizîndu-şi funcţiile în cadrul cercetării judecătoreşti,
au un rol activ, trebuie să dea dovadă de iniţiativă în administrarea probelor noi, necesare
pentru cercetarea cauzei sub toate aspectele. Limitele plenitudinii cercetării, după părerea
noastră, trebuie să fie determinate de chestiunile pe care, în conformitate cu legea, le
soluţionează instanţa de judecată la darea sentinţei.
4. Deseori administrarea noilor probe sau răsturnarea probelor administrate
anterior subminează substanţial acuzarea sau conduce spre dezminţirea ei totală.
Modificarea bazei probatorii este în strînsă legătură cu modificarea formulării acuzării, a
încadrării juridice a infracţiunii şi în condiţii legale implică darea unei sentinţe de achitare
sau de clasare a procesului penal.
5. În aceasta şi constă importanţa cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia
subiecţilor acuzării le revine un rol deosebit. Procurorul, partea vătămată şi partea civilă
trebuie nu numai ei înşişi să se convingă de temeinicia acuzării, dar să convingă şi instanţa
de judecată de justeţea învinuirii aduse inculpatului şi de dovedirea ei prin probele
administrate. Totodată, trebuie să se ţină cont de importanţa educativă a procesului judiciar.
6. Cercetarea judecătorească nu este o modalitate de verificare a concluziilor
urmăririi penale sau o repetare, în condiţii noi, a cercetărilor preliminare. Ea reprezintă o
nouă cercetare a tuturor părţilor componente ale acuzării în baza probelor administrate.
Totodată, ar fi o eroare să afirmăm că între ancheta judecătorească şi urmărirea penală nu
există nici o legătură. Cercetarea judecătorească, de regulă, este precedată de activitatea
organelor de urmărire în scopul descoperirii infracţiunii săvîrşite, a demascării persoanelor
vinovate, a dovedirii prin probe a temeiniciei acuzării formulate.
7. În practica judiciară s-a arătat în mod constant că judecata are obligaţia să
se pronunţe cu privire la faptele reţinute şi examinate în expozitivul rechizitoriului. (Decizia
Colegiului penal al CSJ nr.1r/e-21/98 din 19 martie 1998 // Buletinul CSJ, 1998, nr.7, p. 14;
Decizia Colegiului penal al CSJ nr. 1r/e-84/98 din 18 iunie 1998 // Buletinul CSJ, 1998,
nr.8, p. 15-16; Decizia Colegiului penal al Curţii de Apel nr. 1a-117/99 din 2 iunie 1999 //
Curtea de Apel, Culegere de practică judiciară 1999-2000, p.205-206.) Simpla menţiune
privind săvîrşirea unei anumite infracţiuni sau simpla reproducere a conţinutului unui mijloc
de probă prin care se face o anumită naraţiune privind fapta penală nu implică obligaţia
arătată.
8. Stabilirea competentă a procedurii de cercetare a probelor are o importanţă
organizatorică şi tactică. Ea determină mersul corect al cercetării judecătoreşti, desfăşurarea
ei raţională, cu o pierdere minimă a timpului subiecţilor oficiali, părţilor şi a persoanelor
citate în instanţă.
9. Avîndu-se în vedere că art. 365 CPP dă preferinţă examinării probelor
prezentate de acuzator, procurorul trebuie să recomande instanţei de judecată o ordine de
examinare a probelor argumentată ştiinţific, prin care să asigure elucidarea tuturor
circumstanţelor esenţiale ale cauzei, completarea eventualelor lacune ale urmăririi penale,
cercetarea obiectivă şi completă a probelor şi individualizarea culpei fiecărui inculpat.
10. Ordinea de examinare a probelor este determinată de multipli factori, pe
care acuzatorul de stat este obligat să-i cunoască şi să ştie să-i analizeze, pentru ca,
aplicîndu-i la cauza penală concretă, să poată propune singura soluţie justă. Printre aceştia
sînt:
- versiunile propuse de acuzator;
- recunoaşterea deplină, parţială sau negarea de către inculpat a vinovăţiei sale;
- tipul infracţiunii;
- volumul şi complexitatea cauzei penale;
- numărul inculpaţilor şi existenţa contradicţiilor în declaraţiile lor;
- vîrsta inculpaţilor;
- stabilitatea poziţiei părţilor vătămate şi a martorilor;
- calitatea urmăririi penale.
 Această listă nu este exhaustivă şi poate fi continuată.

11. Ordinea de efectuare a cercetării, stabilită de instanţă, poate fi schimbată

doar printr-o încheiere specială. De aceea, dacă în scopul unei cercetări obiective şi
complete a circumstanţelor cauzei apare necesitatea de a modifica ordinea de examinare a
probelor, atunci acuzatorul de stat primul este obligat să facă un asemenea demers către
instanţă într-o expunere motivată.
Articolul 366. Începerea cercetării judecătoreşti
1. Factorul recunoaşterii sau negării de către inculpat a vinei sale poate influenţa poziţia
acuzatorului în această chestiune. Însă nu putem stabili o dependenţă directă între acest
factor şi procedura de cercetare a probelor. Destul de frecvent, atît în cazul recunoaşterii
culpei, cît şi a negării ei, ancheta judecătorească începe cu interogarea inculpatului. În
procesele judiciare aceasta este procedura obişnuită de cercetare a probelor, care are
avantajele sale şi de aceea se aplică la examinarea majorităţii absolute a cauzelor.
Interogarea minuţioasă a inculpatului permite stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei,
detaliile care nu şi-au găsit reflectare la urmărirea penală, clarificarea versiunii apărării şi
laturile ei vulnerabile. Informaţia obţinută în rezultatul interogării poate fi utilizată la
audierea părţii vătămate şi a martorilor. Ea îl ajută pe procuror să aleagă procedeele tactice
optime pentru demascarea inculpatului în săvîrşirea infracţiunii. Propunerea categorică de a
începe ancheta judecătorească cu audierea părţii vătămate şi a martorilor, dacă inculpatul
nu-şi recunoaşte vina, după părerea noastră, este greşită, deoarece există pericolul
consolidării poziţiei inculpatului, care, ştiind despre datele existente împotriva lui, se va
orienta mai bine şi va găsi posibilităţi de a le dezminţi. O asemenea situaţie îi dă unele
avantaje apărării faţă de partea acuzării. Este oportun totuşi uneori a începe cercetarea
probelor cu partea vătămată şi martorii, în cazul cînd inculpatul şi-a recunoscut parţial
vina, cînd el nu tăgăduieşte circumstanţele de bază ale săvîrşirii acţiunii, dar încearcă să
prezinte comportamentul său într-o lumină mai favorabilă, să atenueze unele fapte. În
aceste situaţii examinarea probelor care-l demască îl poate determina să-şi recunoască vina.
El nu se va eschiva în timpul interogării, nu va face depoziţii false, care să atenueze vina
sa, ceea ce se va reflecta asupra desfăşurării procesului judiciar. În literatura de specialitate
au fost expuse şi opinii împotriva acestei ordini ale anchetei judecătoreşti. Principalul
argument invocat este că interogarea inculpatului la sfîrşitul anchetei judiciare va reduce
considerabil mijloacele lui de apărare: în timpul audierilor părţii vătămate şi a martorilor,
inculpatul nu poate da explicaţii complete referitoare la acuzarea adusă, ci doar la unele
părţi ale ei sau circumstanţe, iar explicaţii complete va putea da doar după examinarea
tuturor probelor care-l demască. În acest fel, apărarea inculpatului este pusă într-o situaţie
nefavorabilă şi instanţa nu va avea posibilitatea, la începutul anchetei judecătoreşti, să-şi
facă o imagine clară despre esenţa argumentelor aduse de inculpat pentru dezminţirea
acuzării, ca apoi, pe parcursul cercetării să le verifice certitudinea şi concludenţa.
În cauzele cu pluralitate de acuzări, unde sînt cîţiva inculpaţi şi ei au atitudini diferite
faţă de acuzarea adusă, considerăm cel mai indicat a începe interogarea inculpaţilor care şi-
au recunoscut în întregime sau parţial vina, iar după aceea – a celor care-şi tăgăduiesc vina.
Tipul şi caracterul infracţiunii de asemenea poate influenţa stabilirea ordinii de cercetare a
probelor. Pot fi relevate cîteva componenţe de infracţiune, în care cei interogaţi îşi schimbă
depoziţiile deosebit de des. Aici se referă extorcările, infracţiunile săvîrşite în condiţii
neevidente, infracţiunile sexuale.
Planificarea ordinii de cercetare a probelor depinde atît de numărul coinculpaţilor, cît
şi de complexitatea faptelor incriminate.
În cauzele cu multe episoade sînt posibile cîteva variante de cercetare a probelor: 1) sînt
cercetate probele pentru fiecare episod; 2) inculpaţii şi martorii sînt interogaţi privitor la
fiecare episod în parte, iar restul mijloacelor de probă sînt examinate fără a fi împărţite pe
episoade; 3) asupra unor episoade sînt interogaţi numai inculpaţii, iar celelalte mijloace de
probă se concretizează în raport cu fiecare inculpat.
Articolul 367. Audierea inculpatului
Printre activităţile îndeplinite la etapa cercetării judiciare un loc aparte îl ocupă audierea.
1. De la început trebuie menţionat faptul că procedura de obţinere a declaraţiilor
îmnănunchează un complex de reguli de ordin procesual şi de ordin tactic. Problemele
referitoare la tactica obţinerii declaraţiilor sînt studiate de criminalistică, însă cu
preponderenţă pentru urmărirea penală. Anumite procedee pot fi utilizate şi de către
acuzatorul de stat fără schimbări, unele doar efectuînd corectivele respective, iar altele, în
general, nu corespund condiţiilor în care are loc cercetarea judecătorească. Dacă la etapa
urmăririi penale cercul de participanţi la audiere se limitează la anchetator (eventual, şi
apărător) şi la persoana audiată, în şedinţa de judecată acesteia din urmă, pe lîngă procuror,
îi mai pun întrebări judecătorii, apărătorii, părţile vătămate, părţile civile şi civilmente
responsabile, reprezentanţii lor, alţi coinculpaţi. Pe parcursul cercetării judecătoreşti,
inculpatul şi-a creat imagine despre caracterul eventualelor întrebări şi este mai pregătită,
deja a studiat materialele dosarului, a analizat probele, ceea ce de asemenea se reflectă
asupra răspunsurilor sale din timpul audierii în instanţă. Factorii amintiţi nu numai că
determină specificul audierii judiciare, dar influenţează şi tactica desfăşurării. Într-un mod
aparte s-a menţionat atitudinea inculpatului faţă de acuzarea adusă, prezenţa sau lipsa
situaţiilor controversate şi activismul apărării.
2. De remarcat că, în pofida publicităţii şedinţei de judecată, stabilirea contactului
psihologic cu persoana audiată este o condiţie necesară pentru desfăşurarea reuşită a
audierii. În aceste scopuri este important ca acuzatorul să recurgă la următoarele procedee
tactice: a) manifestarea interesului faţă de persoana audiată şi demonstrarea respectului faţă
de poziţia ei; b) acceptarea unei atitudini politicoase, corecte; c) formularea întrebărilor într-
o formă accesibilă; c) demonstrarea imparţialităţii; d) respectarea drepturilor participanţilor
la proces; e) stabilirea unor relaţii normale cu instanţa şi apărătorii; f) capacitatea de a
asculta persoana audiată, fără a o întrerupe sau a o brusca; g) preîntîmpinarea unor
eventuale situaţii de disconfort pentru dînsa.
3. Audierea judiciară include etapele introductivă, de expunere liberă şi de întrebări-
răspunsuri.
Etapa introductivă începe cu constatarea datelor despre persoana interogată. Dacă
urmează audierea părţii vătămate sau a martorului, ei sînt preîntîmpinaţi despre eventuala
răspundere penală pentru eschivarea de la darea declaraţiilor şi pentru darea declaraţiilor
intenţionat false. Etapa expunerii libere este prevăzută de art.art.249 şi 253 CCP, prin care
persoanei audiate i se propune relatarea celor întîmplate aşa cum le-a sesizat, comunicînd
informaţia în volumul în care el consideră că e necesar. S-a arătat că evitarea acestei etape
face posibil ca un anumit strat din informaţia existentă să nu fie solicitată, ceea ce poate
influenţa asupra scopurilor cercetării judecătoreşti.

În dreptul nostru se interzic întrebările sugestive, adică cele care conţin în sine
răspunsul. Este acceptabilă afirmaţia că, în orice caz, întrebarea trebuie formulată în aşa fel,
ca persoana audiată să nu poată obţine din ea vreo informaţie şi să fie nevoită să apeleze
doar la memoria sa. Întrebările sugestive, de regulă, le propun doar avocaţii neconştiincioşi,
folosindu-le ca modalitate de a-i comunica clientului său date recent apărute. Un preşedinte
competent respinge asemenea întrebări, în caz contrar, acuzatorul de stat este obligat să
propună instanţei respingerea întrebării cu consemnarea ei în procesul-verbal. Se întîmplă
că tentaţia de a pune o întrebare sugestivă îl încearcă şi pe procuror, în special atunci cînd
bagajul de cuvinte al persoanei audiate este redus şi ea, de fapt, nu posedă tehnica unei
expuneri libere, iar la întrebările puse răspunde monosilabic, nedesfăşurîndu-şi gîndul.
Uneori persoana audiată se jenează să vorbească despre anumite circumstanţe ale
infracţiunii, situaţie în care procurorul trebuie să-i explice necesitatea depunerii mărturiilor
complete şi importanţa fixării lor în procesul-verbal.

4. În instanţa de judecată poate fi efectuată audierea de bază, încrucişată şi

în formă de şah. La audierea de bază celui audiat i se pun întrebări de către
instanţă şi de ceilalţi participanţi la proces. Audierea încrucişată implică
formularea întrebărilor privind una şi aceeaşi circumstanţă, în scopul de a
verifica, a preciza sau a completa declaraţia făcută.
5. Pentru acuzatorul de stat deprinderile de a realiza o audiere încrucişată
sînt obligatorii, întrucît face posibilă desprinderea contradicţiilor, precizarea
detaliilor, demascarea inculpatului, în sfîrşit, completarea esenţială a
depoziţiilor. Acuzatorul de stat poate nimeri într-o situaţie complicată, dacă
apărătorul, în cazul interogării încrucişate, încalcă cerinţele eticii judiciare şi
încearcă să-i sustragă gîndul persoanei audiate. În asemenea situaţii,
procurorul, ripostînd, trebuie să-i asigure persoanei audiate o atmosferă
calmă şi timp pentru reflectarea asupra răspunsurilor. Apreciem că în
condiţiile unui proces contradictorial forma respectivă îşi va găsi dezvoltarea
sa ulterioară.
6. Audierea în formă de şah se caracterizează prin faptul că, în timpul
interogării persoanei date, acuzatorul de stat adresează întrebări şi altor
participanţi cu scopul de a-i confirma sau a-i contesta depoziţiile.
7. Metoda audierii în formă de şah este mult mai necesară procurorului
decît apărătorului, deoarece acesta din urmă nu este tot timpul cointeresat în
înlăturarea contradicţiilor.
Acuzatorul de stat poate efectua audieri suplimentare şi repetate. Prin audierea suplimentară
se clarifică aspectele omise pe parcursul audierii de bază, iar audierea repetată se petrece
atunci cînd, cercetîndu-se alte probe, apar dubii în justeţea depoziţiilor obţinute, precum şi
în cazul cînd şedinţa se amînă pentru mai mult timp şi persoanele audiate anterior sînt citate
din nou în instanţă.

8. Administrarea probelor în cercetarea judecătorească, de regulă, începe

prin interogarea inculpatului. Pentru acuzatorul de stat interogarea
inculpatului este nu numai o modalitate de obţinere a unor informaţii despre
fapta penală, dar şi un mijloc de demascare judiciară, motiv pentru care
procurorul trebuie să-l interogeze privitor la toate episoadele şi
circumstanţele cuprinse de acuzare.
Astfel, scopul interogării inculpatului urmăreşte clarificarea circumstanţelor referitoare la
formularea acuzării şi încadrarea juridică a faptei.
9. Interogarea inculpatului se cere a fi activă, ofensivă, demascatoare, în
aşa fel ca iniţiativa întotdeauna să aparţină acuzatorului.
10. În legătură cu cazurile frecvente de renunţare parţială şi totală la
declaraţiile făcute anterior s-au făcut recomandări privitor la aplicarea unor
procedee aparte de interogare a inculpatului. Autorii insistă asupra
 comparării declaraţiilor schimbate cu alte probe; cercetării consecvente a
conţinutului noilor declaraţii; comparării declaraţiilor între ele.
Considerăm că, pentru a riposta unor asemenea metode de apărare, acuzatorii trebuie să fie
pregătiţi pentru a-i adresa inculpatului un şir de întrebări bine chibzuite, legate de probele
care-i dovedesc vinovăţia. Acest obiectiv se realizează mai simplu cînd în materialele
dosarului există suficiente probe de acuzare. Situaţia acuzatorilor se complică esenţial, dacă
în dosar sînt puţine sau lipsesc probele directe, iar cele indirecte nu constituie prin ele înseşi
un sistem riguros, în măsură să confirme acuzarea. În asemenea cazuri unica soluţie pentru
acuzator este clarificarea argumentelor inculpatului prin care motivează darea la urmărirea
penală a declaraţiilor iniţiale.
11. Cel mai des se invocă scopul terminării cît mai rapide a urmăririi cu
transmiterea cauzei în judecată, aplicarea metodelor ilegale la urmărirea
penală. Referirea la aplicarea constrîngerii în vederea obţinerii mărturirilor
face ca instanţa să ia o atitudine critică şi precaută faţă de aprecierea
probelor administrate. Dar o acuzare temeinică se va confirma după
înlăturarea oricăror îndoieli, concomitent fiind dezminţite şi explicaţiile
inculpatului referitoare la cauzele schimbării declaraţiilor.
În acest scop este util următorul algoritm: după ce vor fi cercetate exhaustiv toate probele
administrate, pentru un timp să fie exclusă din totalitatea lor declaraţia inculpatului la
urmărirea penală şi să ne imaginăm cum ar arăta probele, dacă ea n-ar fi existat în general.
Cînd toate celelalte probe dovedesc cu siguranţă vinovăţia inculpatului, procurorul este în
drept să susţină acuzarea.
12. În ceea ce priveşte posibilităţile unei verificări nemijlocite de către
judecată a declaraţiei despre aplicarea metodelor ilegale la urmărirea penală,
acestea, de fapt, sînt limitate. Pentru aprecierea veridicităţii unei asemenea
declaraţii deseori se folosesc datele existente în dosar, care permit, într-o
măsură sau alta, formarea unei imagini despre atmosfera interogării în cadrul
anchetei preliminare. Se are în vedere, mai întîi de toate, participarea la
interogare a procurorului, a apărătorului, a reprezentantului legal,
reproducerea înregistrării audio sau video ş.a.
13. În ultimii ani şi-a găsit răspîndire practica citării în instanţă şi audierea
în calitate de martor a anchetatorului sau a lucrătorilor operativi din organele
de poliţie, pe care îi acuză inculpatul de încălcări. Depoziţiile acestora sînt
luate în consideraţie la darea sentinţei în scopul dezminţirii afirmaţiilor
inculpatului şi al confirmării faptului că mărturisirea în timpul anchetei este
veridică. În literatura juridică nu o dată s-a menţionat că asemenea interogări
nu se întemeiază pe lege şi că răspunsul negativ al persoanelor sus-numite la
întrebarea dacă au exercitat presiuni nelegitime asupra inculpatului nu are
valoare probatorie.
14. Potrivit art.105 CPP, în calitate de martor poate fi audiată orice persoană
care poate avea cunoştinţă de vreo împrejurare ce urmează a fi stabilită în
cauză. Anchetatorul sau lucrătorul operativ nu poate cunoaşte asemenea
împrejurări, în caz contrar, el n-ar fi putut participa la urmărire şi ar fi figurat
în proces ca martor. Iar ceea ce au aflat în timpul interogării nu este o
cunoaştere nemijlocită, ci o probă fixată în materialele dosarului. În afară de
aceasta, interogarea persoanelor indicate în calitate de martori în legătură cu
declaraţiile inculpatului despre aplicarea de către dînşii a unor metode de
interogare, interzise de lege sub ameninţarea răspunderii penale, ar însemna
încălcarea principiului conform căruia nimeni nu este obligat să
mărturisească împotriva sa.
15. Pînă la urmă, în judecată lipsesc mijloacele sigure de constatare a
veridicităţii acuzaţiilor aduse de inculpat şi a explicaţiilor date de anchetator.
Practica demonstrează că pentru o verificare temeinică şi nu formală a
declaraţiei inculpatului privitor la constrîngerea lui pentru obţinerea
mărturisirii este necesar, cel puţin, de a face următoarele: o interogare
detaliată asupra datelor comunicate; audierea persoanelor acuzate de el în
săvîrşirea unor acţiuni nelegitime şi confruntarea cu aceste persoane;
clarificarea circumstanţelor care pot confirma în mod obiectiv sau,
dimpotrivă, pot dezminţi declaraţia inculpatului; cererea datelor din
instituţiile medicale unde a fost controlată starea lui sau unde ar fi putut el să
se adreseze; cererea informaţiilor dacă au fost primite de la inculpat plîngeri
analogice în timpul anchetei etc. Deja din această enumerare este evident că
pentru instanţa de judecată, în marea majoritate a cazurilor, o asemenea
verificare, de regulă, este imposibilă. De aceea, dacă cercetarea probelor nu
a condus spre o concluzie univocă, dacă explicaţiile inculpatului n-au fost
dezminţite şi se cere o anchetă specială referitor la veridicitatea mărturisirii
lui, procurorul trebuie să solicite amînarea examinării cauzei în limitele
prevăzute de art.art.326-327 CPP.
16. Unul din procedeele frecvent folosite de inculpaţi este invocarea unui
alibi, iar pentru confirmarea faptului că în momentul săvîrşirii infracţiunii
se afla în alt loc înaintează demersuri despre audierea martorilor care pot
confirma aceasta.
17. În asemenea situaţii, acuzatorii trebuie să susţină demersul despre
citarea martorilor, dar să insiste ca inculpatul să fie interogat amănunţit
despre acţiunile sale şi locul unde s-a aflat atît pînă la infracţiune, cît şi în
timpul şi după săvîrşirea ei. Este foarte important să fie clarificate din timp
toate detaliile aflării inculpatului în timpul infracţiunii în locul indicat de el.
18. Martorii citaţi deseori confirmă în linii generale declaraţia inculpatului.
Divergenţele în depoziţiile inculpatului şi ale martorilor citaţi, dacă aceştia
sînt martori falşi, de cele mai multe ori se relevă prin detaliile asupra cărora
ei n-au avut posibilitate să se pună de acord.
19. Deoarece interogarea martorului, de regulă, se efectuează pînă la
cercetarea altor probe, principalul obiectiv al întrebărilor puse este de a
completa, a preciza şi a verifica depoziţiile lui, de a clarifica aspectele
esenţiale ale acuzării. Aici poate apărea problema dacă acuzatorii şi alţi
participanţi la interogarea inculpatului, în cazul schimbării de către acesta a
mărturiilor făcute anterior sau al renunţării la ele, se pot referi la probe care
nu se conţin în dosar şi n-au fost verificate în cadrul anchetei judecătoreşti.
20. La interogarea inculpatului acuzatorul şi ceilalţi participanţi la proces au
dreptul, în caz de necesitate, să opereze şi să facă demersuri despre citirea
procesului-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie şi de ridicare a
obiectelor, a actelor de revizie, concluziile expertului, să examineze
corpurile delicte, să dea citirii şi să cerceteze documentele. Aplicînd o
asemenea metodică de interogare, concomitent sînt verificate declaraţiile lui
prin probele care confirmă sau dezmint argumentele aduse. Totodată, nu
putem fi de acord că în timpul interogării inculpatului pot fi invocate
depoziţiile martorilor care încă n-au fost audiaţi în instanţă sau concluzia
 expertului, dacă urmează efectuarea expertizei suplimentare sau a
contraexpertizei. Se ştie că datele de fapt, obţinute din depoziţiile martorilor,
suferă modificări mai mult decît alte probe şi de aceea o invocare pripită a
lor poate crea pentru acuzator anumite dificultăţi. Pe lîngă aceasta,
demascarea inculpatului cu ajutorul unor date neverificate încalcă
principiile oralităţii şi nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Prin urmare, dacă
la interogarea inculpatului procurorul simte necesitatea de a apela la datele
de fapt, furnizate prin procesele-verbale ale actelor de urmărire penală,
declară demers despre citirea lor integrală sau parţială. Astfel se creează
posibilitatea obţinerii unor explicaţii mai precise despre împrejurările
concrete ale faptei şi clarificarea atitudinii făptuitorului faţă de probele care
le confirmă. Analogic legea prevede verificarea veridicităţii declaraţiilor
inculpatului la apariţia contradicţiilor esenţiale între mărturiile lui din
timpul anchetei sau a cercetării penale şi cele pe care le face în instanţă
(art.368 CPP).

Articolul 368. Citirea declaraţiilor inculpatului

Citirea depoziţiilor inculpatului presupune într-un anumit fel limitarea principiului
nemijlocirii, acuzatorii trebuie să recurgă la acest procedeu de cercetare doar în anumite
condiţii.
1. În primul rînd, citirea mărturiilor făcute în timpul urmăririi penale se
admite numai după ce inculpatul şi-a expus în întregime depoziţiile sale
judecăţii sau cauza se judecă în lips inculpatului.
În al doilea rînd, nu orice argumente pot fi invocate pentru a citi depoziţiile inculpatului
făcute în cadrul urmăririi penale, ci doar cele principiale, prin care se schimbă însăşi esenţa
şi conţinutul mărturiilor. De cele mai multe ori, această situaţie se creează cînd inculpatul,
care şi-a mărturisit vina în timpul anchetei preliminare, se dezice de această mărturisire în
instanţa de judecată şi insistă asupra nevinovăţiei lui sau cînd în timpul anchetei preliminare
a indicat în calitate de complici asupra unor persoane, iar la judecată – asupra altora.
2. Apreciind mărturiile inculpatului în timpul anchetei şi în judecată,
acuzatorii nu le pot da preferinţă unora în raport cu celelalte, deoarece nici
una nu are prioritate. Veridicitatea se cere apreciată prin coroborare cu
celelalte probe administrate în cauză.
3. În practica judiciară întîlnim cazuri cînd inculpatul refuză să facă
depoziţii. În asemenea situaţii, acuzatorii au dreptul să facă demers către
instanţă privind citirea mărturiilor date la urmărirea penală (art.250 CPP).
Totodată, ţinînd cont că refuzul inculpatului de a face depoziţii nu-l lipseşte
de dreptul de a participa la audierea martorilor şi la cercetarea altor probe şi
că, dacă inculpatul va decide să dea mărturii, trebuie să-i fie acordat acest
drept oricînd.
4. Sînt frecvente cazurile cînd inculpatul se declară vinovat de o faptă mai
puţin gravă, cu scopul de a evita răspunderea pentru o altă infracţiune mai
gravă. Uneori inculpatul se poate autocalomnia, ca să-l îngrădească de
răspundere pe organizatorul infracţiunii sau pe o persoană apropiată lui.
De aceea şi declaraţiile inculpatului despre recunoaşterea vinovăţiei sale se
cer verificate şi apreciate critic în coroborare cu alte probe.
 5. O atenţie aparte acuzatorul trebuie să acorde explicaţiilor inculpatului la
întrebările puse de alţi participanţi la proces şi, în special, de apărător. La
întrebările apărătorului inculpatul deseori dă răspunsuri puţin deosebite
decît la întrebările analogice ale procurorului. Acuzatorul de stat urmează
să stabilească care dintre cele două răspunsuri ale inculpatului, date la una
şi aceeaşi întrebare, este corect. Acest lucru are o importanţă deosebită
pentru realizarea reuşită şi corectă a activităţii de acuzare.

Articolul369.Audierea celorlalte părţi

Prima variantă se atestează mai rar în practica susţinerii acuzaţiei de stat, deoarece nu este
destul de comodă. Un singur martor poate face depoziţii referitoare la cîteva episoade, şi
nu e raţional ca în şedinţa de judecată mărturiile acestuia să fie dezmembrate. Aceleaşi
probleme pot apărea şi în cazul dacă se alege a doua variantă de cercetare a probelor. Mai
des este aplicat cel de-al treilea mod, dar faptul că interogarea pe episoade dezmembrează
depoziţiile inculpatului face ca şi această variantă să nu fie destul de eficientă. Cea mai
raţională şi mai aplicabilă în practica de susţinere a acuzaţiei de stat este următoarea
ordine de examinare a probelor: consecutiv sînt interogaţi inculpaţii privitor la faptele şi
episoadele incriminate, iar restul probelor se cercetează în particular pentru fiecare.
Ordinea propusă oferă posibilitatea, pe de o parte, de a asigura sistematizarea informaţiilor
obţinute, iar pe de altă parte – de a nu întrerupe în timp cercetarea probelor. La stabilirea
ordinii de cercetare a probelor în cauze cu multe episoade, procurorul trebuie să decidă în
ce consecutivitate este raţional a le cerceta: în ordine cronologică, după gradul de pericol
social sau după măsura de probare.
Un alt factor esenţial reprezintă ponderea probelor de acuzare şi calitatea desfăşurării
urmăririi penale. Dacă urmărirea a fost efectuată la un nivel scăzut, fapt constatat la etapa
studierii materialelor dosarului penal, este oportun, după interogarea inculpatului, să se
propună cercetarea probelor incontestabile, iar apoi a celor care trebuie să fie verificate
deosebit de minuţios, înlăturînd lacunele constatate.
Asupra ordinii anchetei judecătoreşti pot influenţa şi factori de ordin organizaţional, în
special neprezentarea unor persoane citate la şedinţa de judecată. În asemenea cazuri,
audierile alternează în funcţie de consecutivitatea în care au venit martorii. Cînd există o
bază solidă de martori, procurorul trebuie să decidă încă în etapa studierii materialelor
dosarului în ce ordine ei vor fi audiaţi şi să recomande instanţei citarea lor într-o anumită zi,
deoarece aflarea martorilor în judecată timp de cîteva săptămîni sau chiar luni este absurdă.
În cauzele voluminoase şi complicate, considerăm că procurorul, pe lîngă o expunere orală
a ordinii anchetei judecătoreşti, poate prezenta instanţei şi un plan în scris.
Deoarece asupra chestiunii despre ordinea de cercetare a probelor cel dintîi face propuneri
acuzatorul de stat, ceilalţi subiecţi ai acuzării îşi exprimă părerea în legătură cu ordinea
propusă, totodată rezervîndu-li-se dreptul de a propune completările sau modificările lor.
Articolul 370. Audierea martorilor
Depoziţiile martorilor constituie cea mai răspîndită sursă din care se pot obţine datele de
fapt utile dovedirii acuzării. De aici nu întîmplător în activitatea de cercetare a probelor în
ancheta judecătorească audierea martorilor şi verificarea datelor de fapt care se conţin în
depoziţiile lor au cea mai mare pondere.
1. Informaţia deţinută de martor depinde de factori obiectivi şi subiectivi.
De aceea acuzatorul, încă înainte de audiere, trebuie să-şi determine clar
care elemente din formularea acuzării se pot dovedi prin declaraţiile
respectivului, astfel concentrîndu-şi atenţia numai asupra lor. Totodată,
pentru ca audierea martorului să fie strict orientată, iar circumstanţele
necesare clarificate într-o ordine logică, considerăm necesar ca în cauzele
cu acuzare simplă să se respecte consecutivitatea expunerii elementelor
formulării acuzării. În legătură cu aceasta, am putea recomanda ca, în
timpul audierii martorilor, să se clarifice datele de fapt: 1) care se referă la
împrejurările faptei de săvîrşirea căreia este acuzat inculpatul; 2) care
caracterizează pericolul social al faptei; 3) care confirmă săvîrşirea faptei de
inculpat; 4) care au importanţă pentru concluzia privitor la încadrarea
juridică; 5) care indică mărimea daunei cauzate prin infracţiune. În încheiere
pot fi clarificate şi datele de fapt care au importanţă pentru soluţionarea
chestiunii privitoare la pedeapsa penală.
2. Dacă martorul deţine informaţii doar referitor la o parte din ele sau
numai la o singură chestiune, acuzatorii trebuie să conducă audierea anume
în acea direcţie.
3. Fiind audiat un martor ocular, prima întrebare clarificată ţine de faptul
infracţiunii. Este deosebit de important a se evita concluzia eronată despre
existenţa faptului infracţiunii. Martorii pot comite diferite greşeli şi în cazul
argumentării altor elemente ale formulării, întemeindu-le doar pe afirmaţii
subiective, nefondate pe fapte reale.
4. Dacă în depoziţiile martorului se conţin date de fapt, care confirmă
cîteva episoade ale unei infracţiuni omogene continue (cauze cu acuzare
complexă) sau cîteva infracţiuni independente în cazul cumulului lor real
(pluralitate de acuzări), acuzatorii trebuie să efectueze audierea într-o
anumită consecutivitate, cea mai indicată fiind ordinea cronologică.
5. Cînd martorul se referă numai la una din acuzările incluse în pluralitate,
la audierea lui pot fi respectate recomandările propuse pentru cauzele cu
acuzare simplă.
6. Acuzatorii trebuie să ia în consideraţie anumite particularităţi metodice
la audierea martorului care-l demască pe inculpat în săvîrşirea infracţiunii
printr-o singură acţiune, dar care a condus spre urmări diferite (cumul
ideal). Acestea sînt cauzele cu acuzare complexă şi formularea acuzării aici
este unică. În cauzele date acuzatorii încă la început trebuie să afle de la
martor tot ce ştie acela despre fapta ilicită, săvîrşită de inculpat, iar apoi să
treacă la precizarea datelor de fapt, care se referă la consecinţele ilicite.
7. Dacă în cercetarea judecătorească se examinează o pluralitate de
acuzări, care s-a format în urma săvîrşirii unei infracţiuni de către cîţiva
inculpaţi, martorii oculari, de regulă, descriu tabloul infracţiunii care li s-a
întipărit în memorie. În timpul audierii unor asemenea martori, acuzatorii
trebuie, pe cît e posibil, să obţină cît mai multe date de fapt care
caracterizează rolul fiecărui inculpat în această infracţiune, pentru a
individualiza formularea acuzării şi încadrarea celor săvîrşite. În acest scop
trebuie chibzuită ordinea întrebărilor pe care le vor pune, aşa încît martorul
să-şi poată restabili în memorie, pe fragmente aparte, toate circumstanţele
esenţiale ce confirmă elementele formulării acuzării. Aici poate fi acceptată
forma expunerii narative a tot ceea ce a remarcat el, iar apoi să fie efectuată
audierea în scopul concretizării rolului pe care l-a avut fiecare coinculpat.
Asemenea precizare este raţional să fie începută cu stabilirea caracterului
acţiunilor ilicite, săvîrşite mai întîi de organizator, de instigator, de autor, iar
apoi să se treacă la individualizarea activităţii altor complici. După ce au
 fost obţinute de la martor datele de fapt, care individualizează formularea
acuzării pentru fiecare dintre ei, acuzatorii, punînd întrebări martorului, pot
clarifica dacă acestuia nu-i sînt cunoscute alte fapte, legate de confirmarea
formulării acuzării aduse inculpatului.
Recomandările expuse în cadrul anchetei judiciare pot fi aplicate, în egală măsură, şi la
audierea părţii vătămate. Totodată, ele pot fi utilizate şi de partea vătămată sau
reprezentantul ei în audierea martorilor.

Articolul 371. Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului

(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora,
pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată
şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate
de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal
respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată,
declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de
judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale
declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora,
pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată
şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate
de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal
respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată,
declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de
judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale
declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora,
pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată
şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate
de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal
respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată,
declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de
judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale
declaraţiilor lui.
(1) Citirea în şedinţa de judecată a declaraţiilor martorului depuse în cursul
urmăririi penale, precum şi reproducerea înregistrărilor audio şi video ale acestora,
pot avea loc, la cererea părţilor, în cazurile:
1) cînd există contradicţii esenţiale între declaraţiile depuse în şedinţa de judecată
şi cele depuse în cursul urmăririi penale;
2) cînd martorul lipseşte în şedinţă şi absenţa lui este justificată fie prin
imposibilitatea absolută de a se prezenta în instanţă, fie prin motive de imposibilitate
de a asigura securitatea lui.
(2) Nu se admite reproducerea în şedinţa de judecată a înregistrării audio sau
video fără a se da citire în prealabil declaraţiilor consemnate în procesul-verbal
respectiv.
(3) Dacă martorul care este eliberat, prin lege, de a face declaraţii în baza
prevederilor art.90 alin.(11) nu a acceptat să facă declaraţii în şedinţa de judecată,
declaraţiile lui făcute în cursul urmăririi penale nu pot fi citite în şedinţa de
judecată, precum nu pot fi reproduse nici înregistrările audio sau video ale
declaraţiilor lui.
Articolul 372. Examinarea corpurilor delicte
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei,
corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor,
expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile
delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor circumstanţe legate de
examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă
este necesar, la locul aflării lor.
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei,
corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor,
expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile
delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor circumstanţe legate de
examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă
este necesar, la locul aflării lor.
(1) Corpurile delicte prezentate de părţi pot fi examinate în orice moment al
cercetării judecătoreşti. Atît la cererea uneia din părţi, cît şi din iniţiativa instanţei,
corpurile delicte pot fi prezentate pentru examinare părţilor, martorilor,
expertului sau specialistului. Persoanele cărora le-au fost prezentate corpurile
delicte pot atrage atenţia instanţei asupra diferitor circumstanţe legate de
examinarea acestora, fapt ce se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
(2) Corpurile delicte care nu pot fi aduse în sala de şedinţă pot fi examinate, dacă
este necesar, la locul aflării lor.
Articolul 373. Cercetarea documentelor şi a proceselor-verbale ale acţiunilor
procesuale
Participarea subiecţilor acuzării la examinarea corpurilor delicte şi la cercetarea
documentelor scrise, în cadrul anchetei judecătoreşti, are, de asemenea, o importanţă
majoră. În acest sens trebuie respectate cerinţele art. 384 CPP privitor la fondarea
sentinţei doar pe probele examinate în şedinţa de judecată. Examinarea constă nu într-o
simplă referinţă la fila respectivă din dosar, ci în cercetarea probelor materiale şi scrise, în
punerea întrebărilor de către acuzatori şi de alţi participanţi la proces, în scopul elucidării
semnificaţiei lor pentru acuzare şi a obţinerii unor explicaţii asupra lor din partea
inculpatului, a martorilor etc.
1. Actele prezentate în şedinţa de judecată, printr-o hotărîre a instanţei, trebuie
anexate la dosar. Uneori documentele care urmează a fi citite sînt deosebit de voluminoase.
În asemenea situaţii, acuzatorii pot face demers despre citirea doar aunor anumite segmente.
Corpurile delicte, administrate în şedinţă urmează a fi minuţios examinate de instanţă şi
demonstrate acuzatorilor şi celorlalţi participanţi în proces. În caz de necesitate, în orice
moment al cercetării, acuzatorii pot solicita examinarea suplimentară a corpurilor delicte
(art.258 CPP).
2. Propunerea pentru cercetare a probelor materiale şi scrise depinde de
particularităţile cauzei concrete.
În cauzele cu acuzare simplă, cea mai acceptabilă ar fi cercetarea lor în timpul interogării
inculpatului, indiferent de atitudinea lui faţă de acuzare. În cauzele cu acuzare complexă,
este mai comod a coordona cercetarea lor cu verificarea probelor referitoare la un anumit
punct al acuzării, iar în cauzele cu pluralitate de acuzări – cu verificarea formulării fiecărei
acuzări în parte. Dacă în privinţa unui corp delict apare necesitatea efectuării expertizei,
atunci cercetarea acestui corp delict în cadrul anchetei judecătoreşti se face înainte de a
pune întrebările expertului.
Raţionamentele expuse pot fi aplicate şi la alegerea momentului pentru citirea probelor
scrise. Dar uneori ele pot fi examinate şi în timpul audierii martorilor, chiar dacă nu există
contradicţii între depoziţiile lor şi probele scrise. Aceasta permite a confirma depoziţiile lor,
a le amplifica puterea probantă.
În multe cazuri este oportun a da citire probelor scrise în scopul dezminţirii sau al
diminuării importanţei altei probe, prezentate de apărare. Uneori acest lucru este util a se
face pentru înlăturarea dubiilor judecătorilor faţă de circumstanţele stabilite prin această
probă.
3. Acuzatorul de stat, în caz de necesitate, în timpul audierii inculpatului sau
al audierii martorilor poate cita singur extrase din documente, fără a fi detaşate în mod
artificial de context sau admisă denaturarea sensului general al documentului. E necesară o
atenţie maximă faţă de cele citite de apărător sau inculpat, pentru a nu fi comise denaturări
de sens. În cazul observării unor asemenea abateri, acuzatorii vor reacţiona prompt.
4. Dacă în timpul citirii ei vor omite, din anumite cauze, unele cuvinte sau
chiar rînduri, care schimbă esenţial forţa probantă a documentului, acuzatorii, şi în primul
rînd procurorul, în demersul lor către instanţă, trebuie să atragă atenţia asupra acestui fapt şi
să solicite citirea din nou a întregului text cu extrasul denaturat.
Circumstanţe esenţiale pentru argumentarea acuzării se pot conţine şi în actele procesuale
ale urmăririi penale, cum ar fi procesele-verbale despre reţinere, percheziţie, ridicare de
obiecte sau documente, cercetare la faţa locului, reconstituire a faptei şi prezentare spre
recunoaştere. De aceea acuzatorii trebuie să dea dovadă de iniţiativă ca, în scopul
argumentării elementelor respective ale formulării acuzării, să fie date publicităţii, într-un
anumit moment al anchetei judecătoreşti. Aceasta va da posibilitatea să facă observaţiile
sale şi să prezinte instanţei unele opinii cu privire la confirmarea acuzării, aşa încît să poată
fi luate în consideraţie la darea sentinţei.
Articolul 374. Dispunerea de către instanţă a efectuării expertizei şi audierea
expertului în şedinţa de judecată
Un moment important în cercetarea judecătorească este ordonarea unei noi expertize şi
cercetarea concluziei expertului dată la urmărirea penală.
1. Ordinea procedurală a ordonării şi efectuării expertizei în ancheta
judecătorească este pe larg cercetată în literatura ştiinţifică de specialitate. În legătură cu
aceasta, considerăm oportun a examina doar cîteva aspecte ale activităţii acuzatorilor, în
primul rînd, cînd expertiza a fost deja efectuată în cadrul anchetei preliminare, şi, în al
doilea rînd, cînd apare necesitatea de a o efectua în cadrul anchetei judecătoreşti.
2. În literatura de specialitate, pe lîngă faptul că concluziile expertului sînt
apreciate drept mijloc aparte de probe, în opinia unor cercetători sînt şi o categorie
deosebită, “specială” a probelor. Însă acest punct de vedere nu numai că nu şi-a găsit sprijin
în legislaţia procesual-penală, dar a şi fost contesat de majoritatea teoreticienilor.
3. Pentru ca datele de fapt, cuprinse în concluzia expertului, să fie folosite la
probarea acuzării, procurorul trebuie să le verifice în cadrul cercetării judecătoreşti. Dacă
expertul n-a fost citat în şedinţă, concluzia formulată la urmărirea penală trebuie dată citirii
în şedinţă. Pentru relevarea tuturor datelor în măsură să ajute la stabilirea adevărului, este
important să fie citită nu numai partea rezolutivă, dar şi cea descriptivă. Aici deseori se
conţin cele mai preţioase argumente pentru acuzare. De exemplu, în cauzele privind
omorurile premeditate, privind cauzarea de leziuni corporale grave, după descrierea datelor
constatate despre numărul, caracterul rănilor, localizarea lor, acuzatorii pot face o concluzie
justă despre premeditarea inculpatului în timpul cauzării lor sau despre faptul că omorul a
fost comis cu o cruzime deosebită. Fără îndoială că aceste circumstanţe au o valoare aparte
pentru argumentarea încadrării juridice a infracţiunii.
4. În cazul cînd concluzia nu este suficient de clară sau de completă, este
ordonată o nouă expertiză, care este încredinţată aceluiaşi sau altui expert .
5. Cînd este evidentă netemeinicia concluziei expertului şi apar îndoieli în
corectitudinea ei, poate fi ordonată o expertiză repetată, care se încredinţează altui expert
sau altor experţi .
6. În ambele cazuri, acuzatorii, expunîndu-şi instanţei de judecată opinia
despre necesitatea efectuării unei expertize suplimentare sau repetate, trebuie să ţină cont că
neelucidarea anumitor circumstanţe le pot complica esenţial poziţia în judecată şi submina
acuzarea nu numai în instanţa de fond, dar şi în instanţele de apel sau de recurs.
7. Erorile judiciare, corectate în ordine de apel şi de recurs, uneori sînt
determinate de faptul că acuzatorul în instanţa de fond nu a luat o atitudine critică în
aprecierea concluziilor expertului, nu a clarificat metodele de lucru ale expertului,
cunoştinţele şi competenţa lui. Alteori, dimpotrivă, se ignorează concluziile expertului, cînd
acestea contrazic versiunea acuzării.
8. Dacă insatnţa consideră necesară prezenţa expertului în şedinţa de judecată,
el participă în mod obligatoriu la cercetarea tuturor împrejurărilor cauzei care au legătură cu
obiectul expertizei.
9. Sînt cazuri cînd expertul este citat după ce au fost desfăşurate toate
audierile. În asemenea situaţie e necesar să i se creeze condiţii pentru a studia, din
procesele-verbale întocmite, mersul cercetării judecătoreşti, să aprecieze depoziţiile
persoanelor audiate.
10. După elucidarea tuturor circumstanţelor esenţiale pentru formularea
concluziei, acuzatorii şi participanţii la proces propun în formă scrisă întrebările faţă de
expert. Preşedintele şedinţei are obligaţia să dea citire întrebărilor tuturor participanţilor la
proces, ceea ce constituie unul din factorii prin care se asigură contradictorialitatea părţilor
în procesul judiciar. După întrebările puse este consultată opinia tuturor participanţilor la
proces. Acuzatorul, el însuşi, trebuie să formuleze corect întrebările, în conformitate cu
sarcinile care-i revin, dar şi să se opună punerii unor întrebări ce nu se referă la
împrejurările cauzei penale sau depăşesc competenţa expertului.
11. Concluzia scrisă a expertului este citită în şedinţa de judecată şi anexată la
dosar.
12. Dacă instanţa a respins anumite întrebări ale acuzatorului de stat şi, prin
aceasta, circumstanţele cauzei n-au fost cercetate suficient de complet, procurorul trebuie să
facă referinţă la această circumstanţă în apelul (recursul) său împotriva sentinţei ilegale şi
neîntemeiate.
13. Concluziile expertului sînt doar unul din mijloacele de probă care trebuie
apreciate în mod critic, în coroborare cu celelalte probe. Complexitatea aprecierii lor cere de
la acuzatori capacitatea de a se orienta în cele mai diverse domenii ale vieţii şi ştiinţei.
Articolul 375. Alte acţiuni procesuale la judecarea cauzei
Deşi rar, dar în practica cercetării judiciare a unor cauze apare necesitatea ca instanţa să
cerceteze un anumit loc sau încăpere (de exemplu, locul săvîrşirii infracţiunii, a
descoperirii corpului delict ş.a.). În aceste cazuri, dacă este important pentru proces,
acuzatorii trebuie să ceară efectuarea cercetării de către instanţă a locului infracţiunii prin
înaintarea unui demers motivat.
1. Referitor la efectuarea cercetării locului sau încăperii instanţa de
judecată trebuie să emită o încheiere. La locul cercetării, şedinţa de judecată
continuă în deplină componenţă şi acuzatorii trebuie să ia parte activă în ea,
atrăgînd atenţia judecăţii asupra particularităţilor şi detaliilor locului
infracţiunii, care au importanţă pentru soluţionarea unor chestiuni
discutabile sau neclare pînă atunci. Este util a se asculta inculpatul, partea
vătămată şi martorii oculari, ceea ce ar da posibilitatea aprecierii justeţei
afirmaţiilor lor. Partea vătămată, demascîndu-l pe inculpat, poate preciza
toate condiţiile în care a fost săvîrţită infracţiunea. De exemplu, în
accidentele rutiere, stabilirea locului unde se afla partea vătămată în
momentul lovirii lui de către automobil şi a locului unde se afla unitatea de
transport, a distanţei din acel loc pînă la trotuar sau pasajul de pietoni etc.
Aceste circumstanţe pot influenţa în mod substanţial asupra concluziilor
despre viteza transportului în mişcare etc. Totodată, nu trebuie scăpată din
vedere nici posibilitatea descoperirii a noi probe.

Articolul 376. Terminarea cercetării judecătoreşti

După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei întreabă pe participanţii la proces
despre dorinţa de a completa cercetarea judecătorească.
1. Activitatea acuzatorilor la acest moment poate avea un caracter divers,
ea depinzînd mai întîi de rezultatele cercetării judecătoreşti. La necesitate,
în scopul precizării unor momente ale formulării acuzării, se poate solicita
efectuarea unor audieri suplimentare ale martorilor, a inculpatului, se poate
cere citirea altor probe existente în dosar sau pot face demersuri despre
 citarea unor noi martori şi anexarea la dosar a unor documente, fără care
este imposibil a face o concluzie justă despre vinovăţia inculpatului.
2. Deosebit de important este ca acuzatorul de stat, folosindu-şi
cunoştinţele juridice şi experienţa practică, să prezinte judecăţii toate
probele atît în acuzare, cît şi în apărare.
3. Deseori rămîn nesatisfăcute demersurile participanţilor la proces
înaintate în etapa pregătitoare sau în timpul cercetării judecătoreşti. În
scopul soluţionării lor definitive, la sfîrşitul anchetei judecătoreşti,
procurorul este obligat să amintească, într-o formă corectă, instanţei de
judecată despre necesitatea luării unei hotărîri cu privire la demersurile
nesoluţionate.
4. În cazul cînd nu au fost rezolvate demersurile acuzatorilor, ţinînd cont
de rezultatele cercetării judecătoreşti, se va retrage sau, printr-o
argumentare motivată, se va insista asupra satisfacerii lui.
5. Participarea activă a părţilor, în special a acuzatorului de stat, la
cercetarea judecătorească, aprecierea corectă a probelor administrate le va
permite să evolueze cu succes în cadrul dezbaterilor judiciare şi să
contribuie la darea unei sentinţe legale şi temeinice
Secţiunea a 3-a
Dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt al inculpatului
Articolul 377. Anunţarea şi ordinea dezbaterilor judiciare
În vocabularul juridic termenul “dezbateri judiciare” este folosit în două sensuri.
În sens larg, se are în vedere desfăşurarea şedinţei de judecată după regulile publicităţii,
contradictorialităţii şi oralităţii. Codul de procedură penală (1961) a folosit noţiunea în
sens larg.
Dezbaterile, în sens restrîns şi tehnic, reprezintă acea parte a şedinţei de judecată care
constă din cuvîntările părţilor pentru a expune punctul lor de vedere în legătură cu
situaţia de fapt şi de drept rezultată din cercetarea judecătorească, precum şi în legătură
cu orice altă problemă ridicată în cauză.
1. Aliniatul 2 art. 377 fixează ordinea în care instanţa acordă cuvîntul în cadrul
dezbaterilor.
2. Dezbaterile judiciare constau din cuvîntările procurorului, părţii vătămate,
părţii civile, părţii civilmente responsabile, apărătorului şi inculpatului cînd
apărătorul nu participă în cauza dată sau dacă inculpatul cere cuvîntul. Dacă există mai
mulţi reprezentanţi ai părţilor, ordinea cuvîntărilor lor o stabileşte instanţa.
4. În cazul în care cel puţin una din persoanele care participă la dezbateri cere
termen pentru pregătirea către dezbateri, preşedintele şedinţei de judecată anunţă
întrerupere, cu indicarea duratei ei.
Articolul 378. Conţinutul dezbaterilor judiciare
1. Dezbaterea este punctul culminant al procesului: este acţiunea lui cea mai dinamică,
mai vie, mai palpitantă şi mai dramatică, dezlănţuirea tuturor complicaţiilor şi
eforturilor înaintea deznodămîntului – astfel caracterizează Tr.Pop cea de-a treia etapă a
şedinţei instanţei de fond.
2. Cu discursul (pledoaria) se încheie activitatea complexă şi responsabilă a părţilor în
instanţa de fond.
Ca gen al elocinţei judiciare, discursul (pledoaria) este adresat instanţei şi tuturor celor care
au participat şi au fost prezenţi în şedinţă, cuprinzînd concluziile oratorului privitor la
cauză şi urmărind scopul de a influenţa asupra formării convingerii judecătorului, ajutîndu-l
să pătrundă în circumstanţele cauzei, să cerceteze sub toate aspectele probele prezentate de
părţi, ca pînă la urmă să stabilească adevărul şi să adopte o hotărîre justă.
3. Pregătirea şi rostirea discursului propriu-zis, pe lîngă cunoaşterea
regulilor generale de construcţie a cuvîntării publice, a regulilor de retorică, a
procedeelor oratorice elementare, sînt precedate de cunoaşterea
particularităţilor specifice acestui gen de elocvenţă. Astfel, sunt scoase în
evidenţă următoarele trăsături distinctive:
- caracterul preponderent apreciativ;
- concludenţa strictă cu probele administrate în cercetarea
judecătorească:
- întemeierea de fapt şi de drept;
- caracterul ofensiv (caracteristic pentru discursul acuzatorului), şi
caracterul defensiv (caracteristic pledoariei);
- caracterul educativ.
4. Din punctul de vedere al testării intersubiective, duelul judiciar, fundamentat
pe principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, are 3 obiective: reconstituirea
stărilor de fapt ce aparţin unui timp trecut, utilizînd ca mijloc al acestui obiectiv
probaţiunea; calificarea juridică a stărilor de fapt, operaţiune tehnico-juridică,
aparţinînd prezentului istoric, care constă în identificarea normelor juridice
aplicabile cazului, interprobarea şi aplicarea; aplicarea sancţiunii (pedepsei) şi
acordarea despăgubirilor civile în raport cu întinderea prejudiciului suferit, ce se
proiectează în viitor şi reprezintă reparaţiunea dreptului violat, reparaţiunea
socială şi individuală.
5. Referitor la conţinutul şi structura discursului procurorului s-a apreciat că sînt
determinate de scopurile urmărite de acuzatorul de stat, de natura şi actualitatea
faptei penale, conţinutul probelor administrate, personalitatea inculpatului,
calitatea apărării, de locul examinării cauzei, componenţa auditoriului, precum
şi de calităţile individuale ale procurorului.
Fiind analizate reflecţiile privitoare la structura discursului acuzatorului, la ponderea şi
conţinutul elementelor lui, s-a ajuns la concluzia că:
- orice discurs începe, în principiu, printr-un preambul, printr-o
introducere, numită exordiu, prin care se urmăreşte să facă cunoscut, într-o
formulă sintetică, obiectul procesului, să fixeze atenţia judecătorului şi să
creeze o atmosferă favorabilă acuzării;
- a doua parte cuprinde expunerea circumstanţelor de fapt într-o formă
simplă, rapid, clar şi verosimil, pregătindu-I pe ascultători pentru perceperea şi
conştientizarea probelor administrate;
- analiza şi aprecierea probelor constituie fondul conţinutului discursului,
deoarece este unica sursă de informare despre faptă şi făptuitor. Este de o
deosebită importanţă ca, înainte de a aborda materialul probator, procurorul să
aibă bine fixate obiectul şi limitele probaţiunii, prin degajarea argumentului
dominant, în jurul căruia se va concentra demonstraţia;
- analiza cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat comiterea infracţiunii este
următorul element al discursului. După constatarea obiectivă a fenomenelor şi
 calităţilor negative, se formulează propuneri în vederea lichidării lor efective şi
concrete;
- argumentarea încadrării juridice a faptei stabilite, în funcţie de
rezultatele cercetării judecătoreşti, se poate reduce doar la o simplă enunţare a
normei de drept penal ori la o expunere detaliată;
- caracteristica personalităţii inculpatului şi aprecierea circumstanţelor
agravante şi atenuante sînt elementele necesare oricărui discurs care-şi aduc
aportul la aprecierea obiectivă a faptei, la determinarea gradului de pericol
social, iar în cauzele cu complicitate – la determinarea rolului şi gradului de
vinovăţie a fiecărui coinculpat, ca mai apoi să se argumenteze propunerea
privitor la modalitatea şi mărimea pedepsei;
- consideraţiile privitor la eventuala pedeapsă aplicată inculpatului,
acţiunea civilă şi alte chestiuni pe care instanţa trebuie să le rezolve la darea
sentinţei;
- discursul se încheie printr-o concluzie, denumită şi peroraţie, chemată
să reţină argumentele şi cerinţele procurorului.
Articolul 379. Replica
1. Replică este un cuvînt de origine latină, care înseamnă “răspuns, ripostă, obiecţie a unui
conlocutor la cuvintele altuia”. În sens procesual replica semnifică un răspuns-obiecţie a
unui participant la dezbaterile judiciare la argumenetele şi сonsideraţiile, expuse în
cuvîntări de către alţi participanţi la dezbaterile judiciare.
2. Dacă discursul acuzatorului şi pledoaria sunt componente obligatorii ale dezbaterilor,
atunci replica apare ca element facultativ. Replica este un drept şi nu o obligaţie. În art.279
CPP se subliniază că conţinutul replicilor trebuie să fie doar “în legătură cu cele spuse în
cuvîntări”. Acuzatorul poate decide dacă trebuie să recurgă la replică doar după luările de
cuvînt ale tuturor participanţilor la dezbateri. Este greşit dacă pînă la rostirea discursului,
participanţii la dezbateri îşi planifică replica, lăsînd pentru examinare în cadrul ei o parte
dintre cele mai importante şi mai convingătoare argumente, care trebuiau folosite în discurs.
Este posibil ca discursul acuzatorului sau pledoaria apărătorului să nu ofere pretext pentru
replică, condiţii în care argumentele procurorului (apărătorului), lăsate pentru mai tîrziu,
rămîn neutilizate, întrucît ar fi alogică o replică în care nu se ţine cont de expunerea
oponentului. În rezultat, discursul (pledoaria ) rămîne incomplet.
3. Este recomandată în general utilizarea cu moderaţie a acestui drept. Se consideră ca o
gravă eroare reluarea în replică a argumentelor dezvoltate în discurs, replica făcînd în acest
caz dublă întrebuinţare cu discursul.
4. Replica participanţilor la dezbateri trebuie să fie, pe cît e posibil, concisă, să fixeze
atenţia asupra chestiunilor care urmează a fi clarificate şi concretizate; fiind o obiecţie, ea
trebuie să poarte un caracter polemic, să confirme poziţia şi să infirme argumentele
oponentului.
Folosirea dreptului la replică are loc nu oricînd, ci doar atunci cînd s-au făcut afirmaţii
eronate; au fost denaturate circumstanţele de fapt, s-a dat o încadrare juridică incorectă
faptei, s-au interpretat greşit normele de drept; în mod evident s-a denaturat poziţia acuzării
(apărării) sau a fost admis un comportament grosolan faţă de alţi participanţi la proces ş.a.
5.De regulă, procurorul recurge la replică pentru a-l contrazice pe apărător sau pe
inculpat.
Într-adevăr, procurorul de cele mai multe ori ia cuvînt de răspuns pledoariei
apărătorului (inculpatului), însă aceasta nu înseamnă că procurorul nu poate obiecta şi
altor participanţi la dezbaterile judiciare.
6. Dacă procurorul este convins de poziţia acceptată în cauză, dacă a rostit un discurs
convingător şi consistent, nimeni nu-i va putea răsturna argumentele şi, prin urmare, nici nu
se impune necesitatea folosirii dreptului la replică.
7. Spre deosebire de discurs, replica nu are o structură distinctă. Conţinutul şi structura
fiindu-i determinate mai întîi de faptul că, fiind o cuvîntare de răspuns, ea se referă exclusiv
la tezele, expuse de alţi participanţi la dezbaterile judiciare. De aceea într-o introducere
succintă trebuie relevate cauzele care l-au determinat să recurgă la replică, să se indice cărui
participant la dezbaterile judiciare şi în legătură cu ce probleme chestiuni intenţionează să
obiecteze. Dacă în replica sa procurorul (apărătorul) trebuie să obiecteze cîtorva participanţi
la dezbaterile judiciare şi în chestiuni diferite, este oportun a grupa materialul pe persoane
sau pe chestiuni separate.
8. Fiind o cuvîntare polemică, în replică este inacceptabil caracterul personal, sînt
inadmisibile nervozitatea, irascibilitatea, lipsa de tact şi mitocănia.
9. Deşi foarte rar, totuşi există cazuri cînd procurorul recurge la replică nu pentru a obiecta,
dar pentru a se alătura punctului de vedere expus de cineva dintre participanţii la dezbaterile
judiciare, dacă a ajuns la concluzia despre necesitatea de a renunţa la tezele formulate în
discurs.
10. Deşi replica nu este limitată în timp, ea trebuie să fie pe cît e posibil de succintă şi clară.
11. De regulă, participantul se pregăteşte de replică pe parcursul pledoariilor celorlalţi
subiecţi ai dezbaterilor. Însă dacă pentru pregătirea obiecţiilor este nevoie de timp
suplimentar, participantul trebuie să i-l solicite instanţei.
12. Replica, de obicei, este rostită exprompt. Dar dacă participantul trebuie să obiecteze mai
multor oponenţi şi privitor la mai multe probleme, atunci trebuie întocmit în prealabil un
plan al replicii, în care să fie notat în ce consecutivitate şi la care întrebări trebuie să
răspundă fiecăruia din ei.
Articolul 380. Ultimul cuvînt al inculpatului
Ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecăţii cînd, preşedintele
completului, înainte de încheierea dezbaterilor, dă inculpatului posibilitatea să-şi exprime
liber şi public opinia în legătură cu fapta reţinută, vinovăţia sa şi întregul fond al cauzei.
1. În timpul cuvîntului său, inculpatului nu i se pot pune întrebări şi nu
poate fi întrerupt pentru alte precizări decît cele pe care le găseşte de cuviinţă
să le facă.
2. Dreptul inculpatului la ultimul cuvînt în cadrul şedinţei de judecată
trebuie exercitat personal, nu prin apărătorul său.
3. Dacă din cele exprimate de inculpat rezultă fapte sau împrejurări noi,
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea cercetării
judecătoreşti.
În opinia unor autori, ultimul cuvînt al inculpatului reprezintă, în „raportul de forţe”
angajat în procesul penal, un factor de contrabalansare al dezechilibrului evident
existent între inculpat şi funcţia acuzării.
4. Ultimul cuvînt va fi acordat inculpatului chiar dacă acesta a avut ultima
luare de cuvînt în cadrul dezbaterilor şi chiar dacă după el nu a mai pus
concluzii nici o altă parte. Articolul 381. Concluzii scrise
Părţile sunt în drept să formuleze concluzii scrise în care se rezumă cererile şi
demersurile adresate instanţei şi părerile celui în cauză referitor la modul în
care urmează a se soluţiona procesul penal.
În special, concluziile pot conţine soluţii la următoarele chestiuni:
 1) dacă a fost probată fapta de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul;
2) dacă s-a dovedit săvîrşirea faptei de inculpat;
3) reprezintă faptă săvîrşită de inculpat infracţiune şi de care anume lege
penală este prevăzută ea;
4) dacă inculpatul este vinovat de săvîrşirea acestei infracţiuni;
5) dacă inculpatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvîrşită;
6) dacă există circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea
inculpatului şi care anume, şi alte chestiuni arătate în art. 385 CPP.
1. Instanţa de judecată poate lua în consideraţie concluziile puse de către părţi.
Retrăgîndu-se în camera de deliberare instanţa va lua şi concluziile scrise, de rînd cu
materialele cauzei penale.
4. La procesul-verbal al şedinţei de judecată sunt anexate şi concluziile scrise ale
părţilor.
Secţiunea a 4-a
Deliberarea şi adoptarea sentinţei
Articolul 382. Obiectul deliberării
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 382 CPP completul de judecată deliberează mai întîi
asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept:
 Chestiunile de fapt se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului (dacă
fapta dedusă judecăţii există, c a fost săvîrşită de inculpat, dacă acesta îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale, forma de vinovăţie etc.);
 Chestiunile de drept se referă la răspunderea penală şi sancţiunea care
urmează să fie aplicată inculpatului.
Dacă s-a stabilit existenţa faptei, instanţa necesită să stabilească dacă este prevăzută de
legea penală, apoi se va stabili încadrarea juridică. Totodată necesită de verificat, dacă nu
există o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei sau răspunderii penale. În caz dacă
fapta este pedepsibilă, instanţa va trebui să stabilească pedeapsa în limitele şi în
conformitate cu prevederile legii.
După rezolvarea laturii penale, se dă răspuns chestiunilor de fapt şi de drept privind
prejudiciul cauzat prin infracţiune, existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de reparare a prejudiciului.
Completul de judecată deliberează asupra tuturor chestiunilor prevăzute în art. 385 CPP.
Articolul 383. Reluarea cercetării judecătoreşti
Dacă în timpul deliberării instanţa ajunge la concluzia necesităţii lămuririi anumitor
împrejurări pentru justa soluţionare a cauzei, aceasta poate fi realizată prin reluarea
cercetării judecătoreşti, deoarece necesită admiterea unor probe noi. În cazul reluării
cercetării judecătoreşti se întocmeşte o încheiere motivată.
La reluarea cercetării judecătoreşti instanţa poate:
 Să concretizeze, dacă este posibil, circumstanţele necesare în aceeaşi şedinţă;
 Dacă nu este posibil, să facă o întrerupere a şedinţei, pe un termen de pînă
la 10 zile, cu citarea părţilor şi persoanelor interesate.
Procesul se reia din faza cercetării judecătoreşti urmîndu-se procedura obişnuită acestui
stadiu care va continua cu dezbaterile judiciare şi ultimul cuvînt şi o nouă deliberare.
Articolul 384. Sentinţa judecătorească
Sentinţa penală este hotărîrea prin care se încheie judecarea în prima instanţă, prin care
aceasta hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţînd după caz, condamnarea,
achitarea sau încetarea procesului penal.
Sentinţa penală trebuie să fie recunoscută ca un act al autorităţii judecătoreşti, însă pentru
aceasta trebuie să corespundă anumitor caracteristici:
 Să se pronunţe în numele legii;
 Să fie legală, în sensul ca activitatea procesuală să se desfăşoare potrivit legii
de procedură penală şi aplicată în mod corect legea materială - penală şi civilă la
cazul concret judecat;
 Să fie întemeiată şi motivată, în sensul de a cuprinde adevărul despre faptele
cauzei, cînd aplică o sancţiune just individualizată şi cînd motivează corect şi
convingător soluţia adoptată.
Sentinţa se întemeiază numai pe acele probe, care au fost prezentate de părţi şi cercetate în
cadrul judecării cauzei.
Articolul 385. Chestiunile pe care trebuie să le soluţioneze instanţa
de judecată la adoptarea sentinţei
 Instanţa de judecată la adoptarea sentinţei judecătoreşti în cadrul deliberării
este obligată în consecutivitate să soluţioneze următoarele chestiuni:
- este dovedit dacă a avut loc fapta în săvîrşirea căreia este învinuit
inculpatul. Cu alte cuvinte, se cercetează chestiunea, dacă este stabilit timpul,
locul, modul şi alte circumstanţe ale săvîrşirii infracţiunii;
- este dovedit oare, că fapta a fost săvîrşită de inculpat. Nu sînt admise
îndoieli, presupuneri în acest caz;
- constituie fapta infracţiune (aceasta trebuie să întrunească elementele
constitutive ale infracţiunii), şi prin care punct, alineat, articol al Codului penal
este prevăzut;
- este vinovat inculpatul în săvîrşirea acestei infracţiuni. Necesită
deasemenea, de stabilit forma vinovăţiei (intenţionată sau din imprudenţă).
Instanţa trebuie să invoce, dacă infracţiunea a fost săvîrşită cu intenţie directă sau
indirectă, sau din imprudenţa, iar în cazurile prevăzute de CP, motivul, scopul şi
alte semne ale laturii subiective ale infracţiunii;
- trebuie să fie pedepsit inculpatul pentru infracţiunea săvîrşită;
- dacă există circumstanţe atenuante sau/şi agravante (art. art. 76, 77
CP) şi care anume: efectele circumstanţelor atenuante şi agravante (art. 78 CP); de
stabilit şi criteriile de individualizare a pedepsei (art. 75 CP);
- pedeapsa principală şi, dacă este cazul, pedeapsa complementară
aplicată, durata acesteia (art. art. 62, 63 CP). Necesită de luat în consideraţie şi
prevederile articolelor 79-88 CP referitoare la aplicarea pedepsei;
- dacă existau temeiuri de executare a pedepsei stabilite de către
inculpat, ori, dacă nu există temeiuri de liberare a inculpatului de pedeapsă penală
(spre ex. art. art. 90, 93, 94, 96, 97 CP);
- categoria penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa cu
închisoare;
- dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în folosul cui şi în ce sumă, în
cazul cînd există mai multe părţi civile şi responsabile civilmente;
- care ar fi modul de reparare a pagubei materiale în cazul în care nu a
fost întemeiată acţiunea civilă;
- cum de procedat cu bunurile sechestrate în contul asigurării acţiunii
civile ori eventualei confiscări (art. art. 203-210 CPP);
 - cum de procedat cu corpurile delicte cu corpurile delicte (vezi
comentariul la art. art. 158, 159 CPP);
- plata cheltuielilor judiciare (ce cuprind cheltuielile judiciare, de către
cine sînt suportate ele, modul de recuperare etc. vezi coment. la art. art. 227-229
CPP);
- dacă urmează să fie revocată, înlocuită sau aplicată măsura preventivă în
privinţa inculpatului. Despre aplicarea, înlocuirea, revocarea măsurii preventive
vezi coment. la art. art. 176, 177, 195 CPP;
- dacă urmează să fie aplicat tratament medical forţat (de alcoolism sau
narcomanie). În acest caz necesită de condus de prevederile art. 103 CP.

 Prevederile alineatelor 2 şi 3 art. 385 CPP se aplică în cazurile, cînd:

- inculpatul se învinuieşte în săvîrşirea mai multor infracţiuni. În acest
caz instanţa soluţionează chestiunile invocate în pct. pct. 1)-13) alin. (1) art. 385
CPP pentru fiecare infracţiune în parte;
- sînt învinuiţi mai mulţi inculpaţi de săvîrşirea aceleiaşi infracţiuni. În
cazul dat instanţa este obligată să soluţioneze chestiunile prevăzute în alin. (1) art.
385 CPP:
1. referitor la fiecare inculpat în parte;
2. stabilind rolul şi contribuţia fiecărui inculpat la săvîrşirea
infracţiunii.
Articolul 386. Examinarea chestiunii privind starea de
responsabilitate a inculpatului
 Reieşind din dispoziţia alin. 1 art. 386 CPP instanţa de judecată este
obligată să soluţioneze chestiunea stării de responsabilitate, dacă această chestiune
a apărut:
- în timpul urmăririi penale (ex. la demersul avocatului a fost numită
expertiza judiciară psihiatrică);
- în cadrul cercetării judiciare.
 În acest caz instanţa necesită să se conducă de prevederile:
- art. 23 CP iresponsabilitatea;
- art. art. 24, 103 CP despre aceea, că persoanelor, care au săvîrşit o
infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte substanţe
(narcotice), deşi nu sînt eliberate de răspundere penală, concomitent cu
pedeapsa pentru infracţiunea săvîrşită, dacă există necesitate, poate să li se
aplice tratament medical forţat.
 Instanţa adoptă o sentinţă dacă constată că inculpatul:
- se afla în timpul săvîrşirii faptei în stare de iresponsabilitate;
- după săvîrşirea infracţiunii s-a îmbolnăvit de o boală mintală, care
serveşte drept temei pentru a-l recunoaşte iresponsabil.
Articolul 387. Soluţionarea acţiunii civile
 În cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea săvîrşită, instanţa de
judecată, dacă sa stabilit, că fapta a cauzat o pagubă materială, dacă sînt întrunite principiile
răspunderii civile, va admite în total sau în parte acţiunea civilă. Acţiunea civilă va fi
respinsă dacă nu este întemeiată.
 În cazul adoptării unei sentinţe de achitare instanţa:
- dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a fost
săvîrşită de inculpat – respinge acţiunea civilă;
- dacă inculpatul a fost achitat din motivul lipsei componenţei de
infracţiune sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în
art. 35 CP – nu se pronunţă asupra acţiunii civile, astfel asigurînd dreptul de soluţionare a
litigiului în rodine civilă.
 Instanţa penală, admiţînd în principiu acţiunea civilă, poate transmite
examinarea ei în rodine civilă pentru ca instanţa civilă să hotărască cuantumul
despăgubirilor cuvenite.
Necesită de atenţionat, că acestea pot fi cazuri excepţionale, doar cînd pentru a stabili
suma exactă a despăgubirilor cuvenite (ex. reieşind din schimbarea esenţială a preţurilor
necesităţii numirii unei expertize în domeniu etc.) ar trebui amînată examinarea cauzei, ce
ar influenţa şi asupra termenelor de examinare. De avut în vedere, că transmiterea stabilirii
cuantumului pagubei materiale către instanţa civilă nu se admite în cazul, cînd aceasta
influenţează asupra calificării acţiunilor inculpatului, deoarece în atare caz stabilirea
mărimii pagubei la momentul săvîrşirii infracţiunii este de obligaţiunea instanţei penale.
Dacă acţiunea civilă a fost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile asigurării se menţin.
Articolul 388. Asigurarea acţiunii civile şi a confiscării speciale
În funcţie de soluţia de admitere sau de respingere a acţiunii civile, instanţa se va
pronunţa şi asupra măsurilor asiguratorii, dispunînd menţinerea sau revocarea lor.
 Dacă măsuri de asigurare nu au fost luate anterior sentinţei, în caz de
admitere a acţiunii civile, instanţa de judecată poate dispune atît în cadrul adoptării
sentinţei de condamnare, cît şi înainte ca sentinţa să fi devenit definitivă.
 În cadrul soluţionării cauzei în fond se hotărăşte şi chestiunea cu privire la
corpurile delicte în conformitate cu prevederile art. 162 CPP.
 Dacă la pronunţarea sentinţei necesită de aplicat confiscarea specială,
instanţa de judecată ia măsuri pentru a asigura confiscarea respectivă, dacă asemenea
măsuri nu au fost aplicate anterior.

Articolul 389. Sentinţa de condamnare

 1. Sentinţa de condamnare se va pronunţa dacă instanţa, din evaluarea
probelor, stabileşte cu certitudine vinovăţia inculpatului în săvîrşirea infracţiunii.
Sentinţa de condamnare se adoptă numai cu condiţia, că vinovăţia inculpatului:
- este stabilită în cadrul judecării cauzei. Dacă despre vinovăţia
inculpatului se vorbeşte doar în actul de învinuire (rechizitoriu), dar în cadrul
cercetării judiciare ea nu este dovedită, nu poate fi adoptată sentinţa de
condamnare;
- este stabilită prin cumulul de probe, prezentate de părţi şi cercetate
fiecare în parte în cadrul judecării cauzei. Dacă chiar inculpatul recunoaşte
vina, dar toate probele cercetate aceasta nu o confirmă, nu este posibilă
adoptarea sentinţei de condamnare.
 Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri. Conform
principiului prezumţiei nevinovăţiei, toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi
înlăturate, se interpretează în favoarea inculpatului (vezi coment. la art. 8 CPP).
 Sentinţele de condamnare pot fi adoptate:
1. cu stabilirea pedepsei care urmează să fie executată de
condamnat. Necesită de invocat în sentinţă categoria şi mărimea pedepsei ( art. 62-63 CP),
tipul penitenciarului în care condamnatul urmează să execute pedeapsa cu închisoarea,
momentul de la care începe calcularea termenului de executare a pedepsei.
2. cu stabilirea pedepsei şi liberarea de executarea ei în
condiţiile legii. Acestea pot fi în cazurile prevăzute în art. 89 alin. (2) lit. lit. a), b), c), e), f),
g) Cod penal:
- condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
- liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen;
- înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă;
- liberării de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
- liberării de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
- amînării executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au
copii în vîrstă de pînă la 8 ani.
Inculpatul se liberează de executarea pedepsei, dacă la momentul adoptării sentinţei a fost
adoptat actul de amnistie, care eliberează condamnatul de pedeapsa stabilită. Despre
aplicarea actului de amnistie se invocă direct în sentinţă;
3. fără stabilirea pedepsei, cu liberarea de răspundere
penală în legătură cu căinţa activă (art. 57 CP) şi suspendarea condiţionată (art.59 CP);
4. cu liberarea de pedeapsă a minorilor în condiţiile
prevăzute de art. 93 CP sau al expirării termenului de prescripţie.
La adoptarea sentinţei de condamnare instanţa de judecată este obligată să argumenteze în
fiecare caz în baza căror temeiuri, prevăzute de Codul penal, inculpatul se liberează de
răspunderea penală sau de pedeapsa penală.
Articolul 390. Sentinţa de achitare
Legea invocă exhaustiv temeiurile în baza cărora se adoptă sentinţa de achitare.
 Achitarea în baza oricărui temei, enumerate în alin. (1) art. 390 CPP,
înseamnă, că:
- instanţa stabileşte fie inexistenţa infracţiunii, ca temei al răspunderii
penale, fie existenţa unei cauze, în care este exclusă răspunderea penală, ceea
ce echivalează, în ambele situaţii, cu nevinovăţia penală a inculpatului.
- persoana trebuie să fie reabilitată. În acest caz persoana are dreptul la
despăgubiri materiale, morale, să fie restabilit în drepturile de muncă, de
pensionare, locative şi alte drepturi în condiţiile legii.
Articolul 391. Sentinţa de încetare a procesului penal
 Sentinţa de încetare a procesului penal se pronunţă în situaţia în care
instanţa constată existenţa unuia din cazurile invocate în alin. (1) art. 391 CPP.
Potrivit art. 332 alin (2) CPP, în cazul în care instanţa a pronunţat încetarea procesului
penal, dispunînd, totodată înlocuirea răspunderii penale, se aplică o sancţiune cu caracter
administrativ prevăzute în art. 55 CP:
- amendă în mărime de pînă la 150 unităţi convenţionale;
- închisoare contravenţională de pînă la 90 zile.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să ia măsuri cu
privire la măsurile preventive, deoarece încetarea procesului penal este caz de încetare de
drept a măsurilor preventive (inclusiv a liberării provizorii) conform alin. (5) şi (6) art. 195
CPP.
Dacă inculpatul a fost liberat provizoriu pe cauţiune în cursul provizoriu pe cauţiune în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii, instanţa va dispune şi restituirea sumei depuse drept
cauţiune (art. 194 alin. (1) pct. 3) CPP).
Suplimentar vezi comentariul la art. 332 CPP.
Articolul 392. Întocmirea sentinţei
 Reieşind din prevederile art. 392 CPP se pot deduce următoarele concluzii:
 - instanţa de judecată poate purcede la întocmirea sentinţei doar după ce a
soluţionat chestiunile, invocate în art. 385-388 CPP;
- soluţionarea chestiunilor invocate mai sus, are loc conform regulilor
prevăzute în art. 339 CPP (vezi comentariul la acest articol);
- la întocmirea sentinţei necesită de avut în vedere, că ea trebuie întocmită
în limba, în care s-a desfăşurat judecata cauzei;
- sentinţa constă din partea introductivă (art. 393 CPP), partea descriptivă
(art. 394 CPP) şi dispozitiv (art. art. 395, 396).
 Aplicînd dispoziţiile alineatelor 2 şi 3 necesită de avut în vedere, că:
- sentinţa trebuie să fie întocmită de judecătorul (sau unul din judecătorii
– membri ai completului de judecată) care a participat la adoptarea ei;
- să fie scrisă de mînă sau compusă cu ajutorul mijloacelor tehnice
(computator, etc). Dar şi în acest caz trebuie să fie întocmit de judecător;
- sentinţa trebuie să fie semnată de toţi judecătorii care au participat la
adoptarea ei (vezi comentariul la art. 339 CPP);
- în cazul în care unul din judecătorii completului de judecată are o opinie
separată, el o expune în scris, motivînd-o, totodată fiind obligat să semneze
sentinţa;
- după pronunţarea sentinţei se pregătesc copiile ei, care se înmînează
condamnatului (achitatului) conform prevederilor art. 399 CPP.
Articolul 393. Partea introductivă a sentinţei
 Conţinutul părţii introductive se întocmeşte conform dispoziţiilor art. 393
CPP şi trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute, adică toate acele date din care
rezultă, în esenţă, dar complet, ceea ce s-a petrecut în şedinţa de judecată.
Lipsa din partea introductivă a sentinţei a unor menţiuni esenţiale cum sînt cele privind
numele şi prenumele judecătorilor şi al procurorului, participarea apărătorului atunci cînd
asistenţa juridică este obligatorie potrivit legii sau dacă şedinţa de judecată a fost sau nu
publică este de natură să atragă casarea sentinţei, dacă aceste menţiuni nu pot fi constatate
în celelalte părţi ale sentinţei.
Articolul 394. Partea descriptivă a sentinţei
Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă constatările la care a ajuns instanţa de
judecată în urma analizei tuturor circumstanţelor cauzei cu argumentarea temeiniciei lor.
Dispoziţiile art. 394 CPP se referă la conţinutul:
- părţii descriptive a sentinţei de condamnare;
- părţii descriptive a sentinţei de achitare;
- părţii descriptive a sentinţei de încetare a procesului penal.
 În cazul sentinţei de condamnare în expunere trebuie să se descrie fiecare
faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului; forma şi gradul de vinovăţie; probele care
confirmă vinovăţia, argumentînd motivele admiterii sau respingerii atît a probelor de
învinuire, cît şi de apărare; circumstanţele atenuante şi agravante; încadrarea juridică; starea
de recidivă; motivarea pedepsei, precum şi expunerea altor chestiuni prevăzute în alin. alin.
(1) şi (2) art. 394 CPP.
Este necesar de ţinut cont de faptul, că sentinţa de condamnare nu poate fi întemeiată pe
presupuneri sau, în mod exclusiv, numai pe declaraţiile martorilor date în procesul urmăririi
penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa lor. De asemenea, necesită de avut în
vedere, că sentinţa de condamnare trebuie să se bazeze pe probe exacte, cînd toate
versiunile au fost verificate, iar divergenţele apărute au fost lichidate şi apreciate
corespunzător.
Toate îndoielile care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea inculpatului.
Este posibil ca instanţa să reţină în sarcina inculpatului numai o parte din faptele de a căror
săvîrşire a fost învinuit. În acest caz se va arăta pentru care dintre fapte s-a pronunţat
condamnarea şi pentru care încetarea procesului penal sau achitarea.
Deoarece examinarea judiciară în şedinţă se face numai în privinţa inculpaţilor, sentinţa nu
trebuie să conţină formulări care demonstrează sau pun la îndoială vinovăţia altor persoane
pentru săvîrşirea infracţiunii.
 În cazul sentinţei de achitare partea descriptivă va cuprinde datele invocate
în alin. (3) art. 394 CPP, care integral trebuie să fie elucidate n descrierea şi motivarea
achitării. Lipsa măcar a uneia din aceste descrieri în sentinţă serveşte drept temei pentru
casarea ei. Dar aceasta nu exclude posibilitatea includerii în această parte a sentinţei şi alte
date care au incidenţă asupra cazului dat, motivînd hotărîrea adoptată în baza chestiunilor,
prevăzute în art. 385 CPP.
Este absolut interzisă includerea în partea descriptivă a sentinţei de achitare formulărilor,
care pun la îndoială nevinovăţia celui achitat. Aceasta se va considera drept încălcare
esenţială a legii procesual-penale.
 În cazul sentinţei de încetare a procesului penal în mod obligatoriu
expunerea va cuprinde prezentarea cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii
penale sau a exerciţiului acesteia, care atrage soluţia procesuală respectivă sau de
nepedepsire, însoţit de o analiză a probelor din care se deduce existenţa lui.
În partea descriptivă a sentinţelor de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului
penal vor fi reflectate motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei judecătoreşti
referitor la acţiunea civilă sau la recuperarea pagubei materiale cauzate prin infracţiune.
Articolul 395. Dispozitivul sentinţei de condamnare
Dispozitivul trebuie să cuprindă în componenţele sale soluţia pe care instanţa a dat-o
fondului cauzei.
Dispoziţia art. 395 CPP este consacrată conţinutului dispozitivului sentinţei de condamnare,
el trebuie să cuprindă toate datele, enumerate în alin. (1) art. 395 CPP.
Aplicînd prevederile alin. (2) art. 395 CPP, necesită de avut în vedere că în dispozitivul
sentinţei de condamnare la început trebuie se va indica în baza căror articole inculpatul a
fost achitat, apoi în baza căror articole din lege este condamnat.
În cazul prezenţei circumstanţelor prevăzute în alin. alin. (4) şi (5) art. 395 CPP instanţa de
judecată trebuie să îndeplinească dispoziţiile invocate.
În dispozitivul sentinţei trebuie să se cuprindă întotdeauna menţiunea asupra dreptului de a
o ataca cu apel sau, după caz, cu recurs cu arătarea termenului în care poate fi exercitat.
Articolul 396. Dispozitivul sentinţei de achitare sau de încetare procesului penal
 În caz de achitare sau încetare a procesului penal, în dispozitiv trebuie să se
invoce cauza pe care se întemeiază aceste soluţii.
Cazurile de achitare sînt enumerate în art.396 CPP, iar cele de încetare a procesului penal-
în art.391 CPP.
 Cu ocazia rezolvării laturii penale a cauzei, instanţa trebuie să dispună
asupra măsurii preventive. În caz de achitare sau încetare a procesului penal măsurile
preventive încetează de drept, instanţa fiind obligată să dispună punerea de îndată în
libertate a inculpatului arestat preventiv.
 În cazul cînd în procesul penal au fost luate măsuri asiguratorii , instanţa
de judecată va dispune revocarea lor.
Cînd instanţa nu s-a pronunţat asupra laturii civile, măsurile asiguratorii se menţin, urmînd
să hotărască asupra lor instanţa civilă.
Lipsa datelor, enumerate în art.396 CPP, poate servi drept temei pentru casarea sentinţei.
 Articolul 397. Alte chestiuni care trebuie soluţionate în
dispozitivul sentinţei

 Potrivit dispoziţiei art. 397 CPP, pe lîngă chestiunile enunţate în art. art.
395 şi 396 CPP în dispozitivul oricărei sentinţe (de condamnare, de achitare sau de încetare
a procesului penal) trebuie să se mai cuprindă:
- hotărîrea asupra laturii civile reieşi reieşind din prevederile art. 397
CPP, (vezi coment. la art. art. 219, 226 CPP).
- hotărîrea cu privire la corpurile delicte, conducîndu-se şi de prevederile
art. art. 1158 şi 159 CPP (cu privire la păstrarea corpurilor delicte);
- hotărîrea cu privire la confiscarea specială (în raport cu prevederile art.
art. 203-210 CPP);
- hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire;
- hotărîrea cu privire la repartizarea cheltuielilor judiciare (vezi coment. la
art. art. 277-229 CPP).
Aplicînd prevederile art. 397 CPP necesită de atenţionat, că instanţa de judecată este
obligată să explice în partea rezolutivă procedura şi termenul declarării apelului sau, după
caz, a recursului.
Articolul 398. Punerea în libertate a inculpatului arestat
Dispoziţiile art. 398 CPP invocă, că:
- ele urmează să fie aplicate în cazul, cînd inculpatul la momentul
adoptării sentinţei se află în stare de arest;
-obligă eliberarea inculpatului de sub arest imediat, în sala şedinţei de judecată, în caz:
a) de achitare;
b) de încetare în privinţa lui a procesului penal;
c) eliberarea de pedeapsă;
d) eliberarea de executarea pedepsei;
e) condamnat la o pedeapsă non-privativă de libertate sau condiţionat.
Articolul 399. Înmînarea copiei de pe sentinţă
Necesită de reţinut, că înmînarea copiei de pe sentinţă este obligaţiunea instanţei de
judecată.
 Conform alin. 1 art. 399 CP inculpatului arestat i se va înmîna copia de pe
sentinţă sau de pe dispozitivul ei în cel mult 3 zile. Dacă prin sentinţă sînt condamnaţi
(achitaţi) cîţiva inculpaţi, copiile respective li se înmînă la fiecare.
În cazul înmînării copiei de pe dispozitivul sentinţei, pentru asigurarea exercitării dreptului
la apărare şi în căile de atac, instanţa de judecată este obligată să redacteze sentinţa în
termenii prevăzuţi de art. 343 CPP (în cel mult 10 zile de la pronunţare), copia redactată se
înmînează imediat după semnarea acesteia inculpatului (inculpaţilor) arestaţi.
Celorlalte părţi li se comunică în scris despre semnarea sentinţei (redactate).
Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, precum şi celui aflat în libertate, dar
care au lipsit la pronunţarea sentinţei li se comunică copii de pe diapozitivul sentinţei, iar
după redactarea ei – instanţa de judecată este obligată să le comunice, inculpaţilor
menţionaţi anterior, şi copii de pe sentinţă.
Inculpatului, acre nu cunoaşte limba, în care a fost întocmită sentinţa (dispozitivul), i se
înmînează traducerea lor în scris în limba lui maternă sau într-o altă limbă pe care el o
cunoaşte.
Articolul 400. Hotărîrile supuse apelului
Art. 400 determină obiectul apelului. În conformitate cu acest articol sunt supuse apelului
numai sentinţele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma judecării în primă
instanţă. Fiind o cale de atac de fapt şi de drept, apelul se foloseşte împotriva hotărârilor
pronunţate de o instanţă inferioară. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei şi a
judecăţii anterioare de către instanţa superioară.
1.Apelul poate fi adresat numai instanţei superioare. În apel sunt examinate toate
chestiunile de fapt şi de drept, adică cauza este supusă unui control judecătoresc
complex, verificând hotărârile atacate sub toate aspectele – asupra chestiunilor cu
privire la fapte şi a celor cu privire la respectarea şi aplicarea corectă a legii. Apelul
declanşează o nouă judecată a cauzei în fond, verificându-se hotărârea atacată pe
baza probelor examinate de prima instanţă conform materialelor din dosar şi a
oricăror documente noi examinate de instanţa de apel.
2.Instanţa de apel este liberă în vederea aprecierii probelor, faţă de concluziile
primei instanţe, având în vedere dreptul de apreciere a probelor, administrare la
cererea părţilor a oricăror probe noi pe care le consideră necesare.
3.Sentinţele care pot fi atacate cu apel, pot fi grupate în următoarele categorii:
- sunt supuse apelului sentinţele prin care se soluţionează latura penală şi latura civilă a
cauzei, sentinţele de achitare, sentinţele de condamnare, sentinţe de încetare a procesului
(art. 389-391).
Este posibil apelul asupra cauzei integral, cât şi apelarea separată a laturii penale, fie a
laturii civile a cauzei.
- sunt supuse apelului sentinţele pronunţate la judecarea cauzelor cu aplicarea procedurilor
speciale: procedura în cauzele privind minorii, procedura aplicării măsurilor de
constrângere cu caracter medical, procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni
flagrante, procedura privind urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind infracţiunile
săvârşite de persoane juridice;
- sunt susceptibile de apelare sentinţele instanţei de revizuire, date în conformitate cu art.
462, alin. 4 şi art. 464.
5. În alineatul 1 al art. 400 sunt enumerate derogările de la regula generală privind căreia
sunt susceptibile de a fi atacate cu apel toate sentinţele. Sentinţele pronunţate de judecătorii
şi judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvârşirea cărora legea prevede în
exclusivitate o pedeapsă non-privativă de libertate, nu se atacă cu apel dat fiind faptul că
infracţiunile poartă un grad redus de pericol social, astfel legislatorul a hotărât de a exclude
aceste hotărâri din categoria celora cu triplu grad de jurisdicţie.
Argumentul care a determinat legislatorul exclude din categoria hotărârilor cu triplu grad
de jurisdicţie şi sentinţele Curţi de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie este determinat de
înaltul grad de pregătire şi competenţă a judecătorilor ce funcţionează în cadrul acestor
instituţii.
În categoria altor sentinţe pentru care legea nu prevede calea apelului de atac incluse, spre
exemplu, sentinţa de respingere a cererii de revizuire (art. 462, alin. 4, sentinţa adoptată în
cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei art.509, alin. 6), legislatorul a lăsat rezervă în
cazul unor eventuale noi norme de procedură penală.
6. Atacarea cu apel a încheierilor este prevăzută de alineatul 2 al articolului 400 unde se
arată că încheierile date în primă instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa. În
asemenea cazuri este vorba de încheieri care de regulă preced soluţionarea în fond a cauzei
şi sunt considerate a face parte integrantă din hotărârea care soluţionează fondul.
Încheierile, sub aspectul modalităţilor de realizare a apelului pot fi grupate în câteva
categorii: încheieri supuse apelului o dată cu fondul, încheieri atacate imediat după
pronunţare şi încheieri care nu pot fi apelate. În primul grup se includ încheierile
susceptibile de a fi atacate cu apel potrivit art. 400 o dată cu fondul. Încheierile din această
categorie se dau în cursul judecăţii. Din această categorie fac parte încheierile prin care
instanţa s-a pronunţat asupra probelor (spre exemplu: respingerea cererii de amânare a
şedinţei de judecată pentru prezentarea probelor suplimentare, art. 327). Încheierile
pronunţate asupra cererilor formulate (art. 346), încheierile asupra măsurilor procesuale
(spre exemplu, măsurile care se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul şedinţei de
judecată, aducerea silită ş.a.). În al doilea grup de încheieri se includ încheierile care se
referă la cheltuielile de judecată cuvenite martorului, expertului, interpretului,
traducătorului şi apărătorului. Titularii au dreptul de a ataca cu apel încheierea imediat
după pronunţare, apelul, însă va fi soluţionat după pronunţarea sentinţei şi examinat
împreună cu sentinţa. În al treilea grup se includ unele încheieri care nu pot fi atacate cu
apel. În asemenea situaţii legea expres trebuie să prevadă care este calea de atac asupra
încheierii respective (spre exemplu, art. 185, alin. 4).
7. Indiferent de faptul când au fost pronunţate încheierile, dacă au fost sau nu atacate, în
toate cazurile de apelare a sentinţei instanţa de apel va fi obligată să examineze şi condiţiile
de pronunţare a încheierilor, chiar dacă nu există apel separat asupra încheierilor.
8. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de
drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanţă în cazul în care aceasta nu
reflectă adevărul şi se face prin desfăşurarea normală obişnuită a procesului penal
(Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 26 din 26.12.2000 „Cu privire la practica
examinării cauzelor penale în ordine de apel”; în continuare Hotărârea nr. 26).
9. În baza apelului se face o nouă judecată în fond a cauzei apreciindu-se probele din dosar
şi utilizându-se posibilitatea administrării unor noi probe. Apelul poate fi exercitat
împotriva hotărârilor penale nedefinitive. (Hotărârea nr. 26).
Articolul 401.Persoanele care pot declara apel

1. Dreptul de a declara apel aparţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi
au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă. Dreptul fiecărui titular este independent
de dreptul la apel a celorlalţi titulari.
2. Procurorul nu exercită apelul în numele propriu, în scopul realizării
drepturilor şi intereselor personale. Procurorul poate declara apel împotriva tuturor
hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe această cale. Procurorul declară apel în ce
priveşte latura penală sau latura civilă în defavoarea sau în favoarea părţii, inclusiv şi
a inculpatului. Procurorul este obligat să facă apel împotriva hotărârilor judiciare
ilegale sau neîntemeiate (Hotărârea nr. 26). Dreptul procurorului de a declara apel în
favoarea inculpatului rămâne problemă controversată. Poate declara apel procurorul
care nemijlocit a participat la examinarea cauzei în fond sau de procurorul ierarhic
superior. Procurorul ierarhic superior este (vezi legea cu privire la procuratură ce s-a
făcut).
3. Inculpatul e în drept de a ataca atât latura penală, cât şi latura civilă sub toate
aspectele. Inculpatul e în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a
procesului şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării. Cerinţele inculpatului
pot privi doar propria situaţie, el neavând dreptul de a viza şi situaţia altor persoane.
Deci, inculpatul având dreptul de a ataca o sentinţă de achitare, va putea face doar în
ce priveşte partea în care el însuşi a fost achitat, hotărârea neputând fi criticată pe
motivul că instanţa a achitat în mod greşit alt inculpat.
4. Dacă apelul este semnat de persoane, din numele cărora el este declarat sau de
apărătorul, care nu a participat în şedinţa primei instanţe, instanţa de apel urmează să
clarifice în şedinţă cine este autorul apelului nesemnat şi dacă apărătorul a fost
împuternicit de a întocmi şi declara apel. În dependenţă de circumstanţele constatate
îl va examina în fond ori îl va considera inadmisibil. În cazul în care inculpatul a
refuzat să declare apel, este de acord cu sentinţa, nu susţine apelul declarat de
apărător, apelul urmează a fi respins ca inadmisibil (Hotărârea nr. 26).
5. Dreptul părţii vătămate de a declara apel este limitat de către prevederile art.
276. În aceste condiţii partea vătămată poate ataca hotărârea în ce priveşte în mod
exclusiv latura penală a cauzei, sub orice aspect. Partea vătămată poate să ceară
condamnarea inculpatului, dacă prima instanţă l-a achitat sau a dispus încetarea
procesului, poate cere majorarea pedepsei, sau înlăturarea pedepsei condiţionate,
poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. În cazul în care partea
vătămată este recunoscută şi ca parte civilă, aceste două calităţi se cumulează. În
cazul în care, din motive întemeiate, partea vătămată nu poate participa la
examinarea cauzei şi printr-o încheiere a instanţei a fost recunoscută ca parte
vătămată altă persoană, acestei persoane îi aparţine dreptul de a declara apel
(Hotărârea nr. 26).
6. Partea civilă şi civilmente responsabilă sunt titulari ai dreptului de apel numai
în ce priveşte latura civilă a cauzei. Partea civilă nu va avea dreptul de a declara apel
cu privire la încadrarea juridică a faptei sau la individualizarea pedepsei etc. Partea
civilă şi civilmente responsabilă poate viza şi aspecte legate de latura penală a cauzei
dacă acestea au rezonanţe asupra modului de rezolvare a laturii civile cum ar fi
legătura de cauzalitate dintre infracţiune şi prejudiciul ce se urmăreşte. De pildă,
partea civilă ar putea ataca hotărârea cu privire la achitarea inculpatului pe temeiul
inexistenţei faptei, sau prin necomiterea faptei de către inculpat. Reexaminarea însă
va avea loc numai în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă poate
face apel numai referitor la despăgubirile la care a fost obligată potrivit sentinţei
(Hotărârea nr. 26).
7. Faptul că persoana a înaintat acţiunea, dar nu şi-a formulat intenţiile până la
pronunţarea sentinţei nu poate fi ca piedică pentru precizarea pretenţiilor în faţa
instanţei de apel. În cazul în care persoana nu a făcut declaraţii de constituire ca
parte civilă şi nu a solicitat despăgubiri în faţa primei instanţe, ea va pierde dreptul
de a o face în faţa instanţei de apel.
8. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul de apel independent de
voinţa inculpatului. Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă pot face apel
apărătorul şi reprezentantul legal.
9. Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul declară apel doar în
ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite lor. Acestea sunt cheltuieli de deplasare, de
întreţinere, venitul de la care au fost lipsite în legătură cu participarea în instanţă,
retribuirea sau onorariul cuvenit.
10. Categoria altor persoane ale căror interese legitime au fost prejudiciate printr-
o măsură sau printr-un act al instanţei se includ persoanele fizice sau juridice care nu
sunt parte la dosar, dar care au suferit în urma măsurii sau actului instanţei de
judecată o lezare a interesului personal, cum ar fi sechestrarea sau confiscarea
bunurilor, organizaţia obştească sau colectivul de muncă, căruia i-a fost încredinţat
sub cauţiune, spre reeducare şi corectare a unui inculpat în lipsa demersului
organizaţiei sau colectivului etc. (Hotărârea nr. 26). Pot fi de asemenea titulari,
persoane care fiind citate în primă instanţă, care au dobândit de la inculpat bunuri
ulterior ridicate şi restituite părţii vătămate.
Articolul 402.Termenul de declarare a apelului
1. Termenul de apel este un termen procesual legal, durata lui fiind stabilită de legea
procesual penală. La calcularea termenului de apel determinant este constatarea
momentului de la care începe să decurgă. Termenul de apel începe să decurgă în momente
diferite în raport cu calitatea procesuală a titularului dreptului de apel.
2. Pentru procuror termenul decurge de la momentul pronunţării sentinţei, iar în
cazul redactării ei – de la data anunţării în scris despre redactare.
3. Pentru celelalte părţi care au fost prezente la pronunţarea hotărârii termenul
curge de la pronunţare. În cazul în care acestea au lipsit, sau redactarea hotărârii a
fost amânată - de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei (Hotărârea
nr. 26). Această situaţie este atât pentru apărător, cât şi pentru inculpatul lăsat în
libertate sau celelalte părţi prezente la pronunţarea sentinţei.
4. Pentru inculpatul care este arestat termenul de apel decurge din momentul
înmânării copiei de pe sentinţa redactată. Pentru părţile care au lipsit de la
pronunţarea sentinţei, termenul de apel decurge din momentul primirii comunicării.
Pentru martorul expert, interpret, traducător şi apărător care ataca hotărârea cu
privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, termenul de apel începe să curgă îndată
după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, dar nu
poate depăşi termenul de 15 zile după pronunţarea sentinţei. Această situaţie se
extinde şi asupra intereselor persoanelor ale căror interese legitime au fost
prejudiciate printr-o măsură sau printr-un act. Excepţie în cazul de faţă o are cazul
de suspendare a procesului prevăzut de art. 349 a Codului de procedură penală.
5. Codul de procedură penală prevede şi o situaţie când atât procurorul ierarhic
superior, cât şi noul apărător ales după declararea apelului de către inculpat au
dreptul de a declara apel suplimentar. În acest apel se pot invoca noi motive de apel
care pot viza orice latură a cauzei penale.
6. Atât procurorul ierarhic superior, cât şi noul apărător nu sunt legaţi de
motivele invocate în apelul de bază. Aceste persoane sunt limitate de termenul de 15
zile după înregistrarea cauzei în instanţă.
7. Înregistrarea are loc în momentul (când) persoanele au dreptul de a renunţa
sau a-şi retrage sau modifica unele din motivele de apel invocate în prima cerere de
apel. Obligatoriu despre acest fapt trebuie anunţate părţile la care se transmit copiile
de pe apeluri suplimentare. Instanţa decide cât timp trebuie acordat părţilor pentru
pregătirea către judecarea apelului, în cazul în care li s-a înmânat copiile apelurilor
suplimentare.

Articolul 403.Repunerea în termen a apelului

1. Termenele procedurale nu pot fi întrerupte sau suspendate.

Nerespectarea termenului de apel ca termen procedural duce la decăderea din dreptul
de a exercita calea de atac. Apelul introdus după expirarea termenului este respins. În
unele situaţii, subiecţii procesuali nu au posibilitatea de a declara apel din unele
motive care nu depind de voinţa lor. Cu scopul de a ocroti interesele unor asemenea
categorii de subiecţi procesuali, în legea procesual penală este instituţia de repunerii în
termen a apelului. Prin intermediul acestei instituţii cel care nu a declarat apel în
termen va putea declara ulterior când va dovedi că neexercitarea căii de atac s-a
datorat unor motive întemeiate. Până la soluţionare repunerii în termen, instanţa de
apel poate suspenda executarea hotărârii.
 2. Condiţiile care sunt prevăzute de art. 403 sunt cumulative: întârzierea de
declarare a apelului a fost declarată din motive întemeiate. Acestea sunt: calamitate
naturală, accident, boală etc. Instanţa de apel are funcţia de a aprecia dacă situaţia
invocată de apelant constituie în mod efectiv cu cauze de împiedicare a declarării
apelului (Hotărârea nr. 26). În caz contrar cererea de repunere în termen este respinsă.
3. Un alt motiv este faptul că apelul a fost declarat în cel mult 15 zile de la
începerea executării pedepsei sau încasării despăgubirilor materiale. Aceste condiţii îl
privesc doar pe inculpat şi partea civilmente responsabilă, deoarece împotriva lor
poate fi începută executarea (Hotărârea nr. 26). Prin începerea executării pedepsei se
înţelege prima zi de încarcerare, în cazul pedepsei privative de libertate, sau după caz
sechestrarea bunurilor părţii civilmente responsabile etc.
4. Capacitatea de admitere de repunere în termen a apelului o are instanţa de
apel. O dată cu admiterea repunerii în termen apelul se consideră ca şi cum ar fi
introdus în termen şi produce efectul unui asemenea apel. În cazul respingerii cererii
de repunere în termen apelul va fi respins ca atare. La examinarea cererii de repunere
în termen instanţa urmează să se pronunţe cu motivaţia respectivă în textul deciziei. În
caz de repunere în termen această concluzie se va include şi în dispozitivul deciziei.

Articolul 404. Apelul peste termen

Apelul peste termen este o formă specială a apelului obişnuit şi apare ca o

posibilitate pentru părţile care au lipsit atât de la judecată, cât şi de la pronunţarea sentinţei
de a declara apel. Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea sentinţei dacă
suspendarea nu este dispusă de instanţa de apel.
1. Prima condiţie ca apelul să fie considerat ca declarat peste termen este cea că
participantul la proces a lipsit atât de la judecată cât şi de la pronunţarea sentinţei de
asemenea nefiind informat despre adoptarea sau redactarea sentinţei. Aceasta
înseamnă că partea a lipsit la toate termenele de judecată, ceea ce înseamnă că partea
nu a cunoscut ce s-a judecat, care a fost hotărârea şi când a început să curgă termenul
de apel, adică partea nu a cunoscut că s-a judecat o asemenea cauză. Dacă pe
parcursul procesului partea nu a participat la judecarea cauzei, dar a fost prezentă la
pronunţarea sentinţei, ea va fi privată de dreptul de a solicita recunoaşterea apelului
peste termen.
2. Condiţia a doua determină că apelul trebuie să fie declarat nu mai târziu de 15
zile de la data începerii executării pedepsei sau încasărilor despăgubirilor materiale.
Ca şi în cazul repunerii în termen aceste condiţii îl privesc doar pe inculpat şi partea
civilmente responsabilă deoarece împotriva lor poate fi începută executarea
(Hotărârea nr. 26).
3. Admiterea apelului peste termen este prerogativa instanţei de apel care trebuie
să se pronunţe cu motivaţia respectivă în textul deciziei indicând acest fapt în
dispozitivul deciziei.

Articolul 405. Declararea apelului

1. Declaraţia în privinţa titularului este determinantă la declanşarea judecăţii în

apel. Manifestarea voinţei de a utiliza apelul se materializează prin declararea apelului.
Art. 405 stabileşte care formă trebuie să o ia cererea de apel.
2. Formalităţile prevăzute de alin. 2 al art. 405 nu sunt determinante în ce priveşte
fondul apelului. Devierea de la aceste formalităţi nu poate servi ca temei de respingere a
apelului ca atare.
3. Pentru persoana care nu poate să semneze cererea se atestă de către un judecător de
la instanţa cărei hotărâri se atacă sau poate fi atestată de primarul localităţii unde
domiciliază apelantul. Legea nu stabileşte care ar fi motivele pentru care apelantul nu
poate semna. Acestea însă pot fi boala, infirmitatea, neştiinţa de carte etc.
4. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă. Această prevedere
legală asigură operativitatea judecării apelului, cât şi posibilitatea de a stabili toate
apelurile declarate astfel evitând hotărâri contradictorii. De la regula generală, potrivit
căreia apelul se depune la instanţa a cărei sentinţă se atacă există o excepţie: persoana
arestată poate depune cererea de apel la administraţia locului de detenţie.
5. Cererea de apel se depune la instanţa, a cărei hotărâre se atacă cu un număr de copii
conform numărului participanţilor la proces, cu excepţia persoanei arestate, care poate
depune cerere de apel la administraţia locului de deţinere fără a anexa copii. Lipsa
copiilor respective nu este temei de a reţine trimiterea dosarului la instanţa de apel
(Hotărârea nr. 26). În situaţia când apelantul s-a adresat direct în instanţa de apel, apelul
nu va fi considerat nul, deoarece legea nu permite această situaţie ca motiv de nulitate.
Ca motiv de apel în cerere pot fi:
a) de fapt – generate prin aprecierea greşită a probelor ori a faptelor şi
circumstanţelor cauzei sau din insuficienţa probelor administrate, din
neconcordanţa acestora cu starea de fapt constatată de instanţă;
b) de drept – care cuprind orice violare sau aplicare greşită a legii
materiale sau procesuale (Hotărârea nr. 26);
6. Ain. 5 al art. 405 stabileşte că administrarea de noi probe poate avea loc doar la
cererea procurorului sau avocatului care nu au participat la examinarea cauzei în primă
instanţă, chiar dacă apelul este o cale de atac de fapt şi de drept. Excepţia în acest caz o
constituie situaţia când existenţa probei nu a fost cunoscută de către procuror sau avocat
care a participat la judecarea cauzei în primă instanţă sau dacă cererea de administra
probe a fost respinsă de către prima instanţă.
7. Termenul de 5 zile în care instanţa de fond trebuie să transmită dosarul împreună cu
apelul şi cu copiile acestuia este un termen premtoru, adică legea nu prevede nici un
temei ca instanţa de fond să poată reţine dosarul mai mult de 5 zile.

Articolul 406. Renunţarea la apel

1. Renunţarea la apel este unul din drepturile titularului care poate utiliza calea
de atac. Renunţarea la apel este o manifestare de voinţă în mod expres a părţii care
declară că nu va utiliza calea de atac apelul.
2. Renunţarea la apel poate fi realizată numai cu respectarea unor condiţii. Pot
renunţa la apel numai părţile. Renunţarea va fi valabilă numai după pronunţarea
sentinţei deoarece dreptul la apel apare numai după pronunţarea hotărârii, renunţarea
la acest drept nu poate fi efectuată mai înainte ca acest drept să se nască, adică nu se
poate de renunţat la apel cu anticipaţie. Renunţarea la apel se va putea de realizat
până la expirarea termenului de declarare a apelului. Renunţarea după expirarea
termenului nu va mai avea efectul respectiv de renunţare expresă şi va fi o renunţare
tacită, echivalentă cu nedeclararea apelului.
 3. Dacă partea a introdus apel în termen, însă ulterior a declarat că renunţă la
apel, aceasta nu va fi o renunţare legală, ci o retragere a apelului. Renunţarea la apel
nu poate fi condiţionată. Partea nu poate renunţa la apel cu condiţia că o altă parte va
renunţa şi ea la această cale de atac.
4. Renunţarea la apel nu poartă un caracter definitiv. Asupra renunţării se poate
reveni înăuntrul termenului de declarare a apelului.
5. Declaraţia de renunţare sau de revenire asupra renunţării poate fi făcută
personal de partea care a declarat apel, sau prin mandat special.
6. Cererea scrisă se depune la instanţa de fond. După expirarea termenului de
apel în cazul renunţării instanţa de fond transmite dosarul instanţei de apel care este
în drept de a înceta procedura, adică chiar dacă există renunţare expresă la apel,
dosarul se transmite instanţei de apel.
Articolul 407. Retragerea apelului
Retragerea apelului ca şi renunţarea la apel este un refuz de a utiliza calea
de atac. Spre deosebire de renunţarea la apel, retragerea apelului însă presupune
existenţa unui apel declarat. Retragerea apelului poate privi atât latura penală, cât
şi latura civilă sau cauza poate fi luată în integru. Retragerea apelului poate fi şi
parţială. Spre deosebire de renunţarea la apel care poate fi revocată retragerea
apelului este irevocabilă, oricare ar fi fost motivul retragerii, chiar dacă partea a
comis o eroare de fapt sau de drept.
1. Retragerea apelului poate avea loc până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazul
retragerii apelului instanţa nu este obligată de a verifica temeinicia cererii de retragere a
apelului.
2. Retragerea apelului trebuie să fie făcută de către apelant. Nu poate o altă persoană
retrage apelul în numele celui care l-a declarat. Excepţie de la regula generală este în
cazul retragerii apelului declarat de către procuror. Doar procurorul ierarhic superior
este în drept de a retrage apelul declarat de către procurorul care a participat la
examinarea cauzei în fond.
3. Retragerea apelului se poate face în scris sau verbal. Declaraţia scrisă se face sau la
instanţa care a pronunţat sentinţa, sau la instanţa de apel. Declaraţia verbală se face
numai în faţa instanţei de apel (Hotărârea nr. 26). Chiar dacă declaraţia de retragere a
apelului a fost depusă la primă instanţă şi dosarul nu a fost transmis încă instanţei de
apel, verificarea acestei declaraţii se face în instanţa de apel.
4. Oricare dintre titulari poate retrage apelul declarat. Pot să îşi retragă apelul nu numai
părţile, ci şi martorii, experţii, interpreţii, traducătorii şi apărătorii care au înaintat apel
în legătură cu cheltuielile judiciare cuvenite lor.
5. În cazul retragerii apelului instanţa de apel va pronunţa o încheiere prin care va lua
act de demersul privind retragerea apelului. Dacă sunt declarate mai multe apeluri din
care unul sau câteva sunt retrase instanţa de apel urmează să ia act de toate apelurile
retrase, altfel se va considera că apelul nu a fost soluţionat (Hotărârea nr. 26).
Articolul 408. Efectul suspensiv al apelului

1. Declararea apelului are ca efect imediat suspendarea executării hotărârii pronunţate

de prima instanţă suspendare ce va continua pe întreg procesul judecării apelului.
Apelul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi cea civilă.
2. Efectul suspensiv al apelului poate fi total atunci când sentinţa este atacată în
întregime, parţial, atunci când apelul vizează ori numai latura penală, ori numai latura
civilă.
 3. Apelul are efect suspensiv numai în cazul în care a fost declarat în termen. Apelul
declarat după expirarea termenului poate avea efect suspensiv numai după ce a fost
recunoscut de instanţa de apel şi repus în termen. Apelul peste termen nu are efect
suspensiv, însă instanţa de apel poate suspenda executarea sentinţei atacate. Apelul
procurorului şi apelul declarat de inculpat, dacă nu vizează anumite dispoziţii ale
sentinţei, are un efect suspensiv total (Hotărârea nr. 26).
4. Dacă prin sentinţă sunt condamnate mai multe persoane pentru infracţiuni diferite,
iar unul din inculpaţi prin acţiunile sale nu este integrat cu alţii şi nu a declarat apel,
efectul suspensiv al apelului nu se referă asupra lui. (Hotărârea nr. 26).
5. De la regula generală, potrivit căreia declaraţia apelului are ca efect suspendarea
executării hotărârii pronunţate, există şi unele derogări. Astfel, potrivit art. 398 dacă
inculpatul a fost achitat sau eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei
sau a fost condamnat la pedeapsă neprivativă de libertate, sau în privinţa lui a fost
încetat procesul penal, instanţa, dacă inculpatul se află în stare de arest propune imediat
libertate, chiar în sala de şedinţă de judecată. Aceasta înseamnă că în asemenea situaţii
prezentul va fi pus în libertate, chiar dacă cineva a declarat apel.

Articolul 409.Efectul devolutiv al apelului şi limitele lui

Prin efect devolutiv se promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat

judecata şi cu pronunţarea unei soluţii fără a desfiinţa prealabil hotărârea examinată.
Potrivit art. 409 instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat
şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care
apelantul o are în proces. Însă, în cadrul acestor limite instanţa este obligată ca în afară de
temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze aspectele de fapt şi de
drept ale cauzei, însă fără a înrăutăţi situaţia apelantului.
1. Prin declararea apelului nu se provoacă o reluare a judecăţii care s-a încheiat prin
pronunţarea hotărârii, ci prin o verificare multilaterală în fapt şi în drept a sentinţei,
verificare care se efectuează în măsura în care hotărârea a fost atacată, măsura ce
constituie conţinutul expresiei „efect devolutiv”.
2. Instanţa de apel este sesizată cu fapta în care a fost învinuită persoana, neputând
judeca decât în limitele sentinţei de care a fost legată având dreptul de a schimba
calificarea faptei, de a examina probe noi, instanţa nu se poate pronunţa asupra altor
fapte sau a altor persoane decât şi asupra celor care au constituit obiectul examinării în
primă instanţă. Dar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor fapte sau persoane
incluse în rechizitoriu şi susţinute de procuror în cadrul judecăţii, instanţa de apel va
avea dreptul de a se pronunţa asupra lor.
3. Instanţa nu poate modifica calitatea procesuală a persoanei în sensul agravării
situaţiei. Efectul devolutiv al apelului nu este limitat de motivele invocate de apelant.
Adică, simpla declarare a apelului este suficientă pentru ca instanţa de apel să
examineze cauza sub toate aspectele în limitele în care apelantul doreşte. Apelul trebuie
să fie admis indiferent de faptul dacă instanţa de apel judecând cauza a depistat unele
erori în hotărârea primei instanţe în urma examinării motivelor expuse în cererea de
apel, sau din oficiu instanţa a ridicat şi alte motive ce lipseau în cerere.
4. Apelul titularilor devoluează cauza în dependenţă de calitatea procesuală a lor.
Apelul procurorului devoluează atât latura penală, cât şi latura civilă. În cazul când apelul
procurorului este declarat fără a arăta expres persoana la care se referă acest apel, are efect
devolutiv integral, instanţa de apel punând în discuţie toate faptele şi situaţia tuturor
persoanelor. În cazul declarării apelului de către procuror în defavoare efectul devolutiv
este limitat la inculpatul sau inculpaţii la care se referă apelul. Apelul declarat de procuror
are efect devolutiv atât în sensul atenuării situaţiei părţilor, iar în sensul agravării numai în
cazul când el solicită aceasta privitor la partea concretă (Hotărârea nr. 26).
5. În apelul declarat de inculpat instanţa de apel casând sentinţa atenuează situaţia prin
pronunţarea unei hotărâri sau trimiţând cauza la o nouă judecare. Instanţa de apel poate
confirma justeţea soluţiei pronunţate de prima instanţă prin respingerea apelului. În
baza efectului devolutiv instanţa nu se poate pronunţa şi asupra situaţiei altor persoane
deoarece acestea este obiectul efectului extensiv. În apelul inculpatului ce vizează
numai latura penală instanţa de apel are dreptul de a examina şi alte motive, inclusiv a
scuti inculpatul de repararea prejudiciului material.
6. Efectul devolutiv al apelului părţii vătămate este limitat doar la latura penală şi doar
în cazul în care procesul penal se porneşte la plângerea prealabilă. În cadrul limitelor
laturii penale în cazurile menţionate mai sus instanţa de apel va avea dreptul de a
modifica hotărârea în sensul agravării situaţiei inculpatului, sau a menţine hotărârea
dată de prima instanţă. Nu există o practică unică dacă instanţa de apel va avea dreptul
să atenueze situaţia inculpatului, în rezultat a admiterii apelului părţii vătămate care cere
agravarea acesteia.
7. Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă. În cadrul acestor limite instanţa
de apel va examina însă şi latura penală în ce priveşte existenţa faptului infracţiunii
elementelor constitutive ale infracţiunii dacă însăşi fapta dată a produs prejudicii
materiale. În ce priveşte decizia instanţei de apel, aceasta va fi limitată doar la latura
civilă, cu condiţia că există doar apelul părţii civile. În cazul când partea civilă atacă
sentinţa de achitare pentru inexistenţa faptului, (sentinţă prin care se respinge acţiunea
civilă), instanţa de apel va avea dreptul să se pronunţe doar asupra laturii civile, situaţia
inculpatului rămânând neschimbată. Instanţa de apel nu va putea să îl condamne pe
inculpat ca rezultat al apelului părţii civile, chiar dacă au fost descoperite unele vicii ale
sentinţei primei instanţe vizând latura penală, care au dus la achitarea nelegală şi
neîntemeiată a inculpatului. În acelaşi moment, instanţa nu va putea reduce volumul
despăgubirilor materiale ca rezultat a admiterii apelului părţii civile, deoarece aceasta
va fi o agravare a situaţiei în propriul apel. În situaţia când într-o cauză penală sunt mai
multe părţi civile, efectul devolutiv al apelului se va limita numai la fapta, în urma
căreia s-au cauzat prejudicii materiale părţii care a atacat sentinţa. Apelul părţii
civilmente responsabile devoluează numai latura civilă şi numai în limitele intereselor
acestei părţi.
8. Apelul altor subiecţi, cum ar fi martorii sau ceilalţi subiecţi auxiliari care vin pe
cheltuielile cuvenite acestora nu devoluează fondul cauzei, ci doar chestiuni auxiliare.
În cazul în care martorul a înaintat apel împotriva laturii penale, apelul urmează a fi
respins ca inadmisibil, deoarece martorul nu este parte, în legătură cu fondul cauzei el
poate ataca numai chestiunea cheltuielilor judiciare (Hotărârea nr. 26).
Articolul 410.Neagravarea situaţiei în propriul apel

1. Art. 410 stabileşte că instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o

situaţie mai gravă pentru persoana care a declarat apel. Potrivit alin. 2 al art. 410
dispoziţia se aplică şi în cazul în care apelul a fost declarat în favoarea unei părţi de
către procuror. Cu alte cuvinte, în calea de atac hotărârea poate fi modificată numai
în favoarea celui care a exercitat-o.
 2. Esenţa şi importanţa acestui principiu constă în faptul de a asigura şi a garanta
libertatea folosirii căii de atac de către părţi fără teama că o dată exercitată calea de
atac le poate înrăutăţi situaţia.
3. În sfera de aplicare, acest principiu este supus anumitor reguli. În primul rând,
se cere de menţionat că acest principiu este limitat în folosirea căii proprii de atac.
Este imposibilă agravarea situaţiei părţii numai în cazul când există un singur apel al
său sau mai multe apeluri dar între părţi nu există interese contrarii. De exemplu,
apelul declarat de mai mulţi inculpaţi sau de mai multe părţi civilmente responsabile.
4. Dacă în cauză există un apel al altei părţi opuse, situaţia părţii care a declarat
apel poate fi înrăutăţită ca rezultat al admiterii apelului părţii opuse. De pildă există
apelul inculpatului şi apelul în defavoare al procurorului. În asemenea situaţii o dată
cu admiterea apelului procurorului şi agravarea situaţiei inculpatului nu se va
considera că este o încălcare a acestei reguli.
5. Regula neagravării situaţiei se aplică tuturor titularilor dreptului de apel, cu
excepţia procurorului. Aceasta însemnă că odată ce procurorul a atacat hotărârea în
defavoarea inculpatului, instanţa de apel având dreptul de a-i agrava situaţia în orice
sens, va putea lua şi o hotărâre care să atenueze situaţia inculpatului, însă în cazul
când apelul procurorului a fost declarat în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu va
avea dreptul să agraveze situaţia ei.
6. Instanţa nu va putea recunoaşte starea de recidivă a inculpatului ca urmare a
admiterii apelului acestuia, chiar dacă prima instanţă în mod greşit nu a recunoscut-
o. Instanţa nu poate recunoaşte alte circumstanţe agravante, sau nu poate înlătura alte
circumstanţe atenuante ca rezultat al admiterii apelului inculpatului, chiar dacă
prima instanţă a comis o eroare în acest sens.
7. Se va considera agravare a situaţiei dacă se va schimba încadrarea juridică a
faptei într-o infracţiune mai grea în urma apelului declarat de inculpat, chiar dacă
durata pedepsei nu se va majora.
8. Partea civilă atacând hotărârea pe motivul că de prima instanţă a fost respinsă
sau nesoluţionată acţiunea civilă sau au fost acordate despăgubiri civile într-o sumă
mai inferioară decât cea la care s-a pretins nu poate obţine în urma examinării în
apel, ca rezultat al admiterii apelului acestuia o micşorare a despăgubirilor. Va fi o
agravare a situaţiei părţii civile înlăturarea solidarităţii inculpaţilor de la plata
despăgubirilor civile.
9. Apelul părţii civilmente responsabile poate viza obligarea greşită la
despăgubirile materiale. În asemenea situaţii va fi o încălcare a principiului
neagravării situaţiei şi majorarea despăgubirilor acordate părţii civile, ca rezultat al
admiterii apelului părţii civilmente responsabile.
10. Regula neagravării situaţiei, se aplică şi la alţi subiecţi procesuali, martorul,
expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul care au atacat hotărârea cu privire la
cheltuielile judiciare ce li se cuvin. În acest sens se interzice de a reduce cheltuielile
ce s-au acordat de prima instanţă acestor subiecţi, dacă în urma apelului lor instanţa
superioară va considera că au fost nejustificat majorate.
Articolul 411. Efectul extensiv al apelului

1. Prin extindere se înţelege fenomenul care are capacitatea de a-şi lărgi sfera de
acţiune. Efectul extensiv dă posibilitatea ca instanţa de apel să examineze şi situaţia
altor părţi faţă de care hotărârea a rămas definitivă prin neatacare. Instanţa are dreptul şi
nu este obligată de a examina situaţia altor părţi.
 2. Efectul extensiv este caracteristic numai căilor ordinare de atac şi se aplică în
situaţia când există o solidaritate procesuală, adică există mai mulţi inculpaţi, sau există
mai multe părţi vătămate, sau mai multe părţi civile care au interese comune în proces.
3. Esenţa efectului extensiv este de a asigura drepturile persoanei din acelaşi grup
procesual, de a se bucura de modificarea hotărârii în favoarea sa în caz când el însuşi nu
a atacat-o, dar în urma atacării de către un alt subiect din acelaşi grup procesual s-au
depistat erori în ce priveşte toţi subiecţii procesuali din acelaşi grup. În cazul când nu ar
exista efect extensiv, ar putea exista situaţia când un inculpat atacând hotărârea obţine
modificarea ei, iar alt inculpat din aceeaşi cauză neatacând-o rămâne la situaţia stabilită
de instanţa de fond, chiar dacă prima instanţă a comis anumite erori de fapt sau de drept
ce vizau ambii inculpaţi.
4. Efectul extensiv se va realiza cu respectarea anumitor condiţii:
- existenţa unui apel declarat de o persoană care este în drept de a-l înainta;
- părţile care au declarat apel să aibă aceiaşi calitate în proces;
- apelul declarat să creeze o situaţie mai bună părţilor care nu au declarat apel
sau părţilor la care acesta nu se referă (Hotărârea nr. 26).
5. Din prevederile art. 111 reiese că instanţa de apel este obligată să examineze cauza
prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel, sau la care acestea nu se
referă, dar instanţa nu este obligată să ia hotărârea şi în privinţa lor, ci este în drept,
adică chiar dacă instanţa va examina situaţia altor persoane din acelaşi grup procesual,
ea nu în toate cazurile va decide şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor persoane
din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii. Aceste condiţii sunt
determinate de particularităţile cauzei penale examinate. De exemplu: în cazul admiterii
apelului unui inculpat şi reducerii pedepsei instanţa poate reduce şi pedeapsa aplicată
inculpatului condamnat pentru aceeaşi faptă, care nu au utilizat calea de atac, dacă
situaţia lor este similară din punct de vedere a circumstanţelor reale şi datelor personale.
Aceeaşi situaţia poate exista şi în cazul în care instanţa achită un inculpat şi constată că
situaţia altor inculpaţi este identică.
6. Art. 411 cere ca extinderea efectului apelului să nu agraveze situaţia părţilor care nu
au declarat apel, sau la care acesta nu se referă (vezi comentariul la art. 410).
Articolul 412. Repartizarea cauzelor parvenite cu apel, fixarea termenului de
judecată a apelului şi prezenţa părţilor
Pentru a asigura examinarea apelului sunt necesare anumite măsuri luate atât de instanţa
care a pronunţat hotărârea, cât şi de instanţa de apel. Măsurile necesare pentru pregătirea
cauzei spre judecare în apel se iau de către preşedintele instanţei de apel. Preşedintele
formează completul de judecată potrivit art. 130 inclusiv stabilind dacă nu sunt situaţii de
incompatibilitate, iar în termen de 3 zile se repartizează completului de judecată prin
rezoluţie. Termenul de 10 zile în care preşedintele completului de judecată căruia i-a fost
repartizată cauza, fixează termen de judecată este un termen premtoriu.
1. Desfăşurarea şedinţei preliminare este stabilită de preşedintele completului după
consultarea cu ceilalţi judecători. De regula şedinţa preliminară se examinează în cazul
în care părţile în apelurile lor invocă necesitatea examinării probelor noi. În asemenea
condiţii la şedinţa preliminară se examinează lista probelor pe care i le propun toţi.
2. Judecarea apelului se face cu citarea părţilor, cărora trebuie să li se înmâneze o
citaţie (informaţie), iar adeverinţa cu indicarea datei primirii să se restituie instanţei de
apel. Lipsa adeverinţei sau neînştiinţarea instanţei de către una din părţi privind
imposibilitatea de a se prezenta este îndeplinită pentru stabilirea altui termen de
judecată. Părţile pot solicita examinarea în lipsa lor (Hotărârea nr. 26).
 3. Prezenţa inculpatului este obligatorie la judecarea apelului. Totuşi există unele
derogări de la regula generală. Excepţia constă în faptul că inculpatul fiind o parte în
proces are dreptul să refuze să fie adus în instanţă pentru judecarea cauzei, iar refuzul
trebuie să fie confirmat de către apărătorul lui, iar în asemenea cazuri judecarea apelului
are loc în lipsa inculpatului. Neprezentarea în instanţa de apel a inculpatului care nu se
află în stare de deţinere sau a altor părţi legal citate nu împiedică examinarea cauzei.
4. Dacă însă instanţa de apel consideră că este necesară prezentarea unei părţi, ea poate
lua măsuri pentru asigurarea prezenţei acesteia. În asemenea situaţii instanţa poate
decide aducerea silită a părţii. (referitor la aducerea silită a se vedea comentariul la art.
199).
5. La judecarea apelului prezenţa procurorului este obligatorie. În caz de neprezentare a
procurorului examinarea se amână cu informarea despre acest fapt a procurorului
ierarhic superior. În cazuri prevăzute de art. 320, procurorul poate fi sancţionat cu o
amendă judiciară.
6. De regulă, la examinarea apelului participă şi avocatul, iar în cazul în care interesele
justiţiei o cer, participarea avocatului este obligatorie. Determinarea faptului că
interesele justiţiei cer asistenţa obligatorie a apărătorului depinde de următoarele
criterii:
a) complexitatea cazului;
b) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
c) importanţa şi pericolul faptei de comiterea căruia este bănuită sau învinuită
persoana.
Orice criteriu este independent şi nu sunt luate în cumul (a se vedea Hotărârea
Plenului nr. 30 din 9 noiembrie 1998 cu privire la practica aplicării legilor pentru
asigurarea dreptului la apărare în procedura de apărare a bănuitului, învinuitului şi
inculpatului).
Articolul 413.Procedura examinării apelului

1. Procedura de examinare a apelului are aceeaşi structură ca şi judecata în fond

cu unele particularităţi specifice acestei căi de atac. În instanţa de apel, ca şi în instanţa
de fond, procedura examinării începe cu o anunţare a cauzei care se va judeca şi apelul
nominal al părţilor. Această procedură este exercitată de către preşedintele şedinţei, tot
el anunţând numele membrilor completului de judecată cu scopul de a vedea dacă în
complet nu a fost inclus un judecător în stare de incompatibilitate. În caz dacă se va
constata că în complet a fost inclus un asemenea subiect, va apărea necesitatea formării
unui nou complet. Cu acest scop se anunţă numele şi prenumele procurorului,
grefierului, precum şi a interpretului şi traducătorului dacă aceştia participă. După
anunţare părţile au dreptul de formula cereri de recuzare, preşedintele având sarcina de
a verifica acest fapt. În cazul când se înaintează o cerere de recuzare, cererea se
examinează potrivit art. 35.
2. Până la trecerea la examinarea propriu-zisă preşedintele este obligat să verifice dacă
sunt anumite cereri sau demersuri, să le examineze şi să se pronunţe asupra acestora.
3. Sunt cunoscute anumite particularităţi specifice apelului în ce priveşte procedura de
examinare. Procedura poate fi doar limitându-se la susţinerea motivelor de apel, în
asemenea situaţii, examinarea va fi fără o cercetare judecătorească, cât şi cu cercetare
judecătorească în cazul în care părţile invocă necesitatea de examinare a probelor noi.
În cazul când examinarea apelului se va efectua fără cercetarea judecătorească,
limitându-se doar la dezbateri, consecutivitatea confruntărilor va fi alta decât în primă
instanţă (vezi comentariul la art. 377).
 4. După regula generală în toate cazurile primul are cuvânt apelantul, apoi intimatul,
apărătorii şi reprezentanţii lor şi în sfârşit procurorul. Excepţie de la această regulă este
în cazul în care există apelul procurorului. În asemenea cazuri primul are cuvânt
procurorul.
5. În cazul în care se va constata că părţile invocă necesitatea administrării de noi
probe, acestea vor formula o cerere în care vor indica probele solicitate şi mijloacele cu
ajutorul cărora acestea pot fi administrate. Probele solicitate pot fi cele prevăzute de art.
93 (Hotărârea nr. 26). Cererea de a administra probe noi trebuie să fie însoţită de
indicarea probelor solicitate, cât şi a mijloacelor cu ajutorul cărora pot fi administrate.
Proba va fi administrată dacă vor fi respectate toate cerinţele legale. Din oficiu instanţa
nu va avea dreptul să dispună administrarea de probe noi.
6. Părţile sunt obligate de a arăta motivele care au împiedicat prezentarea probelor în
primă instanţă. Motive pot fi atât faptul că partea nu a cunoscut despre existenţa în
realitate a probei până la examinarea cauzei în instanţa de apel, sau prima instanţă
nejustificat a respins cererea părţii de a administra proba respectivă etc. După
terminarea cercetării judecătoreşti se acordă cuvântul apelantului, intimatului,
apărătorului şi reprezentantului lui, procurorului. În dezbateri părţile se vor referi atât la
chestiunile de fapt asupra cărora s-a pronunţat ori trebuia să se pronunţe prima instanţă
sau cele care au fost stabilite în instanţa de apel, cât şi asupra chestiunilor de drept. În
calitate de chestiuni de fapt se consideră, spre exemplu, existenţa faptului infracţiunii,
comiterea infracţiunii de către inculpat, împrejurările în care a fost comisă infracţiunea,
în caz de complicitate - care este contribuţia fiecărui coparticipant, dacă datele invocate
pot fi considerate circumstanţe agravante sau atenuante etc. Chestiunile de drept sunt
acele care se referă atât la dreptul material, cât şi la dreptul procesual. De exemplu, dacă
fapta care s-a dovedit întruneşte elementele unei infracţiuni, dacă infracţiunea a fost
săvârşită intenţionat sau din imprudenţă, dacă nu există vreo împrejurare legală care
exclude răspunderea penală, dacă pedeapsa aplicată se încadrează în limitele legii etc.
7. Respectând regulile de examinare în fond, în apel părţile au dreptul la replică, iar
inculpatul la cuvânt.
8. Procesul verbal se întocmeşte potrivit regulilor generale (vezi comentariul la art.
336).
Articolul 414. Judecarea apelului
1. La examinarea cauzei în apel instanţa examinează în primul rând dosarul care a fost
obiectul de examinare a primei instanţe. Instanţa nu poate purcede la administrarea
probelor noi dacă apelantul invocă greşita apreciere a probelor examinate în instanţa de
fond. Din aceste considerente instanţa va examina în primul rând probele care au fost
examinate în instanţa de fond.
2. Cercetând suplimentar probele administrate de instanţa de fond, instanţa poate să
numească o expertiză suplimentară sau contra-expertiză dacă s-a constatat că raportul
expertului nu este suficient de clar sau complet, sau concluziile nu sunt întemeiate, a fost
încălcată ordinea procesuală de efectuare ş.a. Instanţa de apel este în drept să reexamineze
orice probă care a fost obiectul de examinare în prima instanţă. În aceste condiţii instanţa
din oficiu poate examina proba, inclusiv de a audia martori, etc.
3. Doar când este necesitatea de a examina probe noi, instanţa nu este în drept din oficiu de
a administra probe noi ci doar la solicitarea părţilor. La solicitarea părţii aflate în
imposibilitate de a prezenta proba respectivă instanţa de apel îi va acorda sprijinul prevăzut
de lege. Instanţa de apel nu este limitată în dreptul de a reaudia unii martori, coordona
verificarea aceloraşi date sau situaţii de către alţi experţi, sau specialişti etc. (Hotărârea nr.
26).
4. Instanţa de apel cercetează şi judecă cauzele ce sunt supuse spre examinare în fapt şi
verifică hotărârea atacată pe baza materialelor din dosar, cât şi a altor probe prezentate în
instanţa de apel (Hotărârea nr. 26).
5. Instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate de
către apelant. Nepronunţarea instanţei de apel asupra tuturor motivelor invocate
echivalează cu nerezolvarea fondului cauzei, iar decizia urmează a fi casată cu rejudecarea
din nou a acuzei în apel (Hotărârea nr. 26).

Articolul 415.Decizia instanţei de apel

Respingerea apelului are loc în teri cazuri. Respingerea apelului ca tardiv este atunci
când a fost declarat după expirarea termenului prevăzut de art. 402, excepţie fac cazurile
când apelul este repus în termen, sau recunoscut ca apel peste termen (art. 403 – 404). În
situaţia recunoaşterii apelului ca tardiv instanţa nu mai examinează legalitatea şi temeinicia
apelului, adică nu poate fi vorba despre o examinare în fapt şi în drept a hotărârii atacate,
ceea ce înseamnă că nu se verifică fondul cauzei. În cazul respingerii apelului ca tardiv
sentinţa rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.
1. Apelul este inadmisibil în situaţia când legea nu admite o asemenea cale de
atac. Spre exemplu apelul declarat într-o cauză care potrivit legii se judecă în primă şi
în ultimă instanţă, sau privind infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsă non-
privativă de libertate, apelul asupra sentinţelor pronunţate de curţile de apel sau de
Curtea Supremă de Justiţie, apelul declarat separat împotriva unei încheieri care nu
este susceptibilă apelului.
2. Un alt caz de respingere a apelului ca inadmisibil este faptul că persoana care
a declarat apelul nu este titular al dreptului de apel, spre exemplu, apelul făcut de
partea civilă asupra laturii penale, sau a unei persoane care nu s-a constituit ca parte
vătămată ş.a. Se va considera de asemenea inadmisibil apelul inculpatului asupra unei
hotărâri de achitare asupra inexistenţei faptului infracţiunii. Va fi inadmisibil apelul
declarat împotriva unei hotărâri pe care aceiaşi parte o atacase anterior printr-un alt
apel care fusese soluţionat în fond.
3. Apelul este nefondat în cazul în care verificând sentinţa atacată sub toate
aspectele instanţa de apel a ajuns la concluzia că hotărârea atacată este legală şi
temeinică verificând fondul cauzei. Dacă în cazul respingerii apelului ca tardiv sau
inadmisibil instanţa nu examinează fondul, atunci declararea apelului ca nefondat
trebuie să fie ca rezultat al judecării complete a cauzei. Prin respingerea apelului ca
nefondat soluţia primei instanţe este confirmată integru.
4. Admiterea apelului prevede soluţia pronunţată în cazul când instanţa de apel
ca rezultat al examinării căii de atac constată că sentinţa atacată este contaminată de
vreun viciu sub aspect de fapt sau de drept material sau procesual. Ca rezultat al
admiterii apelului are loc desfiinţarea hotărârii în limitele efectului devolutiv şi
extensiv, cât şi a neagravării situaţiei părţii apelate. Admiţând apelul instanţa casează
sentinţa totală sau parţială, rejudecă cauza şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit
modului stabilit pentru prima instanţă.
5. Art. 415 în reglementarea actualului cod de procedură penală nu prevede
transmiterea cauzei pentru rejudecare în instanţa de fond. În aceste împrejurări,
indiferent care ar fi motivul de admitere a apelului, instanţa de apel va rejudeca cauza,
chiar dacă va apărea necesitatea de a administra noi probe, fapt ce ar provoca termeni
mai îndelungaţi de examinare a cauzei.
6. Motive de admitere pot fi diferite, cel mai esenţial motiv care poate determina
necesitatea administrării de noi probe este nerezolvarea fondului cauzei. Se consideră
 că fondul cauzei nu a fost rezolvat atunci când hotărârea primei instanţe nu conţine
concluzii dacă există sau nu fapta, inculpatul este sau nu vinovat de săvârşirea acestei
fapte, dacă prima instanţă condamnându-l pe inculpat pentru una din infracţiunile
imputate a omis să se pronunţe asupra alteia şi nu sunt examinate probele administrate
pentru a cunoaşte adevărul cu privire la fondul cauzei (Hotărârea nr. 26). O
nerezolvare a fondului cauzei sub aspectul laturii civile există şi în cazurile în care
prima instanţă, stabilind fapta inculpatului, nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile sau
a separat nelegal acţiunea civilă de acţiunea penală lăsând-o nesoluţionată. În aşa caz
instanţa de apel nu va putea adopta o nouă hotărâre din imposibilitatea de a stabili
exact suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, ea va admite în principiu acţiunea,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să se decidă în ordinea
procedurii civile.
Nu reprezintă o nerezolvare a fondului cauzei cazurile de încetare a procesului penal
atunci când:
- lipseşte plângerea părţii vătămate, în cazurile în care prezenţa acesteia este
obligatorie;
- a avut loc împăcarea părţii vătămate cu inculpatul în cazurile care pot fi
pornite numai la plângerea părţii vătămate;
- a intervenit amnistia sau a expirat termenul de prescripţie, ori a decedat
inculpatul;
- legea nouă înlătură pedeapsa penală pentru fapta imputată inculpatului;
- există o hotărâre definitivă în privinţa inculpatului referitoare la aceiaşi
învinuire;
- inculpatul la momentul comiterii faptei social periculoase nu a atins vârsta la
care potrivit legii poate fi atras la răspundere penală.
Nu există o nerezolvare a fondului când instanţa nu a stabilit tipurile de închisoare în
care urma să fie executată pedeapsa, sau la data de la care începe executarea pedepsei; nu
s-a pronunţat asupra măsurii preventive; nu s-a examinat aplicabilitatea prevederilor legii
privitoare la corpurile delicte, cheltuielile de judecată, procedura şi termenul folosirii căii
respective de atac (Hotărârea nr. 26).
7. Alte motive de casare a sentinţei în instanţa de fond pot fi unele încălcări a
legii procesual-penale, cum ar fi reglementări ce vizează competenţa instanţei după
materie sau după calitatea persoanei, compunerea completului de judecată,
publicitatea şedinţei de judecată, obligativitatea participării procurorului, inculpatului,
apărătorului interpretului, traducătorului în şedinţa de judecată (Hotărârea nr. 26).
8. Poate fi ca motiv de casare şi citarea nelegală a părţii atunci când nu i-a fost
trimisă citaţia, nu a primit-o, când citaţia nu cuprinde toate menţiunile cerute (data,
ora, incinta, adresa), când citarea s-a făcut la altă adresă decât cea indicată, când
lipseşte dovada de înmânare a citaţiei, primirea căreia persoana o contestă etc. În cazul
în care persoana legal citată nu a avut posibilitatea să se prezinte şi nu a anunţat
despre aceasta instanţa, având posibilitatea să o facă, ea nu are dreptul să atace
hotărârea invocând acest motiv. Imposibilitatea de a se prezenta trebuie să fie
motivată printr-un caz fortuit sau un caz de forţă majoră de asemenea şi prin
imposibilitate de a anunţa despre aceasta (Hotărârea nr. 26).
9. Decizia instanţei de apel este pusă în executare din momentul adoptării, chiar
dacă partea are dreptul la calea de atac a recursului care nu are efect suspensiv. Din
momentul pronunţării în termen de 5 zile dosarul se transmite instanţei de fond pentru
executare (vezi comentariul la art. 418).
Articolul 416. Chestiuni complementare

1. Art. 416 prevede dreptul instanţei de a soluţiona unele chestiuni

complementare care nu se referă la fondul cauzei. Reieşind din faptul că instanţa de
apel examinează cauza după regulile primei instanţe ea poate relua cercetarea
judecătorească în cazul în care constată că este necesar de a examina sau reexamina
o oarecare probă. Când va stabili că o împrejurare de care ar putea depinde
soluţionarea cauzei nu este suficient lămurită. Chestiunea dată poate fi soluţionată în
cadrul aceleiaşi şedinţe sau a altei şedinţe cu citarea părţilor.
2. Instanţa de apel poate aplica dispoziţiile referitoare la repararea pagubei,
examinând dacă prima instanţă s-a pronunţat asupra prejudiciilor materiale cauzate
prin infracţiune şi recunoscute prin declararea acţiunii civile. În asemenea situaţii
instanţa e în drept de a aplica unele măsuri asiguratorii pentru repararea prejudiciului
şi garantarea executării pedepsei amendei, prin sechestrarea bunurilor mobile sau
imobile în conformitate cu art. 203 – 210.
3. Instanţa poate hotărî şi asupra măsurilor preventive. Conducându-se de
prevederile art. 329 instanţa va avea dreptul să dispună aplicarea, înlocuirea sau
revocarea măsurii preventive aplicate inculpatului.
4. În categoria chestiunilor complementare asupra cărora poate hotărî instanţa de
apel se include şi chestiunea cu privire la cheltuielile judiciare.
5. Legea lasă în seama instanţei stabilirea cercului de probleme de care depinde
soluţionarea completă a apelului care vor fi soluţionate de către instanţa de apel.
Articolul 417. Conţinutul deciziei instanţei de apel
1. În hotărârea nr. 11 din 24.04.2000 „Cu privire la practica adoptării
hotărârilor în cadrul examinării cauzelor penale de către instanţele judecătoreşti în ordine
de apel şi recurs plenul Curţii supreme de Justiţie a dat explicaţie asupra conţinutului
deciziei instanţei de apel şi recurs.
Deciziile instanţei de apel constau din 3 părţi:
- introductivă;
- descriptivă;
- dispozitivă.
2. În partea introductivă se indică timpul şi locul emiterii deciziei, denumirea instanţei
de apel sau recurs, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale
procurorului şi grefierului, apărătorului, interpretului, numele şi prenumele apelanţilor,
cu indicarea calităţii lor procesuale, hotărârea atacată, numele şi prenumele,
patronimicul, anul naşterii condamnaţilor, achitaţilor sau persoanelor în privinţa cărora
procesul a fost încetat, conform actelor de identitate. În cazul în care instanţa extinde
examinarea apelului prin efectul extensiv şi asupra altor inculpaţi care nu au atacat
hotărârea, se va indica şi numele, prenumele acestora. În cazul neaplicării acestui efect
se va arăta că hotărârea în privinţa acestora nu este atacată şi nu se verifică. În partea
introductivă a deciziei se introduce conţinutul dispozitivului sentinţei atacate sau a
încheierii, precum şi menţiunile despre îndeplinirea procedurii legale de citare a
părţilor.
3. Partea descriptivă a deciziei se începe cu expunerea succintă a faptelor de săvârşirea
cărora inculpatul este declarat vinovat sau a învinuirii sub care a fost pus, apoi se va
expune fondul apelului, ori recursul declarat, conţinutul solicitărilor părţilor participante
în şedinţa judiciară, argumentelor suplimentare. În continuare în decizie se expune
concluzia generală a instanţei pe marginea apelului şi temeiurile de fapt şi de drept,
motivele adoptării soluţiei respective. În continuare instanţa este obligată să se pronunţe
asupra tuturor motivelor invocate în apel. Nerespectarea acestor cerinţe echivalează cu
nerezolvarea fondului cauzei.
4. În cazul în care instanţa de apel, la cererea părţilor, a administrat probe noi, urmează
să le descrie în textul deciziei cu aprecierea lor.
5. În caz de admitere a apelului de dispunere a rejudecării cauzei, decizia instanţei
trebuie să cuprindă analiza probelor pe acre s-a bazat instanţa pronunţând hotărârea, să
indice din ce motive ele sunt considerate insuficiente pentru confirmarea concluziilor
instanţelor judecătoreşti, care cerinţe ale legii au fost încălcate de către instanţa de
judecată, precum şi măsurile care urmează să le întreprindă la o nouă judecare. În caz de
casare a sentinţei de condamnare cu pronunţarea hotărârii noi de achitare a
condamnatului sau în caz de casare a sentinţei de achitare cu condamnarea celui achitat,
decizia în partea descriptivă trebuie să corespundă tuturor prevederilor articolului (285
Cod vechi, vezi codul nou) în caz de casare.
6. În cazurile în care instanţele de apel sau de recurs vor constata că hotărârile supuse
verificării conţin concluzii ori expresii ce contravin legii, însă nu influenţează asupra
temeiniciei şi legalităţii hotărârii (aplicarea neîntemeiată a confiscării averii, necesitatea
excluderii unor indici ale infracţiunii, a unor circumstanţe recunoscute ca agravante ori
formulări, expresii neadecvate), în partea descriptivă se va argumenta excluderea lor din
textul hotărârii atacate. În cazurile respective despre aceasta se va menţiona şi în
dispozitiv.
7. Judecând apelul şi constatând că acesta este parţial întemeiat referitor la aprecierea şi
încadrarea juridică a faptei, la măsura de pedeapsă şi dozarea ei, sau la latura civilă,
instanţa va motiva partea în care se argumentează o asemenea concluzie. La întocmirea
deciziilor instanţele de apel în mod obligatoriu se vor referi la normele Codului penal şi
Codului de procedură penală indicând concret care prevederi ale legii au fost încălcate
şi în ce constă această încălcare.
8. Dispozitivul deciziilor instanţelor de apel şi apelul trebuie să corespundă
concluziilor făcute de instanţă în partea descriptivă. Considerând hotărârea legală şi
întemeiată, instanţa dispune în dispozitivul deciziei respingerea apelului ori indicând
motivul, indicând totodată hotărârea instanţei care a adoptat această hotărâre. Dacă se
constată că hotărârea atacată este nelegitimă, dispozitivul va cuprinde indicaţii despre
admiterea apelului, părţile care l-au declarat la fel cu referirea concret la temeiurile
respective. În cazul pronunţării unei hotărâri privind ordinea stabilită pentru prima
instanţă, dispozitivul urmează a fi elaborat ţinându-se cont de articolele 393 – 397.
9. Dacă instanţa a judecat apelurile declarate de mai multe părţi, în dispozitiv trebuie să
se expună concluzia concretă asupra fiecăruia. Omiterea expunerii concluziei respective
se consideră nerezolvarea fondului cauzei.
10.În dispozitivul deciziei instanţei de apel trebuie să se indice faptul că este executorie,
dar părţile au dreptul de a o ataca pe calea recursului în termenul prevăzut de lege
pentru recurs.
11.Timpul aflării inculpatului în stare de arest se include în termenul pedepsei. Din
termenul de arest se calculează potrivit art. 233 (vezi comentariul).
12.Constatând în procesul de judecată a apelului fapte de încălcare a legalităţii şi a
drepturilor omului, o dată cu adoptarea deciziei instanţa emite o încheiere interlocutorie
prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor respective persoanelor cu funcţie
de răspundere şi procurorului. Legea nu prevede o formă specială pentru decizia
interlocutorie. În ea trebuie să fie indicată denumirea instanţei judecătoreşti,
componenţa de judecată şi alţi participanţi la proces, data adoptării deciziei şi în
 legătură cu care cauză penală ea este adoptată. În partea descriptivă a deciziei
interlocutorii trebuie să fie expuse faptele, constatate de instanţa judecătorească, pe care
ea consideră necesar să le aducă la cunoştinţa organelor respective, persoanelor cu
funcţie de răspundere şi procurorului.
13.În dispozitivul unei asemenea decizii se expune succint hotărârea în fond a instanţei
judecătoreşti şi cui este ea adresată. Decizia interlocutorie se adoptă în camera de
deliberare şi se semnează de completul de judecată. În decizia interlocutorie nu se
indică despre aceea că ea este supusă căii de atac, dar în cadrul examinării cauzei penale
în instanţa de recurs dacă se va constata netemeinicia adoptării deciziei interlocutorii, ea
poate fi anulată.
Articolul 418.Adoptarea deciziei de către instanţa de apel

1. După regula generală deliberarea şi pronunţarea deciziei se face după încheierea

dezbaterilor. În situaţia când apar anumite motive la aprecierea instanţei de apel,
deliberarea şi pronunţarea pot fi amânate cu cel mult 10 zile.
2. Deliberarea are loc după regula generală pentru prima instanţă, respectându-se
secretul deliberării. Instanţa hotărăşte asupra procesului în camera de consiliu unde sunt
prezenţi numai membrii comitetului de judecată în faţa căruia a avut loc examinarea
apelului. Judecătorii deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei. Hotărârea se ia cu
majoritatea de voturi. Preşedintele şedinţei sau unul din judecători poate avea o opinie
separată pe care o va expune în conformitate cu articolul 339. Rezultatul deliberării se
consemnează în dispozitivul sentinţei şi se semnează de către toţi membrii completului de
judecată, apoi se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele şedinţei asistat de
grefier.
3. Decizia se redactează în termen de cel mult 10 zile, redactarea deciziei are loc în
situaţia în care completul de judecată ia o asemenea hotărâre, redactarea nefiind
obligatorie. În cazul în care decizia nu este redactată în termen de 3 zile se înmânează
inculpatului arestat. În cazul în care instanţa de apel consideră necesitatea redactării
deciziei în termen de 3 zile se înmânează copia de pe dispozitivul deciziei. După semnarea
deciziei imediat inculpatului i se înmânează copia deciziei, iar părţilor li se comunică în
scris despre aceasta. De asemenea inculpatului care nu cunoaşte limba i se înmânează
traducerea deciziei. După redactarea deciziei instanţa remite în termen de 5 zile dosarul
instanţei de fond pentru executare.
Articolul 419. Procedura de rejudecare
Rejudecarea cauzei de către instanţa de apel se desfăşoară potrivit regulilor generale
pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.
Rejudecarea cauzei se va efectua cu respectarea principiului publicităţii şedinţei de
judecată, respectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecată,
soluţionarea chestiunilor privind incompatibilitatea ş.a.
Secţiunea a 2-a
Recursul ordinar
§ 1. Recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel
Articolul 420. Hotărîrile supuse recursului

 Recursul este o cale ordinară de atac care poate fi folosită împotriva

hotărîrilor pronunţate asupra fondului cauzei de către instanţele inferioare. Este o cale
ordinară pentru că aparţine desfăşurării obişnuite a procesului penal.
Recursul este o cale de atac preponderent de anulare parţial devolutivă destinată a repara,
în principal, erorile de drept comise în instanţele de fond, în hotărîrile date. El este o cale
de reformare, deoarece în cazul admiterii sale, hotărîrea atacată este desfiinţată total sau
parţial.
 Recursul prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este o cale de atac ordinară, întrucît este un act obişnuit în desfăşurarea
normală a procesului penal, se efectuează într-un termen fix stabilit de lege şi
înlătură posibilitatea ca hotărîrea de fond să devină irevocabilă;
- este o cale de atac comună care se exercită în toate cauzele penale;
- este o cale de atac, în principal, de drept, întrucît provoacă un control
parţial, numai în drept. El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai
chestiunile de drept sau de drept şi de fapt şi pentru motive bine determinate.
El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi de formă, adică pentru erori
de drept substanţiale (materiale) şi procesuale (formale). Starea de fapt nu este
supusă controlului instanţei de recurs;
- este o cale de atac de anulare, deoarece tinde la obţinerea casării sau
anulării hotărîrii atacate;
- este o cale de atac ireverenţioasă, întrucît se adresează întotdeauna unor
instanţe judecătoreşti superioare;
- nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei de fond, ci doar o
reverificare a hotărîrii atacate pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul
cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs;
- este o cale de atac uşor accesibilă.
 Recursul este o cale de atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală.
Există două forme de recurs distincte, după cum promovează un al doilea sau al treilea grad
de jurisdicţie. În principiu, recursul corespunde celui de-al treilea grad de jurisdicţie, atunci
cînd este îndreptat împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţa de apel, însă această
cale de atac se poate îndrepta şi împotriva hotărîrilor primei instanţe, respectiv celor care nu
sunt supuse apelului.
Capitolul IV, secţiunea a 2-a „Recursul ordinar” reglementează în paragraful 1 - recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, care corespunde celui de-al treilea grad de
jurisdicţie, iar în paragraful 2 - recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu
este prevăzută calea de atac apelul şi promovează un al doilea grad de jurisdicţie.
 Codul de procedură penală determină cu precizie, prin art.420 CPP RM
obiectul recursului, adică hotărîrile ce pot fi atacate cu recurs. Este foarte important ca
hotărîrile susceptibile de recurs să fie complete şi cu claritate arătate în cuprinsul legii,
pentru ca, pe de o parte, persoanele îndreptăţite să atace hotărîrea să aibă cunoştinţă de
dreptul lor şi, de pe altă parte, să evite declararea unor recursuri inadmisibile, ceea ce ar
conduce la punerea în executare a hotărîrii cu întîrziere, iar pentru părţi ar însemna timp
pierdut şi cheltuieli inutile.
Hotărîrea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare,
precum şi hotărîrea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte
decizie. Toate celelalte hotărîri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. Pot
fi atacate cu recurs deciziile şi încheierile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de
apel .
Pot fi atacate cu recurs atît latura penală cît şi latura civilă a cauzei.
De asemenea, este posibilă atacarea separată cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a
cauzei, în dependenţă de persoanele care îşi volorifică acest drept.
 În conformitate cu prevederile alin.1 art.420 CPP RM pot fi atacate cu
recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.
Acestea sunt deciziile prin care se soluţionează cauza în fond în apel, asigurîndu-se un
control de drept asupra hotărîrilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului
penal, cît şi deciziile prin care se soluţionează, în apel, orice cerere introdusă în baza unor
dispoziţii, referitoare la punerea în executare a hotărîrii penale (cum sunt deciziile instanţei
de apel pronunţate în cazul cererii de amînare sau întrerupere a executării pedepsei, ori în
privinţa unor schimbări necesare în executarea unor hotărîri sau în rezolvarea unor
incidente ce se pot ivi în cazul punerii în executare a unor măsuri de siguranţă sau
educative).
 Nu sunt supuse recursului următoarele decizii:
- deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzei;
- deciziile prin care s-a luat act de retragere a apelului, dacă legea prevede
această cale de atac;
- deciziile instanţei de recurs;
- deciziile instanţei de recurs în anulare sau revizuire;
- deciziile prin care au fost soluţionate conflictele de competenţă.
 Încheierile pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu decizia
recurată, chiar dacă au fost date după pronunţarea hotărîrii.
În această categorie sunt incluse:
- încheieri care soluţionează chestiuni premergătoare fondului cauzei şi au
fost date în timpul judecăţii şi anume: încheieri prin care instanţa dispune
asupra administrării probelor sau cererilor formulate de părţi; încheieri prin
care instanţa ia măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal, cum sunt
cele privind respingerea cererii de recuzare a unui membru al completului de
judecată ori cele privind extinderea acţiunii penale sau a procesului penal;
- încheieri care au fost date după pronunţarea deciziei recurate (de
înlăturare a unor omisiuni vădite sau de interpretare a erorilor materiale).
 Încheierile care nu pot fi atacate cu recurs sunt:
- încheierile prin care s-a admis ori s-a respins abţinerea sau s-a admis
recuzarea (art.35 alin.3 CPP RM);
- încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunţat decizii
nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.
 Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele:
- în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 401 CPP nu au folosit
calea apelului;
- cînd apelul a fost retras dacă legea prevede această cale.
Totdată, persoanele care nu au declarat apel împotriva sentinţei, pot declara recurs
împotriva deciziei date în apelul de larat de altă persoană, prin care i s-a întrăutăţit situaţia.
Procurorul, care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis
apelul declarat din partea apărării.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Recurs declarat de o parte care nu a folosit calea de atac apelul.
Prin sentinţa judecătoriei militare au fost condamnaţi M.I, G.V. şi C.O. prin decizia
Colegiului penal al Curţii de apel a fost respins apelul procurorului depus în privinţa M.I. şi
G.V. ca fiind nefondat. Judecînd recursul Colegiul penal al CSJ la respins în privinţa
inculpaţilor respectivi- ca nefondat şi ca inadmisibil- în privinţa lui C.O.
Solicitînd casarea sentinţei şi în privinţa lui C.O., procurorul nu a ţinut cont că nu este în
drept să o facă întru cît nu a respectat procedura de atac, nu a atacat cu apel sentinţa în
privinţa lui C.O. Conform art.327 al.4 CPP (redacţia 1961) nu pot fi atacate cu recurs
sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.307 CPP (redacţia 1961) nu au
folosit calea apelului. Din aceste motive recursul în privinţa lui C.O. a fost considerat
inadmesibil.
CSJ, nr.1ca- 205/2002 din 17.12.2002
Notă: normele articolelor 327 şi 307 CPP (redacţia 1961) au fost reiterate în articolele
420 şi 401 CPP (redacţia 14.03. 2003, în vigoare din 12.06-2003).
Articolul 421. Persoanele care pot declara recurs
În principiu, căile de atac ordinare pot fi folosite de orice persoană ale cărei interese au
fost lezate prin actul justiţiei. Această regulă corespunde principiului constituţional al
accesului liber la justiţie, prevăzut de art.20 din Constituţia Republicii Moldova.
 Calea de atac a recursului are caracter personal în raport cu diversele părţi
care o exercită. Aceasta înseamnă că dreptul de recurs al fiecărei părţi este independent de
dreptul de recurs al celorlalte.
 În art.421 CPP RM sunt indicate expres persoanele care pot declara recurs;
acestea sunt persoanele indicate în art.401 din acelaşi cod, care se aplică în mod
corespunzător.
 Deci, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de
achitare sau de încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte
temeiurile achitării sau încetării procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul
penal se porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura
civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte
cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei.
 Pentru a declara recurs, persoanele trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul cînd s-a pronunţat
hotărîrea care face obiectul recursului;
- subiecţii să aibă un interes real în exercitarea căii de atac şi în obţinerea
pe calea casării a unei alte hotărîri [16, pag.292].
 Necesită de avut în vedere că persoanele indicate în alin. (1) pct. 2) – 6) art.
401 CPP pot declara recurs doar pirn intermediul avocatului .
 În cazul în care recursul prevăzut în art.421 CPP RM este declarat de altă
persoană decît procurorul sau avocatul, recursul se restituie persoanei care l-a declarat cu o
scrisoare de însoţire, explicîndu-i-se modul de declarare a acestuia.
Articolul 422. Termenul de declarare
 Căile ordinare de atac sunt supuse unor condiţii nu numai de fond, ci şi de
formă, în rîndul cărora pe primul plan se situează cele legate de termenul de folosire a lor.
Termenul de recurs este un termen procesual legal, deoarece durata lui este stabilită prin
lege. El nu poate fi nici lungit, nici scurtat de instanţa de judecată. El este absolut şi are
caracter imperativ, în sensul că depăşirea lui atrage decăderea din dreptul de a exercita
calea de atac, iar dacă totuşi recursul a fost declarat după expirarea termenului, el urmează
a fi respins ca tardiv. În fine, termenul de recurs este determinat şi fix, prin aceea că
durata lui – stabilită prin lege – este invariabilă.
 Conform prevederilor cuprinse în art. 422 CPP:
- termenul de recurs este de 2 luni de la data pronunţării deciziei de apel,
dacă legea nu dispune altfel;
- în cazul redeactării deciziei, termenul de 2 luni începe să curgă din
momentul înştiinţării în scris a părţilor despre semnarea deciziei redactate.
 Momentul de la care începe să curgă termenul de atac, este riguros precizat
de lege – el fiind, în mod exclusiv, acela al comunicării deciziei redactate – nu numai pentru
că astfel este reglementată cea mai eficace modalitate de luare la cunoştinţă a celor hotărîte
de instanţă, dar şi pentru că acest moment este punctul de plecare al unui termen fatal, a
cărui depăşire duce la decăderea părţilor din dreptul de a folosi calea de atac.

Articolul 423. Retragerea recursului

De rînd cu dreptul de a declara recurs, legiuitorul a învestit partea care se poate folosi de
acest drept şi de dreptul de a retrage recursul.
Făcînd expres trimitere la art.407 CPP RM, în art.423 CPP RM legiuitorul prevede că
„părţile îşi pot retrage recursul”. Însă, legiuitorul nu indică urmările renunţării la recurs şi
ale retragerii acestuia. Asemenea prevederi în acest articol, precum şi în art. 407 CPP RM,
erau necesare.
Ţinînd seama că recursul e ultima cale ordinară de atac, ar fi fost strict necesar să se
explice părţii care, în urma diverselor circumstanţe, poate chiar erori grave, s-a decis a-l
retrage, urmările retragerii recursului ordinar, dat fiind că declararea recursului în anulare
este extrem de dificilă, mai cu seamă că declararea acestuia nu mai depinde de dorinţa
părţii care şi-a retras recursul ordinar declarat de ea însăşi.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura recursului .
Articolul 424. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui
Prin efect al cererii, instanţa de recurs capătă dreptul de a judeca cauza sau de a înfăptui o
nouă judecată. Devoluţia promovează o verificare a modului cum s-a desfăşurat judecata şi
soluţionarea fără o desfiinţare prealabilă a hotărîrii.
Legea reglementează un efect devolutiv parţial în cazul recursului după apel constituind cel
de-al treilea grad de jurisdicţie, deoarece instanţa de recurs examinează numai în limitele
temeiurilor prevăzute în art.427 CPP RM.
Potrivit art.424 CPP RM, instanţa de recurs judecă recursul numai cu privire la persoana la
care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care acesta o are în
proces.
Conform al.1 pct.1 art.435 CPP RM, odată cu respingerea recursului ca inadmisibil,
hotărîrea atacată se menţine. În asemenea situaţii nu se implică desfiinţarea hotărîrii
atacate. Potrivit al.1 pct.2 al aceluiaşi articol casarea parţială sau totală a hotărîrii atacate
poate avea loc numai după admiterea recursului. Aceste două prevederi ale legii ce
privesc admiterea sau respingerea recursului sunt expres prevăzute pentru a delimita
situaţiile cînd instanţa de recurs are sau nu dreptul de a interveni pentru a menţine sau casa
hotărîrea atacată.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele prevăzute articolul
427 CPP.
 Recursul vizat nu conţine temeiurile prevăzute în articolul 427 CPP,
prevedere imperativă prevăzută de art.424 al.2 CPP. Această dispoziţie legală defineşte
natura juridică a recursului ca fiind o cale de atac devolutivă de drept.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 24.02.2004
Articolul 425. Neagravarea situaţiei în propriul recurs.

În practica judecătorească este posibilă situaţia cînd instanţa a fost sesizată cu declaraţia de
recurs să constate că soluţia pronunţată de instanţa desesizată constituie unele vicii şi
necesită a fi reformată în defavoarea părţii care a utilizat calea de atac. Această situaţie ar
impune stingherirea părţilor de a ataca hotărîrile judecătoreşti şi nerealizarea drepturilor
sale în procesul penal.
Graţie acestui fapt, Codul de procedură penală art.425 expres revede că instanţa de recurs
soluţionînd cauza nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în favoarea
căreia a fost declarat recurs. Deci, pe baza căii de atac utilizată de titular, hotărîrea poate
fi reformată numai în favoarea lui.
În materia recursului, îşi găseşte aplicare regula potrivit căreia nu se poate agrava situaţia
părţii în propria cale de atac, cunoscută sub denumirea de non reformatio in pejus.
Regula „non reformatio in pejus” are ca scop neîngrădirea voinţei părţii de a ataca
hotărîrea judecătorească. Regula neagravării situaţiei îşi va găsi realizare în cazul în care
nu există un recurs contrar prin care să se urmărească promovarea unor interese opuse..
Articolul 426. Efectul extensiv al recursului şi limitele lui
Noţiunea de „extensiv” se defineşte ca un fenomen ce are capacitatea de a se extinde,
adică a-şi lărgi sfera de acţiune. Din prevederile art.426 CPP RM se subînţelege că instanţa
de recurs este obligată să examineze cauza prin extindere cu privire la persoanele în
privinţa cărora nu s-a declarat recurs sau la care acesta nu se referă. Din acelaşi articol
reiese, de asemenea, că instanţa nu este obligată să ia hotărîrea şi în privinţa lor, ci este
în drept. adică chiar dacă instanţa va examina cauza în privinţa altor persoane din acelaşi
grup procesual, ea nu va decide întotdeauna şi asupra lor. Pentru a decide şi asupra altor
persoane din acelaşi grup procesual sunt necesare anumite condiţii:
 Extinderea efectului căilor de atac să nu agraveze situaţia părţilor, dacă
acestea nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă dacă s-a decis
admisibilitatea recursului.
 În cazul admiterii recursului unui inculpat şi reducerii pedepsei, instanţa
poate reduce şi pedeapsa aplicată coinculpatului condamnat pentru aceeaşi
faptă, care nu a utilizat calea de atac, dacă situaţia lor este similară din punct
de vedere al circumstanţelor reale şi datelor personale.
 De asemenea, instanţa de control judiciar trebuie să achite şi pe
inculpatul care nu a utilizat calea de atac, dacă situaţia lui este identică
inculpaţilor recurenţi achitaţi. Legea (art.426 CPP RM)
Aşadar, de calea de atac declarată de o parte, profită şi celelalte părţi din acelaşi grup
procesual, chiar dacă acestea nu au declarat-o. ele vor profita şi în situaţia cînd pentru cel
care a atacat hotărîrea, calea de atac este nefondată, neputîndu-se subordona situaţia
părţilor care nu au declarat-o, temeiniciei recursului părţii care a utilizat calea de atac.
Spre deosebire de recursul declarat împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea de atac apelul, acest fel de recurs nu are efect suspensiv. Deciziile
instanţelor de apel sunt susceptibile de a fi puse în executare din momentul adoptării.

Articolul 427. Temeiurile pentru recurs

Hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept
comise de instanţele de fond şi de apel. Subliniem că în cazul cînd recursul constituie al
treilea grad de jurisdicţie legea stabileşte expres anumite motive de casare, prevăzute de
art.427 CPP RM. După regula generală, motivele recursului pot constitui numai erori de
drept, fiind determinate expres de lege. Aceasta înseamnă că alte motive de casare decît
cele enumerate imperativ în cuprinsul art.427 CPP RM nu pot exista. Motivele recursului
nu pot consta în erori de fapt, cu excepţia prevederilor p.12 art.427 CPP RM, ci numai în
erori de drept.
Erorile de drept pot fi:
- erori de drept formal sau procesuale;
- erori de drept material sau substanţiale.
Instanţa de recurs controlează de asemenea dacă faptele au fost constatate de către instanţa
de fond şi apel cu respectarea regulilor de drept material sau formal. Chestiunea dacă un
fapt este constatat conform legii este, de regulă, o chestiune de drept, întrucît priveşte
încadrarea juridică dată faptei săvîrşite. Dar aceeaşi chestiune poate fi privită şi ca una de
fapt. Cu toate acestea, ea va fi supusă controlului instanţei de recurs pentru că faptul nu
poate fi primit ca stabilit atunci cînd respinge dreptul.
Limitarea recursului la anumite motive se face cu scopul de a evita examinarea a treia oară,
a cauzei în ansamblu, ca examinarea în prima instanţă, ci se controlează numai
corectitudinea aplicării dreptului la faptele constatate de fond, cu respectarea normelor
dreptului material şi procesual.
 Astfel, hotărîrile judecătoreşti sunt supuse casării în următoarele temeiuri:
1. Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după
calitatea persoanei.
Nerespectarea competenţei materiale sau personale a instanţelor de fond conduce la
nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate.
Prin competenţă după materie se are în vedere că organul judecătoresc şi-a depăşit sfera
atribuţiilor şi a examinat o cauză penală care era de competenţa unui organ superior.
În acest sens se va constata încălcare a competenţei după materie numai în cazul cînd
organul inferior nu-şi va declina competenţa, deoarece potrivit art.44 al.3 CPP RM nu se
acceptă declinarea de competenţă cu trimiterea într-o instanţă ierarhic inferioară a cauzei
a cărei examinare s-a început în şedinţa de judecată la instanţa ierarhic superioară.
Prin competenţă după calitatea persoanei se are în vedere că instanţa a încălcat
prevederile legale potrivit cărora instanţele judecătoreşti au competenţa de a examina
cauzele penale în raport cu calitatea făptuitorului implicat în cauza respectivă, şi anume:
- competenţa Judecătoriei Militare (art.37 CPP RM);
- competenţa curţilor de apel (art.38 CPP RM);
- competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art.39 CPP RM).
2. Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile
articolelor 30, 31 şi 33 CPP RM.
Acest caz se referă la următoarele circumstanţe şi confirmă încălcarea de către instanţa
de fond a regulilor privind compunerea instanţei de judecată (art.30 CPP RM). Aceasta
are în vedere atît aspectul constitutiv, cît şi cel funcţional al noţiunii de compunere.
Compunerea instanţei fiind o condiţie esenţială a judecăţii, neregularitatea ei conduce la
casarea deciziei.
Drept motiv de casare serveşte şi existenţa împrejurărilor care exclud participarea
judecătorului la judecarea cauzei penale.
Casarea pentru acest motiv, după cum arată practica, are drept consecinţă casarea nu
numai a hotărîrii, dar şi a tuturor actelor procesuale cum sunt soluţionarea unor cereri ale
părţilor, efectuată în prima instanţă.
Legea stabileşte că încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă
de atac (art.35 al.3 CPP RM). În cazul cînd partea consideră că au fost încălcate
prevederile art.33 CPP RM, aceasta atacă întreaga hotărîre, motivul fiind cel expus în
art.427 pct.2 CPP RM.
3. Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd legea prevede
altfel.
Publicitatea şedinţei de judecată este reglementată sub sancţiunea nulităţii absolute.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare atunci cînd legea permite acest lucru.
Nepretinzînd de a fi exhaustivi, putem considera ca motiv de casare în acest aspect
următoarele situaţii:
- judecarea cauzei în şedinţa închisă cînd nu există cazurile prevăzute de
art.18 CPP RM,
- hotărîrea nemotivată a instanţei de judecată de a judeca cauza în şedinţă
închisă,
- nerespectarea regulilor procedurii judiciare în timpul judecării cauzei în
şedinţă închisă,
- pronunţarea deciziei în şedinţă închisă.
Nu se poate considera ca motiv de casare faptul că inculpatul a fost îndepărtat printr-o
încheiere din sala de şedinţă pentru tulburarea ordinii conform art.334 CPP RM. Însă
faptul că decizia nu s-a pronunţat în prezenţa lui sau nu i s-a adus la cunoştinţă imediat
după pronunţare, conform aceloraşi prevederi, va fi motiv de casare.
4. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului, precum şi a
apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd participarea lor era obligatorie
potrivit legii.
 În conformitate cu prevederile cuprinse în art.320 CPP RM, procurorul prezintă
învinuirea în toate cauzele penale în numele statului, participarea procurorului la şedinţa de
judecată în toate cauzele este obligatorie. Potrivit al.7 art.412 CPP RM, participarea
procurorului la judecarea apelului, este de asemenea obligatorie.
Încălcarea acestor prevederi conduce la casarea totală a hotărîrilor instanţelor.
 Potrivit art.321 CPP RM, judecarea cauzei în primă instanţă şi în instanţa de apel are
loc cu participarea inculpatului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului poate avea loc în cazul:
- cînd inculpatul se ascunde de la prezentarea în instanţă;
 - cînd inculpatul, fiind în stare de arest, refuză să fie adus în instanţă
pentru judecarea cauzei şi refuzul lui este confirmat şi de apărătorul lui;
- examinării unor cauze privitor la săvîrşirea unor infracţiuni uşoare cînd
inculpatul solicită judecarea cauzei în lipsa sa.
În cazul judecării cauzei în lipsa inculpatului, participarea apărătorului şi, după caz, a
reprezentantului lui legal este obligatorie.
În virtutea al.5 art.412 CPP RM, se poate afirma cu certitudine că neprezentarea
inculpatului care nu se află în stare de arest şi e legal citat în instanţa de apel, nu poate
conduce la casarea hotărîrii acestei instanţe.
 Participarea apărătorului la judecarea cauzei şi efectuarea neprezentării
lui necesită de verificat, reieşind din prevederile art. 322 CPP.
Necesită de reţinut, că la judecarea apelului participarea avocatului este obligatorie, dacă
interesele justiţiei o cer (alin. 7 art. 412 CPP).
 Încălcarea prevederilor art.16 CPP RM ce stabilesc drepturile persoanelor care
participă la proces şi nu cunosc limba în care se desfăşoare procesul judiciar de a
beneficia de serviciile interpretului, conduce la casarea hotărîrilor judecătoreşti.
5. Cauza a fost judecată în primă instanţă sau în apel fără citarea legală a unei părţi sau
care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această
imposibilitate.
În conformitate cu prevederile art. 351 CPP la numirea cauzei spre judecare instanţa de
judecată dispune citirea persoanelor necesare pentru examinarea cauzei. Citarea părţilor la
judecată se efectuează în conformitate cu prevederile art. 319 CPP. La soluţionarea
chestiunii judecării cauzei în lipsa vre-uneia din părţi sau a altor persoane citate instanţa
decide în modul prevăzut de dispoziţiile respective ale capitolului I titlului II CPP (art. 362
CPP). Judecarea apelului, potrivit al.3 art.412 CPP RM se face cu citarea părţilor. Instanţa
de apel este în drept de a examina cauza în lipsa unei părţi legal citate (al.5 art.412 CPP
RM), dacă sunt prezentate date ce confirmă cu certitudine că citaţia a fost înmînată acestei
persoane.
Nerespectarea acestor cerinţe conduce la casarea deciziei judecătoreşti.
Pentru a casa decizia este necesară respectarea a două condiţii:
- persoana nu a avut posibilitatea de a se prezenta,
- nu a avut posibilitatea de a anunţa instanţa despre această imposibilitate.
Probarea acestor circumstanţe e pusă în seama părţii care a atacat hotărîrea şi lipsa uneia
din condiţii duce la respingerea recursului ca nefondat. Persoana care era în imposibilitate
de a se prezenta conform citării, are obligaţiunea de a confirma şi imposibilitatea de a
anunţa instanţa respectivă despre imposibilitatea de a se prezenta.
6. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea
soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii sau aceasta este expus neclar, sau dispozitivul
hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.
 Acest temei de casare poate fi aplicat în cazul cînd nu s-a motivat întemeiat
hotărîrea judecătorească. Este necesar ca hotărîrile pronunţate să fie motivate
atît în fapt, cît şi în drept. Obligaţia motivării hotărîrilor judecătoreşti este
cuprinsă în dispoziţiile articolelor respective art. art. 385-388, 394; 415-417
CPP).
Motivarea deciziei permite instanţelor superioare de a verifica corespunderea hotărărîrii
pronunţate cu legea. Necesită de avut în vedere, că nu numai nemotivarea hotărîrii, dar şi
motivarea insuficientă sau motivarea în termeni generali, vagi, reprezintă motiv de casare.
Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare astfel ca un viciu de procedură.
  Dispozitivul hotărîrii se întocmeşte în conformitate cu prevederile art. art.
395, 398, 417 CPP.
Dispozitivul este o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De
aceea el trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Ca hotărîrea să fie legală, se cere ca
părţile constitutive ale infracţiunii expuse în decizie să se afle într-o corelaţie respectivă.
Dispozitivul, fiind o parte esenţială a hotărîrii şi reprezentînd soluţia aleasă de instanţă,
trebuie să coreleze cu motivarea unei asemenea soluţii. În sens contrar hotărîrea nu va
putea vi executată. Ea nu va putea fi executată nici în cazul cînd dispozitivul va fi lipsit de
claritate, de sens etc.
7. Instanţa admis o cale de atac neprevăzută de lege sau apelul a fost introdus tardiv.
Acest motiv de casare se referă la situaţiile cînd, de exemplu, instanţa a examinat apelul
asupra deciziei instanţei de apel, sau în cazul cînd partea a atacat hotărîrea după
expirarea termenului, iar instanţa a examinat calea de atac, chiar dacă ulterior apelul a
fost respins în fond.
8. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de
condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire,
cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.
În această categorie se includ cazurile:
- cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale
infracţiunii, nici mijloacele de probă prin intermediul cărora s-au constatat elementele
constitutive, ori cînd nu au fost stabilite faptele care invocă circumstanţele atenuante şi
agravante ale infracţiunii,
- cînd instanţa nu este în drept să se pronunţe asupra altei fapte decît cea care a constituit
obiectul învinuirii formulate. În acest caz este permisă numai reîncadrarea aceleiaşi fapte
în baza unei legi mai blînde.
9. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.
Condiţia esenţială pentru tragerea persoanei la răspundere penală constă în aceea că fapta
imputată să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest motiv de casare se va aplica
şi în cazul cînd la momentul săvîrşirii fapta a fost prevăzută de lege ca infracţiune, însă la
momentul examinării în recurs a încetat a mai fi considerată ca infracţiune, fiind exclusă
din Codul Penal.
În această situaţie s-a încălcat principiul nula poena sine lege, fiindcă nu se poate dispune
condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi nu poate exista pedeapsă fără
infracţiune.
10. S-a aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege.
Sistemul dreptului penal stabileşte pedepse relativ determinate, de aceste limite trebuie să se
conducă instanţa la aplicarea pedepsei. Aceste limite sunt: minimum şi maximum general şi
minimum şi maximum special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul incriminator.
Depăşirea minimului sau maximului pedepsei, adică aplicarea eronată a legii în ceea ce
priveşte stabilirea unei pedepse inexistente serveşte ca motiv de casare.
Ca motiv de casare serveşte şi încălcarea esenţială a prevederilor art. 7, 75- 78 CP RM,
care stipulează principiile generale ale individualizării pedepsei.
11. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau
există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de
o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului ori a
intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege.
 O persoană faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare
sau de încetare a procesului penal nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru aceeaşi
 faptă, nici chiar sub o încadrare juridică diferită. Acest motiv de casare constă în
violarea autorităţii de lucru judecat.
 În acest sens se ţine cont în mod obligatoriu de aceea că, în cazurile cînd a
expirat termenul de prescripţie sau a fost adoptat un act de amnistie, sau
persoana a fost graţiată, sau lipseşte plîngerea părţii vătămate în cazuri stabilite
de lege, hotărîrea se casează.
 Răspunderea penală, fiind o răspundere personală şi individualizată, face ca
în caz de deces al persoanei învinuite să fie firesc înlăturată.
12. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
În cazul dat instanţa de recurs supune controlului chestiunea dacă faptelor stabilite de către
instanţele de fond şi de apel li s-a dat o încadrare juridică corectă. Încadrarea juridică este o
chestiune de drept. schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea hotărîrii
instanţei de fond, indiferent de modificarea pedepsei pronunţate anterior.
Însă, legea nu prevede drept temei de recurs „comiterea unei erori grave de fapt”. Legea
nu deţine nici această noţiune. Literatura de specialitate susţine că aceasta poate fi
constatarea faptelor neconforme cu realitatea, deci contrar legilor naturii ori ale firii
omului. O hotărîre întemeiată pe o apreciere a probelor, pe constatări de fapte denaturate şi
neconforme cu realitatea evidentă, este lipsită de bază legală. De exemplu, eroarea gravă
de fapt este evaluarea greşită a probelor, avînd ca urmare neaplicarea prevederilor art.146
CP RM cînd din conţinutul întregului material probator rezultă că inculpatul trimis în
judecată pentru săvîrşirea unui omor se afla în stare de afect cauzată de provocarea din
partea victimei sau viceversa, cînd instanţa de apel, contrar materialului probator
incontestabil, administrat de urmărirea penală şi de instanţa de fond a reîncadrat eronat
acţiunile de omor premeditat în acţiuni de omor săvîrşit în stare de afect.
Eroarea gravă de fapt, pentru a constitui drept motiv de casare, trebuie să fie:
 esenţială, adică să aibă o influenţă hotărîtoare asupra soluţiei cauzei;
 evidenţă, adică să fie vădită şi contrară probelor existente la dosar;
 preexistentă verificării instanţei de recurs, deci să aparţină instanţelor de
fond;
 de natură a influenţa soluţia procesului, adică datorită eronatei stări de fapt
reţinute să se fi ajuns la pronunţarea unei soluţii greşite de condamnare, achitare
sau încetare a procesului penal.
În acest sens necesită de completat art.427 CPP RM cu acest temei pentru recurs.
13. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În opinia unor savanţi acest motiv de casare se bazează pe regula melior lex din dreptul
penal, conform căreia în materia aplicării în timp a legii penale, adică, dacă în intervalul de
timp cuprins între momentul săvîrşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a inculpatului a
intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea mai favorabilă. Prin hotărîre
definitivă nu se înţelege hotărîrea dată în ultimă instanţă, ci hotărîrea care nu mai este
susceptibilă de vreo cale ordinară de atac. Retroactivitatea legii penale mai blînde are o
referinţă şi la motivele de recurs. Dacă pînă la pronunţarea hotărîrii definitive a intervenit o
lege mai favorabilă, de această lege va profita condamnatul.
Aceste dispoziţii se cuprind în articolul 10 din noul Cod penal, care prevede o retroactivitate
a legii penale nu doar la caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa, ci şi în alt
mod, ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea.
La momentul actual, în baza art.10 CP RM şi art.427 p.13 CPP RM sunt înaintate un
număr impunător de recursuri în favoarea inculpaţilor.
14. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza
respectivă.
În acest caz se aplică în direct prevederile constituţionale, Vezi hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie nr. 2 din 30.01.1996 (Culegere de hotărîri explicative, Chişinău, 2002).
În toate cazurile însă necesită abrogarea sau modificarea legii.
15. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o încălcare la
nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în această cauză.
Este necesară în fiecare caz hotărîrea instanţei internaţionale respective.
16. Norma de drept aplicată în hotărîrea atacată contravine unei hotărîri de aplicare a
aceleiaşi norme date anterior de către Curtea Supremă de Justiţie.
Acest temei este îndreptat spre unificarea practicii judiciare, dacă nu necesită ca Curtea
Supremă de Justiţie să o revadă.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Cauza a fost judecată în instanţa de apel fără citarea legală a unei părţi: 1
 Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia: 2, 3, 4
 Apelul a fost întrodus tardiv: 5
 Nu au fost întrunite elementele infracţiunii: 5
 Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită: 6
 A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului: 7

1. Pe parcursul procesului judiciar în prima instanţă a participat reprezentantul părţii

vătămate, admis prin încheierea instanţei de fond. Pentru şedinţa în instanţa de apel
reprezentantul părţii vătămate nu a fost legal citat şi nu a participat la judecarea cauzei în
ordine de apel. Decizia a fost casată în temeiul prevăzut de art.427 p.5 CPP.
CSJ, nr.4ra-139/ 2003 din 16.12.2003
2. Recursul a fost recunoscut parţial întemeiat în baza temeiului prevăzut în art.427 p.6
CPP- hotărîrea atacată nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază soluţia şi anume:
decizia instanţei de apel nu cuprinde descrierea faptei criminale, modul săvîrşirii ei, forma
şi gradul de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii. Decizia a fost casată cu
remiterea cauzei spre rejudecare în instanţa de apel.
CSJ, nr.1ra-60/ 2004 din 03.02.2004
3. Procurorul a atacat cu recurs hotărîrile judecătoreşti, invocînd, că instanţele de fond şi de
apel incorect au reîncadrat acţiunile inculpaţilor drept huliganism agravat însoţit de cinism
şi obrăznicie deosebită, solicitînd încadrarea acţiunilor inculpaţilor în tîlhărie după cum au
fost încriminate de către organele de urmărire penală.
În decizia instanţei de recurs se invocă, că instanţa de apel în cadrul examinării apelurilor
era obligată conform prevederilor art.414 CPP să se pronunţe asupra tuturor motivelor
invocate în apeluri, efectuînd o analiză şi apreciere mai profundă probelor administrate de
către instanţa de fond. Decizia a fost casată în baza temeiului prevăzut de art.427 p.6 CPP
cu remiterea pentru rejudecare în instanţa de apel în conformitate cu prevederile art.435 p.2
litera „C” CPP.
CSJ, nr.1ra-34/ 2004 din 27.01.2004
4. Recursul a fost înaintat pe motivul că la judecarea cauzei în fond a participat şi,
respectiv, a declarat apel procurorul stagiar. Motivul respectiv nu este întemeiat legal,
adică nu cuprinde motivele prevăzute de lege. S-a stabilit că la examinarea cauzei în fond a
participat, conform ordinului Procurorului General, procurorul interimar, care este în drept
să prezinte învinuirea la judecarea cauzei, inclusiv să declare apel împotriva sentinţei.
 CSJ, nr.1ra-214/2004 din 31.03.2004
5. Instanţa de apel a admis greşit şi a judecat apelul procurorului, deoarece nu s-a expus
referitor la repunerea apelului în termen. După cum s-a stabilit de către instanţa de recurs,
procurorul a depus apelul peste termen. Din textul deciziei instanţei de apel se conchide, că
aceasta nu a repus în termen apelul declarat de procuror, iar fără a se expune asupra
acestei circumstanţe nu era în drept să-l examineze în fond. Totodată instanţa de recurs a
constatat că fapta inculpatului nu conţine toate elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art.114 al.2 CP (redacţia 1961)- lipseşte latura subiectivă. În baza temeiurilor
prevăzute de art.427 p.7 şi p.8 Colegiul penal a admis recursul.
CSJ, nr.1ra/2004 din 13.04.2004
6. Instanţa de recurs a specificat că temeiurile invocate în recurs se încadrează în
prevederile art.427 p.6 şi p.13 CPP. Din expunerea deciziei rezultă că instanţa de apel nu a
luat în examinare motivele invocate de apelant; n-a examinat şi nu a evaluat concret
mijloacele de probă puse la baza hotărîrii de condamnare pe care apelantul le-a contestat;
n-a relevat temeiurile de fapt şi de drept care au dus la respingerea apelului, precum şi
motivele adoptării soluţiei respective. La fel, nu s-a ţinut cont de faptul că noua lege penală
ameliorează situaţia inculpaţilor, astfel condamnarea lor în baza art.120 al.2 şi art.227 al.1
CP (redacţia 1961) este ilegală. Prin urmare, la judecarea cauzei în apel au fost încălcate
prevederile articolelor 414 şi 417 CPP, ce echivalează cu eroarea judiciară, care la rîndul
său conduce nulitatea deciziei. Eroarea respectivă nu poate fi corectată de către instanţa de
recurs.
CSJ, nr.1ra-27/2004 din 03.02.2004

În baza existenţei cazului de casare prevăzut în art.427 al.6 CPP au fost adoptate şi alte
decizii de recurs. CSJ, nr.1ra-329/2003 din 23.12.2003
CSJ, nr.1ra-313/2003 din 02.12.2003
7. Potrivit art.389 al.2 CPP sentinţa de condamnare nu poate fi bazată, în mod exclusiv ori
în principial, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa
de judecată în absenţa lor.
După cum se invocă în decizia instanţei de recurs, atît sentinţa cît şi decizia instanţei de
apel în partea condamnării în baza art.225-5 al.1 CP (redacţia 1961) sînt bazate pe
declaraţiile a doi martori asistenţi depuse în timpul urmăririi penale şi citate în instanţa de
judecată în absenţa lor, care nu pot constitui bază probatorie pentru pronunţarea hotărîrii de
condamnare. Declaraţiile altor martori sînt contradictorii şi trezesc îndoieli, care nu pot fi
lichidate şi, potrivit legii, sînt interpretate în favoarea inculpatului. După cum se invocă în
decizia instanţei de recurs, probele prezentate în sprijinul învinuirii nu sînt pertinente şi
concludente, astfel nu se dovedeşte cu certitudine existenţa faptei infracţiunii prevăzute de
articolul 225-5 al.1 CP (redacţia 1961).
CSJ, nr.1ra- 11/2004 din 27.01.2004
Articolul 428. Instanţele competente să examineze recursul
Judecarea acestor categorii de recursuri ţine de competenţa exclusivă a Colegiului penal al
Curţii Supreme de Justiţie, cu excepţia cazurilor, cînd din motive întemeiate, prevăzute în
art. 434 CPP el se va desesiza în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie.
Articolul 429. Depunerea recursului
Neîndeplinirea prevederilor invocate în prezentul articol pot servi drept temei de
inadmisibilitatea recursului (vezi art. 432 CPP).
Articolul 430. Conţinutul cererii de recurs
Cererea de recurs trebuie să corespundă cerinţelor legii după formă şi conţinut.
Articolul 430 CPP RM prevede expres ce trebuie să conţină cererea de recurs.
Recursul se depune în formă dactilografiată de persoanele menţionate în art.421 CPP RM şi
trebuie să fie motivat.
Dacă declararea unei căi de atac împotriva unei hotărîri judecătoreşti constituie „elementul
volitiv” al atacării, motivele sunt „elementul logic” al acesteia. Motivele justifică prin
arătarea temeiurilor ce stau la baza lui – actul de voinţă pe care îl reprezintă folosirea căii
de atac. Dar rolul motivelor invocate în susţinerea căilor de atac nu se reduce la simpla
aducere la cunoştinţa instanţei superioare a nemulţumirilor produse de soluţia pronunţată,
ci şi a cauzelor acestor nemulţumiri. Prin motivarea căii de atac – în principiu – se
precizează şi se delimitează cadrul discuţiei în faţa instanţei de control şi al judecăţii
acestei instanţe.
Cele două operaţiuni – declararea şi motivarea căii de atac – sunt întotdeauna distincte şi,
din punct de vedere cronologic, succesive, avînd fiecare în parte, o semnificaţie şi o
finalitate proprie, deşi uneori ele se realizează prin acelaşi act procedural, în sensul că
motivele sunt indicate în chiar cererea de recurs.
Nerespectarea cerinţelor prezentului articol (vezi art. 432 CPP) influenţează la soluţionarea
admisibilităţii recursului.
JURISPRUDENŢĂ
Cererea de recurs trebuie să corespundă după conţinut prevederilor art.430 CPP.
În recurs nu a fost indicat în ce constă problema de drept de importanţă generală
abordată în cauza dată, cerinţă invocată în art.430 p.5 CPP. Totodată nu s-au formulat
complet propunerile privind hotărîrea solicitată, cerinţă stipulată în art.430 p6 CPP. Din
lipsa acestora, precum şi neindicarea argumentelor prevăzute în art.427 CPP, recursul a
fost recunoscut inadmisibil.
CSJ, nr.1ra-63/2004 din 23.02.2004
Articolul 431. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs
Procedura pentru examinarea formei date de recurs este nouă, distinctă de procedura
celuilalt recurs împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea de
atac apelul).
După primirea cererii, instanţa de recurs îndeplineşte următoarele actele procedurale
preparatorii, enumerate în alin. 1 art. 431 CPP.
Potrivit prevederilor alin. 1 din prezentul articol, preşedintele instanţei de recurs
desemnează unul din judecători să facă un raport în scris asupra recursului.
Competenţa raportului şi conţinutul raportului sînt invocate în alin. alin. (2) şi (3) art. 431
CPP.
Totodată se consideră, că întocmirea unui raport în scris despre cauza aflată în recurs se
justifică în cazurile mai importante şi complexe, prin studierea în prealabil a dosarului de
către unul din membrii completului de judecată şi prezentarea obiectivă a cauzei în şedinţa
de judecată, luînd cunoştinţă despre principalele aspecte ale procesului ceilalţi membri ai
completului de judecată.
Dacă în cauza examinată sînt declarate mai multe recursuri ale unor părţi şi al procurorului,
se va întocmi un singur raport cu privire la toate recursurile.
Dacă în cadrul întocmirii raportului se va ajunge la concluzia că nu sunt temeiuri pentru a
examina recursul în fond, instanţa de recurs examinează admisibilitatea, în principiu, fără
citarea părţilor.
Articolul 432. Admisibilitatea în principiu a recursului
După cum s-a menţionat, în Raportul de sinteză în cadrul Reuniunii a 7-a a Preşedinţilor
Curţilor Supreme Europene de Justiţie care şi-a ţinut lucrările între 15-17 aprilie 2002 la
Tbilisi cu genericul „Casaţia - cîmpul de aplicare, natura şi gestionarea fluxului de
recursuri”, rolul jurisdicţiilor naţionale în reducerea numărului crescînd de recursuri în
faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului este de a întreprinde măsuri în vederea
ameliorării funcţionării sistemelor şi procedurilor de recursuri în casaţie.
Totodată, conform Recomandării № R(95)5 Comitetului de miniştri al Consiliului
Europei, sistemele naţionale de justiţie necesită să întreprindă un şir de măsuri referitor la
reducerea numărului de dosare susceptibile pentru casare. Printre ele pot fi identificate :
-simplificarea legislaţiei; 
- întărirea autorităţii jurisdicţiei de fond;
- întocmirea recursului de un avocat specializat, însoţită de asistenţă juridică adecvată
pentru a asigura egalitatea justiţiabililor;
- stabilirea regulilor stricte de procedură pentru introducerea recursului;
- atribuirea diferitor sancţiuni contra recursurilor abuzive;
- introducerea unor proceduri de selectare a recursurilor în faţa Curţii de Casaţie.
La elaborarea noului Cod de Procedură Penală al RM, în special ce se referă la recursul
împotriva hotărîrilor instanţelor de apel (art.420-436), în mare măsură au fost luate în
consideraţie concluziile şi recomandările Consiliului Europei.
Avînd în vedere, că recursul împotriva hotărîrilor instanţelor de apel constituie al treilea
grad de jurisdicţie, sînt aplicabile şi unele restricţii, cum ar fi procedura admisibilităţii.
Aceasta derivă şi din prevederile Protocolului al 14-lea adiţional la CEDO, precum şi din
Recomandarea Rec.(2004)6 Comitetului Miniştrilor către Statele Membre cu privire la
perfecţionarea mijloacelor interne de apărare juridică din 12 mai 2004.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Dispoziţiile art. 432 CPP reglementează procedura de admisibilitate în principiu a
recursului, temeiurile de inadmisibilitate şi modul de adoptare a deciziilor respective.
Necesită de avut în vedere, că deoarece procedura de examinare a recursului în faza
admisibilităţii nu este publică, instanţa de recurs este obligată, reieşind din principiile
generale, să aducă la cunoştinţă părţilor în scris decizia adoptată.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
S-a decis asupra inadmisibilităţii recursului din motivul:
 este neîntemeiat- 1
 declarat peste termen-2

1. Recursul a fost înaintat din motivul că prin hotărîre n-a fost rezolvat fondul
cauzei, deoarece n-au fost apreciate corect probele şi n-a fost numită expertiza
merceologică.
Completul format din trei judecători a decis inadmisibilitatea recursului din motivul că
temeiurile invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de art.427 CPP, caz de
casare ce se conţine în art.432 al.2 p.3 CPP.
CSJ, nr.1ra-87/2004 din 04.02.2004

2. Termenul de recurs conform prevederişor art.422 CPP este de două luni.

Instanţa de recurs examinînd admisibilitarea recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei
de apel l-a respins ca inadmisibil în baza art.432 al.2 p.4 CPP- recursul a fost declarat peste
termen.
CSJ, nr.1ra-311/2003 din 18.11.2003
Articolul 433. Procedura judecării recursului
Procedura judecării recursului împotriva hotărîrilor instanţelor de apel în noul Cod de
Procedură Penală diferă de procedura veche.
Conform prevederilor art.433 CPP RM, la judecarea recursului participă procurorul şi
avocaţii admişi de Curtea Supremă de Justiţie, în modul prevăzut de lege, pentru a practica
asemenea gen de activitate şi care reprezintă participanţii în cauza dată, ale căror interese
sunt atinse prin argumentele invocate în recurs.
Pledorile în faţa instanţei de recurs sînt limitate pînă la 30 minute pentru fiecare participant
şi doar în cadrul temeiurilor invocate în recurs.
Recurentul trebuie să indice, pe rînd, temeiul de casare la care se referă, motivul concret
de încălcare a legii comisă în cadrul acestui caz, date din dosar care să permită
judecătorilor să verifice exactitatea celor afirmate, soluţia de casare pe care o solicită de la
instanţa de recurs.
Părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.
Articolul 434. Judecarea recursului
După încheierea dezbaterilor are loc deliberarea în camera de consiliu, în vederea adoptării
unei soluţii din cele prevăzute de lege.
Deliberarea constă în verificarea aspectelor de drept la care se referă temeiurile în care se
poate face recurs potrivit legii.
Atunci cînd motivele de recurs invocate de părţi nu sînt întemeiate, instanţa de recurs este
obligată să examineze dacă nu există vre-un motiv de recurs care poate fi luat în
considerare din oficiu, caz în care trebuie să-l pună în discuţia părţilor, ceea ce înseamnă
repunerea cauzei pe rolul instanţei de recurs şi reluarea dezbaterilor judiciare cu privire la
acest motiv de recurs.
Instanţa deliberează în baza materialelor din dosarul cauzei.
Articolul 434 CPP RM prevede că judecînd recursul împotriva deciziei instanţei de apel,
instanţa verifică legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs.
În cazul în care la judecarea recursului se constată că soluţionarea acestuia poate duce la o
contradicţie cu o hotărîre dată anterior de Curtea Supremă de Justiţie, Colegiul lărgit prin
decizie fără a indica motivele, se desesizează în favoarea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie care va judeca recursul în cauză.
Deşi completul din 3 judecători nu a ajuns la concluzia inadmisibilităţii recursului,
Colegiul lărgit judecînd recursul poate adopta o hotărîre de a respinge recursul ca
inadmisibil. În acest caz se menţine hotărîrea instanţei anterioare atacată cu recurs.
După cum s-a subliniat deja, şedinţa de judecată la judecarea recursului începe cu
anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei şi verificarea prezenţei părţilor, anunţarea
numelor membrilor completului de judecată, al procurorului, avocaţilor şi verifică dacă nu
au fost formulate cereri de recuzare.
În cauzele în care a fost întocmit un raport, raportorului i se oferă primul cuvînt.
După citirea raportului, preşedintele completului de judecată oferă cuvînt recurentului, apoi
celorlalţi participanţi la şedinţa de judecată.
Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.
După judecare, instanţa deliberează în camera de consiliu în vederea tuturor aspectelor
hotărîrii atacate. Deliberarea se face pe baza materialelor din dosarul cauzei.
Articolul 435. Decizia instanţei de recurs
Deciziile instanţei de recurs adoptate în urma verificării unei hotărîri a instanţei de apel
diferă de decizia instanţei de recurs adoptate asupra unei hotărîri nesupuse apelului.
 În prima situaţie decizia va fi corespunzătoare cazurilor de casare prevăzute
de lege.
 În a doua situaţie, cauza se va examina sub toate aspectele.
Instanţa de recurs va putea adopta una din soluţiile prevăzute de lege numai cu respectarea
dispoziţiilor privind efectul devolutiv, extensiv şi al neagravării situaţiei în propriul recurs.
Dacă au fost examinate mai multe recursuri, le va soluţiona pe fiecare.
Astfel, un recurs poate fi admis, iar altul poate fi respins sau admis parţial.
Potrivit art. 435 CPP soluţiile de recurs pot fi de respingere sau de admitere a recursului.
 Respingerea recursului cu menţinerea hotărîrii atacate cînd constată
inadmisibilitatea lui (alin. (1) pct. 1) art. 435 CPP).
Deşi în articolul comentat nu sînt enumerate situaţiile de inadmisibilitate a recursului, sînt
aplicabile prevederile art. 432 CCP, care se aplică în mod corespunzător.
Deşi, respingerea recursului, ca fiind inadmisibil poate avea loc şi atunci cînd:
- recursul este tardiv;
- recursul este nefondat;
- recursul nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. art. 429 şi 430 CPP (de formă şi
conţinut);
- nu conţine nici unul din temeiurile invocate în art. 427 CPP.
Recursul este tardiv atunci cînd nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege (art. 422
CPP). Termenele de declarare a recursului fiind prevăzute sub sancţiunea decăderii,
nerespectarea acestor termene atrage pierderea dreptului de a mai declara recurs. Instanţa
de recurs este obligată să respingă recursul tardiv fără a mai examina dacă este fondat sau
nu, recursul tardiv neputînd investi legal instanţa de recurs cu dreptul de control asupra
hotărîrii instanţei de apel care întraseră în putea lucrului judecat prin neexercitarea în
termen a recursului.
Recursul este nefondat cînd temeiurile de recurs, formulate în termen legal nu sînt
întemeiate. Dacă soluţia este corectă dar motivarea soluţiei greşită, instanţa de recurs
respinge recursul ca nefondat, corectînd motivarea.
Cazuri de inadmisibilitate mai pot avea loc şi atunci, cînd, o persoană nu are calitatea de a
declara recurs sau care, deşi are dreptul de recurs, nu o poate face în limita prevăzută de
lege (exemplu: a fost declarat recurs împotriva unei decizii date în recurs; împotriva unei
sentinţe definitive; a fost declarat recurs de către partea vătămată într-o cauză în care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu ori a fost declarat recurs numai de partea
civilă în latura penală; împotriva unei hotărîri de declinare de competenţă, împotriva unei
sentinţe apelabile, dar care nu a fost atacată în termen cu apel).
 Admiterea recursului şi casarea hotărîrii recurate (parţială sau totală) poate
avea loc în cazurile prevăzute de alin. (1) pct. 2) lit. lit. a), b) şi c) art. 435 CPP.
Denumirea de “casare” vine din limba franceză şi înseamnă a sfărîma, a anula, a desfiinţa
(verbul “casser”).
Casarea totală poate fi în situaţia cînd hotărîrea atacată este anulată în totalitate.
Casarea parţială poate fi atunci, cînd se menţin numai anumite dispoziţii din hotărîrea
atacată (exemplu: se casează hotărîrea cu privire la anumite fapte şi persoane, iar cu privire
la alte fapte şi persoane hotărîrea se menţine sau este anulată o hotărîre numai cu privire la
latura civilă sau la latura penală).
În urma casării, instanţa de recurs poate adopta una din următoarele soluţii:
a) menţine hotărîrea primei instanţe, cînd apelul a fost greşit admis. Apelul este greşit
admis dacă a fost întrodus tardiv, a fost inadmisibil sau nefondat, potrivit prevederilor art.
415 CPP;
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de lege
(art. art. 275, 285 CPP, art. 35 CP);
c) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel. Se impune adoptarea acestei
soluţii cînd eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs (compunerea
completului de judecată; publicitatea şedinţei de judecată; cînd s-au încălcat dispoziţiile
privitor la competenţa după materie sau după persoană, la participarea procurorului,
prezenţa inculpatului şui asistenţa acestuia de către apărător, cînd aceasta este obligatorie
după lege; cînd prin hotărîre nu a fost rezolvat fondul cauzei; examinarea cauzei în lipsa
unei părţi nelegal citate, sau care, legal citată a fost în imposibilitatea de a se prezenta şi
de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, etc.);
d) dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs. Această soluţie se pronunţă în
toate cazurile, cînd nu este incidentă nici una din soluţiile invocate mai sus. Rejudecarea
cauzei se face de către aceeaşi instanţă, în aceeaşi şedinţă, sau poate fi efectuată în altă
şedinţă.
Alin. (2) art. 435 CPP prevede, ca instanţa de recurs soluţionînd recursul, rezolvă şi
chestiunile complementare, cînd este prevăzut în art. 416 CPP.
La fel ca şi în situaţia apelului, dacă este necesar poate hotărî:
- reluarea dezbaterilor;
- repararea pagubei;
- măsurile preventive;
- cheltuielile judiciare;
- orice alte chestiuni de care depinde soluţionarea completă a recursului.
În cazul în care există inculpaţi, arestaţi, instanţa de recurs se va expune şi asupra măsurii
preventive sub formă de arest. Dispunînd achitarea sau încetarea procesului penal, punerea
în libertate a inculpaţilor este obligatorie.
Judecînd recursul, instanţa de recurs va pronunţa decizia, care cuprinde elementele
specifice oricărei hotărîri judecătoreşti.
Astfel, decizia instanţei de recurs va cuprinde trei părţi:
- partea introductivă;
- expunerea, sau partea descriptivă;
- dispozitivul.
Partea introductivă a recursului cuprinde toate menţiunile pe care le cuprinde, de regulă,
orice sentinţă dată în prima instanţă.
Expunerea cuprinde:
- conţinutul dispozitivului deciziei atacate;
- fondul recursului;
- temeiurile care au dus, după caz, la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de admitere a
recursului.
- probele, care urmează a fi administrate, în caz de remitere spre rejudecare din
motivul nesoluţionării fondului cauzei.
Dispozitivul cuprinde:
- soluţia dată de instanţa de recurs conform art.435 CPP RM;
- data pronunţării deciziei;
- menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică;
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul se află în stare de arest;
Decizia instanţei de recurs prin care s-a respins recursul se prin care s-a soluţionat cauza în
fond este irevocabilă, adică se bucură de autoritatea lucrului judecat. Astfel decizia
instanţei de recurs nu mai poate fi atacată decît prin intermediul unei căi extraordinare de
atac în condiţiile legii.
În celelalte cazuri, judecata va continua la instanţa de apel, dacă s-a dispus rejudecarea de
către instanţa de apel.
JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Recursul a fost respins ca inadmisibil cu menţinerea hotărîrii atacate: 1
 Se dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel în cazul în care eroarea
judiciară nu poate fi corectată de către instanţa de recurs: 2, 3.
1.Verificînd legalitatea hotărîrii atacate pe baza materialului din dosar Colegiul penal a
constatat, că motivele invocate în recurs nu sînt argumentate temeinic şi legal. Recursul nu
conţine argumentele ilegalităţii deciziei de apel şi solicitările recurentului cu indicarea
temeiurilor prevăzute în articolul 427 CPP, formulînd conţinutul cererii de recurs în
conformitate cu prevederile art.430 CPP. Constatînd că recursul procurorului este
nemotivat, colegiul l-a declarat inadmisibil.
CSJ, 1ra-63/2004 din 24.02.2004
2. La examinarea cauzei în instanţa de apel au fost încălcate prevederile articolelor 415 al.1
p.2 şi 417 al.1 p.8 CPP- decizia instanţei de apel nu cuprinde descrierea faptei criminale,
considerată ca fiind dovedită, nu se indică locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul
de vinovăţie, motivele şi consecinţele infracţiunii. Această eroare judiciară nu poate fi
corectată de către instanţa de recurs, impunîndu-se rejudecarea cauzei de către instanţa de
apel.
CSJ,1ra-60/2004 din 03.02.2004
3. Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au dus la
respingerea sau admiterea apelului. Instanţa de apel nu a îndeplinit aceste stricte prevederi
ale legii: nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate în apel; a admis în decizia sa şi
concluzii contradictorii referitoare la aplicarea prevederilor noului Cod penal. Recursul a
fost admis, decizia instanţei de apel a fost casată cu remiterea cauzei la rejudecare în apel.
CSJ, 1r/o- 321/2003 din 16.12.2003
Articolul 436. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia
Rejudecarea cauzei după casare se efectuează în:
- instanţa de recurs;
- instanţa de apel.
În ambele variante, însă, rejudecarea se desfăşoară după regulile generale de judecată,
asimilată cu o judecată în prima instanţă, care se aplică în mod corespunzător, dar nu în
limitele în care s-a dispus casarea.
Art. 436 CPP fixează următoarele limite pe care instanţa care judecă după casare trebuie să
le aibă în vedere:
- conformitatea cu hotărîrea de recurs, în măsura, în care situaţia de fapt rămîne cea avută
în vedere la soluţionarea recursului;
- respectarea limitelor casării, prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 436 CPP.
Limitele rejudecării, menţionate în articolul comentat ar putea fi depăşite dacă situaţia de
fapt avută în vedere cu ocazia judecării recursului se schimbă în urma cercetării
judecătoreşti efectuate în cadrul rejudecării. Cu toate acestea, chiar dacă situaţia de fapt se
schimbă, instanţa de rejudecare nu este în drept, în urma unei casări parţiale, să extindă, pe
această bază, judecata la alte persoane, ori la altă latură a acuzei penale.
§ 2. Recursul împotriva hotărîrilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută calea
de atac apelul
Articolul 437. Hotărîrile supuse recursului
Pentru fiecare categorie de hotărîri există limitări şi un regim juridic de atacare
corespunzător. Pentru hotărîrile care nu sunt susceptibile pentru a fi atacate cu apel,
recursul este destinat şi erorilor de fapt. În acest fel recursul are loc împotriva hotărîrilor
pronunţate în prima instanţă, care nu sunt supuse potrivit legii, apelului.
În aceste cazuri, recursul este singura cale ordinară de atac, care constituie al doilea grad de
jurisdicţie.
Pot fi atacate cu recurs: hotărîrile judecătoreşti, pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul, enumerate în prezentul articol.
Drept instanţe de recurs în aceste cazuri sunt Curtea Supremă de Justiţie şi curţile de apel.
Procedura de examinare este analogică procedurii existente pînă la adoptarea noului cod de
procedură penală.
Articolul 438. Persoanele care pot declara recurs
Dreptul la recurs aparţine, în principiu, fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi
au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă. Fiecare asemenea subiect procesual are
interesul ca pricina să-şi găsească o dreaptă rezolvare, iar interesul reprezintă justificarea
fiecărei acţiuni în justiţie. Calea de atac a recursului are un caracter personal în raport cu
diversele părţi care o exercită, aceasta înseamnă că dreptul la recurs al fiecărei părţi este
independent de dreptul la recurs al celorlalte părţi.
Recursul împotriva hotărîrilor pentru care legea nu prevede calea de atac apelul poate fi
declarat de persoanele menţionate în art.401 CPP RM. Printre ei diferenţiem persoane care
acţionează în numele şi în interesul general al societăţii sau în numele şi în interesul
personal, precum şi acele persoane care declară recurs pentru părţile din proces.
Astfel, pot declara recurs:
- Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
- Inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă. Sentinţele de achitare sau de
încetare a procesului penal pot fi atacate şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării
procesului penal;
- Partea vătămată, în ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal se
porneşte doar la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii;
- Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă;
- Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile
judiciare cuvenite acestora;
- Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură sau
printr-un act al instanţei.
Procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă
Procurorul poate declara recurs împotriva tuturor hotărîrilor susceptibile de a fi atacate pe
această cale. Potrivit legii, procurorul poate declara recurs în ce priveşte latura penală şi
latura civilă, în defavoarea sau în favoarea oricăror dintre părţi, inclusiv şi a inculpatului.
În ce priveşte latura penală, procurorul poate face recurs împotiva oricărei hotărîri de
condamnare, de achitare ori de clasare a procesului. În ce priveşte latura civilă, procurorul
poate cere calea recursului în cazurile cînd acţiunea civilă se înaintează de procuror din
oficiu sau susţinută în dezbaterile judiciare. Recursul integral declarat de procuror fără
rezerve la unele aspecte de determinare se consideră declarat asupra laturii penale şi civile.
Inculpatul în ce priveşte latura penală şi latura civilă.
Inculpatul – ca subiect ce are interes atît în latura penală cît şi în cea civilă a cauzei se
bucură de dreptul de a ataca ambele laturi a hotărîrii sub toate aspectele (existenţa faptului
infracţiunii, existenţa elementelor constitutive încadrarea juridică etc. cît şi existenţa
raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciul material, volumul pagubei etc.).
Inculpatul de asemenea este în drept de a ataca sentinţele de achitare sau de încetare a
procesului în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului. Inculpatul nu poate
însă recura hotărîrea primei instanţe sau a celei de apel fără un interes procesual legitim,
deci cerinţele lui nu pot privi propria situaţie, neputînd viza situaţia altor persoane. Deci
inculpatul avînd posibilitatea să atace o sentinţă de achitare o va putea ataca numai în ce
priveşte acea parte prin care însuşi inculpatul a fost achitat, adică prin recursul declarat de
inculpat hotărîrea nu poate fi criticată pe motivul că prima instanţă ar fi achitat în mod
greşit un alt inculpat. Conform Codului de Procedură penală pentru inculpat recursul poate
fi declarat de către avocat.
Partea vătămată în ce priveşte latura penală
Partea vătămată – poate ataca hotărîrea cu o condiţie – ca recursul să primească în mod
exclusiv, latura penală a cauzei, sub orice aspect.
Partea vătămată poate să ceară condamnarea inculpatului, dacă instanţele anterioare l-au
achitat sau au dispus încetarea procesului, poate cere majorarea pedepsei sau înlăturarea
pedepsei condiţionate, poate să ceară schimbarea încadrării juridice a faptei. În cazul
cînd partea vătămată este recunoscută şi ca parte civilă aceste două calităţi se cumulează.
În asemenea cazuri persoana poate ataca hotărîrea în ansamblu sub aspect penal şi civil.
Partea vătămată va avea dreptul să atace hotărîrea doar dacă procesul penal a fost pornit
la plîngerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii.
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în ce priveşte latura civilă
Partea civilă şi partea civilmente responsabilă – sunt titulari ai dreptului de recurs numai în
ce priveşte latura civilă a procesului penal. Partea civilă nu va putea declara recurs cu
privire la încadrarea juridică a faptei sau individualizarea pedepsei etc. În literatura de
specialitate se susţine părerea că recursul părţii civile şi a părţii civilmente responsabilă
poate viza şi aspectele legate de latura penală a cauzei dacă aceste au rezonanţe asupra
modului rezolvare a cauzei civile cum ar fi legătura de cauzalitate între infracţiune şi
prejudiciul ce urmăreşte. De pildă partea civilă ar putea ataca hotărîrea cu privire la
achitarea inculpatului pe temeiul inexistenţei faptei sau necomiterea faptei de către
inculpat. Reexaminarea va avea loc numai în ce priveşte latura civilă.
În ce priveşte partea civilmente responsabilă ea are aceleaşi drepturi de a ataca hotărîrea ca
şi inculpatul, în ce priveşte latura civilă. Partea civilmente responsabilă dispune de dreptul
de recurs independent de voinţa inculpatului.
Pentru partea civilă şi civilmente responsabilă poate face recurs apărătorul sau
reprezentantul lor legal.
Martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi apărătorul cu privire la cheltuielile
judiciare cuvenite acestora
Aceste persoane fiind ca subiecţi procesuali promovează numai o examinare a măsurilor
luate în chestiuni adiacente cauzei, cum ar fi: măsurile cu privire la cheltuielile de judecată,
retribuirea cuvenită pentru activitatea depusă în proces ca martor, interpret, apărător etc.
Aceasta da posibilitatea de a evita angajarea ulterioară a acestor persoane într-un proces
civil separat. Apărătorul avînd dreptul să facă recurs şi în numele altor subiecţi, în cazul de
faţă exercită acest drept în nume propriu.
Orice persoană ale cărei interese legitime au fost prejudiciate printr-o măsură, sau printr-
un act al instanţei
În categoria altor persoane se includ acele persoane fizice sau juridice care nu au drepturi şi
obligaţii în procesul penal şi vătămarea care li s-a produs nu este legată de fondul cauzei.
Sunt titulari ai dreptului de recurs persoanele cărora prin anumite abateri judiciare li s-a
aplicat amendă judiciară. Pot fi titulari ai dreptului de recurs persoanele care nu au fost
chemate ca părţi în proces dar susţin că bunurile confiscate le aparţin, persoanele necitate în
prima instanţă care au dobîndit de la inculpat bunuri, ulterior ridicate şi restituite părţii
vătămate.
Suplimentar vezi comentariul la art. 401 CPP.

Articolul 439. Termenul de declarare a recursului

Ceea ce trebuie subliniat, este că acest termen este comun cu termenul declarării apelului şi
asupra lui au incidenţă prevederile art. art. 402-407 CPP, care se aplică în mod
corespunzător (vezi comentariul la articolele respective).
Totodată invocăm unele aspecte problematice.
Pentru ca un subiect procesual, care a pierdut termenul de recurs să poată beneficia de
remediul procesual al repunerii în termen, este necesară îndeplinirea comutativă a două
condiţii:
a) întîrzierea în declararea recursului să fi fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare. Prin „cauză temeinică de împiedicare” datorită căreia recurentul a exercitat
calea de atac după expirarea termenului, se înţelege, de regulă, un caz de forţă majoră,
după cum ar fi un accident, o boală, o calamitate naturală;
b) cererea de recurs tardivă să fi fost făcută în cel mult 15 zile de la începerea executării
pedepsei ori încasării despăgubirilor materiale. Instituirea acestei condiţii are la bază pe de
o parte, necesitatea de a se limita cu ajutorul unui criteriu de durată posibilitatea
considerării unui recurs tardiv, ca fiind făcut în termen, iar pe de altă parte, constatarea că,
prin începerea executării partea este pusă în situaţia de a lua cunoştinţă atît de conţinutul
sentinţei, cît şi de pierderea termenului de recurs.
Dacă instanţa admite repunerea în termen, recursul declarat după împlinirea termenului
legal este socotit ca şi cum ar fi fost introdus în termen şi produce efectele unui asemenea
recurs.
În cazul în care instanţa respinge cererea de repunere în termen, recursul declarat după
împlinirea termenului, rămîne un recurs tardiv şi va fi respins ca atare.
Pentru exercitarea recursului peste termen este necesară împlinirea cumulativă a două
condiţii:
- partea care doreşte să atace sentinţa, a lipsit atît la judecată cît şi la pronunţarea sentinţei;
- cererea de recurs să fie făcută cel mai tîrziu cu 15 zile de a începerea executării pedepsei
sau a încasării despăgubirilor materiale.
Retragerea recursului este un drept al titularilor care pune însă condiţia că este necesar să
exercite un recurs declarat. Potrivit art.439 CPP RM care face trimitere expres la art.407
CPP RM pînă la începerea cercetării judecătoreşti la instanţa de recurs oricare dintre părţi
îşi poate retrage recursul declarat. Retragerea trebuie să fie făcută de recurent.
Retragerea recursului este irevocabilă în sensul că părţile nu pot reveni asupra retragerii şi
revenirea asupra retragerii nu produce efecte juridice.
Recursul declarat de procuror poate fi retras doar de procurorul ierarhic superior.
În cazul retragerii recursului, instanţa de recurs încetează procedura de recurs.
Articolul 440. Efectul suspensiv al recursului
Efectul suspensiv al recursului este prevăzut de art.440 CPP RM – recursul declarat în
termen este suspensiv de executare, atît în ce priveşte latura penală, cît şi latura civilă,
afară de cazul cînd legea dispune altfel.
Efectul suspensiv acordat de lege pe durata termenului de atac este prelungit, astfel prin
declararea recursului pe toată durata judecăţii acestuia, hotărîrea primei instanţe nu poate fi
executată nu numai atîta timp cît există posibilitatea actuală ca să fie atacată, ci şi după ce
această posibilitate s-a concretizat într-o atacare efectivă, iar judecarea recursului se află în
curs.
Este normal ca, din momentul ce prin judecată în recurs se realizează controlul
jurisdicţional al instanţei superioare asupra sentinţei primei instanţe, hotărîrea atacată să nu
poată fi pusă în executare atîta timp cît nu a fost găsită legală şi temeinică.
Efectul suspensiv al recursului poate fi total, atunci cînd prin declaraţia de recurs sentinţa
este atacată în întregime şi parţial, atunci cînd recursul vizează numai latura penală sau
numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziţii din hotărîrea atacată.
Recursul procurorului, dacă nu e circumscris la anumite dispoziţii ale hotărîrii, are un efect
suspensiv total. De asemenea, şi recursul declarat de inculpat, are efect suspensiv total.
Recursul făcut de partea vătămată neconstituită parte civilă, are un efect suspensiv parţial,
limitat doar la latura penală. Tot parţial este şi efectul suspensiv al recursurilor declarate de
partea civilă şi partea civilmente responsabilă, în sensul că este restrîns la dispoziţiile civile
ale hotărîrii atacate.
Însăşi din prevederile legale se subînţelege că de la regula suspendării hotărîrii odată cu
atacarea acesteia în recurs, există derogări. Astfel, în afara recursului peste termen şi
executarea imediată a hotărîrii potrivit art.398 CPP RM care sunt comune şi apelului,
recursul nu suspendă executarea hotărîrii în cazurile:
- recursul asupra mandatului de arestare sau încheierii instanţei de judecată;
- recursul asupra încheierii privind prelungirea duratei ţinerii sub arest;
- recursul asupra încheierii privind refuzul de a prelungi durata ţinerii sub arest.
Derogările de la regula generală sînt stipulate expres în lege.
Pentru părţile care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se referă
executarea hotărîrii nu se suspendează şi este pusă în aplicare la data expirării termenului
de recurs.
Articolul 441. Efectul devolutiv al recursului şi limitele lui
Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau transmiterea în întregime sau
în parte a cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată la instanţa competentă să
soluţioneze acea cale de atac.
Prin declararea recursului nu se provoacă o repetare sau o reluare de la început a judecăţii
ce s-a încheiat prin pronunţarea hotărîrii împotriva căreia s-a executat calea de atac
respectivă, ci o verificare multilaterală în fapt şi în drept, a acelei sentinţe, pe baza, în
primul rînd, a lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei. Această verificare se face în
măsura în care a fost atacată hotărîrea. Instanţa de recurs n-ar putea să extindă procesul
penal cu privire la faptele asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat. În ceea ce priveşte
persoanele, instanţa de recurs nu poate să modifice calitatea procesuală pe care aceştia au
avut-o anterior, în sensul inculpării lor. De exemplu, instanţa de recurs n-ar putea să
condamne o persoană care a fost judecată în calitate de persoană civilmente responsabilă,
dar invers, va putea să condamne un inculpat condamnat de instanţele anterioare, ca autor
sau complice şi obligat la despăgubiri – şi să reţină numai răspunderea sa civilă, ca parte
civilmente responsabilă. Astfel şi o parte vătămată nu se poate constitui ca o parte civilă.
Dintre titularii dreptului de recurs, unii – procurorul şi părţile devoluiază prin recursul lor,
fondul cauzei, ceilalţi – martorii, experţii, etc. – pot devolua prin recurs numai chestiuni
auxiliare sau adiacente privitoare fie la cheltuieli judiciare ce pretind a li se cuveni, fie la
diverse vătămări ce s-ar fi adus intereselor lor legitime prin actualitatea instanţei.
Articolul 442. Neagravarea situaţiei în propriul recurs
Acest principiu mai este cunoscut în doctrină sub denumirea de non reformatio în pejus.
În unele surse aceasta poartă denumirea de principiu în altele de efect, în altele de sursă.
În recurs ca şi în materia apelului se aplică în aceleaşi cantităţi şi regula prin care se
interzice de a agrava situaţia celui care a declarat recurs. Principiul neagravării situaţiei va
avea efect în recursul tuturor titularilor şi nu numai a părţilor.
Pentru ca regula neagravării situaţiei să-şi găsească aplicare, este necesar ca să existe
recursul doar unei singure părţi sau a mai multor părţi din acelaşi grup procesual.
Regula nu este aplicabilă în următoarele cazuri:
- cînd există şi recursul unei părţi contrare;
- cînd există şi recursul procurorului fără rezerve.
Acest principiu constă în faptul că, dacă s-ar îngădui instanţei sesizată cu calea de atac, să
agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la o îngăduire învoirii părţilor de a
ataca hotărîrile socotite nedrepte, căci acestea se vor simţi stînjenite din folosirea căii de
atac din cauza temerii de a nu-şi înrăutăţi situaţia. Prin interzicerea respectivă, legiuitorul a
urmărit să garanteze folosirea căii de atac.
Articolul 443. Efectul extensiv al recursului şi limitele sale
Prin efectul extensiv al recursului, se subînţelege, deci, posibilitatea de răsfrîngere a
căii de atac respective şi faţă de părţile în privinţa cărora hotărîrea rămăsese anterior
definitivă prin neatacare.
Efectul extensiv al recursului obligă instanţa de recurs să examineze cauza (sub aspectul
motivelor de casare) şi cu privire la:
- părţile care nu au declarat recurs;
- părţile la care se referă recursul.
Deci, efectul extensiv este incident numai atunci cînd într-o cauză penală sînt mai mulţi
inculpaţi, mai multe părţi civile sau civilmente responsabile, dintre care numai unele au
declarat recurs, ori numai la unele se referă recursul declarat.
Legiuitorul obligă amestecul instanţei de recurs din oficiu referitor la alte părţi, chiar dacă
acestea n-au declarat recurs, cu condiţia că acest amestec să fie în favoarea părţii. Deci,
efectul extensiv are o singură li+mită – neagravarea situaţiei părţii faţă de care s-a făcut
extinderea.
Articolul 444. Temeiurile pentru recurs
Art. 444 CPP RM prevede expres care sunt cazurile cînd hotărîrile juecătoreşti sunt supuse
casării:
1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie, sau
după calitatea persoanei;
2. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori au fost încălcate prevederile
art. 30. 31 şi 33 Codul de Procedură Penală.
Acest motiv se referă la următoarele.
a. reaua compunere a instanţei. Aceasta are în vedere atît aspectul constitutiv cît şi cel
funcţional al noţiunii de compunere. Compunerea instanţei fiind o condiţie esenţială a
judecăţii;
b. încălcarea principiului continuităţii completului de judecată. Dacă hotărîrea s-a
dat de alţi judecători decît de cei care au luat parte la dezbaterea cauzei în fond. Această
vedere a legii trebuie să rezulte din însăşi hotărîrea care se atacă cu recurs.
2. Şedinţa de judecată nu a fost publică în afară de cazurile cînd legea prevede
altfel.
Lipsa publicităţii nu va constitui motiv de casare decît atunci cînd legea prevede acest
lucru.
3. Judecata a avut loc fără participarea procurorului, inculpatului precum şi a
apărătorului, interpretului şi traducătorului, cînd aceasta e obligatoriu potrivit legii.
 Textul legal nu poate fi extins şi la situaţiile de neparticipare la judecată a altor persoane
a căror prezenţă este obligatorie ori cu privire la care n-a fost îndeplinită procedura de
citare, deoarece pentru aceste cazuri este motiv de casare distinct. În vederea garantării
dreptului de apărare al inculpatului, absenţa acestuia de la judecată, cînd prezenţa lui
este obligatorie, constituie motivul de casare. Apărarea e una din activităţile procesuale
şi este garantată de lege. De aceea, lipsa apărătorului cînd apărarea este obligatorie
constituie un astfel de motiv.
4. Cauza a fost judecată în prima instanţă fără citarea legală a unei părţi sau care,
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate.
5. Hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori
motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărîrii ori acesta este expus neclar sau
dispozitivul hotărîrii redactate nu corespunde cu dispozitivul pronunţat după deliberare.
Acest motiv cuprinde în realitate două cazuri:
- nemotivarea hotărîrii judecătoreşti.
În practică, obligaţia prescrisă de lege pentru instanţe de a-şi motiva hotărîrile lor permite
instanţelor de control de a le controla. De aceea, în cazul lipsei insuficienţei sau obscurităţii
motivelor, instanţa de recurs anulează hotărîrea, fiindcă în aceste condiţii misiunea sa
esenţială de a controla hotărîrea primei instanţe devine imposibilă de realizat.
Nemotivarea ca o omisiune esenţială, apare ca un viciu de procedură (formal) întrucît se
materializează în însuşi sentinţă sau decizia atacată apărînd ca rezultat al unei redactări
greşite din partea judecătorilor.
- contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii sau neînţelegerea acesteia.
Dispozitivul – o parte esenţială a hotărîrii, reprezentînd ceea ce instanţa a hotărît. De aceea
el trebuie să fie concis, explicit şi categoric. Dacă motivarea soluţiei contrazice dispozitivul
hotărîrii sau acesta nu se înţelege fiind neprecis, vag, confuz ori fără sens, instanţa de
recurs va casa hotărîrea instanţei de fond.
6. Nu au fost întrunite elementele infracţiunii sau instanţa a pronunţat o hotărîre de
condamnare pentru o altă faptă decît cea pentru care condamnatul a fost pus sub învinuire,
cu excepţia cazurilor reîncadrării juridice a acţiunilor lui în baza unei legi mai blînde.
Acest motiv cuprinde două cazuri:
- cînd nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni. Este vorba de
cazul în care, în hotărîre se face referire la infracţiune nu au fost stabilite faptele sau
împrejurările de fapt care corespund elementelor constitutive ale circumstanţelor agravante
sau atenuante ale infracţiunii respective. Instanţa de fond este obligată să arate care anume
fapte corespund diferitelor elemente constitutive ale infracţiunii de probă cu care le-a
constatat.
- cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o altă faptă decît cea
pentru care condamnatul a fost trimis în judecată. Legea are în vedere o altă faptă nu o altă
încadrare juridică, decît aceea rezultată din actul de sesizare.
7. Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală.
Este vorba de lipsa unei trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume predarea faptei de
legea penală. Nu se poate dispune condamnarea pentru o faptă neîncriminată de lege şi
nu poate exista pedeapsă fără infracţiune.
8. S-au aplicat pedepse în alte limite decît cele prevăzute de lege sau freşi
individualizate în prevederile capitolului VII din Partea generală a Codului Penal.
 În acest caz instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei sau nu a
respectat limitele legale ale pedepsei.
În sistemul nostru de drept penal cu pedepse relativ determinate, pedeapsa se aplică de
judecată în limitele fixate de lege.
Aceste limite sunt:
- minimul şi maximul general;
- minimul şi maximul special prevăzut pentru fiecare infracţiune în textul
încriminator.
9. Persoana condamnată a fost judecată anterior în mod definitiv pentru aceeaşi
faptă sau există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, sau aplicarea pedepsei a fost
înlăturată de o nouă lege sau anulată de un act de amnistie, a intervenit decesul inculpatului
ori a intervenit împăcarea părţilor în cazul prevăzut de lege.
Acest motiv de casare constă în redarea autorităţii de lucru judecat. Astfel, o persoană
faţă de care s-a pronunţat o hotărîre definitivă de condamnare, de achitare sau de
încetare a procesului penal, nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru această faptă nici
chiar sub o încadrare juridică diferită. Este vorba atît de cazurile generale prevăzute în
art. (amnistia, prescripţia, lipsa plîngerii prealabile şi împăcarea părţilor în cazurile
prevăzute de lege) precum şi de cele speciale cunoscute sub denumirea de cazuri de
nepedepsire (tăinuirea, favorizarea sau omisiunea de a denunţa pentru unele infracţiuni
săvîrşite de soţ sau de o rudă apropiată etc.)
Toate aceste cazuri au ca efect stingerea acţiunii penale şi reclamă o soluţie de încetare a
procesului penal.
Intervenirea amnistiei constituie motiv de casare, întrucît aceasta are ca efect înlăturarea în
total sau în parte a executării pedepsei ori computarea acesteia în alta mai uşoară. Decesul
inculpatului conduce la casarea hotărîrii de condamnare, întrucît are ca efect înlăturarea pe
cale naturală a răspunderii penale.
10. Inculpatul a fost achitat greşit pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu este
prevăzută de legea penală sau procesul penal a fost încetat greşit din motivul că există o
hotărîre judecătorească definitivă în privinţa aceleiaşi fapte sau că există o cauză de
înlăturare a răspunderii penale sau aplicarea pedepsei a fost înlăturată de o lege nouă sau
anulată de un act de amnistie ori că a intervenit decesul inculpatului.
Aşa cum condamnarea greşită constituie aşa cum am văzut, motiv de casare, aşa şi
eroarea în achitare ori încetarea procesului penal conduce la anularea hotărîrii pentru o
cauză legal inexistentă.
11. Faptei săvîrşite i s-a dat o încadrare juridică greşită.
Încadrarea juridică este o chestiune de drept, prin urmare supusă controlului instanţei de
recurs. Prin aceasta nu se atinge fondul întrucît chestiunea de fond constă în constatarea
existenţei sau inexistenţei faptei imputate inculpatului, precum şi toate împrejurările de
fapt. Aprecierea dacă fapta constituie infracţiune şi anume ce infracţiune, este o
chestiune de drept. dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formulă
juridică alta decît cea justă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.
Aşa cum s-a admis în literatură, noţiunea de „încadrare juridică” include toate textele
legale la care se face referire atunci cînd se procedează la încadrarea faptei într-o formulă
juridică, adică nu numai textele principale (norme de încriminare), ci şi textele adiacente
privitoare la starea recidivă (concursul de infracţiuni), pentru că numai în acest caz se
realizează o caracterizare completă din punct de vedere juridic a infracţiunii. Fapta nu se
poate modifica, dar încadrarea juridică - da. Fapta sau faptele trebuie să fie primite de
instanţa de recurs aşa cum au fost stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, însă
încadrarea juridică fiind o chestiune de drept, este supusă cenzurii instanţei de control şi
poate fi modificată de aceasta. Schimbarea încadrării juridice atrage întotdeauna casarea
instanţei de fond.
12. A intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului.
În materia aplicării în timp a legii penale dacă în intervalul de timp cuprins între momentul
infracţiunii şi momentul judecării definitive a inculpatului au intervenit două sau mai multe
legi penale, se aplică legea mai blîndă.
13. Curtea Constituţională a recunoscut neconstituţională prevederea legii aplicate în cauza
respectivă.
14. Instanţa de judecată internaţională, prin hotărîre pe un alt caz, a constatat o
încălcare la nivel naţional a drepturilor şi libertăţilor omului care poate fi reparată şi în
această cauză.
Cazurile prevăzute la pct.1)-4), 8), 9), 13)-15) se iau în considerare întotdeauna din oficiu,
iar cazurile prevăzute la pct.5)-7), 10),12) se iau în considerare din oficiu numai cînd au
influenţat asupra hotărîrii în defavoarea inculpatului.
În cazul în care instanţa ia în considerare temeiurile de casare din oficiu, aceasta este
obligată să le pună în discuţia părţilor.
Articolul 445. Declararea recursului
Manifestarea de voinţă prin care se exercită dreptul la recurs se numeşte declaraţie de
recurs, iar de regulă aceasta se exprimă procedural într-o cerere de recurs în formă scrisă,
care trebuie să îndeplinească din punct de vedere formal, condiţiile prevăzute de lege.
Deci, conform art.445 CPP RM recursul se declară în scris de persoanele menţionate în
art.401 CPP RM şi trebuie să fie motivat.
- cererea de recurs trebuie să cuprindă datele şi circumstanţele invocate în alin. (2)
al prezentului articol.
Cererea de recurs se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă cu atîtea copii cîţi
participanţi la proces sunt, cu excepţia persoanei arestate, care poate depune cererea e
recurs la administraţia locului de deţinere, fără a anexa copii.
Necesită de avut în vedere că, după expirarea termenului stabilit pentru declararea
recursului, instanţa de judecată care a pronunţat sentinţa trimite, în termen de 5 zile,
dosarul penal împreună cu recursul în instanţa de recurs.
O condiţie esenţială pentru identificarea recurentului este semnătura. Reprezintă o condiţie
esenţială şi pentru verificarea faptului dacă voinţa de a ataca hotărîrea îi aparţine, cererea
trebuie să fie semnată de persoana care face recurs. Dacă cererea este făcută de un
mandatar procesual, acesta trebuie să anexeze procedura în baza căreia este împuternicit să
utilizeze calea de atac.
Legea nu prevede expres anumite cerinţe privitoare la cererea de recurs. Dar sub orice
formă s-ar prezenta, ea trebuie să aibă un anumit conţinut, determinat de însăşi finalitatea
sa. Prin instruirea obligaţiei ca el să fie depus la instanţa a cărei hotărîre se atacă, s- a
urmărit judecarea operativă a acestuia, căci dacă cererea de recurs s-ar depune la instanţa
superioară, aceasta ar trebui să ceară dosarul pricinii, ceea ce ar produce întîrzieri. Regula
dată a fost determinată de necesitatea ca recursurile părţilor să se adune toate la prima
instanţă pentru a face posibilă trimiterea dosarului şi judecarea împreună, în acelaşi timp, a
tuturor recursurilor către instanţa superioară şi a evita astfel hotărîrile contradictorii care s-
ar putea da în cazurile cînd recursurile s-ar judeca separat.
Cererea de recurs a deţinutului se înaintează îndată instanţei a cărei hotărîre se atacă.
Cererea greşit depusă sau îndreptată la altă instanţă decît cea a cărei hotărîre este supusă
recursului va fi, de asemenea, trimisă îndată acestei instanţe şi va fi socotită ca făcută în
termen dacă a fost depusă sau trimisă prin poştă înaintea expirării termenului de recurs.
Articolul 446. Actele procedurale preparatorii ale instanţei de recurs
Avînd în vedere că unele recursuri ajung pînă la Curtea Supremă de Justiţie legea
precizează că raportul poate fi întocmit atît de un judecător cît şi de un judecător-asistent al
raportului Curţii Supreme de Justiţie. Raportorul face în mod obligatoriu parte din
completul de judecată iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou raportor cu cel puţin
patruzeci şi opt de ore înainte de judecată (art.446 CPP RM). Întocmirea raportului nu este
obligatorie. Raportul se întocmeşte în dependenţă de complexitatea cauzei şi de problemele
complicate invocate în recursul declarat. Raportul reprezintă o expunere succintă a tuturor
elementelor esenţiale ale procesului, fără a se arăta opinia raportului.
Raportul trebuie să cuprindă pe scurt:
- fondul cauzei;
- soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în
care sunt necesare soluţionării recursului.
Relatările raportului trebuie să se refere numai la acele aspecte ale cauzei care urmează a fi
examinate la soluţionarea cauzei. Raportul nu se va referi şi la aspectele laturii civile dacă
motivele de recurs invocate vizează numai latura penală.
Sarcina raportului este informarea judecătorilor cu toate circumstanţele cauzei în scopul
evitării unor erori întîmplătoare. În literatură se expune părerea că în ipoteza în care există
mai multe recursuri se va întocmi un singur raport cu referire la toate recursurile.
Articolul 447. Procedura judecării recursului
Existenţa unor norme comune aplicabile atît etapei judecăţii în prima instanţă, cît şi în acea
de recurs, este un lucru absolut firesc. În aceste etape ale judecăţii se efectuează în general
aceleaşi acte – sesizarea, chemarea părţilor, ascultarea acestora, deliberarea, luarea hotărîrii,
etc. Acestea se vor aplica în orice instanţă de judecată, afară de cazul cînd legea prevede în
mod expres alte legi speciale şi derogatorii de la normele generale sau cînd aplicarea normei
generale ar fi incompatibilă sau inutilă faţă de natura judecăţii.
Pentru ca recursul să poată ajunge în stare de judecată, este necesar să fie luate cîteva
măsuri prealabile, dintre care unele se iau de către instanţa a cărei hotărîri se atacă, iar
altele de instanţa de recurs.
Procedura de judecare a recursului este prevăzută în art.447 CPP RM.
Judecarea recursului se face cu citarea procurorului, avocatului şi celorlalte părţi.
Participarea procurorului şi a avocatului în şedinţa instanţei de recurs este obligatorie.
Neprezentarea inculpatului, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile,
precum şi a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea recursului, însă dacă este necesar,
instanţa de recurs recunoaşte prezenţa lor obligatorie, informîndu-i despre aceasta.
Necesitatea prezenţei inculpatului care se află în stare de arest o decide instanţa de recurs.
Preşedintele şedinţei anunţă cauza în care a fost declarat recurs, apoi anunţă numele şi
prenumele judecătorilor completului de judecată, ale procurorului, avocaţilor, precum şi ale
interpretului, traducătorului, dacă aceştia participă, şi verifică dacă nu au fost formulate
cereri de recuzare. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul
cuvînt îl are acesta. În cazul judecării recursului de către Curtea Supremă de Justiţie, luările
de cuvînt nu pot depăşi 30 de minute pentru fiecare participant şi aceştia nu pot ieşi din
cadrul argumentelor recursului. Dacă părţile invocă necesitatea administrării de noi probe,
ele trebuie să indice aceste probe şi mijloace cu ajutorul cărora pot fi administrate, precum
şi motivele care au împiedicat prezentarea lor în primă instanţă. Părţile au dreptul la replică
cu privire la chestiunile apărute în procesul dezbaterilor.
În recurs părţile poartă denumirea de:
- recurent – partea care a declarat recursul;
- intimat – partea la care se referă recursul.
Părţile se citează după regulile generale comune pentru prima instanţă.
Şedinţa de judecată începe cu anunţarea de către preşedintele şedinţei a cauzei şi
verificarea prezenţei părţilor, anunţarea numelor membrilor completului de judecată şi al
procurorului, apoi se soluţionează orice cereri invocate de părţi.
Preşedintele completului de judecată dă cuvîntul: recurentului, intimatului, apărătorului,
reprezentanţilor recurentului şi intimatului şi procurorului.
Cînd între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt îl are acesta.
Cu privire la chestiunile noi intervenite în cursul dezbaterilor procurorul şi părţile au dreptul
la replică. Şedinţa de judecată se încheie cu ultimul cuvînt al inculpatului, dacă acesta este
prezent. Acesta nu poate fi considerat ca o replică, în cazul în care inculpatul a vorbit
primul în calitate de recurent, ci şi reprezintă un moment procesual distinct.
Articolul 448. Judecarea recursului
Spre deosebire de recursul împotriva hotărîrilor de apel la judecarea căruia instanţa verifică
doar legalitatea hotărîrii atacate, la judecarea recursului împotriva hotărîrilor judecătoreşti
pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, instanţa verifică atît legalitatea cît şi
temeinicia hotărîrii atacate pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror
documente noi prezentate în instanţa de recurs. Instanţa de recurs este obligată să se
pronunţe asupra tuturor motivelor invocate în recurs (art.448 CPP RM).

Articolul 449. Decizia instanţei de recurs

După judecarea recursului completul de judecată deliberarea în secret în camera de consiliu,
în vederea adoptării unei soluţii din cele prevăzute de lege. Deliberarea se poartă asupra
verificării aspectelor din hotărîrea atacată la care se referă cazurile în care se poate face
recurs potrivit legii. Deliberarea se face pe baza materialelor din dosarul cauzei şi a oricăror
documente noi prevăzute în instanţa de recurs.
Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor pronunţate în recurs.
Potrivit art.449 CPP RM, judecînd recursul instanţa adoptă una din următoarele decizii:
1 1. Respingerea recursului, menţinînd hotărîrea atacată dacă:
- recursul este nefondat;
- recursul este depus pe termen (tardiv);
- recursul este inadmisibil.
În urma respingerii recursului se menţine hotărîrea atacată (hotărîrea primei instanţe) şi se
creează posibilitatea punerii în executare a dispozitivului acesteia.
Recursul este tardiv atunci cînd a fost declarat peste termenul stabilit de lege. Întrucît
termenul de recurs este peremptoriu instanţa de recurs este obligată să-l respingă fără a mai
examina dacă este fondat sau nu, recursul introdus tardiv neputînd investi legal instanţa de
casare cu dreptul de control asupra hotărîrii instanţei de fond care intrase în puterea de
lucru judecat prin neexercitarea în termen a recursului.
Înlăturarea consecinţelor tardivităţii este posibil numai în ipoteza repunerii în termen sau a
recursului peste termen, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Recursul este inadmisibil atunci cînd se exercită asupra unor hotărîri nesusceptibile de
recurs, ori se declară de persoanele care nu sunt titulare ale dreptului de recurs sau cu
depăşirea limitelor legale în care se poate declara recursul de către diferiţi titulari.
Sunt atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora părţile n-au folosit calea apelului, ori
cînd apelul a fost retras.
Recursul inadmisibil ca şi recursul tardiv, este considerat inexistent, ceea ce înseamnă că
nu produce nici un efect.
Recursul este nefondat dacă hotărîrea atacată este bună, adică legală şi temeinică.
Nemotivarea recursului nu este prevăzută de lege, ca şi cauza de respingere a acestui fel de
recurs. Unii autori sunt de părerea că şi recursul nemotivat se respinge fiind considerat ca
neregulat introdus.
În toate cazurile, inclusiv şi cînd recursul nu a invocat nici un motiv, instanţa de recurs va
aprecia din oficiu motivele dacă va depista vreo eroare potrivit art.444 CPP RM.
2. Admite recursul.
Potrivit art.449 pct.2 CPP RM admiţînd recursul instanţa casează hotărîrea atacată. Casarea
poate fi totală sau parţială. Casarea totală duce la anularea în întregime fiind limitată doar
de efectul devolutiv, efectul extensiv şi regula neagravării situaţiei în propriul recurs.
Casarea parţială supune anulării doar unele aspecte ale hotărîrii instanţei de fond, celelalte
fiind menţinute.
Limitarea casării parţiale se face în următoarele aspecte:
- numai cu privire la unele fapte sau persoane;
- numai în ce priveşte latura penală sau civilă.
Admiţînd recursul şi casînd hotărîrea instanţa de recurs adoptă una din următoarele soluţii:
a. dispune achitarea persoanei sau încetarea procesului penal în cazurile prevăzute
de prezentul cod. Achitarea are loc în situaţia în care instanţa de fond nelegal a condamnat
inculpatul sau a clasat procesul. De asemenea instanţa de recurs casează hotărîrea chiar
dacă instanţa de fond a achitat inculpatul însă din alte temeiuri decît cele corecte;
b. rejudecînd cauza cu adoptarea unei noi hotărîri;
c. dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de fond dacă Curtea Supremă de Justiţie
admite recursul şi este necesară administrarea de probe suplimentare.
Instanţa de recurs, soluţionînd recursul, rezolvă şi chestiunile complementare prevăzute în
art.416 CPP RM, aplicîndu-le în mod corespunzător. În cazul în care instanţa de recurs
remite cauza spre rejudecare conform art.449 pct.2 lit. c CPP RM, ea se pronunţă şi asupra
probelor ce urmează a fi administrate.
După încheierea dezbaterilor şi deliberării, se pronunţă decizia instanţei de recurs.
Deliberarea şi pronunţarea deciziei pot fi amînate cu cel mult zece zile (vezi art. 338
CPP).
Deliberarea este secretă şi la ea iau parte numai membrii completului de judecată în faţa
căruia au avut loc dezbaterile. Deliberarea este condusă de către preşedintele şedinţei.
Fiecare chestiune urmează a fi pusă astfel ca să se poată da răspuns afirmativ sau negativ.
Hotărîrea se ia de regulă prin unanimitate sau cu majoritatea de voturi.
Rezultatul deliberării se consemnează decizia respectivă integrală sau în dispozitivul
deciziei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată, apoi se pronunţă în
şedinţa publică.
Decizia cuprinde trei părţi:
- partea introductivă;
- expunerea;
- dispozitivul.
Expunerea cuprinde:
- conţinutul dispozitivului sentinţei sau deciziei atacate;
- fondul recursului;
- probele ce urmează a fi administrate dacă instanţa reţine cauza spre judecare;
- temeiurile care au dus după caz la admiterea sau respingerea recursului;
- temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei date, după casare în caz de admitere a
recursului.
Dispozitivul cuprinde:
 - soluţia dată de instanţa de recurs;
- data pronunţării deciziei;
- timpul care se include în pedeapsă în cazul cînd inculpatul este în stare de arest;
- probele care urmează să fie administrate dacă instanţa reţine cauza spre
rejudecare.
Hotărîrea instanţei de recurs este definitivă şi poate fi supusă în executare. Decizia
instanţei de recurs nu mai poate fi atacată decît prin intermediul unei căi extraordinare de
atac.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
Recursul a fost respins ca nefondat: 1
Recursul a fost admis cu casarea hotărîrilor judecătoreşti şi dispunerea rejudecării cauzei
de către instanţa de fond: 2
1.Probele care au servi drept temei pentru adoptarea hotărîrilor judecătoreşti de
condamnare au fost obţinute în condiţiile legii. Instanţa de fond le-a dat o apreciere justă în
raport cu împrejurările cauzei stabilite, iar pedeapsa stabilită fiind comensurabilă cu
gravitatea infracţiunilor săvîrşite şi cu persoana celor vinoveţi. Criticele recurenţilor au fost
recunoscute nefondate şi respinse.
CSJ, 1r-5/2003 din 22.07.2003
2.La judecarea cauzei instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile art.94 al.1 p.1 şi 2
CPP. Instanţa de recurs a casat sentinţa şi a dispus rejudecarea cauzei de către instanţa de
fond (Curtea de apel) în virtutea faptului că este necesară administrarea de probe
suplimentare. În procesul judecării cauzei instanţa de fond urmează să cerceteze nemijlocit,
sub toate aspectele probele prezentate de părţi sau administrate la cererea acestora. Urmează
să fie verificată şi apreciată versiunea inculpatului şi a martorului referitor la faptul aplicării
violenţei sau altor mijloace de constrîngere în procesul urmăririi penale. În cazul participării
la judecarea cazului a unui apărător inculpatul urmează a fi asigurat cu acesta pe tot
parcursul procesului de judecată.
CSJ, nr.1r-12/2003 din 30.09.2003
Articolul 450. Chestiuni complementare
Vezi comentariile la articolele 435 şi 416 CPP.

Articolul 451. Procedura de rejudecare şi limitele acesteia

Vezi suplimentar comentariu la art. 436 CPP.

Capitolul V
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Secţiunea 1
Recursul în anulare

Articolul 452. Recursul în anulare

Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară.
Este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în anulare orice hotărâre irevocabilă în urma
exercitării căilor de atac ordinare (epuizării lor).
 În actuala reglementare titularii recursului în anulare sunt:
- Procurorul General;
- prin intermediul avocatului, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi
partea civilmente responsabilă.
 Drept excepţie, Procurorul General poate declara recurs în anulare
împotriva hotărârii irevocabile şi în urma neexercitării căilor de atac ordinare doar în
favoarea condamnatului.
 Judecarea recursului în anulare este de competenţa exclusivă a Curţii
Supreme de Justiţie, duce la amplificarea procesului penal peste limita ordinară a
desfăşurării sale.

JURISPRUDENŢA
Indice
 Recurs inadmisibil: 1
 Recursul Procurorului General declarat în favoarea condamnatului a fost
admis: 2
1.Recursul în anulare a fost respins ca inadmisibil fiind declarat de persoană care nu deţine
asemenea atribuţii- reprezentantul părţii vătămate.
CSJ, nr.1r/e-6/2004 din 27.01.2004
2.Prin sentinţa din 22.01.2003 G. A fost condamnat în baza art.119 al.3 CP(redacţia 1961)
pentru sustragerea pe ascuns prin pătrundere a avutului proprietarului în sumă de 100 lei.
Procurorul General , atacînd sentinţa cu recurs în anulare, a solicitat casarea ei cu încetarea
cauzei penale deoarece noul cod penal prevede răspundere penală pentru furt numai în
cazul în care suma sustrasă depăşeşte 5 unităţi convenţionale, adică mai mult de 100 lei.
Deşi în cauza dată nu au fost utilizate căile ordinare de atac, recursul a fost admis, fiind
înaintat de Procurorul General în favoarea condamnatului.
CSJ, nr.1re-243/2004 din17.02.2004

Articolul 453. Temeiurile pentru recurs în anulare

 Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărârilor de condamnare, de

achitare pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale rămase definitive, se împart în
două categorii:
- primele cazuri, prevăzute de articolul 453 alin.1, pct.1 CPP
- următoarele motive, prevăzute de art. 453 alin.1 (alin.1 pct.1 art.453
CPP)
În prima categorie sînt incluse acele cazuri, care permit casarea hotărârii definitive, atât în
favoarea cît şi defavoarea oricărei părţi, inclusiv a inculpatului. Prin includerea acestor
motive se dă posibilitatea titularilor dreptului de a exercita recursul în anulare se acţioneze
pentru soluţionarea legală a cauzelor penale. Cea de-a doua categorie justifică exercitarea
recursului în anulare pentru casarea hotărîrii în favoarea condamnatului.
 Hotărârile definitive, altele decât cele prevăzute în alin.1 art.453 CPP, pot
fi atacate cu recurs numai dacă sunt contrare legii. Se consideră ca sunt „contrare legii”
acele hotărâri, care au fost pronunţate cu o încălcare gravă a legii, astfel încât nelegalitatea
lor să fie esenţială. Printre ele putem menţiona, cele pronunţate cu nerespectarea
dispoziţiilor procesuale care atrag casare absolută, a celor referitoare la încadrarea juridică
a faptei, la corecta aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

JURISPRUDENŢĂ
Indice
 Acţiunile condamnatului au fost recalificate pe temeiul că persoana
condamnată a fost mai înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă: 1
 Legea nouă penală care înlătură caracterul infracţional al faptei sau care
uşurează pedeapsa, ori în alt mod ameliorează situaţia persoanei care a comis
infracţiunea, are efect retroactiv: 1, 2,3.
 Aplicarea pedepsei a fost anulată de un act de amnistie: 4
 Aplicarea pedepsei a fost înlăturată (uşurată) de o nouă lege:5

1.Admiţînd recursul în anulare declarat de Procurorul General, Colegiul penal al CSJ a

menţionat, că în conformitate cu art.4 al.1 din Protocolul adiţional nr.7 la Convenţia
Europeană pentru Drepturile Omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) nimeni nu
poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvîrşirea
infracţiunii pentru care a fost deja condamnat printr-o hotărîre judecătorească definitivă.
După cum rezultă din materialele cauzei, condamnatul pentru infracţinile anterioare a fost
condamnat prin hotărîri definitive şi a executat pedeapsa pentru acestea. Dar, contrar
prevederilor CEDO persoana în cauză a fost condamnată în baza art.119 al.4 CP (redacţia
1961) luînd în consideraţie şi semnul calificativ- săvîrşirea furtului de către un recidivist
deosebit de periculos, astfel condamnîndu-l şi în baza unui semn calificativ care rezultă din
activitatea lui infracţională pentru care el deja fusese condamnat şi executa-se pedeapsa.
Colegiul totodată a menţionat, că şi Codul penal nou (în redacţia Legii din 18 aprilie 2002,
intrat în vigoare la 12 iunie 2003) nu prevede asemenea semn calificativ prevăzut de Codul
penal în redacţia Legii din 24.03.1961 cum este –săvîrşirea ifracţiunii de către un recedivist
deosebit de periculos.
În conformitate cu prevederile art.10 al.1 CP legea penală care înlătură caracterul
infracţional al faptei sau care uşurează pedeapsa, ori în alt mod ameliorează situaţia
persoanei care a comis infracţiunea, are efect retroactiv, adică se extinde asupra
persoanelor care au săvîrşit faptele respective pînă la intrarea în vigoare a acestei legi,
inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa. În asemenea condiţii sentinţa
pronunţată cu condamnarea în baza art.119 al.4 CP (redacţia 1961) a fost casată parţial cu
rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărîri noi prin care acţiunile condamnatului au
fost încadrare în baza ar.186 al.2 lit.”c”,”d” cu stabilirea pedepsei în limitele sancţiunei
legii penale noi.
CSJ, nr.1re-160/2004 din 03.02.2004
2.Articolul 234 CP prevede răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu pescuitul,
vînatul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare
sau a mijloacelor de nimicire în masă a faunei, dacă aceasta a cauzat daună în proporţii
mari, adică mai mare de zece mii lei. În şedinţele judiciare s-a constatat că prin acţiunile
condamnaţilor (săvîrşite pînă la intrarea în vigoare a noului CP) a fost cauzată o daună
materială în sumă de 25 lei 50 bani, ceea ce nu constituie proporţii mari. Astfel, în cazul
dat lipseşte latura obiectivă a infracţiunii, prevăzută de art.234 CP de aceea persoanele
respective nu pot purta răspundere penală pentru infracţiunea imputată.
Conform art.4 al.1 din Legea privind punerea în aplicare a Codului penal al Republicii
Moldova din 21 iunie 2002, cauzele penale pornite în baza faptelor care, în conformitate cu
CP (nou) nu se consideră infracţiuni, se clasează.
 CSJ, nr.4ra-62/2003 din 11.11.2003
3.În baza art.10 CP- efectului retroactiv al legii penale şi în conformitate cu prevederile
art.4 din Legea privind punerea în aplicare a CP au fost adoptate decizii de clasare şi în
cauzele:
CSJ, nr.4ra-47/2003 din 11.11.2003
CSJ, nr.4ra-24/2003 din 04.11.2003
CSJ, nr.4ra-10/2003 din 23.09.2003
4.Aplicarea articolului 40 CP (redacţia 1961) în cazul, în care inculpatul a fost absolvit de
pedeapsa stabilită prin sentinţa judecătorească din 12.04.1996 în baza art.2 din Legea
privind amnistia din 24 iulie 1996 prin încheierea judecătoriei din 6 noiembrie 1996, a fost
considerată contrară legii şi a servit drept temei pentru admiterea recursului în anulare
înaintat potrivit al. 2 art.453 CP.
CSL, nr.4ra-9/2003 din 23.09.2003
5.Recursul în anulare a fost declarat cu solicitarea casării sentinţei prin care persoana a fost
condamnată în baza art.119 al.3 CP (redacţia 1961) cu adoptarea unei noi hotărîri prin care
să fie reîncadrate faptele săvîrşite în anul 2000 în baza art.186 al.2 lit „b”, „c” şi „d” CP cu
aplicarea pedepsei minime din motivul că legea penală nouă este mai favorabilă
condamnatului.
Temeiul invocat în recurs se încadrează în cel prevăzut de art.453 lit. „c” CP, deoarece
sancţiunea art.186 al.2 CP este mai uşoară decît sancţiunea art.119 al.3 CP (redacţia 1961).
Recursul a fost admis.
CSJ, nr.1re-141/2004 din 10.04,2004

Articolul 454. Termenul de declarare a recursului în anulare

(2) În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de
la data cînd hotărîrea a rămas irevocabilă dacă un viciu fundamental în procedura
precedentă a afectat hotărîrea atacată.

Aşa dar, legea stabileşte două categorii de termene:

 când se declară în favoarea celui condamnat, întrucât nu trebuie să existe nici un
termen care să îngrădească restabilirea adevărului şi a legii, recursul în anulare poate fi
declarat oricând, chiar după moartea persoanei în favoarea căreia se exercită, cu privire la
latura penală, iar cu privire la latura civilă, numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrînge
asupra laturii penale. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când recursul în anulare se face
în favoarea persoanei faţă de care s-a încetat procesul penal, pentru că prin recurs se poate
obţine o soluţie de achitare, care este mai favorabilă inculpatului. A fi în favoarea
inculpatului condamnat în latura penală înseamnă că prin recursul în anulare se cere
schimbarea soluţiei de condamnare în achitare, sau încetarea procesului penal, ori
menţinerea condamnării, dar pentru o infracţiune mai uşoară sau la o pedeapsă mai puţin
severă.
 În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de
la data când hotărârea a rămas irevocabilă – cu condiţia dacă un viciu fundamental în
procedura precedentă a efectuat hotărârea atacată. Termenul de recurs în anulare expiră în
luna şi ziua corespunzătoare a anului următor; dacă aceasta este nelucrătoare termenul se
prorogă până în prima zi lucrătoare ce urmează.
 În actuala reglementare a mai fost adăugat termenul de 6 luni de declarare a
recursului în anulare în cazul, când instanţa internaţională, prin hotărârea sa, a constatat o
încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului, care poate fi reparată la o nouă judecare. Acest
termen începe de la data comunicării către Guvern a hotărârii adoptate de către instanţa
internaţională.

Articolul 455. Declararea şi retragerea recursului în anulare

 Recursul în anulare după formă şi conţinut trebuie să corespundă
prevederilor aliniatelor 1 şi 2 din prezentul articol. Recursul va, cuprinde pe lîngă celelalte
date, hotărîrile atacate şi cazul pecare se întemeiază.
Cererea de recurs în anulare declarat în numele persoanelor menţionate în art.401 pct.2) – 4)
CPP se întocmeşte de un avocat cu atribuţii speciale în domeniu.. Această prevedere derivă
din Recomandările respective ale Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei .
 Drept cerinţă obligatorie la recursul în anulare terbuie să fie anexate copiile
de pe hotărîrile judecătoreşti atacate, precum şi copiile recursului pentru fiecare parte la
proces (alin.4 art.455CPP).
 În cazul în care persoana, care a declarat recursul în anulare îl retrage pînă
la începutul examinării lui, instanţa de recurs încetează procedura de recurs.

Articolul 456. Actele procedurale preparatorii şi admisibilitatea recursului în anulare

Vezi comentariul la articolul 431 şi 432 CPP care se aplică în mod corespunzător.
Conform practicii stabilite în cazul cînd examinarea recursului în anulare ţine de
competenţa Plenului CSJ admisibilitatea, în principiu, se examinează de către acesta.

Articolul 457. Judecarea şi soluţionarea recursului în anulare admis

 Judecarea recursului în anulare este de competenţa Curţii Supreme de

Justiţie după următoarele criterii:
- Colegiul lărgit judecă recursurile în anulare în cazurile în care Colegiul
penal al CSJ a pronunţat sentinţe rămase definitive prin nerecurare, în complet
format din 5 judecatori.
- Plenul CSJ, în cazurile în care Colegiul lărgit a judecat recursurile
ordinare împotriva hotărîrii instanţei de apel, în complet format din cel puţin
2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.
Se asigură în acest mod, că recursul în anulare să fie judecat de către o instanţă superioară
în grad sau de un complet superior celui care a pronunţat hotărîrea definitivă.
 La Judecarea recursului în anulare părţile se citează.
Desfăşurarea judecării recursului în anulare parcurge aceleaşi stadii ca şi la judecarea
recursului ordinar şi va cuprinde măsuri premergătoare şedinţei de judecată propriu zisă,
deliberarea şi darea hotărîrei.
La judecarea recursuluzi în anulare este obligatorie participarea Procurorului General şi a
apărătorului părţii care a declarat recurs în anulare sau în privinţa căreia acesta a fost
declarat. CSJ asigură cu apărător din oficiu în cazul în care partea în privinţa căreia a fost
declarat recurs în anulare nu are apărător. Motivarea şi soluţionarea recursului în anulare se
fac potrivit dispoziţiilor art.434-436 CPP. Instanţa va putea examina cauza prin extindere şi
cu privire la părţile la care aceasta nu se referă, putînd hotărî şi în privinţa lor, fără a crea
acestor părţi o situaţie mai grea.
Curtea Supremă de Justiţie dă o decizie definitivă, care nu mai poate fi atacată cu un alt
recurs în anulare.
Nu poate fi atacată din nou cu recurs în anulare o hotărîre cu privire la care s-a respins
anterior un recurs în anulare.

JURISPRUDENŢA
 Recursul în anulare a fost recunoscut inadmisibil ca fiind neîntemeiat
S-a decis inadmisibilitatea recursului în anulare din motivul că temeiurile invocate nu se
încadrează în cele stipulate în articolul 453 CPP, adică nu se întemeiază pe motivele
prevăzute de lege (în scopul reparării erorilor de drept).
CSJ, nr.1re-179/2004 din 28.012004

Secţiunea a 2-a
Revizuirea procesului penal

Articolul 458. Cazurile de revizuire a procesului penal

 Revizuirea este mijlocul procesual prin folosirea căruia sînt înlăturate
erorile judiciare ce ar putea fi cuprinse în hotărîrile penale irevocabile.
Acest remediu procesual fond îndreptat contra hotărîrilor penale irevocabile constituie o
cale de atac extraordinară.
Revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, fiindcă ea provoacă o reexaminare în
fapt a cauzei penale.
Calea de atac a revizuirii, deşi este îndreptată contra hotărîrilor penale irevocabile, are un
echivalent procesual de reluare a urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia.
Redeschiderea urmăririi penale constituie un remediu contra unei erori judiciare ce s-a
produs la începutul procesului penal, în faza de urmărire penală, şi în această procedură
procesul este reluat, iar restabilirea adevărului duce la o altă soluţionare a cauzei penale
decît cea dispusă anterior.
Revizuirea poate avea ca obiect fie latura penală, fie latura civilă, fie ambele laturi ale
hotărîrii penale irevocabile (art. 458 alin. (1) CPP).
Dispoziţiile hotărîrii penale irevocabile trebuie date în soluţionarea fondului cauzei şi pot fi
de condamnare sau de achitare ori de încetare a procesului penal, de obligare la despăgubiri
civile sau de respingere a pretenţiilor civile.
Cînd cauza penală priveşte mai multe infracţiuni (aflate în concurs sau conexe) ori mai
multe persoane (participanţi, părţi vătămate, părţi civile), revizuirea poate avea ca obiect fie
hotărîrea în întregime, fie numai parţial, adică limitat la dispoziţiile acestei privitoare la o
anumită faptă ori la un anumit făptuitor (art. 458 alin. (2) CPP).
La stabilirea cazurilor de revizuire s-a ţinut seama de cauzele care pot provoca producerea
de erori judiciare.
Actualul articol (458 alin. (3) CPP) prevede cinci cazuri de revizuire, atît în favoarea cît şi
în defavoarea părţilor din proces, care pot fi folosite pentru revizuirea laturii penale şi laturii
civile a cauzei.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 1) alin. 3 art. 458 CPP.
Pentru admisibilitatea revizuirii în cazul declaraţiei mincinoase necesită constatarea
cumulativă a următoarelor condiţii:
- Un martor, un expert sau un interpret a săvîrşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă. Aceasta presupune condamnarea martorului, expertului sau
interpretului pentru infracţiunea respectivă, dar în practică pot interveni cauze
care înlătură caracterul penal al faptei.
În aceste condiţii, întrucît art. 458 alin. (1) pct. 1) CPP nu prevede existenţa obligatorie a
unei condamnări, se are în vedere şi posibilitatea să nu se ajungă la condamnare, dar printr-
un act procesual emis în condiţiile legii să se fi dispus asupra fondului. Şi în atare condiţii
cazul de revizuire se operează.
- Declaraţiile mincinoase ale martorului, prezentarea cu bună ştiinţă a
concluziilor false de către expert sau efectuarea intenţionată a traducerii greşite
de către interpret să fi avut loc în cauza penală supusă revizuirii şi nu în altă
cauză, căci eroarea de judecată a fost determinată de această fraudă procesuală.
- Acţiunile invocate să fi condus la pronunţarea unei hotărîri nelegale sau
neîntemeiate.
Folosirea în proces a unor corpuri delicte, procese-verbale privind acţiunile de urmărire
penală sau judecătoreşti ori alte documente false, ca mijloace de probă, constituie o eroare
judiciară ca şi mărturia mincinoasă.
Pentru existenţa acestui caz de revizuire necesită:
- Să existe astfel (invocate în art. 458 alin. (3) pct. 1) de falsuri servit
drept temei al hotărîrii pronunţate şi să fi fost declarate false în cadrul unui
proces penal (prin condamnarea penală a celui care le-a falsificat sau chiar prin
achitarea lui sau încetarea procesului penal dacă există vre-o cauză care
înlăturat caracterul penal al faptei sau care a înlăturat răspunderea penală).
- Falsul să fi dus la darea unei hotărîri nelegale şi neîntemeiate. De
asemenea, revizuirea poate fi admisă cînd înscrisul fals a stat la baza
individualizării pedepsei, prin aceea că el a furnizat informaţii, denaturate
privind acordarea circumstanţelor atenuante sau agravante.
 Cazul de revizuire prevăzut de cpt. 2) şi pct. 3) alin. (3) art. 458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere fapte ilicite comise de subiecţii oficiali, adică
constatarea că un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana acre a
efectuat actele de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cercetarea sau
judecarea cauzei, a cărei revizuire se cere.
Pentru invocarea acestei erori judiciare necesită:
- Infracţiunea comisă de unul din subiecţii procesuali, enumeraţi în pct.
pct. 2) şi 3) alin. (3) art. 458 CPP, trebuie să se fi produs în exerciţiul sau în
legătură cu exerciţiul atribuţiilor funcţionale, pe care aceştia le-au avut în
desfăşurarea procesului penal, cum ar fi: abuzuri de serviciu, întocmire de acte
false, favorizarea unei părţi ca rezultat al corupţiei, sustragere de înscrisuri din
dosarul cauzei etc.
- Infracţiunea să fi fost săvîrşită în legătură cu cauza a cărei hotărîre
definitivă a fost atacată. Se are în vedere că fapta ilicită nu va duce la
admiterea revizuirii, decît dacă ce va constata soluţionarea eronată a cauzei fie
sub aspectul aflării adevărului, fie sub aspectul respectării legii, deoarece se
cere să fi dus la darea unei hotărîri nelegale sau netemeinice.
- Săvîrşirea infracţiunii de subiecţii oficiali (judecători, procurori,
persoane care au efectuat urmărirea penală) trebuie să fie stabilită prin hotărîre
rămasă definitivă.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 4) alin. (3) art. 48 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere descoperita de fapte sau împrejurări ce nu au fost
cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pentru acest caz de revizuire sînt reglementate
următoarele condiţii:
- S-au stabilit circumstanţe de care nu avea cunoştinţă instanţa, adică fapte
sau împrejurări noi.
 - Stabilirea de circumstanţe noi semnifică probele propriu-zise, adică
elementele de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie de
dovedit în calea de atac a revizuirii. Noi trebuie să fie probele şi nu mijloacele
de probă prin care se administrează probe deja cunoscute.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de
judecată.
- Circumstanţele invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de
judecată.
Aşadar, orice faptă, orice împrejurare dată în vileag după rămînerea irevocabilă a hotărîrii
penale constituie pentru justiţia penală o descoperire, din momentul ce nu a fost cunoscută
instanţei atunci cînd o pronunţat hotărîrea atacată. Se cere ca elementul de noutate să fie
pentru instanţa de judecată, iar nu şi pentru părţile din proces.
Desigur, atitudinea extrem de rară a unei părţi, care cunoscînd un fapt sau o împrejurare ce-i
era favorabilă a preferat să păstreze tăcerea, este un act nechibzuit, poate uneori explicabil,
această atitudine nu poate însă justifica menţinerea unei erori judiciare, nu poate constitui
un obstacol la admiterea revizuirii.
- Faptele şi împrejurările noi dovedesc netemeinicia hotărîrii de achitare,
de încetare a procesului penal ori de condamnare, şi duc la o altă soluţionare a
cauzei şi în acest caz se admite o revizuire atît totală cît şi parţială, pentru a nu
se menţine o hotărîre cu grave erori de fapt.
 Cazul de revizuire prevăzut de pct. 5) alin. (3) art. 458 CPP.
Acest caz de revizuire are în vedere existenţa a două hotărîri judecătoreşti penale, care se
exclud una pe cealaltă.
Pentru a se reţine acest caz de revizuire se cer următoarele condiţii:
- Hotărîrile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul cauzei.
- Hotărîrile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se exclud
una pe alta.
Cauzele în care s-au pronunţat cele două hotărîri trebuie să fie autonome, în sensul că
acestea nu s-au pronunţat:
- în aceeaşi cauză;
- în condiţiile unei disjungeri;
- ca urmare a unor soluţii contrare date în căile de atac.
Inconciliabilitatea este posibilă atunci cînd hotărîrile definitive privesc pe diferiţi
participanţi la săvîrşirea unei infracţiuni, care nefiind deodată cunoscuţi, au fost urmăriţi şi
judecaţi separat.
Inconciliabilitate există şi în cazul cînd prin două hotărîri irevocabile pentru aceeaşi
infracţiune, care a fost comisă de un singur făptuitor, cînt condamnate două persoane
diferite, din care una este desigur nevinovată.
Inconciliabilitatea este posibilă şi în caz de infracţiuni conexe corelative, adică cazul cînd
existenţa unei infracţiuni presupune preexistenţa altei infracţiuni.
Cînd astfel de infracţiuni corelative sînt judecate separat, se poate ca printr-o hotărîre să se
constate că infracţiunea corelativă de condiţionare există, iar în alta să se hotărască
contrariul (ex. în hotărîrea care a soluţionat infracţiunea de servire de fals s-a considerat că
există fals, iar în hotărîrea care a soluţionat învinuirea de fals s-a decis că nu există
infracţiune).
Hotărîrile inconciliabile trebuie să fie hotărîri penale; deşi dispoziţia de la pct. 3 alin. (3)
din art. 458 se referă în genere la hotărîri judecătoreşti, ea priveşte însă numai hotărîrile
penale, fiindcă, în caz de hotărîri ce nu se pot concilia, instanţa de revizuire anulînd
hotărîrile inconciliabile pronunţă o altă hotărîre, ori nu se poate ca o instanţă penală să
anuleze o hotărîre civilă.
În toate cazurile de inconciliabilitate este neîndoielnic că una dintre hotărîrile definitive
conţine o eroare judiciară care trebuie să fie înlăturată pe calea revizuirii.

Articolul 459. Termenele de revizuire a procesului penal

Folosirea căilor de atac poate fi însă condiţionată de unele limitări, raportate la momentul
cînd apar întîmplările care fac să nască dreptul de a folosi calea de atac extraordinară.
Aceasta este şi situaţia căii de atac extraordinare a revizuirii, sub raportul limitelor în timp;
iar reglementarea diferă, după cum cererea de revizuire este făcută în favoarea
condamnatului, sau dimpotrivă este îndreptată în contra lui.
 În favoarea condamnatului, revizuirea unei hotărîri definitive de
condamnare poate fi cerută oricînd, chiar după executarea pedepsei sau după moartea
condamnatului (art. 398 alin. 1 CPP).
Dreptul nelimitat de a face cerere de revizuire, în cazul cînd aceasta este în favoarea
condamnatului, îşi găseşte şi explicaţia şi justificarea în principiile de bază ale dreptului
penal şi ale dreptului procesual, potrivit cărora condamnarea unui nevinovat nu trebuie să se
producă niciodat, iar dacă totuşi s-a produs ea este impescriptibilă şi trebuie să fie
desfiinţată oricînd, chiar după moartea celui ce i-a fost victimă.
Cererea de revizuire se consideră în favoarea condamnatului, chiar şi atunci cînd priveşte
numai una din faptele pentru care s-a pronunţat hotărîrea de condamnare.
 În defavoarea unei părţi ne apare cererea de revizuire prin care se
urmăreşte schimbarea soluţiei din hotărîra definitivă în defavoarea părţii care, datorită
erorii judiciare, beneficia de acea soluţie.
În această situaţie se poate afla fostul inculpat care a fost achitat sau faţă de care s-a încetat
procesul penal ori s-a pronunţat o condamnare mai uşoară, datorită încadrării
necorespunzătoare a faptei comise.
Cererea de revizuire poate fi însă şi în defavoarea altei părţi decît fostul inculpat (de
ex.contra părţii civile pentru reformarea hotărîrii definitive cu privire la pretenţiile ridicate
sau contra părţii, responsabile civilmente, care a fost apărată de pretenţiile părţii civile).
 Cererile de revizuire cu efect defavorabil se pot întroduce în termen cel
tîrziu pînă la un an (alin. 1 din art. 459 CPP), care curge de la descoperirea
circumstanţelor prevăzute în art. 458 alin. 3 şi se pot face numai înăuntrul termenelor de
prescripţie a incriminării, stabilite în art. 60 Cod penal.
Pentru procuror, sînt aplicabile aceleaşi puncte de plecare în curgerea termenului de sesizare
din oficiu.
Dovedirea datei, de la care curge termenul de introducere a cererii de revizuire, cade în
sarcina persoanei care solicită revizuirea şi va putea fi făcută prin orice mijloc de probă.
Cel care a aflat de existenţa unui caz de revizuire acţionează în mod firesc fără întîrziere,
încît termenul de un an a fost acordat tocmai pentru a i se d posibilitatea să-şi procure
probele necesare.
În cazul persoanei faţă de care, prin hotărîrea definitivă, s-a pronunţat achitarea ori încetarea
procesului penal, nu se poate face cerere de revizuire nici chiar înlăuntrul termenului
de un an, prevăzut în alin. 1 al art. 459 CPP, dacă după rămînerea definitivă a hotărîrii
respective a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal (art. 10 CPP).
Revizuirea, ca orice cale de atac, duce la o reluare şi continuare a procesului penal, ori
dispoziţiile art. 275 CPP, nu îngăduie continuarea procesului penal, cînd a intervenit vre-
unul din cazurile enumerate în acest articol.
Cazurile care pot interveni, după rămînerea definitivă a hotărîrii de achitare sau de
încetare a procesului penal, pot fi: amnistia, prescripţia, decesul făptuitorului,
împăcarea părţilor, precum şi în cazul existenţei altor circumstanţe, prevăzute de lege,
care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.

Articolul 460. Deschiderea procedurii de revizuire

Procedura de revizuire este pusă în mişcare, sete dinamizată prin actul procesual denumit:
cerere de revizuire, adică declaraţia de folosire a acestei căi de atac.
 Cererea de revizuire trebuie să fie formulată în scris şi trebuie să conţină
arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază cererea şi a mijloacelor de probă c care
se face dovada cazului invocat.
În cerere se va menţiona, hotărîrea definitivă a cărei revizuire se cere, iar în cazul cînd acea
hotărîre priveşte mai multe fapte se va indica fapta pentru care se cere revizuirea; ea trebuie
să fie semnată de petiţionar sau de un mandatar al său cu împuternicire specială.
Cererea poate fi însoţită de un memoriu explicativ.
 Întroducerea cererii nu este condiţionată de începerea executării hotărîrii
definitive ce se atacă.
 Cererea de revizuire se adresează procurorului de nivelul instanţei care a
judecat cauza în fond.
Competenţa se menţine şi în situaţia în care soluţionarea cauzei în fond a avut loc la instanţa
de apel sau la instanţa de recurs, prin rejudecare după casare. Dacă însă o lege nouă
schimbă competenţa de judecată în prima instanţă, devine competentă să judece revizuirea
instanţa, care judecă în prima instanţă potrivit noii legi, adică judecarea în fond a cauzei se
face de către instanţa competentă să judece fondul cauzei la momentul judecării revizuirii.
Fiind o cale de atac, revizuirea poate fi cerută de oricare dintre părţile din cauza penală a
cărei revizuire se cere.
Fiecare poate cere revizuirea în limitele calităţii şi poziţiei sale procesuale, adică:
- inculpatul pentru latura penală şi pentru cea civilă sau numai pentru una
dintre ele; iar în cazul concursului de infracţiuni pentru toate sau numai pentru
latura penală a faptei prin care a fost vătămată;
- partea civilă şi partea civilmente responsabilă numai pentru latura
civilă;
Soţul şi oricare dintre rudele apropiate pot face cerere de revizuire chiar şi după moartea
condamnatului.
- Procurorul este în drept să iniţieze din oficiu procedura de revizuire.
În cazul cînd este necesară efectuarea de cercetări penale pentru a verifica temeinicia cererii
de revizuire, procurorul dispune aceasta prin ordonanţă, şi cere dosarul cauzei, dacă este
necesar.
Administrarea probelor se face de către procuror însă acesta poate delega ofiţerului de
urmărire penală.
În tot timpul efectuării actelor de urmărire penală, Procurorul General este în drept de a
înainta demers de suspendare a executării hotărîrii în limitele cererii de revizuire.
Decizia de suspendare a executării va fi comunicată instanţei care execută hotărîrea
definitivă, a cărei revizuire se cere, care, la rîndul ei va înştiinţa, cînd este cazul,
administraţia locului de deţinere despre acordarea suspendării.

Articolul 461. Trimiterea în instanţa de judecată a materialului

cercetării privind revizuirea
După efectuarea actelor de cercetare necesare, procurorul înaintează cererea de revizuire şi
întreg materialul cercetării, însoţite de concluziile sale, instanţei competente să judece cauza
în revizuire.
 Concluziile procurorului pot fi pozitive, în sensul că cererea de revizuire a
fost legal formulată şi introdusă şi că se sprijină pe temeiuri care constituie, potrivit
dispoziţiilor din art. 458 CPP, cazuri de revizuire, în susţinerea cărora sînt arătate mijloace
de probă corespunzătoare.
 Procurorul poate întocmi însă şi concluzii negative, în special cu privire la
caracterul discutabil al cazurilor de revizuire invocate sau la seriozitatea mijloacelor de
probă indicate. De asemenea, procurorul poate semnala tardivitatea cererii (art. 398 alin. 2
CPP) sau inadmisibilitatea acesteia (art. 398 alin. 2 CPP).
Oricare ar fi conţinutul concluziilor sale, procurorul este obligat să înainteze toate
materialele împreună cu concluziile sale instanţei competente, el neavînd de la lege căderea
de a decide dacă trebuie sau nu să urmeze o judecată asupra revizuirii, asupra temeiniciei
sau netemeiniciei căilor de atac, neputînd hotărî decît instanţele de judecată.
Instanţa nu este ţinută de concluziile la care a ajuns procurorul, formîndu-şi propria
convingere în urma efectuării cercetării judecătoreşti.

Articolul 462. Măsuri premergătoare şi admiterea revizuirii

Activitatea procesuală în soluţionarea cererilor de revizuire se desfăşoară în două stadii:

admiterea în principiu şi judecarea în fond.
Ambele stadii au loc în faţa aceleiaşi instanţe, în aceeaşi componenţă: fiecare stadiu are însă
funcţiunea sa şi un conţinut procesual propriu.
 Măsuri premergătoare. Preşedintele instanţei competente să judece
cererea de revizuire, primind materialele trimise de procuror, desemnează judecătorul care
vizează termenul pentru examinare cererea de revizuire dispunînd citarea părţilor
interesate, adică părţile faţă de care se pot răsfrînge efectele în vederea admiterii în
principiu revizuirii.
Dacă persoana, în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea, se află în stare de
deţinere, chiar într-o altă cauză, preşedintele şedinţei de judecată dispune aducerea acesteia
la judecată şi ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă acesta nu are
apărător.
Admiterea în principiu este primul stadiu prin care trece desfăşurarea activităţii procesuale,
în judecarea cererii de revizuire.
În acest prim stadiu, instanţa de judecată se mărgineşte la verificarea, pe baza materialelor
trimise la procuror, a cererii de revizuire sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale de
folosire a acestei căi de atac extraordinare, este deci o judecată de admisibilitate, în
principiu, a cererii de revizuire.
În termenul stabilit pentru examinarea în principiu, dacă părţile sînt prezente, după ce
ascultă concluziile procurorului şi susţinerile părţilor, examinează dacă cererea de revizuire
este făcută în condiţiile prevăzute de lege (adică: contra unei hotărîri definitive, în termen,
cînd introducerea cererii este supusă unui termen, de către o persoană cu drept să folosească
calea de atac a revizuirii pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, anume
prevăzute de lege).
Instanţa mai examinează apoi dacă din probele prezentate odată cu cererea de revizuire sau
strînse în cursul cercetării efectuate, rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii
să continue, deci cererea să fie admisă în principiu. Cînd instanţa crede necesar, poate
proceda la verificarea probelor pe care se întemeiază cererea sau poate, cînd este cazul, să
administreze probe noi.
În cazul actelor de cercetare nu este permisă audierea ca martori a persoanelor, prevăzute n
art. 458 alin. (3) pct. cpt. 1)-3).
După terminarea examinării cererii de revizuire sub aspectul admiterii sale în principiu,
instanţa deliberînd pe baza celor constatate hotărăşte asupra admisibilităţii sau
inadmisibilităţii acesteia.
În caz de admitere instanţa dispune aceasta printr-o încheiere, procesul penal urmîndu-şi
cursul către cel de-al doilea stadiu al judecăţii privitoare la cererea de revizuire.
Cînd instanţa hotărăşte că cererea nu este admisibilă, dispune respingerea acesteia prin
sentinţă, fiindcă, prin respingerea cererii, hotărîrea atacată îşi păstrează autoritatea, ceea ce
echivalează cu soluţionarea cauzei în fond.
În cazul cînd cererea de revizuire priveşte mai multe fapte, cu motive de revizuire distincte
sau aparent comune, instanţa poate admite în principiu cererea de revizuire parţial, cu
privire la unele fapte, şi pronunţa respingerea pentru alte fapte.
Sentinţa de respingere a cererii de revizuire necesită să fie motivată şi poate fi atacată cu
apel sau, după caz, cu recurs.
 Măsuri după admiterea în principiu. Admiterea în principiu avînd
procesual ca efect prelungirea activităţii procesuale, instanţa competentă să judece cererea
de revizuire, va fi pusă eventual în situaţia de a lua unele măsuri necesare pînă la definitiva
soluţionare a revizuirii.
Astfel, în cazul cînd revizuirea a fost cerută de un condamnat, care a obţinut în timpul
cererii prealabile suspendarea executării pedepsei la care este condamnat, această
suspendare produce efecte numai pînă la soluţionarea, în principiu, cererii de revizuire.
Instanţa de judecată o dată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire se pronunţă şi
asupra menţinerii suspendării executării, sau în cazul cînd condamnatul nu a obţinut
suspendarea executării în timpul cercetărilor prealabile, instanţa poate suspenda motivat, în
totul sau în parte (numai latura penală), executarea hotărîrii supuse revizuirii.
Ceea ce instanţa poate dispune, cu privire la suspendarea executării n momentul admiterii în
principiu, poate dispune în tot timpul cît se va desfăşura activitatea procesuală în judecarea
revizuirii.
Cînd revizuirea admisă în principiu priveşte hotărîri definitive ce nu se pot concilia, instanţa
ia măsuri pentru conexarea cauzelor respective în vederea rejudecării lor.

Articolul 463. Rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii

Rejudecarea echivalează cu o nouă judecare a cauzei în prima instanţă.

Spre deosebire de examinarea în principiu care se limitează la constatarea temeiniciei
cazului de revizuire invocat, la rejudecarea în fond se examinează învinuirea adusă în
sensul temeiniciei e.
Rejudecarea cauzei se face în limitele în care a fost admisă în principiu cererea de revizuire
(cu privire la fapta şi la persoanele arătate în încheierea de admitere în principiu).
Procedura de rejudecare a cazului poate avea o formă restrînsă şi alta mai dezvoltată.
 Forma restrînsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci cînd eroarea
judiciară este evidentă şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire.
În acest caz după concluziile revizuientului, ale intimaţilor şi ale procurorului, instanţa
procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întîi la admiterea în principiu şi apoi, la
soluţionarea cauzei în fond printr-o nouă hotărîre, anulîndu-se hotărîrea definitivă atacată
cu revizuire. În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în principiu
revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
 Forma mai dezvoltată se foloseşte atunci cînd la rejudecarea cauzei în
fond este necesară verificarea unor probe administrate anterior sau administrarea unor
probe noi, după ce s-a admis cererea de revizuire printr-o încheiere, fixîndu-se un nou
termen de judecată la care se vor administra probele necesare şi se va dezbate cauza în
fond. În acest caz sînt aplicabile regulile de judecare a cauzei în prima instanţă.

Articolul 464. Hotărîrile după rejudecare

În raport cu concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi faţă de cazul de revizuire
invocat, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii.
 Respingerea în fond a cererii de revizuire, menţinînd hotărîrea irevocabilă
atacată. Această soluţie se dispune dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, este
tardivă sau neîntemeiată.
 Anulează hotărîrea irevocabilă atacată numai la latura penală sau numai la
latura civilă, numai pentru unele fapte şi persoane. În acest caz se pronunţă o nouă hotărîre
potrivit dispoziţiilor de la judecarea în prima instanţă (art.382-399 şi 410 CPP), care se
aplică în mod corespunzător, şi care poate să fie de achitare sau încetarea procesului penal,
în locul condamnării, şi invers, dacă revizuirea este totală.
 În locul hotărîrilor anulate care nu pot fi conciliate, instanţa va pronunţa o
hotărîre în sensul uneia dintre acele hotărîri, de achitare sa de condamnare, în acest din
urmă caz putînd modifica sancţiunea aplicată, corespunzător cu adevărul rezultat din
materialele probatorii aflate în dosarele cauzelor revizuite sau adunate în cursul
desfăşurării activităţii procesuale de revizuire.
Instanţa nu poate agrava situaţia celui care a făcut cererea de revizuire sau în favoarea
căruia s-a declanşat această procedură.
Se poate extinde judecata şi la soluţionarea cauzei cu privire la persoanele din acelaşi grup
procesual care nu a cerut revizuirea, instanţa pronunţînd o nouă soluţie şi faţă de aceasta
fără însă a li se agrava situaţia.
În caz de achitare se vor aplica dispoziţiile din alin. (2) al art. 464 CPP – repunerea în toate
drepturile pierdute.

Articolul 465. Calea de atac a hotărîrii după rejudecare

 Potrivit art. 465 CPP, sentinţele date cu privire la respingerea în principiu a

cererii de revizuire (art. 462 alin. (4) CPP) sau cu privire la soluţionarea de fond (art. 464
CPP), sînt supuse aceloraşi căi de atac, ca şi hotărările la care se referă revizuirea (art. 400
CPP), iar deciziile date în apel sînt supuse recursului (art. 420 CPP).
 În cazurile prevăzute de art. 437 CPP sentinţa primei instanţe poate fi
atacată numai cu recurs, ceea ce înseamnă că hotărîrea dată în procedura de revizuire este
supusă aceleiaşi căi de atac.

Capitolul VI
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI

Articolul 466. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de judecată

şi punerea ei în executare

1. Articolul 466 prevede două noţiuni importante în procedura penală: hotărîre

judecătorească definitivă şi hotărîre judecătorească irevocabilă.
2. Hotărîrea judecătorească definitivă devine executorie chiar dacă nu au fost
utilizate toate căile de atac ordinare. Hotărîrea primei instanţe devine definitivă la data
pronunţării cînd, conform legii, hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului.
3. Pentru cazurile pentru care Codul de procedură penală prevede calea de atac apelul,
hotărîrea devine definitivă şi, deci, executorie după folosirea apelului, adică la data
adoptării deciziei instanţei de apel, dacă a fost folosită această cale de atac. Însă hotărîrea
poate deveni definitivă şi mai devreme dacă nu s-a recurs la această cale de atac sau sa
renunţat la apel. Acestea sunt următoarele cazuri: 1) hotărîrea primei instanţe devine
definitivă la data expirării termenului de apel cînd nu s-a declarat apel în termen sau cînd
apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit; 2) hotărîrea primei instanţe devine
definitivă la data retragerii apelului şi încetării procedurii de apel, dacă aceasta s-a produs
după expirarea termenului de apel.
4. Pentru cazurile pentru care Codul nu prevede calea de atac apelul, hotărîrea
judecătorească devine definitivă: 1) la data expirării termenului de recurs cînd nu s-a
declarat recurs în termen sau cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului
stabilit de lege; 2) la data retragerii recursului declarat şi încetării procedurii de recurs,
dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3) la data pronunţării
hotărîrii instanţei de recurs prin care: a) s-a respins recursul, b) recursul a fost admis şi
procesul a luat sfîrşit în instanţa de recurs, fără rejudecare; c) cauza a fost rejudecată de
către instanţa de recurs, după admiterea recursului.
5. Toate aceste hotărîri judecătoreşti, cu excepţia hotărîrii instanţei de apel, la data
devenirii definitive concomitent devin şi irevocabile. Hotărîrea instanţei de recurs declarat
împotriva deciziei instanţei de apel devine irevocabilă la data pronunţării acesteia. Dar şi
această ultimă hotărîre poate deveni irevocabilă şi mai devreme dacă nu s-a utilizat cale de
atac recursul sau sa renunţat la recurs. Hotărîrea instanţei de apel devine irevocabilă la
data expirării termenului de recurs cînd nu s-a declarat recurs în termenul prevăzut de lege
sau cînd recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului stabilit. Hotărîrea instanţei de
apel devine definitivă la data retragerii recursului şi încetării procedurii de recurs, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs.
6. Introducerea noţiunii de hotărîre irevocabilă a fost condiţionată de faptul că legislatorul
a dat caracter executoriu hotărîrii instanţei de apel şi a deschis calea de atac extraordinară, -
recursul în anulare atît pentru partea acuzării cît şi pentru partea apărării. Art. 452 prevede
dreptul părţilor de a declara recurs în anulare doar împotriva hotărîrilor irevocabile după
epuizarea căilor ordinare de atac, prevăzute de lege pentru situaţiile respective.
 Articolul 467. Caracterul obligatoriu al hotărîrilor judecătoreşti definitive
1. Hotărîrile judecătoreşti definitive sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi
juridice din ţară, indiferent de formă de proprietate şi de forma organizatorică şi au putere
executorie pe întreg teritoriul ţării. Orice persoană fizică sau juridică este obligată să
acorde colaborarea solicitată de instanţă sau organul care pune în executare hotărîrea
judecătorească definitivă. Acestea sunt nişte obligaţiuni constituţionale, prevăzute la art.
120 din Constituţie.
2. Caracterul obligatoriu pentru executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive este asigurat
prin: 1) existenţa unui organ specializat de stat investit cu atribuţii de executare a
pedepselor penale; 2) posibilitatea de a înlocui pedeapsa stabilită de instanţă cu o altă
pedeapsă în cazul eschivării cu rea voinţă a persoanei condamnate de la executarea
pedepsei; 3) stabilirea pedepsei penale pentru eschivarea de la executarea pedepsei penale
cu închisoare (art. 319 Cod penal) şi pentru neexecutarea intenţionată a hotărîrii
judecătoreşti (art. 320 Cod penal), inclusiv şi de persoane cu funcţii de răspundere investite
cu obligaţii de apune în executare hotărîrea judecătorească definitivă.
3. Executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive, adoptate de instanţele din
Republica Moldova în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul altor state se
reglementează de tratatele internaţionale de asistenţă juridică în materie penală la care ţara
noastră este parte.

Articolul 468. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti

1. Trimiterea spre executare a hotărîrii judecătoreşti ţine de competenţa instanţei

care a judecat cauza în primă instanţă. Hotărîrile definitive pronunţate în primă instanţă
de către Curţile de Apel şi de către Curtea Supremă de Justiţie se execută de către organul
însărcinat cu punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria în raza
teritorială a căreia îşi are sediul Curtea de Apel respectivă sau Curtea Supremă de
Justiţie. Dispoziţia de executare a hotărîrii judecătoreşti, în termen de 10 zile de la data
cînd hotărîrea a rămas definitivă, se trimite de către preşedintele instanţei respective,
împreună cu o copie autentificată de pe hotărîrea definitivă, însoţită de copia autentificată
a hotărîrilor instanţelor de apel şi/sau recurs, dacă cauza a fost judecată şi de aceste
instanţe, organului însărcinat cu punerea în executare a sentinţei conform prevederilor
legislaţiei de executare. Dispoziţie de executare a hotărîrii judecătoreşti se semnează de
către preşedintele instanţei, sau de către judecătorul îputernicir de către preşedinte cu
asemenea atribuţii. În dispoziţie se indică data cînd hotărîrea respectivă a devenit
definitivă.
2. Imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile de la primirea dispoziţiei de executare,
organul care pune în executare sentinţa comunică, instanţei care a trimis dispoziţia - dată
despre punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti. Administraţia locului de detenţie
trebuie să comunice instanţei care a trimis dispoziţia de punere în executare a hotărîrii
locul unde condamnatul îşi va executa pedeapsa.
Modul de punere în executare şi de executare a hotărîrii judecătoreşti definitive se
reglementează de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
3. Instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată să urmărească executarea
hotărîrii. În cazul în care instanţa ce urmăreşte executarea sentinţei nu primeşte informaţie
despre punerea în executare sau executarea sentinţei, ea este obligată să ceară periodic
această informaţie de la organul care pune în executare sau execută hotărîrea respectivă.
Orice modificare a modului de executare a hotărîrii judecătoreşti se soluţionează de către
instanţa de judecată în condiţiile art. 469-471 şi despre fiecare intervenţie în modul de
executare a hotărîrii trebuie să fie informată instanţa care a pronunţat sentinţa.
4. În cazul în care a fost condamnat un recrut sau o persoană supusă serviciului
militar, instanţa care a pronunţat sentinţa este obligată, în termen de 10 zile, să comunice
organului local de administrare militară despre sentinţa rămasă definitivă în privinţa
acestora. Livretul militar ale persoanei supuse serviciului militar şi certificatul special al
recrutului condamnat la închisoare sau detenţiune pe viaţă se expediază de către instanţă
organelor locale de administrare militară respective.

Articolul 469. Chestiunile care urmează să fie soluţionate

de către instanţă la executarea pedepsei

1. Oricare schimbare a modului de executare a hotărîrilor judecătoreşti definitive se

soluţionează de către instanţa de judecată. Articolul comentat reglementează competenţa
materială a instanţei judecătoreşti care soluţionează chestiunile apărute la faza de punere în
executare şi de executare a pedepsei. Chestiunile care urmează să fie soluţionate de către
instanţă la această fază sunt specificate de legislator la alin. (1) din articolul 469.
Problemele care pot apărea şi fi soluţionate de către instanţă nu sunt enumerate exhaustiv
de către legislator şi la pct. 18) din articolul menţionat se indică şi alte chestiuni prevăzute
de lege care apar în procesul executării pedepsei de către condamnat şi urmează a fi
soluţionate de către instanţă. De aici rezultă că orice intervenţie în modul de punere în
executare şi de executare a unei hotărîri judecătoreşti penale trebuie să fie prevăzută de
lege, să fie soluţionată de către o instanţă judecătorească competentă, şi copia acestei
hotărîri urmează a fi expediată instanţei care urmăreşte executarea hotărîrii în cauză pentru
a fi anexată la dosarul pe marginea căruia a fost adoptată hotărîrea de condamnare.
2. Chestiunile privind executarea hotărîrii judecătoreşti penale referitor la acţiunea
civilă şi alte chestiuni patrimoniale se soluţionează conform dispoziţiilor legislaţiei de
executare privind executarea documentelor cu caracter civil.

Articolul 470. Instanţa care soluţionează chestiunile privind

executarea hotărîrilor judecătoreşti

1. Articolul 470 reglementează competenţa teritorială a instanţei în ce priveşte

soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrilor judecătoreşti.
2. De competenţa instanţei judecătoreşti din raza de activitate a organului sau instituţiei
care execută pedeapsa sunt chestiunile privind executarea hotărîrilor specificate la art. 469
alin. (1) pct. 1)-4), 6). 8)-15) şi 18) şi anume: 1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte
de termen (art.91 din Codul penal); 2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blîndă (art.92 din Codul penal); 3) liberarea de la executarea pedepsei
penale a persoanelor grav bolnave (art.95 din Codul penal); 4) amînarea executării
pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96
din Codul penal), anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de
pedeapsă, înlocuirea pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 5)
schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 din Codul penal); 6) înlocuirea muncii
neremunerate în folosul comunităţii cu arest (art.67 din Codul penal); 7) anularea
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru
executarea pedepsei neexecutate (art.90 şi 91 din Codul penal); 8) căutarea persoanelor
condamnate care se ascund de organele care pun în executare pedeapsa; 9) executarea
sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost
soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 10) computarea arestării preventive sau a
arestării la domiciliu, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de
condamnare; 11) prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de
constrîngere cu caracter medical alienaţilor (art.101 din Codul penal); 12) liberarea de
pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv; 13)
liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 14) alte chestiuni prevăzute de lege
care apar în procesul executării pedepselor de către condamnaţi.
3. Chestiunile privind reabilitarea judecătorească a persoanei condamnate se soluţionează
de către instanţa de judecată de la locul de trai al persoanei care solicită să fie reabilitată.
4. Chestiunile privind explicarea suspiciunilor şi neclarităţilor din hotărîre la punerea în
executare a pedepselor se soluţionează de către instanţa care a adoptat hotărîrea rămasă
definitivă în conformitate cu dispoziţiile art. 248-250 din codul comentat.
5. Chestiunile specificate la alineatele (1) şi (2) din articolul comentat se soluţionează de
către judecătorul de instrucţie din judecătoria respectivă, iar cestiunile menţionate la alin.
(3) se soluţionează de către completul de judecată care a adoptat hotărîrea respectivă.

Articolul 471. Modul de soluţionare a chestiunilor privind

punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti

1. Legislatorul a lărgit esenţial cercul de persoane care sunt în drept să înainteze

demers în instanţă pentru soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare şi
executarea hotărîrilor judecătoreşti penale.
2. Organul sau instituţia care pune în executare hotărîrea judecătorească poate
înainta demers în instanţă pentru soluţionarea oricărei chestiuni prevăzute de lege privind
punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti. În aceste cazuri în şedinţa de judecată se
citează reprezentantul organului sau instituţiei care a declarat demersul.
3. Persoana condamnată poate înainta cerere pentru soluţionarea următoarelor
chestiuni: 1) liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave
(art.95 din CP); 2) reabilitarea judecătorească (art.112 din CP); 3) executarea sentinţei în
cazul existenţei altor hotărîri neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la
adoptarea ultimei hotărîri; 4) computarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu,
dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea hotărîrii de condamnare; 5) liberarea de
pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării unei legi care are efect retroactiv; 6)
liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei; 7) liberarea de executare a pedepsei în
legătură cu expirarea termenelor de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare
(art.97 CP); 8) alte chestiuni prevăzute de lege care apar în procesul executării
pedepselor.
5. La soluţionarea chestiunilor iniţiate de către persoana condamnată precum şi la
soluţionarea chestiunilor prevăzute în art. 469 alin.(1) pct.1), 2), 4)-9), 11), 14)-17),
chestiuni referitoare la: 1) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91
CP); 2) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 CP);
3) amînarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vîrstă
de pînă la 8 ani (art.96 CP),
anularea amînării executării pedepsei de către acestea, liberarea lor de pedeapsă, înlocuirea
pedepsei sau trimiterea pentru executare a pedepsei neexecutate; 4) reabilitarea
judecătorească (art.112 CP); 5) schimbarea categoriei penitenciarului (art.72 CP); 6)
înlocuirea amenzii cu arest sau închisoare (art.64 CP); 7) înlocuirea muncii
neremunerate în folosul comunităţii cu arest (art.67 CP); 8) anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau, după caz, a liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen, cu trimiterea condamnatului pentru executarea pedepsei
neexecutate (art.90 şi 91 CP); 9) executarea sentinţei în cazul existenţei altor hotărîri
neexecutate, dacă aceasta nu a fost soluţionată la adoptarea ultimei hotărîri; 10) liberarea
de pedeapsă sau uşurarea pedepsei în temeiul adoptării
unei legi care are efect retroactiv; 11) liberarea de pedeapsă în temeiul actului amnistiei;
12) liberarea de executare a pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie
ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP); 13) explicarea suspiciunilor sau
neclarităţilor care apar la punerea în executare a pedepselor, -participarea condamnatului în
şedinţa de judecată este obligatorie. Condamnatul are dreptul să ia cunoştinţă de
materialele prezentate instanţei, să participe la examinarea lor, să înainteze cereri, inclusiv
de recuzare, să dea explicaţii, să prezinte probe.
6. Condamnatul poate să-şi reprezinte interesele de sine stătător sau prin intermediul
apărătorului. La soluţionarea chestiunilor referitoare la executarea sentinţelor în
privinţa minorilor, persoanelor cu defecte fizice sau psihice care le împiedică să-şi exercite
de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor care nu posedă limba în care se
desfăşoară procesul, precum şi în alte cazuri cînd interesele justiţiei o cer, participarea
apărătorului în şedinţă este obligatorie. În cazul soluţionării chestiunii în privinţa unui
condamnat minor, reieşind din interesul superior al copilului şi în conformitate cu
prevederile Legii privind drepturile copilului, despre data examinării chestiunii respective
urmează să fie informaţi reprezentantul legal al minorului şi autoritatea tutelară din
localitatea în care execută pedeapsa minorul, însă neprezentarea lor nu împiedică
soluţionarea chestiunii.
7. La soluţionarea chestiunilor prevăzute în art.469 alin.(1) pct.3) şi 13), privind
liberarea de la executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP) şi
prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurii de constrîngere cu caracter
medical alienaţilor (art.101 CP) este obligatorie participarea reprezentantului comisiei
medicale care a dat concluzie.
Conform explicaţiilor Plenului Curţii Supreme de Justiţie expuse în Hotărîrea din
29.10.2001 „Cu privire la practica judiciară privind absolvirea condamnaţilor de ispăşirea
pedepsei pe motiv de boală” 3. avizul  despre o boală gravă a condamnatului poate fi
eliberat doar în baza unor date obţinute în urma examinării staţionare în instituţii medicale.
În aviz urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave, perioada de îmbolnăvire (în
perioada ispăşirii pedepsei sau pînă la condamnare), rezultatele tratamentului efectuat,
prognoza presupusă a bolii şi dacă boala gravă exclude posibilitatea executării pedepsei de
către condamnat. 
În privinţa condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală psihică, în concluzie urmează să
fie indicată şi natura acestei îmbolnăviri – boală psihică cronică sau temporară, întrucît pot
fi absolviţi de pedeapsă doar condamnaţii, care s-au îmbolnăvit de o boală psihică cronică. 
La absolvirea de executarea pedepsei a condamnatului, care s-a îmbolnăvit de o boală
mintală cronică, nu este relevant şi nu se iau în consideraţie de către instanţă: gravitatea
infracţiunii săvîrşite, persoana condamnatului, cît şi alte circumstanţe. 
La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o boală
mintală cronică, instanţa judiciară este obligată să soluţioneze chestiunea privind aplicarea
măsurilor  de constrîngere cu caracter medical sau să-i transfere pentru îngrijire organelor
de ocrotire a sănătăţii. 
 La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au îmbolnăvit de o altă
boală gravă, se va ţine cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite, de persoana condamnată, cît
şi de alte circumstanţe (termenul pedepsei executate, starea familială, comportamentul în
locul de detenţie, etc). 
8. La soluţionarea chestiunilor privind executarea hotărîrii judecătoreşti referitor la
acţiunea civilă în şedinţa de judecată sînt citaţi atît condamnatul, cît şi partea civilă sau
reprezentantul său. Neprezentarea părţii civile sau a reprezentantului său, legal citaţi, nu
împiedică soluţionarea cauzei.
9. Reieşind din atribuţiile constituţionale ale procurorului de a apăra ordinea de drept
precum şi drepturile şi libertăţile persoanei legislatorul a investit procurorul cu atribuţii de
control a orgaanelor care pun în executare hotărîrile judecătoreşti. Astfel, participarea
procurorului ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, în şedinţa de judecată
la soluţionarea chestiunilor privind punerea în executare şi executarea hotărîrilor
judecătoreşti este obligatorie.
10. Judecarea cauzei în baza cererii sau a demersului începe cu raportul reprezentantului
organului care a depus demers sau cu explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se
cercetează materialele prezentate, se ascultă explicaţiile persoanelor prezente la şedinţă,
opinia procurorului, după care instanţa adoptă o încheiere motivată care trebuie să conţină
răspuns la toate întrebările invocate în demers sau după caz în cerere.

Articolul 472. Atacarea încheierilor privind soluţionarea chestiunilor

Referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti

1. Încheierea judecătorului de instrucţie sau, după caz, a instanţei, adoptată în condiţiile art.
471 privind soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărîrilor judecătoreşti
poate fi atacată de către persoanele interesate, adică de către persoana care a depus
plîngere sau în privinţa căreia a fost înaintat demersul, de apărătorul şi reprezentantul legal
al acesteia, dacă au participat la judecarea cauzei, de reprezentantul organului care pune în
executare hotărîrea respectivă şi de către procurorul participant la şedinţă. Încheierea poate
fi atacată cu recurs în termen de 10 zile, începînd cu ziua următoare după pronunţarea
acesteia, iar pentru persoana deţinută, în termen de 10 zile de la data cînd i-a fost înmînată
copia de pe încheiere.
2. Recurs se declară la instanţa care a pronunţat încheierea atacată. Instanţa în cauză
expediază recursul cu materialele cauzei în instanţa de recurs în termen de cel mult 5 zile.
Recursul se judecă de către Curtea de Apel respectivă conform prevederilor titl.II cap.IV
secţia a 2-a din Partea specială. Hotărîrea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă.

Articolul 473. Plîngerile împotriva actelor organului sau instituţiei care

pune în executare hotărîrea judecătorească de condamnare

1. O altă novaţie în prezentul Cod este dispoziţia articolului comentat, conform

căreia persoana condamnată şi alte persoane cointeresate pot înainta plîngeri în instanţă
împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărîrea judecătorească
de condamnare. Astfel, prin această procedură s-a deschis accesul la justiţie a persoanelor
condamnate împotriva actelor arbitrare ale organului sau instituţiei, care pune în executare
hotărîrea judecătorească. Controlul judiciar al actelor organelor care pun în aplicare
hotărîrile judecătoreşti reprezintă o garanţie a condamnaţilor privitor la asigurarea
respectării drepturilor lor prevăzute de lege.
2. Plîngere pot declara atît persoanele condamnate cît şi alte persoane care consideră
că le-au fost încălcate anumite drepturi şi interese legitime. Alte persoane pot fi rudele şi
cunoscuţii condamnaţilor, cărora le-a fost interzis, în opinia lor nelegitim întîlnirea,
corespondenţa cu condamnatul, transmiterea de colete etc. Plîngerile se declară
judecătorului de instrucţie din instanţa în raza de activitate a căreia se află organul sau
instituţia respectivă.
3. Plîngerea declarată împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în
executare hotărîrea judecătorească de condamnare se examinează în ordinea prevăzută la
art. 471 şi se soluţionează printr-o încheiere motivată în care judecătorul de instrucţie se
pronunţă asupra tuturor motivelor invocate în plîngere. Încheierea adoptată poate fi atacată
cu recurs în instanţa ierarhic superioară de persoanele condamnate. Recursul se judecă de
către Curtea de Apel respectivă conform prevederilor titl. II cap. IV secţia a 2-a din Partea
specială.

Articolul 474.Dispoziţii generale

1. Procedura în cauzele privind minorii are specificul său determinat de
particularităţile subiectului infracţiunii, cât şi a altor minori implicaţi în procesul
penal. Legislaţia procesual-penală a Republicii Moldova este în concordanţă cu
normele internaţionale referitoare la drepturile copilului. Se cere de menţionat în
acest sens Convenţia ONU privind Drepturile Copilului din 20.11.1989, adoptată la
Adunarea generală a Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 20 septembrie 1990,
iar pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993. Convenţia Europeană privind
exercitarea drepturilor copilului din 25.01.1996 de la Strasbourg, Ansamblul de
Reguli Minime ale Naţiunilor Unite pentru Administrarea Justiţiei Juvenile din 1985
(Regulile de la Beijing); regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi
de libertate din 1990, Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei
Juvenile din 1998 ( directivele de la Riyadh).
2. Convenţia ONU privind Drepturile Copilului recunoaşte că copilul are nevoie
de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale, în primul rând de o protecţie juridică
potrivită. Articolul 1 al Convenţiei stabileşte că prin copil se înţelege orice fiinţă
umană cu vârsta sub 18 ani. Articolul 37 al Convenţiei obligă statele de a asigura ca
nici un copil să nu fie supus la tortură, la pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante. Pentru infracţiuni comise de persoane sub 18 ani, nu vor fi pronunţate
nici o pedeapsă capitală, nici închisoare pe viaţă fără posibilitate de liberare. Nici un
copil nu va fi privat de libertate în mod ilegal sau arbitral. Arestarea, detenţia sau
întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi se va folosi numai ca
măsură extremă şi pentru cea mai scurtă posibilă perioadă de timp; orice copil privat
de libertate va fi tratat cu omenie şi cu respectul datorat demnităţii persoanei umane
şi de o manieră care să ţină seama de nevoile persoanei de vârsta sa; orice copil
privat de libertate va avea acces rapid la asistenţa juridică sau la orice altă asistenţă
corespunzătoare, inclusiv dreptul de a contesta legalitatea privării sale de libertate în
faţa unui tribunal sau unei alte autorităţi competente. Articolul 40 al Convenţiei
recunoaşte oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii
penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de
demnitate şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului
şi libertăţile fundamentale ale acestora şi să ţină seama de vârsta sa ca şi de
necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a unui rol
constructiv în societate. Articolul 40 în continuare asigură şi alte principii cum ar fi
neretroactivitatea legii penale, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat
prompt şi direct de acuzaţiile care i se aduc; examinarea cauzei fără întârziere de
autoritatea sau instanţa competentă, independentă şi imparţială, după o procedură
echitabilă, conform prevederilor legii, în prezenţa asistenţei legale, sau a oricărei alte
asistenţe corespunzătoare sau în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legale,
să nu fie constrâns să depună mărturii sau să mărturisească că este vinovat, să aibă
dreptul la apel, să fie asistat de către interpret, să i se respecte viaţa privată. O altă
prevedere destul de importantă a articolului 40 este obligaţia statelor de a promova
adoptarea de legi, proceduri, crearea de autorităţi şi instituţii special concepute
pentru copiii suspectaţi, acuzaţi sau declaraţi că au fi comis încălcări ale legii penale
şi în special: vor stabili o vârstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi de a nu avea
capacitatea de a încălca legea penală; vor lua măsuri de fiecare dată când este posibil
şi de dorit pentru a trata aceşti copii fără a se recurge la procedura judiciară cu
condiţia ca garanţiile omului şi garanţiile reale să fie deplin respectate. Convenţia
Europeană privind exercitarea drepturilor copilului stabileşte că obiectul Convenţiei
vizează să promoveze în interesul superior al copiilor drepturile lor, să îi acorde
drepturi procedurale şi să faciliteze exercitarea lor având grija ca ele să poată ei
înseşi sau prin intermediul altor organe sau persoane să fie informaţi sau autorizaţi
să participe la procedurile care îi interesează în faţa autorităţilor judiciare.
3. Articolul 5 al Convenţie stabileşte că părţile trebuie să examineze
oportunitatea de a recunoaşte drepturile procedurale suplimentare ale copiilor, sau
procedurile referitoare la copii în faţa unei instanţe judiciare şi în special:
a) dreptul de a cere să fie ajutat de către o persoană respectivă la alegerea sa
pentru a îi ajuta să exprime opinia lor;
b) dreptul de a cere ei înseşi sau prin intermediul altor persoane sau organe
desemnarea unui reprezentat distinct, în cazurile respective-a unui avocat;
c) dreptul de a desemna propriul său reprezentant;
d) dreptul de a exercita toate sau o parte din prerogativele unei părţi în asemenea
procedură.
4. Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea
justiţiei pentru minori (regulile de la Beijing) adoptate prin Rezoluţia 40/33 din
29.11.1985 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite prevede nişte principii generale
referitoare la justiţia pentru minori constatând în partea I, paragraful 1, punctul 1.4.
că justiţia pentru minori face parte integrală din procesul de dezvoltare naţională a
fiecărei ţări, în cadrul general al justiţiei sociale pentru toţi tinerii, contribuind astfel,
în acelaşi timp, la protejarea drepturilor şi la menţinerea păcii şi a ordinii în
societate. Punctul 1.6. serviciul de justiţie pentru minori trebuie să fie sistematic
controlate şi coordonate în vederea îmbunătăţirii şi perfecţionării competenţei
persoanelor, a felului de a se apropia de subiecţi, precum şi a atitudinilor faţă de
aceste persoane.
5. Articolul 12 stabileşte că pentru a se achita mai bine de funcţiile lui, ofiţerii de
poliţie care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori sau care se consacră, mai ales
prevenirii delicvenţei juvenile, trebuie să primească o instruire şi o formaţie specială.
În marile oraşe ar trebui să fie create în acest scop servicii speciale. În Principiile
Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh,
adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1998 se specifică că guvernele vor
elabora şi vor aplica proceduri şi legi specifice pentru promovarea drepturilor şi
bunăstarea tinerilor. (punctul 52). Nici un copil sau tânăr nu va fi subiect al unor
măsuri corecţionale, dure sau degradante, ori pedepse acasă la şcoală sau în orice
altă instituţie.
6. Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 24 septembrie 2003,
Recomandarea Rec 2003 (20) cu privire la noile modalităţi de tratare a delicvenţei
juvenile şi rolul justiţiei juvenile. În punctul 7, Comitetul de Miniştri consideră că
este necesară continuarea extinderii spectrului de alternative susceptibile să
substituie condamnarea normală. Aceasta trebuie să facă parte din procedura
ordinară, să respecte principiul proporţionalităţii, să reflecte interesele minorului, să
fie aplicabile în cauzele în care responsabilitatea e3ste liber acceptată. Punctul 11
determină că, reflectând tranziţia mai îndelungată spre maturitate, trebuie să fie
posibil pentru tinerii cu vârsta de până la 21 de ani să fie trataţi într-o manieră
compatibilă celei utilizate în cazul minorilor de vârstă mai fragedă, primii fiind
supuşi aceloraşi intervenţii atunci când judecătorul este de părerea că ei nu sunt
suficient de maturi pentru a fi traşi la răspundere deplină pentru acţiunile comise
similar adulţilor. Punctul 13 stabileşte că statele trebuie să elaboreze instrumente de
evaluare a riscului pe care îl prezintă persoanele în sensul recidivei, pentru ca natura,
intensitatea şi durata intervenţiilor să fie proporţională riscului comiterii repetate a
infracţiunilor în viitor, dar să fie conformate şi necesităţile infractorului, evitând
acţiunea neglijentă faţă de principiul proporţionalităţii. În caz de necesitate,
autorităţile trebuie încurajate să ofere informaţie, dar întotdeauna în conformitate cu
legislaţia care protejează confidenţialitatea informaţiei. Punctul 14 determină că
fiecare etapă procesual-penală trebuie să se încadreze în limitele stricte pentru a
evita tergiversarea şi pentru a asigura o reacţie cât mai rapidă posibil faţă de
infracţiunile comise de minori. În tot cazul măsurile menite să grăbească înfăptuirea
justiţiei şi să mărească eficienţa acesteia trebuie să fie echilibrate cu noţiunea de
termen rezonabil al procesului. Punctul 17 determină că ori de câte ori este posibil în
cazul bănuiţilor minori se vor aplica alternative la detenţie, aşa ca plasarea minorilor
la rude şi stimularea familiilor sau centrelor de plasament să ia minorul. Privarea de
libertate nu trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca
formă de intimidare sau să servească drept substituit al protecţiei copilului sau a
măsurilor de sănătate.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, recunoaşte de
mult timp că dreptul la un proces echitabil enunţat de convenţie, se aplică atât
copiilor, cât şi adulţilor. În cazul NORTIER vs. Regatul Unit din 19 iulie 1992
(VERIFICĂ), Comisia a considerat neacceptabilă sugestia că copiii judecaţi pentru o
infracţiune penală nu ar trebui să beneficieze de garanţiile unui proces echitabil
enunţate în articolul 6. În cazul K vs. Regatul Unit din 16 decembrie 1999, Curtea
consideră că este esenţial de a soluţiona cazul unui copil acuzat de infracţiune, într-
un mod care ar ţine pe deplin cont de vârsta sa, maturitatea şi capacităţile pe plan
intelectual şi emotiv şi de a adopta măsuri menite să favorizeze înţelegerea
procedurii şi participarea sa la aceasta. În consecinţă, vorbind despre un copil mic,
acuzat de o infracţiune gravă, care are o repercusiune gravă asupra mijloacelor mass-
media şi asupra publicului Curtea a considerat că procesul trebuia să fi fost
desfăşurat într-un mod care să reducă în măsura posibilităţii intimidarea şi inhibarea
acelui acuzat. În aceeaşi cazurile SINTH şi HUSSAIN vs. Regatul Unit (21 februarie
1996), CEDO a sugerat că condamnarea unui minor la privaţiunea de libertate pe
viaţă, fără posibilităţi de eliberare anticipată ar putea crea probleme cu privire la
articolul 3 (interzicerea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante).
8. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în hotărârea sa nr. 37 din 12 noiembrie 1997
“Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul
examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de către minori (în continuare
“Hotărârea Plenului nr. 37) menţionează asupra importanţei acestei proceduri
 speciale care are menirea de a proteja drepturile minorului în conflict cu legea.
Regulile speciale prevăzute de legislaţia procesual-penală în ceea ce priveşte cauzele
privind minorii sunt determinate de varietăţile psiho-fiziologice sociale, şi alte
calităţi ale persoane care nu au atins vârsta majoratului. Aceste reguli prevăd
anumite garanţii suplimentare şi anumite mecanisme de asigurare a drepturilor,
intereselor legale ale persoanelor minore.
9. Particularităţile procedurii speciale, prevăzute de Codul de Procedură Penală
constă în faptul că normele Capitolului I, al Titlului III se referă nu numai la
delicvenţii minori, ci la orice minor implicat în sfera justiţiei penale. Acest pas
înainte în legislaţia procesual-penală e remarcat prin faptul că sunt necesare garanţii
procesuale nu numai delicventului minor dar oricărui minor implicat într-o cauză
penală, fie ca victimă, fie ca martor. Aceste reguli se aplică în toate cazurile penale,
indiferent de gravitatea infracţiunii când la momentul comiterii infracţiunii persoana
nu a împlinit vârsta de 18 ani. În scopul realizării Regulilor de la Beijing, în scopul
realizării articolului 12 şi articolului 22 al regulilor de la Beijing în ceea ce priveşte
asigurarea profesională şi competentă a persoanelor oficiale implicate în activitatea
de prevenire a delicvenţei juvenile şi tratament al delicvenţilor minori, rămâne
actuală până în prezent permanenta ridicare a calificării şi specializarea ofiţerilor de
urmărire penală, a procurorilor şi a judecătorilor.
10. Aspectele deosebit de importante a reglementării actuale sunt îndreptate spre
asigurarea şi întărirea garanţiilor procesuale ale minorilor, asigurarea participării
apărătorului, psihologului, pedagogului, a termenului de audiere, etc. Nerespectarea
cerinţelor în ceea ce priveşte asigurarea cu apărător se consideră încălcare esenţială a
legii de procedură penală. (Hotărârea nr. 37).

Articolul 475.Circumstanţele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii

Circumstanţele suplimentare care sunt incluse în obiectul probaţiunii în cazurile cu

minori au sarcina de a asigura ocrotirea acestor persoane de un eventual abuz al statului şi
o învinuire neîntemeiată cât şi de a asigura ca orice măsură aplicată faţă de minor să fie
proporţională faptei comise de către acesta. Circumstanţele stabilite vor asigura cercetarea
multilaterală sub toate aspectele a cauzei penale pentru o hotărâre pe cât de posibil de
echitabilă.
1. După cum se vede la punctul 1 al articolului 475 o deosebită importanţă se
acordă constatării vârstei delicventului minor. Aceasta este important pentru a stabili
personalitatea bănuitului şi învinuitului, pentru a constata dacă este persoana pasibilă
de atragere la răspundere penală la momentul comiterii infracţiunii, adică dacă a
împlinit vârsta de 14 sau 16 ani; De a aplica corect legislaţia procesual-penală reieşind
din necesitatea aplicării unei proceduri speciale în cauzele cu minori; De a lua în
consideraţie calităţile social-psihologice ale personalităţii la efectuarea anumitor
acţiuni procesuale, inclusiv asigurarea participării pedagogului, reprezentantului legal
şi alte particularităţi, etc.
2. Potrivit Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 punctul 6, instanţa
judecătorească est obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei, luna, anul,
naşterii minorului. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua naşterii
ci începând cu ziua următoare. La constatare vârstei de către expertiza medico-legală
ziua naşterii inculpatului urmează să fie ultima zi a acelui an, care este numit de
experţi, iar în cazul constatării vârstei prin numărul minimal şi maximal de ani,
judecata urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei persoane presupusă de
expertiză.
3. Documentul oficial prin care se constată vârsta, este certificatul de naştere,
paşaportul străin care se poate înmâna de la naştere, sau buletinul care poate fi obţinut
începând cu 16 ani. Reieşind din aceste considerente doar aceste documente pot
confirma vârsta şi nu altele care confirmă personalitatea sau declaraţiile victimei,
martorilor, reprezentanţilor legali, etc. Copia actului de identitate se anexează la dosar,
după ce ofiţerul de urmărire penală s-a convins de autenticitatea acestuia. În caz când
apar dubii în privinţa autenticităţii documentului oficial, care confirmă vârsta
minorului, obligator se dispune expertiza medico-legală, în faţa experţilor punându-se
chestiunile dacă persoana examinată a atins la data respectivă, (data, anul ), 14, 16 sau
18 ani. Expertiza medico legală nu poate constata dacă persoana prezentată pentru
expertiză a atins vârsta dezvoltării psihologice, deoarece acesta este obiectul unei alte
expertize.
4. Punctul 16 al Regulilor de la Beijing stabileşte că în toate cazurile, cu excepţia
micilor infracţiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă,
prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condiţiile în care el trăieşte şi
circumstanţele în care a fost comis delictul, fac obiectul unei anchete mai temeinice,
astfel încât să fie uşurată sarcina autorităţii competente de a judeca chestiunea în
cauză.
5. Rapoartele de anchetă socială sunt prevăzute de articolul 385, alineatul 1,
punctul 7 pentru toate cauzele penale inclusiv şi pentru adulţi. Cu atât mai mult, în
cauzele cu privire la minori, acestea constituie un ajutor indispensabil în cea mai mare
parte.
6. Constatarea datelor ce ţin de condiţiile în care trăieşte şi se educă minorul,
nivelul psihic de dezvoltare şi alte circumstanţe care caracterizează personalitatea sunt
necesare pentru cercetarea sub toate aspectele a stării fizice şi psihice a minorului, a
nivelului dezvoltării intelectuale şi morale, a caracterului lui etc. Datele privitor la
condiţiile în care s-a format personalitatea minorului sunt necesare pentru a constata
motivul infracţiunii, circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii, cât şi
pentru a asigura reintegrarea lui în societate şi evitarea comiterii altor infracţiuni.
7. La constatarea condiţiilor în care trăieşte şi este educat minorul trebuie de luat
în consideraţie şi împrejurările de educare sau circumstanţele de educare din familie,
locul de muncă al părinţilor, dacă are învinuitul o oarecare proprietate, salariul,
relaţiile între părinţi şi membrii familiei. În acelaşi moment sunt stabilite şi condiţiile
şi locul de învăţătură a minorului, reuşita, comportamentul, prietenii, aplicarea sau nu
a unor măsuri educaţionale şi motivul aplicării. Dacă minorul a părăsit locul de muncă
sau a fost eliberat sau a fost exmatriculat din şcoală, este necesar de stabilit motivele
unor asemenea măsuri ale administraţiei, inclusiv dacă s-au respectat drepturile
minorului la eliberare. În cazul când minorul este angajat într-o instituţie privată este
necesar de a stabili şi faptul dacă activitatea pe care o prestează minorul este legală,
spre exemplu, dacă minorul nu este implicat în comercializarea băuturilor spirtoase, a
confecţiilor din tutunărit. În acelaşi moment este necesar de a stabili care este cercul
prietenilor sau cunoscuţilor şi care ar putea din aceştia să influenţeze negativ asupra
comportamentului minorului. În cazul când se va constata că minorul consumă băuturi
alcoolice sau psihotrope este necesar de stabilit momentul în care a început consumul,
care sunt dozele de consum, cine l-a implicat în consumarea acestor substanţe, din ce
surse minorul procura aceste substanţe etc.
8. Este necesar de a analiza minuţios comportamentul minorului în trecut. În
acest sens o deosebită importanţă o are constatarea faptului dacă minorul a comis mai
multe infracţiuni, care infracţiuni şi când, la ce vârstă, de câte ori a fost condamnat şi
care pedepse i-au fost aplicate, în cazul când a fost condamnat la închisoare este
necesar de constatat care a fost comportamentul minorului în locul de detenţie, dacă a
fost eliberat înainte de termen. Dacă minorul a fost atras la răspundere administrativă,
este necesar de constatat motivul şi contravenţia concretă. Dacă minorul şi-a ispăşit
pedeapsa într-o închisoare este necesar de constatat dacă la eliberare au fost luate
măsuri pentru reintegrarea lui în societate şi din ce motive aceste măsuri nu au avut
rezultate pozitive.
9. Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea nr. 37 indică expres că în
cauzele din categoria infractorilor minori urmează să fie minuţios cercetate motivele şi
scopul săvârşirii infracţiunii de către minor, urmând să fie indicate în sentinţă în mod
obligatoriu.
10. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup să se contate
rolul şi gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor şi în sentinţă să se
expună clar de săvârşirea căror acţiuni criminale este recunoscut vinovat.
11. Ţinând cont de pericolul social sporit al acţiunilor persoanelor adulte care au
atras minorul la activitatea criminală şi altă activitate anti-socială este necesar ca
judecătoriile să cerceteze minuţios materialele cauzei nu numai referitor la învinuirea
înaintată minorului, dar şi la rolul persoanei adulte în atragerea minorului în
activitatea criminală sau la săvârşirea altor acţiuni anti-sociale ( punctul 11al Hotărârii
nr. 37).
12. La examinarea cauzei este necesar de a analiza şi caracterul relaţiilor între
maturi şi minori, deoarece aceste date pot avea o importanţă esenţială în constatarea
rolului maturului în infracţiune şi influenţa acestuia asupra minorului.
13. Ţinând cont de faptul că persoana care a împlinit vârsta de 18 ani poate fi
trasă la răspundere penală pentru atragerea minorilor în activitatea criminală (verifică
în Codul Penal) este necesar de a dovedi dacă adultul a conştientizat faptul că atrage
minorul în activitatea criminală.
14. Luând în considerare faptul că influenţa psihică sau fizică se consideră ca o
circumstanţă atenuantă este necesar ca la urmărirea cauzei penale să se constate dacă
nu a fost o asemenea influenţă, cât şi, dacă se va constata, caracterul acestei influenţe.
Aceeaşi situaţie este şi în cazul când sunt date că minorul este într-o dependenţă
materială faţă de major. Pentru recunoaşterea acestei circumstanţe ca atenuantă este
necesar de a constata că această constrângere sau dependenţă a avut loc real, iar însăşi
acţiunile minorului sunt constrânse deoarece voinţa acestuia era influenţată de
acţiunile ilegale ale majorului.
15. În cauzele din această categorie, urmează să fie minuţios cercetate motivele şi
scopul săvârşirii infracţiunilor de către minor, urmând să fie indicate în sentinţă în
mod obligator. La examinarea cauzelor privind infracţiunile săvârşite în grup este
necesar să se constate rolul şi gradul de participare la crimă a fiecărui inculpat minor
şi în sentinţă să se expună clar de săvârşirea căror acţiuni criminale este recunoscut
vinovat (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 9).
16. Dispunând de date care sunt mărturii ale faptului despre aceea că învinuitul,
inculpatul minor este arierat este necesar ca organele de urmărire sau judecătoreşti, să
practice mai amplu efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei
copiilor şi adolescenţilor (psiholog, asistent social, pedagog), pentru a verifica
asemenea chestiuni cum sunt – constatarea unor semne de arierat la învinuitul,
 inculpatul minor, putea el să-şi dea seama de sensul acţiunilor sale concrete; putea
oare învinuitul, inculpatul, luând în consideraţie particularităţile lui individuale, să
înţeleagă circumstanţele care au importanţă în cauză. Influenţează oare particularităţile
individuale ale învinuitului, inculpatului asupra justeţei mărturiilor lui etc. Aceste
întrebări pot fi adresate pentru soluţionare şi expertului psihiatru.
17. Pentru clarificarea acestor circumstanţe urmează a fi audiaţi părinţii
minorului, pedagogii, educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica date
necesare, a cere documentele respective, şi a efectua alte acte de urmărire şi judiciare.
18. Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de caracterul
pericolului social al infracţiunii săvârşite de adolescent, instanţa judecătorească, poate
să se limiteze la aplicarea faţă de el a măsurilor de constrângere cu caracter educativ
ce nu constituie pedeapsă penală (hotărârea Plenului nr. 37, punctul 7).
19. În cazuri de necesitate se mai poate dispune o expertiză complexă
psihologico-psihiatrică. Este raţional de a dispune expertiza complexă în cazuri când
ariererea este determinată de oligofrenie, infantilismul psiho-fizic, sindromul astenic,
(VERIFICĂ DACĂ TOATE DENUMIRILE SUNT CORECTE). În toate aceste
cazuri expertiza constată dacă minorul suferă de o boală psihică. Dacă se constată o
asemenea împrejurare se soluţionează chestiunea privind responsabilitatea. Dacă nu se
constată este necesar ca în raportul experţilor să se indice motivele unei asemenea
arierări.
20. În cadrul expertizei trebuie să se constate şi particularităţile caracterului
minorului, intereselor, deprinderilor, stării sănătăţii, exprimarea diferitelor
particularităţi a psihicului (impulsivitate, tendinţă de a fantaza, sugestibilitate, caracter
de imitaţie). Aceste împrejurări au de asemenea o importanţă esenţială la
individualizarea responsabilităţii şi pedepsei.

Articolul 476. Disjungerea cauzei cu minori

1. Necesitatea de a disjunge cauza penală în care sunt implicaţi majorii şi minorii

este determinată de regulile de la Beijing.
Criteriul care determină necesitatea de a disjunge cauza penală este determinat de
două împrejurări: neatingerea majoratului la momentul comiterii infracţiunii şi
existenţa datelor referitor la participarea majorilor la săvârşirea infracţiunii de care
este învinuit).
2. După regula generală disjungerea cauzei penale poate avea loc în anumite
condiţii care sunt obligatorii pentru toate cauzele penale, inclusiv şi pentru cauzele
cu infractorii minori. Pentru a disjunge o cauză penală este necesar ca acest fapt să
nu influenţeze asupra cercetării sub toate aspectele, complete şi obiective a cauzei,
cât şi asupra posibilităţii de examinare obiectivă şi pronunţare a unei hotărâri
motivate şi temeinice. Disjungerea poate avea loc şi în cazul când cauza este
deosebit de complexă şi impune un număr mare de acţiuni în diferite localităţi cât şi
în alte cazuri când necesitatea este constatată de către procuror. Din aceste
considerente articolul 476 determină că disjungerea cauzei poate avea loc pe cât e
posibil.
3. Momentul disjungerii cauzei are o deosebită importanţă reieşind din faptul că
aceasta poate avea loc atunci când s-a constatat cu certitudine că persoana implicată
în infracţiune este minoră, s-au constata datele personale ale acestuia, inclusiv date
care confirmă faptul participării la infracţiune, împreună cu majorul, inclusiv dacă
aceasta nu va influenţa asupra urmăririi şi judecării sub toate aspectele şi completă a
 cauzei penale. Disjungerea grăbită poate duce la unele erori în urmărire şi judecare.
În acelaşi moment, disjungerea tergiversată poate duce la prejudicierea drepturilor
minorului, inclusiv la afectarea psihicului acesteia.
4. După anumite tradiţii determinate de practica judecătorească, disjungerea
cauzelor penale are loc în toate cazurile când: minorul a comis o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă; minorul este ajutor la comiterea infracţiunii sau a participat
doar la anumite fapte, la anumite etape ale infracţiunii etc., este atras la răspundere
penală pentru nedenunţarea unor infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de
grave; în cazul când este recunoscut iresponsabil sau dacă după comiterea
infracţiunii a survenit boala psihică va fi necesară aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter medical; persoana care a comis infracţiunea s-a îmbolnăvit
grav sau nu este identificată; sau se ascunde de urmărire penală.
5. Nu poate fi disjunsă cauza penală în cazul când minorul a participat împreună
cu majorul la comiterea unor infracţiuni grave şi deosebit de grave participând la
majoritatea faptelor social-periculoase.
6. În cazul când cauza penală nu a fost disjunsă, faţă de minori sunt aplicate
toate prevederile capitolului I, al titlului. 3 al Codului de procedură Penală: În toate
cazurile este necesar de asigurat ca minorii să fie izolaţi de adulţi, atât în cazul
arestării preventive cât şi la efectuarea acţiunilor procesuale, pe cât e posibil.
7. Legea procesual-penală nu interzice conexarea unor cauze penale în cazul
când urmărirea penală a fost pornită separat fie în cazurile când aceste cauze au fost
disjunse în prealabil. Conexarea poate avea loc în situaţiile când urmărirea va fi
imposibilă, fie în cazurile când aceasta este determinată de necesităţi obiective şi
urmărirea separată poate crea unele obstacole de nedepăşit la constatarea adevărului
în cauză.
8. De regulă, disjungerea se efectuează în faza de urmărire penală pentru
efectuarea unei urmăriri calitative, aceasta însă nu exclude posibilitatea disjungerii şi
în faza de judecată a cauzei penale. Când este constatată necesitatea disjungerii
cauzei penale procurorul emite o ordonanţă de disjungere a cauzei penale, iar
instanţa o încheiere. În ordonanţă sau încheiere sunt expuse motivele care au
determinat necesitatea disjungerii cauzei penale în privinţa minorului, cât şi toate
materialele cauzei care sunt anexate la dosarul respectiv. Actele procesuale care
formează noul dosar sunt incluse în original, fie în copii autentificate de către
procurori, care au importanţă în cauza penală referitoare la minori, care vor fi
recunoscute ca mijloc de probă la examinarea cauzei în instanţă. În original, în toate
cazurile sunt incluse actele personale, care confirmă vârsta persoanei, raportul
serviciului de resocializare; actele privind studiile şi altele.
9. În cazul când disjungerea cauzei a fost imposibilă din anumite circumstanţe,
procurorul trebuie să menţioneze despre acest fapt în rechizitoriu, aducând motivele
respective.
10. La examinarea cauzei în instanţa de judecată, dacă apare o asemenea
necesitate, poate fi examinat şi dosarul în privinţa unui major disjuns la urmărirea
penală. Aceasta se efectuează în cazul când părţile o cer, iar în caz de necesitate
instanţa din oficiu poate examina dacă datele expuse în dosarul respectiv sunt
importante pentru cauza penală şi nu există altă posibilitate de a constata anumite
împrejurări.
Articolul 477.Reţinerea minorului şi aplicarea faţă de minori a măsurilor preventive
 Potrivit articolului 10 al Regulilor de la Beijing din clipa în care un minor este
arestat sunt informaţi părinţii sau tutorele imediat sau dacă aceasta nu este posibil, în cel
mai scurt timp.
1. Punctul 15 al Recomandării Rec 2003 (20) stabileşte că în cazul în care
minorii se află în arestul poliţiei, se va lua în considerare statutul lor de minori,
vârsta, gradul de vulnerabilitate şi de maturitate. Ei trebuie informaţi despre
drepturile şi garanţiile lor în mod prompt şi într-o manieră foarte accesibilă.
2. Potrivit art. 15 al Recomandărilor minorii nu trebuie deţinuţi în arestul poliţiei
mai mult de 48 de ore în total, iar în cazul infracţiunilor de vârstă foarte fragedă se
va urmări reducerea chiar şi acestui termen. Detenţia minorilor în arestul poliţiei
trebuie supravegheate de autorităţile pertinente.
3. Potrivit punctului 16 în ultima instanţă, în cazul minorului bănuit de comiterea
infracţiunii, detenţia provizorie nu trebuie să fie mai mare decât şase luni înainte de
judecată. Acest termen poate fi prelungit numai dacă judecătorul care nu este
implicat în anchetarea cauzei cere prelungirea procedurii dacă aceasta este pe deplin
justificată de circumstanţe excepţionale.
4. Articolul 477 stabileşte unele cerinţe speciale la reţinere sau la aplicarea
măsurii preventive faţă de minor.
a) reţinerea sau arestarea poate avea loc doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave.
b) Existenţa unei infracţiuni grave , deosebit de grave sau excepţional de grave, nu
determină în mod automat aplicarea reţinerii sau arestării. Este necesar ca persoana care
efectuează reţinerea sau judecătorul de instrucţie care determină arestarea să constate
că o asemenea situaţie poate fi recunoscută ca situaţie excepţională şi lăsarea în libertate
a minorului poate determina comiterea altor infracţiuni, ascunderea persoanei,
influenţarea asupra stabilirii adevărului etc.
c) Despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat părinţii
sau alţi reprezentanţi legali.
d) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în primul rând se
pune în discuţie posibilitatea transmiterii minorului sub supraveghere. Doar în cazuri
când este imposibilă aplicarea unor asemenea măsuri preventive se examinează
chestiunea privind aplicarea unei altei măsuri non - privative de libertate. Doar în cazuri
excepţional când o măsură neprivativă de libertate este imposibil de aplicat se
înaintează demers judecătorului de instrucţie. În demers trebuie să fie menţionat faptul
că aplicarea unei măsuri neprivative de libertate este imposibilă, aducându-se
argumente incontestabile referitor la necesitatea aplicării arestului.
e) La soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive sunt luate în
considerare şi aşa împrejurări ca vârsta persoanei, starea sănătăţii, starea familială,
activitatea, date privind personalitatea şi alte împrejurări. Reţinerea şi arestarea poate
avea loc după regulile generale aplicate faţă de majori.
5. În încheierea judecătorului de instrucţie sau a instanţei privind arestarea
persoanei minore este necesar de menţionat că detenţia acestei persoane trebuie să
fie în încăperi separate de a majorilor cât şi de minorii condamnaţi. Reţinerea şi
arestul minorului, de regulă se efectuează în timp de zi. Doar în cazuri care nu suferă
amânare reţinerea poate fi efectuată în timp de noapte. La soluţionarea chestiunii
privind înaintarea unui demers referitor la aplicarea arestului procurorul este obligat
personal să audieze minorul.
 6. Judecătorii de instrucţie şi instanţele trebuie să acorde o deosebită atenţie la
legalitatea şi oportunitatea aplicării faţă de minor a arestului preventiv în calitate de
măsură preventivă.

Articolul 478.Modul de chemare a bănuitului, învinuitului, inculpatului minor

Potrivit articolelor 7, 8, 10 ale Regulilor de la Beijing

1. Citarea minorului se efectuează după regula generală prevăzută de articolul
236 (vezi comentariul). Chemarea se efectuează prin citaţie scrisă, chemarea se
poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică sau prin mijloace electronice.
2. Citaţia este individuală şi cuprinde denumirea organului de urmărire sau a
instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;
numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea
obiectului cauzei; adresa celui citat care trebuie să cuprindă localitatea, strada,
numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza
adresa celui citat, ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei,
consecinţele legale în caz de neprezentare (vezi comentariul la articolul 237).
3. Modul de chemare a bănuitului, învinuitului şi inculpatului minor stabilit de
articolul 478 obligă părinţii acestuia sau reprezentantul legal, iar în cazul în care
minorul se găseşte într-o instituţie specială pentru minori-administraţia acestei
instituţii de a asigura prezentarea acestuia în faţa organului de urmărire sau
instanţei. Minorul de asemenea este obligat în baza acestui articol de a se prezenta în
faţa organelor de urmărire sau instanţei, pentru a participa la efectuarea acţiunilor de
urmărire sau de judecată.
4. Este interzisă chemarea minorului pentru efectuarea acţiunilor procesuale în
timpul nopţii. Dacă organul de urmărire constată că există un caz care nu suferă
amânare şi este necesară chemarea minorului, această împrejurarea trebuie
reflectată în citaţie, inclusiv şi în procesul-verbal al acţiunii procesuale.
5. Minorul se citează la un timp care ar exclude posibilitatea comunicării
acestuia cu alte persoane (bănuiţi, învinuiţi, martori, părţi vătămate) care participă în
cauza dată sau în alte cauze.

Articolul 479.Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor

1. În cazul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este necesar de a

respecta în primul rând regulile generale referitoare la audierea persoanei bănuite,
învinuite sau inculpate, cu aplicarea dispoziţiilor speciale ce ţin de persoana
minorului. Aceste dispoziţii speciale au menirea de a asigura protecţia drepturilor şi
intereselor persoanelor care nu sunt în stare de sine-stătător să-şi realizeze dreptul lor
la apărare, de a asigura obţinerea şi fixarea unor declaraţii veridice referitoare la
circumstanţele care necesită a fi stabilite în cauză, de a crea condiţii optimale pentru
persoanele implicate în cauză şi pentru alţi subiecţi, de a proteja minorul de anumite
acţiuni ilegale ale persoanelor care efectuează audierea.
2. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectuează după
regula generală prevăzută de articolul 104 (vezi comentariul), adică imediat după
reţinerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să
fie audiat. Este exclusă audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor în stare
de oboseală, iar a bănuitului şi învinuitului în timpul nopţii.
3. Durata audierii nu poate depăşi două ore fără întrerupere iar în total nu poate
depăşi patru ore pe zi. Luând în considerare vârsta minorilor, cât şi la cererea
acestora, a apărătorului sau a pedagogului, durata poate fi micşorată până la limite
rezonabile.
4. Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor trebuie să fie întreruptă
în orice moment dacă continuarea ar pune în pericol viaţa, sănătatea persoanei. În
asemenea situaţii, circumstanţele care au servit ca temi de întrerupere a audierii
trebuie să fie menţionate în procesul-verbal de audiere. În caz de necesitate, durata
de audiere a minorului bolnav poate fi determinată de către medic.
5. Dacă bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor a refuzat să depună declaraţii,
este raţional ca la audierea repetată să fie efectuată doar la cererea acestuia.
6. La audierea minorului se interzice de a pune întrebări sugestive ofiţerul de
urmărire sau procurorul fiind obligat să stabilească o asemenea tactică care să nu
prejudicieze psihicul persoanei, inclusiv şi cercetarea judecătorească trebuie să
acţioneze în aşa mod care să excludă circumstanţele care ar putea acţiona negativ
asupra minorului. (Hotărârea nr. 37, punctul 8).
7. Reieşind din faptul că articolul 479 determină participarea obligatorie a
apărătorului şi a pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului
minor, încălcarea acestei prevederi, adică audierea în lipsa apărătorului, cât şi a
pedagogului, efectuată la urmărirea penală, în situaţia când la judecată nu s-au
confirmat aceste împrejurări, face inadmisibilă proba dată. Apărătorul dispune de
totalitatea de drepturi pe care le deţine şi în cazul audierii unui bănuit, învinuit,
inculpat major.
8. Un subiect procesual deosebit de important care în mod obligatoriu trebuie să
participe la audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor este pedagogul
sau psihologul. Participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie în
procesul de urmărire şi judecată în care figurează copii până la vârsta de 18 ani
(Legea privind drepturile copilului de la 15 decembrie 1994. Monitorul Oficial nr.
13, 1995, art.1, 28).
9. Participarea la audiere a reprezentantului legal nu exclude obligaţia de a
participa pedagogul sau psihologul. Până la audiere persoana care efectuează această
acţiune procesuală este obligată de a constata dacă nu sunt circumstanţe care exclud
posibilitatea participării pedagogului. Printre aceste circumstanţe pot fi enumerate:
conflictul cu minorul sau cu familia acestui etc.; pedagogul sau psihologul citat
trebuie după specificul activităţii sale să presteze o muncă de educare sau instruire a
minorilor de aceeaşi vârstă ca şi cel audiat; nu este admis de a atrage în calitate de
pedagog persoanele care au studii în pedagogie dar nu activează în acest domeniu;
este inadmisibilă participarea în calitate de pedagog sau psiholog a reprezentantului
organului de urmărire penală sau a unei persoane care lucrează în sistemul organelor
de urmărire penală sau cel judecătoresc care are studii pedagogice sau psihologice.
10. Participarea pedagogului la audierea învinuitului, bănuitului sau inculpatului
minor este determinată de necesitatea de a utiliza datele cu anumite realizări ale
pedagogiei şi psihologiei referitor la pregătirea, efectuarea şi fixarea declaraţiei.
Reieşind din aceste considerente absenţa pedagogului sau psihologului la efectuarea
 audierii poate forma unele dubii privind veridicitatea declaraţiilor. Participarea
pedagogului este raţională nu numai la efectuarea audierii dar şi la alte acţiuni
procesuale în care este implicat minorul.
11. La efectuarea unei audieri suplimentare sau repetate este necesar de a asigura
participarea aceluiaşi pedagog, care a participat la audierea iniţială. Până la audiere
ofiţerul de urmărire penală aduce la cunoştinţa pedagogului despre circumstanţele
cauzei în legătură cu care se audiază minorul, datele privind personalitatea
minorului, i se explică că acesta trebuie să contribuie la asigurarea unei audieri
corecte, despre necesitatea urmăririi unui contact psihologic cu minorul, despre
faptul că este în drept organul de urmărire penală să pună întrebări minorului, iar la
sfârşitul audierii se ia cunoştinţă de procesul-verbal, iar după caz de declaraţiile
scrise ale minorului, să facă observaţii în scris referitor la corectitudinea şi
plenitudinea înscrierilor minorului. În legătură cu aducerea la cunoştinţă a
atribuţiilor pedagogului sau psihologului, ofiţerul de urmărire penală menţionează
acest fapt în procesul verbal. Dacă consideră că este o asemenea necesitate, ofiţerul
de urmărire penală poate propune pedagogului sau psihologului de a semna,
autentificând faptul aducerii la cunoştinţă a atributelor acestuia. Toate aceste
chestiuni sunt puse în discuţie în absenţa învinuitului. Pedagogului i se aduc la
cunoştinţă obligaţiile acestuia, în conformitate cu articolul 87, atenţionându-se de
asemenea se atenţionează referitor la inadmisibilitatea unor replici, a unor întrebări
sugestive, etc., care ar putea aduce un prejudiciu educării celui audiat sau constatării
adevărului. În partea introductivă a procesului-verbal se indică specialitatea
pedagogului, locul de muncă, numele, prenumele, adresa, faptul dacă are sau nu vreo
legătură cu audiatul.
12. După audiere pedagogul îşi expune opinia sa privind modalitatea de efectuare
a audierii şi înscriere a declaraţiei, semnând procesul-verbal. La semnarea
procesului-verbal, pedagogul poate să-şi expună opinia referitor la corectitudinea
efectuării audierii, inclusiv referitor la obiecţiile sale sau fără unele obiecţii.
Participarea pedagogului este obligatorie atât la urmărirea penală cât şi la
examinarea cauzei în instanţă.

Articolul 480.Participarea reprezentantului legal al bănuitului, învinuitului,

inculpatului minor în procesul penal

1. Participarea reprezentantului legal al bănuitului nu limitează drepturile

învinuitului, bănuitului, inculpatului, cât şi a apărătorului. Referitor la statutul
reprezentantului legal, a se vedea comentarii la articolele 75-81.
2. Reprezentanţii legali, obligator sunt atraşi la examinarea cauzei, în toate
infracţiunile comise de către minori. Dacă persoana care a comis infracţiunea până la
atingerea vârstei de 18 ani la momentul pornirii urmăririi penale sau examinării
cauzei în instanţă a atins majoratul participarea reprezentantului legal nu este
obligatorie.
3. Potrivit articolului 77, reprezentanţii legali ai bănuitului, învinuitului,
inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor. În cazul participării în
instanţă până la urmărire a mai multor reprezentanţi legali, prioritate are candidatura
care este susţinută de toţi ceilalţi reprezentanţi, în caz contrar, chestiunea admiterii
reprezentantului legal o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
4. Nu se admite de a cumula funcţia de reprezentant legal al bănuitului,
învinuitului sau inculpatului cu reprezentant legal al părţii vătămate.
5. În cazul în care minorul nu are părinţi şi locuieşte singur la o persoană care nu
este numită în ordine stabilită de lege tutore, în calitate de reprezentant legal al
minorului, instanţa de judecată sau organul de urmărire cheamă reprezentantul
organului de tutelă şi curatelă (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 3, alin. 5 ).
6. În cazul când persoanele au atins vârsta de 18 ani şi funcţia reprezentantului
legal se sistează, organul de urmărire sau instanţa de judecată poate să se limiteze la
audierea părinţilor ori a persoanelor care îi înlocuiesc în calitate de martor.
Recunoscând necesitatea de a audia în calitate de martor aceste persoane este
necesar de reieşit din prevederile articolului 90, potrivit căruia, nici o persoană nu
poate fi silită să facă o declaraţie contrar intereselor sale sau ale rudelor sale
apropiate. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să aducă
la cunoştinţa reprezentantului legal această prevedere.
7. Dacă reprezentantul legal a dat consimţământul să depună mărturie, el trebuie
prevenit despre aceea că poartă răspundere penală pentru darea cu bună-ştiinţă a
unor mărturii false (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 3, alin. 6).
8. Articolul 480 determină că reprezentantul legal al bănuitului, învinuitului,
inculpatului minor se admite în procesul penal prin ordonanţa organului de urmărire
penală din momentul reţinerii sau arestării preventive, sau a primei audieri a
minorului care nu este reţinut sau arestat. Reieşind din faptul că Codul de Procedură
Penală admite participarea reprezentantului legal la toate fazele procesului penal este
necesar ca la momentul admiterii acestuia să se înmâneze informaţia în scris despre
drepturile şi obligaţiile prevăzute de articolul 78. Înmânarea în scris a drepturilor şi
obligaţiilor nu înlătură obligaţia organului de urmărire penală iar după caz, a
instanţei, de a lămuri aceste drepturi în caz de necesitate.
9. În cazul când sunt date care permit de a constata cu certitudine că acţiunile
reprezentantului legal aduc un prejudiciu intereselor minorului, organul de urmărire
penală sau instanţa pot emite o hotărâre privind înlăturarea reprezentantului legal din
procesul penal. În perioada cât reprezentantul legal este înlăturat şi până la admiterea
altui reprezentant legal nu se permit efectuarea unor acţiuni procesuale cu
participarea minorului.
10. Pe parcursul procesului, atât organul de urmărire penală cât şi instanţa trebuie
să asigure realizarea drepturilor reprezentantului legal. Articolul 15 punct. 2 al
Regulilor de la Beijing, determină drepturile părinţilor şi a ale reprezentanţilor legali
ai minorului de a participa la examinarea cauzei în instanţa de judecată.
11. Participând la examinarea cauzei în instanţă reprezentanţii legali contribuie la
descoperirea tuturor circumstanţelor cauzei, caracterizarea minorului, a condiţiilor
de viaţă şi de educaţie, a nivelului de dezvoltare, a circumstanţelor care au contribuit
la comiterea infracţiunii. Reprezentantul legal participă şi la dezbaterile judiciare
(VEZI COMENTARIUL LA ART. 377). În dezbateri, reprezentantul legal poate să
îşi expună opinia privind probarea vinovăţiei, condiţiilor care au contribuit la
comiterea infracţiunii, circumstanţelor atenuante.
12. Dacă reprezentantul legal este în acelaşi moment şi parte civilmente
responsabilă el se bucură şi de drepturile de care beneficiază acesta. Reprezentantul
legal, atras în proces ca parte civilmente responsabilă dar recuperând partea sa de
 prejudiciu nu poate fi recunoscută în calitate de parte civilmente responsabilă din
motivul că alţi reprezentanţi legali ai altor minori nu au recuperat prejudiciul. Este
incompatibilă funcţia de parte vătămată şi reprezentant legal. De asemenea nu este
raţional de admis în calitate de reprezentant legal al minorului, persoane care
împreună cu acesta au participat la comiterea infracţiunii sau au ascuns urmele
infracţiunii, cât şi persoanele care au fost martori oculari ai infracţiunii.
13. Este raţional ca după explicarea dreptului inculpatului minor, de a explica şi
drepturile reprezentantului legal. La examinarea cauzei instanţa este obligată de a lua
în considerare şi opiniile reprezentantului legal alături de opiniile altor participanţi.
14. Reeşind din faptul că reprezentantul legal, ca şi partea vătămată nu se
îndepărtează din sala de şedinţe, este raţional ca acesta să fie audiat primul dintre
martori, dacă aceasta este posibil.
15. Reprezentantul legal poate fi îndepărtat în caz de necesitate din sala de
şedinţe. Spre exemplu dacă inculpatului îi este frică să depună declaraţii în prezenţa
părinţilor. După reîntoarcere în sala de şedinţe, reprezentantului legal i se aduce la
cunoştinţă conţinutul acţiunilor întreprinse în lipsa lui. În încheierea privitor la
îndepărtarea reprezentantului legal din sala de şedinţă trebuie să fie indicate toate
motivele şi temeiurile acestei hotărâri. În caz de necesitate această chestiune poate fi
pusă în discuţie de către judecător, audiind opiniile părţilor. Dacă minorul se educă
într-o instituţie de educare, în legătură cu faptul că este orfan sau părinţii sunt privaţi
de drepturile părinteşti, în calitate de reprezentant legal va participa reprezentantul
administraţiei instituţiei respective.
Articolul 484. Îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată

Potrivit art. 14 al Regulilor de la Beijing procedura judiciară potrivit articolului 14

punctul 2 trebuie să protejeze cât mai bine interesele tânărului delicvent şi se va desfăşura
într-o climă de înţelegere, permiţând acestuia să participe la procedură şi să se exprime
liber.
1. Prevederile articolului 484 au ca sarcină de a asigura protejarea minorului de
anumite influenţe negative care ar putea avea loc în cazul când ar fi cercetate
anumite împrejurări (spre exemplu în cazul infracţiuni sexuale, în cazul unor
infracţiuni de urgenţă gravă, în fapte atât ilicite cât şi amorale a părinţilor etc.)
2. Potrivit alin. 1 al art. 484, îndepărtarea minorului din sala de şedinţe poate
avea loc doar la cererea apărătorului sau a reprezentantului legal. Îndepărtarea are ca
scop înlăturarea prejudiciului care ar putea fi cauzat minorului în urma participării la
examinarea unor împrejurări dacă acestea ar putea avea o influenţă mai mare asupra
minorului decât prejudiciul care ar putea aparent fi cauzat minorului în cazul când el
a lipsit de la cercetarea acestor împrejurări.
3. În toate cazurile instanţa trebuie să respecte şi prevederile art. 6 al Convenţiei
Europene pentru Drepturile Omului.
4. La examinarea chestiunii privind îndepărtarea minorului din sala şedinţei de
judecată sunt implicate toate părţile care îşi expun opinia privind oportunitatea şi
necesitatea îndepărtării minorului, decizia aparţinând instanţei de judecată.
Hotărârea prin care minorul este îndepărtat din sala de judecată va fi o încheiere.
5. La îndepărtarea inculpatului minor din sala şedinţei de judecată instanţa este
obligată de a asigura anumite drepturi şi anume: hotărârea poate fi luată numai de
instanţa de judecată la cererea apărătorului sau a reprezentanţilor legali. În al doilea
rând îndepărtarea poate avea loc numai în cazul când se constată cu certitudine că
 circumstanţele care trebuie examinate vor avea o influenţă negativă asupra
minorului. În asemenea situaţii instanţa poate solicita şi opinia pedagogului sau
psihologului care participă la examinarea cauzei. În al treilea rând îndepărtarea poate
avea loc doar pentru perioada când vor fi examinate circumstanţele care vor avea o
influenţă negativă asupra minorului. În al patrulea rând, la reîntoarcerea minorului
instanţa este obligată să informeze minorul într-o formă accesibilă despre întreg
conţinutul cercetărilor acestor circumstanţe. În al cincilea rând, instanţa trebuie să
asigure toate posibilităţile ca minorul să ia cunoştinţă de toate acţiunile care au fost
efectuate în lipsa lui. În al şaselea rând, instanţa trebuie să asigure dreptul minorului
de a pune întrebări tuturor persoanelor care au fost audiate în lipsa lui, asupra tuturor
circumstanţelor cauzei pe care minorul le consideră importante.
6. În momentul îndepărtării minorului din sala de judecată, instanţa trebuie să
asigure ca minorul să fie izolat de martori, părţi vătămate sau alţi participanţi la
proces care nu au fost încă audiaţi.
7. Hotărârea privind îndepărtarea inculpatului din sala de şedinţe nu poate fi
atacată separat deoarece instanţa poate aplica o asemenea măsură numai la cererea
apărătorului sau a reprezentantului legal, însă încheierea privind refuzul de a
îndepărta minorul din sala de şedinţe poate fi atacată odată cu sentinţa.
8. Articolul 484 prevede şi o altă modalitate de a îndepărta minorul din sala de
şedinţe pe întreg parcursul procesului, după ce aceştia au fost audiaţi. Aceasta se
admite doar faţă de minorii care nu au împlinit vârsta de 16 ani. În toate cazurile, la
examinarea cauzei vor continua să participe apărătorul şi reprezentantul legal al
minorului.
9. La îndepărtarea minorilor din sala de şedinţe instanţa trebuie să ia în
considerare că această măsură poate aduce unele afecţiuni dreptului la un proces
echitabil. Reieşind din raţionamentul alin. 3 al articolului 484 instanţa poate lua o
asemenea hotărâre din oficiu, solicitând opinia părţilor. În cazul când apărătorul sau
reprezentantul legal al inculpaţilor care urmează să fie îndepărtaţi din sala de şedinţe
se opune unei asemenea hotărâri, instanţa trebuie să-i acorde posibilitatea să prezinte
motivele acestora.

Articolul 485.Chestiuni ce urmează a fi soluţionate de instanţă la adoptarea sentinţei

în procesul unui minor
1. Potrivit articolelor 17-19 ale Regulilor de la Beijing:
Decizia autorităţii competente trebuie să se inspire din următoarele principii:
a) Decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporţională nu numai cu circumstanţele şi
gravitatea delictului, dar şi cu circumstanţele şi nevoile delincventului ca şi cu nevoile
societăţii;
b) Nu se vor aduce restricţii libertăţii personale a minorului, iar limitarea lor la minimum
se va face după un examen minuţios;
c) Privarea de libertate individuală nu se va aplica decât dacă minorul este considerat
vinovat de săvârşirea unui delict în potriva unei alte persoane, sau în recidivă, sau dacă nu
există altă soluţie convenabilă;
d) Bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.
Pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori.
Minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale.
Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.
2. Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei la minori nu vizează
prescrierea procedurii de urmărire, ci definirea uneia care să fie în conformitate cu
principiile acceptate în mod universal. lată de ce principiile enunţate la art. 17.1., în
special la alin b şi c trebuie să fie considerate ca directive practice destinate oferirii unui
punct comun de plecare; dacă autorităţile interesate ţin cont de ele (a se vedea, de
asemenea, art. 5 ), aceste principii ar putea contribui foarte bine la asigurarea protejării
drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de dezvoltare personală şi de
educaţie.
Alineatul b al art. 17.1. afirmă că soluţiile strict punitive nu convin deloc. Atunci când este
vorba de adulţi şi poate chiar în cazurile de infracţiuni grave comise de tineri, noţiunile de
pedeapsă meritată şi de sancţiuni adaptate la gravitatea delictului se pot justifica relativ; în
chestiunile minorilor, interesul şi viitorul minorului trebuie întotdeauna să fie deasupra
consideraţiilor de acest gen.
Conform rezoluţiei 8 a celui de al VI - lea Congres al Naţiunilor Unite, alin. 6 art. 17.1.
încurajează recurgerea, pe cât posibil, la alte soluţii decât plasarea în instituţii, păstrând
grija şi răspunderea pentru nevoile specifice tinerilor : astfel, trebuie făcut apel la întregul
evantai existent de sancţiuni de rezervă şi să se pună la punct noi tipuri de sancţiuni, ţinând
cont, însă, de noţiunea de securitate publică. Trebuie aplicată, pe cât este posibil, regimul
de probaţiune printr-o amânare la pedepsele condiţionale, la deciziile comisiilor sau la
orice alte dispoziţii.
Alin. C din art. 17.1. corespunde unuia din principiile directoare figurând în rezoluţia 4 a
celui de al VI - lea Congres, care vizează aplicarea pedepsei cu închisoarea pentru tinerii
delincvenţi, numai în cazul că nu există alt mijloc potrivit de a asigura securitatea publică.
Dispoziţia care prescrie pedeapsa capitală, care face obiectul art. 17.2. corespunde
paragrafului 5 din art. 6 al Tratatului internaţional referitor la drepturile civile şi politice.
Puterea de a întrerupe în orice moment procedura ( art. 17.4 ) este o caracteristică inerentă
tratamentului tinerilor delincvenţi prin opunere cu tratamentul adulţilor. Circumstanţele
care fac ca oprirea totală a urmăririi să fie cea mai bună soluţie pot fi făcute cunoscute în
orice moment autorităţii competente.
18.1 Autoritatea competentă poate asigura desfăşurarea procesului de judecată sub forme
diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita, pe cât posibil, plasarea într-o instituţie.
Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează:
a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii;
b) Probaţiune;
c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare;
d) Amenzi, indemnizaţie şi restituire;
e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;
f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi
analoage;
g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu
educaţional;
h) Alte hotărâri pertinente.
18.2 Nici un minor nu va fi sustras supravegherii părinţilor săi, fie parţială, fie totală,
numai dacă circumstanţele nu fac ca această separare să devină necesară.
La art. 18.1 s-au făcut eforturi în enumerarea hotărârilor şi sancţiunilor importante care au
fost adoptate până acum cu succes de către sistemele judiciare. Aceasta oferă opţiuni
interesante care merită să fie urmate şi îmbunătăţite. Din cauza penuriei de personal
competent, posibilă în anumite regiuni, articolul nu enumeră nevoile efective; în aceste
regiuni, se vor putea căuta măsuri care impun un efectiv de personal mai mic.
Exemplele citate la articolul 18.1. au, mai ales, un element comun, acela potrivit căruia
comunitatea joacă un rol important în punerea în practică a măsurilor prevăzute.
Redresarea fondată pe acţiunea comunitară este o metodă clasică care, însă, prezintă multe
aspecte. Comunităţile ar trebui să fie încurajate să ofere servicii de acest fel.
Art. 18.2 subliniază importanţa familiei care, potrivit paragrafului 1 al art. l0 din Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, este elementul natural si
fundamental al societăţii. În interiorul familiei, părinţii au nu numai dreptul, ci şi datoria de
a-şi întreţine şi supraveghea copii. Art. 18.2 dispune deci că separarea copiilor de părinţii
lor este o măsură gravă, care nu se ia decât în ultimă instanţă, atunci când faptele
(maltratarea copiilor, de exemplu) o justifică pe deplin.
19.1 Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă, iar
durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă.
Criminologia progresistă recomandă tratamentul în mediu deschis, preferându-1 plasării în
instituţii. Practic, nu s-a constatat nici o diferenţă între rezultatele celor două metode.
Numeroase influenţe negative care sunt exercitate asupra individului, şi care par inevitabile
în mediul instituţional nu pot fi contrabalansate, în mod evident, de eforturile în domeniul
tratamentului. Acesta se aplică, în special tinerilor delincvenţi, a căror vulnerabilitate este
mai mare. Pe de altă parte, consecinţele negative care duc nu numai la pierderea libertăţii,
ci şi îa separarea de mediul social obişnuit sunt, bineînţeles, mult mai grave la minori din
cauza lipsei lor de maturitate.
Art. 19 vizează restrângerea plasării în instituţii la două condiţii: frecvenţă (măsură de
ultimă instanţă) şi durată (cât mai scurtă posibil). El reia unul din principiile fundamentale
ale Rezoluţiei 4 a celui de al VI - lea Congres al Naţiunilor Unite, potrivit căruia nici un
tânăr delincvent nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar, decât dacă nu există alt
mijloc corespunzător. Articolul cere deci ca, dacă un tânăr delincvent trebuie închis,
privarea de libertate să fie cât mai limitată, iar aranjamente speciale să fie prevăzute în
timpul detenţiei astfel încât să se ţină cont de tipul de delincvent, de tipul infracţiunii şi al
instituţiei. în concluzie, ar trebui dată prioritate instituţiilor deschise faţă de instituţiile
închise. Pe de altă parte, toate stabilimentele ar trebui să fie de tip carceral.
1. Chestiunea esenţială care se pune în discuţie în cauzele cu infractorii minori este
faptul că luând în considerare caracterul faptei şi personalitatea minorului, instanţa
este obligată de a căuta o soluţie, fie de a libera de pedeapsă penală minorul, fie de a
suspenda condiţional exercitarea pedepsei de către minor ş.a.
2. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea într-o instituţie
specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, sau
cu aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ, (a se vedea comentariul la
art. 483.)
3. Pe lângă chestiunile principale prevăzute de articolul 485 instanţa este obligată de a
examina şi alte chestiuni care au importanţă la justa soluţionare a cauzei: spre
exemplu, judecând cauzele săvârşite de către minor în stare de ebrietate, urmează să
fie clarificate circumstanţele în care el a procurat băuturi spirtoase sau substanţe
narcotice, complicitatea adulţilor în atragerea minorilor la beţie sau la consumarea
substanţelor narcotice. În fiecare din asemenea cauze este necesar de a cerceta dacă
minorului urmează să i se aplice tratament forţat de alcoolism sau narcomanie şi având
pentru aceasta temeiuri, a se aplica asemenea tratament (Hotărârea Plenului nr. 37).
4. Dacă prin materialele cauzei s-a dovedit că infracţiunea a fost săvârşită de către
minor în urma aplicării faţă de el a violenţei fizice sau psihice de către persoane
adulte, instanţa judecătorească trebuie să discute chestiunea pentru a constata dacă
această circumstanţă nu exclude responsabilitatea penală a minorului. (Hotărârea
Plenului nr. 37, punctul 14, pag.6).
5. Dacă săvârşirea infracţiunii de către minor a fost precedată de un comportament
nelegitim sau provocator din partea persoanelor adulte, inclusiv din partea celor
cunoscuţi în dosar drept părţi vătămate, atunci judecata are dreptul să recunoască
această circumstanţă atenuantă în privinţa celui vinovat, cât şi să trimită în cazurile
necesare decizii la locul de muncă, locul de studiu, sau de trai a persoanei indicate.
(Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 16.).
6. Stabilind pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni, persoanele adulte,
judecăţile vor reieşi din necesitatea sporirii importanţei de prevenire a răspunderii
penale, stabilite prin lege, pentru atragerea minorului la activitatea criminală şi la altă
activitate anti-socială. Instanţa de judecată poate aplica nu numai principiul absolvirii
pedepsei mai uşoare cu cea mai gravă, dar şi principiul curmării totale sau parţiale a
pedepselor, în limitele stabilite de articolul care prevede o pedeapsă mai gravă. Luând
în considerare faptul că datele despre persoana minorului, de rând cu alte circumstanţe
ale cauzei au importanţă deosebită pentru stabilirea pedepsei şi soluţionarea altor
chestiuni, instanţele judecătoreşti le vor clarifica minuţios şi le vor indica în partea
introductivă a sentinţei. La alte date cu privire la persoana inculpatului minor sunt
atribuite în special informaţia: dacă minorul trăieşte în familia unde s-a educat; dacă s-
a aflat la evidenţă la inspectoratul şi la comisia pentru minori, dacă a fost supus
aducerii şi reţinerilor, când şi pentru ce a fost discutat; dacă a fost trimis într-o
instituţie specială educativ-instructivă, cât şi informaţii despre antecedentele penale,
cu indicarea datei condamnării, legii penale, măsurii de pedeapsă, despre aflarea
locului privaţiunii de libertate, temeiurile eliberării etc. (Hotărârea Plenului nr. 37,
punctul 18).
7. Plenul Curţii Supreme de Justiţie atenţionează că la stabilirea pedepsei faţă de
minori, instanţele judecătoreşti vor discuta regula că pedeapsa pentru asemenea
persoane în mare măsură trebuie să fie subordonate scopului de corectare şi reeducare
a celui vinovat şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Este necesar de a exclude din
practica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru minori a pedepsei de privare
de libertate pe un termen scurt, când în conformitate cu legea lor li se poate aplica o
pedeapsă neprivativă de libertate. Instanţele trebuie să ţină cont că săvârşirea
infracţiunii de către minor se consideră ca o circumstanţă atenuantă. Instanţele
judecătoreşti nu trebuie să admită cazuri de aplicare a pedepsei penale faţă de minori
care au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social, dacă corectarea şi
reeducarea lui poate fi obţinută pe calea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter
educativ (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 20).
8. La soluţionarea acţiunii civile, instanţa trebuie să ia în considerare cazurile când
pentru comiterea unui prejudiciu poartă răspundere materială părinţii, tutorii sau
instituţia de învăţământ, instituţia educativă sau medicală sub supravegherea cărora s-
 au aflat minorii, dacă nu va fi dovedit că paguba a apărut nu din vina lor. Cetăţenii şi
organizaţiile atrase în cazurile prevăzute de lege la participarea în proces în calitate de
părţi civilmente responsabile pentru dauna cauzată de condamnaţii minori vor restitui
această pagubă pe cote-părţi. Răspunderea în cote-părţi poate fi pusă şi în seama
condamnaţilor, dacă instanţa va concluziona că aceasta corespunde intereselor
reclamantului şi asigură repararea daunelor.
9. Dacă organul de urmărire penală, în caz de existenţă a temeiurilor respective nu a
atras în calitate de părţi civilmente responsabile părinţii, tutorii, curatorii, precum şi
întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile care în virtutea legii poartă răspundere
materială pentru dauna cauzată prin acţiunile criminale ale minorului, judecata va lua
o decizie prin care va recunoaşte acele persoane sau organizaţii care pot fi părţi
civilmente responsabile. (Hotărârea Plenului nr. 37, punctul 27).
10. Luând hotărârea privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei
instanţa trebuie să soluţioneze şi următoarele chestiuni: termenul de suspendare luând
în considerare vârsta condamnatului, date care caracterizează personalitatea şi alte
circumstanţe cu considerarea că acest temei va fi suficient pentru reeducare; de a pune
în sarcina minorului executarea anumitor obligaţiuni prevăzute de legea penală,
executarea cărora va contribui la reeducarea persoanei, indicând obligatori termenul de
executare a acestor obligaţiuni; de numire a unei persoane responsabile pentru
reeducare sau a unei organizaţii.
Referitor la organul specializat de stat respectiv a se vedea comentariul la articolul 443.

Articolul 486. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsa penală cu

aplicarea măsurilor cu caracter educativ

1. Măsurile cu caracter educativ prevăzute de articolul 104 din Codul penal sunt
anumite măsuri de constrângere care sunt aplicate faţă de minori în cazul când au fost
liberate de răspunderea penală în conformitate cu art. 54 CP.
Aceste măsuri nu provoacă antecedente penale şi sunt stabilite pentru a reeduca persoana
fără condamnare. Măsuri pot fi aplicate cu respectarea următoarelor condiţii:
 Minorul comite infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
 Sunt temeiuri pentru liberarea minorului de pedeapsa penală
 Sunt împrejurări care permit reeducarea minorului fără aplicarea pedepsei.
2. Măsurile cu caracter educativ pot fi aplicate de către instanţa de fond, cât şi de către
instanţa de apel sau de recurs.
Instanţa din oficiu constată condiţiile prevăzute de articolul 93 luând în considerare şi
poziţia părţilor, examinând toate probele prezentate de către părţi.
3. În sentinţa de condamnare, cu liberarea de pedeapsă penală, instanţa trebuie să
invoce toate împrejurările care confirmă justeţea unei asemenea hotărâri, inclusiv şi
date care permit a considera că este posibilă reeducarea. Constatând necesitatea
aplicării unor măsuri prevăzute de articolul 104 din Codul penal instanţa determină
termenul de aplicare luând în considerare datele personale ale vinovatului şi toate
circumstanţele cauzei. În toate cazurile acest termen trebuie să fie rezonabil şi suficient
pentru reeducare.
 4. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală se
transmite serviciilor de executare a Departamentului de Executare a Hotărârilor
Judecătoreşti al Ministerului Justiţiei. În sentinţă instanţa trebuie să indice inter alia şi
faptul că în cazul de neexecutare sistematică, de către minori a obligaţiunilor sale,
organul trebuie să prezinte anumite materiale necesare pentru anularea liberării de
pedeapsă a minorului şi atragerea acestuia la pedeapsă penală.
5. Sentinţa de condamnare cu liberarea inculpatului minor de pedeapsă penală poate fi
atacată în apel în termen general.

Articolul 487. Liberarea de către instanţă a minorului de pedeapsă cu internarea lui

într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi
de reeducare
1. Minorul poate fi internat într-o asemenea instituţie până la atingerea
majoratului. Internarea poate avea loc doar în cazurile când există circumstanţe
prevăzute de articolul 93 al Codului Penal, adică:
2. Această măsură se ia cu respectarea anumitor condiţii:
1. termenul maxim de internare nu poate depăşi termenul maxim al pedepsei
prevăzute de Codul Penal pentru infracţiunea săvârşită de către minor
2. încetarea acestei măsuri până la expirarea termenului stabilit de către
instanţa de judecată este în dependenţă directă de comportamentul minorului care
datorită corectării nu mai are nevoie de această măsură
3. prelungirea aflării în această instituţie poate avea loc doar la cererea
minorului când este necesară terminarea de către acesta a învăţământului general
sau profesional.
3. În asigurarea unui control judiciar asupra executării acestei măsuri se
stabileşte că judecătorul de instrucţie este împuternicit de a soluţiona chestiunea
încetării sau prelungirii duratei aflării persoanei în instituţiile menţionate. Este
competent judecătorul de instrucţie al instanţei care a adoptat sentinţa sau al
instanţei în raza teritorială a căreia se găseşte domiciliul minorului.
În şedinţa de judecată participă persoanele menţionate în alineatul 3 al articolului 487
inclusiv audiindu-se aceste persoane şi constatându-se opinia lor.
4. În urma examinării demersului, judecătorul de instrucţie adoptă una din următoarele
hotărâri:
1. admiterea demersului şi încetarea aflării minorului în instituţia specială de
învăţământ şi reeducare sau în instituţia curativă de reeducare
2. admiterea demersului privind prelungirea termenului de aflare în instituţia
specială în legătură cu necesitatea terminării de către minor a învăţământului special
sau profesional
3. Respingerea demersului privind liberarea persoanei din instituţia specială de
învăţământ şi reeducare sau din instituţia curativă şi de reeducare.
Încheierea se pronunţă în şedinţa de judecată, copia se transmite minorului condamnat,
reprezentantului legal şi instituţiei speciale, procurorului. Încheierea dată poate fi
atacată cu recurs separat în termen de 15 zile de la data pronunţării încheierii.
Articolul 488. Temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical
Potrivit prevederilor art. 21 alin. 1 Cod Penal sunt pasibile de răspundere penală persoanele
fizice responsabile.
Responsabilitatea (art. 22 Cod Penal) este starea psihologică a persoanei care are
capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi
manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
1. Particularităţile procedurii aplicării măsurilor de constrîngere cu
caracter medical sunt determinate de specificul subiectului în privinţa căruia se
efectuiază o asemenea procedură: persoane care au săvîrşit infracţiuni în stare
de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit după săvîrşirea infracţiunii de o
boală psihică (alin. 1 din prezentul articol). Prezenţa unor astfel de dereglări
psihice duc la imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile ori
inacţiunile sale, de a le putea dirija şi nu în ultimul rînd la incapacitate de a-şi
organiza apărarea de acuzaţiile aduse.
2. Temeiurile şi scopul pentru care se aplică măsurile de constrîngere cu
caracter medical sunt prevăzute în Codul Penal în Capitolul X – măsuri de
siguranţă, art. 99-102.
Astfel, art. 99 Cod Penal prevede aplicarea a două modalităţi a măsurilor de constrîngere
cu caracter medical:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă;
3. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită se
aplică persoanelor alienate, care din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvîrşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în
condiţii obişnuite. De regulă acestea fiind aplicate alienaţilor care nu au
săvîrşit infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
4. Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă se
aplică alienaţilor care din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvîrşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi au
nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere
riguroasă. Toţi cei deţinuţi în asemenea condiţii se cer supravegheaţi astfel,
încît să se excludă posibilitatea săvîrşirii de noi fapte prejudiciabile.
5. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical se
aplică (alin. 2):
a) potrivit dispoziţiilor generale ale Codului de Procedură Penală;
b) ţinîndu-se cont de dispoziţiile Capitolului II, titlul III, Partea specială a
Codului de Procedură Penală, cele din urmă avînd prioritate înaintea
dispoziţiilor generale;
c) atunci cînd dereglarea psihică a persoanei este periculoasă:
- pentru sine însuşi (bunăoară este predispusă la suicid);
- pentru alte persoane (bunăoară le poate cauza prejudicii vieţii,
sănătăţii ori bunurilor lor).
Articolul 489. Urmărirea penală
Din prevederile art. 489 deducem:
1) în cauzele penale privitoare la infracţiunile săvîrşite de persoane în stare
de iresponsabilitate ori persoane care s-au îmbolnăvit de o boală psihică
după săvîrşirea faptei în mod obligatoriu se efectuiază urmărirea penală
(alin. 1);
2) particularităţile obiectului probaţiunii (alin. 2);

2. Modul de sesizare a organului de urmărire penală este cel general, prevăzut în

articolul 262-264. Dacă din înştiinţarea făcută rezultă săvîrşirea infracţiunii de o
persoană în stare de iresponsabilitate, organul de urmărire penală, în mod
obligatoriu va începe urmărirea penală, după care va administra probe care
confirmă vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului.
3. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi dată pe motiv că fapta nu
întruneşte elementele infracţiunii (lipseşte subiectul), chiar şi în cazul cînd se ştie
cu certitudine că persoana s-a aflat la tratament într-o instituţie de psihiatrie sau
psihoneurologică şi că fapte similare săvîrşeşte nu pentru prima oară. Urmărirea
penală se porneşte în scopul aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter
medical:
4. Soluţia de neîncepere a urmăririi penale se va da dacă:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) făptuitorul indubitabil nu prezintă pericol social.

5. În procesele penale privitor la urmărirea şi judecarea persoanelor

iresponsabile, împrejurările incluse în obiectul probaţiunii, capătă un conţinut
specific.
Astfel, mai întîi se cer constatate şi dovedite semnele obiective ale faptei interzise de legea
penală (p. 1), 2), 5) alin. 2 art. 489) şi, în special, dacă infracţiunea a fost săvîrşită de către
acea persoană.
Posibilităţile constatării semnelor subiective sunt reduse (în cazul îmbolnăvirii persoanei
de o boală psihică pînă la pronunţarea sentinţelor), ori în multe cazuri complet excluse (în
cazul persoanelor iresponsabile la momentul săvîrşirii infracţiunii).
Prin urmare nu se pot stabili forma vinovăţiei (intenţia sau imprudenţa), scopul şi motivul
infracţiunii.
6. O semnificaţie aparte capătă clarificarea chestiunilor arătate în p. 3) – 4) alin.
2. Anume în baza acestor date şi, ţinînd cont de concluziile expertizei psihiatrice,
se soluţionează aspectele legate de responsabilitate persoanei; despre îmbolnăvirea
ei de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii; despre gradul de pericol pe care-l
prezintă atît pentru cei din jur, cît şi pentru sine însuşi şi, care, fiind apreciate în
coroborare, indică asupra lipsei ori prezenţei temeiurilor legale pentru aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
7. Pentru clarificarea circumstanţelor cauzei se poate efectua orice acţiune
procesuală prevăzută de Codul de Procedură Penală.
La efectuarea urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală şi procurorul vor ţine cont
de:
- lipsa declaraţiilor bănuitului, învinuitului ca mijloc de probă;
- lipsa cererilor şi demersurilor bănuitului, învinuitului care contribuie la cercetarea
sub toate aspectele a circumstanţelor cauzei.
 8. Competenţa efectuării urmăririi penale în procesele privind infracţiunile
săvîrşite de persoane în stare de iresponsabilitate ori de persoane care s-au
îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea faptei se determină în condiţii
generale, potrivit dispoziţiilor art. 266 – 270 CPP.
9. Una din măsurile cu caracter obligatoriu în astfel de cauze penale este
dispunerea şi efectuarea expertizei cu scopul constatării stării psihice.
În prevederile alin. 3 se conţine o condiţie necesară – existenţa datelor suficiente care arată
că anume această persoană a săvîrşit infracţiunea pentru care se efectuiază urmărirea
penală.
Ordinea de numire şi efectuare a expertizei psihiatrice judiciare este cea generală,
reglementată în art. 142 – 153, cu derogări în ceea ce priveşte drepturile bănuitului,
învinuitului, inculpatului.

Articolul 490. Internarea în instituţia psihiatrică

Pentru prima dată în legislaţie procesual-penală este reglementată ordinea procesuală de
internare în instituţia psihiatrică a bănuitului, învinuitului.
1. Persoana, în privinţa căreia se efectuiază urmărirea penală, poate fi
internată în instituţia psihiatrică numai în baza hotărîrii judecătorului de
instrucţie în temeiul demersului procurorului care conduce cu urmărirea
penală.
2. Prin „instituţie psihiatrică” se are în vedere unitatea medico-sanitară din
sistemul Ministerului Sănătăţii (alin. 4 art. 12 Legea cu privire la expertiza
judiciară din 23.06.2000, nr. 186 – XIV M.O. 144-145/1056 din 16.11.2000).
3. Internarea persoanei, care se află în stare de arest, în instituţia
psihiatrică se efectuează de îndată ce au parvenit datele medicale prin care s-a
constatat dereglarea mintală, ce exclude aflarea persoanei în locul deţinerii în
arest. În acest sens se va ţine cont de faptul că persoana suferindă de tulburări
psihice poate fi spitalizată în staţionarul de psihiatrie dacă examinarea sau
tratarea ei este posibilă numai în condiţii de staţionar, iar tulburarea psihică
este gravă şi condiţionează:
a) pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
b) incapacitatea de satisfacere independentă a necesităţilor vitale; sau
c) prejudiciul grav sănătăţii sale, dacă nu i se va acorda asistenţă
psihiatrică.

Decizia privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie poate fi luată şi pînă la numirea şi

efectuarea expertizei psihiatrice judiciare în temeiul art. 28 din Legea privind asistenţa
psihiatrică din 16.12.1997 nr. 1402-XIII (M.O. nr. 44-46/310 din 21.05.1998).
4. Despre internarea în instituţia psihiatrică a persoanelor care nu se află în
stare de arest a se vedea comentariul la art. 152.

Articolul 491. Disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a săvîrşit o

faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de iresponsabilitate sau
care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii
Prezentul articol înlătură o lacună existentă în vechiul Cod de Procedură
Penală (1961) privitor la disjungerea cauzei în privinţa persoanei care a
 săvîrşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de
iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii.
1. Prin „disjungerea cauzei” se are în vedere separarea într-un dosar aparte
a materialelor cauzei privitor la infracţiunea săvîrşită cu participaţie unde în
calitate de autor, organizator, instigator sau complice este o persoană
iresponsabilă ori care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii.
2. Din conţinutul art. 491 deducem faptul că disjungerea cauzei în privinţa
persoanei iresponsabile ori care s-a îmbolnăvit de o boală psihică în dosar
separat este lăsată la discreţia procurorului, dată fiind sintagma „cauza ...,
poate fi disjunsă...”. Prin urmare, disjungerea cauzei va fi posibilă dacă aceasta
nu va influenţa cercetarea sub toate aspectele, complet şi obiectiv, a tuturor
circumstanţelor cauzei.
3. Disjungerea cauzei se dispune prin ordonanţă motivată de către
procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu ori la propunerea
ofiţerului de urmărire penală. Ordonanţa va conţine circumstanţele cauzei,
temeiul legal de disjungere şi care anume acte procedurale (în original sau
copii nostrificate de procuror) urmează a fi disjunse din procedura de bază.
4. Materialelor cauzei penale disjunse în dosar separat le este recunoscută
valoarea probantă, fapt ce exclude necesitatea efectuării repetate a acţiunilor
procesuale.

Articolul 492. Drepturile persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de

aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical
În cazul în care prin concluzia expertizei psihiatrice judiciare s-a constatat prezenţa stării
psihologice a persoanei, în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor
de constrîngere cu caracter medical, de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile, ea intră în posesia statutului
prevăzut în art. 66 – drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului (despre drepturile şi
obligaţiile în cauză a se vedea comentariul la art. 66).
1. Procurorul şi organul de urmărire penală au obligaţia de a-i înmîna
persoanei informaţia în scris privitor la statutul său şi de a-i explica esenţa şi
semnificaţia fiecărei categorii de drepturi şi obligaţii. Despre îndeplinirea
acestei măsuri se va face menţiunea în procesul – verbal.

Articolul 493. Participarea reprezentantului legal

Reglementările din art. 493 sunt dedicate reprezentantului legal al persoanei căreia îi vor fi
aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical. Despre „reprezentantul legal” a se
vedea comentariul la punctul 39 articolul 6 CPP.
1. Atragerea reprezentantului legal urmăreşte scopul de a asigura
egalitatea în drepturi a persoanei iresponsabile şi a şterge neputinţa de a-şi
apăra desinestătător drepturile şi interesele legitime.
 2. Participarea reprezentantului legal în cauza în privinţa persoanei care a
săvîrşit o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală în stare de
iresponsabilitate sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii este obligatorie (alin. 1 din prezentul articol).
3. Despre „rudele apropiate” a se vedea comentariul la punctul 41 articolul
6 CPP.
4. Recunoaşterea reprezentantului legal se efectuiază prin ordonanţa
organului de urmărire penală ori a procurorului sau prin încheierea instanţei de
judecată imediat ce devine cunoscută tulburarea psihică, dar nu mai tîrziu de
momentul numirii expertizei psihiatrice judiciare.
5. Despre statutul reprezentantului legal a se vedea comentariul la articolul
78.

Articolul 494. Participarea apărătorului

În alineatul 1 din articolul comentat se dezvoltă prevederile punctului 11 alineatul 1
articolul 69 privitor la participarea obligatorie a apărătorului în procedura de aplicare a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
1. Legiuitorul stabileşte momentul admiterii în cauză a apărătorului şi
anume, nu mai tîrziu de data cînd a fost adoptată ordonanţa prin care s-a
dispus efectuarea expertizei în staţionarul instituţiei psihiatrice cu condiţia că
apărătorul nu a fost admis mai înainte.
2. Admiterea apărătorului se efectuiază conform prevederilor punctului 22
alin. 1 articolul 78, adică reprezentantul legal invită pentru persoana pe care o
reprezintă un apărător.
Dacă în cauză nu există apărător ales, intervine un apărător din oficiu.
3. Drepturile apărătorului persoanei iresponsabile sunt cele generale,
prevăzute în articolul 68 (alin. 2).
De fapt, nu toate sunt valorificate, bunăoară dreptul la întrevederi cu persoana
interesele căreia le apără, fără a se limita numărul şi durata lor se va realiza în măsura
în care starea sănătăţii justiţiabilului nu împiedică întrevederile.
4. Reprezentantul legal poate refuza să ia cunoştinţă cu materialele cauzei
penale; apărătorul de asemenea drept nu dispune.
5. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că
apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistenţă juridică eficientă
persoanei în privinţa căreia se desfăşoară procedura de aplicare a măsurilor de
constrîngere cu caracter medical va cere înlocuirea apărătorului.

Articolul 495. Terminarea urmăririi penale

După terminarea urmăririi penale, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei,
caracterul faptei şi starea psihică a celui care a săvîrşit-o. Alineatul 1 din prezentul articol
indică asupra eventualelor soluţii date de procuror la terminarea urmăririi penale.
Astfel, temeiul de încetare a procesului penal prevăzut în alineatul 1 pct. se aplică dacă este
prezent măcar unul din cazurile arătate în articolul 285 (a se vedea comentariul). Un alt
temei de încetare reprezintă cazul în care caracterul faptei şi starea psihică a celui care a
săvîrşit-o duc la concluzia că făptuitorul nu prezintă pericol pentru societate. Pentru aceasta
se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- a avut loc fapta penală şi această faptă a fost săvîrşită de
subiectul în cauză;
- la momentul dispunerii încetării procesului penal persoana
suferea de tulburări psihice care făceau imposibilă stabilirea şi
executarea pedepsei penale;
- caracterul faptei şi tulburarea psihică nu prezintă pericol
nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur (în caz contrar ar fi
necesară transmiterea cauzei în judecată pentru a fi aplicate măsuri
de constrîngere cu caracter medical).
2. În punctul 2 alineatul 1 este arătată condiţia de trimitere a cauzei în instanţa de
judecată. Prin existenţa temeiurilor de a aplica faţă de cel care a săvîrşit
infracţiune măsuri de constrîngere cu caracter medical se au în vedere condiţiile
arătate în alineatul 1 articolul 448 din prezentul Cod.
3. Soluţiile de încetare a procesului penal şi de trimitere a cauzei în instanţa de
judecată sunt luate de procuror, prin ordonanţă.
4. Alineatul 2 din prezentul articol formulează, pe lîngă prevederile arătate în
articolul 255, o serie de aspecte care se cer expuse în mod obligatoriu. În special,
circumstanţele cauzei stabilite la urmărirea penală, adică, unde, cînd s-a săvîrşit
fapta penală, persoana în privinţa căreia s-a efectuat urmărirea penală,
enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia, gradul şi caracterul bolii
psihice în timpul săvîrşirii infracţiunii ori în timpul urmăririi, comportamentul
persoanei atît înainte, cît şi după săvîrşirea infracţiunii, caracterul şi mărimea
daunelor cauzate prin infracţiune etc. Neapărat se vor expune, dacă au fost
formulate, argumentele apărătorului, reprezentantului legal, prin care sunt
respinse temeiurile pentru aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter
medical.
5. Despre modul de prezentare a materialelor dosarului, de depunere a cererilor
şi de soluţionare a lor a se vedea comentariul la articolele 293 – 295.
Persoana în privinţa căreia se desfăşoară procedura, va fi informată despre încetarea
procesului sau trimiterea cauzei în instanţa de judecată, numai în cazul cînd
caracterul şi gradul de îmbolnăvire nu o împiediă să participe la acţiuni procesuale.
6. Potrivit alineatului 4, odată cu încetarea procesului penal în condiţiile
articolului 285 persoana faţă de care s-a efectuat urmărirea, recunoscută alienată
mintal,nu prezintă pericol, în mod obligatoriu se va comunica organului local de
ocrotire a sănătăţii.
7. Copia de pe ordonanţa de trimitere a cauzei în judecată se înmînează, potrivit
alineatului 5, reprezentantului legal. Conform statutului apărătorului, reglementat
în articolul 68, acestuia, de asemenea, îi va fi înmînată o astfel de copie.
8. În asemenea categorii de cauze penale nu se întocmesc ordonanţa de punere
sub învinuire şi rechizitoriul.

Articolul 496. Măsuri preparatorii pentru şedinţa de judecată

Conform alineatului 1 articolul 496 judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza, potrivit
prevederilor articolului 344, printr-o încheiere stabileşte data examinării în şedinţa de
judecată.
 1. Despre acesta, conform articolului 236, este anunţat procurorul,
apărătorul şi reprezentantul legal al persoanei faţă de care urmează a fi aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical, partea vătămată, martorii, dacă
este necesar este citat şi expertul.
2. Potrivit prevederilor alineatului 2 din prezentul articol, în şedinţă poate
fi chemată şi persoana a cărei cauză urmează să fie judecată.
De regulă, această măsură se dispune ţinîndu-se cont de părerea expertului – psihiatru.
Nu rareori chemarea este determinată de necesitatea prezentării persoanei în cauză
pentru recunoaştere de către partea vătămată, martori, nefiind exclus şi în scopul de a
se convinge de justeţea concluziilor expertului-psihiatru.

Articolul 497. Judecarea cauzei

Judecarea cauzelor avînd ca obiect infracţiunile săvîrşite de persoane în stare de
iresponsabilitate, precum şi infracţiuni săvîrşite de persoane care s-au îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea faptei, se face în şedinţă de judecată cu respectarea normelor
generale care reglementează judecata (a se vedea comentariul la articolele 314 – 343, 354 -
399).
Totodată, instanţa de judecată va ţine cont de reglementările din Partea Specială,
Titlul III, Capitolul II „Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter
medical”, în calitatea lor de norme speciale prioritare faţă de normele generale.
1. Participarea procurorului şi a apărătorului este obligatorie.
Nerespectarea dispoziţiilor alineatului 1 din prezentul articol implică necondiţionat
casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei.
2. Aplicîndu-se prevederile alineatului 2 din prezentul articol se va ţine
cont de următoarele:
1) cercetarea judecătorească începe cu expunerea de către procuror a
argumentelor care atestă necesitatea aplicării faţă de persoana alienată a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical;
2) persoana iresponsabilă sau care s-a îmbolnăvit de o boală psihică nu
este audiată;
3) ordinea cercetării probelor este cea generală, prevăzută de articolul 365,
iar consecutivitatea se propune de partea concretă care prezintă probele în
acuzare sau în apărare.
3. Din conţinutul alineatului 3 reiese faptul petrecerii dezbaterilor
judiciare.
Ordinea cuvîntărilor este cea generală: disursul procurorului, a părţii vătămate,
pledoaria apărătorului şi a reprezentantului legal.
4. La judecarea unor astfel de cauze penale nu se acordă ultimul cuvînt.

Articolul 498. Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată

În articolul 498 se prevede modalitatea soluţiei instanţei de judecată şi chestiunile ce
urmează să le soluţioneze în legătură cu aceasta.
1. Astfel, potrivit alineatului 1, cauza privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical se soluţionează prin sentinţă.
Sentinţa de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter medical se adoptă în
numele Legii, trebuie să fie legală, întemeiată şi motivată.
 Poate fi întemeiată numai pe probele care au fost cercetate nemijlocit în şedinţa de
judecată.
2. În alineatul 2 sunt enumerate chestiunile pe care trebuie să le
soluţioneze instanţa de judecată la adoptarea sentinţei. Aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical va avea loc dacă:
1) a fost săvîrşită o faptă interzisă de legea penală;
2) persoana care a săvîrşit-o este iresponsabilă sau s-a îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea faptei care face imposibilă stabilirea şi
executarea pedepsei penale;
3) în virtutea tulburărilor psihice persoana prezintă pericol nemijlocit
pentru sine şi pentru cei din jur;
4) este necesară aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical
arătate în articolul 99 Cod penal.

3. În asemenea categorii de cauze poate fi înaintată acţiunea civilă (a se

vedea comentariul la articolele 219, 221, 225) faţă de persoana responsabilă
de acţiunile făptuitorului.
În legătură cu aceasta instanţa va clarifica dacă trebuie admisă acţiunea civilă, în
folosul cui şi în ce sumă (pct. 10 alin. 1 art. 385).
4. La adoptarea sentinţei sunt soluţionate şi chestiunile arătate în pct. 11),
13) alin. 1 art. 385 (a se vedea comentariul).

Articolul 499.Sentinţa de aplicare a unor măsuri de constrîngere cu caracter medical

1. Potrivit articolului 6 pct. 42 sentinţa este hotărîrea prin care cauza

penală se soluţionează în fond de instanţa de judecată. . Sentinţa se compune
din trei părţi: partea introductivă, partea descriptivă şi dispozitivul ( a se vedea
comentariul la articolele 393 - 394).
2. Hotărîrea instanţei în cauza penală privind aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical depinde de răspunsul la chestiunile arătate în
articolul 498 alineatul 2.
3. Potrivit articolului 499 alineatul 1, instanţa de judecată în cazul în care
consideră dovedit faptul săvîrşirii infracţiunii de către o persoană în stare de
iresponsabilitate, adică se răspunde afirmativ la chestiunile cuprinse în pct. 1)
– 3), 5) alineatul 2 articolul 498.
Conform articolului 23 alineatul 1 Cod Penal adoptă sentinţă de absolvire de
răspundere penală cu aplicarea faţă de făptuitor a măsurilor de constrîngere cu caracter
medical arătate în articolul 99 Cod Penal.
4. La constatarea existenţei împrejurărilor arătate în punctele 1) – 2), 4) –
5) alineatul 2 articolul 498 şi ajungînd la concluzia că persoana după ce a
săvîrşit infracţiunea s-a îmbolnăvit de o boală psihică cronică care o face să
nu-şi dea seama de acţiunile sale sau să nu le poată dirija, instanţa de judecată
adoptă sentinţă de absolvire a persoanei de pedeapsa penală, fie de liberare de
pedeapsă cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical arătate în
articolul 99 Cod Penal. După însănătoşirea persoanei ea poate fi supusă
pedepsei, dacă nu vor expira termenele de prescripţie pentru tragerea la
 răspundere penală sau nu va surveni alte temeiuri de absolvire de răspundere
penală.
5. Potrivit punctului 22 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
nr. 10 din 24.04.2000 „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală
la adoptarea sentinţei” instanţa de judecată aplică măsuri de constrîngere cu
caracter medical cu condiţia că se dovedeşte că anume această persoană a
săvîrşit fapta social periculoasă prevăzută de legea penală în stare de
iresponsabilitate.
6. Dacă prin caracterul faptei săvîrşite şi starea sănătăţii persoana nu
prezintă pericol pentru societate şi nu necesită tratament forţat, instanţa de
judecată adoptă sentinţă de încetare a procesului penal, fără a fi aplicate măsuri
prevăzute în articolul 99 Cod Penal.
7. În alineatul 2 din prezentul articol se stabileşte necesitatea clasării
procedurii privind aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical cu
restituirea materialelor cauzei procurorului pentru a efectua urmărirea penală
conform Părţii Speciale, Titlului I, Capitolele I – VI.
Pentru adoptarea unei astfel de soluţii se cer întrunite măcar una din următoarele
condiţii:
1) nu s-a dovedit starea de iresponsabilitate a persoanei deferite justiţiei
pentru a fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;
2) boala persoanei care a săvîrşit fapta prevăzută de legea penală nu
împiedică pedepsirea ei.
8. Conform alineatului 3 articolul 499, dacă în cauză nu vor fi acumulate
probe despre săvîrşirea de către această persoană a faptei penale ori se va
constata măcar unul din temeiurile arătate în articolul 285, instanţa
judecătorească adoptă sentinţă de încetare a procesului penal.î
În astfel de situaţii nu are nici o valoare juridică existenţa şi caracterul bolii persoanei.
9. faţă de aceste persoane se aplică măsuri cu caracter medical conform
Legii nr. 1402 din 16.12.1997 privind asistenţa psihiatrică.
10. În cazul în care cîteva persoane au săvîrşit o faptă social periculoasă,
prevăzută de legea penală, instanţa judecătorească are dreptul să examineze
concomitent chestiunea despre vinovăţia unor persoane şi despre aplicarea
măsurilor de constrîngere cu caracter medical în privinţa altor persoane care au
săvîrşit această faptă în stare de iresponsabilitate sau care s-au îmbolnăvit de o
boală psihică după săvîrşirea infracţiunii. În aceste cazuri instanţa
judecătorească adoptă o sentinţă, partea descriptivă a căreia va cuprinde
descrierea faptei social periculoase pe care ea a recunoscut-o dovedită, de
asemenea, probele în baza cărora instanţa judecătorească şi-a întemeiat
concluziile sale atît în privinţa persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunii,
cît în privinţa persoanelor care au săvîrşit această faptă în stare de
iresponsabilitate ori care s-au îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea
infracţiunii.
În dispozitivul acestei sentinţe instanţa judecătorească formulează hotărîrea respectivă
despre recunoaşterea vinovăţiei unor inculpaţi şi despre aplicarea măsurilor de
constrîngere cu caracter medical referitoare la persoana recunoscută iresponsabilă sau
care s-a îmbolnăvit de o boală psihică după săvîrşirea infracţiunii, dar pînă la
adoptarea sentinţei.
11. Despre alte chestiuni care trebuie soluţionate în dispozitivul sentinţei a
se vedea comentariul la articolul 397.
Articolul 500. Atacarea sentinţei de aplicare a măsurilor de constrîngere cu caracter
medical
Procedura declarării apelului, după caz, a recursului, este reglementată în Partea Specială,
Titlul II, Capitolul IV, secţiunea 1 şi secţiunea a 2-a, § 2.
1. Dreptul de a exercita calea ordinară de atac îl deţin persoanele arătate în
articolul 500.

Articolul 501. Verificarea necesităţii de a aplica în continuare măsurile de

constrîngere cu caracter medical, revocarea sau schimbarea lor
Spre deosebire de articolul 303 din Codul din 1961, care reglementa revocarea sau
schimbarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical, Codul în vigoare în articolul 501
operează şi cu categoria de „verificare a necesităţii de a aplica în continuare măsurile de
constrîngere cu caracter medical”, prin care se extinde sfera măsurilor instanţei de
judecată.
1. Întrucît, aplicînd măsuri de constrîngere cu caracter medical, instanţa de
judecată nu stabileşte termenul corespunzător, fapt datorat caracterului şi
gradului de îmbolnăvire, eficacităţii tratamentului şi alţi factori, alineatul 1 din
prezentul articol impune verificarea necesităţii continuării aplicării măsurilor
de constrîngere cu caracter medical din oficiu de către instanţa de judecată.
Această măsură procesuală se va efectua, în baza unui control periodic, dar nu mai rar
de o dată la 6 luni (art. 35 Legea privind asistenţa psihiatrică).
2. În alineatul 2 se prevede dreptul medicului-şef al organului de ocrotire a
sănătăţii, căruia îi este subordonată instituţia medicală unde este deţinută
persoana, de a propune revocarea ori schimbarea măsurii de constrîngere cu
caracter medical. Demersul medicului-şef se cere confirmat prin avizul unei
comisii medicale. Potrivit articolului 43 din Legea privind asistenţa psihiatrică,
avizul comisiei medicale, cu participarea medicului psihiatru, reprezintă
concluzia privitor la lipsa de indicaţii terapeutice care ar necesita aflarea în
instituţia psihoneurologică.
O astfel de propunere va parveni în cazurile cînd în urma însănătoşirii persoanei care a
fost declarată iresponsabilă sau în urma ameliorării stării sănătăţii ei, nu mai este
necesar de a se aplica în continuare măsura de constrîngere cu caracter medical.
3. Instanţa de judecată va soluţiona chestiunea revocării ori schimbării
măsurii de constrîngere cu caracter medical în conformitate cu prevederile
articolelor 469 – 471.
4. În mod similar se procedează şi în privinţa persoanelor care s-au
îmbolnăvit de o boală psihică cronică după săvîrşirea faptei penale.
5. Potrivit alineatului 4, cererea de verificare, revocare sau schimbare a
măsurilor de constrîngere cu caracter medical poate fi depusă de către:
1) persoana declarată iresponsabilă;
2) rudele ei apropiate;
3) alte persoane interesate (de exemplu, apărătorul sau un alt reprezentant
legal).
 6. În alineatul 5 este prevăzută instanţa de judecată competentă să verifice
necesitatea de a aplica în continuare măsurile de constrîngere cu caracter
medical, revocarea sau schimbarea lor.
Notă: Alineatul 5 din prezentul articol conţine o eroare, greşit fiind denumită
hotărîrea prin care s-a aplicat măsura de constrîngere cu caracter medical. Astfel, în
locul termenului de sentinţă s-a folosit termenul de încheiere.
A se vedea comentariul la articolul 470 – 471.

Articolul 502. Redeschiderea procesului în privinţa persoanei faţă de care s-a aplicat
o măsură de constrîngere cu caracter medical
Articolul comentat prevede posibilitatea redeschiderii procesului în privinţa persoanei faţă
de care s-a aplicat o măsură de constrîngere cu caracter medical în cazul cînd persoana s-a
însănătoşit.
1. În astfel de situaţii se va ţine cont de avizul instituţiei medicale în care
urmează să fie descrisă îmbunătăţirea stării sănătăţii alienatului, fapt ce
exclude aflarea lui în această instituţie.

Articolul 503. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau
narcomanie
În sensul Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului
ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope din 06.12.2001 (M.O. nr. 38 – 38/208 din
14.03.2002) prin tratament forţat (obligatoriu) se înţelege – asistenţa medicală specializată
în condiţiile unei instituţii narcologice a Ministerului Sănătăţii, stabilită prin hotărîrea
instanţei de judecată unei persoane dependente de alcool sau de droguri, dependenţă ce se
manifestă prin modificare patologică a personalităţii şi comportament antisocial, prin
pierdere a capacităţii de evaluare critică a propriei stări, inclusiv a comportamentului în
familie şi societate şi de prevedere a consecinţelor ebrietăţii sau efectele drogurilor;
alcoolism cronic sau narcomanie se înţelege – maladii determinate de consumul abuziv de
alcool, de consumul ilicit de droguri, care dezvoltă dependenţă, declanşează dereglări ale
sănătăţii fizice şi psihice şi se manifestă prin diferite acţiuni şi comportamente antisociale.
1. Tratamentul forţat al persoanelor care suferă de alcoolism cronic sau
narcomanie poate fi aplicat inculpatului cu respectarea următoarelor condiţii:
1) infracţiunea săvîrşită are legătură cu starea sănătăţii, condiţionată de
intoxicaţia cronică cu alcool sau cu substanţe narcotice;
2) inculpatul este periculos pentru societate datorită maladiilor.
2. Instanţa de judecată din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a
organului de ocrotire a sănătăţii în baza avizului medical poate dispune
tratamentul medical forţat.
3. Instanţa de judecată nu indică termenul tratamentului forţat persoanelor
care suferă de alcoolism cronic sau narcomanie.
4. Aplicarea tratamentului medical forţat nu poate înlocui pedeapsa
penală.

Capitolul III
 PROCEDURA PRIVIND ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

Articolul 504. Noţiuni generale

1. Unul din principiile de bază ale procedurii penale este principul prezumţiei
nevinovăţiei, conform căruia orice persoană acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este
prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu este dovedită, în modul prevăzut de
lege, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia persoanei îi vor fi asigurate toate
garanţiile necesare apărării sale, şi vinovăţia ei nu va fi constatată printr-o hotărîre
judecătorească de condamnare definitivă, nimeni nu este obligat să dovedească
nevinovăţia sa. Din acest principiu se deduce şi principiul libertăţii persoanei bănuite,
învinuite de a depune mărturisiri împotriva sa. Obligaţia de a prezenta probe în instanţă în
susţinerea învinuirii îi revine procurorului, unicul reprezentant al statului investit cu
asemenea atribuţii. În asemenea situaţie legislatorul a prevăzut o nouă instituţie în
procedura penală – acordul de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat între procuror şi învinuit
inculpat, prin intermediul apărătorului.
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este apreciat ca o tranzacţie încheiată între
acuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţămîntul de a-şi
recunoaşte vina în schimbul unei pedepse reduse. Pentru a asigura ă garanţie obiectivă a
persoanei la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei Codul penal la art. 80
prevede reducerea cu o treime din sancţiunea maximă, prevăzută pentru această
infracţiune, astfel instanţa de judecată la individualiza pedepsei unei asemenea persoane va
calcula pedeapsa, reişind din sancţiunea maximă redusă cu o treime şi sancţiunea minimă,
sau în anumite circumstanţe, chiar va aplica pedeapsă mai blîndă, decît cea prevăzută de
lege.
3. Ce beneficii au părţile în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei?
Statul în urma acordului este scutit de anumite cheltuieli pe care le-ar purta în
legătură cu desfăşurarea procesului obişnuit în cauza dată, cheltuieli pentru a administra, a
aduce şi cerceta probele în instanţă, deoarece însăşi făptuitorul ca izvor de probă confirmă
circumstanţele cauzei şi indică organelor de urmărire penală alte izvoare de probă care ar
confirma fapta săvîrşită. De rînd cu reducerea cheltuielilor pentru desfăşurarea procesului
de justiţie obişnuit, statul obţine o procedură simplificată care durează mult mai scurt timp
decît cea obişnuită, astfel se reduc esenţial termenii rezonabili de judecare a cauzelor
penale, ceea ce coincide cu interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu
cheltuieli mai reduse şi se eliberează forţe pentru a efectua urmărirea penală în alte cauze
mai complicate şi pentru infracţiuni mai grave.
Învinuitul, inculpatul, recunoscînd vinovăţia şi cooperînd cu organul de urmărire penală la
efectuarea urmăriri şi la acuzarea altor persoane, adică asumîndu-şi nişte atribuţii de care
legea îl eliberează, în urma acordului de recunoaştere a vinovăţiei, beneficiază de o
pedeapsă mai redusă decît cea pe care ar fi obţinut-o într-un proces deplin, beneficiază prin
judecarea cauzei într-un termen mult mai redus decît în procedura obişnuită.
4. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris cu participarea obligatorie a
apărătorului. La încheierea acordului un rol deosebit îl joacă avocatul care trebuie să fie
garantul învinuitului, inculpatului împotriva acţiunilor arbitrare ale reprezentanţilor
statului. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat doar în cazul infracţiunilor
uşoare, mai puţin grave şi cele grave.
5. Instanţa ca un organ independent nu va participa nuci sub o formă la discuţii de
încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece ea ulterior urmează să
efectueze controlul încheierea acordului şi în dependenţă de situaţie va decide acceptarea
sau neacceptarea acordului încheiat. În cadrul controlului efectuat de instanţă, aceasta
urmează să constate: dacă acordul a fost încheiat în condiţiile legii, dacă din partea
învinuitului, inculpatului acordul a fost încheiat în mod benevol şi cu bună ştiinţă, dacă a la
încheierea acordului a participat apărătorul şi dacă sunt suficiente probe care ar confirma
condamnarea.
6. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat şi de către procuror şi de către
învinuit, inculpat şi apărătorul acestuia. Iniţierea încheierii acordului poate avea loc în
orice moment, începînd cu punerea persoanei sub învinuire şi pînă la începerea cercetării
judecătoreşti.

Articolul 505. Condiţiile de iniţiere şi încheiere a

acordului de recunoaştere a vinovăţiei
1. În cazul iniţierii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, indiferent de la
cine porneşte această iniţiativă, procurorul ca reprezentant al statului este obligat să ia în
considerare următoarele circumstanţe: 1) voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la
efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane; 2) atitudinea învinuitului,
inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de antecedentele penale; 3) natura şi
gravitatea acuzaţiei înaintate; 4) căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui
de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el; 5) voinţa liberă şi benevolă a
învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o
procedură redusă; 6) probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv; 7) interesul
public de a obţine o judecată mai operativă cu cheltuieli mai reduse.
2. Cooperarea învinuitului, inculpatului cu organul de urmărire penală la efectuarea
urmăririi penale sau acuzarea altor persoane este pusă în prim plan la luarea deciziei de
către procuror de a încheia acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Decizia privind
cooperarea cu organul de urmărire penală trebuie să-i aparţină exclusiv învinuitului,
inculpatului în mod benevol, acesta conştientizînd şi avînd posibilitatea reală de a decide
singur, fără o careva influenţă asupra sa. Voinţa liberă şi benevolă a învinuitului,
inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură
redusă creează şanse mult mai mari învinuitului de a obţine încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei.
3. Probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv este o condiţie importantă la
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Procurorul poate încheia acordul ci
învinuitul doar în cazul în care de rînd cu recunoaşterea de către învinuit a vinovăţiei sale,
aceasta să fie confirmată şi prin alte probe administrate în modul prevăzut de lege. Doar
recunoaşterea de către învinuit, inculpat a vinovăţiei sale nu poate servi temei pentru
instanţă de a accepta un asemenea acord şi de a condamna persoana în cauză. Cît priveşte
celelalte circumstanţe expuse mai sus, acestea în orice situaţie sunt apreciate ca
circumstanţe atenuante şi vor fi luate în consideraţie, indiferent de cazul se judecă cauza în
procedură obişnuită sau în procedură specială.
4. Cînd procurorul iniţiază procedura de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei
de către învinuit, inculpat, el se adresează apărătorului şi învinuitului, inculpatului cu
această iniţiativă.
Apărătorul, în condiţii confidenţiale, discută cu învinuitul, inculpatul iniţiativa propusă de
procuror. În această situaţie apărătorul explică învinuitul, inculpatul: 1) toate drepturile
procesuale de care acesta dispune, inclusiv dreptul la un proces complet, rapid şi
public şi că, pe durata acestui proces, el beneficiază de prezumţia nevinovăţiei atîta timp
cît vinovăţia sa nu îi va fi dovedită în mod legal, asigurîndu-i-se toate garanţiile necesare
pentru apărarea sa, dreptul de a prezenta dovezi în favoarea sa, dreptul de a solicita
audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării, dreptul de a nu
spune nimic şi de a nu fi obligat să se autoincrimineze, dreptul de a depune
declaraţii, de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi de a renunţa la declaraţia
de recunoaştere a vinovăţiei.
După aceasta apărătorul discută cu învinuitul, inculpatul toate aspectele cazului, inclusiv
ordonanţa de punere sub învinuire sau, după caz, rechizitoriul, toate posibilităţile de
apărare de care ar trebui să beneficieze el în cazul respectiv; pedeapsa maximă şi minimă
care poate fi aplicată în cazul recunoaşterii vinovăţiei.
În continuare apărătorul va explica învinuitul, inculpatul că în caz de încheiere a acordului
de recunoaştere a vinovăţiei, el va fi obligat să depună jurămîn în faţa instanţei că va face
declaraţii veridice privitor la infracţiunea pusă sub acuzaţie şi că aceste declaraţii vor
putea fi folosite într-un alt proces împotriva sa pentru declaraţii false.
5. Apărătorul discutînd cu învinuitul, inculpatul toate circumstanţele expuse mai sus va
concretiza concomitent şi faptul că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu
este o consecinţă a aplicării violenţei sau ameninţării asupra lui. Exercitînd toate aceste
acţiuni şi convingînu-se că învinuitul inculpatul acceptă în mod benevol încheierea
acordului şi că acordul va facilita situaţia persoanei interesele căreia le reprezintă,
apărătorul poate propune procurorului încheierea acordului.
6. Acordul se întocmeşte în scris cu indicarea condiţiilor concrete. Acordul de recunoaştere
a vinovăţiei de rînd cu condiţiile acestuia va trebui să conţină următoarele:
 menţiune despre faptul că apărătorul a discutat cu învinuitul, inculpatul toate chestiunile
menţionate la alin. (2) art. 505;
 menţiune despre circumstanţele expuse la lit. c) şi d) pct. 4) alin. (3) art. 505, - dacă
învinuitul, inculpatul a fost recent supus unui tratament pentru vre-o afecţiune mintală
sau de dependenţă de droguri ori de alcool. În cazul în care persistă o asemenea situaţie,
în acord se concretizează sub semnătura inculpatului dacă acesta este capabil de a-şi
expune şi adopta poziţia sa şi dacă nu se află la momentul încheierii acordului sub
influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură;
 menţiune despre faptul că a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi
dacă le-a discutat cu apărătorul său; dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice
acordate de apărătorul său; dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul său, învinuitul,
inculpatul a înţeles condiţiile acordului şi doreşte să încheie acest acord; dacă nu i-a
făcut cineva învinuitului, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru
a-l influenţa de a accepta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă nu a
încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia
de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia
din dorinţă proprie, întrucît el este vinovat; dacă în cazul în care acordul încheiat se
referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a
unei infracţiuni grave, dacă el înţelege faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea
prezumţiei nevinovăţiei, drepturi prevăzute în art.66.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este semnat de către procuror, învinuit, inculpat şi
apărător astfel ca semnăturile fiecăruia din ei să fie pe fiecare pagină a acordului. Ulterior
acordul trebuie să fie aprobat de către procurorul ierarhic superior, care va verifica
respectarea legii la încheierea acestuia.

Apărătorul va certifica separat, în scris, declaraţie că acordul de recunoaştere a vinovăţiei

de către învinuit, inculpat a fost examinat de el personal, că procedura de încheiere a lui,
prevăzută de lege, a fost respectată şi că recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit,
inculpat rezultă din înţelegerea lor confidenţială anticipată.
7. Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost încheiat la faza de urmărire penală,
înainte de a trimite cauza în judecată, învinuitului şi apărătorului său le sînt prezentate
materialele dosarului pentru a lua cunoştinţă de ele, conform prevederilor art.293 şi 294,
precum şi li se înmînează rechizitoriul.

Articolul 506. Examinarea de către instanţa de judecată a acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

1. În cazul trimiterii cauzei în judecată cu acord de recunoaştere a vinovăţiei,

judecătorul, căruia i-a fost repartizată cauza respectivă va pune cauza pe rol fără a ţine
şedinţa preliminară şi va lua toate măsurile necesare pentru ca pregătirea şi desfăşurarea
şedinţei judiciare. La data fixată cauza se va judeca în şedinţă deschisă, cu excepţia
cazurilor în care conform art. 18 şedinţa poate fi închisă.
2. La data şi ora fixată pentru judecare, preşedintele şedinţei de judecată deschide
şedinţa şi anunţă care cauză penală va fi judecată, grefierul raportează prezentarea în
instanţă şi motivele neprezentării celor care lipsesc. Dacă acordul de recunoaştere a
vinovăţiei este încheiat în cadrul părţii pregătitoare a şedinţei şi au fost chemaţi martori,
preşedintele şedinţei cere ca ei
să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea
lui.
Preşedintele şedinţei de judecată anunţă numele şi prenumele apărătorului şi
constată dacă inculpatul acceptă asistenţa juridică a acestui apărător, totodată verifică,
dacă nu sînt circumstanţe care fac imposibilă participarea apărătorului la procesul penal
conform prevederilor art.72.
După aceasta preşedintele anunţă numele şi prenumele său şi, după caz, şi ale celorlalţi
judecători din complet, ale procurorului, grefierului, precum şi ale, interpretului, dacă
acesta participă la judecare, şi verifică dacă nu sînt cereri de recuzare sau abţineri. Cererile
de recuzare sau abţinerile se soluţionează conform prevederilor respective din cod.
Desfăşurarea şedinţei de judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier
în conformitate cu prevederile art. 336.
3. Preşedintele şedinţei în continuare purcede la constatarea următoarelor fapte despre ce
se face menţiune în procesul-verbal al şedinţei şi ar fi oportun de a solicita ca inculpatul să
semneze fiecare răspuns al său la întrebările puse. Astfel, preşedintele şedinţei constată: 1)
dacă există declaraţia apărătorului cu privire la dorinţa învinuitului, inculpatului de
a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei; 2) dacă poziţia apărătorului corespunde
cu poziţia învinuitului, inculpatului;
După aceasta instanţa solicită inculpatului să depună în scris jurămîntul, în condiţiile
art.108, precum şi că el va face declaraţii, dacă acceptă să depună jurămînt şi după
depunerea jurămîntului inculpatul este chestionat sub jurămînt în următoarele privinţe:
dacă înţelege că se află sub jurămînt şi că dacă depune declaraţii false, acestea pot fi
ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false;
inculpatul numeşte numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, domiciliul,
starea familială şi alte date de anchetă prevăzute în art.358 şi răspunde la întrebarea
dacă a fost recent supus unui tratament pentru vre-o afecţiune mintală sau de
dependenţă de droguri sau de alcool. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se
concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi
expune şi adopta poziţia sa.
Preşedintele şedinţei concretizează dacă inculpatul nu se află la moment sub influenţa
drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În cazul în care
răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebîndu-i pe apărător şi inculpat dacă
inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa. În continuare se constată dacă
inculpatul a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat
cu apărătorul său, dacă este satisfăcut de calitatea asistenţei juridice acordate de apărătorul
său, dacă, în urma discuţiilor lui cu apărătorul, inculpatul doreşte să se accepte acordul de
recunoaştere a vinovăţiei.
4. În continuare instanţa examinează acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
verificînd circumstanţele încheierii acordului, şi anume: a) dacă învinuitul, inculpatul a
avut posibilitatea de a citi şi discuta cu avocatul său acordul privitor la poziţia sa pînă la
semnarea acestuia; b) dacă acest acord reprezintă o expresie integrală a înţelegerii
inculpatului cu statul; c) dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la
poziţia sa; d) dacă nu i-a făcut cineva, inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă
natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza
respectivă; e) dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe inculpat, sub orice formă, pentru a
adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; f) dacă inculpatul
recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucît el este vinovat; g) dacă în cazul în
care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte
învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; h) dacă a luat cunoştinţă de materialele şi
probele administrate în cauză.
După aceasta instanţa urmează să informeze inculpatul şi cu privire la: a) sancţiunea
maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru
infracţiunea respectivă; b) dacă îi va fi aplicată inculpatului o pedeapsă condiţionată şi
dacă el va încălca condiţiile respective, el va executa pedeapsa reală; c) că instanţa este în
drept să hotărască ca inculpatul să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum
şi cheltuielile judiciare; d) dacă acordul va fi acceptat, inculpatul va putea ataca sentinţa
doar privitor la pedeapsa fixată şi la încălcările procedurale; e) faptul că, prin încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în
procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei, drept prevăzut în art.66.
5. După constatarea tuturor faptelor menţionate mai sus şi îndeplinirea prevederilor
articolului 506, instanţa întreabă inculpatul dacă susţine sau nu poziţia sa privitor la
acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Dacă inculpatul susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el în continuare va face
declaraţii în instanţă despre ceea ce a săvîrşit în legătură cu învinuirea ce i se incriminează
şi atitudinea sa faţă de probele anexate la dosar. Declaraţia privitor la fapta săvîrşită de
inculpat şi poziţia sa privitor la probe se consemnează în scris de grefier ca documente
separate care se
anexează la procesul verbal. Declaraţia scrisă se citeşte de către inculpat şi se semnează
de el pe fiecare pagină şi la sfîrşit.
Atunci cînd inculpatul nu susţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, el are dreptul să
renunţe la declaraţia sa privitor la infracţiunea pusă sub învinuire şi în acest caz, instanţa
dispune judecarea cauzei în procedură deplină, urmînd ca procurorul să dovedească
vinovăţia inculpatului în ordine generală.

Articolul 507. Soluţia instanţei la examinarea acordului

de recunoaştere a vinovăţiei
 1. În urma cercetării tuturor circumstanţelor specificate la art. 506 privitor la
examinarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa va lua una din următoarele
soluţii.
Dacă după examinarea acordului instanţa este convinsă de veridicitatea răspunsurilor
date de inculpat în şedinţa de judecată şi ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei
de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, cu cunoştinţă de cauză, fără presiune
sau teamă, ea acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a
infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia. Această concluzie a
instanţei se consemnează printr-o încheiere în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă instanţa nu acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ea printr-o încheiere
motivată, adoptată ca document separat, refuză de a accepta acordul de recunoaştere a
vinovăţiei. Încheiere prin care sa refuzat acceptarea acordului poate fi atacată de procuror
cu recurs în termen de 24 de ore, despre ce el face declaraţie îndată după
pronunţarea încheierii. Reişind din principiul egalităţii armelor, de dreptul de a declara
recurs împotriva acestei încheieri trebuie să beneficieze şi partea apărării, - inculpatul şi
apărătorul lui. Recursul cu dosarul în cauză trebuie expediat în instanţa ierarhic superioară
pentru a fi judecat în ordinea prevăzută de a
În cazul în care procurorul şi inculpatul după pronunţarea încheierii, vor declară că
nu vor ataca încheierea respectivă, instanţa dispune judecarea cauzei în procedură deplină
conform prevederilor prezentului cod. Dacă martorii au fost citaţi şi s-au prezentat şi dacă
procesul poate avea loc, instanţa judecă cauza în procedură deplină imediat.

Articolul 508. Dezbaterile judiciare în cazul acceptării acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

Dacă instanţa a acceptat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, după adoptarea încheierii, se

purcede la dezbaterile judiciare. În dezbateri se discută doar măsura de pedeapsă care poate
fi stabilită inculpatului.
Primul se oferă cuvîntul procurorul care se expune asupra măsurii de pedeapsă Procurorul
urmează să facă o analiză detaliată a tuturor criteriilor generale de individualizare a
pedepsei, prevăzute de art. 75 Cod penal Aceste criterii sunt: gravitatea infracţiunii
săvîrşite, motivul infracţiunii, persoana inculpatului, circumstanţele cauzei care atenuează
ori agravează răspunderea inculpatului, care va fi influenţa pedepsei propuse asupra
corectării şi reeducării inculpatului, condiţiile de viaţă ale acestuia. În cazul în care a fost
efectuată o anchetă socială a inculpatului, procurorul în dezbateri se expune şi asupra
recomandărilor din anchetă.
După procuror asupra pedepsei se expune apărătorul inculpatului. Ultimul i se oferă cuvînt
în dezbateri inculpatului.
La cerere cei care au vorbit pot lua cuvînt în replică. Replica se oferă în aceeaşi ordine.

Articolul 509. Adoptarea sentinţei în cazul acordului

de recunoaştere a vinovăţiei

1. Întocmirea sentinţei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, sentinţa se

face în ordinea prevăzută de articolele 384-398 cu derogările expise în prezentul articol.
2. Partea introductivă a sentinţei trebuie să conţină menţiune despre judecarea cauzei
prin acord de recunoaştere a vinovăţiei, că sentinţa a fost pronunţată în numele legii; data şi
locul adoptării sentinţei; denumirea instanţei de judecată care adoptată sentinţa, numele
judecătorului sau, după caz, al judecătorilor completului de judecată, grefierului,
interpretului, traducătorului, procurorului, apărătorului; dacă şedinţa a fost publică sau
închisă; datele privind identitatea inculpatului prevăzute în art.358 alin.(1) şi legea penală
care prevede infracţiunea de săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul.
3. Partea descriptivă a sentinţei trebuie să cuprindă următoarele:
- descrierea faptei prejudiciabile recunoscută de inculpat şi considerată de către
instanţă ca fiind dovedită, cu indicarea modului în care ea a fost săvîrştă, a formei şi
gradului de vinovăţie, a motivelor săvîrşirii infracţiunii şi consecinţele ei.
- expunerea probelor prezentate de către procuror şi acceptate de inculpat pe care se
întemeiază sentinţa;
- încadrarea juridică a faptei pentru care se condamnă inculpatul;
- indicaţii asupra circumstanţelor care atenuează sau agravează răspunderea
inculpatului. Instanţa nu poate doar enumera circumstanţele în cauză, ea fiind obligată să
specifice de ce anumite împrejurări au fost considerate ca circumstanţe atenuante sau
agravante;
- motivarea pedepsei pe care o stabileşte inculpatului cu argumentarea detaliată a
tuturor criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 75 Cod penal;
- soluţionarea chestiunilor legate de condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, dacă este cazul;
- motivele pe care este întemeiată hotărîrea instanţei cu privire la acţiunea civilă
sau la repararea prejudiciului material cauzat de infracţiune, precum şi la cheltuielile
judiciare.
3. Dispozitivul sentinţei trebuie să conţină: numele, prenumele şi patronimicul
inculpatului; constatarea că inculpatul este vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de
legea penală; categoria şi mărimea pedepsei aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune
constatată ca dovedită, pedeapsa definitivă pe care urmează să o execute inculpatul;
categoria penitenciarului în care trebuie să execute pedeapsa condamnatul la închisoare;
data de la care începe executarea pedepsei.
În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în dispozitiv se
indică durata termenului de probă, obligaţiile puse în seama condamnatului şi cui îi revine
obligaţia de a supraveghea pe cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.
Dacă instanţa îl găseşte pe inculpat vinovat, dar îl liberează de pedeapsă pe baza
prevederilor respective ale Codului penal, ea este datoare să menţioneze aceasta în
dispozitivul sentinţei.
Dispozitivul va conţine şi dispoziţii despre computarea reţinerii, arestării preventive sau
arestării la domiciliu, dacă inculpatul pînă la darea sentinţei se afla în stare de arest precum
şi dispoziţii privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului pînă cînd sentinţa
va deveni definitivă.
4. În cazurile prevăzute în art.66 din Codul penal, dispozitivul sentinţei trebuie să cuprindă,
de asemenea, şi dispoziţia în vederea ridicării gradului militar, titlului special, gradului de
calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat ale inculpatului.
Dacă este condamnat un cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă permanentă în alt stat,
dispozitivul sentinţei va cuprinde şi explicaţii privind dreptul de a cere transferarea
condamnatului în ţara de reşedinţă.
În cazurile necesare dispozitivul sentinţei trebuie să mai cuprindă: hotărîrea cu privire la
acţiunea civilă înaintată sau hotărîrea pronunţată din oficiu de către instanţă referitor la
repararea prejudiciului; hotărîre cu privire la confiscarea specială; hotărîrea cu privire la
corpurile delicte; hotărîrea cu privire la măsurile de ocrotire luate; dispoziţia referitoare la
repartizarea cheltuielilor judiciare; dispoziţie referitoare la procedura şi termenul declarării
recursului împotriva sentinţei.
Dacă inculpatul a fost eliberat de pedeapsă, sau eliberat de executarea pedepsei, sau a fost
condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate, instanţa, dacă inculpatul se află în stare
de arest, dispune liberarea lui imediată chiar din sala şedinţei de judecată.
5. Sentinţa adoptată în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi
atacată cu recurs doar referitor la erorile procesuale şi măsura de pedeapsă
stabilită inculpatului.

Capitolul IV
PROCEDURA DE SUSPENDARE CONDITIONATA A
URMARIRII
PENALE SI DE LIBERARE DE RASPUNDERE PENALA

Articolul 510. Dispozitii generale

1. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de răspundere
penală a învinuitului în condiţiile articolului comentat se dispune de către
procurorul care conduce cu urmărirea penală şi cu acordul procurorului ierarhic
superior reieşind din principiul proporţionalităţii şi principiul controlului ierarhic
prevăzute de articolul 2 aliniatul 3 al Legii cu privire la Procuratură.
2. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă din oficiu de
către procuror sau la cererea învinuitului ori a apărătorului lui.
3. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă dacă sînt
întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de aliniatul 1 al articolului comentat şi
lipsesc condiţiile arătate la aliniatul 2.
4. Deoarece dispoziţiile aliniatului 1 este stipulat, că urmărirea penală poate
fi suspendată condiţionat în privinţa persoanei puse sub învinuire pentru o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, rezultă că în cazul în care persoana este
pusă sub învinuire pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave, prevederile acestei proceduri speciale nu se aplică. (Îndrumar
metodic privind suspendarea condiţionată a urmăririi penale şi liberarea de
răspundere penală nr.15-22/04 din 25.02.04 al Procuraturii Generale a Republicii
Moldova (nepublicat) p.1).
5. Privind infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă a se vedea articolul 16
aliniatele 2 şi 3 din Codul penal.
6. Suspendarea condiţionată a urmăririi penale poate fi dispusă numai pentru
învinuit din momentul înaintării acuzării potrivit articolului 282 până la prezentarea
materialelor de urmărire penală conform articolului 293 în legătură cu terminarea
urmăririi penale.
7. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitul,
căruia i s-au explicat drepturile lui, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi
împotriva sa, acceptă să facă declaraţii şi să dea explicaţii referitoare la învinuirea
înaintată şi o recunoaşte integral.
8. Persoana nu prezintă pericol social şi poate fi reeducată fără aplicarea
pedepsei penale în cazurile în care:
- nu este anterior condamnată;
- s-a autodenunţat de bună voie;
 - a colaborat cu organele judiciare şi a contribuit activ la descoperirea
infracţiunii;
- regretă fapta comisă, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii şi faţă de
victimă;
- compensează de bună voie dauna materială cauzată sau repară în alt mod
prejudiciul cauzat prin infracţiune;
- este caracterizată pozitiv la locul de trai, muncă, studii;
- este angajată în câmpul muncii, îşi face studiile;
- a săvârşit infracţiunea ca urmare a unui concurs de împrejurări grele;
- este minoră şi părinţii, tutorii, rudele apropiate şi-au luat angajamentul de
a o reeduca.
Concluzia că persoana nu prezintă pericol social şi că poate fi reeducată fără aplicarea
pedepsei penale, poate să se bazeze şi pe alte împrejurări. (Îndrumar metodic nr.15-
22/04 din 25.02.04) p.1-2).
9. Dacă există cel puţin una din circumstanţele prevăzute la aliniatul 2,
suspendarea condiţionată a urmăririi penale nu este posibilă.
10. Privind antecedentele penale, a se vedea articolul 110 din Codul penal.
11. Faptul dependenţei de alcool sau droguri ori inexistenţa acestei stări
trebuie confirmat prin concluzia expertului, fie prin avizul medicului-narcolog.
12. Condiţia prevăzută de pct.3) aliniatul 2, se are în vedere nu numai abuzul
de serviciu (art.327 CP), dar şi alte infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de
răspundere prin folosirea atribuţiilor de serviciu (de exemplu infracţiunile
prevăzute de articolele 306, 307, 308, 309, 310, 315 alin.2, 318, 320 alin.2, 324,
328, 329, 330, 331, 332 din Codul penal).
13. La infracţiuni contra securităţii statutului pot fi atribuite faptele penale
prevăzute de articolele 337-349 din Codul penal.
14. Faptul reparării sau nereparării pagubei cauzate în urma infracţiunii
urmează a fi stabilite prin declaraţiile părţii vătămate sau după caz a părţii civile.

Articolul 511. Procedura de suspendare conditionata a urmaririi

1. Pînă a suspenda condiţionat urmărirea penală, procurorul trebuie să se

convingă că urmărirea penală este completă şi că la desfăşurarea ei au fost
respectate dispoziţiile legale. În caz, contrar el restituie cauza organului care a
efectuat urmărirea penală pentru înlăturarea lacunelor.
2. Ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale, pe lîngă
elementele prevăzute de articolul 255, trebuie să cuprindă date privind persoana şi
fapta la care se referă suspendarea, precum şi temeiurile de fapt şi de drept pe baza
cărora se dispune suspendarea, obligaţiile stabilite faţă de învinuit.
3. Stabilirea unui termen mai mic de 1 an sau prelungirea acestui termen nu
se admite. La calcularea acestui termen urmează a fi respectate dispoziţiile legale
privind calcularea termenelor procedurale conform articolului 231. Termenul
suspendării curge de la data emiterii ordonanţei. (Îndrumar metodic nr.15-22/04
din 25.02.04, p.3.
4. Procurorul ierarhic superior poate confirma prin rezoluţia sa ordonanţa de
suspendare condiţionată a urmăririi penale, sau după caz poate infirma hotărârea
sus-menţionată în dependenţă de temeinicia, legalitatea şi oportunitatea acesteia în
rezultatul examinării materialelor cauzei penale prezentate de procurorul care
conduce cu urmărirea penală.
 5. După ce a fost confirmată, ordonanţa de suspendare condiţionată a
urmăririi penale neîntârziat se aduce la cunoştinţă învinuitului de către procurorul
care a emis-o. Procurorul explică învinuitului conţinutul ordonanţei condiţiile
obligaţiilor stabilite conform aliniatului 1 al articolului comentat şi îl va
preîntâmpina că în cazul în care nu va respecta aceste condiţii, cauza penală va fi
trimisă în judecată cu rechizitoriu. Aceste acţiuni se atestă cu semnăturile
procurorului, învinuitului, reprezentantului învinuitului minor, avocatului, aplicate
pe ordonanţa de suspendare condiţionată a urmăririi penale.
La solicitarea învinuitului conform articolului 66 aliniatul 2 punct 26) i se va înmâna
o copie a ordonanţei de suspendare condiţionată a urmăririi penale.
6. Despre suspendarea condiţionată a urmăririi penale procurorul va anunţa
partea vătămată şi partea civilă, explicându-le dreptul de a primi la solicitare o
copie a ordonanţei în cauză şi dreptul de a contesta această hotărâre în ordinea
prevăzută de articolul 313.
7. Procurorul poate da indicaţii organului care a efectuat urmărirea penală şi
organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul, să efectueze
controlul privind respectarea condiţiilor, obligaţiilor stabilite conform articolului
comentat, cerându-le să fie informat neîntârziat în cazul în care aceste condiţii au
fost încălcate. Despre faptul respectării obligaţiei prevăzute la punctul 4) aliniatul
1 al acestui articol, se solicită informaţie şi de la administraţia locului de muncă al
învinuitului sau instituţiei de învăţământ unde el îşi face studiile (Îndrumar
metodic nr.15-22/04 din 25.02.04 p.4).

Articolul 512. Solutiile dupa expirarea termenului de suspendare conditionata a

urmaririi penale

1. Pînă la expirarea termenului de 1 an dacă învinuitul a încălcat obligaţiile

stabilite prevăzute de articolul 511 sau se constată că pînă la suspendare a mai
săvârşit o altă infracţiune, fiind pus sub învinuire într-o altă cauză penală,
procurorul urmează să soluţioneze chestiunea privind oportunitatea conexării
cauzelor într-un singur dosar, pînă la trimiterea lor în judecată sau după caz trimite
cauza în judecată cu rechizitoriu separat pentru fapta anterior suspendată
condiţionat.
2. Demersurile se examinează în şedinţă închisă cu participarea procurorului,
învinuitului, apărătorului şi în cazul în care figurează în proces, reprezentantului
legal al învinuitului. Pentru participare în şedinţă, urmează a invita şi alte persoane
interesele cărora sînt vizate în demers – partea vătămată, partea civilă,
reprezentanţii lor.
Primind demersul, judecătorul de instrucţie fixează termenul (data) examinării lui.
Conform prevederilor articolului 305, şedinţa se desfăşoară în următoarea ordine:
- în termenul fixat, judecătorul de instrucţie deschide şedinţa de judecată,
anunţă care demers va fi examinat şi verifică împuternicirile participanţilor la
proces;
- procurorul care a înaintat demersul argumentează motivele şi răspunde la
întrebările judecătorului de instrucţie şi ale participanţilor la proces;
- dacă în şedinţă participă persoane interesele cărora sînt vizate în demers
sau apărătorii şi reprezentanţii lor, acestora li se oferă posibilitatea de a da
explicaţii;
 - după efectuarea controlului temeiniciei demersului, judecătorul de
instrucţie, prin încheiere, acceptă demersul, liberează persoana de răspundere
penală şi încetează procesul sau respinge demersul.
Încheierea judecătorului de instrucţie este definitivă (Îndrumar metodic nr.15-22/04
din 25.02.04 p.5).

Capitolul V.
PROCEDURA DE URMARIRE SI JUDECARE
A UNOR INFRACTIUNI FLAGRANTE

Articolul 513. Infractiunea flagranta

1. Noţiunea de flagrant din punct de vedere juridic semnifică în sens larg, o

infracţiune descoperită în momentul comiterii, chiar provenienţa noţiunii sugerând
aceste sens: termenul de flagrant derivă din participiul flagrant tis al verbului latin
flagro-flagrare (a arde) şi care folosit în context juridic sugerează o contextualitate
temporară referitoare la momentul comiterii infracţiunii şi prinderea presupusului
autor. Astfel infracţiunea flagrantă este o infracţiune evidentă vizibilă, vădită prin
faptul că toate elementele unei infracţiuni sînt cunoscute şi făptuitorul este prins
(reţinut de organele de stat competente sau de victimă, de martori oculari ori alte
persoane) în “focul” acţiunii sale sau imediat după aceea. Aceeaşi definiţie este
dată în punctul 10 al articolului 6, adăugându-se sintagma “sau înainte ca efectele
ei să se fi consumat”, care presupune situaţia unei tentative de infracţiune realizate
prin contracararea unei fapte penale şi prinderea făptuitorului.
Prin urmare infracţiunea flagrantă poate apărea sub forma unei infracţiuni consumate sau
neconsumate reieşind din dispoziţiile articolului 25 din Codul penal.
2. Infracţiunea se consideră flagrantă nu numai că este descoperită în
momentul săvârşirii dar şi cu condiţia prinderii făptuitorului fie în momentul
săvârşirii fie imediat după săvârşire. Starea de flagranţă poate avea loc şi cazul
prinderii numai a unui participant (autor, organizator, instigator, complice), iar
dacă în timpul stabilit de procuror nu vor fi identificaţi şi reţinuţi ceilalţi
coparticipanţi procedura se va desfăşura în ordinea generală.
3. Aliniatul 2 al articolului comentat prevede două situaţii a formei asimilate
infracţiunii flagrante – infracţiunea cvasiflagrantă. Aici termenul “imediat”
presupune timpul neîntrerupt de urmărire a făptuitorului de către victimă sau alte
persoane după părăsirea locului infracţiunii de către acesta. Prin termenul
“aproape de locul comiterii” presupune situaţia depistării nemijlocite de către
agenţii de poliţie a făptuitorului în condiţii bazate pe temeiuri rezonabile de a
presupune că acesta a săvârşit o infracţiune în raza teritorială controlată de către
aceştea, stabilindu-se cu uşurinţă locul infracţiunii.

Articolul 514. Cazuri de aplicare persoana nu sint flagrante.

1. Procedura urgentă de urmărire şi judecare a unei infracţiuni flagrante se

aplică în cazul unor infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv.
2. Procedura prevăzută de prezentul capitol nu se aplică în cazul unei
infracţiuni flagrante dacă cel puţin unul dintre participanţi la momentul săvârşirii
nu împlinise vîrsta de 18 ani, şi disjungerea cauzei nu este posibilă.
În cazul disjungerii cauzei pentru cei adulţi este aplicabilă procedura specială prevăzută, iar
pentru minor va fi aplicată procedura generală cu completările şi derogările prevăzute la
articolele 474-487.
3. Dacă în cursul urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante se descoperă că făptuitorul
(bănuitul) a mai săvârşit o altă infracţiune, neflagrantă, procedura de urmărire a ambelor
infracţiuni este generală, iar disjungerea cauzelor este inadmisibilă.

Articolul 515. Constatarea infractiunii

1. Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea

adevărului, în ea cuprinzându-se toate activităţile efectuate de către organul de
urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Organul de urmărire penală,
deplasându-se la faţa locului cu ocazia constatării infracţiunilor flagrante, trebuie
să înfăptuiască următoarele acţiuni:
- prezentarea calităţii şi luarea măsurilor de întrerupere a activităţii ilicite;
- acordarea primului ajutor persoanelor vătămate;
- stabilirea şi identificarea martorilor oculari prezentaţi la faţa locului;
- identificarea făptuitorului şi luarea măsurilor de reţinere a acestuia;
- efectuarea percheziţiei corporale a făptuitorului;
- efectuarea cercetării la faţa locului şi luarea măsurilor privind ridicarea
obiectelor copurilor delicte descoperite la faţa locului;
- audierea martorilor oculari, victimelor şi a făptuitorului (bănuitului);
- fixarea rezultatelor constatării infracţiunii flagrante cu întocmirea
procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante (Recomandări metodice
pentru procurori şi ofiţerii de urmărire penală cu privire la aplicarea corectă în
practică a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante
prevăzute de Codul de procedură penală, din 19.03.2004 ale Procuraturii Generale
a Republicii Moldova (nepublicate) p.3-4).
2. În caz de necesitate se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-
legală sau efectuarea expertizei.
3. Victima sau martorii oculari a unei infracţiuni flagrante care au prins
făptuitorul în condiţiile articolului 168 sesizează oral sau în scris prin plîngere ori
denunţa organul de urmărire penală potrivit articolului 168.
În cazul în care organul de urmărire penală nemijlocit a depistat în flagrant săvârşirea sau
pregătirea de infracţiune şi a prins făptuitorul, el întocmeşte un raport, care la fel ca şi
sesizările cetăţenilor este înregistrat imediat conform ordinului Procurorului General,
Ministrului Afacerilor Interne, Directorului General al Departamentului Vamal,
Directorului Centrului pentru Combaterea crimelor Economice şi Corupţiei şi Directorului
Serviciului de Informaţii şi Securitate din 26.08.2003 nr.124 “Cu privire la evidenţa unică
a infracţiunilor, a cauzelor penale şi a persoanelor care au săvârşit infracţiunii”.
La înregistrarea infracţiunii este necesar a se lua în vedere că dacă făptuitorul a prins în
flagrant şi adus la organul de urmărire penală, atunci înregistrarea infracţiunii se efectuează
imediat, dar nu mai târziu de trei ore de la momentul aducerii persoanei la organul de
urmărire penală, iar în cazul cînd fapta ori comiterea căreia persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în modul corespunzător persoana se eliberează imediat conform cerinţelor
articolului 166 aliniatul 3. (Recomandări metodice din 19.03.04 p.5).
4. În orice caz de prindere în flagrant delict făptuitorul este adus la organul
de urmărire penală şi recunoscut în calitate de bănuit în dependenţă de
circumstanţele cazului în conformitate cu articolul 63 aliniatul 1, fie prin procesul
 verbal de reţinere, fie prin aplicarea unei măsuri preventive neprivative de
libertate de către de către procuror la demersul organului de urmărire penală, fie
prin ordonanţa organului de urmărire penală de recunoaştere a persoanei în
calitate de bănuit cu luarea obligaţiei în scris de a se prezenta la organul de
urmărire penală potrivit articolului 198. Bănuitului i se înmânează în scris
informaţia despre drepturile şi obligaţiile acestuia prevăzute în articolul 64.
5. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante îndeplineşte o dublă
funcţionalitate, el constituie, în primul rând, actul de începere a urmăririi penale
pentru infracţiunea constatată şi necesită a fi confirmat de către procurorul care
conduce urmărirea penală conform cerinţelor aliniatului 3 al articolului 274, iar al
doilea rând serveşte ca mijloc de probă prin declaraţiile şi constatările din
cuprinsul său.
Legislatorul nu limitează în timp termenul de întocmire a procesului verbal de constatare a
infracţiunii flagrante de către organul de urmărire penală. Aceasta va depinde de
circumstanţele cauzei şi de faptul dacă a fost sau nu reţinută persoana bănuită.
Un loc important în procesul verbal îl vor ocupa constatările personale ale organului de
urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului se va face precizarea despre ceea ce se
constată personal în momentul ajungerii la faţa locului, şi anume circumstanţele depistate,
amplasarea obiectelor, urmele şi poziţia la faţa locului, circumstanţele anterioare sosirii la
faţa locului vor fi detaliate după mărturiile celor care au asistat la aceste situaţii. Se va ţine
cont că din conţinutul procesului-verbal urmează să reiasă clar ce anume a constatat
personal organul de urmărire penală şi ce alte împrejurări au fost descrise prin declaraţiile
martorilor, victimei şi ale bănuitului. Dacă în procesul-verbal au fost consemnate aceste
declaraţii nu mai este necesară audierea suplimentară a persoanelor (declaraţii separate) în
afara cazurilor când aceasta s-ar impune în scopul aflării adevărului prin depoziţii
suplimentare. Cu ocazia ascultării martorilor, victimei şi consemnării declaraţiilor acestora
în procesul-verbal, se vor respecta prevederile referitoare la această activitate conform
procedurii obişnuite (martorilor li se vor explica drepturile şi obligaţiile prevăzute de
articolul 90, iar victimei conform art.58 şi vor fi preveniţi asupra răspunderii ce o poartă în
conformitate cu articolele 312, 313 din Codul penal. De asemenea se vor îndeplini în mod
corespunzător cerinţele Codului de procedură penală referitoare la ascultarea bănuitului,
prevăzute de articolul 104.
Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit bănuitului şi celorlalte persoane
audiate, cărora li se va pune în vedere că pot completa declaraţiile şi pot face obiecţii cu
privire la conţinutul declaraţiilor făcute.
Semnătura persoanei care întocmeşte procesul-verbal şi a persoanelor care au participat la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală se întocmeşte pe fiecare pagină a procesului-
verbal. După întocmirea procesului-verbal, dacă din cuprinsul acestuia nu rezultă suficiente
date pentru soluţionarea corectă a cauzei, organul de urmărire penală poate strânge şi alte
probe.
Se pot asculta şi alte persoane care, deşi cunosc împrejurările despre săvârşirea faptei, nu
au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal. (Recomandări metodice din
19.03.04 p.7-8).
Astfel procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante prevăzut de aliniatul 1 al
articolului comentat se întocmeşte din condiţiile prevăzute de articolul 260 consemnându-
se de regulă rezultatele următoarelor procedee probatorii: 1) cercetării la faţa locului; 2)
examinării corporale; 3) percheziţiei corporale şi ridicării de obiecte şi documente; 4)
audierii martorului; 5) audierii victimei; 6) audierii bănuitului.
 6. Raportul întocmit potrivit articolului 289 (privind terminarea urmăririi
penale) cu procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi alte probe
imediat, dar nu mai târziu de 12 ore de la momentul întocmirii şi 24 de ore de la
reţinerea bănuitului în cauzele unde este reţinut şi nu a fost eliberat trebuie să fie
prezentat de către organul de urmărire penală procurorului corespunzător
(Recomandări metodice din 19.03.04 p.5). Prin urmare cînd făptuitorul este reţinut
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante urmează a fi întocmit în
decurs de 24 ore din momentul reţinerii. În cazul cînd bănuitului I s-a aplicat o
măsură preventivă neprivativă de libertate sau obligarea în scris de a se prezenta la
organul de urmărire penală termenul întocmirii procesului verbal poate fi mai
mare de 24 ore în momentul aducerii făptuitorului la organul de urmărire penală.
7. În cazul când bănuitul este reţinut în legătură cu prinderea în flagrant
delict se întocmeşte un proces verbal de reţinere cu respectarea cerinţelor
articolelor 166-167 după care se întocmeşte procesul verbal de constatare a
infracţiunii flagrante.

Articolul 516. Verificarea materialelor de urmarire penala

1. Procurorul în decurs de 48 de ore va verifica corespunderea materialelor

de urmărire penală prevederilor legale şi va controla dacă nu există circumstanţe
care exclud urmărirea penală, prevăzute de articolul 275 şi dacă sînt probe
suficiente pune bănuitul sub învinuire conform articolelor 281, 282, asigurându-I
învinuitului toate drepturile prevăzute de procedura obişnuită.
2. Procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante şi toate materialele
acumulate sînt prezentate învinuitului şi apărătorului de către procurorul care
conduce urmărirea penală conform articolelor 293, 294. După aceasta procurorul
întocmeşte rechizitoriul şi dispune trimiterea cauzei în judecată conform
competenţei înainte de expirarea termenului de reţinere a bănuitului de 72 de ore,
cu demers către instanţa de judecată de luare a măsurii preventive – arestării
învinuitului dacă există temeiuri care să justifice această propunere. Dacă
consideră că nu sînt temeiuri pentru ţinerea sub arest a învinuitului, îl eliberează
printr-o ordonanţă şi aplică altă măsură preventivă.
3. În cazul în care procurorul consideră că nu sînt suficiente probe de a pune
sub învinuire şi temeiuri de a înceta procesul penal, el printr-o ordonanţă dispune
continuarea urmăririi penale, indică ce acţiuni de urmărire penală urmează să fie
efectuate şi fixează termenul redus de urmărire penală până la 10 zile, calculându-
se din momentul recunoaşterii făptuitorului în calitate de bănuit.
Dacă urmărirea penală nu se va încadra în termenul de 10 zile, atunci se va trece la
procedura obişnuită şi procurorul va prelungi termenul urmăririi penale până la 30 de zile.
La fel, se va proceda privitor la aplicarea măsurii preventive.
Dacă procurorul a dispus continuarea urmăririi penale şi făptuitorul este reţinut iar temei de
eliberare lipseşte, procurorul decide şi asupra aplicării măsurii preventive în condiţiile
prezentului Cod, înaintând un demers judecătorului de instrucţie pentru aplicarea arestării
preventive.
Deci, pentru a se desfăşura procedura flagrantă în cazurile când făptuitorul a fost reţinut,
urmărirea penală trebuie efectuată în termen de 3 zile (72 ore) din momentul întocmirii
procesului verbal de constatare a infracţiunii flagrante. În cazul când procurorul consideră
că nu sînt suficiente probe pentru a pune persoana sub învinuire, urmărirea penală
continuă, fixându-se de către procuror un termen redus de 10 zile pentru a termina
urmărirea penală conform procedurii speciale. În cazul depăşirii acestui termen se va trece
la procedura obişnuită (Recomandări metodice din 19.03.04 p.9).
4. În cazul cînd bănuitul este reţinut şi s-a dispus urmărirea penală arestarea
preventivă nu poate depăşi 10 zile din momentul reţinerii aplicându-se dispoziţiile
articolului 307. În cazul cînd bănuitul nu a fost reţinut sau a fost eliberat măsura
preventivă neprivativă de libertate aplicată de procuror nu va depăşi 10 zile.
5. Trimiterea cauzei în judecată se face potrivit articolului 297. Cauza penală
trimisă în judecată în condiţiile articolului comentat va avea menţiunea necesară
pentru a evidenţia că este cazul unei proceduri speciale.
6. La verificarea materialelor urmăririi penale a unei infracţiuni flagrante
procurorul dacă stabileşte că sînt îtrunite condiţiile prevăzute de articolul 510
dispune suspendarea condiţionată a urmăririi penale conform articolul 511.

Articolul 517. Judecarea cauzei privind infractiunile flagrante

1. Reieşind din faptul că legislatorul a prevăzut termene reduse pentru

desfăşurarea acţiunilor procesuale repartizarea cauzei parvenite pentru judecare
conform articolului 344 se va face de urgenţă, dar nu în termen de până la 3 zile,
aşa cum prevede prezentul Cod pentru procedura generală.
2. Şedinţa preliminară conform articolului 345 se va face de urgenţă şi cu
prioritate, unde procurorul va asigura prezenţa părţilor.
3. Prezenţa martorilor va fi asigurată de către procuror la judecarea cauzei.
4. La numirea cauzei privind o infracţiune flagrantă spre judecare conform
articolului 351 instanţa de judecată decide asupra procedurii de judecată fie a
celei generale cu derogările prevăzute de prezentul articol şi articolul 518
(efectuarea unor acţiuni procesuale în termen redus) ori a procedurii speciale
prevăzută de articolele 504-509 privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
5. În cazul în care cauza a fost trimisă în judecată cu inculpatul reţinut
instanţa de judecată va examina de urgenţă demersul procurorului privind
aplicarea arestării preventive în cadrul şedinţei preliminare prin încheiere potrivit
articolului 351 aliniatul 7.
În cazul cînd cauza este trimisă cu inculpatul în stare de arest preventiv sau i-a fost aplicat
o altă măsură preventivă instanţa de judecată va examina chestiunea măsurii preventive în
condiţiile generale prevăzute de prezentul Cod în cadrul şedinţei preliminare conform
articolului 351 aliniatul 7 sau în cadrul judecării cauzei conform articolului 329.
6. Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării preventive a inculpatului
emise în cadrul şedinţei preliminare sau a judecării cauzei privind infracţiunea flagrantă
este susceptibilă de a fi atacată în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superioară cu recurs
potrivit articolului 329 aliniatul 2.

Articolul 518. Hotarirea instantei

1. Deliberarea şi pronunţarea sentinţei se face îndată după încheierea

dezbaterilor. Pentru motive întemeiate, deliberarea şi pronunţarea sentinţei pot fi
amânate cu cel mult 3 zile.
2. În dispozitivul sentinţei pe lîngă chestiunile enumerate în articolele 395 şi
396 se va menţiona că termenul declarării apelului sau a recursului împotriva
acestei hotărâri este de 3 zile conform articolul 519.
 Articolul 519. Apelul si recursul

1. Apelul sau recursul împotriva sentinţei privind infracţiunea flagrantă se

declară în decurs de 3 zile de la pronunţare sau redactare. Aici recursul se are în
vedere cel împotriva hotărârilor judecătoreşti pentru care nu este prevăzută cale
a apelului.
2. Recursul împotriva deciziei instanţei de apel în cauza privind infracţiuni
flagrante se declară în termenul prevăzut de articolul 422 de 2 luni în condiţii
generale.
Apelul sau recursul împotriva sentinţelor în cauze privind infracţiuni flagrante se
examinează în condiţiile generale prevăzute de prezentul Cod cu derogările prevăzute de
articolul comentat privind anumite termene procedurale reduse şi dispoziţia generală de a
examina apelul sau recursul de urgenţă.
Articolul 523
1. Condiţiile şi modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite
ale organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti sînt prevăzute de
Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale
organelor de cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale
instanţelor judecătoreşti din 25.02.1998 (Monitor oficial al Republicii Moldova
nr.50-51 sin 04.06.1998) – în continuare Legea din 25.02.1998.
2. Pentru repararea prejudiciului material sau moral prevăzut de articolul
comentat se cere a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1) fapta ilicită
arătată în articolul 1 al Legii din 25.02.1998 sau eroarea judiciară cum este
numită în articolul 23 al prezentului Cod; 2) legătura cauză între prejudiciul şi
acţiunilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti; 3)
existenţa a unui act de reabilitare sau a unui act prin care s-a constatat
ilegalitatea acţiunilor organelor judiciare, expres arătate în articolul 4 al Legii
din 25.02.1998.
3. Potrivit articolului 1 aliniatul 1 al Legii din 25.02.1998 se recunoaşte
acţiuni ilicite (eroare judiciară):
a) reţinerea ilegală, aplicarea ilegală a măsurii preventive arestării preventive,
tragerea ilegală la răspundere penală, condamnarea ilegală. (Articolul 1405
aliniatul 1 din Codul civil prevede repararea prejudiciului şi în cazul aplicării
măsurii preventive – obligării scrise de a nu părăsi localitatea);
b) efectuarea ilegală, în cazul urmăririi penale ori a judecării cauzei penale, a
percheziţiei, ridicării, punerii ilegale sau sechestru a averii, eliberării ilegale din
lucru (funcţie), precum şi a altor acţiuni de procedură care limitează drepturile
persoanelor fizice sau juridice (de exemplu aplicarea măsurilor procesuale de
constrângere prevăzute de titlul V al prezentului Cod precum şi efectuarea
examinării corporale, sechestrări corespondenţei poştale şi interceptării
comunicărilor, înregistrării de imagini, internării medicale pentru efectuarea
expertizei).
Aici ilegalitatea acţiunilor menţionate mai sus presupune confirmarea netemeiniciei
acestora prin reabilitarea celui bănuit, învinuit sau inculpat prin ordonanţa de scoatere de
sub urmărire penală sau prin sentinţa de achitare. Astfel constatarea ilegalităţii unei acţiuni
menţionate mai sus cu altă ocazie (de exemplu prin încheierea judecătorului de instrucţie în
condiţiile articolului 313 sau a deciziei instanţei de recurs în condiţiile articolului 312) nu
este temei pentru repararea prejudiciului potrivit Legii din 25.02.1998, dacă în continuare
se constată că cel învinuit este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni şi este condamnat.
Însă în acest caz instanţa de judecată va lua în consideraţie faptul acestor încălcări şi va
examina posibilitatea reducerii pedepsei inculpatului potrivit articolului 385 aliniatul 4.
Totodată potrivit articolului 2 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul cauzat prin acţiunile
ilicite prevăzute mai sus nu se repară în cazul în care, în procesul urmăririi penale sau
judecării cauzei persoana fizică, prin autocalomnie, a împiedicat stabilirea adevărului
(avându-se în vedere autodenunţarea intenţionată şi benevolă, conform articolului 1405
aliniatul 2 din Codul civil). Aceste dispoziţii nu se aplică cazurilor în care persoana fizică
s-a autocalomniat în urma unui tratament violent, a aplicării ameninţărilor şi altor acţiuni
ilegale.
c) supunerea ilegală la arest administrativ ori la muncă corecţională,
confiscarea ilegală a averii, aplicarea ilegală a amenzii (cînd s-a dispus aplicarea
unei sancţiuni administrative în legătură cu încetarea procesului penal conform
articolului 332 aliniatul 2), fie aplicarea ilegală a amenzii sau a închisorii
contravenţionale în legătură cu încetarea procesului penal cu liberarea de
răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă conform articolului
55 din Codul penal şi articolul 332 aliniatul 1.
d) Efectuarea măsurilor operative de investigaţii cu încălcarea prevederilor
legislaţiei, până la intentarea dosarului penal, cu condiţia că în termen de 6 luni
de la efectuarea unor astfel de măsuri, hotărârea de a intenta un dosar penal a
fost luată sau a fost anulată, ori cel bănuit, învinuit ori inculpat a fost reabilitat
prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau prin sentinţa de achitare.
e) Ridicării ilegale a documentelor contabile, a altor documente, a banilor,
ştampilelor, precum şi a blocării conturilor bancare efectuate pînă la pornirea
procesului penal (de exemplu în baza Legii cu privire la Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei din06.06.2002), dacă s-a dispus
neînceperea urmăririi penale sau începerea urmăririi penale a fost anulată, ori
cel bănuit, învinuit sau inculpat a fost reabilitat prin ordonanţa de scoatere de
sub urmărire penală sau prin sentinţa de achitare.
4. Dreptul la repararea prejudiciului cauzat în cursul procesului penal sau în
legătură cu pornirea procesului penal apare în cazul:
a) pronunţării sentinţei de achitare conform articolului 390 (precum şi a
deciziei în apel de achitare conform articolului 415, deciziei în recurs de
achitare conform articolului 435 sau articolului 449, deciziei (hotărârii) de
achitare în legătură cu soluţionarea recursului în anulare conform articolului
457, sentinţei de achitare a instanţei de revizuire conform articolului 464);
Totodată urmează a fi considerat act de reabilitare şi sentinţa de încetare emisă
până la cercetarea judecătorească în condiţiile articolelor 332, 350 pentru
următoarele temeiuri; 1) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
2) fapta nu întruneşte elementele unei infracţiuni şi nici nu constituie
contravenţia administrativă; 3) există cel puţin una din cauzele, prevăzute de
articolul 35 din Codul penal, care înlătură caracterul penal al faptei.
b) Scoaterea persoanei de sub urmărire penală în conformitate cu articolul
284;
Pentru a avea dreptul la repararea, achitarea sau scoaterea de sub urmărire penală trebuie să
fie integrală. În cazul unei achitări sau scoaterea de sub urmărire penală parţială persoana
va obţine reparaţii dacă se va constata de către instanţa de judecată că limitările aduse în
procesul penal persoanei fizice au fost aplicate numai în legătură cu cercetarea infracţiunii
pentru care a fost scos de sub urmărire penală sau achitat, neavând legătură cu fapta pentru
care a fost condamnat.
c) adoptării de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau de către
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a hotărârii cu privire la repararea
prejudiciului sau realizării acordului amiabil dintre persoana vătămată şi
reprezentantul Guvernului Republicii Moldova în Comisia Europeană pentru
Drepturile Omului. Acordul menţionat se aprobă de către Guvernul Republicii
Moldova.
d) Adoptării de către procuror a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
potrivit articolului 274 aliniatul 5 sau anulării rezoluţiei de începere a urmăririi
penale prin ordonanţa procurorului ierarhic superior conform articolului 52
aliniatul 1 punctul 8.
5. Prejudiciul cauzat se repară integral, indiferent de culpa persoanelor cu
funcţii de răspundere din organele de urmărire penală sau din instanţele
judecătoreşti.
Potrivit articolului 5 al Legii din 25.02.1998 persoanei fizice sau juridice i se repară sau i
se restituie:
a) salariul şi alte venituri provenite din muncă, ce constituie sursa ei
principală de existenţă, de care a fost privat în urma acţiunilor ilicite;
b) pensia sau indemnizaţia a cărei plată a fost sistată ca urmare a arestului
ilegal şi ţinerii sub arest;
c) averea (inclusiv depunerile băneşti şi dobânzile aferente, obligaţiile
împrumuturilor de stat şi câştigurile aferente) confiscată ori trecută în venitul
statului de către instanţa judecătorească sau ridicată de către organul de urmărire
penală, precum şi averea sechestrată;
d) amenzile percepute ca urmare a executării sentinţei judiciare şi cheltuielile
de judecată suportate de persoana fizică în legătură cu acţiunile ilicite;
e) sumele plătite de ea pentru asistenţă juridică;
f) cheltuielile pentru tratamentul, tratament determinat de aplicarea faţă de
aceasta a unor acţiuni ilicite (a maltratării);
g) sumele echivalente prejudiciului moral cauzat acesteia;
h) cheltuielile efectuate în legătură cu chemările la organul de urmărire
penală sau în instanţa judecătorească.
6. Potrivit articolului 7 al Legii din 25.02.1998 procurorul, în cazul scoaterii
de sub urmărire penală şi instanţa de judecată în cazul achitării odată cu
înmânarea hotărârilor de reabilitare respective i se remite un aviz perfectat de
formă tipizată, prin care i se stabileşte dreptul şi modul de reparare a
prejudiciului. Dacă informaţiile privind condamnarea sau tragerea la răspundere
penală a persoanei fizice ori aplicarea faţă de aceasta a măsurii arestării
preventive au fost făcute publice în mass media, la cererea organului de
urmărire penală sau instanţei judecătoreşti, redacţiile respective, pe cont propriu,
în termen de o lună de la data adresării, vor înştiinţa opinia publică despre
adoptarea hotărârii de reabilitare a persoanei fizice în cauză.
7. Potrivit articolului 3 al Legii din 25.02.1998 prejudiciul moral cauzat
persoanei fizice prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală şi ale
instanţelor judecătoreşti se repară în modul stabilit de legislaţia civilă. Astfel
Codul civil (articolele 1422-1424) prevede condiţiile, mărimea şi termenul de
prescripţie a reparării prejudiciului moral.
Articolul 525. Actiunea pentru repararea prejudiciului

1. Prin conţinutul articolului comentat s-a instituit o procedură de soluţionare

a litigiului prin înaintarea acţiunii civile în judecată contra statului abrogând
tacit dispoziţiile articolelor 8 şi 9 a Legii din 25.02.1998 care prevede o
procedură prealabilă de soluţionare a litigiului de către organul care a emis
hotărârea de reabilitare.
2. Pentru restabilirea drepturilor de muncă, locative şi altor drepturi persoana
reabilitată, se poate adresa cu o cerere prealabilă pe cale extrajudiciară organelor
corespunzătoare, abilitate să soluţioneze asemenea pretenţii.
Astfel articolul 11 al Legii din 25.02.1998 prevede că persoana fizică eliberată din lucru
(funcţie) în legătură cu condamnarea ilegală sau suspendarea din lucru (funcţie) în legătură
cu tragerea ilegală la răspundere penală. Este restabilită la locul de muncă anterior (în
funcţie anterioară), iar în caz de imposibilitate (lichidarea întreprinderii, instituţiei,
organizaţiei, reducerea statelor), acesteia i se oferă un loc de muncă (funcţie) echivalent cu
cel ocupat anterior. Locul de muncă (funcţia) i se va oferi persoanei fizice în termen de cel
mult o lună de la data depunerii cererii dacă aceasta a fost depusă în termen de trei luni de
la data primirii de către persoana fizică a avizului despre rămânerea definitivă a sentinţei
de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Potrivit articolului 14 al Legii din 25.02.1998 autorităţile administraţiei publice locale îi
vor restitui persoanei fizice care şi-a pierdut dreptul la locuinţă ca urmare a condamnării
ilegale, locuinţa deţinută anterior de ea, iar în cazul când acest lucru nu este posibil, îi vor
oferi, peste rând, o locuinţă echivalentă în această localitate.

Articolul 526. Constatarea dispariţiei documentelor judiciare

În cursul procesului penal sau într-o cauză soluţionată definitiv organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată pot constata direct sau pot fi sesizate cu dispariţie unor
înscrisuri dintr-un dosar penal sau chiar a întregului dosar.
Deoarece dispariţia documentelor sau a dosarului poate paraliza desfăşurarea
procesului în cauza respectivă legislaţia procesual-penală pentru prima dată
reglementează dispoziţii privind remedierea acestor situaţii.
Astfel, procedura de restabilire a documentelor juridice dispărute constituie o
modalitate a procedurilor speciale prin care sunt în mod repetat administrate probele
privitor la circumstanţele care urmează a fi dovedite în cauză, efectuate acţiuni
procesuale, solicitate şi anexate la dosar acte procedurale (inclusiv copii şi materiale
originale din procedura iniţială), care, apreciate în coroborare întemeiază adoptarea de
noi hotărîri ori confirmarea hotărîrilor adoptate anterior.
1. Prin intermediul acestei proceduri se realizează reîntregirea conţinutului
procesual documentar al dosarului cauzei, necesară desfăşurării procesului
penal în bune condiţii sau a justei rezolvări a unor situaţii privind o cauză
penală definitiv judecată.
2. Această procedură nu este una specială, propriu-zisă, ci o procedură
specială asimilată, prin intermediul ei rezolvîndu-se alte probleme decît cele
legate de tragerea la răspundere penală.
3. Din cuprinsul reglementăriloe art. 526 rezultă că pentru reîntregirea
materialelor din dosarul penal se cer îndeplinite două categorii de activităţi:
1) constatarea dispariţiei înscrisului sau a dosarului;
 2) reîntregirea, prin una din cele două modalităţi, înlocuirea sau
restabilirea documentelor sau dosarului dispărut.
4. Articolul comentat reglementează procedura de constatare a dispariţiei
dosarului penal sau a unor documente care aparţin din dosarul penal.
Prin dosar penal înţelegem totalitatea documentelor constatatoare de acte procesuale şi
procedurale care reflectă activitatea desfăşurată în cauza respectivă.
Prin document înţelegem orice înscris, ca act procedural constatator, cît şi orice alt
înscris ce serveşte ca mijloc de probă în cadrul procesului penal.
5. Dispariţia dosarului sau a documentului poate fi semnalată de procuror,
judecător, de personalul auxiliar care are atribuţii de serviciu înregistrarea,
manipularea, arhivarea cauzelor penale.
6. Competent să constate dispariţia dosarului sau a unor documente,
potrivit alin. 1 din prezentul articol, este organul de urmărire sau preşedintele
instanţei de judecată.
Prin urmare, constatarea dispariţiei dosarului sau documentului revine acelui organ
care avea în păstrare dosarul sau documentul din dosar dispărut.
7. Constatarea dispariţiei dosarului sau documentelor este fixată într-un
proces-verbal, în care se arată măsurile întreprinse pentru găsirea lor.
Prin urmare, din conţinutul alin. 1 rezultă că întocmirea procesului-verbal prin care se
constată dispariţia este precedată de luarea unor măsuri în vederea găsirii dosarului
sau documentelor, constatarea dispariţiei făcîndu-se după acestea.
Asemenea măsuri pot fi: verificarea registrelor de evidenţă ţinute de organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată (de intrări şi ieşiri), registrelor privind
repartizarea în vederea soluţionării, arhivarea dosarelor sau înaintarea lor la alte
instanţe de judecată (apel, recurs, transmiterea în caz de conflict de competenţă, de
strămutări, etc. ).
Deseori măsurile arătate se dovedesc a fi eficiente, deoarece se poate ajunge la găsirea
dosarului sau a documentelor, ceea ce va exclude desfăşurarea procedurii speciale în
caz de dispariţie.
8. Despre înlocuirea şi restabilirea dosarului sau documentelor dispărute
(alin. 2) a se vedea comentariul la art. 529 şi 530.
9. Alineatul 3 din prezentul articol face precizări cu privire la cauzele care
ar duce la dispariţia dosarului penal sau a documentelor din dosar:
- pierderea presupune a nu mai şti unde a fost pus sau unde se află dosarul sau
documentele;
- distrugerea înseamnă a face să nu mai existe;
- deteriorarea presupune degradarea dosarului penal sau a unor documente din
dosar;
- sustragerea constă în luarea ilegală a dosarului sau a documentelor din deţinerea
unui organ ori a unei persoane, fără consimţămîntul lor.

Articolul 527. Obiectul procedurii de restabilire a dosarului penal dispărut sau a

documentelor dispărute din dosar

1. Întocmirea procesului-verbal prin care se constată dispariţia,

circumstanţele dispariţiei şi se arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor
 nu este o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii speciale fiind
necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 527 alin. 1.
2. Din conţinutul alin. 1 deducem posibilitatea folosirii acestei proceduri
dacă:
1) există necesitatea restabilirii dosarului sau documentului din dosar,
adică să fie reclamate de un scop justificat;
2) dosarul sau documentul din dosar să nu poată fi restabilite conform
procedurii obişnuite. Îndeplinirea acestei condiţii este strîns legată de faza
procesuală în care se dispune aplicarea procedurii speciale. Dacă dispariţia
este reclamată pe parcursul procesului penal poate exista posibilitatea
restabilirii potrivit procedurii obişnuite.
Imposibilitatea restabilirii apare în situaţia în care cauza penală căreia aparţine dosarul
sau documentele din dosar dispărute a fost definitiv soluţionată ori în cauzele care
sunt în faza judecării, atunci cînd nu pot fi repetate acţiunile pe care le constată
materialele dosarului dispărut sau conţinutul documentului dispărut din dosar, pe
motiv că nu mai există circumstanţele sau persoanele la care se refereau materialele
dosarului sau conţinutul documentului (exemplu: nu mai există starea de fapt în care a
fost efectuată cercetarea la faţa locului, obiectele supuse expertizei, etc.).
3. Fiind îndeplinite condiţiile arătate în alin. 1, potrivit alin. 2 art. 527,
procurorul, prin ordonanţă sau instanţa de judecată prin încheiere dispune
înlocuirea sau restabilirea dosarului sau a documentelor din dosar dispărute în
funcţie de în procedura cărui organ se află cauza.
4. Competenţa de a îndeplini măsurile arătate în alin. 2 într-o cauză
soluţionată definitiv aparţine instanţei de judecată la care dosarul respectiv
este păstrat în arhivă.
5. Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul cînd
instanţa consideră chemarea acestora. Încheierea nu este supusă nici unei căi
de atac ordinare (art. 527 alin. 3).

Articolul 528. Efectuarea procedurii de restabilire a dosarului penal sau a

documentelor din dosar dispărute

1. Din conţinutul art. 528 alin. 1 deducem că înlocuirea sau restabilirea

dosarului penal pierdut sau a documentelor din dosar pierdute se efectuează de
organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se
găseşte în curs de cercetare, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la
care dosarul se găseşte în conservare.
2. Această regulă funcţionează şi în cazul în care constatarea dispariţiei
dosarului penal sau a documentelor din dosar s-a făcut de un alt organ de
urmărire penală sau o altă instanţă de judecată decît cele arătate în alin. 1 art.
528, situaţie în care toate materialele necesare pentru înlocuire ori restabilire se
trimit după caz, organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
competentă.
3. Modalităţile prevăzute de legislaţia procesual-penală, prin care se
realizează reparaţia documentelor judiciare dispărute sunt înlocuirea şi
restabilirea, folosite în funcţie de situaţia concretă.
 În anumite cazuri, dacă se reclamă dispariţia mai multor documente sau a unui dosar,
se pot folosi ambele modalităţi.

Articolul 529. Înlocuirea documentului dispărut

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată recurg la acest mod de reparaţie în
cazul în care există copii oficiale de pe documentul dispărut.
Pentru aceasta, alin. 1 din prezentul articol, prevede că organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată iau măsuri pentru obţinerea copiei oficiale.
1. Această posibilitate există de cele mai multe ori, dat fiind că înscrisurile
sunt întocmite în mai multe copii şi se află la diferite instituţii sau persoane.
2. Legea nu reglementează în mod expres procedura de efectuare a acestor
măsuri, despre care putem afirma că va varia în funcţie de deţinătorul copiei
oficiale.
Astfel, dacă copia se găseşte la o instituţie printr-un demers se va solicita să se predea
respectiva copie.
Dacă copia o deţine o persoană i se va propune predarea ei. Persoana în cauză este
citată în modul prevăzut de art. 236.
În caz de refuz se va proceda la ridicarea silită, se poate dispune efectuarea
percheziţiilor etc., în condiţiile şi modul prevăzut de prezentul Cod.
3. Potrivit art. 529 alin. 2 copia obţinută va înlocui documentul original
pînă la găsirea acestuia.
4. Persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată
de pe aceasta (alin. 3 art. 529).

Articolul 530. Restabilirea documentelor dispărute

La restabilirea documentelor se va proceda ori de cîte ori nu există o copie oficială de pe
acestea.
1. Restabilirea dosarului penal se va face prin reconstituirea tuturor
documentelor pe care le conţinea.
Prin urmare, restabilirea are loc numai în cazul în care înlocuirea documentelor nu
este posibilă.
2. În scopul restabilirii dosarului pot fi utilizate, potrivit alin. 2 din
prezentul articol, orice mijloace de probă.
Deci, se pot audia martori, experţi, părţile; se pot efectua expertize, se poate dispune
efectuarea comisiilor rogatorii.
De asemenea, se pot consulta diferite evidenţe ale organelor de urmărire penală şi
judecătoreşti în care se conţin date cu privire la documentul dispărut, se pot obţine
copii cu caracter neoficial, dar cu un conţinut relevant pentru procedura de restabilire,
pe care în mod obligatoriu îl vor supune verificărilor.
La restabilirea dosarului se pot utiliza şi alte mijloace de probă, potrivit dispoziţiilor
din partea generală a Codului.
3. Dacă este necesar, instanţa de judecată care efectuează procedura de
restabilire a dosarului dispărut sau a documentelor din dosar dispărute, poate
cere de la procuror efectuarea măsurilor necesare pentru restabilire.
Potrivit alin. 2 din prezentul articol instanţa poate proceda astfel în cazul în care nu
poate administra proba nemijlocit.
 4. Rezultatul activităţii de restabilire se constată, după caz, prin ordonanţa
procurorului sau prin încheierea instanţei. Instanţa de judecată, cu această
ocazie, potrivit alin. 3 art. 530, va cita părţile.
5. Documentele restabilite ca şi cele înlocuite (art. 529) ţin locul
documentelor dispărute atît timp cît nu au fost găsite cele din urmă.
În cazul în care a fost găsit documentul dispărut (fie în mod singular, fie prin găsirea
dosarului penal în întregime) documentele înlocuitoare sau restabilite îşi pierd
eficienţa juridică.
6. Spre deosebire de încheierea prin care se dispune restabilirea şi care nu
poate fi atacată pe nici o cale, hotărîrea de restabilire (de constatare a
rezultatelor reconstituirii) este supusă recursului (art. 530 alin. 5).
Capitolul IX
ASISTENŢA JURIDICĂ INTERNAŢIONALĂ
ÎN MATERIE PENALĂ

Secţiunea 1
Dispoziţii generale şi comisia rogatorie

Articolul 531. Reglementarea juridică a asistenţei juridice

internaţionale

1. Asistenţa judiciară internaţională reprezintă sprijinul reciproc pe care şi-l acordă

statele în activitatea de descoperire, judecare şi pedepsire a infractorilor. Această activitate
se realizează în temeiul prevederilor legii procesual penale, a tratatelor internaţionale,
încheiate de stat ori pe bază de reciprocitate. Printre mijloacele de asistenţă judiciară
internaţională se înscriu: comisia rogatorie, extrădarea, transferarea procedurii penale,
transferarea persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărîrilor penale definitive pronunţate
de instanţele judecătoreşti din străinătate.
2. După declararea independenţei, Republica Moldova a devenit subiect de drept
internaţional, inclusiv şi în domeniul asistenţei juridice internaţionale în materie penală.
Republica Moldova a încheiat tratate bilaterale internaţionale de asistenţă juridică şi a
aderat la tratate multilaterale în acest domeniu.
La moment, Republica Moldova este parte la următoarele tratate internaţionale în domeniul
asistenţei juridice internaţionale în materie penală:
1. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală din 20.04.1959, publicată în
ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 14, pag.71, ratificată prin Hot. Parl.
nr.1332-XIII din 26.09.97, în vigoare pentru din 6 mai 1998;
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din
17.03.1978, ratificat prin Legea nr. 150-XV din 17 mai 2001 (MO nr. 59-61/387 din 7
iunie 2001);
3. Convenţia Europeană de extrădare din 13.12.57, publicată în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1998, volumul 1, pag.318, ratificată prin Hot. Parl. nr.1183-XIII din
14.05.97, în vigoare pentru RM din 31 decembrie 1997;
4. Protocolul adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din 15. 10. 1975, ratificat prin
Legea nr. 268-XV din 21 iunie 2001 (MO nr 67/488 din 27 iunie 2001);
5. Al doilea Protocol adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, din 17 .03.1978,
ratificat prin Legea nr. 270-XV din 21 iunie 2001, (MO nr. 67/490 din 27 iunie 2001);
6. Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală din 22.01.1993 ( în continuare Convenţia CSI), publicată în ediţia
oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 16, pag.262, Semnată la 22 ianuarie 1993,
ratificată prin Hot. Parl. nr.402-XIII din 16.03.95, În vigoare pentru RM din 26 martie
1996;
7. Protocolul la Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală din 22 ianuarie 1993, ratificat prin legea Nr.164-XV din 04 aprilie
2003, (MO nr.76/346 din 22.04.2003);
8. Tratat între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa juridică şi la
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 14.04.1993, publicat în ediţia
oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 19, pag.278, semnat la Riga, la 14 aprilie
1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.1487-XIII din 10.06.93, în vigoare din 18 iunie 1996;
9. Tratat între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 09.02.1993,
publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, volumul 19, pag.313, semnat la
Chişinău, la 9 februarie 1993, ratificat prin Hot. Parl. nr.1487a-XIII din 10.06.93, în
vigoare din 18 februarie 1995;
10. Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică
şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală din 25.02.1993, publicat în
ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, vol. 21, pag.49, semnat la Moscova la 25
februarie 1993,
ratificat prin Hot. Parl. nr.260-XIII din 04.11.94, în vigoare din 26 ianuarie 1995;
11. Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, publicat în ediţia oficială "Tratate
internaţionale", 1999, volumul 22, pag.85, semnat la Kiev, la 13 decembrie 1993, ratificat
prin Hot. Parl. nr.261-XIII din 04.11.94, în vigoare din 24 aprilie 1995;
12. Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie
civilă şi penală din 06.07.96, publicat în ediţia oficială "Tratate internaţionale", 1999, vol.
20, pag.364, semnat la Chişinău, la 6 iulie 1996, ratificat prin Hot. Parl. nr.1018-XIII din
03.12.96, în vigoare din 22 martie 1998;
13. Acord între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa
juridică în materie civilă, comercială şi penală din 22.05.96, publicat în ediţia oficială
"Tratate internaţionale", 2002, volumul 29, pag.355, Semnat la Ankara la 22 mai 1996,
ratificat prin Hot. Parl. Nr. 1017-XIII din 3 decembrie 1996, în vigoare din 23 februarie
2001;
Republica Moldova de asemenea a semnat şi ratificat următoarele tratate în domeniu:
1. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983,
ratificată prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004 (M O al R.M nr.53-55/308 din
02.04.2004);
2. Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate
din 18 decembrie 1997, ratificat prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004, (M O al R.M
nr.53-55/310 din 02.04.2004);
Sunt în proces de ratificare de către RM Convenţia privind valoarea internaţională a
hotărîrilor străine din 28.05.1970 şi Convenţia Europeană cu privire la transmiterea
procedurilor penale din 15.05.1972.
Mai sunt convenţii, care deşi direct nu reglementează asistenţa juridică, dar conţin unele
prevederi care se referă la unele forme de asistenţă juridică, şi în special la extrădare, cum
ar fi: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg în 27
ianuarie 1977, ratificată de RM la 23 septembrie 1999, în vigoare pentru Republica
Moldova din 24 ianuarie 1999 şi alte convenţii care urmează a fi consultate în cadrul
solicitării sau acordării asistenţei juridice internaţionale în materie penală
3. Relaţiile de asistenţă juridică în materie penală cu ţările străine sau curţile internaţionale
sînt reglementate de prezentul capitol din Cod şi de tratatele internaţionale. Dispoziţiile
tratatelor internaţionale la care RM este parte şi alte obligaţii internaţionale ale
Republicii Moldova au prioritate în raport cu dispoziţiile legale naţionale.
4. După cum se vede din lista tratatelor internaţionale menţionată mai sus, relaţiile dintre
RM, Federaţia Rusă şi Ucraina sunt reglementate de trei niveluri de tratate internaţionale în
domeniul asistenţei juridice internaţionale: tratatele bilaterale, Convenţia CSI şi Convenţia
Europeană de asistenţă juridică în materie penală, iar relaţiile dintre RM şi Letonia,
Lituania, România şi Turcia sunt reglementate de două niveluri de tratate internaţionale în
domeniu: tratatele bilaterale şi Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală.
Se întîlnesc cazuri de divergenţe între prevederile tratatelor internaţionale care
reglementează relaţiile de asistenţă juridică internaţională în materie penală între
aceleaşi state. Cu titlul de exemplu se poate aduce cazul reglementării imunităţii
martorului chemat din altă ţară pentru a fi audiat. În conformitate cu prevederile art.
12 din Convenţia Europeană de asistenţă juridică în materie penală martorul care,
ca urmare a unei citaţii, se va înfăţişa în faţa autorităţilor judiciare ale Părţii
solicitante nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a
libertăţii sale individuale pe teritoriul acestei părţi pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul Părţii solicitate. Această imunitate a
martorului se va păstra pe teritoriul părţii solicitate în timp de 15 zile consecutive
după ce prezenţa sa nu mai era cerută de autoritatea judiciară cară la chemat. Iar
conform prevederilor art. 8 din Tratatul între RM şi Ucraina privind asistenţa
juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993, imunitatea
martorului se păstrează în decurs de 7 zile de la data de cînd a fost înştiinţat că
prezenţa sa nu mai este necesară.
Pentru aceste situaţii legislatorul a prevăzut că în cazul în care RM este parte
la mai multe acte internaţionale de asistenţă juridică la care este parte şi statul de la
care se solicită asistenţa juridică sau statul care o solicită şi între normele acestor
acte apar divergenţe sau incompatibilităţi, se aplică prevederile tratatului care
asigură o protecţie mai benefică a drepturilor şi libertăţilor omului.
5. Deoarece acordarea asistenţei juridice internaţionale în multe cazuri poate afecta
drepturile şi libertăţile persoanei în privinţa căreia se solicită această asistenţă, chestiunea
privind admisibilitatea acordării asistenţei juridice internaţionale în toate cazurile o decide
instanţa de judecată competentă. Totodată, Ministerul Justiţiei poate în direct decide
neexecutarea unei hotărîri judecătoreşti privind admiterea acordării asistenţei juridice
internaţionale, fără a se adresa la o instanţa de judecată, în cazul cînd interesele naţionale
fundamentale sînt în discuţie.

Articolul 532. Modul de transmitere a adresărilor

de asistenţă juridică
Modul de transmitere a adresărilor privitor la asistenţa juridică internaţională în
materie penală este reglementat în instrumentele de ratificare a tratatelor internaţionale de
asistenţă juridică în materie penală. În conformitate cu prevederile art. 4 din Hotărîrea
Parlamentului RM nr. 1332 din 26.09.1997 „Pentru ratificarea Convenţiei europeane de
asistenţă juridică în materie penală” toate cererile de asistenţă juridică trebuie să fie
adresate Ministerului Justiţiei sau Procurorului General. În cazul în care asistenţa juridică
internaţională se acordă sau se solicită pe bază de reciprocitate Ministerul Justiţiei sau
Procuratura Generală pot face sau primi adresări atît în direct cît şi prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe. În condiţii de reciprocitate pot fi utilizate şi alte modalităţi
de legătură între organele respective statale (Interpol, Europol, SECE, etc.).
În caz de urgenţă cererile de asistenţă juridică internaţională pot fi adresate direct autorităţii
juridice care o va executa, însă după executare, ele vor fi trimise înapoi însoţite de
documentele de executare prin intermediul autorităţilor centrale de legătură, adică prin
Ministerul Justiţiei sau prin Procuratura Generală.
Cererile de asistenţă juridică privind urmărirea penală şi investigaţiile preliminare urmăririi
penale vor putea face obiectul unor comunicări directe între autorităţile respective care
practică acest gen de activitate.

Articolul 533. Volumul asistenţei juridice

Volumul asistenţei internaţionale este reglementat de tratatul internaţional respectiv
care reglementează acest gen de activitate. Asistenţa juridică internaţională poate fi
solicitată sau acordată în executarea unor activităţi procesuale prevăzute de legislaţia de
procedură penală a RM şi a statului străin respectiv.
Asistenţa penală internaţională poate include asemenea activităţi procesuale: transmiterea
de acte persoanelor fizice sau juridice care se află peste hotarele ţării; chemarea
persoanelor aflate peste hotare pentru a se prezenta benevol la urmărirea penală sau în
instanţa de judecată, pentru audiere sau confruntare, precum şi aducerea silită a persoanelor
aflate în detenţie la acest moment; efectuarea actelor de procedură cum ar fi audierea
persoanelor în calitate de învinuit, inculpat, martor sau expert; executarea cercetării,
percheziţiei, ridicării obiectelor sau documentelor şi transmiterea lor peste hotare,
efectuarea expertizei; efectuarea urmăririi penale la denunţul unui stat străin; căutarea şi
extrădarea persoanelor care au săvîrşit infracţiuni sau pentru executarea pedepsei penale;
recunoaşterea şi executarea sentinţelor străine; transferarea persoanelor condamnate, alte
acţiuni care nu contravin prevederilor prezentului Cod.
Nu poate constitui obiect al asistenţei juridice internaţionale luarea măsurilor preventive,
această activitate este strict
Articolul 534. Refuzul la asistenţă juridică internaţională

1. Statul solicitat poate să refuze acordarea asistenţei internaţionale penale solicitată,

însă orice refuz trebuie să fie motivat.
2. Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală prevede următoarele
temeiuri pentru refuz a asistenţei juridice internaţionale: dacă cererea se referă la
infracţiuni considerate de Partea solicitată fie ca infracţiuni politice, fie ca infracţiuni
conexe la infracţiuni politice, fie ca infracţiuni fiscale, precum şi în cazul infracţiunilor
militare care nu constituie infracţiuni de drept comun; dacă Partea solicitată consideră
că îndeplinirea cererii este de natură să aducă atingere suveranităţii, securităţii, ordinii
publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale. La ratificare statul poate să prevadă şi
alte temeiuri.
3. Ratificînd Convenţia în cauză Republica Moldova a declarat că va refuza asistenţa
juridică în cazul în care:
 actul comis nu constituie o infracţiune în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova;
 infractorului i s-a aplicat actul de amnistie;
 în conformitate cu legislaţia naţională, persoana nu poate fi trasă la răspundere
penală;
  după comiterea crimei, infractorul a avut o dereglare psihică de lungă durată, care
exclude responsabilitatea penală;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte este deja intentată o
procedură penală în curs;
 în privinţa aceleiaşi persoane şi pentru aceleaşi fapte există deja o sentinţă sau o
hotărîre în vigoare a organelor competente de clasare a urmăririi penale.
Articolul comentat mai prevede următoarele temeiuri pentru refuz a asistenţei juridice:
dacă există motive întemeiate de a crede că bănuitul este urmărit sau pedepsit penal pe
motive de rasă, religie, cetăţenie, asociere la un anumit grup sau pentru împărtăşirea unor
convingeri politice, sau dacă situaţia lui se va agrava şi mai mult pentru unul dintre
motivele enumerate; dacă fapta respectivă se pedepseşte cu moartea conform legislaţiei
statului solicitant, iar acest stat nu oferă nici o garanţie în vederea neaplicării sau
neexecutării pedepsei capitale.
Neexecutarea asistenţei solicitate din motivul că infracţiunea are caracter politic sau
militar se explică prin caracterului local al acestor infracţiunii, care ating numai interesul
statului împotriva căruia sunt săvârşite (de obicei, statul solicitant), şi ca atare nu prezintă
pericol pentru restul statelor. Determinarea caracterului politic sau militar al unei
infracţiuni se efectuează de către statul solicitat conform criteriilor stabilite de legislaţia sa,
cu excepţia cazurilor, cînd există actele internaţional-juridice care stabilesc caracterul
politic sau militar al unei infracţiuni concrete.
Chiar dacă statul solicitat apreciază infracţiunea în legătură cu care se solicită asistenţă
juridică ca infracţiune politică sau militară, refuzul de asistenţă juridică nu se admite în
cazul în care persoana este bănuită, învinuită sau a fost condamnată pentru săvîrşirea unor
fapte prevăzute de art. 5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale, acestea
sunt: a) crimele de genocid; b) crimele împotriva umanităţii; c) crimele de agresiune şi d)
crimele de război (crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când ele fac parte dintr-o
serie de crime analoage comise pe scară largă). Lista detaliată a acestor crime este expusă
în art. 5-8 din Statutul de la Roma al Curţii Internaţionale Penale
Articolul 535. Cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice
Conform art. 20 din Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală.
cheltuielile legate de acordarea asistenţei juridice le suportă fiecare parte pe teritoriul
statului său. Abatere de la această regulă generală o poate constitui doar rambursarea de
către Partea solicitantă Părţii solicitate a cheltuielilor:
 legate de avansul acordat martorului sau expertului pentru deplasare în statul
solicitant (art. 10 alin. (3) din Convenţie);
 ocazionate de intervenţia experţilor pe teritoriul Părţii solicitate (art. 20 din
Convenţie);
 de transferul persoanelor deţinute transportate pentru a fi audiate în calitate de
martor în statul solicitant (art. 20 din Convenţie).
Dacă Republica Moldova este implicată în procesul de asistenţă juridică internaţională în
materie penală în bază de reciprocitate, chestiunea cheltuielilor este menţionată la
momentul notificării condiţiilor de reciprocitate, conform prevederilor art. 536 alin. (2).
În cazul în care asistenţa juridică internaţională este reglementată de tratate bilaterale sau
multilaterale la care RM este parte, altele decît Convenţia europeană de asistenţă juridică
în materie penală, în tratatele respective se stabileşte modul de acoperire a cheltuielilor
legate de asistenţă.

Articolul 536. Adresare prin comisie rogatorie

 1. Comisia rogatorie este actul procedural prin care reprezentantul organului de
urmărire penală sau instanţa de judecată a unui stat sau a unei instanţe internaţionale
solicită asistenţă juridică de la organul respectiv din alt stat.
Comisia rogatorie se va întocmi de către organele competente din RM în condiţiile
prevăzute de tratatul respectiv la care RM este parte sau în condiţii de reciprocitate.
2. În condiţii de reciprocitate se acordă asistenţă doar în cazul în care între RM şi
statul respectiv nu este încheiat un tratat bilateral de asistenţă juridică în materie penală sau
aceste două state nu sunt parte la un tratat multilateral de asistenţă juridică în materie
penală. Condiţiile de reciprocitate urmează a fi confirmate printr-o scrisoare, prin care
Ministrul Justiţiei sau Procurorul General se obligă să acorde, în numele Republicii
Moldova, asistenţă juridică statului străin sau instanţei penale internaţionale la
efectuarea unor acţiuni procesuale, cu garantarea drepturilor procesuale, prevăzute de
legea naţională, ale persoanei în privinţa căreia se efectuează asistenţa. Scrisoarea prin care
se solicită asistenţă în condiţii de reciprocitate se transmite statului respectiv prin
intermediul Ministerului de Externe.
Dacă ambele părţi au notificat condiţiile de reciprocitate a acordării asistenţei juridice
internaţionale, în continuare asistenţa juridică dintre RM şi statul respectiv se va efectua pe
baza acestor notificări în direct de Ministerul Justiţiei sau Procuratura Generală şi organele
centrale corespunzătoare din statul respectiv, fără a implica Ministerul de Externe.
3. Comisia rogatorie se întocmeşte de către procurorul care conduce sau nemijlocit
efectuează urmărirea în cauza respectivă şi se înaintează Procurorului General sau de către
instanţa în procedura căreia se află cauza penală şi se transmite Ministrului de Justiţie.
Autorităţile abilitate cu competenţă de a solicita sau a acorda asistenţă juridică
internaţională conform art. 6 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din 26.09.1997 pentru
ratificarea Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală sunt considerate
judecătoriile, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Justiţiei, Procuratura
Generală şi organele procuraturii Republicii Moldova.
4. Direcţiile relaţii internaţionale din Procuratura Generală şi Ministerul Justiţiei asigură
traducerea comisiei rogatorii şi a documentelor anexate la ea în limba accesibilă organului
sau instanţei din statul respectiv care va executa asistenţa solicitată.
Deşi, conform art. 5 din Hotărîrea Parlamentului nr. 1332 din 26.09.1997, este specificat că
cererile de asistenţă juridică şi documentele anexate trebuie să fie întocmite sau în limba
moldovenească, sau în una din limbile oficiale ale Consiliului Europei ori să fie traduse
în una din aceste limbi, în scopul obţinerii unei asistenţe juridice mai eficiente şi mai
rapide ar fi preferabil ca comisia rogatorie şi documentele anexate să fie traduse în limba
statului care va acorda asistenţa juridică solicitată.
După traducere Ministerul Justiţiei sau, după caz Procurorul general va transmite comisia
rogatorie şi documentele anexate la ea organului respectiv central din statul solicitat.

Articolul 537. Conţinutul şi forma cererii de comisie rogatorie

Cererea privind comisia rogatorie se întocmeşte în formă scrisă.
Cererea trebuie să cuprindă toate datele menţionate la alin. (1) din art. comentat.
În informaţia despre faptă urmează a fi expusă detaliat fapta constatată de către
organul de urmărire penală sau de către instanţă, inclusiv data, locul, mijloacele şi modului
de săvîrşire a infracţiunii şi consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele
calificative pentru încadrarea juridică a faptei, circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea
nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de infracţiune, formele de participaţie,
dacă infracţiunea a fost săvîrşită de un grup de persoane şi textul din Codul penal al RM în
baza căruia se încadrează fapta respectivă. Această informaţie va da posibilitate organului
din statul solicitat care va executa comisia rogatorie să verifice dacă fapta expusă constituie
infracţiune conform legislaţiei penale a statului solicitat, adică dacă se respectă principiul
dublei incriminări.
Informaţia despre persoana în privinţa căreia se solicită comisia rogatorie trebuie să
fie cît mai detaliată şi concretă, astfel ca să asigure în deplină măsură executarea ei.
O mare importanţă are pentru executarea eficientă a comisiei rogatorii expunerea
concretă a obiectului obiectul cererii şi datele necesare pentru îndeplinirea ei, cu expunerea
detaliată a circumstanţelor care urmează vor fi constatate, lista documentelor, corpurilor
delicte şi a altor probe solicitate, circumstanţele în legătură cu care urmează să se
administreze proba. În cazul în care se solicită audierea persoanei se menţionează statutul
procesual al acestei persoane şi întrebările care urmează a-i fi puse în cadrul audierii pentru
a primi răspuns. Dacă persoana urmează a fi audiată în calitate de martor şi procedura
statului respectiv nu prevede depunerea jurămîntului, poate fi solicitată audierea sub
jurămînt, anexîndu-se în acest caz textul prevederilor legislaţiei procesuale penale care
reglementează audierea martorului cu depunerea jurămîntului (art. 105, 108, 109 CPP).
Organul de urmărire penală poate solicita informaţie despre data şi locul îndeplinirii
comisiei rogatorii şi persoanele respective vor putea să asiste la îndeplinirea cererii dacă
Partea solicitată va consimte aceasta.
Comisia rogatorie şi documentele anexate urmează a fi semnate de către persoana oficială
care le-a întocmit sau de către preşedintele şedinţei de judecată şi de grefier şi autentificate
cu ştampila oficială a instituţiei competente solicitante.
Articolul 538. Valabilitatea actului procedural
Deoarece prin comisie rogatorie se subînţelege mandatul eliberat de o autoritate
competentă a RM către o autoritatea competentă străină pentru a efectua în locul său una
sau mai multe acţiuni specificate prevăzute de legea procesuală penală, actul procedural
întocmit în ţară străină în conformitate cu prevederile legii acelei ţări este valabil în faţa
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova atunci
cînd executarea lui se desfăşoară în conformitate cu procedura prevăzută de Codul de
procedură penală.
Articolul 539. Citarea martorului sau a expertului care se află
în afara hotarelor Republicii Moldova
Martorul sau expertul care se află în afara hotarelor Republicii Moldova poate fi
citat pentru a fi audiat de către instanţă precum şi pentru executarea altor acţiuni procesuale
cu participarea lui pe teritoriul Republicii Moldova, doar cu condiţia că el acceptă să se
prezinte în faţa organului solicitant. Citarea martorului trebuie efectuată prin intermediul
autorităţii respective din statul solicitat şi martorul nu va fi preîntîmpinat despre o careva
răspundere în caz de nu se va prezenta la citaţie, aşa cum se face în cazul citării unui
martor dinăuntrul ţării. Prezenţa martorului poate fi doar benevolă, chiar şi în cazul în care
martorul se află în stare de arest în statul solicitat.
Citarea martorului sau a expertului se face prin comisie rogatorie în condiţiile
prevăzute în art.536 alin.(3) şi (4). În citaţie urmează a fi menţionat şi faptul că înfăţişarea
personală a martorului sau a expertului este în mod deosebit necesară. Pentru a facilita
prezenţa martorului la citare, în citaţie i se explică martorului că i se vor rambursa toate
cheltuielile legate de deplasarea sa în republica Moldova, precum şi posibilitatea de a primi
un avans pentru a se deplasa în ţară. Dacă este cererea în scris a martorului acestuia i se
poate expedia un avans care i-ar asigura deplasarea în RM.
Audierea martorului sau a expertului citat prin comisie rogatorie, precum şi alte acţiuni
procesuale efectuate cu participarea lui se fac în conformitate cu prevederile Codului de
procedură penală.
Martorul sau expertul citaţi prin comisie rogatorie din altă ţară dispun de anumită imunitate
faţă de acţiunile pe care le-au săvîrşit pînă la venirea în ţară pentru a fi audiaţi. Astfel,
martorul sau expertul, indiferent de cetăţenia lui, care s-a prezentat în faţa organului
pentru a fi audiat în urma unei citaţii prin comisie rogatorie în condiţiile prezentului
articol, nu poate fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte limitări a libertăţii
sale individuale pe teritoriul Republicii Moldova pentru fapte sau condamnări
anterioare trecerii frontierei de stat a RM. Această imunitate martorul o păstrează pe toată
perioada aflării lui pe teritoriul RM de la data cînd a intrat în ţară şi pînă la ieşirea din ţară,
dacă aceasta a avut loc în cel mult 15 zile de la data cînd organul respectiv care l-a chemat
i-a comunicat că prezenţa lui nu mai este necesară. În termenul de 15 zile nu se include
timpul în care martorul sau expertul nu a putut părăsi teritoriul Republicii Moldova din
motive independente de voinţa sa. Dacă în aceste 15 zile martorul a ieşit din ţară, apoi a
revenit în ţară, nu mai beneficiază de imunitatea menţionată.
Persoana deţinută pe teritoriul unui stat străin se citează ca martor prin comisie rogatorie în
condiţiile art. 536 alin.(3) şi (4). Şi această persoană va fi transportată pe teritoriul RM
doar dacă va accepta să fie audiată ca martor şi cu condiţia că persoana temporar
transferată pe teritoriul Republicii Moldova de către organul respectiv al ţării străine pentru
efectuarea acţiunilor indicate în cererea de transferare va fi întoarsă în statul solicitat în
termenul menţionat în cerere, termen asupra căruia a convenit şi statul solicitat. Persoana
deţinută are calitatea numai de martor şi de asemenea beneficiază de imunitatea menţionată
în articolul comentat. Atât martorul deţinut cît şi martorul care s-a deplasat de sine stătător,
pot fi urmăriţi penal pe teritoriul RM numai pentru infracţiunile săvârşite după sosirea lor
în ţară.
Condiţiile de transferare sau refuzul transferării martorului deţinut se reglementează de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova şi ţara solicitată sînt parte sau în
temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.

Articolul 540. Executarea în Republica Moldova a comisiei

rogatorii cerute de organele din străinătate.

Comisiile rogatorii parvenite din alte state se execută în cadrul urmăririi penale de
către procuror cu concursul ofiţerilor de urmărire penală sau, după caz, de judecătorul de
instrucţie dacă se solicită audierea martorilor. Comisia rogatorie urmează a fi executată cît
mai urgent posibil, luîndu-se în considerare că organele respective din statul solicitant
aşteaptă răspunsul pentru a lua soluţia necesară în cauza respectivă.
Comisia rogatorie parvenită în ţară pentru executare se transmite de către Procurorul
General procurorului sau, după caz, de către Ministrul Justiţiei instanţei judecătoreşti de la
locul unde urmează să fie efectuată acţiunea procesuală solicitată.
Comisia rogatorie se execută în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală a
RM, însă, la demersul părţii solicitante, poate să se aplice o procedură specială
prevăzută de legislaţia ţării străine, în conformitate cu tratatul internaţional respectiv sau
în condiţii de reciprocitate, dacă aceasta nu contravine legislaţiei naţionale şi
obligaţiilor internaţionale ale Republicii Moldova şi dacă textul prevederilor legislaţiei
procesuale penale din statul solicitant care urmează a fi aplicate au fost anexate la misia
rogatorie.
Dacă în comisia rogatorie a fost solicitată permisiunea ca reprezentantul organului
respectiv din statul solicitant să asiste la executarea comisiei rogatorii şi organul căruia îi
revine executarea acceptă aceasta, atunci despre data şi locul executării comisiei rogatorii
va fi informat organul respectiv. În cazul în care reprezentantul organului care a solicitat
asistenţa juridică participă la executarea comisiei rogatorii, despre aceasta se face menţiune
în procesul verbal al acţiunii procesuale respective. La audierea martorului reprezentantul
organului respectiv din statul solicitant asistent, cu permisiunea judecătorului de instrucţie
poate pune întrebări martorului audiat.
Dacă adresa persoanei în privinţa căreia se solicită executarea comisiei rogatorii este
indicată greşit, sau pe acea adresă nu se găseşte persoana indicată procurorul sau, după
caz, judecătorul de instrucţie căruia îi revine executarea, ia măsurile respective în scopul
stabilirii adresei persoanei respective. În cazul în care stabilirea adresei nu este posibilă,
despre aceasta se anunţă partea solicitantă.
În cazul în care comisia rogatorie nu poate fi executată, documentele primite se restituie
părţii solicitante prin intermediul instituţiilor de la care le-a primit, cu indicarea motivelor
care au făcut imposibilă executarea.
Cererea de comisie rogatorie şi documentele anexate la ea se restituie şi în cazurile de
refuz la asistenţă juridică internaţională în temeiurile prevăzute în art. 534.
Secţiunea a 2-a
Extrădarea

Articolul 541. Adresarea cu cerere de extrădare

Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care
urmăreşte scopul transferul unei persoane care se află sub urmărire penală sau este
condamnată penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Extrădarea poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
a) relaţii între două state unul din care este solicitant, altul solicitat, b) toate chestiunile
legate cu extrădarea întră în competenţa statelor care au prevederi legale naţionale privind
extrădarea, sunt parte la tratate internaţionale în acest domeniu şi efectuează activitatea
practică în problemele extrădării; c) subiectul extrădării este o persoană fizică, care se află
în afară teritoriului statului care solicită extrădare; d) extrădarea poate avea loc numai după
săvîrşirea unei infracţiuni care dă temei pentru extrădare, încălcările care atrag după sine
răspundere contravenţională sau civilă nu pot servi ca temei pentru a cere extrădarea unei
persoane; e) extrădarea presupune că persoana extrădată este un învinuit, inculpat sau o
persoană condamnată.
Extrădarea poate fi exercitată numai în anumite condiţii. Condiţiile de extrădare pot fi
evidenţiate în condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond se divizează în
condiţii ce se referă la persoană; la fapta penală şi la pedeapsă.
Condiţiile de fond referitoare la persoană sunt: a) neextrădarea propriilor cetăţeni în
temeiul art. 17 alin. (3) din constituţie; b) neextrădarea propriilor justiţiabili, nu vor fi
extrădate persoanele care se află sub urmărire penală sau în proces de judecare în statul
solicitat; c) nu va fi extrădată persoana care pentru fapta care face obiectul cererii de
extrădare a fost definitiv judecată de către instanţa naţională sau a unui stat terţ, sau
urmărirea penală să fi încetată pentru această faptă.
Condiţiile de fond referitoare la faptă sunt: a) sancţiunea prevăzută de legea penală
naţională pentru fapta respectivă trebuie să fie mai mare de un an privare de libertate; b)
pedeapsa pentru executarea căreia se solicită extrădarea persoanei nu poate fi mai mică de
4 luni, c) fapta trebuie să fie săvîrşită pe teritoriul aflat sub jurisdicţia părţii solicitante; d)
fapta trebuie să fie incriminată de legislaţia penală a ambelor state implicate în procesul de
extrădare – principiul dublei incriminări; e) persoana extrădată va fi judecată doar pentru
fapta pentru care s-a exercitat extrădarea - regula specialităţii.
Condiţii ce se referă la pedeapsă sunt: a) pedeapsa, stabilită de legea penală sau pronunţată
faţă de persoana a cărei extrădare se cere, trebuie să fie privativă de libertate cu limită
minimă prevăzută de tratatele internaţionale; b) pedeapsa nu trebuie să aibă caracter de
tortură, tratament inuman sau degradant; c) persoana nu va fi supusă unei pedepse capitale.
Condiţiile de formă privind cererea de extrădare sunt prevăzute în legislaţia naţională şi în
tratatele internaţionale pe baza căruia se efectuează extrădarea.
Organele de urmărire penală sau instanţa judecătorească din RM pot adresa unui stat străin
cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală sau se
judecă cauza în legătură cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă
maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa
căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la pedeapsa închisorii pe o durată de cel
puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd
altfel.
În privinţa persoanelor aflate sub urmărire penală cererea de extrădare o întocmeşte
procurorul care conduce sau, după caz, nemijlocit efectuează urmărirea penală în cauza
respectivă. Cererea de extrădare în privinţa persoanelor care se află în curs de judecare se
întocmeşte de către instanţa care judecă cauza.
În cerere trebuie în mod obligatoriu să fie indicat tratatul internaţional în baza căruia se
solicită extrădarea, iar dacă statele implicate în procesul de extrădare sunt parte la mai
multe tratate internaţionale care reglementează extrădarea, necesită a fi menţionate toate
aceste tratate, pentru a fi verificate prevederile acestora.
La întocmirea cererii de extrădare urmează a fi respectate strict condiţiile de formă şi
conţinut prevăzute la alineatul (4) din articolul comentat. În cerere urmează a fi expuse
detaliat toate datele de care dispune organul de urmărire penală privitor la persoana care
urmează a fi extrădată, date care vor facilita identificarea, constatarea şi extrădarea
acesteia.
La cererea de extrădare urmează a fi anexate toate documentele care vor fi necesare în
procesul soluţionării cererii de extrădare.

Articolul 542. Documentele pentru extrădare

Pentru soluţionarea extrădării sunt necesare doar documente cu forţă juridică

corespunzătoare: mandatul de arest eliberat în ordinea prevăzută de legislaţia naţională a
statului solicitant; hotărîrea instanţei prin care s-a dispus plasarea în detenţie a persoanei
respective, sentinţa instanţei prin care persoana a fost condamnată la închisoare. Hotărîrile
judecătoreşti menţionate trebuie să fie executorie, adică să fie definitive, sau după caz
irevocabile.
Documentele menţionate trebuie să fie însoţite de textul legii penale privitor la fapta care a
dat temei de a le adopta, în cazul sentinţei urmează a fi anexat certificat pricitor la partea
de pedeapsă care nu a fost încă executată.
În cazul în care din sensul tratatului internaţionale se cere ca în cadrul soluţionării cererii
de extrădare să fie verificat şi faptului existenţei temeiurilor rezonabile de a crede că
învinuitul a comis infracţiunea pentru care i-a fost înaintată învinuirea, extrădarea va fi
acordată numai la prezentarea probelor ce confirmă probabilitatea săvîrşirii infracţiunii.
Dacă extrădarea persoanei este cerută pentru a executa sentinţa unui stat terţ este necesar
de a prezenta hotărîrea judecătorească definitivă a statului solicitant prin care a fost
recunoscută sentinţa statului terţ şi celelalte documente menţionate la alin. (3) din articolul
comentat.

Articolul 543. Regula specialităţii

 1. Regula specialităţii reprezintă nişte garanţii stricte care urmează a fi asigurate
persoanei extrădate de către statul solicitant împotriva unor învinuiri sau pedepse, altele
decăt cele care au fost indicate în cererea de extrădare şi acceptate de către instanţa statului
solicitat care a soluţionat această cerere. Astfel, persoana care a fost extrădată de un stat
străin instanţei naţionale nu poate fi trasă la răspundere penală şi condamnată, precum şi
transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea săvîrşită de ea pînă la
extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte
consimţămîntul statului străin care a extrădat-o.
2. Garanţiile persoanei sunt expuse în alin. (2) din articolul comentat şi urmează a fi
asigurate de către instanţa care va judeca cauza din statul solicitant, iar Ministerului
Justiţiei îi revine funcţia de a verifica respectarea acestor garanţii în urma solicitării şi
primirii sentinţei adoptate de către instanţa din statul solicitant.
3. Statul solicitant poate renunţa la respectarea regulii specialităţii în cazurile prevăzute la
alineatul (3) din articolul comentat şi anume: a) cînd instanţa naţională care a soluţionat
cererea de extrădare a admis cererea suplimentară prin care s-a solicitat acordul la urmărire
sau judecarea persoanei în baza altor infracţiuni ori la executarea altei pedepse decît cele
care au fost obiectul extrădării iniţiale, dacă persoana nu a părăsit în termen de 45 zile ţara
în care a fost extrădată după încheierea procedurii pentru care a fost extrădată deşi a avut
posibilitatea reală şi dreptul să plece din această ţară, c) dacă persoana, după părăsirea
teritoriului statului solicitant, s-a reîntors sau a fost trimisă înapoi de către un stat terţ; d)
dacă extrădarea a fost acordată prin procedura simplificată, prevăzută la art. 545, e) precum
şi în cazul în care persoana extrădată a săvîrşit infracţiune în statul solicitant după
extrădarea sa.

Articolul 544. Executarea cererii de extrădare a persoanelor

care se află pe teritoriul Republici Moldova

1. Cererea de extrădare a unei persoane poate fi adresată instanţei competente din

RM atît de către statul care exercită urmărirea penală sau a adoptat sentinţă în privinţa
acestei persoane pentru infracţiune săvîrşită pe teritoriul său, cît şi de statul care a preluat
fie urmărirea penală şi judecarea cauzei ori executarea pedepsei în privinţa acestei
persoane.
2. La soluţionarea cererii de extrădare instanţa naţională urmează să verifice toate
condiţiile de extrădare de formă şi conţinut, prevăzute de legea naţională şi de tratatele
internaţionale respective, expuse în comentariu la art. 541.
3. În cazul în care extrădarea unei persoane este cerută în concurs de către mai
multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, instanţa naţională va decide
extrădarea ţinînd cont de toate circumstanţele, inclusiv de gravitatea şi locul săvîrşirii
infracţiunilor, de datele respective din cereri, de cetăţenia persoanei solicitate şi de
posibilitatea unei extrădări ulterioare altui stat, precum şi de condiţiile pe această chestiune
prevăzute în tratatul internaţional în baza căruia se solicită extrădarea.
Dacă Procurorul General sau, după caz, Ministrul Justiţiei va considera că
există circumstanţe care împiedică extrădarea persoanei solicitate de statul străin sau
instanţa internaţională, ei refuză extrădarea prin hotărîre motivată. În cazul în care
Procurorul General sau Ministrul Justiţiei consideră că persoana poate fi extrădată, ei vor
face un demers în judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, la
care se va examina cererea şi documentele statului solicitant.
Astfel orice caz de admitere a cererii de extrădare trebuie să fie soluţionat de către instanţa
de judecată, fiindu-i asigurate acestei persoane toate drepturile procesuale garantate de
prezentul Cod, care se aplică în modul corespunzător şi de către tratatele internaţionale la
care RM este parte şi în baza cărora se solicită extrădarea persoanei. Cererea de extrădare
se examinează de către instanţă în baza demersului cu participarea procurorului, a
persoanei a cărei extrădare se cere, a apărătorului acesteia şi a reprezentantului lui legal. În
cazul cînd persoana pentru care este solicitată extrădarea nu are apărător ales, ea este
asigurată cu apărător din oficiu. Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se
soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în
modul prevăzut în art. 471 şi 472, care se aplică în mod corespunzător.
Cererea de extrădare se soluţionează prin încheiere. Încheierea judecătorească urmează a fi
motivată, făcîndu-se menţiune la toate condiţiile pentru extrădare care au fost verificate de
către instanţă. Încheierea instanţei poate fi atacată de către părţi cu recurs în instanţa
judecătorească ierarhic superioară şi recursul se judecă în modul corespunzător. Încheierea
instanţei de judecată devenită definitivă se expediază Procurorului General sau
Ministrului Justiţiei pentru executare sau pentru informarea statului solicitant.

Articolul 545. Procedura simplificată de extrădare

Cu consimţămîntul persoanei, extrădarea căreia se solicită în baza unui mandat de

arestare, cererea de extrădare poate fi soluţionată printr-o procedură simplificată. Persoana
poate da consimţămîntul în şedinţă de judecată, după ce i s-au explicat toate drepturile
procesuale de către judecătorul de instrucţie, inclusiv şi dreptul de a examina cererea de
extrădare în procedură deplină şi în ce constă procedură deplină, precum şi explicaţii
asupra procedurii simplificate de extrădare. Despre explicarea drepturilor menţionate şi
despre renunţarea persoanei la regula specialităţii se consemnează în procesul verbal al
şedinţei. Renunţarea poate fi făcută de către persoana respectivă doar în prezenţa
apărătorului şi după consultarea chestiunii în cauză cu acesta.
Consimţămîntul persoanei la renunţare la regula specialităţii nu poate fi revocat de către
persoana în cauză după ce după ce a fost confirmat de către instanţă.

Articolul 546. Refuzul extrădării

Articolul comentat expune cazurile în care Procurorul General, Ministrul Justiţiei sau
instanţa de judecată pot refuza extrădarea persoanei.
În hotărîrea de refuz a extrădării urmează a fi motivat unul sau mai multe din temeiurile
pentru refuz prevăzute de lege sau de tratatul internaţional în baza căruia se soluţionează
cererea de extrădare.
Temeiurile prevăzute la pct. 6) şi 8) alin. (2) din articolul comentat urmează a fi motivate,
aducîndu-se argumente şi probe în confirmarea lor.
Dacă legea penală a statului solicitant prevede pentru infracţiunea pentru săvîrşirea căreia
se solicită extrădarea, statul solicitant urmează să anexeze la cerere documente respective
acre ar convinge instanţa naţională că o asemenea pedeapsă în privinţa persoanei respective
nu va fi aplicată, sau executată, în caz contrar instanţa naţională va refuza extrădarea pe
acest temei.

Articolul 547. Arestarea persoanei în vederea extrădării

Pentru că persoana în privinţa căreia se cere extrădarea să fie la îndemîna statului solicitat
pentru a putea fi predată în caz de admitere a cererii.
Persoana poate fi arestată întru executarea unui mandat de arestare anexat la cererea de
extrădare. Mandatul de arestare poate fi emis doar de către statul solicitant, iar statul
solicitat va lua măsuri pentru executarea acestuia.
După primirea cererii de extrădare, Procurorul General sau, după caz, ministrul justiţiei
va lua neîntîrziat măsuri, în condiţiile prezentului cod, pentru arestarea persoanei a cărei
extrădare se cere.
În caz de urgenţă, cînd persoana a fost anunţată în căutare şi a fost constatată pe teritoriul
Republicii Moldova, la solicitarea statului care a anunţat-o în căutare ea poate fi arestată
în baza unui mandat de arestare pe un termen de pînă la 18 zile, pînă la primirea cererii de
extrădare, dacă statul străin sau instanţa internaţională au solicitat arestarea şi solicitarea
conţine date despre prezenţa unui mandat legal de arestare ori despre hotărîrea definitivă
adoptată în privinţa acestei persoane, asigurarea că cererea de extrădare va fi expediată
ulterior, precum şi menţiune despre infracţiunea care dă temei pentru extrădare, date despre
persoana în cauză şi semnele ei caracteristice. Solicitarea arestării poate fi făcută prin
poştă, telegraf, telex, fax sau prin orice alt mijloc care lasă urmă scrisă . Dacă în termenul
de 18 zile cererea cu documentele necesare nu au parvenit, dar este o cerere suplimentară
de a menţine persoana în stare de arest cu motivarea neprezentării cererii de extrădare sau
pentru a prezenta o cerere suplimentară, instanţa naţională poate decide prelungirea
deţinerii persoanei în cauză în stare de arest dar nu mai tîrziu de 45 zile, condiţii prevăzute
de tratatele internaţionale privind extrădarea. Despre acţiunile organelor respective şi ale
instanţei naţionale privitor la solicitarea înaintată, autoritatea solicitantă va fi informată în
cel mai scurt timp.
Persoana arestată în condiţiile prezentului articol beneficiază de toate drepturile prevăzute
de Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Astfel, persoana
arestată trebuie asigurată cu apărător din oficiu, dacă nu are un apărător ales, cu interpret,
trebuie să fie adusă în faţa judecătorului de instrucţie în cel mult 72 ore pentru ca acesta să
verifice dacă este o asemenea solicitare, dacă nu sunt temeiuri de a refuza extrădarea
imediat, dacă nu sunt temeiuri pentru a pune persoana în libertate provizoriu, dacă pot fi
luate alte măsuri în privinţa ei în vederea evitării sustragerii ei de la soluţionarea cererii de
extrădare.
Dacă în aceste 45 zile nu au parvenit documentele respective care ar confirma necesitatea
deţinerii persoanei în stare de arest, aceasta este eliberată însă ulterior poate dinnou fi
arestat dacă a parvenit ulterior cererea de extrădare şi documentele respective.

Articolul 548. Amînarea extrădării şi extrădarea condiţionată

Reieşind din principiul priorităţii instanţei naţionale asupra justiţiabililor săi, în cazul în
care persoana, a cărei extrădare se cere, în Republica Moldova este pusă sub învinuire
într-un proces în curs de urmărire penală sau de judecare a cauzei, ori dacă a fost
condamnată pentru o altă infracţiune decît aceea în legătură cu care se cere extrădarea,
executarea extrădării poate fi amînată pînă la terminarea procesului penal sau pînă la
executarea completă a pedepsei stabilite de instanţa naţională ori pînă la eliberarea
definitivă înainte de expirarea termenului pedepsei.
Totodată la soluţionarea cererii de extrădare instanţa urmează să verifice dacă amînarea
extrădării nu va atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie a cauzei penale
pentru infracţiunea pentru care se solicită extrădarea sau dacă amănarea nu va putea aduce
prejudicu serios pentru constatarea faptelor. Dacă în baza unei cereri motivate se
constată asemenea situaţii, instanţa va decide extrădarea temporară a persoanei, în condiţii
ce vor fi determinate de comun acord cu partea solicitantă. În aşa caz instanţa va
condiţiona extrădarea ci indicarea unui anumit termen sau pentru efectuarea anumitor
acţiuni procesuale. După efectuarea acestor acţiuni, persoana extrădată temporar urmează
să fie retrocedată instanţei statului naţional.

Articolul 549. Predarea persoanei extrădate

După întrarea în vigoare a încheierii privind admiterea cererii de extrădare, Procurorul
General sau, după caz, Ministrul Justiţiei urmează să informeze partea solicitantă despre
locul şi data predării persoanei extrădate, precum şi despre durata deţinerii persoanei în
stare de arest în legătură cu extrădare.
Dacă partea solicitantă nu preia persoana extrădată la data fixată pentru predare şi dacă
nu a solicitat o amînare a extrădării, instanţa va dispune eliberarea persoanei la
expirarea termenului de 15 zile de la această dată, iar în caz dacă a parvenit cerere de
amînare a predării persoanei, şi totuşi nu a fost preluată persoana, ea va fi pusă în libertate
la expirarea termenului de 30 de zile, calculat de la data stabilită pentru predare, dacă
tratatul bilateral nu prevede condiţii mai benefice pentru această persoană.
O nouă cerere de extrădare a aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă din partea statului
solicitant urmează a fi refuzată.
Articolul 550. Transmiterea obiectelor

Orice stat poate solicita de la un alt stat transmiterea anumitor obiecte sau documente,
care au importanţă pentru soluţionarea legală a unei cauze penale, în baza unui tratat
internaţional la care sunt parte ambele state sau în bază de reciprocitate.
La cererea părţii solicitante instanţa poate dispune fie concomitent cu extrădarea, fie
ulterior acesteia, în condiţiile prezentului titlu şi ale prevederilor respective din Cod
ridicarea şi transmiterea către statul solicitant: a) obiectele care pot avea importanţă ca
probe în cauza penală pentru care a fost cerută extrădarea persoanei, precum şi b) valorile
care au provenit din infracţiune pentru care se cere extrădarea şi care au fost descoperite fie
pînă la extrădare fie ulterior extrădării. Art. 78 din Convenţia CSI enumeră ca obiecte
mijloacele de săvîrşire a infracţiunii, obiectele, dobândite în rezultatul săvîrşirii infracţiunii
sau primite în calitate de recompensă pentru aceasta, sau obiectele pe care infractorul le-a
primit în schimbul celor dobândite pe această cale.
Aceste obiecte şi valori pot fi transmise chiar şi în cazul în care extrădarea persoanei nu
poate avea loc din cauza decesului sau a sustragerii de la judecată.
Dacă obiectele cerute sînt necesare ca probe într-o altă cauza în care sînt competente şi
organele de urmărire penală sau instanţelor naţionale, transmiterea lor poate fi amânată
până la soluţionarea definitivă a cauzei sau pot fi predate temporar cu condiţia de a fi
restituite.
Drepturile asupra obiectelor sau valorilor transferate altui stat se păstrează după RM şi
urmează a fi transmise părţii solicitante cu condiţia terminării procesului cât mai curând
posibil şi fără cheltuieli, fiind apoi restituite gratuit în RM.

Secţiunea a 3-a
Transferul persoanelor condamnate

Articolul 551. Temeiuri pentru transferul persoanelor condamnate

Pentru a asigura o reabilitare şi resocializare mai eficientă persoana condamnată la privare

de libertate într-o altă ţară are dreptul să fie transferată în ţara sa de origine. Transferul are
ca scop favorizarea reintegrării sociale a persoanelor condamnate, astfel ca persoanele
condamnate într-o ţară străină să aibă posibilitatea de a-şi ispăşi pedeapsa în mediul lor
social de origine. În cadrul procedurii de transferare a persoanelor condamnate la
închisoare sunt implicate cel puţin două state: statul instanţa căruia a adoptat sentinţa de
condamnare – statul de condamnare şi statul în care persoana condamnată solicită să fie
transferată pentru a executa pedeapsa cu închisoare – statul de executare. În cazul în care
aceste două state nu au hotare comune mai pot fi implicate şi alte state – state de tranzit,
adică statele pe teritoriul cărora vor fi transportate persoanele condamnate în procesul de
transfer de la statul de condamnare la statul de executare.
La moment transferul persoanelor condamnate se reglementează doar de prevederile
prezentei secţiuni, ce dă posibilitate de a efectua transferul în condiţii de reciprocitate,
precum şi de prevederile art. 84-97 din tratatul bilateral cu România. Moldova a ratificat de
asemenea Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie
1983, ratificată prin Legea Nr.69-XV din 11.03.2004 (M O al R.M nr.53-55/308 din
02.04.2004) şi Protocolul adiţional la această Convenţie din 18 decembrie 1997, ratificat
prin Legea Nr.70-XV din 11.03.2004, (M O al R.M nr.53-55/310 din 02.04.2004) însă
acestea încă nu sunt în vigoare pentru statul nostru.
Cerere de transfer a persoanelor condamnate pot fi depuse de către persoanele
condamnate la închisoare de către o instanţă judecătorească din Republica Moldova de
a fi transferată pentru executarea pedepsei în alt stat, de către persoanele condamnate la
închisoare de către o instanţă judecătorească străină de a fi transferată pentru executarea
pedepsei în Republica Moldova; precum şi de către statul de condamnare sau statul de
executare. Astfel pot solicita transferarea persoanei condamnate însăşi condamnatul la
închisoare, cît şi rudele acestuia, care pot depune cereri atît către statul de condamnare cît
şi către potenţialul stat de executare.

Articolul 552. Condiţiile transferului

Atît legea naţională cît şi Convenţia privind transferul prevăd anumite condiţii
pentru ca persoana condamnată să fie transferată. Condiţiile de transfer sunt următoarele:
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare. Conform Legii nr. 69 din
11 martie 2004 pentru rarificarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor
condamnate, termenul "resortisant" cuprinde cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii
străini şi apatrizii cu permis de şedere în Republica Moldova.
b) hotărîrea trebuie să fie definitivă, adică, cînd părţile nu a atacat hotărîrea în termenul
prevăzut de legislaţia sau cînd toate căile de atac au fost deja folosite. Aceasta nu exclude
posibilitatea revizuirii hotărîrii în lumina unor probe noi (art.13 Convenţiei).
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie cel
puţin şase luni la data primirii cererii de transferare, sau să fie nedeterminată; în cazurile
excepţionale, unele părţi pot conveni o transferare chiar dacă durata condamnării pe care cel
condamnat o are încă de executat este inferioară celei sus-indicate. Această prevedere a fost
inclusă din două considerente: prima este că transferul se face în scop de reabilitare a
condamnaţilor, ceea ce poate fi atins numai cînd durata pedepsei care mai trebuie să fie
executată, este destul de lungă. Al doilea motiv este că transferul condamnaţilor este o
procedură costisitoare, şi de aceea cheltuielile suportate de către statele implicate trebuie să
fie proporţionale scopului de atins, ceea ce exclude transferul cînd condamnatul deja a
executat o mare parte din pedeapsa. Ca excepţie, statele pot să facă o abatere de la această
prevedere cînd, de exemplu, efectuarea transferului nu implică cheltuieli mari între statele
învecinate, sau cînd prospectele de reabilitare sunt bune chiar necătînd la o durată mică a
pedepsei rămase de executat. Tratatul bilateral cu Romînia la art. 85 tocmai permite
transferul condamnaţilor în cazuri excepţionale cînd durata pedepsei rămase de executat
este mai mică de 6 luni.
c) transferul trebuie consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta
sau starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către
reprezentantul persoanei; consimţământul este elementul de bază al mecanismului de
transfer care reiese din scopul primordial al convenţiei de a facilita reabilitarea
condamnaţilor: transferarea condamnatului fără acordul lui ar avea efectele contrare în ceea
ce priveşte reabilitarea.
d) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o
infracţiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie astfel
de infracţiune dacă ar fi survenit pe teritoriul său; adică se stabileşte principiul dublei
incriminări. Nu este necesar ca infracţiunea să fie aceeaşi conform ambelor legislaţii a
statului de condamnare şi a celui de executare. Pot fi diferenţe în formularea şi clasificarea
legală a infracţiunii. Ideea principală este că elementele esenţiale constitutive ale
infracţiunii trebuie să fie comparabile potrivit legislaţiei acestor state.
e) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să dea consimţămîntul asupra acestei
transferări.
Consimţămîntul condamnatului, sau, după caz a reprezentantului lui legal şi a
astatelor de condamnare şi de executare este o condiţie de bază pentru efectuarea
transferului. Totodată sunt cazuri cînd consimţămîntul inculpatului nu se cere. Acestea sunt
cazurile în care persoana în privinţa căreia a fost adoptată sentinţa a evadat din statul în
care a fost pronunţată sentinţa sau este subiectul unui ordin de expulzare sau deportare a
cesteia.

Articolul 553. Comunicarea de informaţii

Obligaţia de a–i explica dreptul condamnatului străin de a fi transferat îi revine

instanţei naţionale. Această obligaţie este prevăzută în art. 395 alin. (5) conform căruia
dispozitivul sentinţei de condamnare a unui cetăţean străin sau apatrid cu reşedinţă
permanentă în alt stat trebuie să conţină şi explicaţii asupra dreptului acestuia de a cere
transferarea în statul de reşedinţă.
Dacă condamnatul şi-a exprimat pe lângă statul de condamnare dorinţa de a fi transferat
acest stat prin intermediul Ministerului Justiţiei trebuie să informeze despre aceasta statul
de executare cât mai curând posibil după rămânerea definitivă a hotărîrii.
Dacă condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi transferat,
statul de condamnare comunică acestui stat, la cererea ultimului, informaţii privind
numele, data şi locul naşterii condamnatului; dacă este cazul, adresa lui în statul de
executare; o prezentare a faptelor care au atras condamnarea; natura, durata pedepsei şi
data începerii executării acesteia.
Orice hotărîre luată pe marginea unei cereri de transfer a persoanei condamnate trebuie să
fie adusă la cunoştinţa persoanei transferul căreia se solicită.

Articolul 554. Cererea de transferare, documentele anexe şi răspunsul la ele

Orice cerere de transfer urmează a fi depusă în scris şi însoţită de documentele

menţionate în articolul comentat. Cererea poate fi depusă de către persoana condamnată, de
reprezentantul ei sau de rude la Ministerul Justiţiei a statului de condamnare sau a statului
de executare. Dacă cererea vine din partea unuia din aceste două state ea se declară de către
Ministrul Justiţiei al statului respectiv.
Cererea declarată de condamnat sau rude adresată Ministrului Justiţiei statului de
condamnare va fi soluţionată de către acesta şi dacă el consimte transferul, adresează deja
din numele său cerere de transfer a condamnatului către Ministrul Justiţiei statului de
executare cu anexarea tuturor cererilor parvenite şi documentele menţionate. Dacă
Ministrul Justiţiei nu acceptă transferul, el va informa despre aceasta solicitanţii.
În statul de executare cererea se soluţionează în primul rînd de către Ministrul Justiţiei şi
dacă acesta consideră că cererea poate fi acceptată o va adresa prin demers instanţei
competente pentru soluţionare, dacă nu va accepta transferul, Ministrul Justiţiei va informa
despre aceasta Ministrul Justiţiei statului de condamnare.
La soluţionarea cererii de transfer de către instanţa de judecată din statul de executare,
instanţa se va expune dacă acceptă sau nu transferul şi în caz de acceptare va indica
modalitatea de executare a sentinţei: prin continuare a executării sentinţei statului de
condamnare sau prin schimbarea condamnării.

Articolul 555. Consimţămîntul pentru transfer

Condamnatul trebuie să dea consimţămîntul la transfer indiferent de la cine a

parvenit cererea pentru transfer. Statul de condamnare va proceda în aşa fel încât persoana
care trebuie să-şi dea consimţământul la transfer să o facă de bună voie şi în deplină
cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din acesta.
Procedura de verificare a consimţămîntului condamnatului este guvernată de legea statului
de condamnare. Statul de condamnare trebuie să dea statului de executare posibilitatea să
verifice că acest consimţământ a fost dat în condiţiile sus indicate. Convenţia concretizează
că verificarea se va efectua prin intermediul unui consul sau al altui funcţionar desemnat de
acord cu statul de executare.
Dat fiind că transferul în toate cazurile se va face doar cu consimămîntul persoanei
condamnate, înainte de a da consimţămîntul acesteia urmează să i se explice că ea nu va
beneficia de regula specialităţii, care o protejează de urmărire ori condamnare sau deţinere
pentru infracţiuni pe care le-a săvîrţit pînă la transfer în statul de executare.

Articolul 556. Soluţionarea cererii de transferare

Procedura de soluţionare a cererii de transfer se reglementează de prevederile legale ale

statului de executare. În caz de acceptare a transferului, cererea de transfer a cetăţenilor
Republicii Moldova condamnaţi în altă ţară se transmite de către Ministrul Justiţiei cu
demersul său pentru soluţionare la instanţa egală în grad cu instanţa statului de
condamnare.
În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în grad
cu judecătoria, demersul Ministrului justiţiei şi cererea de transferare se adresează
judecătoriei în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei, iar dacă instanţa statului
de condamnare este egală în grad cu curtea de apel, cererea şi demersul respectiv se
adresează Curţii de Apel Chişinău.
Demersul Ministrului Justiţiei se soluţionează în şedinţă de judecătorul de instrucţie în
lipsa persoanei condamnate, dacă ea se află în statul de condamnare şi execută pedeapsa, în
modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea chestiunilor legate de executarea
pedepsei, adică în ordinea prevăzută de art. 471-472 cu participarea reprezentantului
Ministrului Justiţiei şi al apărătorului condamnatului. Dacă condamnatul nu are apărător
ales, acesta este numit din oficiu. În cadrul soluţionării demersului privitor la transfer,
judecătorul de instrucţie verifică dacă sînt respectate condiţiile pentru transfer prevăzute
de prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită
transferul sau de acordul de reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei, se audiază
explicaţia persoanei care a depus cerere, dacă ea participă la şedinţă, apoi se cercetează
materialele prezentate, după care instanţa adoptă o încheiere.
În încheiere în afară de chestiunile menţionate în articolul comentat, în caz de admitere a
demersului se indica care procedură de executare se alege: continuarea executării sentinţei
sau schimbarea condamnării.
Încheierea privitor la soluţionarea demersului de transfer poate fi atacată cu recurs în
instanţa ierarhic superioară de către persoanele interesate, în termen de 10 zile. Recursul se
judecă conform prevederilor titlului II capitolul IV secţiunea a 2-a din Partea specială.

Articolul 557. Continuarea executării sentinţei şi schimbarea condamnării

În cazul cînd se dispune continuarea executării sentinţei statul de executare continue să
execute sancţiunea stabilită de către instanţa statului de condamnare, chiar dacă această
sancţiune a fost adaptată la legislaţia statului de executare. În această situaţie, statul de
executare este legat de natura juridică şi durata pedepsei aşa cum rezultă ele din
condamnare (art.10 alin.1 Convenţie). “Natura juridică” se referă la tipul pedepsei în cazul
în care legislaţia statului de condamnare prevede diferitele modalităţi ale privaţiunii de
libertate. “Durata” înseamnă că pedeapsa care urmează a fi executată în statul de executare,
şi în privinţa căreia acest stat poate dispune eliberarea condiţională, corespunde mărimii
pedepsei stabilite în statul de condamnare, luând în considerare perioada deja executată în
statul de condamnare anterior transferării.
Totuşi, dacă natura juridică sau durata acestei pedepse sunt incompatibile cu legislaţia
statului de executare, sau dacă legislaţia acestui stat o impune, statul de executare poate,
prin hotărîre judiciară, să adapteze această pedeapsă la pedeapsa ori măsura prevăzută de
propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi gen. Adaptare are unele limite: această
pedeapsă sau măsură trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte natura
sa, celei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare. Pedeapsa nu poate să agraveze
prin natura sau durata sa sancţiunea pronunţată în statul de condamnare, nici să depăşească
maximul prevăzut prin legea statului de executare (art.10 alin.2 din Convenţie).
La continuarea pedepsei, instanţa stabileşte termenul pedepsei care nu a fost executat şi
urmează a fi executat, precum şi tipul penitenciarului în care va fi executată pedeapsa în
statul de executare.
În cazul schimbării condamnări, se aplică legislaţia statului de executare. În această
situaţie instanţa care soluţionează demersul de transfer:
 va fi legată de constatarea faptelor în măsura în care acestea figurează în mod explicit
sau implicit în hotărîrea pronunţată în statul de condamnare; deci, instanţa nu va putea
aprecia într-un alt mod faptele pe care a fost bazată sentinţa. Aceasta se aplică atât faptelor
“obiective” care se referă la comiterea faptului sau urmările acestuia, cît şi faptelor
“subiective” care se referă la intenţia condamnatului. În acest caz nu se schimbă esenţa
sentinţei, ci numai sancţiunea.
 nu va putea schimba o sancţiune privativă de libertate printr-o sancţiune pecuniară
(bănească); aceasta nu exclude aplicarea celorlalte sancţiuni non - privative de libertate.
 va deduce integral din pedeapsă perioada de privaţiune de libertate deja executată de
către condamnat, inclusiv detenţia anterioară condamnării, sau detenţia în perioada
tranzitului;
 nu va agrava situaţia penală a condamnatului. Această cerinţă se referă nu numai la
durata pedepsei, dar şi la natura sancţiunii de executat.
 nu va fi legată de limita inferioară (minimă) a sancţiunii eventual prevăzute de legislaţia
sa pentru infracţiunea sau infracţiunile săvârşite. Această prevedere înseamnă că acest stat
poate să nu respecte acest minim şi poate executa sancţiunea impusă de statul de executare
chiar dacă aceasta sancţiunea este mai mică decât minimum stipulat în legislaţia sa.
 dacă categoria sau durata pedepsei pronunţate în statul de condamnare nu corespunde
Codului penal al Republicii Moldova, instanţa de judecată, o poate adapta la pedeapsa
prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de aceeaşi categorie. Această pedeapsă
trebuie să fie cît mai adecvată pedepsei aplicate prin hotărîrea statului de condamnare.
Prin natura sau prin durata sa, această pedeapsă nu poate fi mai aspră decît cea
pronunţată în statul de condamnare şi nici să depăşească limita maximă prevăzută de
legea naţională.
Deci în încheierea de schimbare a condamnării, instanţa va indica:
- încadrarea juridică a infracţiunii pentru care a fost condamnat, în baza Codului penal a
Republicii Moldova care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu acea comisă
de condamnat;
- categoria şi termenul pedepsei principale şi complementare stabilite, termenul de
pedeapsă care urmează să fie executat în Republica Moldova, tipul penitenciarului şi
modul de reparare a prejudiciului în cazul acţiunii civile.
Instanţa va dispune deducerea din durata pedepsei stabilite de instanţa naţională a părţii din
pedeapsă care a fost executată în statul de condamnare, dacă pedepsele sînt de
aceeaşi categorie. În cazul în care instanţa naţională va stabili o altă categorie de
pedeapsă decît cea aplicată prin hotărîrea statului de condamnare, la determinarea
categoriei şi duratei ei se va ţine cont de partea din pedeapsa executată.
Pedeapsa complementară pronunţată prin hotărîrea instanţei statului de condamnare se
execută în măsura în care este prevăzută de legea Republicii Moldova şi nu a fost
executată în statul de condamnare.
Necătînd la faptul că numai statul de executare va fi în continuare responsabil pentru
executarea pedepsei, graţierea, amnistia sau comutarea pedepsei poate fi acordată atît de
statul de executare cît şi de statul de condamnare în conformitate cu Constituţia sa sau cu
celelalte reglementări juridice ale sale (art.12 din Convenţie).
În caz de casare sau modificare a sentinţei statului de condamnare, precum şi de aplicare a
actului de amnistie sau graţiere adoptat de statul de condamnare cu privire la persoana care
execută pedeapsa în Republica Moldova, chestiunile privind executarea sentinţei revăzute
precum şi a aplicării amnistiei sau graţierii se soluţionează în condiţiile prezentului articol

Secţiunea a 4-a
Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine

Articolul 558. Cazuri şi condiţii de recunoaştere a hotărîrilor penale

În doctrina dreptului internaţional şi în practica relaţiilor dintre state este general acceptat
că acţiunea hotărîrii judecătoreşti penale este limitată de frontierele statului, instanţa căruia
a pronunţat-o. Totuşi, înfăptuirea justiţiei penale în mod complet şi eficace nu ar fi
posibilă dacă efectele hotărîrii penale s-ar resfrînge numai asupra teritoriului statului unde
au fost pronunţate. De aceea există această importantă formă de asistenţă internaţională
penală în prezent acceptată atît în doctrina cît şi în legislaţiile multor state. Potrivit
concepţiei bazate pe principiul suveranităţii, statul solicitat să recunoască o hotărîre penală
străină este singurul în drept să decidă asupra acestei recunoaşteri, stabilind prin
dispoziţiile legilor naţionale cazurile şi condiţiile recunoaşterii.
Recunoaşterea hotărîrii penale a unui stat străin este pasibilă dacă există tratate speciale sau
pe baza reciprocitate, şi în cazurile cînd are loc recunoaşterea pe baza reciprocitate,
urmează a fi respectate aceleaşi condiţii, care se prevăd de obicei în acordurile
internaţionale.
Condiţiile de recunoaştere a unei hotărîri penale străine se reglementează de Convenţia
privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine din 28 mai 1979, semnată de
Republica Moldova la 27 iunie 2001, dar cu regret încă nu a fost ratificată şi nu este în
vigoare pentru ţara noastră. Tratatele internaţionale de asistenţă juridică în materie penală
la care este parte Republica Moldova, şi anume Convenţia CSI, tratate bilaterale cu
România, Rusia, Lituania, Letonia şi Ucraina102 prevăd recunoaşterea hotărîrilor instanţelor
judecătoreşti în cauzele penale doar referitor la compartimentul restituirii prejudiciilor de
pe urma infracţiunii.
Luînd în consideraţie tendinţele actuale de integrare a Republicii Moldova în Comunitatea
europeană, reglementarea procesuală a recunoaşterii va fi examinată din punct de vedere a
Convenţiei privind valoarea internaţională a hotătîtilor represive străine. Pentru a fi
recunoscută orice hotărîre penală străină trebuie să le îndeplinească următoarele condiţii:
 hotărîrea trebuie să fie definitivă potrivit legii de procedură penală a statului de
origine.
 hotărîrea poate fi recunoscută numai în măsura în care dispoziţiile sale nu contravin
ordinii publice a statului solicitat de a recunoaşte hotărîrea, care reiese din normele juridice,
etice şi de convieţuire ale acestui stat.
 hotărîrea trebuie să fie dată cu respectul principiilor fundamentale unanim admise de
legile de procedură penală ale majorităţii statelor. Această condiţie face parte din sfera
garanţiilor juridice prevăzute în convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului.
 hotărîrea trebuie să fie pronunţată de o instanţă competentă;
 hotărîrea poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii penale naţionale
Dacă recunoaşterea solicitată este legată de executarea pedepsei Convenţia sus numită
adaugă şi condiţiile ca fapta să fie considerată ca fiind o infracţiune, dacă ea ar fi fost
comisă pe teritoriul statului de executare, şi faţă de persoana vinovată ar fi aplicată
pedeapsa (art.4, p.1).
Statul de condamnare nu poate cere de la altă parte contractantă executarea pedepsei dacă
nu este îndeplinită o singură sau mai multe din următoarele condiţii (art.5):
a) condamnatul locuieşte permanent în acest alt stat;
b) un alt stat este statul de origine a condamnatului şi există declaraţia acestui stat
privind posibilitatea executării pedepsei pe teritoriul lui;
c) executarea pedepsei în acest alt stat este mai favorabilă pentru reeducarea socială a
condamnatului;
d) se are în vedere privaţiune de libertate, care poate fi executată într-un alt stat în
legătură cu ispăşirea unei alte pedepse de privaţiune de libertate, pe care condamnatul o
ispăşeşte sau trebuie s-o ispăşească în acest stat;
e) dacă statul de condamnare consideră că executarea pedepsei nu poate fi asigurată
chiar dacă acest stat va cere extrădarea condamnatului şi că celălalt stat poate asigura
executarea pedepsei.
Art. 6 din Convenţie prevede şi cazurile în care statul solicitat poate refuza recunoaşterea
hotărîrii pentru a fi executată:
1. executarea pedepsei ar contravine principiilor de bază a sistemului de drept a statului
solicitat;
2. executarea ar contravine obligaţiilor internaţionale a statului solicitat;
102
 3. fapta respectivă constituie obiectul urmăririi judiciare în statul solicitat sau dacă
acest stat ia decizia de a porni urmărire judiciară;
4. organele competente ale statului solicitat au luat hotărîre de a nu porni urmărire
penală sau de a înceta urmărirea pentru fapta dată;
5. statul solicitat consideră că fapta, în legătura cu care este pronunţată sentinţa, are un
caracter politic sau pur militar;
6. fapta a fost comisă în afară teritoriului statului solicitat;
7. statul solicitat consideră că sunt destule motive să conchidă că asupra pedepsei au
influenţat considerentele de rasă, religie, naţionalitate sau opinie publică;
8. din cauza vârstei la momentul comiterii faptei condamnatul n-ar fi putut fi supus
urmăririi judiciare în statul solicitat;
9. cînd şi în acea măsură în care sentinţa lezează drepturile persoanei.
10.pedeapsa nu poate fi executată din cauza expirării termenului de prescripţie conform
legislaţiei statului solicitat;
11.statul solicitat nu poate asigura executarea pedepsei;
12.statul solicitat consideră că statul solicitant poate el însuşi asigura executarea
pedepsei;
13.cererea de executare este bazată numai pe opinia că executarea pedepsei în acest alt
stat ar fi mai favorabilă pentru reeducarea socială a condamnatului;
Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către Ministrul Justiţiei
sau de Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate motivele care condiţionează
recunoaşterea hotărîrii respective.

Articolul 559. Procedura de recunoaştere a hotărîrilor instanţelor străine

Demersul privind recunoaşterea hotărîrii străine se înaintează de către Ministrul Justiţiei
sau de Procurorului General şi în el urmează a fi argumentate motivele care condiţionează
recunoaşterea hotărîrii respective. Demersul se declară la instanţa judecătorească egală în
grad cu instanţa statului de condamnare, a cărei hotărîre urmează să fie recunoscută.
În cazul în care hotărîrea statului de condamnare este adoptată de o instanţă egală în
grad cu judecătoria, demersul Ministrului Justiţiei sau al Procurorului General se
soluţionează de către judecătoria în raza teritorială a căreia se află Ministerul Justiţiei,
iar dacă instanţa statului de condamnare este egală în grad cu curtea de apel, demersul se
soluţionează de către Curtea de Apel Chişinău.
La soluţionarea demersului participă reprezentantul Ministrului Justiţiei sau, după caz,
al Procurorului General, persoana în privinţa căreia se solicită recunoaşterea hotărîrii şi
apărătorul acesteia. Dacă persoana în cauză nu are apărător ales, ea se asigură cu apărător
din oficiu. Persoanei respective şi apărătorului ei i se oferă posibilitatea de a lua cunoştinţă
de materialele anexate la demers şi de a-şi pregăti apărarea. Dacă persoana nu cunoaşte
limba în care au fost întocmite documentele anexate la demers, ea este asigurată cu
interpret.
Demersul Ministrului Justiţiei sau, după caz, al procurorului General se soluţionează în
şedinţă de judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de prezentul cod pentru soluţionarea
chestiunilor legate de executarea pedepsei, adică în ordinea prevăzută de art. 471-472 cu
participarea obligatorie a reprezentantului instituţiei care a înaintat demersul. În cadrul
soluţionării demersului privitor la recunoaştere a hotărîrii penale străine, judecătorul de
instrucţie verifică dacă sînt respectate condiţiile pentru recunoaştere prevăzute de
prezentul capitol, precum şi de tratatul internaţional în temeiul căruia se solicită transferul
sau de acordul de reciprocitate.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului Ministerului Justiţiei sau al
Procuraturii Generale, se audiază explicaţia persoanei în privinţa căreia a fost depus
demersul, apoi se cercetează materialele prezentate, după care instanţa adoptă o încheiere
privind admiterea sau respingerea demersului.
În cazul în care pedeapsa solicitată de către instanţa străină nu a fost executată sau a
fost executată numai în parte şi recunoaşterea hotărîrii se solicită pentru a executa
pedeapsa instanţa substituie pedeapsa neexecutată sau restul pedepsei cu o pedeapsă
respectivă potrivit prevederilor art.557 alin.(1) pct.1).
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se efectuează
potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti civile străine
prevăzute de legislaţia naţională, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte.