Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va

desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Tarilor Romane. Puternica
personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs
politic istoriei Ţărilor Române.
Mihai Viteazul sau Mihai Bravu a fost bănişor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban
al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă în 1600, conducător
de facto al tuturor celor trei ţări medievale româneşti care formează România de astăzi:
Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.
Înzestrat cu simţ diplomatic, conturându-şi lucid planurile de acţiune, Mihai
Viteazul a căutat, odată ajuns la cârma Ţării Româneşti, să întreţină legături cu voievozii
Moldovei, cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor
din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de
izbândă, lupta împotriva turcilor.
În prima faza, planul politic al lui Mihai Viteazul a fost eliberarea ţării, înlăturarea
dominaţiei otomane. Domnul a căutat să prezinte interesul statal românesc ca fiind o
cauză a lumii creştine, scopul urmărit de el fiind transformarea ţării sale în „scut de
apărare a întregi Creştinătăţi”1. În vederea luptei împotriva turcilor, domnitorul a luat
măsuri pe plan intern, de natură să consolideze instituţia domniei şi să-şi sporească
veniturile; a lovit şi în boierimea anarhică, considerând valabil şi pentru Ţara
Românească principiul monarhiilor autoritare, teoretizat de Neagoe Basarab, că e „ vai de
ţară ce o stăpânesc mulţi”2; a reorganizat oastea, făcând să crească efectivele unităţilor de
mercenari, oşteni instruiţi, înzestraţi cu arme performante.
La începutul secolului XVI Imperiul otoman reprezenta cea mai mare forţă
militară din Europa. Baiazid II şi Selim I duc o politică de cuceriri în răsărit: este ocupat
nordul Mesopotamiei, sultanii mameluci sunt înfrânţi în Siria şi ultimul dintre ei este
spânzurat sub una din porţile cetăţii Cairului, în anul 1517. Sultanul devine calif, adică şi
şeful spiritual al islamului3.
Pe fondul acestui pericol, când totul părea a nu mai admite pretenţiile în creştere
ale Porţii otomane, Mihai a rupt legăturile cu Poarta. În istoria confruntărilor româno-

1
Academia Română, Istoria poporului român, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001, p.599
2
Ibidem, p.599
3
Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p.7
otomane a rămas memorabilă data de 13 noiembrie 1954, când creditorii şi negustorii
otomani, aflaţi în Ţara Românească şi în care poporul român vedea pe asupritori în toată
venalitatea lor, au luat la cunoştinţă, primii, cu setae de răzbunare a celor ajunşi în pragul
disperării. Uciderea reprezentanţilor intereselor otomane în Ţara Românească era în fapt
ca o adevărată declaraţie de război. Ea a fost urmată de acţiuni energice, menite să
distrugă punctele de rezistenţă şi de eventuale concentrări de oşti otomane, mai întâi din
stânga, mai apoi din dreapta Dunării.
Victoriile lui Mihai Viteazul au făcut ca la Istambul să circule temeri că el se
apropia de Adrianopol. Poarta a luat hotărârea să lichideze focarul răzvrătirilor de la
nordul Dunării şi să readucă Ţara Românească, a cărei pierdere începea să afecteze
aprovizionarea Instambului, în sistemul politico-economic otoman. Ca să facă faşţă
confruntărilor cu otomani, Mihai Viteazul a încercat sa întărească alianţa cu principele
Transilvaniei, Sigismund Bathory4.
Bătălia de la Călugăreni a avut loc în data de 23 august 1595. Oastea aliată
munteano-transilvăneană, condusă de Mihai Viteazul, a obținut o importantă victorie
asupra oştilor otomane invadatoare conduse de Sinan Pașa. Victoria de la Călugăreni,
urmată de retragerea tactică în munți, a fost valorificată prin victoria din Bătălia de la
Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.
În ceea ce priveşte efectivele oştilor aliate, se poate aprecia că Mihai Viteazul a
avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari şi un parc de artilerie compus din 12
tunuri mari de câmp. Cronica oficială vorbeşte de 8.000 de munteni şi 2.000 de unguri 5.
Acest raport de forţe net defavorabil aliaţilor explică alegerea făcută de voievod pentru
terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos, străbătut de râul Neajlov,
în care deplasarea atacatorilor se putea face numai pe un singur drum, cu un punct
obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea
numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului impunând atacul în
valuri, fără a fi cu putinţă desfăşurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a
cuprins trei faze, cu conținut, desfășurări şi trăsături diferite.
Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineaţa zilei de 23 august 1595 şi s-a
caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a
4
Academia Română, op.cit, p.601
5
P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1936, p.116
atacat prin surprindere cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul
Neajlov. Mihai şi-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oşteni pe două linii, cu
zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflați sub comanda lui
Albert Király, în rândurile căreia se aflau şi oştenii secui trimişi în ajutor de principele
Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest de Călugăreni.
Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față unui eventual atac otoman care s-ar
fi produs dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acţioneze
forţele otomane ale lui Hasan Paşa, beilerbeiul Rumeliei6.
După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Paşa a trimis în luptă o grupare de
12.000 de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus
unui puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forţă, alungându-i la sud
de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.
Ultima fază a bătăliei s-a desfăşurat în după-amiaza aceleiaşi zile şi s-a
materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înainte de începerea atacului, căpitanul
Cocea şi oamenii lui s-au reîntors dintr-o misiune de recunoaştere, voievodul român
având la dispoziție un număr de soldaţi odihniţi, care nu participaseră încă la luptă. Mihai
Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală şi o
manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Paşa a fost respins către
ieniceri. Otomanii au fost înghesuiţi într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului,
având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod,
toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriştilor români şi al archebuzierilor a
provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situaţia, Sinan Paşa a
avansat în fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în faţa atacurilor continuu ale
românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detaşamentul de 400 de
călăreţi ai căpitanului Miron Alexandru Cocea a atacat spatele armatei otomane şi tabăra
aflată lângă satul Hulubeşti. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a
antrenat şi garda lui Sinan Paşa şi pe marele vizir, care a fost aruncat în mlaştină, de unde
a fost salvat de un credincios al său. Doar apariţia forțelor lui Hasan Paşa în flancul drept
al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea
fugarilor şi şi-a concentrat atacul cu atâta impetuozitate împotriva noilor intraţi în luptă,

6
Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.154
încât Hasan Paşa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreților săi câmpul de
luptă7.
Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora
şi un steag verde al profetului au căzut în mâinile românilor. Prin victoria obţinută la
Călugăreni, Mihai reuşise să atingă principalele obiective: a provocat pierderi importante
duşmanului, l-a demoralizat şi întârziat avansarea turcilor, a câştgat timpul necesar pentru
concentrarea forțelor antiotomane.
Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă către munți, unde
avea să aştepte ajutoare din Transilvania şi Moldova. Replierea s-a executat noaptea,
aplicându-se o stratagemă care a ţinut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică
otomană a consemnat că românii au „aprins focuri ... şi au mânat cu steagurile o cireadă
de bivoli cu ţipete şi zgomote” şi de asemenea au provocat explozii 8. Dimineată, când
marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că armata română se retrăsese. După ce s-a
retras prin Târgoviște, de unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai Viteazul
s-a oprit în tabăra de la Stoeneşti, de lângă pasul Bran-Rucăr, unde a ocupat o poziție
avantajoasă de apărare.
În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în Moldova, domnitorul
Ştefan Răzvan, unul dintre cei mai credincioi aliaţi ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron
de Ieremia Movilă. Pe parcursul întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas
neclară, aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron şi Ştefan Răzvan cu
oastea lui, retras mai întâi la Trotuş şi mai apoi în Muntenia.
După înfrângerea suferită la Călugăreni, reorganizându-şi oastea, Sinan Paşa a
înaintat prudent către Bucureşti. Cum intenția lui era să transforme Ţara Românească în
paşalâc, Satîrgi Mehmed Paşa a fost numit beilerbei şi a primit sub comandă o garnizoană
puternică de 10.000 de oameni, care trebuia să construiască şanţuri de apărare şi valuri
din pământ întărit cu bârne şi cu căptuşeală din lemn. După acest moment, Sinan Paşa s-a
îndreptat către Târgovişte, unde a ajuns în primele zile ale lui septembrie. Şi aici a
ordonat construirea unor întăriri din pământ, apărate de 1.500 de oameni şi 30 de tunuri.
Grosul armatei turceşti s-a îndreptat către Stoeneşti. Aici otomanii au ocupat o poziţie în
faţa armatei lui Mihai. Din prudenţă, dar şi datorită altor factori, (condiţiile foarte grele
7
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Albatros, 1971, p.370
8
Ibidem, p.371
de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor,
cât şi datorită faptului că numeroşi otomani s-au împrăştiat după pradă), Sinan Paşa nu a
atacat9.
La sfârşitul lui septembrie, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, a pornit
în ajutorul aliatului său cu 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimişi
de arhiducele Maximilian şi 300 de călăreţi din Toscana10.
Aceste forţe reunite au început în octombrie marşul împotriva otomanilor, care au
fost înfrânți la Târgovişte (6-8 octombrie), București (12 octombrie), şi în Bătălia de la
Giurgiu (15-20 octombrie).

BIBILIOGRAFIE

9
Istoria militară a poporului român, op.cit, p. 155
10
P.P. Panaitescu, op.cit, p.118
1. Academia Română, Istoria poporului român, Editura Enciclopedică, Bucureşti
2001
2. Basarab, Neagoe, Mihai Viteazul, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976
3. Panaitescu, P.P., Mihai Viteazul, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1936
4. Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1987
5. Giurescu, C., Constantin, Giurescu, C., Dinu, Istoria românilor, Editura Albatros,
1971