Invinge Depresia, Ia-Ti Viata Inapoi PDF

Vărăticeanu Anca Simona
Învinge Depresia
Toate drepturile rezervate © Editura Gold – 2012

ISBN: 978-606-92856-0-2
2 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

CUPRINS
INTRODUCERE .............................................................................................................................. 5
ISTORICUL DEPRESIEI ................................................................................................................... 5
Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEPRESIA .................................................................. 6

Cap. II - Depresia clinică ............................................................................................................... 12
Cap. III Teorii biologice ale depresiilor (rezumat)........................................................................ 21
Cap. IV Tipuri de depresii ........................................................................................................... 25
Cap. V Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV ................................................................. 27
Cap. VI Suicidul ........................................................................................................................... 31
Cap. VII ALTE TIPURI DE DEPRESII................................................................................................. 34
Cap. VIII. ANXIETATEA.................................................................................................................. 45
Cap. XI Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV: ................................................................. 51
Cap. X Psihoterapia anxietăţii şi a depresiei .............................................................................. 55
Cap. XI Personalitatea – consideraţii teoretice .......................................................................... 62
Cap. XII Antidepresive naturiste .................................................................................................. 69
Cap. XIII Metode alternative de tratament împotriva depresiei ................................................. 74
Cap. XIV Tratamentul naturist ..................................................................................................... 88
Dicţionar de depresie ................................................................................................................. 101
Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 3

AVERTISMENT
Informatiile din această carte au scop informativ și educațional. Ele nu pot înlocui consultul
medicului și nici diagnosticul stabilit în urma investigațiilor și analizelor medicale la un medic
specialist. Înainte de a lua orice decizie cu privire la îmbunatațirea starii dvs de sanatate, va
recomand să luați legatura cu un medic specialist.
AUTORUL

Cum sa prevenim sau să combatem depresia si
anxietatea prin metode naturiste şi strategii
psihoterapeutice?
INTRODUCERE
Tulburările mentale ating fiecare particică din experienţa umană. Ele pot influenţa modul în
care oamenii gândesc, simt şi funcţionează, toate acestea având repercursiuni în relaţiile cu
semenii.
Această lucrare doreşte să atingă o problemă foarte cunoscută, pentru care s-au făcut
nenumarate cercetări şi s-au emis multe teorii – depresia – numită deja "boala secolului XXI". Se
estimează că în 2-3 decenii, depresia va devanșa ca raspândire şi gravitate afecţiunile cele mai
periculoase.
Conform studiilor epidemiologice, prevalența maximă a depresiei majore variază între 5-9% la
femei și 2-3% la bărbați, cu valori mai mari între 25 și 44 de ani și un mic vârf în adolescență.
Riscul apariției unui episod depresiv major, pe toată durata vieții, ajunge până la 25% pentru femei
și 12% pentru bărbați.
ISTORICUL DEPRESIEI
Depresia este cunoscută încă din Antichitate. Hipocrate ne-a lăsat unele descrieri clinice,
atribuind afecţiunea “bilei negre”. Această s-a transmis prin expresia „ a-ţi face sânge rău”.
Traducerea literală din greacă a expresiei „bilă neagră” ne va conduce la termenul de
“melancolie”, care desemnează, astăzi o forma particulară de depresie.
Teoria umorală a lui Hipocrate persista încă, după ce a fost eclipsată în Evul Mediu, când în
ambianţa părtinitoare a Inchiziţiei, depresia şi bolile mintale erau suspectate de posedare a
trupului de către demoni.
Noţiunea de melancolie s-a păstrat de-a lungul secolelor, cu semnificaţii imprecise şi

fluctuante, care nu se referă întotdeauna la melancolia autentică (tulburare afectivă profundă
caracterizată de o tristeţe patologică).

Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEPRESIA
Un doctor a definit depresia în felul următor: “Întreaga lume pare învăluită în întuneric. Şi
ce este mai rău – vei ajunge să crezi că lucrurile sunt într-adevăr aşa de rele cum ţi le-ai
închipuit!”
Definiţia depresiei dată de dicţionarul Webster: “… Starea de a te simţi trist; demoralizare;

o tulburare psihică marcată de tristeţe, lipsă de activitate, greutate în gândire şi concentrare,
sentimente de descurajare; reducerea activităţii, a cantităţii, a calităţii sau a puterii; un grad
scăzut de vitalitate şi activitate funcţională.
Depresia este o stare mentală, caracterizată printr-o cădere a tonusului psihic, manifestată
prin laşitudine, oboseală, descurajare, tendinţe pesimiste.
Se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea dispoziţiei (care

devine tristă sau anxioasă), a gândirii (în sensul inhibiţiei) şi a funcţiilor psihomotorii (P. Kielholz).
Aceste trei simptome ale sindromului depresiv au fost denumite de Kielholz ca simptome de bază,
sau cardinale, cărora li se pot adăuga simptome accesorii (secundare).
Dispoziţia depresivă, cu aspect de “hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul tristeţii

exagerate, al tensiunii afective, dispoziţiei melancolice, anxietăţii, neliniştii interioare, disforiei,
indiferenţei posace, anesteziei psihice dureroase (A. Sirbu, 1979).
Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei, încetinirea proceselor ideative,

limitarea asociaţiilor, apariţia ideilor prevalente, monoideism, pesimism, idei de suicid. Subiectiv,
depresivul trăieşte dureros dificultatea de gândire şi evocare, încearcă o stare de “oboseală
psihică”. Inhibiţia cuprinde şi voinţa (hipobulie), individul fiind în imposibilitate de a se hotarî, de a
lua o decizie, fiind marcat de ambitendinţă. Activitatea depresivului suferă prin lipsa elanului şi
dificultatea demarajului, mişcările sunt lente, fără vlagă, ţinuta este caracteristică (aplecat înainte,
ca un bătrân, lăsând impresia că o cruce mult prea grea purtată pe umeri il încovoaie), vocea este
şoptită, monotonă. Uneori, în depresia anxioasă, poate apare nelinişte motorie până la agitaţie, cu
plâns şi vaiete.
Depresia este o stare de spirit negativă, caracterizată de predominanţa sentimentelor de

tristeţe, de pesimism şi de descurajare, prezente 24 din 24 de ore, şi care în fazele mai avansate
sunt insoţite de o diminuare a interesului faţă de muncă, de familie, faţă de relaţia de cuplu etc.
De asemenea, depresia este însoţită de oboseală fizică si psihică aproape permanentă, de
pierderea poftei de mancare sau, din contră, de un apetit exacerbat (bulimie), de insomnie sau de
dorinţa de a dormi cât mai mult (somnul devine ca un drog, ca o fugă de realitate).
Mai apare şi o senzaţie acută de lipsă de orizont, de neîncredere în puterile proprii, însoţită
de autoînvinovăţire. În timp, depresia produce o diminuare drastică a capacităţii de concentrare,
de memorare, de analiză si de sinteză. Uneori, este prezentă obsesia morţii, putând apărea şi
tentative de autodistrugere sau de sinucidere.
În prezent, specialiştii apreciază că în Europa şi Statele Unite, proporţia celor afectaţi într-o
măsură mai mare sau mai mică de depresie este de 18-20%, ceea ce constituie un procentaj
enorm, practic - o persoană din cinci fiind atinsă de această "aripă a tristeţii". Interesant este că
dintre depresivi, 80% sunt femei si doar 20% bărbaţi (aceştia din urmă fiind însă mult mai expuşi la
anxietate). În copleşitoarea majoritate a cazurilor, depresia se declanşează toamna, în lunile
octombrie - noiembrie, fiind în bună măsură o boală sezonieră.
Depresia este o boală a întregului corp, afectând trupul, sistemul nervos, dispoziţia,
gândurile şi comportamentul. Ea afectează ritmul în care cineva doarme sau mănâncă, ceea ce
simţi tu despre tine şi modul in care tu reactionezi si gandesti despre oameni si lucrurile din jurul
tau.
Majoritatea oamenilor se simt din când în când abătuţi. Adevărata depresie se manifestă
printr-o tristeţe persistentă , pesimism, sentimente de anxietate şi de deznădejde. Ea are atât
efecte fizice cât şi comportamentale. În timp ce cazurile grave necesită îngrijiri medicale, terapiile
naturale îi pot ajuta pe cei cu depresii uşoare şi pot completa eventualele tratamente prescrise de
medic.
Este normal ca evenimentele stresante, probleme nerezolvate sau certuri să dea o proastă
dispoziţie. Un sentiment de depresie mai profundă poate surveni în urma unei pierderi
semnificative:eşecul unei căsnicii, doliu sau eşec profesional.Există oameni care în urma unei astfel
de pierderi nu sunt capabili să-şi revină, deoarece suferă de un dezechilibru al
neurotransmiţătorilor cerebrali, care pot provoca o depresie chiar în absenţa unui eveniment
dureros.
În ultimele decenii, bolile depresive au devenit într-un fel boli populare.Nu există o
tulburare psihică atât de răspândită, care să afecteze toate mediile sociale şi grupurile de vârstă,
fiind de asemenea în continuă creştere, astfel încât este concepută ca “boală a epocii”.
Putem defini depresia ca o prăbusire a dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor

neplăcute, triste şi ameninţătoare. Puternica participare afectivă, trăirea profundă a acestei stări,
antrenarea comportamentală consensuală sunt tot atâtea argumente pentru a considera depresia
o hipertimie negativă.

Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziţia depresivă, încetinirea
proceselor gândirii şi lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de
expresie somatică.
Dispozitia depresivă este traită ca “tristeţe vitală”, pierderea sentimentelor, golire si

nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori.
Încetinirea proceselor gandirii este exprimată de mono-ideism, incapacitate

decizională,conţinut depresiv, ruminaţii. Ideaţia poate lua forma ideilor delirante cu caracter de
vinovăţie, rutină, inutilitate. Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se
desincronizează de timpul real; această oprire a timpului trait marchează ansamblul tulburărilor
depresive.
Depresia se manifestă printr-o senzaţie permanentă de inutilitate, resemnare, vinovătie,

inferioritate. În acest caz, sentimentele negative sunt atât de puternice, incât te împiedică să fii
eficient la serviciu şi să te comporţi aşa cum ţi-ai dori în viaţa personală.
Cele mai afectate sunt persoanele cu vârste între 30 si 40 de ani, care au suferit o traumă
emoţională puternică sau mai multe decepţii într-o perioadă scurtă de timp.
Stările depresive pot fi declanşate şi de tulburări hormonale sau metabolice, vulnerabilitate
genetică, sau, pot fi simptomul unei alte afecţiuni, precum hipotiroida sau anemia.
1.2. Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen.
Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen sunt multiple.
Există abordările neurofiziologice şi biochimice, căile de acces biogenetice, socioculturale,

epidemiologice; punctele de vedere cognitive, psihologic, academic şi psihanalitic, contribuţia
teoriei emoţiilor în contextul unei teorii psihologice generale a afectivitatii si cunoasterii in cadrul
cercetarilor “Life- Event”.
Studiile sociologice care abordează schimbările esenţiale din domeniul culturii şi civilizaţiei,
destinul ţărilor subdezvoltate şi brusca lor confruntare cu fluxul informaţional al nivelului cultural
mondial prin televiziune (muzica pop, febra consumului, cultura fast-food), consideră
răspunzatoare pentru frecvenţa crescândă a bolilor depresive, prăbuşirea valorilor înalte, a
tradiţiilor, a familiei, pierderea legăturilor religioase, diminuarea relaţiilor interumane
satisfăcătoare, creşterea frecvenţei divorţurilor, dezrădăcinarea unor largi grupări populaţionale,
lipsa de perspectivă a tineretului în faţa pericolului crizei ecologice şi a suprapopulării, creşterea
şomajului.
1.3 Cum se manifestă depresiile
Depresia este o stare de tristețe patologică, care poate să fie sau să nu fie conectată cu
anumite evenimente negative din viaţa unei persoane, evenimente care au un profund impact
negativ asupra stării ei psihice. Există o foarte mare diferenţă între depresie şi tristeţe.Tristeţea
este un sentiment ce se declanşează ca reacţie la un eveniment dureros din viaţa unei persoane, şi
face parte din viaţa noastră ca fiinţe umane, fiind experimentat mai mult sau mai puţin, de fiecare
dintre noi.
Tristeţea dispare dupa ce evenimentul dureros a dispărut.
Depresia este o afecţiune psihică ce are simptome alăturate tristeţii, dar specific acesteia este
ca această tristeţe, aparent nu are o legatură directă cu evenimente negative din viaţa acelei
peroane. Cu alte cuvinte, persoana simte o stare de tristeţe, aparent fără motiv, care poate dura
săptamâni, luni sau ani de zile, chiar dacă în viaţa sa totul pare sa fie bine.
Din punct de vedere psihologic, gândirea persoanelor depresive este blocată asupra unui
eveniment sau a unei serii de evenimente. Raportând evenimentele respective la sistemul de
valori asimilat, individul le va evalua negativ. Apare astfel conflictul între sistemul de valori şi
evenimentele petrecute. Individul retrăieşte în plan mental acele evenimente, încercând să le
soluţioneze însă fără reuşită. Din acest motiv persoanele depresive par absente, neimplicate în
viaţa socială şi închise într-un univers al lor. Bolnavul se învinovăţeşte pentru ceea ce s-a întamplat
şi ii sunt afectate negativ stima de sine şi încrederea în propria persoană. În cazul stadiilor
avansate, suicidul este perceput ca o soluţie viabilă. Sunt alterate percepţia realităţii şi concepţia
despre viaţă.
Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităţilor în toata lumea, fiind
măsurată pe ani de viaţă trăiţi cu o afecţiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu
adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai
mult de 10% din toate dizabilităţile. Experţii prevăd că va deveni o problemă şi mai mare prin anii
2020 ( Lopez şi Murray, 1998 ). Generaţiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei
decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimaţi o fac la o vârsta mai timpurie (Burke şi Regier,
1996 ).
Pesimismul chinuitor invadeaza trairea subiectului cu bogăţia sa de sentimente de

nostalgie, de dezgust, de descurajare, de devalorizare, de autodepreciere. Pesimismul deformează
viziunea asupra propriei persoane (autodepreciere, culpabilizare) şi asupra vieţii. Depresivul nu
mai este motivat si nu mai are nici o plăcere. Astfel, în cadrul depresiei coexistă sentimente de
durere chinuitoare (hipertimie) şi o indiferenţă faţă de lumea exterioară (anestezie afectivă).
Trecutul, prezentul şi viitorul sunt infiltrate de regrete, remuşcări şi nelinişti.
¬ Depresivii exprima intr-o maniera mai mult sau mai puţin explicită:
♣ tristeţea, disperarea;
♣ dezinteresul faţă de orice activitate;
♣ absenţa motivării;
♣ sentimente de incapacitate si de autodepreciere;
♣ evaluarea pesimistă a viitorului.
Deşi depresia este foarte comună şi răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată.
Cei mai mulţi oameni deprimaţi nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar
una dintre cele mai importante depăşind chiar şi problemele de sănătate cu care se confruntă
societatea.
Psihopatologii folosesc mai mulţi termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu
sistemele de răspuns emoţional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi
deja folosim aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea vom defini aceşti termeni aşa cum
sunt folosiţi în psihopatologie, astfel totul să fie clar.
• „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de stări subiective, de

sentimente cum ar fi tristeţea, furia sau dezgustul. Emoţiile sunt adesea acompaniate
de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac şi cel al respiraţiei.
• “Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste
sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale,
extreme ale vocii şi mişcări ale mâinilor şi corpului.
• „ Dispoziţia” se referă la un răspuns emoţional susţinut care în forma extremă poate
colora percepţia unei persoane despre lume (A.P.A., 1994). Tulburările discutate sunt
în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia şi buna dispoziţie.
1.2.1. Inhibiţia psihomotorie în cadrul depresiei
Inhibiţia psihomotorie reprezintă o pierdere a elanului vital, activităţile motorii şi

intelectuale sunt încetinite. Iniţiativa pare să fie suprimată. Orice activitate este îndeplinită lent şi
cu efort, fiind resimţită ca o sursă de oboseală. Dezinteresul şi oboseala par să se asocieze pentru a
frâna activităţile psihice şi motorii sau chiar pentru a le face imposibile. Mimica este redusă,
săracă, cu un facies îngheţat. Gesturile sunt lente, adesea fără să fie dusă la capăt (bradikinezie)
.Mersul este greoi.
Încetinirea psihică însoţeşte perturbările motorii. Ideaţia este încetinită (bradipsihie), vorbirea
este încetinită, lipsită de viaţă, trenantă, monotonă, rudimentară, sărăcăcioasă.

Procesele gândirii depresivilor sunt neproductive şi monotone, se rezumă de regulă la propria
boală, fantezia şi bogăţia ideativă sunt mult reduse. Depresivul se poate concentra cu mare
dificultate asupra unui lucru. Gândirea este focalizată pe o idee stereotipă cu tonalitate depresivă.
Depresivul răspunde cu latenţă, amintirile sunt imprecise, evocarea lor făcându-se cu

greutate. Atenţia spontană faţă de exterior pare dispărută, corolar al dezinteresului, iar
mobilizarea atenţiei se face cu dificultate. Judecata suferă o distorsiune sub influenţa tulburărilor
afective în sensul unei înrăutăţiri globale. Înţelegerea şi integrarea se fac cu greutate în cadrul
unor perspective sumbre.
Inhibiţia psihomotorie se exprimă mereu prin formule care arată deziluzia, „lipsa de
energie, de gust, de tonus, de dinamism, de veselie, de vioiciune, însoţită de oboseală, epuizare,
plictiseală, descurajare” (P. Loo, 1991, p.165).
1.3.2. Anxietatea si tulburările de caracter
Întotdeauna anxietatea însoţeşte depresia. Depresia şi anxietatea sunt două entităţi

patologice distincte care au relaţii apropiate, uneori părand că ar decurge una din cealaltă.
Depresia se mai poate manifesta prin iritabilitate, manifestări agresive sau prin agitaţie.

Capitolul II
Depresia clinică
Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a dispoziţiei

bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare. Sindromul depresiv are drept
componente definitorii dispoziţia depresivă, încetinirea proceselor gândirii şi lentoare
psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică.
Dispoziţia depresivă este trăită ca „tristeţe vitală” (Schneder K.), pierderea sentimentelor,
golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual cenuşiu, nebulos uneori.
Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o combinaţie de simptome
comportamentale, cognitive şi emoţionale. Sentimentele asociate cu o stare de depresie adesea
includ dezamăgire şi disperare. Deşi tristeţea este o experienţă universală, depresia profundă nu
este.
Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca fiind copleşitor,
sufocant sau de amorţeală. În sindromul depresiei, care este de asemenea numit depresie clinică,
o stare de depresie este acompaniată de câteva alte simptome ca de exemplu: oboseala,
pierderea energiei, dificultăţi de somn şi schimbări în apetit. Depresia clinică, de asemenea implică
o varietate de schimbări în gândire şi comportament.
Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă, probleme de

concentrare şi gânduri de suicid. Simptomele comportamentale se pot întinde pe o gamă largă
pornind de la inactivitate extremă până în partea total opusă.
Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul

real, această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul
prezentând o incapacitate de acţiune autentică (Tatossian A.).
Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică şi nu
numai în aceasta.

2.1.2. Simptomele depresiei
Când o persoană este depresivă îi este afectată abilitatea de a funcţiona atât psihic cât şi
fizic. Această stare poate să persiste pe parcursul mai multor săptamani, luni şi chiar ani.
A. Simptome generale
• pierderea sau scãderea accentuatã a interesului, a plãcerii de a munci si trãi.
• tristeţe, emoţie negativã, autoacuzare, culpabilitate, deznãdejde, lipsa
speranţei, temere, nelinişte, descurajare, gol în suflet.
B. Simptome asociate:
• obosealã, lipsa de energie manifestatã în special matinal
• tulburãrile de somn: insomnie, predominent matinalã, de trezire şi foarte rar
hipersomnie
• pierderea încrederii în sine, sentimentul nonvalorii, inutilitãtii
• anorexie, apetit capricios, scãdere în greutate (1kg/sãptãmânã sau
5kg/an) sau bulimie (crestere in greutate)
• instabilitate şi slabã concentrare
• tulburãri de dinamicã sexualã, scãderea libidoului, anxietate şi nervozitate
• idei morbide, idei fixe, idei suicidare.
Simptomele variază in funcţie de personalitatea fiecăruia, iar depresia se poate ascunde

şi în spatele unui chip zâmbitor.
C. Simptomele fizice
a. Tulburările somnului sunt constante.
- Insomnia prin trezire precoce, spre dimineata, cu o stare de neliniste, cu
teama faţă de ziua următoare;
- Insomnia de adormire, cu ruminaţia chinuitoare, incoercibila, a unor idei,
evocând mai mult anxietatea;
- Trezirile repetate în cursul nopţii reduc somnul.
Alte forme, dimpotrivă, sunt însoţite de o prelungire a perioadei de somn
(hipersomnie), dar fără a fi simţită ca o binefacere.
b. Tulburările vegetative
Simptomatologia vegetativă este frecvent asociată cu tulburarea depresivă.
În cadrul unei depresii latente este unica manifestare care poate fi
recunoscută.

Tulburările digestive sunt dominate de anorexie, care este aproape
constantă. Dezugustul faţă de hrană este o regulă aproape generală. Apetitul
dispare, iar alimentele par insipide. Pierderea gustului alimentar arată
incapacitatea de a resimţi plăcerea. Scăderea ponderală, caracterizează
unele depresii endogene.
Alteori, dimpotrivă, apare o nevoie imperioasă de a mânca mult, cu o

anumite voracitate: bulimia ar putea fi o reacţie a anxietăţii.
Depresivii acuză adesea senzaţia de greaţă, de greutate epigastrică, de nod

în stomac, constipaţie sau diaree, senzaţia de apăsare la nivelul capului,
uscăciunea gurii, bradicardie sau tahicardie, senzaţia de ameţeală,
extrasistole, amenoree, scăderea secreţiilor lacrimale şi sudorale.
c. Tulburările sexuale
În cadrul tulburării depresive este diminuată şi funcţia sexuală.
Tulburările sexuale permanente, cu intensitate diferită se caracterizează prin
dezinteres faţă de sexualitate; frigiditate la femei, impotenţă la bărbaţi (la
bărbaţi este vorba mai mult de o scădere a dorinţei sexuale şi de o
diminuare a capacităţii de a simţi plăcerea în timpul actului sexual,
echivalent cu frigiditatea la femei), sunt mai mult sau mai puţin pronunţate;
dificultăţile sexuale sunt rareori raportate în mod spontan, dar sunt
raportate mai des de către partener care este bănuitor. Sexualitatea
depresivului nu este întotdeauna redusă, stinsă, înăbuşită. În unele forme de
melancolie poate da naştere unor comportamente sexuale neînfrânate şi
neobişnuite, printr-o alchimie datorită căreia melancolicul ajunge la
exhibiţionism, iar femeia la prostituţie. În acest caz din urmă „universul
morbid al păcatului” (Pierre Loo, 1991, p.46), este compus din imagini şi
gânduri sexuale obsedante. Această efracţie a erotismului în personalitate
mai ales la femei induce un sentiment de culpabilitate disperat şi sinucigaş.
Diagnosticul de depresie este pus de către medic în cazul in care simptomele de mai sus se
menţin pe o perioadă de cel puţin două săptamâni. Persoana afectată de depresie are mare nevoie
de sfatul unui specialist precum şi de tratament. În cazul copiilor şi adolescenţilor, simptomele
depresiei pot fi mai greu de depistat, de aceea aceştia necesită o atenţie specială.

2.2. Simptomele depresiei pe diferite planuri ale vieţii umane
 PLANUL FIZIC - portretul celui care suferă depresiei
• Încruntat
• Colţurile gurii căzute
• Stă cocoşat
• Nu priveşte în ochi
 PLANUL BIOLOGIC
• Modificarea somnului
• Oboselă
• Boli cefalee ,ameţeli ,constipaţie ,hiposalivaţie
 PLANUL PSIHOLOGIC
• Depersonalizare ,neglijarea propriilor nevoi şi dorinţe

• Dispoziţii astenice ,anxietate ,subestimare
• Lipsă de voinţă şi energie , atitudini negative
• Amânare în luarea deciziilor
 PLANUL SOCIAL
• Retragere socială
• Vinovăţie
• Agitaţie
• Scade activitatea psiho-motrică la locul de muncă şi în procesul de învăţare
 PLANUL SPIRITUAL
• Ură faţă de sine şi de lucruri spirituale

• Concepţia despre lume şi viaţă
• Lipseşte speranţa
• Viaţa este lipsită de culoare
• Scade interesul pentru viaţă
• Suicid

2.3. Diagnosticarea depresiei
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale IV (DSM-IV), criteriile

de diagnostic ale unui episod depresiv major sunt:
A. Cinci (sau mai multe) dintre cele nouă tipuri de simptome de mai jos, prezente în cursul
aceleiași perioade de două săptămâni și care reprezintă o modificare față de nivelul anterior de
funcționare. Cel puțin unul dintre simptome poate să fie:
- dispoziția depresivă;
- pierderea interesului sau plăcerii.
Nu sunt incluse aici simptomele despre care este clar că se datorează unei condiții medicale
generale ori unor idei delirante sau halucinații incongruente cu dispoziția.
Așadar cele nouă simptome importante prin care se poate pune diagnosticul de depresie sunt:
(1) dispoziția depresivă (echivalentul sentimentului de tristețe accentuată, goliciune interioară) în

cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi; la copii și adolescenti, dispoziția poate fi iritabilă;
(2) anhedonie (diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate
activitățile), cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi; nici măcar efectuarea activităților
vesele sau a hobby-urilor nu mai oferă plăcere persoanei afectate;
(3) pierdere semnificativă în greutate sau câștig ponderal brusc, fără legătură cu o anume dietă
(de exemplu o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului într-o lună) sau
scădere/creștere a apetitului aproape în fiecare zi (mulți indivizi sesizând că „se forțează” să
mănânce);
(4) insomnie sau hipersomnie (episoade prelungite de somn, dificultate la trezire etc.) aproape în
fiecare zi;
(5) agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi;
(6) fatigabilitate („oboseală”, „epuizare”) sau lipsa de energie aproape în fiecare zi;
(7) sentimente de inutilitate sau de culpă excesiva ori inadecvată (care poate fi delirantă)
aproape în fiecare zi (nu numai autoreproș sau culpabilizare în legatură cu faptul de a fi suferind);
(8) diminuare a capacității de a gândi sau de a se concentra ori indecizie aproape în fiecare zi
(observată mai ales la cei care efectuează preponderent muncă intelectuală: studenți, elevi,
programatori de computer etc.);

(9) gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă fără un
plan anume sau o tentativă de suicid ori un plan anume pentru comiterea suicidului.
B. Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt (maniaco-depresiv).
C. Simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă din punct de vedere clinic în
domeniul social, profesional ori în alte domenii importante de funcționare.
D. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanțe (de exemplu un
drog, un medicament) ori ale unei condiții generale medicale (de exemplu hipotiroidism).
E. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu (adică după pierderea unei ființe iubite),
simptomele persistă mai mult de două luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcțională
semnificativă, preocupare morbidă de inutilitate, ideație suicidară, simptome psihotice sau
lentoare psihomotorie.
2.4. Cauzele depresiei
Printre cauzele concrete ale apariției depresiei se pot enumera :

- evenimentele negative stresante care au un impact foarte mare asupra psihicului acelei
persoane (decesul unei persoane dragi, divortul, pierderea locului de munca, pensionarea);
- probleme medicale cronice, afecţiuni incurabile (cancer), durerea cronică;
- medicamente: steroizi, narcotice, analgezice puternice (calmante ale durerii), droguri;
- tulburări hormonale: dezechilibrul hormonilor tiroidieni, suprarenalieni, hipofizari;
- sărăcia, lipsa condiţiilor de subzistenţă;
- la femei: sindromul premenstrual, naşterea unui copil, menopauza, sentimentele de
vinovăţie, sentimentul de a fi victimă, complexele de inferioritate;
- exigenţele şi presiunile crescute din partea societăţii, oboseală excesivă, extenuarea fizică
sau psihică;
- pierderea idealurilor, dezamăgirile profunde, inutilitatea, lipsa libertăţii de exprimare,
pierderea contactului cu propriile emoţii şi sentimente, pierderea credinţei.
Opinia general acceptată cu privire la tulburarea depresivă majoră este că această boală
are un determinism multifactorial, în geneza ei fiind implicate numeroase cauze.
Factorii etiologici incriminați se pot grupa în trei categorii mari: biologici, psihologici și sociali.
Factorii biologici:
- aminele biogene;
- reglarea neuroendocrină;
- somnul;
- fenomenul Kindling;
- factorii genetici;
- anomalii structural cerebrale;
- alterări metabolice cerebrale.
1. Aminele biogene
Pe baza studiilor biochimice, s-au dezvoltat până în prezent mai multe teorii ale aminelor
biogene, fiecare dintre ele menționând rolul unui neurotransmițător (serotonina, noradrenalina,
acetilcolina, GABA, dopamina). În general, în etiologia depresiei majore, mecanismul
serotoninergic este considerat de primă importanță. Ipoteza depresiei serotoninergice, emisă de
Van Praag (1996), a suferit mai multe modificări până în prezent, când se accentuează mai mult
importanța dezechilibrului în raportul dintre serotonină, noradrenalină și acetilcolină.
2. Reglarea neuroendocrina
Hiperactivitatea axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal, cu secreție crescută de cortizol, și
hipoactivitatea axului hipotalamo-hipofizo tiroidian, cu eliberare scăzută de hormon tireostimulant
(TSH), au un rol recunoscut în etiopatogenia tulburării depresive. Alte perturbări neuroendocrine
observate în depresie sunt:
- eliberarea scăzută de hormon de creștere (STH) ;
- hormon foliculostimulator (FSH) ;
- hormon luteinizant (LH) ;
- testosteron.
3. Somnul
Perturbarea somnului în depresie include :
- debutul întârziat al acestuia ;
- descreșterea latenței somnului cumiscari rapide ale globilor oculari (REM) ;
- creșterea duratei primei perioade REM ;
- somn delta anormal.
4. Fenomenul Kindling
Prin Kindling se înțelege fenomenul prin care, după stimularea subliminală repetată a unui
neuron, se generează un potențial de acțiune sau chiar crize epileptice. Natura periodică a unor
tulburări ale dispoziției și eficiența medicației anticonvulsivante, utilizate ca timostabilizatori, au
generat ipoteza că tulburările afective ar putea fi consecința acestui fenomen din lobii temporali.
5. Factorii genetici
Tulburarea depresivă are un caracter familial, studiile epidemiologice demonstrând că este
de 1,5-3 ori mai frecventă printre rudele biologice ale persoanelor depresive. Unele studii recente
au demonstrat că depresia majoră si dependența de nicotină au factori de risc genetici comuni.

6. Anomalii structurale cerebrale
Cele mai importante modificări structurale cerebrale evidențiate cu ajutorul imagisticii prin
rezonanță magnetică (RMN) au fost la nivelul regiunilor subcorticale, în special în zona
periventriculară, talamus și corpii striați.
7. Alterări metabolice cerebrale

Examinarea alterărilor metabolice cerebrale prin tomografie cu emisie de pozitroni (PET) a
pus în evidență o hipofrontalitate preponderent stângă, alături de o creștere a metabolismului
glucidic în anumite zone limbice.
Factori psiho-sociali :
- factorii subconștineți ;
- factorii cognitivi ;
- factorii comportamentali ;
- evenimente stresante.
1. Factorii subconstienți
Conform lui Freud, problemele apărute în faza orală a dezvoltării psihosexuale (în primul
rând privarea de dragostea și sprijinul matern) împiedică dezvoltarea afectiva normală. Pierderile
precoce neprelucrate îngreunează prelucrarea pierderilor ulterioare. La adult, depresia debutează
în momentul în care acesta este confruntat cu o pierdere reală, amenințătoare.
2. Factorii cognitivi
Triada cognitivă descrisă de psihiatrul Aaron Beck prezintă domeniile în care depresivii
manifestă negativism:
a. imagine de sine negativă;
b. interpretare negativă a trăirilor;
c. privire negativă asupra viitorului.
3. Factorii comportamentali
Teoria behavioristă a „neajutorării învățate” (traducere din limba engleză ”learned
helplessness”) este o teorie care asociază depresia cu incapacitatea sau limitarea persoanei în a
controla diferitele evenimente sau situații.
4. Evenimente stresante
Evenimentul de viață cel mai frecvent asociat cu dezvoltarea ulterioară a depresiei este
pierderea unui părinte inaintea vârstei de 11 ani. Adesea, asemenea evenimente stresante preced
primele episoade ale tulburării depresive și cauzează modificări neuronale permanente, care
predispun persoana în cauză la episoadele depresive ulterioare.

2.2.1. Cauzele depresiei din prisma anumitor planuri ale vieţii umane
¬ PLANUL FIZIC
• Consum de droguri ,alcool ,medicamente
• Alimentaţie dezechilibrată -deficit de vitamina B12
• Folosire excesivă de energizante ce duce la distrugerea reacţiilor chimice din creier
• Schimbare climatică exemplu o zi ploioasă si anotimpul de iarnă favorizează apariţia
depresiei datorită faptului că individual in cauză este privat de lumină
• Predispoziţii genetice
• Transformării hormonale şi bio-chimice în interiorul organismului
• Boli somatice ,neurologice
• Deficit al fluxului sanguin cerebral
¬ PLANUL PSIHOLOGIC
• Stress
• Traume emoţionale
• Personalitate de tip antisocial
• Demenţă , anxietate ,obsesie
¬ PLANUL SOCIAL
• Privare maternă
• Pierderea unei persoane dragi
• Respingere socială
• Conflicte ,critică din partea profesorilor in cazul copiilor
• Singurătate
¬ PLANUL SPIRITUAL
• Gânduri negative - despre sine - se consideră om fără valoare
- despre viitor - ca este lipsit de speranţe
• Vinovăţie
• Subevaluarea imagini de sine

Capitolul III
Teorii biologice ale depresiilor (rezumat)
Unele depresii apar în lipsa unui factor psihologic sau a unei situaţii declanşatoare.
3.1.1.Perturbaţiile transmiterii chimice cerebrale (neurotransmiţătorii)
A. Date generale referitoare la transmiterea chimică cerebrală

(neurotransmitere)
Activitatea, comportamentul intelectual sau afectiv depind de anumite sisteme cerebrale,

care pot fi localizate si descrise din punct de vedere morfologic; acestea sunt constituite dintr-un
ansamblu de celule cerebrale ce transmit influxul nervos, care nu este decât o depolarizare
electrică. Activitatea acestor celule este responsabilă de emoţii şi de unele comportamente.
Fiecare structură cerebrală are rolurile ei, fiind compusa din mai multe tipuri de celule, care nu
sunt legate unele de altele, nu se ating între ele, dar sunt separate de un spaţiu numit „sinapsă”.
Influxul circulă între două celule nervoase (numite neuroni), datorită unor substanţe
chimice care permit medierea sau transmiterea între ele.Aceste substanţe sunt numite
neurotransmiţători sau neuromediatori.
Influxul nervos se transmite succesiv de la un neuron la altul: electric – chimic – electric.
Principalii neurotransmiţători ai zonelor cerebrale care reglează afectivitatea sau dispoziţia

(funcţia timică) sunt numiti monoamine, deoarece au o singură grupare amino (NH2) în structura
lor chimică.
Aceştia sunt:
∗ Noradrenalina, care are rol şi în trezire, efort şi reglarea tensiunii arteriale;
∗ Serotonina, care intervine în reglarea somnului, apetitutului, agresivităţii şi
sexualităţii

Dacă aceste substanţe sunt perturbate în cursul depresiei, aceasta este însoţită de
oboseală, hipotensiune arteriala, tulburări ale somnului, iniţiativei, sexualităţii.
Insuficienţa transmiterii chimice cerebrale
Aceasta a fost prima ipoteză, care a apărut ca urmare a constatării activităţii biochimice a
antidepresivelor; acestea cresc cantitatea de neuro-transmiţători în sinapsă, favorizând
transmiterea influxului între celulele nervoase.
Antidepresivele, prin două mecanisme diferite, au aceleaşi efecte: creşterea cantităţii de

neurotransmiţători în sinapsă şi a transmiterii influxului.
Concluzia logică a fost că antidepresivele remediază insuficienţa de neuro-transmiţători.

Antidepresivele favorizează concentrarea celor doi neuro-transmiţători (noradrenalina şi
serotonina) în circuitele cerebrale care reglează dispoziţia. De altfel, acestea nu acţionează cu
aceaşi intensitate pentru a favoriza acumularea neurotransmiţătorilor în sinapsă, unele crescând
mai mult noradrenalina, altele mai mult serotonina.
Această descoperire sugerează existenţa a două categorii biologice de depresie în funcţie

de tipul insuficienţei.
S-a incercat demonstrarea existenţei a unei deficienţe a unui neurotransmiţător la

depresivi. Inconvenientul este că aceste două substanţe sunt foarte răspândite în organism, mai
ales în unele zone periferice. De exemplu, noradrenalina este secretată de toate fibrele sistemului
simpatic, iar serotonina este secretată în cantităţi mari de celulele intestinului. Dozarea lor în
lichidele biologice (sânge , urină, lichid cefalorahidian) nu poate indica nimic deoarece nivelul lor
este rezultatul producţiei cerebrale şi periferice. În depresii, ceea ce contează este cantitatea lor la
nivel cerebral.
Boala receptorilor cerebrali
Aceasta teorie se referă la o anomalie a numărului de receptori postsinaptici.
Numărul receptorilor pe care se fixează neurotransmiţătorii, după ce aceştia au traversat

spaţiul sinaptic, nu este fix, ci se modifică în funcţie de cantitate, cu scopul de a menţine o
transmitere a influxului destul de constantă.
- Dacă sunt mai mulţi neurotransmiţători, numărul receptorilor va avea tendinţa să scadă
pentru a evita excesul de stimulare;

- Invers, dacă sunt puţini neurotransmiţători, numărul receptorilor creşte pentru a
compensa lipsa şi a păstra cât mai bine transmiterea.
Toate tratamentele antidepresive, dintre care electroşocul este cel mai eficient, determină
o scădere progresivă a numărului mai multor tipuri de receptori sinaptici pentru monoamine
(serotonină şi noradrenalină).
3.1.4. Teoriile cronobiologice
Multe elemente biologice (secreţii hormonale, substanţe monoaminergice), prezintă

variaţii ritmice în timp, crescând la anumite ore şi scăzând la altele. Aceste fluctuaţii ar fi
influenţate de ceasul biologic intern situat în hipotalamus, o zonă cerebrală deosebită. Acest ceas
este influenţat de diferite solicitări ale mediului extern (alternanţa zi –noapte de exemplu), numite
sincronizatori externi.
Depresiile ar putea apărea ca urmare a unei dezorganizări a ritmurilor biologice, care sunt
„desincronizate”. În cazul depresivilor (mai ales al celor cu depresii endogene), există modificări
ale ritmului temperaturii corporale, ale unor stadii ale somnului , ale unor secreţii hormonale
(cortizol, ACTH, prolactină, hormoni tiroidieni), ale menoaminelor (serotonina si noradrenalina) şi
ale compuşilor acestora de degradare, şi în fine, ale melatoninei ( o substanţă a cărei secreţie este
independentă de factorul lumină- întuneric). Modificările ritmurilor biologice se normalizează o
dată cu vindecarea depresiei.
3.1.5. Factorii predispozanti si factorii declansatori ai depresiei
Deseori, evenimentele dureroase preced apariţia unui episod depresiv, care poate fi
endogen sau nevrotico-reacţional.Aceste evenimente sunt considerate factori declanşatori.â
Multe depresii sunt favorizate de evenimente negative, care implică separarea sau doliul,
dar unele depresii apar fără depistarea unei cauze declanşatoare.
Situaţiile stresante favorizează apariţia unei depresii, dar rareori reprezintă o cauză unică.
3.2. Mania
Ca opusul depresiei, de asemenea implică o disturbare a dispoziţiei care este însoţită de

simptome adiţionale. Euforia sau buna dispoziţie exagerată este starea emoţională opusă unei
stări depresive. Este caracterizată de un sentiment exagerat de bună stare emoţională şi fizică.
Simptomele maniei care acompaniază frecvent o stare de bună dispoziţie includ:

∗ stare de autoapreciere exagerată;
∗ necesitate de somn redusă;
∗ distragere;
∗ nevoia de a vorbi în continu şi sentimentul subiectiv al gândurilor care îţi trec
prin cap mai repede decât pot fi exprimate.
Mania este prin urmare un sindrom în acelaşi sens în care depresia clinică este un sindrom.
Dezordinile dispoziţionale sunt definite în termen de episoade-perioade de timp discrete în care
comportamentul persoanei este dominat fie de o stare depresivă sau una maniacală. Din nefericire
majoritatea oamenilor cu o dezordine de stare experimentează mai mult decât un episod.

Capitolul IV
Tipuri de depresii
4.1. Kielhoz
Stabileşte o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:
♣ depresii somatogene: organice, simptomatice
♣ depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuţionale
♣ depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactivă
4.2. După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică şi o

depresie psihotică.
Depresia de intensitate nevrotică este declanşată psihogen şi se manifestă sub aspectul

unor stări de tristeţe prelungită, lipsă de iniţiativă, intoleranţă la frustrare, scăderea apetitului
alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea.
Depresia nevrotică apare în reacţiile de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza

depresivă, în decompensările personalităţii psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare şi
depresii simptomatice.
Personalitatea este întunecată, progresiv sau dintr-o dată, de întâmplările vieţii, uneori în
mod inutil, lăsând slăbiciunile să izvorască şi afectele triste să se ivească.
Depresia nevrotică prezintă o imagine de mâhnire tânguitoare, cu rare licăriri de

agresivitate.
Funcţiile intelectuale nu sunt perturbate, nici măcar intervenţia anxietăţii nu alterează

simţul realităţii.
Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din elementele

constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă, modificând personalitatea şi
comportamentul în sens psihotic.

Dispoziţia depresivă este trăită ca un vid, ca o lipsă totală a contactului şi rezonanţei
afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta „anestezie afectivă” se manifestă
ca un veritabil baraj în faţa exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient
la pierderea interesului pentru lucruri şi oameni.
Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie şi sărăcirea conţinutului

ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-şi imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a
realităţii, are stări de realizare şi depersonalizare.
Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiţie profundă, mergând până la

imposibilitatea de a se deplasa.
Atunci când depresia se însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă se poate

manifesta printr-o nelinişte motorie, agitaţie, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se
însoţeşte de acte impulsive, auto- şi mai rar heteroagresive. Complicaţia cea mai de temut a
depresiei este suicidul.

Capitolul V
Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV:
5.1. Tulburări depresive ( „depresia monopolară” ):

• Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade
depresive majore (adică, cel puţin doua săptămâni de dispoziţie depresivă sau de pierdere
a interesului acompaniată de cel puţin patru simptome suplimentare de depresie);
• Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de dispoziţie depresivă mai
multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile
pentru un episod depresiv major.
• Tulburarea depresivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu
elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră,
tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă sau tulburarea de
adaptare cu dispoziţie anxioasă şi depresivă ( sau simptome depresive despre care există o
informaţie inadecvată sau contradictorie ).
5.2. Tulburări bipolare
a. Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale

sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.
b. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive
majore, acompaniate de cel puţin un episod hipomaniacal.
c. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de numeroase perioade de
simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal şi numeroase
perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.
d. Tulburarea bipolară fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu
elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburările bipolare specifice, aşa
cum sunt acestea definite în aceasta secţiune (sau simptome bipolare despre care există
informaţii insuficiente sau contradictorii).
Tulburarea bipolară, cunoscută și sub denumirea de tulburare maniaco-depresivă, este o

afecțiune mintală serioasă, care, netratată, poate duce la implicarea în activități ce pot periclita
viața, degradarea relațiilor sociale, pierderea locului de muncă și chiar la tentative de suicid.
Simptomele primare ale tulburării bipolare sunt reprezentate prin schimbări bruște și
imprevizibile ale dispoziției. Afecțiunea prezintă două (bi) succesiuni/episoade contrastante

(polare) ale dispoziției: mania și depresia. Intre cele două stări de dispoziție, pacientul poate
experimenta o stare de spirit perfect normală.
Mania, criteriu de certitudine în diagnosticarea bolilor psihiatrice, definește o stare
anormală de iritabilitate și o creștere a energiei, euforie, impulsivitate, iritație, confuzie. Cuvântul
provine din grecescul "μανα" (mania) - furie, delir, nebunie și verbul "μανομαι" (mainomai) - a fi
nebun, furios.
Depresia, stare de spirit opusă maniei, definește o stare mentală caracterizată prin gânduri
pesimiste, tristețe, lipsa plăcerii, tulburări ale somnului. Tulburarea bipolară afectează în egală
măsură atât pacientul cât și familia acestuia. Afecțiunea este considerată a fi cea mai dificilă boală
mintală din perpsectiva familiei, spre deosebire de schizofrenie, de exemplu, care este mai ușor
înțeleasă și acceptată. Când o persoană ce prezintă multe momente de luciditate devine brusc de
neînțeles și irațională, comportamentul este pus pe seama rebeliunii.
Deși episoadele de manie și depresia sunt principalele simptome ale tulburării bipolare,
schimbările bruște de dispoziție nu urmează o serie de reguli prestabilite. De exemplu, depresia nu
urmează întotdeauna episoadelor de manie. Unii pacienți pot experimenta aceleași stări de spirit
perioade îndelungate de timp: săptămâni, luni, chiar și ani, înainte de a interveni schimbarea de
dispoziție. Totodată, severitatea episoadelor diferă de la un pacient la altul. Hipomania (mania
ușoară) definește o dispoziție ce nu influențează în mod evident starea de sănătate, având o
severitate mult scăzută față de manifestările maniei. In cazul persoanelor care suferă de tulburare
bipolara însă, hipomania poate evolua în manie sau în depresie majoră.
Dacă o persoană prezintă zilnic cel puțin trei dintre simptomele maniei prezentate mai jos,
pe parcurs de minim o săptămână, se recomandă consultul medical pentru testarea diagnosticului
de tulburare bipolară:
- stare de excitație, fericire/optimism excesiv;
- trecere bruscă de la starea de fericire la iritabilitate, furie, ostilitate;
- agitație, creștere a nivelului de energie și scăderea nevoii de odihnă și somn, insomnie;
- predispoziția de a vorbi foarte mult - logoree - și foarte repede;
- distractibilitate - incapacitatea de concentrare a atenției;
- apetit sexual ridicat;
- tendința de a face planuri mărețe, intangibile;
- adoptarea de decizii pripite, discernământ diminuat;
- stima de sine ridicată - convingeri nerealistice cu privire la abilitățile, inteligența și forța
proprie;
- comportament impulsiv și necugetat: abuz de alcool sau/și droguri, decizii impulsive,
investirea finanțelor în obiecte nefolositoare, etc.
Unii pacienți cu tulburare bipolară devin psihotici, prezintă halucinații, aud voci care nu
sunt prezente. În unele cazuri, se auto-definesc eroi și consideră că dețin puteri supra-omenești,
sau chiar dumnezeiești - unii se consideră Puterea Divina în sine.

5.3. Tulburări bazate pe etiologie
a. Tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale se caracterizează printr-o

perturbare persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a
unei condiţii medicale generale.
b. Tulburarea afectivă indusă de o substanţă se caracterizează printr-o perturbare
persistentă şi notabilă de dispoziţie, considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unui drog de
abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.
c. Tulburarea afectivă fără altă specificaţie este inclusă pentru codificarea simptomelor
afective care nu satisfac criteriile pentru nici o tulburare afectivă specifică şi în care este dificil să
se aleagă între tulburarea depresivă fără altă specificaţie şi tulburarea bipolară fără altă
specificaţie ( de ex., agitaţia acută ).
Numeroase argumente pledează pentru căutarea unor cauze biologice ale depresiilor.
Unele depresii apar în lipsa unui factor psihologic sau a unei situaţii declanşatoare. Ritmul regulat
al recăderilor, independent de circumstanţe dă impresia unei dereglări biologice interne.
Un alt argument este existenţa sindroamelor depresive, asemănătoare episoadelor depresive din
psihoza maniaco-depresivă, cu ocazia unor afecţiuni generale (boli endocrine, leziuni cerebrale)
sau după tratamente medicamentoase (hipertensiune arterială) ce produc schimbări biologice ce
ar putea fi la originea depresiei. Al treilea argument este dat de eficienţa antidepresivelor, fapt
care pune în evidenţă multiplele lor activităţi biochimice la nivel cerebral. Acţiunea
antidepresivelor, în toate varietăţile depresiei, pune în cauză separarea acestora în depresiile
endogene biologice, pe de o parte şi depresii nevrotico-reactive psihologice pe de altă parte.
Numeroase cercetări, au ajuns la concluzia că, anumite boli cum ar fi: cancerul, obezitatea,
sindromul SIDA, bolile endocrine, pot duce la apariţia tulburării depresive. Spre exemplu:
cercetarea efectuată de către I. Chidgey, J. Addington, A. Hall, în cadrul Institului de Psihiatrie din
Londra, 2006 pe un eşantion de 220 de persoane diagnosticate cu cancer de cel puţin patru luni,
dintre care 110 de sex feminin şi 110 de sex masculin, 220 de persoane diagnosticate cu tulburare
depresivă dar care nu suferă de cancer. Obiectul acestei cercetări a fost acela de a observa modul
de manifestare a depresiei la persoanele cu cancer. Metodele folosite au fost: interviul clinic,
chestionare de screening (HADS - evaluarea anxietăţii şi scală pentru evaluarea depresiei, Beck-
inventarul pentru depresie Beck,), anamneza. Concluzia la care s-a ajuns este că modul de
manifestare a depresiei la persoanele suferind de cancer nu diferă de cel al persoanelor care nu
suferă de cancer. Singura diferenţă între cele două loturi este că rata suicidului este mai scăzută la
persoanele diagnosticate cu cancer.
Un studiu publicat in revista de specialitate Psychology Today (Psihologia Astăzi), realizat in
Statele Unite ale Americii, arată că 24% dintre femei şi 17% dintre bărbaţi ar renunţa la mai bine
de trei ani din viaţă dacă asta i-ar face mai slabi. Oamenii de ştiintă au propus mai multe cauze
posibile pentru legătura între obezitate si depresie, incluzând răspunsul negativ al societăţii către
persoanele supraponderale, imaginea corporală negativă, stereotipurile negative, educaţia, dietele
sau efectele condiţiei fizice scăzute. Cea mai comună teză legată de legatură dintre depresie și
obezitate este aceea că supraponderalitatea este văzută într-o manieră negativă de către
societate, pentru ca apoi să fie internalizată de către individ, ducând în cele din urmă la auto-
respingere. Cu toate acestea, putem spune cu siguranţă că nu toate persoanele obeze sunt
depresive sau chiar doar nemulţumite de greutatea lor. Femeile în special sunt cunoscute ca fiind
nemulţumite de greutatea lor, pe când bărbaţi sau persoanele mai în vârstă, tind să dea o
importanţă mult mai mică acestei probleme. Imaginea corporală, sentimentele şi atitudinile legate
de propriul corp sunt responsabile pentru condiţia mentală a unei persoane. O imagine corporală
negativă este legată de depresie, respect, de stima de sine scăzută, o activitate sexuală scăzută şi o
viaţă mult mai puţin sănătoasă. Informaţii interesante ne prezintă Doctorul Gregory E. Simon, într-
un studiu publicat în revista Archives of General Psychiatry (Psihiatria generală). Acest studiu arată
că persoanele obeze prezintă un risc cu 20% mai mare de a suferi de depresie decât persoanele cu
o greutate normală. Pentru persoanele obeze care au absolvit o facultate, riscul adiţional de a
deveni depresive este cu 44% mai mare. Acest studiu a analizat peste 9000 de persoane, studiate
între 2001-2003. Studiul a adus argumente atât legate de faptul că depresia este cauzată de
obezitate cât şi că depresia ar putea cauza obezitate. Spre exemplu, apetitul crescut si creşterea în
greutate sunt simptome comune ale depresiei. În plus, este mult mai puţin probabil ca persoanele
care suferă de depresie să facă exerciţi fizice sau să mănânce mai puţin. În fine, anumite
medicamente antidepresive pot duce la creşterea greutăţii. Un alt studiu efectuat de către Lynne
Turner, Nubres Hassan publicat în revista Psihologia astăzi în Statele Unite a ajuns la concluzia că
persoanele care suferă de sindromul SIDA au disfuncţii cognitive, sunt apatice, au retard
psihomotor datorită faptului că, creierul este inavadat cu virusul imuno-deficienţei (HIV).
Aproximativ 30% din pacienţii cu encefalopatie HIV vor manifesta simptomele depresiei. La
persoanele suferind de sindromul HIV ideaţia suicidară există, dar suicidul este rar.
Eduard Circo în cartea sa „Tulburările endocrine asociate bolilor psihice” vorbeşte şi despre relaţia
dintre bolile endocrine şi depresie. Psihoneuroendocrinologia este un concept medical bazat pe
multiplele observaţii clinice şi rezultatele experimentale, care relevă intercorelaţia funcţională a
sistemului nervos cu cel endocrin şi, totodată, complexitatea şi dimensiunea biochimică a bolilor
psihice. Prin hipotalamus, unitatea morfofuncţională „cheie”, sistemul nervos influenţează
funcţional şi este influenţat de către sistemul endocrin. O serie de boli neurologice şi psihice
trebuie corelate patologiei neurotransmiţătorilor şi neuromodulatorilor, compuşi hormonali
produşi de către neuroni.

Capitolul VI
Suicidul
Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv
sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă acest rezultat” ( Durkheim
E.).
Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un

act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie” ( Shneidman Es, 1980 ).
¬ Ionescu G. descrie mai multe instanţe ale fenomenului suicidar:

• ideea de suicid voleitară reprezintă o dorinţă tranzitorie de autodistrugere, cu proiecţia
teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorinţa fiind generată numai de încărcătura
afectivă de moment.
• şantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un
coeficient scăzut de inteligenţă cu scopul de a obţine mai multe drepturi, un plus de
libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei şi adolescenţi.
• tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice şi pare a avea cel mai
adesea semnificaţia unei nevoi crescute de afecţiune şi atenţie din partea anturajului, faţă
de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi
repetată şi trebuie privită cu multă atenţie deoarece poate reuşi.
• sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de conştiinţă şi
afectivitate şi înclinaţia către fantasmele suicidului.
• suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub aspectul
unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-şi
culpabiliza rudele şi prietenii sau pentru a-i proteja de reacţia anturajului.
• raptusul suicidar este rezultatul unei tendinţe greu reprimabile de dispariţie, a unui impuls
nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.
• suicidul cronic (parasuicidul) constituie de fapt echivalentele suicidare din care menţionăm
automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduite de risc şi aşa-numitele
sinucideri cornice (alcoolismul şi toxicomaniile ).
• conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un
fel de „regie” a actului suicidar. Individul îşi vizitează locurile din copilărie, foştii prieteni, îşi
scrie testamentul, după care se sinucide.

Din păcate însă, nu puțini sunt aceia care aleg ca ultimă soluție pentru a scăpa de
starea de tristețe în care se află sinuciderea. În lume, potrivit statisticilor, sinuciderea a fost
mult timp prima cauza de deces în ceea ce îi privește pe tinerii adulți, în timp ce în cazul
adolescenților a ocupat cel de al doilea loc după accidentele de mașină.
Pe la sfârșitul anilor 1990, foarte mulți adolescenți și adulți tineri își pierdeau viața
mai degrabă din cauza deciziei de a se sinucide decât din cauza cancerului, a bolilor
cardiace, a bolilor congenitale, a bolilor cronice de plămâni sau SIDA. După 15 ani,
incidența sinuciderilor la aceeași categorie de persoane aproape că se triplase.
6.1 Suicidul în depresie
Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu
severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la începutul şi finalul episodului depresiv.
Gradul de angajament într-o criză suicidară ( în ordine crescătoare a gravităţii):

♣ idei suicidare
♣ gândul la moarte
♣ preferinţa de a fi mort
♣ gândul la suicid
♣ gândul de a putea comite suicid
♣ planificarea unui gest
♣ proiectarea unei modalităţi de suicid
♣ alegerea unei modalităţi de suicid
♣ pregătirea suicidului
♣ dispoziţii legale ( testament sau scrisori )
♣ dispunerea de mijloc suicidar ( stoc de medicamente, arme în casă )
♣ procurarea unei arme
♣ calitatea relaţiei medic-bolnav şi capacitatea pacientului de a se putea confesa
Simptomatologia:
- durere morală şi suferinţă;
- idei de depreciere, lipsa de demnitate, de culpabilitate;
- pesimism, disperare, insomnie persistentă;
- tendinţa la retragere;
- agitaţie, confuzie;
- anxietate;
- agresivitate şi ostilitate;
- idei delirante şi halucinaţii;
- alterarea capacităţilor de adaptare;
- efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiţie );
- comorbiditate.
Se estimează că 9 din 10 cazuri de suicid sunt legate de o anumită formă de tulburare

mentală, în general de depresie. De fapt, peste jumătate dintre persoanele care se sinucid suferă
de o anumită formă de depresie cum este depresia majoră sau tulburările bipolare (schimbări
extreme de dispoziție).
Se poate spune că există practic o legătură între aceste două fenomene a căror dezvoltare
este întotdeauna un subiect cu multiple aspecte. Se știe că anumite molecule cum este și cazul
serotoninei (hormonul fericirii) joacă un rol important în apariția depresiei și deci probabil în
dorința de sinucidere. Dar, aceste schimbări biologice sunt adesea provocate de diverse tulburări
psihologice care vin din relațiile cu cei din jur. De aceea, atât depresia cât și tentativa de sinucidere
sunt considerate în prezent afecțiuni de natură sociala. Și aceasta deoarece tipul de raport care se
stabilește între o persoană și anturajul său este adesea primordial în decizia persoanei de a-și pune
capăt zilelor.
Pe de altă parte, se pare că fiecare persoană care se sinucide lasă în medie cel puțin șase
persoane puternic afectate de dispariția sa, în special de dispariția sa pe această cale. Acestea trec
adesea prin momente foarte dificile, sunt afectate de coșmaruri, își pierd interesul pentru
activitățile obișnuite și chiar dezvoltă o angoasă asociată sinuciderii. Tocmai de aceea, primul pas
în stoparea tentativelor de suicid este depistarea persoanelor afectate de depresie și urmărirea
unui tratament psihologic adecvat.

Capitolul VII
ALTE TIPURI DE DEPRESII
Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele somatice ocupă
primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund.
Depresiile mascate de simptome somatic sunt cele mai frecvente. Printre acestea, cele mai
frecvente sunt:
• Cefaleea;
• Durerile lombare;
• Tulburarile digestive;
• Palpitaţiile;
• Respiraţia grea;
• Durerile genito-urinare;
• Crampele si senzaţiile de furnicături.
Depresia în bolile somatice – simptome depresive semnificative clinic sunt decelabile la

aproximativ 12 până la 36% dintre pacienţii cu alte afecţiuni nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei
mai mulţi pacienţi cu o suferinţă somatică nu au depresie.
Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca o condiţie
independentă care trebuie tratată separat.
Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să trateze în primul
rând şi/sau numai tulburarea somatică şi, apoi, „după rezolvarea acesteia” să orienteze bolnavul
către un psihiatru.
Depresia trebuie şi ea căutată şi investigată; astfel că nu se recomandă realizarea unui

diagnostic prin excludere.
Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferinţă somatică, sunt câteva
explicaţii posibile:
• suferinţa medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu hipotiroida
determină depresie;
• suferinţa somatică declanşează depresia la persoane vulnerabile genetic pentru depresie;
de exemplu boala Cushing poate precipita un episod depresiv major;

• suferinţa somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient cu cancer devine
depresiv în mod reactiv, ca o reacţie la prognostic, la durere şi invaliditate;
• suferinţa somatică şi depresia nu sunt corelate, sunt independente;
Este important ca practicianul să facă aceste diferenţe.
Depresiile sezoniere - Acestea sunt mai frecvente la femeie şi apar la începutul iernii. Sunt
caracterizate de simptome particulare, cum ar fi creşterea apetitului şi a greutăţii, hipersomnia,
senzaţia de oboseală şi tendinţa de a se închide în sine.
Există în schimb și depresia de primăvară. Mai cunoscută este astenia de primăvară , acea
stare de slăbiciune generalizată cauzată de schimbările de temperatură și de lumina în exces, pe
care le aduce cu ea primăvara. Ceea ce puține persoane cunosc însă este că, de multe ori, în locul a
ceea ce considerăm a fi astenie, se instalează depresia, o afecțiune mult mai serioasă.
Multe persoane acuză lipsa tonusului, scăderea formei fizice, o stare de rău care nu poate fi
definită? Iar asta se întâmplă chiar dacă ne supunem unor examene medicale și obținem rezultate
perfect normale. In ochii celorlalți, unele persoane pot părea într-o stare bună de sănătate sau,
altfel spus, nu au nicio boală care să justifice necesitatea unui tratament medical. Și totuși,
persoanele în cauză se simt obosite și nu se află deloc în cea mai bună stare psihică. Motivul este
unul cât se poate de simplu: el se cheamă astenie de primăvară și apare la trecerea dintre iarnă și
primăvară, atunci când crește brusc luminozitatea în timpul zilei.
Astenia se manifestă prin cefalee, palpitații, nervozitate, scăderea memoriei și un
comportament labil - semne fiziologice datorate eforturilor de adaptare ale organismului la noile
condiții meteorologice. De cele mai multe ori însă, astenia nu vine singură, ci nu de puține ori
aduce cu ea depresia ușoară, care se caracterizează printr-o continuă stare de tristețe și pierderea
interesului pentru majoritatea activităților.
Vremea schimbătoare, cu temperaturi fluctuante, presiunea aerului care scade sau creşte
brusc, îi afectează pe cei mai sensibili dintre noi. Hipertensivii, bolnavii de angină pectorală au crize
dese, valorile tensiunii arteriale cresc şi au stări de ameţeală şi apatie. Când presiunea scade brusc,
o altă categorie de bolnavi, persoanele meteosensibile, acuză dureri de cap şi ameţeli, chiar
tulburări psihice. Unele boli, ca ulcerul gastric şi duodenal sau astmul bronşic, recidivează, iar
altele, ca nevrozele şi psihozele se pot agrava. În această perioadă, se accentuează depresia. Din
cauza iernii, perioadă în care organismul a depus mai multe eforturi, atât fizice, cât şi psihice
pentru a se adapta, o parte dintre oameni sunt foarte extenuaţi. Astfel, apare astenia, iar dacă se
cronicizează, duce la surmenaj. De asemenea, pot să apară disfuncţii sexuale, sindromuri
endocrine cu manifestări în zona afectivității.
Atât primăvara, cât şi toamna, caracterizate de vreme schimbătoare și temperaturi
oscilante, sunt anotimpuri în care latura afectivă umană este mai expusă. De aceea, este bine ca
oamenii să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine. Indicate sunt consumul de fructe şi legume
proaspete, diminuarea orelor petrecute în faţa televizorului sau a computerului, consumul
restrictiv de alcool, tutun şi cafea, plimbări în aer liber şi sporturi uşoare. Activitatea şi repausul
trebuie alternate în mod echilibrat, astfel ca această perioadă să treacă fără probleme.

Tot depresie sezonieră poate fi considerată și depresia de sărbători, în special sărbătorile
de iarnă. Pe parcursul anului oamenii se pot refugia în diverse tipuri de activități: contorizează ore
suplimentare la locul de muncă, ies la bere cu prietenii, se duc în centre comerciale sau la un film
sau se uită la televizor ca într-o seară ca oricare alta. Dar, sărbătorile de iarnă aduc cu ele emoția
celebrării, reuniunii cu familia, cu cei dragi, cu prietenii. Este o perioadă care îi face pe oameni să
își realizeze singurătatea, neîmplinirile, eșecurile, sentimentul de inadecvare socială și nu le mai
pot nega, nu mai au în spatele căror activități cotidiene să se ascundă. Prietenii merg la
cumpărături de Crăciun și Anul Nou, stau împreună cu familiile lor, merg în vizită la părinți și
cunoștințe, pleacă în vacanțe cu copiii și atunci este mult mai probabil ca cei singuri să realizeze
cât de singuri sunt de fapt. Unele persoane, chiar dacă sunt într-un grup, dar sunt neînsoțiți, se
simt la fel de singure din cauza nepotrivirii cu restul grupului, care poate fi format din cupluri.
Astfel, pe un fond de vulnerabilitate și pe baza unui istoric de depresii preexistente crește foarte
mult pericolul suicidului, pericolul de a intra într-o depresie majoră. In acest caz, depresia este o
emoție a renunțării și, în loc să lupte, persoanele în cauză se retrag și mai mult în sine, se simt și
mai nefericite și triste. Interacțiunea se produce din ce în ce mai puțin și cu cât interacționează mai
puțin, cu atat li se pare că sunt mai izolați; cu cât se simt mai izolați, cu atât le este mai greu să
interacționeze, intrând astfel într-un cerc vicios. O altă sursă a depresiei din preajma sărbătorilor
vine din valorizare. Foarte mulți oameni se valorizează în funcție de anumite comportamente care
nu-și mai au locul de Crăciun. De exemplu: șefii unor angajați ocnsideră că sunt valoroși atunci
când sunt în preajma acestora și îi ocnduc, iar în timpul zilelor libere de sărbători se trezesc subit
că nu mai știu cine sunt și că nimeni nu îi mai ia în seamă. Și exemplele pot continua.
Depresiile atipice - Au caracteristici semiologice deosebite, de “răsturnare vegetativă” cu

apetit crescut, creştere ponderală, hipersomnie, senzaţie de oboseală şi o reactivitate emoţionala
accentuată.
Depresiile recurente scurte - Sunt caracterizate de perioade scurte şi intense de depresie

care se repetă. Tulburarea este destul de frecventă, dar nu este depistată întotdeauna, putând da
naştere unor tentative de suicid.
Depresia post-partum (după naștere) este o condiție medicală severăa ce poate apare în
primele luni după naștere. Fără tratament depresia postpartum poate avea o evoluție prelungită și
disabilitantă. Această boală este foarte frecventă, afectând una din opt femei în timpul primelor
luni după naștere. Depresia postpartum poate apare și după avort spontan, naștere cu făt mort
sau adopție. In cazuri rare, o femeie cu depresie postpartum poate dezvolta simptome psihotice
care o pot pune în pericol pe pacientă și pe cei din jur (psihoza postpartum).
Depresia postpartum pare să fie determinată de modificări hormonale bruște care apar
după naștere. Aceste modificări hormonale pot determina depresie postpartum când sunt
asociate cu alți factori de risc, cum ar fi depresie anterioară (inclusiv tulburarea bipolară), absența
sprijinului din partea partenerului, prietenilor și a familiei sau un stres excesiv.

Atât avortul spontan cât și nașterea cu făt mort pot determina aceleași modificări hormonale care
pot duce la depresie postpartum.
Simptomele depresiei postpartum pot fi o continuare sau o agravare a tristeții postpartum
sau pot apare mai târziu după naștere sau pierderea sarcinii. In unele cazuri, simptomele pot
atinge un vârf după o creștere continuă de 3-4 luni. Posibilele simptome de depresie postpartum
necesită o evaluare medicală.
Medicul va distinge între tristețea postpartum, depresia postpartum și psihoza postpartum.
Tristețea postpartum se caracterizează printr-un anumit grad de insomnie, iritabilitate,

plâns, sentimente de copleșire și modificări de dispoziție în primele zile după naștere. Aceste stări,
de obicei, ating un maxim în ziua a patra și dispar în mai puțin de 2 săptămâni, când modificările
hormonale se atenuează. Starea este comună, jumătate din femei au temporar depresie medie
alternând cu stări de fericire după naștere. Este bine ca aceste stări să fie împărtășite cu personalul
medical pentru a putea fi urmărite.
Depresia postpartum se caracterizează prin cinci sau mai multe simptome depresive
(inclusiv una din primele două din cele de mai jos), in majoritatea timpului în ultimele două
săptămâni:
- dispoziție depresivă - plâns facil, lipsa de speranță, sentiment de gol interior, asociat sau
nu cu anxietate severă ;
- absența plăcerii și interesului față de toate sau aproape toate activitățile zilnice ;
- modificări în apetit sau greutate - de obicei o scădere a apetitului și a greutății, mai rar o
creștere a acestora ;
- probleme de somn - de obicei nu poate dormi chiar și atunci când copilul doarme ;
- modificări în felul de a vorbi și a merge - de obicei neliniște, dar uneori și încetineală ;
- oboseală extremă sau pierdere a energiei ;
- sentimente de lipsă de valoare sau vinovăție, fără o cauză aparentă ;
- dificultăți în concentrarea atenției și în luarea de decizii ;
- gânduri despre moarte sau sinucidere - unele femei cu depresie postpartum au gânduri
înfricoșătoare că își vor răni bebelușul; acestea sunt mai degrabă temeri decât dorințe de a face
rău.
Tratamentul timpuriu al depresiei postpartum este important atât pentru mamă cât și
pentru copil. Poate fi de folos întocmirea unei liste de simptome ale depresiei postpartum care să
fie prezentată personalului medical.
Psihoza postpartum este o condiție medicală severă care afectează în special femeile cu
tulburare bipolară sau istoric de psihoză postpartum. Simptomele, care de obicei se dezvoltă de-a
lungul primelor trei săptămâni după naștere (cel mai devreme la 1-2 zile după naștere), includ:
- sentimentul de îndepărtare de copil, alți oameni și mediul înconjurator (depersonalizare) ;
- somn întrerupt, chiar și atunci când copilul doarme ;

- gândire confuză și dezorganizată, care crește riscul de autorănire, rănire a copilului sau a
altor persoane ;
- modificări drastice ale dispoziției și comportament bizar ;
- halucinații, care implică văzul, mirosul și atingerea ;
- gândire delirantă care nu se bazează pe realitate.
Psihoza postpartum este considerată o urgență medicală, necesitând tratament medical
imediat. In cazul apariției simptomelor psihotice, este necesară intervenția medicală de urgență.
Până la inițierea tratamentului există riscul ca atât mama cât și copilul să fie răniți.
Tratamentul constă de obicei în antidepresive care se administrează de obicei cel puțin
șase luni, mai întâi pentru tratarea depresiei postpartum și apoi pentru prevenirea recăderilor.
Pentru prevenirea recăderilor, medicul poate recomanda continuarea tratamentului timp de un
an, înainte de a considera întreruperea acestuia. Experții recomanda tratament antidepresiv pe
termen lung pentru femeile care au avut trei sau mai multe episoade depresive în trecut.
Așa cum există depresie în perioada de după naștere, la fel poate exista depresie și în
timpul sarcinii. Depresia în timpul sarcinii este o problemă importantă și îngrijorătoare îm lumea
medicală. In trecut se credea că femeile pot contracara depresia prin sarcină. Se credea că
schimbările hormonale din timpul sarcinii schimbă chimia creierului. Știința medicală a demonstrat
că aceste idei sunt greșite. De fapt, recent s-a demonstrat că sarcina nu afectează depresia clinică
și, de asemenea, că sarcina nu schimbă chimia creierului.
In schimb, restricțiile impuse de sarcină joacă un rol important în depresia din timpul
sarcinii. Sarcina impune mai puțină mobilitate și opțiuni alimentare reduse. Există de asemenea și
restricții asupra medicamentelor care pot fi luate. Acestor chestiuni de ordin fizic se mai adaugă
atitudinea celor din jur, mai ales la locul de muncă unde, de obicei și din păcate, femeile gravid
sunt private cu ostilitate.
Din păcate în timpul sarcinii depresia nu poate fi tratată cu antidepresive deoarece,
potrivit, FDA (Administrația alimentelor și medicamentelor din S.U.A.) multe dintre antidepresive
reprezintă factori de risc pentru unele defecte congenitale. Astfel, depresia din timpul sarcinii
trebuie să fie tratată fără medicație. De aceea, restructurarea comportamentală și consilierea
psihologică sunt importante în timpul sarcinii. Hormonii sunt mai puternici în timpul sarcinii. Din
cauza lor simțiți tot timpul că vă vine să plângeți și aveți schimbări bruște ale dispoziției. In timpul
depresiei, sentimentele triste legate de moarte ar trebui rezolvate prin discuții deschise cu
partenerul sau cu ajutorul unui medic.
Există mai mulți factori care pot cauza depresia în timpul sarcinii. Cei mai comuni sunt
legați de pierderile anterioare ale sarcinii, antecedentele de depresie din familie, tratamentele
pentru fertilitate și evenimentele stresante în viață. Simptomele depresiei sunt problemele de
somn, sentimentul continuu de tristețe, epuizare (oboseală) permanentă, pierderea interesului
față de orice, gânduri de a face rău propriei persoane și altora. Nu există motive de îngrijorare,
câtă vreme toate fac parte din sarcină. Totuși, senzația irezistibilă de neputință sau tristețea sunt
probleme grave.

Prevenirea depresiei este întotdeauna mai bună decât tratarea ei. Exercițiile fizice regulate
sub supravegherea medicului sunt esențiale. O dietă sănătoasă și relaxarea suficientă sunt și ele
părți importante ale menținerii unei stări bune de sănătate. De asemenea, este bine ca femeile
însărcinate să primească ajutor constant din partea familiei. Dacă acest lucru nu este posibil, ar
trebui să renunțați la o parte din treburi, încercând să prioritizați în funcție de importanță și
urgență. Preocuparea fundamentală pe care ar trebui să o aibă femeile însărcinate este de a avea
grijă de sănătatea propriei persoane și a fătului din pântece.
Impreună cu mediucl femeia gravidă va înfrunta depresia în modulcel mai potrivit pentru a
avea o sarcină sigură. Nici femeia gravidă și nici copilul nu trebuie să sufere complicații de pe urma
ei. Statisticile arată că între 10 și 20% dintre femeile însărcinate din S.U.A. suferă de depresie.
Depresia trebuie tratată și gestionată eficient folosind variate tehnici.
Dacă simptomele persistă timp de mai mult de două săptămâni, consultul unui medic se
impune fără întârziere. Acesta va face recomandări prinvind modalitatea de gestionare a situației.
Psihoterapia este o alegere optimă pentru tratarea depresiei în timpul sarcinii. Așa cum am mai
spus, antidepresivele sunt de evitat în timpul sarcinii. În anumite cazuri sunt raportate probleme
ale inimii, ficatului, plămânilor și rinichilor ca efect al antidepresivelor asupra femeilor însărcinate.
Toate medicamentele trebuie administrate cu atenție și prudență față de mamă și față de bebeluș.
Consilierea pozitivă și psihoterapia fără medicație ajută femeile însărcinate să depășească
depresia. Terapia cognitiv-comportamentală și terapia interpersonală sunt și ele folosite pentru
tratarea eficientă a depresiei. Prin aceste tipuri de terapie femeile însărcinate vor învăța să aibă
încredere și să fie sigure pe propria persoană, mai ales în acele cazuri în care nu se pot baza pe
ajutorul familiei. Schimbările din regimul alimentar, yoga, meditația și activitățile care vă fac
plăcere tratează depresia mai bine decât orice medicament.
Depresiile în funcţie de vârstă

A. LA COPIL - Sugarul supus unei lipse materne (dispariţia mamei după o relaţie
normală):
La început plânge, tipă, se împotriveşte, tulburările de somn şi de alimentaţie
constituind o veritabilă fază de protest, care precede o perioadă de pasivitate cu
sărăcirea expresiei mimice şi gestuale, ajungând la întârzâierea dezvoltării
psihosomatice. În absenţa restaurării relaţiei maternal, acesta poate evolua spre
organizarea unei personalităţi vulnerabile la vârsta adultă, susceptibilă de episoade
depresive la cele mai mici frustrări.
La copilul de vârstă preşcolară:

♣ Schimbarea comportamentului cu plâns
♣ Dezinteres faţă de joacă
♣ Perturbări ale somnului
♣ Refuzul alimentelor
La copilul de vârstă şcolară
- Apraxie

- Mutism
- Scăderea randamentului scolar
Manifestările pot fi atenuate:

- Tendinţa de a fi retras
- Reducerea contactelor
- Dezinteres faţă de activităţile şcolare
- Plâns facil
Tentativele de suicid sunt excepţionale
B. LA ADOLESCENT
Manifestarea depresiei la adolescent este asemănătoare cu cea a adultului
- Lentoare
- Anxietate
- Sentimentul inutilităţii
- Devalorizarea, toate acestea sunt mereu puse în discuţie
Uneori tulburările depresive sunt însoţite sau mascate de simptome mai puţin
evocatoare:
- Tulburări fizice diverse
- Alimentare (anorexie, bulimie)
- De comportament (fuga de acasă)
- Delicvenţa
- Utilizarea drogurilor sau a alcoolului
În cazul depresiei în adolescență, ideile şi tentativele de suicid sunt frecvent întâlnite.

Adolescentul arată dezinteres, plictiseală, dificultăţi în formularea proiectelor şi angajarea în
activităţi, dar fără a cădea pradă unei tristeţi chinuitoare. Adolescentul îşi poate face planuri de
viitor, dar îi lipseşte pofta sau entuziasmul de a le duce la capăt.
Depresia este o tulburare a dispoziției (stării sufletești) care determină copilul sau
adolescentul să se simtă trist sau să fie irascibil o perioada mai lungă de timp. O persoană tânără
care este deprimată nu se mai bucură la școală, la joacă și în compania prietenilor și poate fi lipsită
de energie sau poate avea alte simptome. Ca și la adult, simptomele depresiei variază de la ușoare
la severe și de la o persoană la alta. Depresia poate dura o perioadă lungă de timp și poate avea o
evoluție ciclică, cu perioade de boală urmate de perioade fără semne de boală. Depresia cronică,
forma medie denumită și distimie, apare atunci când un copil se simte înfrânt cea mai mare parte
a timpului, timp de un an sau mai mult. Atât forma medie cât și forma gravă a depresiei poate fi
tratata cu eficiență la această vârstă.
Până de curând se credea că numai adulții suferă de depresie în timp ce copiii și
adolescenții nu. Acum se știe că până și copiii mici pot avea forme grave de depresie ce necesită
tratament pentru vindecare. Oricum, simptomele depresiei la copil și adolescent sunt greu de

recunoscut. Simptomele variaza de la plictiseală la dureri abdominale și pot fi confundate cu
simptome ale altor afecțiuni. Mulți copii și adolescenți care suferă de depresie nu primesc
tratament adecvat pentru că simptomatologia nu este recunoscută, fiind confundată cu cea
specifică altor afecțiuni. Variațiile stării sufletești și schimbările emoționale cauzate de depresie
pot trece neobservate, considerate neimportante sau atribuite creșterii normale.
Copiii și adolescenșii cu depresie au frecvent și alte tulburări precum anxietate, tulburări de
comportament asemănătoare cu hiperexcitabilitatea (hiperactivitate) cu deficit de atenție,
tulburări de alimentație și ale procesului de învățat precum și serioase tulburări de comportament
(comportament dezordonat). Aceste manifestări pot apărea înainte de a fi diagnosticată depresia
la copil.
In trecut se considera că depresia este "toată în minte" și că o persoana cu depresie este
capabilă să se însănătoșească de la sine. La ora actuala se știe că depresia este o afecțiune care
necesită tratament și nu este un viciu sau o slăbiciune. Anii copilăriei și adolescenței pot fi dificili
pentru copiii cu depresie și membrii familiei, în special atunci când boala nu este tratată.
Netratată, depresia severă poate să dureze un an sau chiar mai mult, având repercursiuni grave
asupra maturității. Depresia severă sau prelungita poate genera probleme precum dificultate în
împrietenirea cu alte persoane și menținerea prieteniei, dificultăți la școală, consumul de droguri,
comportament suicidar și alte probleme care se pot prelungi și la maturitate. Trebuie apelat la
ajutor de specialitate dacă părinții constată prezența comportamentului depresiv la copil.
Există câțiva factori care cresc riscul de a face depresie la tineri:
- dacă un părinte sau un membru apropiat din familie are depresie: acesta este cel mai
important factor de risc pentru depresie (copiii sau adolescenții care au un părinte cu depresie au
probabilitate de trei ori mai mare de a face depresie) ;
- dacă au mai avut un episod depresiv, în special dacă primul episod depresiv a apărut la o
vârstă mică ;
- dacă au afecțiuni medicale cronice, cum ar fi diabetul sau epilepsia ;
- prezenta unei alte tulburări psihice, cum ar fi comportament dezordonat sau anxietate
(neliniște, teamă ;
- decesul unui membru al familiei sau prieten apropiat ;
- abuzul fizic sau sexual ;
- abuzul de alcool sau droguri.
Alti factori de risc și situatii care duc la depresie ar putea fi:

- începutul pubertății la fete (până la pubertate fetele și băieții au acelasi risc de a face
depresie, însă după pubertate și la maturitate, femeile sunt de două ori mai predispuse
pentru a face depresie decât bărbații) ;
- violența în familie ;
- lipsa relatiilor sociale cu persoane de aceeași vârstă ;
- agresivitatea sau victima unei agresiuni.

Depresia în copilărie sau adolescență se dezvoltă treptat sau apare brusc. Copilul poate
părea mai degrabă irascibil decât trist sau se simte plictisit sau deznădăjduit. Anturajul copilului
poate observa la copilul cu depresie lentoarea în mișcări, insomnia sau agitația. Copilul poate fi
autocritic sau poate avea sentimentul că cei din jur sunt prea critici față de el.
Aceste simptome de depresie sunt adesea subtile la început. In acest stadiu este dificil de asociat
simptomele cu depresia și este greu de crezut că este vorba de depresie la copil.
Așadar, copilul cu depresie poate avea următoarele simptome:
- iritabilitate ;
- temperament violent ;
- dureri inexplicabile, ca de exemplu dureri de cap sau de stomac ;
- dificultăți în gândire și în luarea deciziilor ;
- somnolență sau insomnie ;
- modificări ale obiceiurilor alimentare care pot duce la creștere, scădere în greutate sau
absența câștigului în greutate, așteptat la copilul în creștere ;
- scăderea respectului de sine (scăderea încrederii în forțele proprii) ;
- sentimentul de vinovăție sau deznădejde ;
- oboseală permanentă sau lipsă de energie ;
- retragere din viața socială, ca de exemplu lipsa interesului față de prieteni ;
- gândul la moarte și gânduri de sinucidere.
Depresia netratată la această vârstă poate duce la sinucidere. Semnele de atenție pentru
sinucidere se modifică odată cu vârsta. Semnele de atenție pentru sinucidere la copil și adolescent
includ preocuparea pentru moarte sau sinucidere sau încetarea recentă a relațiilor de prietenie.
Depresia vârstei a treia, sau depresia de bătrânețe, apare la persoanele în vârstă de 70 –

80 ani. Capacităţile intelectuale, vivacitatea, elocinţa, expresivitatea se estompează în mod
fiziologic, dar variază de la un subiect la altul.
Lentoarea psihomotorie este adeseori pronunţată, având uneori aspectul bolii Parkinson
(facies imobil, gesturi lente,mers cu paşi mici, voce monotonă) sau al unei prostraţii veritabile.
În mod particular, apar ideile de persecuţie, cum ar fi teama de a fi furat, jefuit. Acesta ar fi
un semn al deteriorării intelectuale, mai ales în cazul maladiei Alzheimer.
Tot la această vârstă apare, ca și particularitate, depresia de pensionare. Este specifică celor
care își încheie relațiile de muncă și se pensionează. Acest tip de depresie apare în special la
persoanele foarte atașate de locul de muncă și care nu pot găsi soluții pentru a compensa cu alte
activități timpul pe care îl petreceau în mod obișnuit la serviciu.
Depresia mai poate fi împărțită și după zona geografică în care apare cel mai frecvent. O
zonă favorizantă pentru depresivi este cea urbană. Viața în marile orașe implică mult stres căruia

nu toată lumea îi face față. Un serviciu solicitant, datorii, dări la stat, relaţii eşuate, lipsa banilor,
îndatoriri, oboseală, suprasoliciări, dureri, ghinioane, insomnii, trafic - toate acestea reprezintă
factori de stres care își pun amprenta pe psihicul locuitorilor de la oraș.
Iar stresul poate deveni principalul vinovat pentru una dintre cele mai răspândite afecţiuni
psihice - depresia. Cu toţii am gândit la un moment dat în viaţă "sunt deprimat". Ca afecţiune
psihică, depresia poate apărea în viaţa oricui, oricând, indiferent de vârstă.
Uneori stările de deprimare reprezintă doar o formă uşoară a afecţiunii, alteori ea se
agravează în timp ducând la efecte absolut devastatoare ca sinuciderea sau acte de violenţă
îndreptate asupra celor din jur.
Un raport al Parlamentului European aratã cã decesele prin sinucidere cauzate de depresii
cronice fac mai multe victime în UE decât accidentele din trafic. Reprezentanţii Parlamentului
îndeamnã statele membre sã ia în calcul programe de prevenire a acestei afecţiuni psihice. „O
problemã importantã este cã pacienţilor care suferã de tulburãri psihice nu li se acordã ajutor într-
un stadiu incipient al afecţiunii“, a spus raportorul PE Evangelia Tzampazi. Din cele aproximativ
59.000 de sinucideri anuale în UE, 90% sunt atribuite unei tulburãri psihice. Se estimează că până
în 2020, depresia va deveni cea mai obişnuită boală în lumea dezvoltată.
Potrivit raportului PE, și condiţiile de muncă joacă un rol important în sănătatea mintală a
populaţiei: “Anumite tehnici manageriale, lipsă de comunicare, hărţuirea, zgomotul, volumul de
muncă excesiv şi lipsa siguranţei la locul de muncă alimentează stresul, contribuie la apariţia
tulburărilor mintale şi determină lucrătorii să solicite pensionarea anticipată sau pensionarea pe
caz de invaliditate.” Şomajul şi lipsa unei siguranţe financiare sunt alţi doi factori care ne pot
dezechilibra mental, mai notează același raport.
Există anumite simptome care diferențiază starea de depresie de o perioadă mai nefastă
din viața oamenilor. Acestea sunt :
• tristeţe continuă, teamă puternică, nelinişte, sentimentul de deşertăciune ;
• lipsă de speranţă, pesimism, trecutul şi viitorul sunt văzute în culori întunecate ;
• sentimente de vinovăţie, părere de sine proastă, neajutorare ;
• pierderea plăcerii pentru activităţi care-i aduceau bucurie şi plăcere, inclusiv viaţa sexuală ;
• tulburări de somn: trezirea matinală cu sentimentul de teamă şi stupoare și îmbunătăţire
uşoară a dispoziţiei spre seară ;
• pierderea apetitului şi scădere în greutate ;
• scăderea energiei, dinamismului, oboseală şi senzaţie de lentoare ;
• gânduri despre moarte, sinucidere şi chiar tentative de suicid ;
• neastâmpăr, nelinişte, iritabilitate ;
• dificultăţi de concentrare, memorare şi în luarea deciziilor.
Problemele de zi cu zi ca traficul, aglomeraţia, solicitarea continuă ne fac să trecem prin cel

puțin una dintre aceste simptome în fiecare zi. Astfel, adesea putem identifica greşit depresia ca
afecţiune psihică şi ca sursă a tuturor neajunsurilor, sau din contră putem să ignorăm o problemă
de sănătate ale cărei efecte pot fi devastatoare.

Cu toate că se consideră că depresia este o stare de tristeţe extremă, există o foarte mare
diferență între depresia clinică şi starea de tristeţe. Tristeţea constituie o reacţie umană naturală
faţă de circumstanţe percepute ca fiind defavorabile. Fiecare individ simte tristeţea într-un anumit
moment al vieții sale. Lucrurile se schimbă însă în cazul depresiei. Persoanele ce prezintă o
depresie clinică descoperă că sentimentele negative nu pot fi explicate prin termeni logici.
Sfaturile prietenilor bine intenţionaţi sau membrilor familiei produc de multe ori sentimente de
frustrare pentru că nu sunt aplicabile. Comparativ cu tristeţea, depresia poate dura săptămâni,
luni şi, în unele cazuri, chiar ani întregi. Persoanele triste, chiar dacă se simt rău, continuă să facă
faţă vieţii. Un individ depresiv, însă, se simte extrem de neajutorat şi copleşit de problemele şi de
sentimentele pe care le trăieşte. De aceea, de cele mai multe ori, depresivii au cel puțin o tentativă
de suicid care nu trebuie ignorată de familie și persoanele apropiate deoarece în majoritatea
cazurilor ea se va repeta.

Capitolul VIII
ANXIETATEA
8.1. Caracterizare generală
Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieţii, contribuie la activarea mecanismelor
de alertă ale organismului şi la pregătirea pentru acţiune. Astfel, în faţa unei situaţii nou apărute,
anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.
Anxietatea reprezinta o dimensiune normala si pozitiva a vietii umane. Ea nu devine
patologica decit in momentul in care depaseste un anumit prag, definit pe baza unei modificari
substantiale a calitatii vietii: ex. retragerea din viata sociala si profesionala, alcoolismul,
dependenta de medicamente, conflicte conjugale, depresii, cresterea mortalitatii prin suicid sau
boli de inima.
Anxietatea, teama şi instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol.
Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente şi împietează asupra
vieţii cotidiene. Anxietatea patologică este dinstinctă de neliniştea sau teama obişnuită, resimţită
de orice subiect în faţa unei situaţii noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra
activităţilor este pozitiv ( concentrare, mobilizare a forţelor ).
Caracteristicile anxietăţii:
♣ este nemotivată
♣ se referă la un pericol iminent şi nedeterminat, faţă de care apare o atitudine de aşteptare
( stare de alertă );
♣ este însoţită de convingerea neputinţei şi dezorganizării în faţa pericolului;
♣ asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic; se
declanşează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreţine.
Tipuri de anxietate
Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezenţa anxietăţii,

care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologiei.

♣ Anxietatea psihotică – apare ca însoţitor al depresiei sau independentă de aceasta, ca în
schizofrenie şi psihozele organice. Ea determină perturbări majore vegetative ale
instinctului alimentar şi ritmului hipnic.
♣ Raptusul anxios poate apărea în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca o izbucnire impulsivă
manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a stării anxioase, bolnavul putând face
tentative suicidare sau mai rar acte heteroagresive.
Anxietatea si media
Anxietatea, timp îndelungat, „adormită“ în societăţile occidentale, s-a hotărât, nu de multă

vreme, să se „trezească“. Astfel, dacă multă vreme, până la sfârşitul anilor '80, anxietatea era un
subiect de cercetare psihologică şi psihiatrică şi o temă pentru întrunirile savante, astăzi a devenit
o problemă pe care o poate mărturisi orice om de pe stradă. Ba, mai mult, a devenit un subiect
mediatic de un real succes.
Cotidiane, reviste, emisiuni televizate şi de radio ne vorbesc zi de zi despre temerile nostre.

Stresul mediatic, faţă de anxietate, i-a mobilizat pe mulţi la o introspecţie mai atentă. Astfel, apar
inevitabil anumite întrebari: Care este limita între anxietatea normală şi anxietatea maladivă? Ce
provoacă anxietatea? Spre ce ne conduce? Există mai multe feluri de angoasă? Trebuie să tratam
toate formele de anxietate? Cum?
Anxietatea face parte din viata
Scopul tratamentelor nu este de a elimina orice formă de angoasă. Angoasa face parte din
viaţă la fel ca şi durerea. Ea are o funcţie, permite anticiparea pericolelor, scoaterea individului
dintr-o situaţie periculoasă si ii asigură progresul. Anxietatea este un semnal care ne alertează cu
mult înaintea durerii, în privinţa unui posibil pericol. Ea anunţă retragerea sau lupta pentru viaţă.
Astfel, anxietatea trebuie respectată şi nu trebuie să luăm în considerare efectuarea unui

tratament decât in cazul formelor excesive. Latura pozitiva a anxietăţii este atât de pregătire a
acţiunii, cât şi de evitare a potenţialelor pericole si a morţii. Charles Darwin remarcase faptul că
fobiile nu apar fără motiv şi că îndeplinesc un rol în supravieţuirea speciei umane.
Astfel, noi oamenii am învăţat să ne adaptăm la un mediu periculos, ferindu-ne de pericole

reprezentate de animale, de exemplu. Astfel, frica de intuneric, de animale, de necunoscut, de
locuri inalte, din cauza despărţirii de grup sunt frici ancestrale care ne protejează viaţa.
Angoasă si moralitate
Anxietatea si dorinţa de a controla moartea se află fără îndoială la baza investiţiilor enorme
pe care societăţile occidentale le fac în cercetarea medicală. Efectul principal nu este acela de „a
da moartea înapoi: ci, mai curând, de a creşte sensibil durata si calitatea vieţii“.
Flirtul cu moartea reprezintă o altă modalitate de a o îmblinzi. Astfel, întilnim oameni care
îşi creează situaţii dincolo de limită, stapânindu-şi frica prin aruncarea de pe poduri sau clădiri
înalte, legaţi de o bandă elastică, singurul lucru care îi salvează de la o cădere fatală.
Alţii escaladează vârfuri periculoase sau apasă frenetic pe acceleraţie. E vorba de aşa-
numitele senzaţii extreme. Aşadar, pun întrebarea: Care e motivul pentru care aceşti oameni
infruntă moartea? Pentru a atinge o stare vecină cu beţia, sau pentru a supravieţui? Cel care este
beat se simte oare suficient de puternic pentru a înfrunta moartea?
Anxietatea şi performanţa
Studiile dintre angoasă şi performanţă ne arată că „puţină“ angoasă creşte nivelul

performanţei, dar că, „prea multă“, va diminua performanţa. De exemplu, anxietatea este
necesară pentru o sexualitate reuşită. De altfel, de multă vreme a fost consemnat amestecul de
anxietate şi dorinţa care precede apropierea şi actul sexual. Angoasa moderată însoţeşte
escaladarea dorinţei, în timp ce excesul diminuează performanţele.
Exemplul concludent este reprezentat de drama majorităţii impotenţilor. Ei se

concentrează atât de mult asupra erecţiei lor, încât ajung să constate…tocmai absenţa ei.
Experimentele au arătat că, la un subiect masculin normal, anxietatea este un factor de excitare
sexuală, pe când în cazul subiectului care prezintă o tulburare anxioasă, o creştere a anxietăţii va
inhiba dorinţa.
Angoasa normală si cea patologică
E destul de dificil de traversat o linie de demarcaţie între angoasa normală si cea

patologică. Nici omul de la masa unui bar, care îşi înneacă nelinistile in alcool, şi nici cel care
conduce cu o viteză foarte mare nu vor spune ca sunt anxiosi. Ei sunt, dupa cum afirmă, pur şi
simplu, băutori „ocazionali“ sau şoferi vitezomani, perfect normali şi de multe ori apreciaţi de cei
din jurul lor.

Anxietatea şi stressul cronic
Barnet ( 1985 ) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect bine precizat, adesea
însoţită de acuze somatoforme: presiune toracică, tahicardie, transpiraţie, cefalee, tendinţa
imperioasă de a urina. Fobia reprezintă teama cu obiect bine precizat.
Autorii disting:
♣ anxietatea situaţională (se apropie mai mult de fobie; frica de examene, anxietate
precompetiţională etc.);
♣ anxietate difuză, persistentă care este de fapt anxietatea cronică.
Gellhorn (1965) consideră că această anxietate cronică se datorează acţiunii repetate a

unor stimuli anxiogeni care alterează sistemul nervos autonom producănd descărcări masive de
adrenalină.
Stimulii care produc o astfel de anxietate se numesc stresori.
Pentru ca un eveniment să se dovedească stresant trebuie să avem în vedere: natura

evenimentului, resursele adaptative de a-i face faţă şi gradul de adecvare al mecanismelor de
apărare ale ego-ului.
Dacă aceste mecanisme adaptative sunt inadecvate,va apare anxietatea care îl va

determina pe individ să-şi mobilizeze resursele adaptative.
Stresul psihic cronic
Rezultă dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini şi convingeri contradictorii. De

plidă, în cazul anxietăţii de examen, convingerea inconştientă este că studentul va pierde
examenul, ceea ce va atrage după sine dezaprobarea celorlalţi. Această convingere este în conflict
cu cealaltă convingere conform căreia studentul a studiat suficient şi are capacitatea de a promova
examenul.
Aceşti stresori declanşează răspunsuri neoroendocrine mediate de hipotalamus şi glanda

pituitară care, la rândul lor, prin intermediul hormonului adrenocoritcotrop, stimulează activitatea
glandelor suprarenale determinându-le să secrete adrenalină şi cortizon.
Aceşti hormoni produc efectele fizice şi emoţionale specifice anxietăţii şi stresului cronic.

• Freud ( 1926 ) a considerat iniţial că anxietatea reprezintă rezultatul refulării
impulsurilor instinctive. Mai târziu (1936) el a inversat relaţia dintre anxietate şi
refulare, considerând că anxietatea este cauza refulării impulsurilor inacceptabile.
• Horney ( 1937 ) consideră că anxietatea se datorează reprimării ostilităţii copilului
care nu-şi poate permite să exprime agresivitatea atâta timp cât este neajutorat şi
izolat într-o lume duşmănoasă.
• Rank ( 1952 ) consideră că originea anxietăţii ar fi trauma suferită de copil la
naştere, anxietateea de separare fiind prima experienţă afectivă a noului născut.
• Sullivan ( 1953 ) consideră că anxietatea rezultă din teama copilului de
dezaprobarea mamei.
• Rado ( 1962 ) a arătat că starea psihică a mamei poate influenţa starea afectivă a
fătului astfel încât fricile şi sentimentul de culpabilitate ale mamei pot constitui
cauze primare ale tuturor disfuncţiilor în sfera comportamentului copilului.
8.11. Reacţia la stress are trei componente:

1. stimulul;
2. evaluarea acestuia;
3. răspunsul emoţional şi fiziologic la acesta.
¬ Reacţia la stresul cronic variază, printre altele, şi în funcţie de vârsta individului. Astfel, la copii
apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:
• onicofagie;
• enurezis;
• tulburări de comportament;
• suptul degetului.
Manifestarea anxietăţii la adolescenţi

• lipsa încrederii în sine;
• sentimentul inadecvării personale;
• timiditate;
• tendinţa de retragere;
• înclinaţia spre masturbare.
•
La adulţii tineri anxietatea este asociată frecvent cu nivele de aspiraţie excesiv de înalte şi
cu stabilirea unor scopuri imposibile. Eşecul este asociat cu scăderea autostimei, retragerea în sine
şi susceptibilitate crescută la stresori din mediu, care produc atât anxietate, cât şi reacţii de tip
depresiv.

¬ Anxietatea la vârstnici este frecvent asociată cu:
• nemulţumire şi supărare refulată;
• teama de a fi abandonaţi şi de a rămâne singuri îi împiedică să-şi exprime deschis
nemulţumirile.
În anumite limite anxietatea este un fenomen normal pentru că ea transmite ego-ului

semnale că trebuie să declanşeze mecanismele de apărare.
Anxietatea cronică
Este un fenomen patologic pentru că ameninţarea este percepută doar la nivel inconştient.
(Stimulul real anxiogen a dispărut demult, dar individul pare să nu fie conştient de acest lucru).
Astfel, subiectul crede că trebuie să-şi menţină nivelul subconştient de vigilenţă, ceea ce pe plan
conştient se traduce în anxietate.
Laughlin (1967) este de părere că anxietatea reprezintă o sumă a tuturor problemelor
psihologice ale individului, ea reprezentând expresia unui conflict persistent între tendinţele
inconştiente şi solicitările pe care i le pune în faţă conştiinţa.
Conflictul este reprimat, acesta cauzând, la rândul său, simptome emoţionale, ceea ce
produce un cerc vicios .

Capitolul XI
Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV:
9.1. Tulburările anxioase fobice:

a. Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau situaţii din care
scăparea poate fi dificilă ( sau jenantă ) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în
eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii;
b. Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de
expunerea la un obiect sau situaţie temută, ducând adesea la un comportament de
evitare;
c. Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de
expunerea la anumite tipuri de situaţii sociale sau de funcţionare, ducând adesea la un
comportament de evitare.
d. Atacuri de panică. Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul
brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense, asociate adesea cu senzaţia de
moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea
respiraţiei, palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţii de sufocare sau de
strangulare şi frică de „a nu înebuni” sau de a pierde controlul.
e. Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin cel puţin şase luni de anxietate
şi preocupare excesivă şi persistentă
f. Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin obsesii ( care cauzează o
anxietate ) şi/sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietăţii ).
g. Reacţia acută la stress se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului
posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extern
h. Tulburarea de stress postraumatică se caracterizează prin reexperimentarea unui
eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitaţie crescută şi de
evitare a stimulilor asociaţi cu trauma.
9.2. Fobiile
În contrast cu ambele anxietăţi difuze, care reprezintă un amestec de emoţii negative şi

atacuri de panică, care sunt în mod frecvent neaştepate, fobiile sunt persistente, iraţionale, temeri
îngust definite care sunt asociate cu un obiect specific sau o situaţie. Evitarea este un component
important în definirea fobiilor. O teamă nu este considerată fobică dacă persoana evită contactul

cu sursa fricii sau experimentează o anxietate intensă în prezenţa stimulului. Fobiile sunt de
asemenea iraţionale sau nerezonabile.
Evitând numai şerpii care sunt veninoşi sau numai armele care sunt încărcate nu ar trebui
considerate lucruri fobice. Cele mai multe tipuri de fobii directe implică teama de obiecte specifice
sau situaţii. Diferite tipuri de fobii specifice au fost în mod tradiţional denumite în acord cu
denumirea lor în greacă. Exemple de fobii specifice tipice includ frica de înălţimi (acrophobia), frica
de spaţii închise (claustrofobia), frica de animale mici (zoofobia ), frica de sânge sau rănire şi frica
de călătorie cu avionul.
Anumiţi oameni experimentează o frică marcată când sunt forţaţi să se implice în anumite
activităţi, ca de exemplu discursuri publice, iniţierea unei conversaţii, mâncatul în restaurante sau
folosirea toaletelor publice care ar putea să implice observarea lor sau evaluarea de către alţi
oameni. Încercări de a evita aceste situaţii temute cauzează deranj în viaţa socială şi în activităţile
ocupaţionale ale persoanei. De exemplu, un tânăr care a fost tratat de unul din autorii acestui text
era speriat să urineze în toaletele publice. Îşi plănuia orarul zilnic cu mare grijă în aşa fel încât să fie
întotdeauna lângă o toaletă cu o uşă ce se putea închide. De asemenea, nu putea să meargă la film
sau să mănânce în restaurante decât dacă se întâmpla să aibă toalete de o singură persoană care
se puteau închide din interior.
Deci cea mai complexă şi incapacitantă forma de tulburare fobică este agorafobia, care în
mod literal înseamnă “frica de piaţă (sau locuri de adunare)” şi este în mod uzual descrisă ca frica
de spaţii publice. Un caz clinic ne dă o scurtă descriere a tipurilor de probleme experimentate de o
persoană suferindă de agorafobie. Frica devine în mod normal mai intensă pe cât distanţa între
persoană şi împrejurimile sale familare se măreşte, sau pe cât căile de scăpare sunt închise. În
acest sens agorafobia este cumva diferită de alte fobii deoarece nu este atât de mult o teamă de a
fi aproape de un obiect specific sau situaţie (de exemplu, animale, cuvântări publice) pe cât este
teama de a fi separat de semnalele asociate cu siguranţa.
Situaţiile tipice care cauzează probleme includ străzi aglomerate şi magazine, spaţii publice
închise ca de exemplu teatrele şi bisericile, călătoria cu transportul public, condusul automobilului
pe poduri, în tunele sau pe autostrăzi aglomerate. În oricare din aceste situaţii, prezenţa unui
prieten de încredere poate ajuta persoana agorafobică să se simtă mai confortabil. În cele mai
extreme forme ale aceste tulburări, pacienţii agorafobici nu sunt capabili să se aventureze din
casele proprii. Anumiţi oameni cu agorafobie sunt în stare să viziteze locuri publice ( de exemplu
mall-uri sau teatre ), dar trebuie să rămână lângă ieşiri în aşa fel încât ieşirea să nu fie uşor de
blocat. Senzaţiile de disconfort experimentate de oameni cu agorafobie sunt similare cu cele care
au fost deja descrise pentru alte tulburări de anxietate.
Ele variază de la sentimente vagi de aprehensiune la senzaţii fizice specifice şi atacuri de

panică depline. Persoanele cu agorafobie se tem frecvent că vor experimenta un “atac” cu aceste

simptome care ori îi va incapacita ori îi va pune într-o situaţie jenantă şi că nu vor putea beneficia
de ajutor. Mulţi pacienţi spun că sunt înspăimântaţi de ameţeală, pierderea echilibrului, palpitaţii.
În anumite cazuri, experienţe precedente de acest tip au declanşat o teamă persistentă de
repetare a episoadelor.
Anumiţi clinicieni au sugerat că “frica de frică” este principalul punct în agorafobie

(Goldstein and Chambless, 1978; Klein, 1981). Evenimentul crucial care declanşează temeri
repetate este adesea un atac de panică neaşteptat, terifiant. Urmarea unei asemenea experienţe,
persoana poate deveni în mod acut conştientă de senzaţii corporale interne care pot semnaliza
pornirea unui alt atac. Frica de pierderea controlului asupra acestor experienţe interne conduce
apoi în mod paradoxal la o mai mare creştere a anxietăţii. Acest concept a fost extins să includă
frica de anumite emoţii puternice, variate, incluzând mânia şi depresia precum şi anxietatea (
Williams, Chambless and Ahrens, 1997 ).
Psihoterapia cognitiv-comportamentală a fobiilor
Se referă la desensibilizarea sistematică şi se bazează pe supoziţia că atât comportamentul

normal cât şi cel anormal sunt învăţate. Deci dacă un comportament este învăţat, el poate fi şi
dezvăţat. Această dezvăţare se realizează prin metoda expunerii progresive la stimulii care produc
teamă, cu alte cuvinte, subiectul, în loc să evite situaţiile anxiogene, se confruntă cu ele în mod
gradat. Astfel, subiectul se convinge că situaţia nu e chiar atât de periculoasă.
Cu cât fobia este mai complexă, cu atât terapia va dura mai mult, dar de regulă durează în
medie 8 şedinţe, dupa care se consideră că pacientul a învăţat suficient pentru a practica singur
metoda cu un ajutor minim.
¬ Studiile au aratat că metoda desensibilizarii sistematice dă rezultate în acest tip de

fobii in proporţie de 80-90%.
♣ Desensibilizarea sistematică “ in vivo” (în realitate) este indicată atunci când acest
lucru este posibil cu ajutorul exerciţiilor reale pentru fobiile de situaţii şi obiecte,
care uşurează realizarea unei ierarhizări a situaţiilor producătoare de anxietate.
Chiar stăpânirea unei situaţii reale ii conferă subiectului o satisfacţie mai mare şi
mai multă încredere în sine. Se pot utiliza frecvent şi materiale ajutătoare, poze cu
serpi, cu caini, paianjeni. Dezavantajul acestei tehnici constă în faptul că este
consumatoare de timp şi este costisitoare în plan financiar, uneori expunerea fiind
chiar imposibilă, iar unii autori au arătat că pentru pacienţi este prea anxiogenă,
producând uneori situaţii neaşteptate.
♣ Desensibilizarea în plan imaginativ are avantajul că subiectul reproduce în planul
minţii orice situaţie doreşte. Mai mult, în situatii imaginare, subiectul se pregăteşte
pentru o situatie reală, cu care nu se poate confrunta în mod frecvent. Astfel,
persoana trebuie să realizeze o imagine suficient de vie pentru a-i produce

anxietate, să-şi imagineze respectiva situaţie cu cât mai multe detalii până când
anxietatea dispare.
¬ Terapia virtuală sau realitatea prin terapia virtuală are la bază interacţiunea pacientului cu
un mediu virtual generat de computer, mediu ce poate fi flexibil, poate fi controlat şi poate
reproduce situaţii la care subiectul este sensibil. Acest mediu permite pacientului să acţioneze
fără a se simţi ameninţat, el putând experimenta diverse roluri şi situaţii fără să se teamă că ar
putea avea consecinţe negative asupra sa. Permite în acelaşi timp culegerea de informaţii
despre reacţiile subiectului în faţa situatiilor stresante, dar şi explorarea conţinutului temerilor
dincolo de limitele realului.

Capitolul X
Psihoterapia anxietăţii şi a depresiei
10.1. Obiectivul psihoterapiilor
Obiectivul psihoterapiilor este, în general, acela de a înţelege comportamentul pacientului

şi a-l ajuta să-şi modifice acest comportament, astfel încît dificultăţile existenţiale ale acestuia să
fie diminuate sau chiar înlăturate. Psihoterapeutul are rolul de a elibera pacientul de anxietate,
depresie sau alte trăiri afective care îl împiedică pe acesta să se adapteze optim la mediu,
perturbîndu-i comportamentul şi avînd efecte negative chiar şi asupra celor din jur, afectînd
activitatea profesională, relaţiile interpersonale, viaţa sexuală, imaginea de sine, etc.
Psihoterapia se bazează pe faptul că modul în care un individ îşi va percepe şi evalua starea
sa precum şi strategiile adaptative pe care le foloseşte, joacă un anumit rol în evoluţia tulburării,
aceste strategii trebuind să fie modificate în cazul în care dorim ca afecţiunea să evolueze
favorabil.
De psihoterapie pot beneficia şi persoanele care, deşi sunt realizate pe majoritatea

planurilor, au impresia că nu au trăit la nivelul aşteptărilor lor şi nu şi-au realizat potenţialul psihic
la nivel maximal.Vorbind despre normalitate, ştim foarte bine că nu există un model standard al
acesteia şi că modalităţile de adaptare a omului la mediu sunt foarte variate.
Astfel, o soluţie psihoterapeutică eficientă pentru un pacient, se poate dovedi a fi

ineficientă pentru altul, terapeutul trebuind să aibă în vedere pacientul şi realitatea situaţională a
acestuia şi să încerce să-i deblocheze propriile disponibilităţi, optimizînd propria configuraţie a
personalităţii acestuia, astfel încât să-şi poată rezolva problemele într-un mod matur şi realist. Să
încercăm să schiţăm, de exemplu, portretul personalităţilor depresive: dau dovadă de pesimism, în
orice situaţie s-ar afla, ei reuşind să vadă doar latura sumbră a acesteia şi posibilele riscuri,
supraevaluând aspectul negativ şi minimizându-l pe cel pozitiv.
De obicei, dispoziţia lor este tristă şi posacă, chiar şi atunci cînd evenimentele neplăcute
lipsesc. Nu sunt în stare să resimtă plăcerea, nici măcar în situaţiile care, în mod obişnuit, sunt
considerate ca fiind agreabile (întîmplări fericite, zile de vacanţă, etc.). Chiar şi atunci cînd sunt
apreciaţi de către ceilalţi, ei au sentimente de incapacitate, de culpabilitate, simt că nu sunt „la
înălţime”.

În general, găsim la personalităţile depresive o triplă viziune negativă: asupra propriei
persoane, asupra lumii şi asupra viitorului. Pentru acest tip de pacienţi au fost elaborate, recent,
terapiile numite cognitive, acestea considerînd depresia ca fiind legată de anomalii în prelucrarea
de către pacient a informaţiei. Pacientul este, astfel, ajutat să-şi reconsidere viziunea atît de
pesimistă asupra lumii şi asupra sa, este mobilizat să se antreneze în activităţi agreabile, pe
măsura lor.
„Sfaturi” privind lupta împotriva depresiei:
• încercaţi ca în orice situaţie să vedeţi „jumătatea plină” a paharului, nu „jumătatea
goală” aşa cum sunteţi obişnuiţi;
• chiar dacă aveţi tendinţa de a respinge activităţile şi ocaziile care v-ar putea procura
plăcere, de teama de a nu fi la înălţimea situaţiei, încercaţi, totuşi să vă implicaţi în
ele, încercaţi să vă angrenaţi în cît mai multe activităţi agreabile;
• încercaţi să vorbiţi despre gândurile voastre sumbre, în loc să vă frămîntaţi de unul
singur; încercaţi să puteţi cere ceva, în loc să vă văitaţi.
10.2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală a depresiei
Printre cei mai influenţi pionieri ai terapiei cognitive se numară Beck si Ellis, care au
susţinut punctul de vedere conform căruia majoritatea tulburărilor psihice au la baza modele
cognitive eronate, remedierea acestora putându-se realiza prin corectarea lor.
Ambii autori , formaţi iniţial ca psihanalişti au propus tehnici de corectare a cogniţiilor

eronate, şi-au concentrat eforturile asupra problemelor prezente ale pacienţilor şi nu asupra unor
psihotraume aparţinând trecutului şi au recomandat utilizarea unor sarcini de natură cognitivă.
Terapia cognitivă a lui Beck porneşte de la premisa că afectivitatea şi comportamentul unui

individ depind în mare masură de modul în care acesta îşi structurează lumea interioară în schema
cognitivă, tehnicile terapeutice fiind menite să identifice şi să corecteze gândurile distorsionate şi
convingerile disfuncţionale care stau la baza acestora, iar succesele obţinute de pacienţi în
tratarea depresiei nu pot fi neglijate.
Psihoterapia cognitivă a depresiei elaborată de Beck porneşte de la supoziţia că persoanele

depresive se angajează într-un demers eronat de procesare a informaţiilor şi de raţionament şi se
încadrează în grupul celor care se conduc după scheme cognitive prin intermediul cărora se
autosabotează.
Subiecţii depresivi trăiesc ceea ce Beck denumeşte triada cognitivă, în cadrul căreia ei
nutresc sentimente de neajutorare în raport cu ei înşişi, cu lumea şi cu viitorul. Obiectivul

terapeutului cognitivist este să-l ajute pe individ să corecteze aceste idei distorsionate si să-i
îmbunătăţească stilul de procesare informaţională şi de gândire.
Procesele terapeutice sunt structurate şi limitate în timp şi debutează cu recunoaşterea

legăturilor dintre cogniţie şi afect, legături care se monitorizează riguros. Urmează apoi strângerea
de dovezi împotriva cogniţiilor disfuncţionale şi înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste şi mai
adaptative. Pe lângă evidenţierea şi combaterea cogniţiilor negative, pacientul primeşte şi sarcini
pentru acasă, sarcini ce nu reprezintă altceva decât o formă rudimentară de terapie
comportamentală.
Psihoterapia depresiei, prin metode de acest gen, presupune existenţa unui psihoterapeut
calificat şi subtil care să ghideze pacientul.
Terapia urmăreşte modificarea comportamentului subiectului:

- ajutându-l să-şi găsească suportul cu rol pozitiv;
- facându-l să-şi dezvolte comportamentul de adaptare, care este incompatibil cu
statutul său depresiv;
- antrenându-l în activităţi plăcute, pline de satisfacţii.
Subiectul trebuie să-şi amelioreze capacităţile sociale şi afirmarea de sine. Terapia implică
programe de tratament în afirmarea eului.
Alte tehnici comportamentale pot completa acest dispozitiv:

Planul de activitate, în care sunt înregistrate activităţile cotidiene, relaxarea,
îmbunătăţirea autocontrolului şi a eficienţei personale, tehnicile de destindere sau
modificarea comportamentului verbal, ce constă în strângerea gândurilor negative.
Terapiile cognitive
Acestea tin seama de simptomele cognitive ale depresiei, “de modul de a gândi” al subiectilor
(triada negativă a lui Beck).
La fel în terapia comportamentală, şedinţele de terapie cognitivă sunt structurate, codificate şi

direcţionate.
¬ Tratamentul include patru etape:
• Explicarea clară, didactică a legăturilor dintre cunoaştere, sentimente (afecte) şi

comportament;
• Apoi, pacientul trebuie să înveţe cum să pună în evidenţă gândurile negative care apar în
viaţa de zi cu zi şi să le noteze;
• Stadiul de autoobservare este urmat de unul de învăţare pentru modificarea cunoaşterii
spre gânduri mai realiste, zise alternative, pentru a evalua efectele acestora asupra vieţii
cotidiene;
• La sfârşitul fiecărei şedinţe terapeutul prescrie „sarcinile pentru acasă”, care să consolideze
învăţarea noii cunoaşteri.
Această tehnică cuprinde în medie 10-20 de şedinţe, desfăşurate pe o perioadă de trei-şase
luni. Rezultatele sunt apreciate printr-o evaluare a schimbărilor cognitive şi a repercursiunilor
acestora în viaţa socială, plecând de la o linie de bază, definită de la început.
Evaluarea în terapia cognitiv-comportamentală:
Sheldon ( 1995 ) subliniază faptul că pentru terapeut este important să investigheze

următoarele aspecte în terapia cognitiv-comportamentală:
♣ obţinerea descrierii generale a problemei principale, văzută din cât mai multe
puncte de vedere;
♣ terapeutul trebuie să investigheze pe cine afectează cel mai mult problema, în ce fel
să obţină elemente concrete ( exemple );
♣ culegerea de informaţii cu privire la originile problemei şi evoluţia acesteia în timp (
când a apărut, ce modificări au avut loc pe parcurs şi ce factori au afectat evoluţia
acesteia );
♣ identificarea părţilor componente ale unei probleme mai complexe, precum şi a
modului în care acestea interacţionează unele cu altele;
♣ evaluarea motivaţiei pentru schimbare. Terapeutul trebuie să afle dacă pacientul
sau familia acestuia au facut vreun efort pentru a rezolva problema lor şi, dacă nu,
ce anume i-a impiedicat să o facă;
♣ identificarea modelelor de gândire (gânduri, imagini, dialoguri interioare), precum şi
a reacţiilor emoţionale care însoţesc problema-simptom;
♣ terapeutul trebuie să obţină şi o impresie cu caracter subiectiv în legătură cu ceea
ce este în neregulă cu pacientul.
Concluziile preliminarii desprinse de către terapeut în legătură cu problema-simptom

trebuiesc revăzute şi discutate împreună cu pacientul ( clientul ), pentru a fi depăşite toate
neînţelegerile.
Pacienţii îşi descriu de cele mai multe ori problemele din punctul lor de vedere subiectiv,
din perspectiva comportamentului celorlalte persoane asupra lor bazându-se pe anumite
presupuneri referitoare la intenţiile celorlalţi (“ea mă cicăleşte în fiecare seară special ca să mă
enerveze” ).
Există şi cazuri în care pacientul (clientul) are pur şi simplu dificultăţi în a-şi aprecia propriul
comportament, cum ar fi, de pildă, o persoană agresivă, care dă mereu vina pe ceilalţi, deşi nimeni
nu intenţionează să o priveze de vreun drept.
Sheldon (1995) prezintă un model sistematizat de fişă pentru notarea unor date care să-l
lămurească mai bine pe psihoterapeut în ce constă problema şi care sunt elementele care o
compun. Aceasta fişă cuprinde date referitoare la gânduri, expectaţii, comportamente şi
interpretări ale acestora. Este relativ simplu de completat de către pacient şi, pe baza analizării ei,
aceştia vor putea sesiza ce elemente se combină între ele şi ce elemente nu se potrivesc, astfel
încât în cele din urmă să rezulte cât mai clar cu putinţă modul de funcţionare a sistemului pe care îl
reprezintă problema-simptom.
Psihoterapia cognitivă a tulburărilor anxioase
Terapia cognitivă a tulburărilor anxioase este limitată în timp, focalizată pe problemă şi

bazată pe modelul cognitiv al anxietăţii. Tratamentul implică o colaborare între terapeut şi client,
ambii fiind angajaţi în procesul rezolvării de probleme. Pe parcursul terapiei se realizează evaluări
permanente, precum şi o serie de experimente în plan comportamental pentru a se verifica în ce
măsură simptomele s-au ameliorat sau au dispărut şi pentru a adresa provocări gândurilor
negative disfuncţionale.
Un rol important îl au şi temele pentru acasă, teme în cadrul cărora clientului i se cere să
îndeplinească anumite sarcini între şedinţele de lucru cu terapeutul.
Metodele sau strategiile utilizate sunt atât cognitive, cât şi comportamentale.
Cele cognitive - se referă la identificarea gândurilor şi convingerilor negative automate prin

intermediul rememorării unor situaţii, a analizei comutărilor i sfera emoţională, a jocului de rol, a
tehnicii imaginaţiei dirijate, a sarcinilor de expunere la situaţii anxiogene, a jurnalelor şi
chestionarelor.
Se utilizează şi metoda descoperiri dirijate pentru a determina semnificaţia şi natura

gândurilor automate disfuncţionale care stau în spatele acestora.
Se procedează apoi la verificarea veridicităţii gândurilor negative, a convingerilor şi

supoziţiilor disfuncţionale prin tehnici de contraargumentare şi verificarea dovezilor, procesul
încheindu-se cu înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste.
Tehnicile comportamentale sunt îndreptate mai ales în direcţia reducerii simptomelor,
printre acestea numărându-se relaxarea, hipnoza, tehnicile de expunere la stimuli anxiogeni,
tehnici de distragere.
Trebuie subliniat însă faptul că metodele comportamentale nu vor da rezultatul scontat
dacă nu se va reuşi restructurarea stilului de gândire care generează tulburările anxioase.
Durata totală a terapiei este între 10 şi 15 şedinţe, care se desfăşoară săptămânal, şi au o

durată cuprinsă între 45 şi 60 de minute fiecare.
În cazul unor situaţii mai complexe, cum ar fi, de pildă, problemele multiple: anxietate
combinată cu tulburări de personalitate sau cu depresie majoră, este necesar un număr mai mare
de şedinţe, precum şi un tratament psihiatric adecvat.
După remiterea simptomelor se încheie terapia prin intermediul şedinţelor săptămânale,

pacienţii fiind invitaţi să se prezinte la control de 2-3 ori la interval de 5-6 luni.
Structura unei şedinţe de psihoterapie implică ( Wells, 1999 ):
Revederea datelor obţinute prin intermediul metodelor de autoevaluare şi verificarea

reacţiei pacientului faţă de şedinţa anterioară se psihoterapie.
10.5.2.1. Stabilirea planului sau a agendei de lucru.

10.5.2.2. Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă:
• reacţii la lectura bibliografiei pe teme de psihoterapie cognitivă;
• feedback-uri legate de monitorizarea gândurilor;
• rezultatele miniexperimentelor din sfera comportamentală;
• probleme care au apărut la îndeplinirea temelor pentru acasă.
10.5.2.3. Identificarea gândurilor negative automate şi a supoziţiilor

• disfuncţionale şi testarea gradului lor de veridicitate:
• reamintirea unui episod recent când subiectul s-a simţit anxios;
• întrebări cu caracter provocator adresate gândurilor negative şi aducerea de
contraargumente împotriva acestora;
• experimente în sfera comportamentală;
• identificarea distorsiunilor cognitive.
10.5.2.4. Discutarea unor probleme legate de gândurile negative, simptomele şi

comportamentele de evitare:
• efectele comportamentale de evitare asupra simptomelor;
• rolul comportamentelor de evitare care împiedică procesul de infirmare a
gândurilor negative;
• influenţa evaluării pericolului asupra comportamentului;
• efectele gândurilor negative asupra stărilor emoţionale.
10.5.2.5. Trasarea unor noi sarcini pentru acasă:

• notarea unor noi sarcini pentru acasă;
• expunere cu renunţarea la comportamentele de asigurare.
Solicitarea unor feedback-uri legate de modul de îndeplinire a temelor pentru acasă.

Implementarea în practică a unor strategii specifice terapiei cognitiv-comportamentale. Trasarea
efectiva a noilor teme pentru acasă. Rezumatul şedinţei de psihoterapie şi obţinerea unor
feedback-uri de la pacient.
Metode folosite în terapia cognitiv-comportamentală:

• Metoda dialogului socratic;
• Metode de evidenţiere a gândurilor negative automate;
• Jocurile de rol;
• Administrarea de feedback-uri audio-vizuale;
• Manipularea comportamentelor de asigurare;
• Tehnica inducerii simptomelor;
• Strategii cognitive de reatribuire;
• Identificarea distorsionărilor cognitive;
• Analiza costurilor şi beneficiilor;
• Descoperirea unor cauze alternative pentru diverse evenimente;
• Metoda informării;
• Contraargumentare în cadrul jocului de rol;
• Tehnica manipulării imaginilor;
• Antrenamentul mental;
• Strategii de reatribuire în plan comportamental;
• Tehnica expunerii.

Capitolul XI
Personalitatea – consideraţii teoretice
Studiul ştiinţific al personalităţii umane relevă o situaţie oarecum paradoxală: deşi

personalitatea reprezintă preocuparea esenţială a psihologiei, însăşi obiectul ei de studiu, totuşi
psihologii nu au ajuns la un consens în privinţa structurii şi dinamicii acesteia. Există o diversiune
de concepţii, teorii şi moduri de abordare a personalităţii umane,fiecare insistând asupra unor
aspecte şi neglijând sau tratând insuficient altele.
Deşi au existat preocupări pentru studiul personalităţii şi chiar lucrări care au în titlul lor
termenul de personalitate, despre “elaborarea unei personologii sau unei ştiinţe integrate a
personalităţii se poate vorbi începând de abia cu deceniul al treilea al secolului nostru” ( Sima, T,
2005 ).
Problema care se pune este dacă personalitatea este o determinare (ontică) a omului, care
ţine de natura fiinţei umane având, astfel, o existenţă reală sau ea este un construct, un concept
inventat de psihologi. Este deci, necesară o diferenţiere între personalitatea ca realitate
psihologică şi conceptul de personalitate.
Referindu-se la personalitate ca realitate, Susan Cloninger (1998, p.1) arată ca cel mai
adesea personalitatea este definită ca fiind “funcţionarea psihologică a unei persoane
individuale”. O poziţie asemanătoare adoptă şi M. Zlate (1994, p. 51) care arată că personalitatea
este “totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un om particular”. Atunci când
se vorbeşte despre personalitatea cuiva, se face referire la ceva ce există in societate, în mod
obiectiv, la omul concret,viu, aşa cum se manifestă el în viaţa socială, în relaţiile cu alţii, în acţiunile
şi faptele sale.
G.Allport (198) consideră personalitatea umană ca fiind o entitate obiectivă, existentă

realmente. El arată că personalitatea înseamnă ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de
modul în care ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care aceste calităţi sunt studiate.
Astfel, în încercarea de circumscriere cognitivă a personalităţii ca realitate obiectivă, Allport
vorbeşte de două modalităţi principale de definire a personalităţii:
1) definiţii de tip „omnibus” ce includ în structura personalităţii elemente diverse,

înnăscute şi dobândite precum dispoziţii, impulsuri, tendinţe, dorinţe,instincte, etc., fără să fie însă
evidenţiată şi menţionată necesitatea integrării lor într-o structură de ansamblu unitară,coerentă;

2) definiţii structural-existenţialiste, care încearcă să surprindă anumite elemente sau
factori cu rol esenţial, fundamental în structura, definirea şi caracterizarea personalităţii umane.
Definiţiile date personalităţii aparţinând ambelor tipuri menţionate mai sus sunt definiţii
formulate în termeni de „structură internă” şi ar putea fi calificate drept “esenţialiste”. Astfel de
definiţii se întâlnesc la mai mulţi autori. Potrivit acestora personalitatea este:
• “organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului,
inteligenţei şi fizicului unei persoane” care „determină adaptarea sa unică la mediu”
( Eysenck, 1951 );
• “agregatul organizat de procese şi stări psihice aparţinând individului” ( R.Linton,
1968 );
• „organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” ( G.Allport, 1981 );
• „ceva unic şi stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite
situaţii” ( Huber, 1992 ).
Analizând definiţiile de mai sus, se pot evidenţia câteva din particularităţile esenţiale
definitorii ale personalităţii umane, înţeleasă ca realitate psihologică ( Dumitru, 2001 ):
♣ Personalitatea este o totalitate organizată, un sistem care include mai multe
elemente (subsisteme) psihofizice, structurate diferenţial-concret, în plan individual
şi/sau tipologic;
♣ Personalitatea umană presupune o organizare dinamică existentă în organismul
uman;
♣ Personalitatea este o individualitate structurată care determină în chip caracteristic
gândirea şi comportamentul omului ca fiinţă concretă.
Concluzionând, se poate spune că personalitatea este „realitatea complexă şi dinamică a

fiecăruia dintre noi” (Zlate, 1994, p.55), ansamblu organizat al proceselor, starilor şi funcţiilor
psihice ale individului, care determină modul său propriu dea gândi, simţi şi acţiona, adică modul
său de a fi.
În ceea ce priveşte conceptul de personalitate, complexitatea sa semantică determină

rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Linton consideră că „individul şi mediul său
constituie o configuraţie dinamică, ale cărei părţi sunt atât de strâns legate şi atât de constant
interactive încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa linii de demarcaţie”. De aceea –
continuă Linton – “principala problemă pe care o ridică definirea personalităţii este una de
delimitare” ( Linton,1968, p. 117 ).
Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalităţii umane sunt de acord că
termenul “personalitate” derivă din cuvântul “persona” (de origine etruscă), utilizarea sa iniţială
referindu-se la masca folosită de actori în teatrul antic. Sensul conceptului a evoluat de la cel de
personaj ( întăi din teatru ) spre cel de persoană pe scena vieţii, ca apoi să capteze valenţe
polisemantice ( Şchiopu, 1997 ).
11.1. Stőetzel (1963)
Identifică patru sensuri ale termenului personalitate şi anume:

♣ Aspectul exterior al omului ( amintind de sensul originar al cuvântului, acela de
mască );
♣ Rolul jucat de actor sau de om în viaţa cotidiană, funcţia îndeplinită de el în
societate;
♣ Actorul sau persoana care joacă rolul - omul cu toate caracteristicile sale, inclusiv
cele morale, care îndeplineşte o funcţie socială;
♣ Ceea ce determină şi conferă omului, calităţile sale, capacităţile de acţiune ale
acestuia ( Stőetzel, 1963, p. 140 ).
Plecând de la aceste patru sensuri, S.Chelcea (1994) consideră că personalitatea umană

poate fi definită atât „din exterior” ca efect produs de un individ asupra celorlalţi – ansamblul
trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea
altora – cât şi „din interior” ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice şi
sociomorale achiziţionate în procesul socializării individului.
¬ În psihologie s-au impus cu deosebire două accepţiuni ale termenului personalitate:

aceea referitoare la persoană concretă, care îndeplineşte un rol, o activitate socială,
şi aceea de persoană valoroasă care prin calităţile şi acţiunile ei influenţează pozitiv
desfăşurarea vieţii sociale.
¬
¬ Conceptul de personalitate desemnează “individualitatea umană ca ansamblu
unitar,structurat ierarhic, al trăsăturilor şi manifestărilor psihocomportamentale,
persoana umană considerată în contextul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea, evaluată după criterii ( standarde ) valorice” ( Dumitru, 2001, p. 17 ).
Termenii „persoană” şi „personalitate” includeau încă în accepţiunile lor iniţiale, originare,

sensurile de individualitate şi valoare socială a omului. Particularităţile şi trăsăturile psihice
individuale ale persoanei conferă acesteia o anumită valoare, tocmai prin modul lor de
structurare, de diferenţiere şi integrare într-o formulă unică. Din acest motiv, personalitatea este
organizarea superioară a caracteristicilor persoanei,este „persona plus o notă de valoare” (
Zlate,1994, p. 54).

11.2. Accepţiunile termenului de personalitate
M.Zlate ( 1994 ) identifică trei accepţiuni ale noţiunii de personalitate
a) accepţiunea antropologică – se referă la natura şi esenţa fiinţei umane. Potrivit

acesteia, esenţa umană o constituie ansamblul relaţiilor sociale, reglementate de anumite
norme şi valori pe care individul le „transformă în interioritatea sa, le sedimentează şi le
solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu” (Zlate, 1994, p. 56). Calitatea
mediului social în care trăieşte individul determină calitatea personalităţii sale;
b) accepţiunea psihologică – potrivit căreia personalitatea este un „ansamblu de
condiţii interne” cu rol de mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul
în decursul existenţei sale. Aceste „condiţii interne” se structurează prin diferenţiere şi
integrare, în mod particular, la nivelul fiecărei personae, cristalizându-se sub forma unor
însuşiri sau trăsături psihice relativ stabile, care permit anticiparea a ceea ce va face un
individ într-o situaţie dată;
c) accepţiunea axiologică – are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca fiinţă
care realizează şi creează valori, capabilă de autorealizare.
Toate elementele structurale ale personalităţii formează un ansamblu unitar, un sistem cu

un anumit coeficient de integrare şi coerenţă internă. La nivelul omului, biologicul, psihologicul şi
socioculturalul sunt indisociabile, astfel încât „abordarea personalităţii trebuie să fie cu necesitate
integrativă şi integrală” ( Popescu-Neveanu, 1988 ).
Sintetizând, I.Al.Dumitru ( 2001 ) consideră că personalitatea reprezintă o unitate bio-

psiho-socioculturală, un mod particular de structurare la nivelul persoanei a acestor elemente.
Totodată, personalitatea este o individualitate puternic conturată, impunătoare prin activitatea sa,
care-i conferă o valoare deosebită recunoscută şi apreciată de ceilalţi.
11.3. Orientări in psihologia personalităţii
M.Golu ( 1993 ) consideră că în psihologia personalităţii pot fi identificate patru orientări

principale, şi anume:
1. Orientarea biologistă – are la bază ideea potrivit căreia personalitatea este
rezultatul interacţiunii dintre zestrea genetică, experienţa timpurie a individului şi cadrul
evolutiv al organismului său;
2. Orientarea experimentalistă – porneşte de la ideea că există similitudini în
funcţionarea psihologică a oamenilor,astfel încât indivizii trebuie studiaţi şi interpretaţi în
termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi legi: în cadrul acestei
orientări, o deosebită dezvoltare a cunoscut şi psihologia cognitivă,care pune accentul pe
modul de procesare şi interpretare a informaţiei, pe stilul cognitiv al persoanei;
3. Orientarea psihometrică – se concentrează pe studiul trăsăturilor de
personalitate, exprimabile sub forma unor atribute ce caracterizează persoana aflată într-o
anumită situaţie;
4. Orientarea socioculturală şi antropologică – se întemeiază pe ideea că
personalitatea poate fi pe deplin înţeleasă numai luând în considerare contextul
sociocultural în care individul trăieşte şi se dezvoltă.
Personalitatea este un concept eluziv care este în mod larg bazat pe observaţiile noastre
asupra comportamentelor interpersonale. Mulţi dintre noi găsesc folositor să distingă între
oamenii care sunt agresivi şi cei care nu sunt, oamenii care sunt prietenoşi, care se exteriorizează
şi cei care nu sunt aşa, oamenii care sunt temători şi cei care nu sunt.
Combinaţia de caracteristici de personalitate luate ca un întreg descriu comportamentul

unei persoane şi este considerat ca fiind personalitatea lui sau a ei. DSM defineşte personalitatea
ca: „căi de percepţie relative la şi gândind despre mediul înconjurător şi eul cuiva, care sunt
exprimate într-o scală largă de contexte importante social şi personal”( APA 1994 ).
Fără de aceste consistenţe presupuse în comportamentul cuiva ar fi dificil să ne gândim

despre şi să organizăm lumea noastră socială. Când trăsăturile de personalitate aduc o persoană în
conflict repetat cu alţii, personalitatea individului poate fi considerată tulburare.
11.4. Teorii ale personalităţii – tipuri de personalitati predispuse la depresie
Există mai multe teorii ce constau în modalităţi diferite de abordare a personalităţii, ca

rezultat al perspectivelor şi direcţiilor variate de cercetare a acesteia. Dincolo de aceasta, orice
teorie a personalităţii dispune de două nivele: nivelul constructelor teoretice – entităţi abstracte,
ce nu pot fi observate direct, create de autorii lor pentru a descrie şi explica în manieră
deterministă structura şi dinamica personalităţii şi nivelul observaţiilor empirice directe – ceea ce
persoana face, modul cum ea se comportă în situaţii diverse.
Între cele două nivele de analiză a personalităţii, există relaţii de interdependenţă:

ipotezele teoretice sunt supuse testării empirice, iar observaţiile empirice contribuie la
îmbogăţirea conţinutului ideatic al constructelor teoretice.
Varietatea tipurilor de abordare a personalităţii derivă din modul în care sunt văzute aceste
două nivele.
Astfel, se diferenţiază două tipuri majore de abordare a personalităţii:

 abordarea sistemică – oarecum statică, punând accent pe structura de ansamblu a
personalităţii considerată ca sistem, şi
 abordarea funcţionalistă – predominant dinamică, evidenţiind aspectele de
dezvoltare a personalităţii în contextul interacţiunii sale cu mediul.
Indiferent de modalitatea de abordare, sistemică sau funcţionalistă, toate poziţiile

teoretice privind personalitatea converg către aceeaşi idee: a explica personalitatea înseamnă a
descoperi cauzele comportamentului, ca expresie a acesteia. Din aceste raţiuni este necesară
postularea la trei întrebări:
Care sunt unităţile descriptive ale personalităţii, aria răspunsurilor, conturând domeniul
descrierii personalităţii?
Care sunt procesele prin care personalitatea se adaptează solicitărilor, marcând dinamica
personalităţii?
Care sunt schimbările pe care le implică evoluţia personalităţii, conturându-se domeniul
dezvoltării personalităţii ( Cloninger,1993, p.2)
Astfel cei 3 „D” ai personalităţii ( descriere, dinamică, dezvoltare ) sunt esenţiali în orice
abordare a personalităţii: ei vor primi interpretări diferite în cadrul diverselor teorii ale
personalităţii.
Descrierea personalităţii presupune identificarea unor unităţi de analiză a acesteia. Dintre

acestea, cele mai des utilizate sunt tipul, trăsătura şi factorul de personalitate. Caracteristicile
acestora sunt prezentate în tabelulul de mai jos .
Tabel . Unităţi descriptive ale personalităţii şi caracteristicile lor.
Unităţi descriptive Caracteristici

Tipul grad înalt de generalitate
Grupează indivizii pe baza similari-tăţilor descriere calitativă
Trăsătura individualizeză persoana
relativă stabilitate
grad de particularizare
Factorul poziţie mediană între general şi particular descriere cantitativă
calităţi cuantificabile
Dinamica personalităţii - se referă la procesele şi mecanismele psihice prin care acestea se

exprimă, focalizându-se asupra motivaţiei ca factor principal, cu rol dinamogen.
Dezvoltarea personalităţii - se referă la construirea unor modele ce explică formarea
structurilor de personalitate schimbările survenite în evoluţia existenţială a omului.

11.5. Dimensiuni ale personalităţii
Unele teorii au în vedere mai mult dimensiuni ale personalităţii pe care le consideră
esenţiale, altele dimpotrivă se opresc asupra unei singure dimensiuni apreciată fiind ca având rol
fundamental în înţelegerea şi interpretarea personalităţii.
Termenul dimensiune sugerează faptul că personalitatea unui individ, exprimată în
comportamentul său observabil, poate fi plasată într-un anumit punct sau interval al unui
continuum de determinări ( Dumitru, 2001 ).
Dacă admitem că există situaţii care se întrepătrund în anumite tipare comportamentale,
cum ar trebui acestea să fie descrise?
Experţii nu agrează ideea de dimensiuni de bază ale personalităţii. Anumite teorii ale
personalităţii normale sunt relativ simple folosind doar trei sau patru dimensiuni. Altele sunt mult
mai complicate şi presupun poate şi 30 sau 40 dimensiuni. O poziţie larg acceptată este cunoscută
ca fiind cea a modelului de personalitate în cinci dimensiuni ( Costa and McCrea, 1992; Wiggins
and Trapnell, 1997 ).
Neuroticismul este în general asimilat cu stabilitatea emoţională, în mod special

exprimarea emoţiilor negative, ca de exemplu anxietatea, depresia şi mânia. Acest model a fost de
asemenea numit afectivitate negativă ( Watson and Clarck, 1997 ).
Extraversia descrie nivelul de activitate al unei persoane, în special interesul în

interacţiunea cu alte persoane şi uşurinţa cu care persoana îşi exprimă emoţiile pozitive.
Deschiderea la experienţă implică dorinţa persoanei de a lua în considerare şi de a explora idei
nefamiliare, sentimente şi activităţi. Agreabilitatea descrie dorinţa de a coopera şi empatiza cu alte
persoane. Conştientizarea este o reflectare a insistenţei unei persoane în urmărirea ţelurilor,
abilitatea de a organiza activităţi şi dependinţa de completare a sarcinilor datorate.
Luate ca un întreg aceste cinci dimensiuni ne pot da o relativă decriere comprehensivă

despre comportamentul oricărei persoane.

Capitolul XII
Antidepresive naturiste
• Melatonina
Melatonina, numită şi “ceasul corpului”, este un inductor natural al somnului,
îmbunătăţeşte calitatea lui fără efecte secundare, reglează ritmul somn – veghe. Asigură o bună
funcţionare a sistemului nervos şi are efect antioxidant.
Este recomandat pentru reglarea ritmului somn-veghe în: insomnii rebele, insomnii prin
schimbarea fusului orar, oboseală cumulativă, stări depresive tranzitorii, indispoziţii pasagere.
• Tinctură de Valeriană 50ml

Recomandat în contracţii spasmodice nervoase, convulsii febrile, epilepsie, insomnie,
isterie, stări de excitaţie, nevroze, astenie nervoasă, depresie, angoasă, ticuri, tulburări de
menopauză, ciclu menstrual dureros, spasme uterine, hiperexcitabilitate sexuală, ejaculare
precoce, ameţeli, migrene, dureri de cap, nevralgii, sciatică, hipertensiune, palpitaţii, sughiţ,
tremurături de diverse etiologii, crize astmatice, tuse nervoasă, febră intermitentă, balonare,
fermentaţii gastrice şi intestinale, diaree, boli cronice de piele, viermi intestinali.
• Obligeana
În România, India şi SUA este folosită de multă vreme datorită proprietăţilor principiilor
sale active: tonice, calmante, analgezice, antispastice, diuretice, uşor sedative; creşte secreţiile
salivare, gastrice şi intestinale, favorizează eliminarea gazelor intestinale, diminuează spasmele
musculaturii netede, mareşte cantitatea de urină eliminată. Are efecte pozitive în tratamentul
hemoroizilor.
Este indicat ca adjuvant în ulcer gastric şi duodenal, ulceraţii intestinale, insomnie, isterie,
epilepsie, depresie, anxietate, scăderea memoriei, dismenoree, hemoroizi, colici abdominale,
balonări, enterite, nefrite, stări gripale.
• Hypericum
Prin principiile active conţinute ameliorează procesul de imbătrânire vasculară, răspunzător
de apariţia simptomelor de ischemie cardiacă cu angină pectorală, ischemie cerebrală cu ameţeli,
vâjâituri în urechi, dezechilibru sau, mai grav, tulburări de memorie, dezorientare temporo-
spaţială, chiar demenţă şi delir. Afectarea vaselor mici apare şi în boli ca acrocianoza,
trombangeita obliteranta, diabet zaharat şi hipertensiune arterială.

Este indicat ca supliment fitoterapic în procese degenerative şi inflamatorii, vasculare şi
microvasculare, întalnite în ateroscleroza periferică, cerebrală, coronariană, în hipertensiunea
arterială, tulburări circulatorii, diabet zaharat, trombangeită obliterantă, acrocianoză, fenomene
Raynaud, tulburări de memorie, insomnie, depresie.
• Depress-A
Principiile active pe care le conţine au efecte antidepresive similare antidepresivelor
triciclice, sedative, tonice ale sistemului nervos central, "limpezesc gandirea", iar la nivel
emoţional au un rol subtil şi în cicatrizarea rănilor sufleteşti.
Este indicat ca supliment fitoterapic în sindroame depresive, insomnii asociate depresiei, în

inapetenţa de cauză psihică sau secundară sindroamelor dispeptice biliare.
• Sunătoare
Antidepresivă (prin inhibarea monoaminoxidazei), antimicrobiană (fata de stafilococul
auriu), antivirală (influenza, herpes simplex I si II), îndeosebi dupa expunerea la UV, cicatrizanta,
coleretica-colecistokinetica, antiinflamatoare.
Este recomandata in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice), sindrom

psihovegetativ, pavor nocturn, cure de dezalcoolizare, ulcere (gastric, duodenal), colite, colecistite,
arsuri, infecţii virale.
• Calciu Magneziu Zinc Cosmo Pharm

Acţionând împreună, cele trei elemente menţin sănătatea sistemelor nervos, muscular si
osos, buna funcţionare a inimii şi circulaţiei, elimină nervozitatea şi stressul, reglează activitatea
prostatei.
În tratamentul deficientelor de calciu, magneziu şi zinc, ce apar in afecţiuni ca: tetanie,

spasmofiliehipoparatiroidism acut şi cronic, osteoporoză, osteomalacie.
¬ Ideal pentru:
- prevenirea decalcifierilor şi a fracturilor spontane la vârstnici;
- boli nutriţionale (diabet, obezitate);
- hipercolesterolemie, ateroscleroza;
- menţinerea integrităţii tegumentelor şi grăbirea vindecării rănilor;
- creşte imunitatea organismului la infecţie;
- în efort fizic si activitate mentala sustinuta;
- efect favorabil în demenţa senilă şi schizofrenie;
- intervine în funcţionarea normală a prostatei;
- combate nervozitatea, stressul, insomnia si atacul de panică.

• Sunatoare+Ginseng
Sunătoarea are în compoziţie hipericina-principalul component responsabil de acţiunea
farmacologică, tanin, derivaţi flavonici. Pe lângă acţiunile clasice antimicrobiana, coleretica,
colecistokinetica, cicatrizanta, s-a evidenţiat o foarte bună acţiune antidepresivă, acţionând ca
inhibitor al monoaminoxidazei. Rădăcina de ginseng, prin conţinutul in ginsenozide şi prostisol, are
un spectru larg de acţiuni farmacologice efecte tonice, de influenţare în sens pozitiv a eritropoezei
imunostimulatoare, cu creşterea rezistenţei şi a capacităţii de apărare a organismului
antiaterosclerotică hepatoprotectoare stimulatoare asupra funcţiilor reproductivă şi psihosexuală.
Foarte importante sunt efectele ginsengului la nivel SNC anxiolitice, de prevenire şi

combatere a simptomatologiei neurasteniei şi distoniei neurovegetative. Prin potenţarea acţiunii
antidepresive a ginsengului cu cea a sunătorii, produsul poate fi utilizat în combaterea
fenomenelor depresive care apar în cursul curelor de dezintoxicare cu substanţe dopante.
Este indicat in stări depresive (simptomatice, reactive, nevrotice), susţinerea tratamentului în

cursul curelor de dezintoxicare cu substanţe ce produc dependenţă (alcool, heroina, cocaina etc),
colecistite, ulcer gastric şi duodenal.
• Siberian Ginseng
Tonic general natural cu acţiune imunostimulatoare şi antioxidantă, măreşte capacitatea de
efort fizic şi intelectual, stimulează activitatea sexuală, creşte libidoul şi are acţiune fertilizantă la
femei. Normalizează tensiunea arterială şi glicemia, scade colesterolul şi protejează ficatul.
Deosebit de eficient în surmenaj, stress, oboseală cronică, neurastenii, depresii,

convalescenţă, pentru sportivi, în tratamentul tulburărilor de dinamică sexuală la bărbaţi şi al
sterilităţii la femei. Indicat în boli cardiovasculare (ateroscleroza, angină, hipertensiune arterială),
boli inflamatorii, infecţioase şi hepatice, tratamentul diabetului zaharat şi al cancerului. Prin
compoziţia sa complexă Ginsengul creşte rezistenţa organismului la diverşi factori nocivi, exogeni
şi endogeni, reducând susceptibilitatea la boală.
Principalii compuşi activi sunt consideraţi a fi ginsenosidele, deşi activitate farmacologică

au şi celelalte componente.
¬ Efectele cumulate ale complexului fitoterapeutic îi conferă următoarele proprietăţi:

- activitate adaptogenă (creşte abilitatea organismului de a se adapta
la diverse situatii de stress);
- actiune imunostimulatoare (creşte rezistenţa organismului la
infecţii);
- acţiune hipoglicemiantă (prin stimularea metabolismului glucidic);
- acţiune hipocolesterolemiantă;
- acţiune hipotensivă (data de Ginsenosidele Rb1);
- acţiune hepatoprotectoare şi antisteatozică.
♣ Alte acţiuni descrise:

- acţiune gonadotropă la barbaţi (concretizată prin creşterea
libidoului);
- acţiune fertilizantă la femei;
- măreşte capacitatea de efort fizic şi intelectual;
- protejează organismul împotriva radiaţiior dăunatoare din
atmosfera şi in timpul radioterapiei , la bolnavii canceroşi.
♣ Indicaţiile sunt diverse, acoperind o sferă clinică largă:

- în terapia bolilor cardiovasculare, ca agent hipotensiv si
stimulant cardiac;
- debilitate fizică;
- sindromul oboselii cronice;
- boli de malnutritie;
- în convalescenţă, după boli infecţioase;
- în efort fizic şi intelectual;
- adjuvant în tratamentul diabetului, psoriazisului, acneei,
fragilitate vasculara, sterilitatii feminine si tulburarilor de
dinamica sexuala la barbati, in tratamentul hipertrofiei
benigne de prostata si in profilaxia cancerului.
• Calciu Magneziu şi Zinc

Prin compozitia echilibrata a acestor trei elemente, indispensabile functionarii normale a
mecanismelor de reglare a organismului, produsul este indicat în tetania calcipriva, rahitism,
sindrom nevrotic, stres, stări depresive, disfuncţii sexuale (sterilitate), afecţiuni ale prostatei.
• Passiflora+Magneziu
Are efecte benefice în cazul tulburărilor somnului, datorită compuşilor săi principali
flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără treziri în timpul nopţii. Suprimă starea
de anxietate, nervozitate, angoasa (util în atacul de panică). Fără a determina dependenţa,
Passiflora reuseşte înlocuirea cu succes a hipnoticelor clasice, carora li se diminueaza progresiv
dozele.
• Passiflora
Are efecte benefice în cazul tulburarilor somnului, datorită compuşilor săi principali
flavonoide, vitexina. Determină instalarea unui somn fără treziri in timpul noptii. Suprima starea
de anxietate, nervozitate, angoasa (util in atacul de panică). Fără a determina dependenta,

Passiflora reuşeşte înlocuirea cu succes a hipnoticelor clasice, cărora li se diminuează progresiv
dozele.
• Vita-Roz
VITA-ROZ este realizat prin asocierea pulberii integrale de sunătoare cu extractul
standardizat, printr-o metodă originală şi ecologică, care permite combinarea principiilor active
caracteristice plantei, într-o formulă nouă, cu un înalt potenţial bioactiv.
Produsul VITA-ROZ, are acţiune complexă ce vizează per ansamblu nu numai înlăturarea
simptomelor neplăcute ci şi remedierea efectiva a cauzelor, favorizează tonifierea şi revigorarea
sistemului nervos, redând încrederea în capacitatea proprie de luptă si existenţă a bolnavului.
Inclus in dieta zilnică, produsul VITA-ROZ înlatură stările depresive manifestate în special la
menopauză sau în timpul curelor de dezalcoolizare, anxietatea, emotivitatatea, sensibilitatea
meteorologică, insomniile şi migrenele.
Datorită efectului marcant neurotonic si deconectant , produsul se recomandă atât
persoanelor adulte cât şi copiilor în blocajele psihice, balbaiala, pavor nocturn, enurezis, precum şi
in epuizările nervoase ale şcolarilor.

Capitolul XIII
Metode alternative de tratament împotriva depresiei
Tratamentul depresiei este un tratament holistic ce se adresează deopotrivă minţii,

nivelului emoţional şi sufletului.
♣ Psihoterapia:
Cautarea cauzelor profunde ale bolii, care sunt profund ascunse în subconştient este una
din cerinţele fundamentale ale terapiei. Astfel discuţia sinceră şi deschisă cu terapeutul este o
necesitate de bază a pacientului.
♣ Dietoterapia
Alimentatia naturală lacto vegetariana, bogată în legume şi fructe proaspete, sucuri
naturale, salate, uleiuri vegetale naturale, seminţe oleaginoase, lapte proaspăt, miere. Există studii
care atestă că alimentaţia lacto-vegetariană, bogată în alimente naturale viu colorate, plăcute la
gust, naturale, proaspete şi hrănitoare, este antidepresivă.
♣ Cromoterapia
Culorile calde: roşu, portocaliu, galben, verde deschis, au impact pozitiv asupra stării
psihice, îmbunătaţesc tonusul psihic şi mental, creează o stare de bună dispoziţie şi deschidere
afectivă.
Se pot folosi becuri colorate, haine colorate, apă de baut pastrată în sticle colorate.
♣ Practica yoga, exercitiile de relaxare, exercitiile respiratorii

Practica regulata a acestor procedee ajută persoana bolnava să-şi conştientizeze profund
emoţiile şi sentimentele şi să se debaraseze mai uşor de emoţiile negative neexprimate.
♣ Ayurveda şi fitoterapia
Plantele medicinale au efecte puternice de vindecare, mai ales atunci cand sunt alese cu
grijă de către un medic, în funcţie de constituţia ayurvedică a pacientului. În acest sens se pot
folosi: valeriana, roiniţa, salcâm, levănţica, sunatoare, rosmarin, anason, fenicul, cardamom,
ashwagandha, shankapuspi, jatamansi. Se fac amestecuri din plante, cate 5-7 plante în amestec, se
iau fie sub formă de pulberi sublingual de 4 ori pe zi, fie macerate la rece incalzite, ori extracte
alcoolice. Tratamentul este de durată şi va fi ţinut sub supravegherea medicului.

♣ Aromaterapia
Uleiurile esenţiale de levanţică, portocal, rosmarin, trandafir, au efecte sedative şi liniştitoare.
Picurate în lampa de aromaterapie ori în cada de baie, ori luate intern cu miere de albine, au
efecte foarte bune.
♣ Lumina solară
Studii recente şi competente atestă faptul că razele soarelui sunt considerate, în prezent,
inamicul numarul 1 al depresiilor. Numeroase teste făcute în ţările nordice (Finlanda, Danemarca,
Suedia), acolo unde depresia este o boală naţională, au arătat fără dubiu că expunerea la soare
este un remediu extraordinar contra stărilor depresive.
Psihiatrul american dr. N. E. Rosenthal, care a studiat îndelung fenomenul, notează în

raportul său publicat în 1999 in "Journal of the American Medical Association": "Lipsa luminii
solare duce la depresie, anxietate, agitaţie, la reducerea capacitătilor fizice, psihice, intelectuale.
Scade capacitatea de concentrare, scade apetitul şi capacitatea sexuală, produce

sentimente de vină nejustificată, lipsa concentrarii, indecizie, uneori se poate ajunge la tendinţe
suicidare.
Lumina electrică nu vindecă in nici un caz aceste simptome, în schimb soarele, da. Cum se
explică acest lucru? Atunci cand radiaţiile luminoase şi ultraviolete ale soarelui ajung în contact cu
pielea, anumite celule fotosensibile de la nivelul epidermei transmit mesaje creierului pentru a
produce asa-numiţii "hormoni ai fericirii", substanţe care induc o stare de tonus psihic si fizic, de
optimism şi de vioiciune.
Cura de lumina solara se poate face în orice anotimp, prin simpla expunere, chiar şi numai a
anumitor părţi ale corpului, la soare. Procedeul se poate realiza şi în casă, în dreptul geamurilor
obişnuite din sticlă, care permit pătrunderea unei cantităţi suficiente de radiaţii solare, aşa încat
acestea din urmă să-şi exercite efectele benefice asupra psihicului.
Ideal ar fi să ne expunem la soare de minimum două ori pe săptămână, vreme de cel puţin
90 de minute. În zilele mai reci, putem să ne expunem doar obrajii, gâtul si braţele la soare, însă pe
o perioadă mai lungă (de exemplu 2-3 ore, în timpul unei drumeţii).
♣ Meloterapia
Meloterapia este metoda de vindecare sau atenuare a simptomelor prin ascultarea muzicii.
Muzica are capacitatea de a induce echilibrare energetică prin fenomenul de biorezonanţă indus
de vibraţiile sunetelor este în general muzica instrumentală. De altfel înţelesul fără cuvinte al
muzicii este cel care conferă putere şi valoare. Se spune ca nu ar exista muzică şi nu ar fi nevoie de
ea daca s-ar putea exprima verbal ceea ce se comunică prin muzică: toata gama sentimentelor
umane, fenomene naturale, sugestia unor anotimpuri, ale momentelor zile şi nopţii cu
fascinamentul inexprimabil, peisaje mirifice, mobilizarea forţelor, energiilor sau, dimpotrivă,
disperarea, risipirea lor în oceanul galactic.
În muzica medievală şi clasică regăsim binecunoscutul ritm din viaţa noastră de dincolo de
amintire, tezaurizat în subconştient. Deci meloterapia ca şi alte metode naturale se foloseşte în
scop profilactic şi în scop curativ. Medicul, terapeutul este acel care selectează fragmentele
muzicale în cazul al doilea. Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi
biorezonanta, chiar o muzică a compozitorilor clasici, cultă, în secţiile de medicină internă sau în
cabinetele stomatologice, indiferent de gradul de cultură al pacientului va avea un efect benefic.
Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt influenţate de ritm sau de
anumite lungimi de undă. Când eşti relaxat, pulsul, de exemplu, se modifică uşor. Însă dacă ti-e
frica, te doare ceva sau esti stresat, ritmul cardiac ramâne "îngheţat" pe o anumită frecvenţă.
Prin diferitele elemente ale sale, muzica acţionează asupra organismului în funcţie de
nivelul din sistemul nervos căruia i se adresează. Se ştie că acesta are o structură complexă,
„plurietajată”, care conţine atât regiunea instinctelor şi a emoţiilor primare, legate de activitatea
subcorticală şi a etajelor superioare ale trunchiului cerebral, cât şi regiunea funcţiilor psihice
superioare realizate în scoarţa cerebrală. Această structură lucrează însă ca un tot unitar, iar
muzica se adresează în acelaşi timp diferitelor etaje ale acestui sistem. Se pare însă că unele
compoziţii muzicale s-ar adresa cu predilecţie unor etaje, altele altora. Astfel, muzica poate să
trezească excitaţii senzuale, cum ar fi reputata scenă despre Venusberg din opera „Tannhäuser” a
lui Wagner, să ducă la un dinamism motor, cum vedem în marşuri, să provoace sentimente
nostalgice prin romanţe, sentimente superioare, cum ar fi simfoniile lui Beethoven, sau o acţiune
tonică asupra ritmului nostru spiritual.
Muzicoterapia, are ca principal obiectiv acela de a diminua anxietatea, de a înlătura

inhibiţiile, de a tonifica, de a ajuta la reorganizarea vieţii interioare, de a facilita acceptarea de
sine, pe a celorlalţi şi a realităţii, de a restabili sau ameliora comunicarea, de a atenua
handicapurile motorii şi senzoriale etc.
Muzica a putut fi utilizată şi ca adjuvant analgezic capabil să producă operatului conştient o

destindere psihică, o distragere activă prin diversiune senzorială şi izolare acustică .

Indicaţiile simptomatice ale muzicoterapiei sunt următoarele:
♣ Anxietatea
Sub toate formele sale, aceasta este o indicaţie simptomatică majoră a tehnicilor de
destindere psihomuzicală şi a tehnicilor de expresie corporală, care caută să redea individului o
impresie corporală de tihnă şi de stăpânire de sine.
♣ Dizarmaniile psihomotorii.
Existenţa unei dizarmonii de atitudine poate să ţinâ fie de tulburări somatice, fie de
tulburări psihologice, din care tulburarea motorie nu este decât expresia acestora. Printre
tulburările de acest gen am putea cita: tensiunea musculară şi rigiditatea de atitudine a subiectului
prezentând o stare nevrotică ca răspuns la stresuri; fatigabilitatea patologică a stărilor numite
„neurastenice”; inabilitatea motorie şi conduitele motorii patologice care se întâlnesc în nevroza
obsesivă; descărcări motorii şi gesturi parazitare care traduc prezenţa de obstacole în executarea
mişcărilor întenţionale; manierism al atitudinilor şi gesturilor. La aceste dezordini se asociază în
mare măsură tulburări ritmice. P. Sivadon, în lucrarea sa „La reeducation corporelle des fonctions
mentales”, referindu-se la P. Janet, arată foarte just că noi redescoperim astăzi cu terapeuticile de
expresie corporală, o idee fecundă care provine din marea epocă a psihistriei clinice, la care
expresia muzicală se poate asocia foarte util.
♣ Blocajele psihomotorii
Oricare ar fi gradul lor, ele sunt una din indicaţiile majore ale terapeuticii de expresie
corporală, de muzicoterapie receptivă individuală şi de grup şi muzicoterapie activă. Aceasta
merge de la blocajul prin inhibiţie emotivă, care se denumeşte vulgar trac, la inhibiţiile
psihomotrice grave ale psihoticilor, ale melancolicului, ale delirantului, ale schizofrenului
catatonic.
♣ Tulburările de orientare şi de adaptare în spaţiu

Nu este vorba numai de dezorientarea dementului şi a schizofrenicului, dar şi de angoasele
subiectului care nu are o justă apreciere a spaţiului său pericorporal şi care se simte în nesiguranţă
într-un spaţiu prea limitat (claustrofobie) sau prea larg (agorafobie) care îl înconjoară.
♣ Tulburările schemei corporale şi ale identităţii.

În nevroze, la tulburările de schema corporală propriu-zise, pot să se asocieze tulburări ale
„simţului realului” după P. Janet, griji permanente de natură ipohondrică privind funcţionarea
organelor, preocupări de ordin estetic şi tulburări de identificare a imaginii de sine. Pentru
tulburările caracteriale sunt indicate tehnicile de destindere ale expresiei corporale sub inducţie
muzicală şi toate tehnicile favorizând comunicaţia şi integrarea în grup.

♣ Perturbaţii ale vigilenţei cerebrale cu insomnii.
Sunt indicate muzicoterapia de destindere şi de adormire, tehnicile de relaxare; în
dificultăţile trezirii, muzica poate aduce o facilitare; în hipersomnii, cele două tehnici, corporală şi
muzicală, furnizează mijloace de stimulare.
♣ Tulburările de comunicare.
Muzica, prin magia sa, va permite des declanşarea unei comunicări autentice.
Comportamentele astenice şi de remisie, pe care le prezintă pacienţii supuşi unei spitalizări
prelungite, în mod curent numite „nevroze instituţionale”, vor beneficia de asemenea de tehnicile
de expresie sub aspectul lor dinamizant.
♣ Tulburările sexuale.
S-au obţinut rezultate favorabile în ejacularea precoce, tulburări orgasmice şi relaţionale
(disorgasmie, anorgasmie, dizarmonie sexuală) şi poate ajuta un cuplu să ajungă la orgasm.
♣ Nevroze.
Ştiind că simptomele ţintă sunt anxietatea şi tulburările de adaptare, se poate considera că
le vom găsi în toate afecţiunile nevrotice şi inadaptările pasagere. Dezechilibrul psihic şi
toxicomaniile, tulburările psihosomatice pot beneficia de tratamentul prin muzică pe care-l putem
utiliza ca un substitut al drogului, pentru a amorsa o relaţie de comunicare.
În ceea ce priveşte persoanele în vârstă, în geronto-psihiatrie se recurge din ce în ce mai

mult la expresia corporală destinată să menţină motricitatea, ca şi la muzică pentru a stimula
funcţiile intelectuale încetinite (concentrare, atenţie, memorie), a influenţa perturbările ritmului
veghe-somn, a atenua sentimentul de izolare şi pentru a evita comportamentele de demisie.
Limitele muzicoterapiei. Ca şi celelalte terapeutici, tehnicile psiho-muzicale au limite de

aplicare care ţin de:
♣ rezistenţele subiecţilor de tratat. Se consideră că ele sunt dificil de aplicat
muzicienilor profesionişti: aceştia se apără intelectualizând audiţia muzicală. Dar
rezistenţele pot fi învinse, recurgându-se la compoziţii care nu le sunt familiare, chiar
improvizaţii.
O altă formă de rezistenţă:

♣ nereceptivitatea la muzică. Datele de neurofiziologie relevă că aceasta este rară în
afara atingerii organice a căilor de transmisie şi a centrilor nervoşi. Nereceptivitatea
ar putea fi ea însăşi o reacţie nevrotică interpretabilă şi utilizabilă în psihoterapie fie
că este vorba de o indiferenţă sau o adevărată respingere.

Limitele de eficacitate
Muzicoterapia nu înlocuieşte nici chimioterapeuticile, nici alte psihoterapii, ci se asociază

acestora. Ea nu este un remediu universal a tuturor tulburărilor. Precizând cu grijă la ce ne putem
aştepta de la ea şi la indicaţiile sale, vom da pacientului maximum de şanse de a beneficia de ea.
Muzicoterapia, administrată în şedinţe de circa 46-60 minute, unice sau repatate pe

parcursul mai multor zile, a fost considerată ca având şansa de a diminua hipercortizolemia de
stress, pornindu-se de la reacţiile subiective favorabile, de relaxare sau înviorare, observate în
mod obişnuit sub influenţa muzicii.
Muzica poate să modifice în mod favorabil o dispoziţie şi chiar o stare depresivă, dar faptul
că un astfel de efect se instalează mai lent poate scădea interesul clinicienilor pentru
muzicoterapie.
Muzicoterapia receptivă
Datorită simplităţii (accesibilităţii) condiţiilor de instituire, reprezintă cea mai raspândită
categorie de metode („modele”) de instituire a muzicoterapiei.
♣ Obiective terapeutice
Se bazează pe utilizarea muzicii ca element cu funcţii multiple:

∗ „psihoigiena” (Schwabe) sau – cum consideram noi aceasta funcţie – acţiune
antidistres sau procurare (eventual amplificare – în cazuri rituale) de eustres;
∗ reglarea proceselor fiziologice neurovegetative;
∗ ameliorarea capacităţii de de exprimare verbală a unor subiecţi cu deficienţe în acest
domeniu;
∗ descărcare emoţională (funcţie cathartică);
∗ tratamentul tulburărilor obiectivale şi bolilor psihosomatice (efect auxiliar terapiei
medicamentoase şi psihoterapiei);
∗ diminuarea acuzelor somatoforme dureroase;
∗ tratamentul nevrozelor prin favorizarea prelucrarii sau chiar a exteriorizării
conflictelor ascunse (Fikentscher);
∗ îmbogăţirea personalităţii prin rafinarea afectivităţii, stimularea imaginaţiei şi
dezvotarea creativităţii. (Lamandescu – 2003);
∗ corectarea unor atingeri ale personalităţii (Fikentscher). Acest din urmă efect se
realizează – potrivit autorului citat – printr-o serie de modalitati potenţiale de acţiune
a mesajului muzical: redarea spontaneităţii exprimarii subiecţilor şi relaţionării

(comunicării) lor cu ceilalţi, creşterea capacităţii de simbolizare şi evocare în cadrul
dezvoltării imaginaţiei;
∗ formarea gustului muzical (creşterea capacităţii de întelegere pentru capodoperele
muzicii).
În acelaşi timp, valoarea formativă a ascultării muzicii (muzicoterapia receptivă), explicată

de către psihologi şi neurofiziologi, are drept cauze principale (de ordin organic) solicitarea şi
dezvoltarea – prin ascultarea repetată a unei muzici „de calitate” – atât a emisferei cerebrale
stângi, cât mai ales a celei drepte.
Se poate afirma că, în această perspectivă, viitorul ne va putea confirma ipoteza conform
căreia, în cadrul diferitelor tipuri de muzică ascultată, un anumit profil al acesteia (cu impact
cognitiv-emoţional şi psihosomatic), ca şi un anumit mod de ascultare (intelectual sau afectiv) se
constituie ca premize ale unor solicitări diferite ale celor două emisfere cerebrale, în cursul
auditţei muzicale.
Astfel, o muzică meditativă sau cu o structură complexă, rafinată, va solicita cu precădere

mecanismele analitice, cu localizare preponderentă în emisfera cerebrală stângă, în timp ce o
muzică cu caracter impulsiv şi foarte ritmată va constitui un stimul pentru o „activare globală
holistică”, prin activitatea emisferei cerebrale drepte (Harvey).
Acordurile minore genereaza o neliniste tragica, stari nostalgice, iar modul major ne
imprima bucurie, reinviere, exuberanta.
Există savanţi, medici, muzicieni care experimentează acţiunea muzicii asupra animalelor,
plantelor, oamenilor. Toate acestea se realizează in institute de cercetări, în laboratoare, în
sanatorii, cu ajutorul celor mai moderne mijloace stiinţifice.
Analiza efectelor muzicii asupra fiinţei umane, permite o sistematizare capabilă să

contureze adevărate funcţii ale acestei veritabile arte, capabilă să modeleze sufletul omenesc.
În cadrul acestei sistematizari alături de datele unor autori ca van Deest, Stobel şi Maranto
– distingem:
 Functia emoţională (trezeste variate emoţii, în grade diferite de intensitate) subdivizată în
funcţia cathartică (de relaxare) şi functia activatoare (energizantă);
 Functia cognitivă (ne transmite mesaje inteligibile sau se sugerează idei şi situaţii ale caror
lacune le umplem cu imaginaţia noastra);
 Functia fiziologică (ne produce modificari neuro-fiziologice inductoare, prin releul
psihoneuroendocrino-imun, a unor modificpri somato-viscerale);
 Functia socială, axată pe procesul de comunicare interindividuală şi la nivel de grup si
având un rol unificator (de exemplu imnul naţional al unei ţări);
 Functia pedagogică (ne ajuta sa invatam mai usor – inclusiv memorizarea – si inlatura
oboseala intelectuala), este mult inlesnita si de capacitatea inalta de simbolizare pe care o
are muzica;
 Functia terapeutică – de la efectul general antidistres şi până la eliberarea de endorfine (cu
rol posibil asupra imunităţii şi longevităţii). Funcţia terapeutică se exercită în special prin
creşterea comunicării între pacient şi terapeut, ca şi prin favorizarea verbalizării suferinţei
omului bolnav, capabilă să golească sufletul acestuia de anxietate legata de problemele
bolii şi/sau personale.
Muzica în calitate de agent terapeutic se adresează omului bolnav acţionând prin

intermediul psihicului acestuia atât „la nivel local” în cazul existenţei unor tulburări psihice – cât şi
la nivelul celorlalte organe şi aparate (efecte psihosomatice) prin mijlocirea psihicului bolnavului.
Referitor la anxietate si depresie, muzica este un factor de scădere a anxietăţii si depresiei

la muzicieni comparativ cu alte profesii, fapt explicat prin lipsa preocupării constante pentru
muzica la profesioniştii din afara domeniului muzical, fapt ce sugerează posibilul rol terapeutic al
muzicii.
Din aceste considerente rezultă valabilitatea definiţiei date de Jacqueline Verdeau-Pailles

(1982): muzicoterapia reprezintă utilizarea complexului sunet-fiinţă umană (cu participarea activa
a acestuia), în scop terapeutic.
Muzicoterapia se aplică, la fel ca şi celelalte forme de psihoterapie atât omului sanatos

(căruia îi procură o stare de confort mintal si o sanatate mai bună), cât şi omului aflat într-o stare
de impas existenţial:
- dificultăţi de relaţionare (îl ajută să-şi realizeze o mai buna integrare),
- o boală somatică (îi alină suferinţa fizică) sau alinare (îi dezvolta capacitatea de orientare şi
resocializare).
Eficacitatea terapiei prin muzica apare acolo unde „ea solicită şi stimulează toate
elementele pozitive ale individului: voinţa, perseverenţa, iniţiativa, încredere în sine, inteligenţă,
memorie” (J. Verdeau-Pailles si Kiefer – 1994).
Elementul terapeutic de bază al acestei metode psihoterapeutice, muzica acţionează ca un

„agent homeostatic”, facilitând restabilirea ritmurilor fundamentale ale organismului şi –
„colaborând” cu alte „limbaje” aflate la dispoziţia sa (expresia corporală, expresia grafică şi
picturală) – le sporeşte valoarea terapeutică.
Groddek afirmă chiar că „muzica nu vine dinspre partea conştientă a spiritului, ea nu se

adresează conştiinţei, dar forţa sa provine din inconştient şi ea acţionează asupra inconştientului”
(cit. de B. Lubban-Plozza si colab. 1988).

Practica muzicoterapiei se situează în rîndul psihoterapiilor de inspiraţie psihanalitică; ele
sunt psihoterapii de activare, suscitând participarea activă a pacientului chiar la ascultarea muzicii,
stimulând creativitatea sa.
Exista un intreg „retetar muzical”, cuprinzind piese muzicale avind indicatii de utilizare in
depresii dar alegerea lor nu este simpla, deoarece forma, ca şi etiologia depresiilor, este extrem de
variată. Ca indicaţie generală se poate exemplifica prin utilizarea muzicii lui Bach, despre care G.
Duhamel (scriitor celebru, de formaţie medicală) afirma ca are o putere consolatoare, prin
caracterul ei echilibrat armonizator.
Stările depresive minore (nevrotice) sau majore (psihotice) beneficiază in mod constant de
muzicoterapie receptiva, cu conditia alegerii cu multa grija a tipului de muzica difuzata. In mod
expres trebuie mentionata contraindicaţia pentru o muzică tristă şi dramatică, răscolitoare (van
Deest).
Modelul muzicoterapeutic reglator al lui Cristoph Schwabe are la bază concepţia

referitoare la învăţătura pacientului ca să-şi conştientizeze în mod activ trăirile conştiente într-o
receptare atentă – cu ajutorul muzicii – a prezentului (gânduri, sentimente, stări dispoziţionale)
fără eforturi de voinţă obositoare.
„Trăirile” muzicii se manifestă iniţial ca o recepţie strict legată de particularităţile pieselor

muzicale, privită de pacienţi fără raportare la propria lor persoana dar – într-o a doua etapa, ea
apare ca o posibilitate de a fi scoase la iveală emoţiile ascunse, inclusiv stările afective negative. În
această a doua etapă începe să se organizeze o raportare constructivă şi combativă a individului
faţă de momentele conflictuale din viaţa sa.
Utilizând, în cadrul acestui model de terapie reglatorie, piese muzicale de Brahms, Bartok si
Stravinskz – fără precizarea lucrărilor dar presupunem că sunt acele piese vioaie, energice, bine
ritmate, Schwable îsi edifică un concept terapeutic ce are în vedere atingerea – pe baza utilizării
muzicii – următoarelor „ţinte”:
- manifestări comportamentale: lipsa de energie, interese, iniţiatiă;
- stări afective: trairi cu conţinutul negativ, anxietate faţă de propriile sentimente;
- gândire: senzaţie de golire a gândirii sau presiunea unor gânduri parazitare cu conţinut
negativ;
- comunicare: lipsa de contact cu ceilalţi, în ciuda unei puternice dorinţe pentru aceasta;
- somatic: cefaleea in variate dureri nesistematizate, scăderea apetitului în greutate.
Etapele recuperării bolnavului depresiv includ demersurile cognitive consecutive reglării

raportului dintre percepţiile acceptate şi cele neacceptate – acestea din urmă ramânând sub

observaţia bonavului spre a fi, în cele din urmă, acceptate la adevarata lor dimensiune (mult mai
redusa decit la inceputul depresiei).
Muzica, prin stimularea imaginaţiei dar şi a altor procese cognitive la bolnavul depresiv,
ajută – fără intervenţia limbajului vorbit – la redresarea acestor raporturi intrapsihice ale
subiectului supus muzicoterapiei reglative. Getrud Schubert a utilizat un amestec de muzicoterapie
receptivă şi activă în tratarea depresiilor endogene folosind în faza iniţială cele doua romanţe in fa
major şi sol major de Beethoven sincronizată cu exercitii de relaxare centrate pe respiratie.
Ulterior aplica exercitii cu caracter de muzico terapie activă, utilizând bateria de teste Karl Orfol,
sub forma unor jocuri active menite să-l descatuşeze pe bolnavul depresiv de încărcătura sa
afectivă negativă.
În depresia de evoluţie inclusiv din ateroscleroza cerebrală muzicoterapia trebuie să vizeze

stimularea funcţiilor cognitive (atenţie, memorie) şi motorii (asociata cu exercitii fizice usoare),
ca şi comunicarea cu cei din jur, combătând tendinţa de izolare a vârstnicilor.
Influenţa muzicii asupra omului fie sanatos, fie bolnav devine maximă, capatând valenţe
noi – legate de activitatea de creaţie în general şi suscitând o mobilizare de forţe ale psihicului dar
şi ale întregului organism – în cazul în care subiectul supus muzicoterapiei execută (interpretează)
muzica, aşa cum poate el să o faca (desigur o interpretare fără mari „abateri”, mai ales fără
omisiuni sau disonanţe, ar avea un efect superior, conferit de satisfacţia lucrului bine făcut).
Acest caz al utilizării ca agent terapeutic prin antrenarea subiectului la interpretarea unei
bucăţi muzicale sau – cel mai frecvent – la improvizaţia melodică-ritmică (inclusiv „joaca cu
instrumentele muzicale”) constituie muzicoterapia activă. Această formă de terapie are aplicaţii
mult mai restrânse, fiind utilizată, în special, în clinicile de psihiatrie sau neurologie.
Din aceste motive, muzica este cel mai adesea folosită în terapie sub forma ascultării ei
„controlate” de muzicoterapeut prin „prescrierea” unei anumite muzici, urmărirea reacţiei
subiectului ascultător, purtarea unor discuţii cu acesta pe marginea imaginilor şi emoţiilor evocate
sau provocate de muzica respectivă.
Multe tulburari psihice, usoare sau chiar mai severe, pot beneficia de aceasta forma de
psihoterapie, care poate fi aplicata, cel mai adesea, in grup (cu efectele favorabile ale comunicarii)
dar cel mai mare câştig pe care muzicoterapia receptivă le poate aduce pacientului îl reprezintă
structura unui mod propriu de forare în profunzimea propriului psihism, ca şi de exprimare a
conţinutului descoperit sub acţiunea muzicii (de regulă o muzică de foarte bună calitate).
O astfel de disponibilitate obţinută cu ajutorul acestei forme de „psihoterapie prin muzică”

încurajează ulterior pacientul la o ascultare susţinută a aceluiaşi tip de muzică pe care s-a obişnuit

sa o înteleagă; el ajunge să o caute, frecventând sălile de concerte, sau aducând-o în intimitatea
locuinţei sale sub forma înregistrărilor audio.
Natura muzicii alese pentru terapie.
Cele de tip fiziologic care impun psihologia psihologilor referitoare la influenţa terapeutică
maximă exercitată de acea muzică pe care pacientul o preferă în cel mai inalt grad, şi opinia
neurofiziologilor – bazată pe analiza „pe viu” şi „în direct” a activării zonelor scoarţelor cerebrale
în timpul audierii muzicii. Această analiză a relevat efectul maximal activator asupra creierului pe
care îl are numai o anumită muzică, în special aceea compusă de către Mozart şi – prin extensie –
muzica barocă, clasică şi romantică.
Cu alte cuvinte, efectul maximal l-ar putea obţine o muzică iubită de către pacient, bogată
în conţinut ideal-afectiv (datorită unei structuri muzicale complexe, specifice muzicii simfonice şi
de cameră). Psihoterapeuţii sunt obligaţi să ţină cont de aceste două conditii, aplicându-le la
gradul de inteligenţă şi de cultură al pacientului care ar putea fi blocat de o muzică pe care nici nu
o intelege ţi nici nu îi place.
Axioma muzicoterapeuţilor se referă la excluderea muzicii locale (lied, opera) din arsenalul
pieselor muzicale destinate muzicoterapiei, invocându-se motivul că imaginile mentale şi, mai ales,
procesele afective ale pacientului supus procesului de decodificare a muzicii ar fi mult îngrădite de
mesajul explicit al textului vehiculat de către piesele muzicale vocale.
În rest, muzicoterapia receptivă poate să utilizeze şi piese vocale, mai ales de muzică
uşoară ritmica (unde cuvintele cântate de un solist sau de un ansamblu vocal nu se disting cu
claritate, vocea având calitatea ei de bază, de a asigura o prezenţă timbrală de cea mai bună
calitate de a … umaniza muzica respectivă).
Rolul muzicii asupra sănătăţii psihice şi somatice (fizice).
a) Ca element de divertisment, muzica poate avea un nivel profilactic (faţă de stres şi de

boli) dar şi terapeutic chiar atunci când este utilizată spontan de către pacientul cu o serie
de tulburări patologice de la cele mai uşoare, la cele mai severe; desigur efectele sale sunt
variabile şi adjuvante la tratamentul de bază (medicamentos sau de altă natură). Există
posibilitatea ca un tip de muzica din cele preferate de către pacient să-i fie recomandat
acestuia de catre terapeut, sub forma unei indicatii (analog recomandărilor dietetice de
tipul: „să evite alimentele grele” poate să existe şi indicaţia „la depresia dvs. este bine să
evitaţi muzica tristă, lenta”).

Rolul de divertisment pe care îl joacă muzica nu trebuie minimalizat dupa cum o plimbare
în aer liber sau un duş înviorător intră în obiceiurile cele mai sănătoase ale unui individ. La
acest subpunct al rolului distractiv-relaxant-euforizant al muzicii putem lua în considerare
orice fel de muzică, inclusiv mult hulitele manele care isi au publicul lor in diversele straturi
sociale (mai putin culturale).
b) Ca element terapeutic implicând angajarea muzicoterapeutului muzica solicită o

participare activă mentală şi comportamentală a pacientului la „regulile jocului”. Ea işi
poate exercita cu succes rolul terapeutic, în funcţie de mai multe condiţii dependente de
pacient dar şi de abilităţile terapeutului.
Acesta din urmă are obligaţia sa găsească o cale de acces a muzicii de calitate către zona de
vibraţie afectivă maximă a ascultatorului. În cazul utilizării muzicoterapiei receptive ca element de
tratare a unor sindroame afective de tipul depresiei, anxietăţii dar, mai ales, la bolnavii cu stresuri
majore sau minore dar cumulate – pe cale să le inducă tulburări psihologice de intensitate
nevrotică sau diverse boli psihosomatice – alegerea pieselor muzicale destinate terapiei este
extrem de angajantă pentru terapeut deoarece, adeseori, pacientul – cu sau voia sa – îsi
structurează ulterior gustul pentru muzica utilizată, în special sau atunci când „campania” de
muzicoterapie din viaţa sa a fost încheiata cu succes.
Din aceste motive terapeutul va trebui sa opteze pentru una din cele două căi posibile în
„prescrierea muzicii” pentru terapie:
- o cale facilă, comodă, prin alegerea unor piese extrem de accesibile, din repertoriul
muzicii uşoare sau etno ori alt tip de muzică mai mult sau mai puţin artificială dar şi
o muzică structurală şi asamblată de tipul New Age sau ale muzicii vibroacustice;
este calea de acces către majoritatea subiectilor fără o cultură muzicală şi cu un
nivel intelectual mediu sau scăzut.
- o cale dificilă sau productivă, cu potenţial formativ, prin alegerea unor piese
muzicale simfonice sau camerale, capabilă să antreneze un la fel de complex
izomorfism muzico-psiho-somatic, lărgind la un nivel maximal influenţa muzicii
asupra organismului pacientului. O astfel de muzică bogată în semnificaţii angajând
participarea a largi şi numeroase arii corticale la recepţia şi prelucrarea ei (inclusiv
realizarea unei stări de „antrenament cortical”) este nu numai la îndemâna
melomanilor, ci a tuturor subiectilor cu un nivel intelectual ridicat. Ea poate fi
ulterior utilizată automuzicoterapie la domiciliu.
Îndeplinirea acestor obligaţii ale terapeutului, în planul selecţiilor pieselor muzicale destinate
muzicoterapiei, depinde şi de modul în care el apreciază următorii parametrii psiho-socio-culturali
ai pacientului (date completate dupa van Deest, Strobel şi Maranto):
- preferinţa pentru muzică în raport cu celelalte arte;

- „urechea muzicală” (lipsa unei dotări naturale, „afonii”, nu reprezintă o cauză de
respingere a muzicii, ci eventual o receptivitate mai scazută la o parte dintre ei);
- gradul de cunoaştere a pieselor ascultate şi preferinţele pentru genul de apartenenţă al
acestora;
- nivelul intelectual;
- nivelul cultural (eventuala preferinţă pentru artele înrudite, ca de exemplu artele
plastice sau literatura, ca factori asociativi la recepţia muzicii).
Tensiunea, pulsul, respiraţia, sensibilitatea la durere, toate sunt influenţate de ritm sau de
anumite lungimi de undă.
Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor stresului, adrenalina şi

cortizolul, pot fi coborâte cu 20% cu ajutorul unei muzici romantice sau cerebrale. Acest fapt este
folosit de medicină.
- pentru calmarea stărilor de agitaţie: Oda bucuriei de Beethoven şi Corul pelerinilor de
Wagner
- pentru tratarea nevrozei astenice şi a tulburărilor vegetative: Mica serenadă şi Simfonia
nr. 41 de Mozart
- pentru calmarea marilor suferinţe care apar în urma unor întâmplări tragice: Concertul
pentru violoncel de Dvorak şi Patetica de Ceaikovski .
De-a lungul vremurilor s-a observat efectul binefacator al muzicii cu sonorităţi plăcute şi mai
mult decât atât la unele persoane dotate, trăiri fantastice asemănatoare cu cele din lumea
basmului, extraterestre, paranormale exprimate într-un limbaj actual.
Este cunoscută acţiunea undelor sonore atât asupra plantelor care încolţesc şi cresc mai
bine, cât şi a productivităţii laptelui, la vacile în ale căror grajduri se cântă, se ascultă muzică.
Iată cum se redescoperă multiplele virtuţi ale muzicii – ea nu are numai un rol, o funcţie
cultural estetică, aţa cum cred unii la prima vedere, ci şi o funcţie filozofică, magică, terapeutică.
In schimb există pericolul ca muzica să redevină o forţă, să induca violenţa pe plan psihic
tulburări de neimaginat, în special la tinerii adepţi ai noilor curente ( rock, havy-metal etc.).
¬ Conditii de ascultare a muzicii:

o este recomandat sa fii singur în cameră, pe cât posibil într-o cameră în care sa nu fii
deranjat în timpul ascultării;
o a fie îndepartate din câmpul vizual obiecte sau fotografii care vă trezesc amintiri;
o scaunul sau fotoliul să nu fie nici prea înalt, nici prea scund, spre a nu îngreuna
circulaţia sângelui;

o mâinile vor fi aşezate pe lângă corp, iar picioarele paralele, nu încrucişate, pentru a
facilita circulaţia energetică în meridianele corpului.
(Poziţia încrucişat o folosim când ne apărăm de un interlocutor neplăcut sau care ne

comunică lucruri neplacute ori are un anumit ton, o violenţă verbală).
Nivelul sonor, intensitatea este greu de stabilit. Dvs. sunteti cei in măsură să apreciaţi fiecare
după temperament şi acuitate auditivă, insă ţineti cont de faptul că un nivel prea slab poate
elimina anumite impresii, mai ales când este vorba de interpretarea unei orchestre, iar un nivel
prea înalt (tare) oboseşte, modifică puterea afectivă a audiţiei.
Iluminarea camerei sau sălii în care se face o sedinţă de meloterapie poate fi:
♣ naturală (lumina zilei);
♣ artificială, mai ales când se combină cu cromoterapie, practicându-se la alegerea
culorii în funcţie de diagnostic.
De asemenea, când afară este o zi ploioasă, recurgem tot la lumina artificială, fie la domiciliu
sau în timpul audiţiei în grup organizat.
Temperatura mediului ambiant: 20-22 de grade (18-24 de grade).
În timpul audiţiei recomandăm să vă amintiţi lucrurile minunate din natură: munti, paduri,
ape cristaline, flori, armonia culorilor etc., iar daca sunteti obosit, nu va gândiţi la nimic, lăsaţi-vă
furat de muzica.
Medicul, terapeutul este acel care selecteaza fragmentele muzicale .
Pentru că muzica acţionează subtil, pe sistem de vibraţii şi biorezonanţă, chiar o muzică a

compozitorilor clasici, in secţiile de medicina internă, indiferent de gradul de cultura al pacientului
va avea un efect benefic.
Tensiunea, pulsul, respiratia, sensibilitatea la durere, toate sunt influentate de ritm sau de
anumite lungimi de unda. Cand esti relaxat, pulsul, de exemplu, se modifica usor. Insa daca ti-e
frica, te doare ceva sau esti stresat, ritmul cardiac ramane "inghetat" pe o anumita frecventa.
Efectuând diferite teste, medicii au descoperit că nivelul hormonilor stresului, adrenalina şi

cortizolul, pot fi coborâte cu 19% cu ajutorul unei muzici romantice sau cerebrale. Acest fapt este
folosit de medicină.

Capitolul XIV
Tratamentul naturist
Recomandă un regim de viata echilibrat din care regimul igieno-dietetic este esenţial:
►Alimentaţie bogată în acizi graşi omega 3 şi omega 6, conform unor studii recente efectuate de
cercetători de la Universitatea Harvard, SUA, au demonstrat rolul important al acestor acizi în
buna funcţionare a creierului şi în tratamentul tulburărilor depresive, maniaco-depresive şi
schizoide.
►Consumul de ciocolată, poate fi benefic datorită conţinutului de lecitină şi altor principii active
conţinute în cacao care tonifică sistemul nervos, stimulează secreţia de serotonină şi dau o stare
de linişte (deşi în exces sau la persoanele normale care nu prezintă alterări la nivelul sistemului
nervos, poate excita sau creea stari de nervozitate); atunci cand organismul are nevoie de anumite
substanţe le absoarbe ca o sugativă;
►Deconectarea de la problemele zilnice, acordarea timpului necesar organismului de refacere, de

reîncărcare a bateriilor proprii, asigurarea pauzelor recreative prin activităţi în aer liber ;
►Evitarea situaţiilor conflictuale prin gândirea pozitivă şi acceptarea situaţiilor critice care pot sa
apară în viaţa fiecăruia;
►Copiilor, să li se creeze un program extraşcolar care să le capteze atenţia si să le dezvolte

personalitatea, prin care să-şi elibereze temerile, frustrările, inhibiţiile, timiditatea, să le imprime
increderea de sine şi dorinta pentru frumos prin sport, dans, pictură, artă cinematografică, etc
Este indicat să se adopte un animaluţ de companie, imprimând prin acesta simţul

reponsabilităţii şi totodată s-a constatat că animalele sunt deosebit de eficiente pentru prevenirea
apariţiei bolilor psihice; animalele oferă ataşament şi cer în schimb atenţie şi iubire.

Plantele
♣ Sunătoarea
Peste o sută de studii au fost făcute în ultimele doua decenii, în diferite clinici din lume, pe
tema efectelor acestei plante, în tratarea depresiei si în simptomele asociate ei.
Rezultatul: toate cercetarile arată o neta imbunătaţire a stării emoţionale a majorităţii

pacientilor depresivi, după tratamentul intern cu sunătoare. Principiile sale active elimină treptat
stările de tristeţe, de astenie, inviorează mintea şi psihicul, împiedică apariţia şi elimină tulburările
de somn, măresc tonusul lăuntric.
Cea mai simplă si totodată eficientă metodă de administrare a acestei plante este pe cale
internă, sub formă de pulbere (obţinută prin măcinarea cu râşniţă electrică de cafea), din care se ia
o linguriţa rasă de patru ori pe zi, în cure de 2 luni, cu 21 de zile de pauză.
♣ Busuiocul (Ocimum basilicum),
Conţine uleiuri volatile care au efect sedativ, calmant, relaxant, tonic al sistemului nervos,
poate fi folosit în aproape orice tip de afecţiune, dar esenţele sale puternice cu iz de mentă,
cimbru şi lemn dulce acţionează benefic în stări de slabiciune, descurajare, indecizie, sau stări de
nervozitate şi isterie.
♣ Valeriana, iarba pisicii, navalnic (Valeriana officinalis)

Are are efecte sedative, antianxioase,relaxante, anti-epileptice, ameliorează stresul şi
combate insomnia ; poate fi deosebit de eficientă în situaţii de stress cu tulburări neuro-
vegetative.
♣ Kava-kava
Este o planta exotica, adusa din sudul Pacificului, din Arhipelagul Polinezian, unde radacina
sa este folosita in mod traditional pentru efectele sale de echilibrareemotionala. Are denumirea
stiintifica de Piper methysticum, iar principiile sale active influenteaza un centru nervos de la
nivelul creierului, responsabil de inducerea starilor de relaxare. Este poate cel mai bun remediu in
tratarea tulburărilor anxios-depresive, fiind eficientă şi in alte simptome asociate depresiei, dintre
care insomnia şi stările de iritare sunt pe primul loc.
La fel ca şi sunătoarea, nu induce - spre deosebire de restul medicamentelor - stări de

somnolenţă, abulie, nu afectează deloc capacitatea de concentrare şi nici coordonarea motorie. La

noi în ţară se găseşte în marile magazine naturiste, sub forma de capsule sau de comprimate, care
se administrează conform prospectului.
♣ Seva de mesteacăn (Betula pendula)

Are acţiune profundă eficientă în afecţiuni neuro-psihiatrice, efect tonic al sistemului
nervos central, de regenerare a celulelor nervoase şi imbunătaţirea funcţiei psihice; eficientă
în sindromul depresiv, neurastenie, pierderi de memorie, tulburări de concentrare, astenie
mentală şi fizică la vârstnici
♣ Hameiul (Humulus lupulus)

Are proprietăţi neuro-sedative, calmante, relaxante, uşor hipnotice, aperitive,
aromatizante, iar datorită hormonilor vegetali feminini, estrogenici are acţiune
anafrodisiacă (calmează excitaţiile sexuale); a fost folosit încă din atichitate pentru boli ale
sistemului nervos, nevroze, melancolie, isterie, depresie, insomnie, anxietate, atacuri de panică,
hiperexcitabilitate nervoasă si sexuală, delirium tremens, etc. Pentru efectul calmant şi ca
somnifer, se bea câte o cană de ceai seara înainte de culcare.
♣ Talpa gâştii (Leonurus cardiaca)
Datorită uleiurilor volatile pe care le conţine are acţiune puternic sedativă la nivelul
sistemului nervos central, calmantă a tulburărilor nevrotice cardiace, reglează funcţionarea
sistemului nervos vegetativ, fiind indicată în stări depresive cu anxietate, insomnii, disfuncţii
vegetative cu componentă nervoasă.
♣ Polenul
Mai multe studii făcute de medici, sub egida "Apimondia", Organizatia mondiala a
apicultorilor şi a apiterapeuţilor, au pus în evidenţă fenomenalele efecte pozitive ale polenului de
albine în tratarea depresiei. O cură de 3 luni, timp în care se administrează 7-15 grame de polen pe
zi, duce în peste 60% din cazuri la o ameliorare simţitoare a stării emoţionale a pacienţilor.
Frecvenţa stărilor de tristeţe, de pesimism, scade treptat, pacientul îşi recapătă tonusul psihic şi
fizic, simte nevoia de acţiune şi începe să facă el însuşi eforturi de a se desprinde de starea de
depresie.
♣ Lăptişorul de matcă
Este eficient în special în cazul femeilor depresive care au un deficit de hormon estrogen în
organism, dezechilibru obiectivat prin estomparea caracterelor feminine secundare (scăderea
sânilor, dezvoltarea pilozităţilor, asprirea pielii etc.), scăderea sau absenţa apetitului erotic, slaba
asimilare a calciului şi a magneziului. Se face o cură de 28 de zile cu miere care conţine în proporţie
de 2% lăptişor de matcă, pe care o găsim în magazinele apicole specializate. Se iau din acest
produs, cu efecte foarte rapide, în majoritatea cazurilor, câte 1-3 linguriţe pe zi. Între două cure se
face o pauză de minimum două saptâmani.

Uleiurile volatile naturale şi efectele lor asupra minţii
♣ Bradul, pinul şi ienupărul

Uleiul volatil de brad (Abies alba) are un efect regenerator amplu, împrospătînd şi ajutînd la
evitarea suprasolicitării. Este, în mod deosebit, indicat celor care au tendinţa de a munci foarte
mult, pînă la extenuare.
Acele de pin (Pinus communis) conţin un ulei volatil care înlătură stările de oboseală şi de
iritabilitate nervoasă cauzate de prea multă muncă, de lipsa de odihnă. Mirosul şi aroma acestui
ulei dau fiinţei o dispoziţie interiorizată, meditativă şi, în acelaşi timp, plină de forţă.
În vechime, ienupărul (Juniperus communis) era ars, la fel ca şi tămîia, pentru alungarea
spriritelor rele. Uleiul de ienupăr are un efect de reechilibrare şi calmare în plan psihic, fiind tonic
al nervilor. Elimină stările depresive, anxietatea, stresul, grijile excesive. Conferă o stare de forţă
interioară, încredere în sine. Reglează viaţa sentimentală şi ne scuteşte de oscilaţii. Este foarte
recomandat persoanelor care trec cu uşurinţă de la o stare de entuziasm la o stare astenică.
♣ Esenţa de trandafir "ascute" mintea

Se spune că esenţa din petale de trandafir (Rosa damascena sau R. centifolia) ar fi "regina"
uleiurilor volatile. Trandafirul este un simbol al iubirii, al purităţii, al graţiei. Despre el se spune că
ar fi răsărit din sîngele lui Adonis, romanii credeau că a răsărit din sîngele lui Venus, iar
mahomedanii cred că a răsărit din sîngele lui Mahomed. Mireasma esenţelor de trandafir conferă
o stare de armonie şi de pace interioară, trezeşte iubirea, reconfortează inima şi ascute mintea.
Acest ulei esenţial este calmant, antidepresiv, fiind indicat în combaterea insomniei, iritabilităţii
nervoase şi depresiei.
♣ Uleiul de lavandă alungă depresia şi insomnia

Lavanda sau levănţica (Lavandula augustifolia sau. L. officinalis) este cea mai renumită
plantă pentru acţiunea ei asupra sistemului nervos central în depresii, apatie, insomnie, tensiune
nervoasă, isterie.
Mirosul uleiului de levănţică induce o stare de regenerare sufletească, prospeţime şi
puritate interioară, alungînd gîndurile negative. Mai este indicat în stări de panică, stres,
iritabilitate, treceri bruşte de la o stare la alta, depresie mintală, depresie maniacă, epuizare
nervoasă.
♣ Efectele miresmelor de busuioc

Uleiul volatil de busuioc (Ocimum basilicum) limpezeşte mintea, conferă claritate mentală
şi forţa interioară, înlăturînd oboseala intelectuală. Acest ulei este unul dintre cele mai bune tonice

nervoase. El poate fi folosit, în special, în afecţiunile asociate cu frică, slăbiciune, isterie. Renumitul
fitoterapeut francez Jean Valnet îl recomandă în epilepsie şi paralizie.
Despre mirosul busuiocului se mai spune că este bun pentru inimă, alungă neliniştea care
devine melancolie şi-l face pe om bucuros.
♣ Rozmarinul, iarba ţinerii de minte

Există şi uleiuri volatile ale căror arome ne ajută în procesul învăţării. "Acesta este
rozmarinul, bun pentru aducere aminte, pentru rugăciune, pentru dragoste, pentru ţinere de
minte...", scria Shakespeare, în "Hamlet". Reputaţia rozmarinului ca "iarbă a ţinerii de minte" se
datorează, îndeosebi, parfumului intens care, odată respirat, cu greu mai poate fi uitat. Mirosind
rozmarin înainte şi după o lecţie pe care o studiem şi apoi cu puţin înainte de începerea testului,
creierul nostru va face imediat legătura între aroma de rozmarin şi ceea ce am învăţat. În acest fel,
noţiunile pot fi mult mai uşor fixate în memorie şi apoi rechemate, odată cu simţirea mirosului de
rozmarin.
♣ Uleiul esenţial de muşcată dulce

Mirosul uleiului de muşcată dulce (Pelargonium odorantissimum) are atît rolul de a calma
hiperexcitabilitatea nervoasă, nervozitatea, iritabilitatea persoanelor mai active, dinamice, cît şi
cel de a dinamiza, de a elimina anxietatea, depresia fiinţelor mai pasive. Dacă nu puteţi găsi acest
ulei volatil în magazine, fiind mai rar şi destul de scump, puteţi face rost chiar de planta în sine.
Muşcata dulce nu face flori la fel de frumoase ca muşcata obişnuita dar este foarte rezistentă,
atinge dimensiuni impresionante şi este suficient să fie expusă la soare puternic ori să se strivească
între degete o frunză pentru a se obţine o aromatizare excelentă.
♣ Isopul, menta şi eucaliptul

Uleiul de isop (Hissopus officinalis) are o acţiune stimulatoare a sistemului nervos, fiind un
tonic excelent. Întăreşte şi încălzeşte corpul, dînd o senzaţie de relaxare. Uleiul de mentă este
revigorant şi întăreşte nervii. Conferă fermitate în acţiune, înlătură gîndurile negative, generează o
stare de uşurare interioară, stimulează şi purifică mintea.
Atat uleiul de isop, cît şi cel de mentă sînt eficiente în tratamentul isteriei.
Uleiul de eucalipt (Eucaliptus globulus), este unul dintre cele mai puternice uleiuri volatile
antiseptice. Este indicat în majoritatea afecţiunilor respiratorii, chiar şi contra unor virusuri gripale,
având, în acelaşi timp, acţiune expectorantă şi antispasmodică asupra tractului respirator.
La nivel psihic, mirosul eucaliptului facilitează concentrarea, înlătură oboseala şi durerea de cap
congestivă. Conferă o stare de luciditate, armonie, pace interioară şi inspiraţie.
♣ Bergamota şi portocalul
Uleiul volatil de bergamotă (Citrus bergamia) are un miros fin, înviorător. Limpezeşte şi
înalţă spiritul. Ca sedativ nervos, este utilizat în combaterea depresiilor şi stărilor de anxietate.

Uleiul de portocal (Citrus auratium) este unul dintre cele mai eficiente uleiuri sedativ-
antidepresive. Este folosit în înlăturarea stărilor de frică faţă de evenimente neaşteptate,
insomnie, isterie, stări de anxietate şi depresie. Determină apariţia unui sentiment de seninătate
interioară, înţelegere şi deschidere faţă de ceilalţi.
Exerciţiile fizice
Pot face enorm pentru depăşirea stărilor de depresie. Studiile efectuate arată faptul că
peste 80% dintre persoanele depresive provin din mediul urban şi au un trai sedentar sau semi-
sedentar.Traiul sedentar duce la economisirea unei cantităţi uriaşe de energie fizică, care parţial
este stocată în adipozităţi, iar restul se transformă in energie psihica. Ce se intamplă când aceasta
este in exces şi nu ştim cum sa o consumăm?
Ea generează stări de disconfort psihic tot mai puternic, care ia, de cele mai multe ori,
forma depresiei. În acest context, trebuie ştiut că efortul fizic intens, făcut sistematic, activează nu
doar musculatura, respiraţia şi metabolismul, ci şi anumite mecanisme naturale de protecţie
psihică. Este deja notoriu faptul că dupa 40 de minute de efort fizic (alergare, sporturi în aer liber,
inot etc.) scoarţa cerebrală eliberează anumiţi neuro-transmiţători care generează stări de
relaxare, de mulţumire, de optimism.
Mai mult, exerciţiile fizice făcute de măcar 3 ori pe săptamână în cadru natural
îmbunătăţesc somnul (principalul mijloc de regenerare psihică), măresc rezistenţa la stres şi, nu în
ultimul rând, se constituie într-o veritabilă supapă prin care sunt defulate multe din tensiunile
interioare acumulate din viaţa de zi cu zi.
Temperatura corpului
Un studiu american recent face o corelaţie aparent năstruşnică între temperatura corpului
şi starea psihică. Astfel, s-a descoperit că organismul depresivilor nu respectă ciclurile zilnice ale
temperaturii corpului.
În mod normal, aceasta scade pe timpul nopţii cu 1-2 grade Celsius, pentru ca ziua să
crească la loc. În cazul depresivilor aceste variaţii naturale de temperatură de cele mai multe ori
nu există, fapt care perturbă ritmurile normale ale creierului, afectând somnul şi relaxarea.
În consecinţă, persoanele cu depresie nu se regenerează suficient noaptea, iar ziua sunt
somnolente şi lipsite de energie.

Pentru a regla aceste cicluri diurne ale temperaturii corpului şi pentru a elimina depresia,
dormiţi noaptea la o temperatură mai scazută decât sunteţi obişnuiţi (18-19 grade Celsius).
Dimineaţa, pentru a creşte la loc temperatura corpului, faceţi câteva exerciţii fizice şi un
duş cald, ceea ce duce la un tonus psihic mai bun. Este un tratament de urmat mai ales in timpul
sezonului rece, când corpul si psihicul sunt mai sensibile la variaţiile de temperatură.
Respiraţia
Este direct afectată de stările de depresie. Există deja multe studii care pun în evidenţă
faptul că persoanele ce suferă de această tulburare au aproape întotdeauna o respiraţie
superficială, întreruptă, cu un volum foarte mic. Atunci se pune întrebarea: Oare corelaţia inversă
nu funcţionează? Adică, o respiraţie "educată", devenită mai amplă şi mai profundă, nu va aduce
dupa sine o stare psihică tot mai bună? Rezultatele testelor practice sunt extrem de încurajatoare
în acest sens.
Dobândirea unei respiraţii lente, ample, care să folosească întreaga capacitate pulmonară,
antrenând şi lobii inferiori, nu doar cei superiori ai plămânilor, duce gradat la o îmbunatăţire
substanţială a stării emoţionale a celor care suferă de depresie. În acest sens, este recomandată
respiraţia completă (care coboară până in abdomen).
Pentru efecte antidepresive mai rapide, vom prezenta insa un alt exercitiu simplu de
respiratie, asa-numita "respiratie tip ras". Intinsi pe spate si relaxati, inspirand cat mai adanc,
lasam abdomenul sa se umfle cu aer. Dupa ce inspiram, pastram aerul in plamani cat mai mult
posibil, dar fara sa apara vreo stare de jena, dupa care il expiram sacadat pe gura, rostind silaba
"ha".
Cu alte cuvinte, atunci cand vom expira aerul din plamani, vom emite sacadat un "ha ha
ha", care - vom vedea - nu rareori se transformă, fără voie, într-un râs veritabil, neforţat. Făcut
câte 10-15 minute, de două ori pe zi, acest exerciţiu are efecte emoţionale foarte bune, activând
un mecanism neurologic ce are ca efect final stimularea zonelor din creier care răspund de
producerea stărilor de optimism.
Gândirea pozitiva
Modul nostru de gândire reflectă starea de sănătate. „Gândurile sunt cele care modelează
omul”, spunea marele yoghin Swami Shivananda. Mai exact, tot ceea ce îi trece omului prin minte
se întoarce înapoi ca un bumerang, sub forma faptelor.

Gândirea pozitivă face minuni. Depresia este acompaniată de regulă de gânduri negative.
Din acest motiv, pentru a combate depresia este nevoie în primul rând de eliminarea tuturor
gândurilor negative.
Acţiunile zilnice sunt doar reacţii subconştientului, care acţionează sub presiunea
gândurilor, de aceea, este foarte important să te focalizezi doar pe gandurile constructive,
deoarece cele „rele” dau naştere unor emoţii negative care, la un moment dat, se vor regăsi în
actiunile tale. Emoţiile negative determină apariţia stărilor depresive, problemelor gestive, bolilor
cardiace şi hipertensiunii arteriale. În plus, s-a demonstrat că subconştientul controlează bătăile
inimii şi circulaţia sângelui, reglează digestia, asimilarea substanţe nutritive şi eliminarea
reziduurilor. Prin urmare, prin controlarea subconştientului, bolile ar putea fi ţinute la distanţă.
Mintea este alcătuită din două părţi distincte: mentalul conştient şi mentalul inconştient
sau, mai exact conştientul (latura raţională) şi inconştientul (latura iraţională). De aceea, nu de
puţine ori, auzi în jurul tău oameni care spun că au făcut un lucru fără să se gândească prea mult.
Acel lucru nu s-a petrecut la voia întâmplării, ci a fost o consecinţă a gândurilor stocate de-a
lungul timpului.
Aceasta deoarece subconştientul este în permanenţă ţinta sugestiilor conştientului. În mod

normal, gândurile trec mai întâi prin mentalul conştient, care raţionează şi, astfel, omul are
posibilitatea de a alege. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre funcţiile vitale ale corpului, care
sunt controlate de inconştient. Subconştientul acceptă numai ceea ce omul gândeşte permanent.
Acesta nu „judecă” faptele aşa cum se întâmplă cu mentalul conştient. De asemenea,
subconştientul nu poate discerne între gândurile bune şi cele false. El le asimilează ca atare şi
răspunde în conformitate cu natura lor
Gândurile noastre au efect benefic sau nociv asupra creierului şi, implicit asupra sănătăţii.
Orice gând reprezintă expresia activităţii cerebrale din punct de vedere biochimic şi bioelectric.
Reglajul activităţilor se face cu ajutorul următorilor neuro-transmiţători cerebrali: acetilcolina,
adrenalina, noradrenalina, dopamina şi serotonina. Ariile cerebrale în care se află receptorii lor
sunt cortexul prefrontal, ganglionii bazali, corpul striat, talamusul, hipotalamusul, amigdala şi
hipocampul.
Activitatea acestor zone se reflectă în starea de bine a organismului

Învăţaţi să vă recunoaşteţi calitaţile şi abilităţile, nu numai defectele. De asemenea, înveseliţi-vă
ziua citind diferite cărţi sau găsind citate care să vă inspire să gândiţi pozitiv. Formaţi o rutină: zi de
zi, când vă simţiţi copleşiţi de evenimente, concentraţi-vă atenţia asupra voastră, asupra talentelor
şi a reuşitelor voastre.

Homeopatia
Reputatul homeopat roman dr. Sorin Cadar, într-un amplu interviu, este de părere că
tratamentul cu remedii homeopatice are eficienţă în peste 70% din cazurile de depresie.
Din păcate, acest tip de tratament nu poate fi administrat personal, ci numai sub
îndrumarea medicului specialist, el fiind cel mai în măsură să identifice cauzele acestei tulburari şi
să aleagă dintre sutele de remedii si de soluţii pe cea mai bună.
Cert este că remediile homeopatice sunt adesea mai puternice, mai nuanţate ca efect şi
total lipsite de efecte adverse, în raport cu medicamentele de sinteză antidepresive. Unele dintre
acestea au efect de "ecranare adică pur şi simplu estompează trăirile psihice negative, dând răgaz
pacientului să se regăseasca şi să depaşească singur starea de depresie.
Alte preparate homeopate reglează activitatea hormonală, îmbunătaţesc somnul sau pur şi
simplu reglează activitatea sistemului nervos central, ceea ce conduce treptat la ameliorarea stării
psihice a pacientului. Adresaţi-vă, aşadar, fără ezitare, unui medic homeopat, dacă doriţi un
tratament simplu şi eficient împotriva depresiei, care să vă susţină timp indelungat, fără a genera
efecte adverse.
Atitudinea interioară
Este esenţială, nu doar pentru depăşirea stărilor de depresie, ci şi pentru impiedicarea

exasperantelor recidive. Cel mai uşor se poate face această schimbare de atitudine prin
consultarea unui psiholog, care vă va ajuta să conştientizati cauzele ce au condus la apariţia
depresiei şi, de asemenea, vă va ajuta să corectaţi comportamentele şi atitudinile interioare
greşite, care v-au "împins" în această situaţie.
Pentru cei deschişi spre religie, rugăciunea zilnică, participarea la slujbele colective sunt de
un real ajutor. Există, de altfel, nenumărate studii statistice care arată că persoanele profund
religioase sunt practic imune la o serie de tulburări din sfera psihicului, inclusiv la depresie.
Această imunitate nu apare, însă, la persoanele cu o religiozitate de suprafaţă sau fanatice, la care
depresia îşi schimbă doar forma de manifestare, fără a dispărea de fapt.

Alte metode miraculoase fără medicamente
Exerciţiile fizice stimulează producerea de endorfină şi ridică nivelul serotoninei în sânge,

ceea ce explică starea plăcut euforică ce apare la sfârşitul unei şedinţe de gimnastică.
Profesoara de yoga Barbara Kaplan, din Oakland, California arată că în cazul depresiei
există un blocaj energetic în zona inimii (chakra inimii), persoanele în cauză fiind incapabile să se
deschidă afectiv. Ele chiar au o poziţie corporală aplecată, cu umerii căzuţi şi pieptul înfundat, care
le întreţine criza şi agravează starea. (Astfel de observaţii sunt confirmate şi de psihanaliză.
Depresivii sunt conştienţi de această criză afectivă, nu o pot depăşi şi suferă din cauza ei). Ea
recomandă posturile corporale care destind pieptul: Semiluna, Cobra, Podul, Lăcusta.
Koplan - terapeut yoga al fundaţiei Phoenix Rising, SUA - recomandă posturile inverse:
Lumânarea, Stând pe cap, deoarece prin acumularea sângelui la nivelul capului reglează somnul şi
procesele cerebrale.
El atrage însă atenţia că aceste exerciţii trebuie să fie învăţate şi practicate sub îndrumarea
unui profesor priceput. "Yoga elimină starea de apatie şi lipsă de interes prin exerciţiile specifice -
asana-e -, pe care le pune la dispoziţie… Exerciţiile care scot pieptul în faţă trezesc capacitatea de a
da sau primi dragoste.
Postura eroului sau Salutul Soarelui ajută la eliminarea furiei şi la conştientizarea
puterii personale."
Cheri Huber, autorul al cărţii "Depression as an Opportunity for Spiritual Practice",

recomandă să ne punem următoarea întrebare în timpul stărilor depresive: "Cum pot să am grijă
de mine când mă simt aşa?", iar apoi să ne aplicăm acelaşi tratament ca persoanei iubite. Autorul
sugerează chiar o petrecere în cinstea depresiei: "Coaceţi-vă o prăjitură mică şi neagră. Nu
adăugaţi nimic ca să o faceţi să crească sau să fie gustoasă. Pictaţi un tablou depresiv uriaş şi
întunecat. Veţi vedea astfel în ce stare negativă vă complăceţi. Toate aceste necazuri care vi se par
adevărate piedici în viaţă pot fi, de fapt, impulsuri pentru a ne autodepăşi."
Dr. Patrick Miller, în "Cartea Credinţei Practice", recomandă: "Întoarceţi-vă la natură.

Activaţi-vă corpul, de preferat prin joacă. Înlocuiţi sentimentul de vină sau alt alte convingeri
negative cu acela de încredere.
Dr. Alexander Lawen scoate în evidenţă eliberarea endorfinei şi a altor substanţe benefice
pentru creier, în timpul actului amoros cu continenţă sexuală, în cadrul unui cuplu plin de iubire.
Medicina chineză recomandă şi ea pe această linie diverse posturi sexuale pentru combaterea
depresiei, realizate în cuplu, la anumite ore bine precizate de medic.

Tierona Low Dog indică plimbările prin grădină, contemplarea apusului de soare sau a
zâmbetului unui copil. Dr. Mars subliniază importanţa expunerii corpului complet nud la lumina
soarelui pentru menţinerea stării de fericire. Lumina acţionează la nivelul glandei pineale,
stimulând producerea melatoninei, un hormon care reglează somnul şi dispoziţia interioară.
În timpul lunilor de iarnă, când Soarele abia se arată, mulţi oameni suferă de depresii şi anumite
disfuncţii affective de sezon, arată dr. Mars, sugerând expunerea 20 min./zi în aer liber şi
înlocuirea becurilor cu incandescenţă (ce emit o lumină uşor gălbuie) cu becuri care emit lumină
albă (becuri cu halogen) - spectru total.
Nu uitaţi de terapia prin râs. Cumpăraţi-vă cărţi de bancuri, reviste umoristice, filme video.
Închideţi-vă în casă şi urmăriţi câteva comedii bune. Înscenaţi faze comice prietenilor şi colegilor
dvs., bucuraţi-vă şi râdeţi în hohote.
¬ Rezonanţa explică mecanismul depresiei
Rezonanţa este un proces de iniţiere sau amplificare de fenomene vibratorii într-un sistem,
sub acţiunea vibraţiilor produse de un alt sistem.
În timpul rezonanţei are loc un transfer neîntrerupt de energie şi informaţie de la sistemul

excitator către sistemul rezonant. Procesul de rezonanţă în universul lăuntric al unei fiinţe umane
se menţine graţie concentrării continue.
În diverse conjuncturi de viaţă nefavorabile, unele fiinţe umane ajung să trăiască o stare de
insatisfacţie, deoarece (datorită ignoranţei) se identifică în mod greşit cu ego-ul, simţurile sau
diversele faţete ale personalităţii lor efemere, uitând că în interiorul lor se află un izvor nesecat de
fericire.
Aceste persoane nu se mai raportează la stări benefice (încredere, optimism, speranţă, mulţumire)
şi rămân fixate (inconştient) în starea negativă care le-a cuprins. Sunt create toate condiţiile ca
rezonanţa cu energiile negative să se producă, ceea ce explică amplificarea simptomatologiei, care
merge până la instalarea depresiei şi la tentative suicidare.
Prin abordarea diverselor metode şi tehnici naturale expuse mai sus, prin care persoanele
afectate pot intra în mod conştient în rezonanţă cu energii benefice specifice din Macrocosm, se

autoinduce conştient o stare benefică, ce se amplifică prin rezonanţă. Cauza care a generat
suferinţa este eliminată, şi astfel depresia se poate vindeca definitiv.
Recomandari utile in cazul depresiei:

- somnul odihnitor: 7-8 ore de somn în camere liniştite ferite de
zgomot;
- rugaciunea: practica rugăciunii are efecte benefice profunde şi
creşte credinţa în vindecare;
- contactul prelungit cu natura: vacanţele în regiunile montane;
- suport social şi moral din partea familiei
- interzicerea consumului de alcool, băuturi cofeinizate, tutun,
droguri.
- râdeti
În timpul unei crize de râs:
- capacitatea de schimb respirator este multiplicată de
patru ori;
- are loc o eliminare mai rapidă a toxinelor, a zaharurilor, a
grăsimilor şi a colesterolului;
- datorită încordării muşchilor abdominali, se rezolvă
problemele de constipaţie;
- se accelerează producerea de sucuri gastrice şi de enzime
necesare digestiei;
- are loc o stimulare a catecolaminelor - hormoni însărcinaţi
cu alertarea anticorpilor dispuşi cu apărarea organismului
contra virusilor şi a microbilor;
- creste secretia de endorfine (hormonii plăcerii şi ai
bunăstării), ele au o acţiune antidepresivă.
- este stimulată serotonina, care controlează somnul,
înlatură gândurile negre, elimină tensiunea şi micşorează
stresul;
- disconfortul dat de durerea fizică se micşorează până la
dispariţia totală.
Indicaţii cu privire la stilul de viaţă
Este ideală stabilirea unor reguli de viaţă care să includă plimbări în aer liber, mişcare,
exerciţii fizice regulate, lucruri noi si drăguţe, persoane plăcute şi propriile dvs reguli de viaţă. Nu
vă închideţi în casă, ci iesiţi afară la aer şi la soare, bucuraţi-vă de tot ce există frumos în jur.
Conştientizaţi faptul că starea dvs de sănătate reprezintă cel mai important lucru din viaţă.

Evitaţi pe cât posibil acumularea tensiunilor emoţionale şi stresurilor de orice natură din
“viaţa de zi cu zi”; trăiti cât mai mult în prezent, ne-opunând rezistenţă psihologică la ceea ce este
şi in acelasi timp acţionând în mod creativ (deci nu reactiv) în ceea ce priveşte îmbunătăţirea
calităţii vieţii dvs.
Abandonati treptat in mod conştient ceea ce a existat în trecut, impresii şi tensiuni ale
minţii consumatoare de timp şi de energie – ele nu vă sunt de folos cu absolut nimic în prezent –
cu alte cuvinte rupeţi-o cu trecutul şi cu toate credinţele şi tiparele mentale care v-au fost
inoculate de inconstienţa celor cu care aţi intrat în contact şi trăiţi aşa cum consideraţi dvs că este
bine.
o Hidratare corespunzătoare cu 2 – 2,5 litri de lichid/zi (apă plată; ceaiuri, sucuri naturale –
de sfeclă roşie, grefe, portocale), necesară în primul rând imbunătaţirii tonusului cerebral,
ştiut fiind faptul că noi suntem 90% apă.
o O bună hidratare vă ajută să aveţi o circulaţie sanguină adecvată şi pentru o eliminare
rapidă a toxinelor.
o A se evita sucurile carbogazoase şi apa minerală.
o Insistaţi pe consumul de alimente sănătoase: fructe, legume, salate, cereale integrale,
paine secara si graham, carne de peste, pui, lactate si cu continut mediu de grasimi.
o Insistati pe pregătirea alimentelor prin coacere – dar nu microunde – innăbusire, grătar şi
evitaţi prepararea hranei prin fierbere sau prăjire.

Dicţionar de depresie
Depresie istoric Depresia a fost înregistrată încă din antichitate. În 1986 Emil
Kraepelin a descris psihoza maniaco-depresivă.
Depresie Depresia la adolescent se poate manifesta prin performanţe
Adolescent academice reduse, abuz de substanţe, abuz de droguri,
comportament antisocial, promiscuitate sexuala, chiul, fuga de acasă
Depresie Depresia la copil se poate manifesta prin fobie şcolară şi dependenţa
La copil excesivă de părinţi.
Depresie Depresie care întruneste criteriile diagnostice de depresie din DSM IV

majora R (manualul american de diagnostic statistic in psihiatrie): tristeţe,
pierderea interesului sau plăcerii, pierdere sau creştere în greutate,
insomnie sau hipersomnie, agitaţie sau lentoare psihomotorie,
pierderea energiei, oboseală, scăderea capacităţii de concentrare,
gânduri recurente, sentimentul lipsei de valoare.
Depresie Depresie care apare în perioada premergatoare menopauzei, pe fond

perimenopauza de dezechilibru hormonal.
Depresie Depresie cu debut după menopauză la femei.
postmenopauză
Depresie Depresie care apare după naşterea unui copil, la mamă, pe baza unui
postpartum fond genetic sau a unei tulburări emoţionale.
Depresie Depresie majoră, încadrată în DSM IV R.

psihotică
Depresie Depresie în care episoadele depresive revin cu frecvenţă periodică.
recurentă
Depresie Depresie care apare mai ales toamna, uneori iarna sau rimăvara, în
sezonieră legătură cu cantitatea de lumină solara.
Depresie Depresie care insoteste adesea problemele medicale sau este

varstnic generata de sentimentul inutilitatii sau singuratatii.
Depresiv “Depresiv” este termenul folosit generic pentru a desemna o

persoană care suferă de depresie.
Dispoziţie Dispoziţia depresivă este starea în care persoana simte o durere

depresivă emoţională intensă

Distimie Distimia este o formă de depresie care nu intruneşte criteriile
diagnostice de depresie majoră, fiind caracterizată de semne cronice,
nepsihotice.
Episod depresiv Episodul depresiv se caracterizează prin tristeţe şi pierderea
interesului sau plăcerii de a face diverse lucruri.
Melancolie Melancolia este o formă de depresie în care apar mai puţine

smptome depresive comparativ cu depresia majoră.
Medicamente Termen generic folosit pentru medicamentele utilizate în tratamentul
anti depresive depresiei.
Psihoterapia Tratament al depresiei prin psihoterapie, incluzând o gamă variată de

in depresie tehnici şi metode: psihoterapie ericksoniana, psihoterapie
integrativa, psihoterapie cognitiv-comportamentala, hipnoterapie,
hipnoza clinica, etc.
Ruminaţie Gânduri obsesive, repetitive, automate, cu caracter trist, care apar în

depresiva depresie.
Tulburare În tulburarea bipolară episoadele de depresie alternează cu cele

bipolară maniacale.
Melancolie stare depresivă gravă, marcată printr-o durere morală insuportabilă,
un sentiment de culpabilitate şi o inhibiţie psihomotorie.
Se întâlneşte în psihoza maniacodepresivă, la începutul schizofreniei,
în cursul afecţiunilor neurologice, endocrine sau în situaţii dificile.
Melancolia se manifestă printr-o prostaţie, un sentiment de vinovăţie
şi de autodamnare, un delir de negare de sine. Riscul major este
sinuciderea. Necesită spitalizare, administrarea de antidepresive.
Tratamentul de fond depinde de cauza melancoliei.

Bibliografie
1. Athanasiu A., Elemente de psihologie medicalã, Ed.Medicalã, 1983

2. Collier, J.A.B, Longmore J.M., Hodgetts T.J., Mannual de medicinã clinicã,
Ed. Medicalã, Bucuresti, 1997
3. Lazãrescu M., Psihopatologie clinicã, Ed.Helicon, Timisoara, 1994
Predescu V., Psihiatrie, Ed.Medicalã, Bucuresti, 1983
4. Taylor B.Robert, Fundamentals of Family Medicine, Ed.Springer, 1996
5. Henri Loo, Pierre Lôo, Depresia, Editura Corint, 2003
6. Dietmar Stiemerling, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei,Editura 3
7. Prof. Dr. Florin Tudose, Depresia si terapia ei în practica medicală modernă

Invinge Depresia, Ia-Ti Viata Inapoi PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Invinge Depresia, Ia-Ti Viata Inapoi PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vărăticeanu Anca Simona

Toate drepturile rezervate © Editura Gold – 2012

2 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

Cap. I - CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DEPRESIA .................................................................. 6

Dicţionar de depresie ................................................................................................................. 101

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 3

4 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

Noţiunea de melancolie s-a păstrat de-a lungul secolelor, cu semnificaţii imprecise şi

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 5

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DEPRESIA

Definiţia depresiei dată de dicţionarul Webster: “… Starea de a te simţi trist; demoralizare;

Se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea dispoziţiei (care

Dispoziţia depresivă, cu aspect de “hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul tristeţii

Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei, încetinirea proceselor ideative,

Depresia este o stare de spirit negativă, caracterizată de predominanţa sentimentelor de

Putem defini depresia ca o prăbusire a dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 7

Dispozitia depresivă este traită ca “tristeţe vitală”, pierderea sentimentelor, golire si

Încetinirea proceselor gandirii este exprimată de mono-ideism, incapacitate

Depresia se manifestă printr-o senzaţie permanentă de inutilitate, resemnare, vinovătie,

1.2. Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen.

Mijloacele de cercetare şi disciplinele care abordează acest fenomen sunt multiple.

Există abordările neurofiziologice şi biochimice, căile de acces biogenetice, socioculturale,

Tristeţea dispare dupa ce evenimentul dureros a dispărut.

Pesimismul chinuitor invadeaza trairea subiectului cu bogăţia sa de sentimente de

• „Emoţia” se referă la o stare de excitaţie care este definită de stări subiective, de

1.2.1. Inhibiţia psihomotorie în cadrul depresiei

Inhibiţia psihomotorie reprezintă o pierdere a elanului vital, activităţile motorii şi

10 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

Depresivul răspunde cu latenţă, amintirile sunt imprecise, evocarea lor făcându-se cu

1.3.2. Anxietatea si tulburările de caracter

Întotdeauna anxietatea însoţeşte depresia. Depresia şi anxietatea sunt două entităţi

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 11

Definiţia de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbuşire a dispoziţiei

Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă, probleme de

Depresivul trăieşte o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul

12 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

Simptomele variază in funcţie de personalitatea fiecăruia, iar depresia se poate ascunde

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 13

Alteori, dimpotrivă, apare o nevoie imperioasă de a mânca mult, cu o

Depresivii acuză adesea senzaţia de greaţă, de greutate epigastrică, de nod

14 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

 PLANUL FIZIC - portretul celui care suferă depresiei

• Depersonalizare ,neglijarea propriilor nevoi şi dorinţe

• Ură faţă de sine şi de lucruri spirituale

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 15

Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale IV (DSM-IV), criteriile

(1) dispoziția depresivă (echivalentul sentimentului de tristețe accentuată, goliciune interioară) în

(5) agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi;

16 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

B. Simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt (maniaco-depresiv).

2.4. Cauzele depresiei

Printre cauzele concrete ale apariției depresiei se pot enumera :

18 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

7. Alterări metabolice cerebrale

Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona 19

20 Învinge Depresia – Varaticeanu Anca Simona

Teorii biologice ale depresiilor (rezumat)

3.1.1.Perturbaţiile transmiterii chimice cerebrale (neurotransmiţătorii)

A. Date generale referitoare la transmiterea chimică cerebrală

Activitatea, comportamentul intelectual sau afectiv depind de anumite sisteme cerebrale,

Influxul nervos se transmite succesiv de la un neuron la altul: electric – chimic – electric.

Principalii neurotransmiţători ai zonelor cerebrale care reglează afectivitatea sau dispoziţia