Sistem. Si Biol. Reptile

Ureche Dorel Zoologia vertebratelor
CLASA REPTILIA - Sistematica

Reptilele sunt un grup heterogen. Multe dintre formele fosile nu sunt cunoscute.
De asemenea, nu se cunosc formele de legătură între reptilele fosile şi cele actuale.
Subclasa ANAPSIDA
+ Ord. Cotylosauria
Ord. Chelonia
Subord. Cryptodira
Subord. Pleurodira
+ Ord. Mesosauria
+ Subclasa SYNAPSIDA
+ Ord. Pelycosauria
+ Ord. Therapsida
+ Subclasa EURYAPSIDA
+ Ord. Placodontia
+ Ord. Sauropterygia
+ Subord. Nothosauria
+ Subord. Plesiosauria
+ Subclasa ICHTHYOPTERYGIA
+ Ord. Ichthyosauria
Subclasa LEPIDOSAURIA
+ Ord. Eosuchia
Ord. Rhynchocephalia
Ord. Squamata
Subord. Sauria (Lacertilia)
Subord. Serpentes (Ophidia)
Subclasa ARCHOSAURIA
+ Ord. Thecodontia
+ Ord. Pterosauria
Ord. Crocodilia
+ Ord. Saurischia
+ Subord. Sauropodomorpha
+ Subord. Therapoda
+ Ord. Ornitischia
+ Subord. Ornithopoda
+ Subord. Stegosauria
+ Subord. Ankylosauria
+ Subord. Ceratopsida
Subclasa ANAPSIDA grupează reptile cu craniul anapsid (fără fose temporale şi

arcade).
+Ord. Cotylosauria cuprinde reptile fosile terestre, cu corpul de talie mare. Ele
au trăit din Carbonifer până în Triasic. Erau specii ierbivore şi prădătoare, cu dimensiuni
cuprinse între 20 cm şi 3 m. Prezentau dinţi pe maxilare, vomer, palatine, pterigoide.
Aveau în structura craniului oase tabulare, un organ parietal bine dezvoltat. Vertebrele
erau amficelice, coastele aveau numai cap, nu şi tuberculi. Unii cotilosaurieni aveau o
înfundătură pe laturile craniului, acoperită de o membrană timpanică, cu os columelar.
Unele linii de cotilosaurieni au pătruns în mod secundar în ape dar reproducerea se
realiza tot pe uscat.
• Diadectes tenuitectus (2,5 m lungime), cunoscut din Permianul inferior, avea un
regim de hrană vegetarian (Fig. 36).
109
Ord. Chelonia
Grupează circa 225 specii actuale. Sunt singurele reptile contemporane cu craniul
anapsid. Chiar dacă au fose, acestea sunt fose posttemporale pentru inserţia muşchilor
gâtului la cap. Au corpul scurt, cu exoschelet bine dezvoltat (ţest), format din carapace şi
plastron. Ţestoasele au exoscheletul alcătuit din plăci cornoase (de origine epidermică) la
exterior şi plăci osoase (de origine dermică) spre interior. Limitele acestor plăci cornoase
nu se suprapun pe cele osoase, ceea ce asigură rezistenţa exoscheletului (Fig. 37).
La unele ţestoase, învelişul cornos poate lipsi. La cele acvatice, exoscheletul se
reduce foarte mult (Fig. 38).
Craniul chelonienilor este lipsit de oasele nazale. Nu au fose temporale, nu au dinţi
în cavitatea bucală. Unele au fose posttemporale. Bolta palatină cuprinde premaxilare,
maxilare, vomere şi pterigoide. Parasfenoidul este contopit cu bazisfenoidul. Regiunile
cervicală şi codală au vertebre mobile. Restul vertebrelor şi coastele sunt sudate la plăcile
osoase ale carapacei. Sternul lipseşte. Centura scapulară are omoplat, precoracoid,
coracoid şi intercalar. Omoplatul, coracoidul şi precoracoidul rămân independente,
celelalte intrând în constituţia plastronului. Intercalarul dă epiplastronul. Humerusul este
scurt şi masiv. Oasele zeugopodului sunt situate în plan paralel cu planul sagital. Femurul
este orizontal, iar oasele zeugopodului sunt verticale. Autopodul speciilor acvtice se
modifică în lopeţi (palete înotătoare) (Fig. 39).
Sistemul nervos nu are particularităţi deosebite. La chelonieni, encefalul este
redus. Simţurile tactil şi olfactiv sunt mai bine dezvoltate. Glandele salivare există la
speciile terestre, lipsesc la cele marine. Plămânii au structură spongioasă, există un
arbore bronşic intern, cu ramificaţii de ordinul trei, plămânii sunt situaţi în regiunea
dorsală a cavităţii toracice.
Mecanica respiraţiei este realizată de mişcările membrelor, ale capului şi de cele
ale planşeului bucal (ţestoasele înghit aerul). Învelişul oului, la speciile terstre, este
calcaros; la cele marine e prezentă o membrană pergamentoasă.
Biologie
Chelonienii au o mare vitalitate. Trăiesc mult fără hrană şi respiraţie sau când
suportă mari amputări. Au longevitate mare: pot depăşi 150 ani. Au o mare forţă
musculară. Cele marine sunt carnivore. Se hrănesc cu moluşte, insecte, peşti. Cele din
zona temperată hibernează. Cele din regiunea tropicală intră în somn estival.
Duşmanii lor sunt mamiferele carnivore, păsările răpitoare, rechinii. După poziţia
gâtului ţestoasele se împart în două subordine:
Subord. Cryptodira grupează ţestoase care îşi retrag capul în carapace prin
îndoirea gâtului în forma literei „S”. Toate au plastronul cu 11–12 plăci cornoase. Oasele
centurii pelviene nu sunt sudate la carapace (Fig. 40).
Fam. Emydidae grupează ţestoase care populează apele dulci şi salmastre, râuri,
lacuri, mlaştini. Craniul are fose postemporale. Carapacea este osificată dar mai puţin
110
bombată. Cele mai multe specii au regim carnivor. Sunt larg răspândite pe glob. Lipsesc
din Australia şi Noua Zeelandă.
• Emys orbicularis (ţestoasa de lac) măsoară 17-26 cm şi este întâlnită în Africa
de nord-vest, Europa, Asia de vest, la est de lacul Aral. Trăieşte în ape lin
curgătoare şi stătătoare (Fig. 41).
Fam. Testudinidae grupează ţestoase terestre (aprox. 30 specii), cu carapacea
mult mai bombată, craniul fără fose posttemporale. Au degete scurte, cu gheare tocite,
se hrănesc cu hrană vegetală, preferă locuri deschise, de stepă, savană, deşerturi, uneori
păduri luminoase deschise, rar ţinuturi umede, zone temperate şi tropicale.
• Testudo graeca ibera (ţestoasa dobrogeană) atinge 27 cm lungime şi se
întâlneşte în Dobrogea. Placa anală nu este divizată iar coada scurtă prezintă 2
tuberculi cornoşi laterali şi nu are vârful cornos. Carapacea este mai mare la
mascul decât la femelă (Fig. 42).
• Testudo hermanni (ţestoasa de uscat) atinge 25 cm lungime şi este întâlnită în
Europa şi Asia. În România se întâlneşte în sud-vestul Olteniei, Banat. Preferă
locurile deschise, până la altitudine de 700 m, fiind sensibilă la variaţiile de
temperatură. Placa anală este divizată, coada se termină cu o unghie cornoasă
şi nu are tuberculi laterali (Fig. 43, Fig. 44).
• Testudo elephantopus (ţestoasa uriaşă) atinge 2 m lungime şi 250 kg (masculii
sunt mai mari decât femelele), trăieşte în Insulele Galapagos, Madagascar şi
Mauritius, fiind ocrotită.
• Testudo (Geochelone) gigantea – femela atinge 1-1,25 m lungime şi 250 kg iar
masculul este mai mic (87 cm). Se întâlneşte în Oceanul Indian (Fig. 45).
• Testudo elegans – în India (e foarte frumos colorată).
• Testudo pardalis – în Africa.
Fam. Trionychidae grupează ţestoase dulcicole (12 specii) cu carapacea fără plăci
cornoase, independentă de plastron. Plăcile marginale ale carapacei sunt reduse, lăsând
spaţii – fontanele; carapacea şi plastronul sunt acoperite de tegument. Membrele lor au
trei degete mai dezvoltate, unite de membrană interdigitală. Populează apele dulci din
America, Asia, Africa.
• Trionyx (Amida) ferox – în America de Nord.
• Trionyx (Amida) spiniferus (ţestoasa moale cu spini) măsoară 15-46 cm şi este
întâlnită în America. Marginea carapacei este prevăzută cu un rând de spini.
Cele 3 gheare sunt lungi şi ascuţite iar fălcile sunt puternice, cu margini
ascuţite. Este o specie agresivă, cu muşcătură dureroasă. Se deplasează rapid
şi pe uscat.
• Trionyx (Amida) sinensis – în China.
Fam. Cheloniidae grupează ţestoase marine, cu membrele transformate în palete
înotătoare, prevăzute cu 1-2 gheare. Carapacea e turtită, cordiformă. Plăcile marginale
111
ale carapacei sunt reduse şi au fontanele. Plastronul este redus. Se întâlnesc în mările şi
oceanele tropicale şi subtropicale.
• Chelonia mydas (ţestoasa de supă, ţestoasa verde) măsoară 1-1,25 m, are
solzii cornoşi ai carapacei aşezaţi unul lângă altul. Are o carne foarte gustoasă,
din care se prepară supă. Este căutată pentru carne şi ouă (este o specie
ameninţată). Este răspândită în zonele tropicale ale oceanelor Atlantic, Pacific,
Indian (Fig. 46).
• Eretmochelys imbricata (caret, ţestoasa de baga) măsoară sub 1 m lungime.
Plăcile cornoase sunt translucide şi sunt aşezate imbricat. Din ele, prin presare
la cald, se obţine bagaua folosită pentru ornamentaţii, rame de ochelari,
piepteni. Trăieşte în apele marine tropicale şi subtropicale (Fig. 47).
Fam. Dermochelyidae grupează ţestoase marine de talie mare (1,85-2 m
lungime şi 500-700 kg). Carapacea e redusă aproape total. Prezintă numai placa nucală.
Plastronul e ca un inel subţiat. Scheletul extern se reconstituie pe măsură ce înaintează
în vârstă (în mod secundar). El nu mai aderă la scheletul intern. Datorită acestui caracter
ţestoasele se numesc astfel.
• Dermochelys coriacea (ţestoasa de piele) ajunge la 1,85-2 m lungime şi 700
kg. Ghearele lipsesc iar solzii cornoşi ai carapacei dispar. Carnea nu e
comestibilă. Se hrănesc în special cu meduze. Trăieşte în mările tropicale şi
subtropicale şi uneori în apele temperate ale oceanelor Atlantic, Pacific şi
Indian (Fig. 39).
Subord. Pleurodyra
Grupează ţestoase ce îşi retrag capul sub carapace îndoindu-şi gâtul pe una din
laturile carapacei. Plastronul are până la 13 plăci cornoase, vertebrele cervicale sunt
prevăzute cu apofize transverse bine dezvoltate. Oasele centurii pelviene sunt sudate la
ţest. Sunt răspândite în emisfera sudică: în America de Sud, Africa tropicală,
Madagascar, Noua Guinee, Australia. Reprezentanţii actuali sunt dulcicoli.
Fam. Pelomedusidae grupează circa 24 de specii de ţestoase cu gât scurt şi
retractil.
• Podocnemys expansa (tartaruga, arraul) măsoară 75 cm şi trăieşte în bazinul
Amazoanelor, Orinoco. Este foarte căutată pentru carne şi ouă. Depune 80–180
de ouă. Femelele sunt mai mari decât masculii (Fig. 48).
Fam. Chelydidae cuprinde circa 37 specii de ţestoase cu gâtul foarte lung,
neretractil. Trăiesc în apele dulci din regiunile tropicale şi temperate ale Americii,
Australiei şi Noua Guinee.
• Chelys fimbriatus (ţestoasa cu franjuri) atinge 41 cm, are capul mic,
triunghiular, botul alungit în formă de trompă, gâtul lung. Tegumentul din
regiunea gâtului şi capului este franjurat (cu rol în ademenirea peştişorilor).
Carapacea prezintă creste cu tuberculi dispuşi pe 3 rânduri, separate de şanţuri
112
adânci. Este specie crepusculară şi nocturnă. Trăieşte în apele stătătoare din

regiunea Amazonului şi în mlaştinile Americii de Sud şi se hrăneşte cu peşte.
• Chelodina longicollis ajunge la 30 cm lungime şi are gâtul lung şi subţire.
+Ord. Mesosauria grupează reptile adaptate la viaţa acvatică. Au trăit din

Carbonifer până în Triasic şi aveau dimensiuni de peste 1 m. Craniul lor era asemănător
cu cel de tip sinapsid (de aceea poziţia acestui grup este incertă).
• +Mesosaurus avea corp alungit, de 1-2 m lungime, coada lungă şi comprimată
lateral, degetele unite prin membrană interdigitală. Fălcile puternice şi alungite
aveau dinţi. Trăia în apele continentale din sudul Africii şi estul Americii de Sud
(Brazilia).
+SUBCLASA SYNAPSIDA
Grupează reptile ce sunt în întregime fosile. Caracteristic este craniul sinapsid,
caracterizat printr-o pereche de fose temporale inferioare, mărginite superior de arcul
temporal superior (postorbital, scvamosal) şi inferior de arcul temporal inferior (jugal,
pătrato-jugal şi scvamosal) (Fig. 49). Majoritatea erau carnivori, dar existau şi forme
vegetariene. S-au descoperit fosile ce cumulau caractere pentru mamifere. Ele fac
trecerea spre mamifere. Sinapsidele au evoluat şi s-au diversificat circa 100 milioane de
ani. Ele au încetat să mai evolueze odată cu apariţia dinosaurienilor, dar urmaşii lor au
evoluat către primele mamifere.
+Ord. Pelycosauria grupează forme primitive, ce au avut o mare dezvoltare în

Permian. Ele aveau craniul îngust şi înalt, apofizele spinoase ale vertebrelor din regiunea
dorsală erau înalte, contribuind la formarea unei creste dorsale. Talia lor era mică (fără
creastă) sau mare, până la circa 3 m lungime.
• + Dimetrodon este cunoscut din Permianul inferior, din Texas. El avea 2-3 m
lungime şi o creastă dorsală înaltă, prevăzută cu un pliu tegumentar bine
vascularizat, cu rol de atragere a partenerilor de sex opus, de intimidare şi de
termoreglare (Fig. 50).
+Ord. Therapsida grupează reprezentanţi ierbivori (anomodonte) şi carnivori

(teriodonte) care au trăit din Permianul mijlociu până în Triasic. Evoluţia unor teriodonte
a condus către forme foarte apropiate de mamiferele primitive. Aveau 2 condili occipitali
şi mai puţine oase în falca inferioară. Dinţii se diferenţiază spre vălul palatin secundar.
• +Cynognathus craterinotus avea fosele temporale mult lărgite, pătratul şi
pătrato-jugalul mult reduse, articulate mobil la craniu (oasele urechii medii).
Are loc apariţia unui palat secundar evident. Articularea craniului la coloană se
face prin doi condili. Are loc diferenţierea dentiţiei. Membrele sunt apropiate de
113
corp: cotul se orientează posterior, genunchiul anterior. Membrele ridică

corpul. Au loc lărgirea omoplatului, alungirea ilionului şi a osului sacral,
modificarea autopodului. Specia din Permian şi Triasic avea talia unui leu (Fig.
51).
+SUBCLASA EURYAPSIDA
Grupează specii fosile, cu craniul euriapsid (o pereche de fose temporale
superioare mărginite de postorbitale şi scvamozale) (Fig. 52). Sunt adaptate la viaţa
semiacvatică şi acvatică: membrele anterioare şi posterioare sunt transformate în palete
înotătoare. Gâtul şi coada sunt lungi, capul relativ mic. Trunchiul este scurt, gros, turtit
dorso-ventral, cu osatura foarte bine dezvoltată (oasele centurii scapulare, pelviene,
vertebrele, coastele, sternul). Aveau dimensiuni de 5-7 m lungime (uneori până la 15 m).
• +Plesiosaurus (Fig. 53)
• +Thaumatosaurus (Fig. 54)
+SUBCLASA ICHTHYOPTERYGIA
Grupează reptilele cele mai evoluate adaptate la viaţa acvatică, cu craniul parapsid
(o pereche de fose temporale superioare delimitate de 2 arcuri temporale superioare:
unul alcătuit din postfrontal şi supratemporal şi celălalt din postorbital şi scvamosal) (Fig.
55).
+Ord. Ichthyosauria grupează specii care erau marine, pelagice, bune

înotătoare, cu corp fusiform, fălci prelungite într-un rostru ce poartă dinţi (forme
asemănătoare cu delfinii şi balenele actuale), cu membrele transformate în palete
înotătoare. Unele forme nu aveau dinţi decât în partea anterioară a fălcilor, altele nu
aveau deloc. Aveau o înotătoare dorsală provenită din expansiunea tegumentului şi una
codală heterocercă hipobatică. Nu aveau stern toracic, ci un stern abdominal. Coastele
erau puternice, unii aveau 5 degete cu falange numeroase (până la 20 – hiperfalangie),
alţii aveau mai multe degete (până la 10 – hiperdactilie). Dimensiunile lor erau cuprinse
între 2 şi 15 m lungime.
• Ichtyosaurus avea dimensiuni de 2-3 m lungime. A trăit în Jurasic şi Cretacic.
înfăţişare de peşti: fălcile sunt alungite, gâtul nu e distinct (Fig. 56).
• Stenopterygius avea hiperfalangie (Fig. 57).
SUBCLASA LEPIDOSAURIA
Grupează reptile acoperite cu solzi cornoşi ce se pot exfolia (năpârlesc): rincocefali,
şopârle, şerpi. Craniul este diapsid (cu 2 perechi de fose temporale – superioară şi
inferioară, mărginite de 2 perechi de arcuri temporale – superior şi inferior).
114
+Ord. Eosuchia grupează reptile fosile primitive, de talie mică, cu tendinţă de

bipedie, dar care au o coadă lungă, bine dezvoltată. Au apărut în Permian şi au dispărut
în Triasicul inferior. Unele, mai primitive, aveau 2 perechi de fose temporale (ex.
+Joungina, care are şi un orificiu parietal). În craniu avea oasele supratemporale şi
tabulare. Ordinul cuprinde şi reprezentanţi mai evoluaţi:
• +Prolacerta – nu mai are orificiul parietal şi oase supratemporale, dar arcada
inferioară este întreruptă pentru că pătrato-jugalul e mic şi lasă fosa temporală
deschisă.
Ord. Rhynchocephalia grupează un singur gen cu o singură specie, considerată
fosilă vie.
Fam. Sphenodontidae
• Sphenodon punctatus (hatteria, tuatara) (Fig. 1). Este o fosilă vie, având
numeroase caractere de primitivitate. Are înfăţişare de şopârlă, cu lungimea de
până la 75 cm, având pe linia medio-dorsală o creastă alcătuită din solzi
carenaţi. Corpul are culoare măslinie, pe care există pete albicioase. Pe partea
ventrală are solzi, iar pe cea dorsală granule cornoase. Premaxilarele sunt uşor
curbate. Dinţii sunt acrodonţi. Prezintă un ochi parietal, vertebrele sunt
amficelice, coarda dorsală persistentă. Are două fose temporale (superioară şi
inferioară). Arcul inferior este alcătuit din jugal articulat direct la scvamozal.
Are stern toracic, dar şi abdominal. Dinţii se găsesc şi pe vomere şi pe palatine.
Are organul lui Jacobson. Limba nu e protractilă. Cavitatea cloacală comunică
cu cavitatea abdominală prin 2 pori. Prezintă autotomie. Plămânii sunt
saciformi, simpli (cute de ordinul I). La rincocefali ventriculul e unic. Masculul
nu are organ de copulaţie. Femela depune 9-12 ouă, incubaţia durează peste
un an. Animalul e activ noaptea, este carnivor şi poate atinge vârsta de 100 de
ani. Trăieşte în Noua Zeelandă.
Ord. Squamata
Au corpul acoperit cu înveliş cornos (solzi, scuturi) ce se schimbă periodic. Craniul
a suferit modificări. La unele dispare arcul temporal superior, pătratul mobil se
articulează la neurocraniu. Cuprinde aprox. 5700 specii. Aceste specii sunt cuprinse în 2
subordine:
Subord. Lacertilia (Sauria) - şopârle
Grupează 3300 specii cu corp lacertiform sau serpentiform, cu două perechi de
membre uşor inegale, cu talie cuprinsă între 3 cm (Brookesia minima) şi 3 m lungime
(Varanus komodoensis). La unele, membrele se reduc ca dimensiune sau dispar, dar se
păstrează centurile. Tegumentul este acoperit cu solzi carenaţi sau netezi şi năpârleşte
pe fragmente. Osul pătrat e mobil şi serveşte pentru articularea mandibulei. Coastele nu
au tubercul. Pe partea ventrală un număr de coaste se prind de stern. Membrana
timpanică e acoperită cu tegument sau ea poate lipsi (Amphisbaena). Dentiţia poate fi
115
acrodontă sau pleurodontă. Structura alveolară a plămânului e mai pronunţată. La unele

pot exista saci cu aer. Inima e tricamerală (2 atrii şi un ventricul). La adulţi există canalul
carotidian ce leagă carotidele de cârjele aortice. Vezica urinară e prezentă. Masculii au
organ de copulaţie. Sunt ovipare sau ovovivipare.
Fam. Geckonidae grupează şopârle primitive, cu dimensiuni mici, cu vertebre
amficelice. Au solzi numai pe partea ventrală. Pe spate au tuberculi. Au corzi vocale şi
scot sunete. Limba este cărnoasă, groasă, neprotractilă. Degetele sunt lăţite la
extremităţi şi au perniţe adezive formate din lame tegumentare de mărimi, poziţii şi
forme variate, care le permit să se caţere pe suprafeţe netede. Pleoapele nu există sau
sunt concrescute şi transparente. Pupila este verticală. Sunt insectivore şi nocturne.
Trăiesc în America Centrală, Africa, Madagascar, Asia de Sud, Noua Guinee, Australia,
Noua Zeelandă şi pe ţărmurile Mediteranei.
• Tarentola mauritanica – trăieşte în Africa de Nord, Nordul Mediteranei (Spania,
Franţa de Sud).
• Gecko gecko - ajunge la 35 cm lungime. Trăieşte în sudul Asiei. Corpul este
albicios, cu pete gălbui, roşii şi dungi întunecate transversale. Pe faţa inferioară
a degetelor prezintă un singur rând de lame adezive. Se hrăneşte cu insecte,
şopârle mici, şoareci. Uneori e agresivă, cu muşcătură puternică. Se aude de la
100 m (strigă tokai) (Fig. 58).
Fam. Agamidae grupează şopârle terestre sau arboricole, cu limbă groasă,
cărnoasă, neprotractilă şi au dentiţie acrodontă, spre deosebire de Geckonidae. Au pe
spate solzi carenaţi. Unii masculi au creste şi alte forme tegumentare acoperite cu solzi.
Nu scot sunete, se întâlnesc în lumea veche (Africa, Madagascar, Peninsula Arabică, Asia,
Australia, Noua Guinee etc. Se cunosc din Cretacicul superior, din Mongolia. Nu prezintă
autotomie.
• Agama stellio (sub 30 cm) – în Grecia, Italia.
• Agama agama (aga migratoare) atinge 40 cm şi este întâlnită în Africa
tropicală. Solzii sunt mici şi fini. Este o specie antropofilă, masculii sunt
poligami (până la 20 femele).
• Phrynocephalus mystaceus – ajunge la 20 cm lungime. Are caracteristic un pliu
tegumentar la colţurile gurii. Când e iritată, prelungirile tegumentare se
deschid şi dă impresia de o gură enormă. Trăieşte în Iran, SE părţii europene a
fostei URSS, Turkistan. Deranjată, ea atacă, nu se ascunde.
• Chlamydosaurus kingii (şopârla gulerată) atinge 66 cm lungime şi are
caracteristic un guler în jurul gâtului (o cută a pielii, ce poate atinge sau depăşi
20 cm), care în repaus stă lipit de gât. Când e deranjat, pliul tegumentar se
desface ca o umbrelă mare, în mijlocul căreia se deschide gura mare cu dinţi
albi. Este întâlnită în Australia, Noua Guinee. Nu atacă. Este specie terestră,
uneori arboricolă (Fig. 59).
116
• Moloch horridus (dracul de nisip), întâlnită în Australia, are caracteristic corpul

acoperit de tuberculi cornoşi, mai mari fiind în regiunea capului şi cozii. Este
specie mirmecofagă (Fig. 60).
• Draco volans (şopârla zburătoare) atinge 20 cm şi este specie arboricolă,
întâlnită în SE Asiei, Malaezia, Indonezia. Pe părţile laterale ale corpului are 5-6
perechi de coaste false, lungi, pe care este întinsă pielea formând pliuri
tegumentare care se desfac ca o paraşută, cu rol de atenuare a căderii. Are un
sac aerian (Fig. 61).
Fam. Chamaeleonidae
Cameleonii sunt şopârle arboricole, insectivore, cu corpul comprimat lateral şi
prevăzut cu o creastă dorsală tegumentară. Capul piramidal se prelungeşte posterior cu
un gen de cască sau coif (oasele scvamozale, temporale). Degetele formează o labă
prehensilă. La membrele anterioare 3 degete sunt orientate spre interior şi 2 spre
exterior iar la membrele posterioare invers. Coada e lungă şi prehensilă. Ochii sunt mari,
cu pleoapele sudate parţial, lăsând un orificiu mic şi mobil. Ochii se mişcă independent
unul faţă de celălalt. Prind insecte prin proiectarea înainte a limbii, care este foarte lungă,
protractilă, cu vârful lipicios. Tegumentul lor prezintă cromatofori care le permit să-şi
modifice culoarea corpului în raport cu cea a mediului. Culoarea dominantă este verde,
brună sau galbenă şi modificarea ei depinde de starea fiziologică de temperatură, lumină,
fiind sub controlul sistemului nervos şi al secreţiei de adrenalină.
• Chamaeleo chamaeleon (cameleonul comun) atinge 20-30 cm şi prezintă o
creastă dorsală formată din solzi carenaţi iar pe cap are un fel de creastă în
formă de coif. Trăieşte în sudul Spaniei, nordul Africii, Peninsula Arabică, Asia
Mică, insulele Creta, Cipru, Chios, Samos (Fig. 62).
• Chamaeleon jacksoni (cameleonul cu coarne) atinge 23 cm lungime, trăieşte în
Africa. Masculii au 3 prelungiri în formă de corn: unul pe bot şi 2 deasupra
ochilor (care la femele sunt mici).
• Brookesia minima are 3 cm lungime, mobilitatea cromatoforilor este redusă,
creasta dorsală formată din 2 şiruri de solzi cu aspect de spini.
Fam. Iguanidae
Grupează specii de talie diferită, cu limba groasă, cărnoasă, neprotractilă, spatele
acoperit cu solzi, cu carenă pe spate alcătuită din solzi cornoşi. Au corpul şi coada
comprimate lateral. Pe partea ventrală a gâtului au o expansiune tegumentară. La unele
specii există şi un coif cornos pe creştet. Sunt specii vegetariene, cu dentiţia pleurodontă.
Se întâlnesc în regiunile deşertice şi în păduri (arboricole), iar unele sunt terestre sau
semiacvatice. Numără peste 300 specii din 53 de genuri. Talia lor este mai mare,
ajungând până la 2 m lungime. Unele specii sud-americane sunt comestibile, fiind
căutate pentru carnea lor.
• Iguana tuberculata (iguana verde) ajunge la 2 m lungime. Pe partea dorsală
prezintă o creastă dinţată, alcătuită din tuberculi cornoşi şi solzi ce se întinde
117
de la ceafă spre coadă. De asemenea prezintă o creastă dinţată pe guşă. Este o

specie bună căţărătoare şi înotătoare, cu carnea gustoasă. Toamna femelele
depun 28-40 de ouă în sol. Este răspândită în regiunile tropicale ale Americii de
Sud şi a fost introdusă şi în SUA (Fig. 63).
• Iguana delicatissima – comestibilă. Este arboricolă, dar înoată bine.
• Anolis carolinensis (cameleonul american, anola cu gât roşu) măsoară 12-22
cm lungime, are coada foarte lungă, membrele inegale (cele posterioare mai
lungi), degetele cu gheare lungi şi ascuţite şi prevăzute cu formaţiuni adezive.
Masculul are pe partea ventrală a capului o pungă tegumentară vascularizată
folosită pentru atragerea femelelor pentru împerechere şi pentru intimidarea
agresorului. Îşi schimbă culoarea corpului în funcţie de temperatura mediului şi
de gradul de insolaţie. Este răspândită în sudul SUA, Cuba.
• Basiliscus americanus (şopârla cu coif) atinge 1,5 m lungime şi trăieşte în
pădurile tropicale din Panama şi Costa Rica. Pe cap prezintă o prelungire în
formă de coif. Creasta dorsală se întrerupe în dreptul membrelor posterioare
iar cea codală până la baza cozii (Fig. 64).
Fam. Scincidae
Cuprinde peste 700 specii, cu o largă răspândire. Sunt specii terestre, unele
arboricole, foarte puţine semiacvatice. Unele au aspect vermiform şi sunt adaptate la
viaţa subterană. Corpul e acoperit cu solzi netezi şi rotunjiţi, iar în dermă prezintă plăci
osoase (osteoderme). Porii femurali şi scutul gular lipsesc. La multe specii se poate
urmări trecerea de la forme cu picioare la forme apode (au tendinţă de alungire a
corpului şi reducere a membrelor. Pleoapele sunt concrescute într-un disc transparent,
dentiţia este pleurodontă. Majoritatea speciilor sunt ovovivipare, deşi sunt şi specii
ovipare şi vivipare. Sunt răspândite în toate regiunile tropicale şi temperate de pe toate
continentele.
• Scincus officinalis (şopârla de nisip) atinge 16-21 cm lungime. Are membrele
adaptate pentru săpat şi deplasare rapidă pe nisip, degetele aplatizate şi
franjurate. Corpul este scurt şi gros, botul turtit. Urechile au deschiderea
acoperită. Ochii sunt mici. Coloraţia este gălbuie-cafenie cu dungi brune late,
transversale. Specia e ocrotită, fiind în mare pericol de dispariţie. Este
răspândită în nordul Africii, Algeria, Egipt (Fig. 65).
• Ablepharus kitaibelii (şopârliţa de frunzar) măsoară 9-12 cm, are corpul
alungit, coada lungă iar membrele scurte, subţiri şi distanţate (tendinţă de
reducere). Are solzi netezi. Hibernează în sol. Populează zonele înierbate şi
nisipoase din Europa de sud-est, Grecia, Asia Mică, Siria, Arabia de nord (Fig.
66).
• Chalcides lineatus – ajunge la 40 cm, cu membrele de aproximativ 1 cm, cu 3
degete. Se mişcă foarte repede prin şerpuire, lipindu-şi picioarele. Trăieşte în
insulele din Marea Mediterană, Algeria, Tunis, Africa de Sud (Fig. 67).
118
Fam. Lacertidae
Cuprinde circa 150 specii de şopârle răspândite în lumea veche. Corpul este zvelt,
cu dimensiuni de la 12-13 cm (şopârlele de nisip) la 90 cm (Lacerta lepida din Spania).
Dentiţia este pleurodontă, limba lungă, bifidă şi protractilă. Pe coapse au pori femurali
(nu toate). Coloraţia este vie, mai ales la masculi în perioada de reproducere. Folidoza
(numărul şi dispoziţia scuturilor de pe cap şi ale solzilor de pe corp) are o importanţă
deosebită în determinarea speciilor. Dintre reptile, lacertidele sunt cel mai bine
reprezentate în fauna României.
• Lacerta viridis (guşterul, şopârla verde) măsoară 30-40 cm (este cea mai
mare). Prezintă dimorfism sexual (masculul are spatele colorat în verde intens
şi bărbia albastră).
• Lacerta agilis (şopârla de câmp) (Fig. 68).
• Lacerta (Podarcis) muralis (şopârla de ziduri)
• Lacerta vivipara (şopârla de munte) este specie ovovivipară.
• Lacerta (Podarcis) taurica (şopârla de iarbă)
• Eremias arguta (şopârla de nisip) se întâlneşte pe nisipurile de la Hanu Conachi
şi în Delta Dunării.
Fam. Anguidae
Grupează circa 70 specii terestre. Corpul este alungit, membrele sunt total sau
parţial reduse ori pot lipsi. În tegument prezintă plăci osoase. Solzii sunt mărunţi şi
imbricaţi. Pe cap prezintă scuturi mari. Dinţii sunt pleurodonţi, limba bifidă, protractilă,
coada prezintă autotomie. Sunt insectivore, ovovivipare. Trăiesc în America, Europa,
Asia.
• Anguis fragilis (năpârca, şarpele de sticlă) atinge 20-50 cm lungime. Are corpul
serpentiform. Este o specie apodă, ovovivipară. Trăieşte în zone umede, în
păduri de deal şi de munte. În anotimpul rece hibernează în gropi. Este
răspândită în Europa Centrală şi de sud, nord-vestul Asiei Mici (Fig. 69).
• Ophiosaurus apodus ajunge la 1-1,2 m lungime. Corpul este alungit, membrele
anterioare dispărute, cele posterioare rudimentare. Este o specie ovipară,
femelele depun 8-10 ouă pe muşchi, sub frunzar etc. Trăieşte în SE Europei,
Asia Mică, Maroc (Fig. 70).
Fam. Helodermatidae
Cuprinde puţine specii (1 gen cu 2 specii). Grupează şopârle cu muşcătura
veninoasă (toxică), dinţii de pe mandibulă fiind prevăzuţi cu şanţuri externe prin care se
scurge veninul produs de glandele veninoase. Limba e despicată, dinţii sunt curbaţi şi
canelaţi. Au corpul masiv, coada scurtă şi groasă, cu rol de depozit de grăsimi pentru
anotimpul rece. Solzii au forma unor perle frumos colorate, dispuşi în cercuri
transversale. Coloritul este brun sau negru cu pete galbene sau portocalii. Trăiesc în
America (regiunea caldă), SV Americii de Nord.
• Heloderma suspectum (monstrul Gila) (Fig. 71).
119
• Heloderma horridum atinge 90 cm şi are culoare brună cu benzi galbene.

Ambele specii ating 1 m lungime, se mişcă greoi, sunt veninoase, doza letală de
venin este de 0,005 mg. Veninul este neurotoxic. Trăiesc în sud-vestul SUA, Mexic,
nordul Americii Centrale.
Fam. Varanidae
Grupează cele mai mari şopârle actuale, cu dimensiuni care depăşesc 3 m lungime
şi 150 kg. Cuprinde circa 45 specii şi subspecii răspândite în zonele tropicale şi
subtropicale ale Africii, Sudul Asiei, Australia. Au solzi granulaţi mari, care la adulţi se
întăresc datorită unui proces de osificare a pielii. Limba este adânc crestată şi retractilă.
Sunt carnivore, prădătoare şi îşi caută singure hrana. Sunt comestibile.
• Varanus niloticus (varanul de Nil) este o specie semiacvatică ce trăieşte în
Africa. Ajunge la 1,5–1,7 m lungime. Se hrăneşte cu ouă şi pui de crocodili,
păsări, mamifere, şerpi (Fig. 72).
• Varanus komodoensis (varanul de Komodo) atinge 3m lungime şi 130 kg. Este
specie endemică şi protejată în Insulele Komodo – Indonezia. Este foarte
agresiv, consumă păsări, mamifere şi chiar cadavre. Femela depune 18-24 de
ouă într-o groapă, pe care le acoperă.
Fam. Amphisbaenidae
Cuprinde şopârle apode, adaptate la viaţa subterană. Corpul este vermiform,
acoperit cu solzi netezi, coada la fel de groasă ca şi trunchiul, rotunjită la capăt. Nu au
membre sau au rudimente de membre anterioare. Solzii sunt dispuşi în segmente
pătrate, ce formează inele în jurul corpului. Ochii sunt atrofiaţi, ascunşi sub tegument,
lipsiţi de pleoape, organul auditiv lipseşte. Limba e adânc despicată. Un plămân dispare.
Trăiesc în regiunile calde, în galerii pe care le sapă în pământ. Pe sol se mişcă prin
ondulare laterală. Se hrănesc cu râme, furnici, termite. Sunt răspândite în America,
Africa, Antile, Peninsula Iberică, Orientul Apropiat.
• Amphisbaena fuliginosa (şopârla inelată) măsoară 30-40 cm şi este complet
apodă. Tegumentul este moale iar solzii mici sunt dispuşi în inele succesive.
Trăieşte în Mexic şi California (Fig. 73).
• Chirotes (Bipes) caniculatus – ce prezintă resturi de membre. Membrele
anterioare au 4 rudimente de degete.
• Rhineura floridana - apodă, trăieşte în Florida.
120
Subord. Ophidia (Serpentes) – şerpi

Cele aproximativ 2700 specii (din 12 familii) au o largă răspândire, fiind mai
frecvente în regiunile tropicale. Ele au dimensiuni cuprinse între 10 cm (şerpii de vizuină
consumatori de termite) şi 10-12 m lungime (şerpii constrictori ca anaconda şi pitonul).
Sunt reptile cu corpul serpentiform, lipsit de membre (puţine specii au resturi de
membre posterioare, aproape invizibile) şi centuri, ce se deplasează prin contracţia
musculaturii trunchiului. Corpul este acoperit cu solzi cornoşi. Ochii au aspect sticlos,
pleoapele sunt concrescute şi transparente, glandele lacrimale lipsesc. Craniul este
diapsid, arcadele sunt dispărute secundar. Cele mai multe oase din craniul visceral sunt
alungite pentru extensibilitatea gurii. Sternul lipseşte, ceea ce dă posibilitatea depărtării
coastelor. Coloana vertebrală are numeroase vertebre (uneori peste 400).
Mandibula e alcătuită din jumătăţi mobile prinse de un ligament. În mecanismul
dilatării gurii, un rol important îl au osul pătrat şi supratemporalul. Osul pătrat e culcat
când gura e închisă (Fig. 74). Când gura se deschide, poziţia pătratului şi
supratemporalului devine verticală. Hrana lor este reprezentată de animale vii, înghiţite
întregi. Cei de talie mare, cum este pitonul, înghit pradă foarte mare.
Dinţii sunt ascuţiţi, fixaţi pe oase, îndreptaţi înapoi. Dinţii se găsesc şi pe palatine,
pterigoide. Ei se pot schimba (mai ales la cei veninoşi). Au glande veninoase (unii) ce
dispun de aparat inoculant (dinţi simpli, canelaţi sau caniculaţi). Cei canelaţi au pe
suprafaţă un şanţ de scurgere a veninului. Cei caniculaţi închid în interior un canal (Fig.
75).
Unii dinţi veninoşi sunt situaţi în fundul gurii – opistoglifi. Ei inoculează veninul
după ce prada ajunge în gât. Alţii, au dinţi veninoşi pe partea anterioară a oaselor
maxilarului – proteroglifi. În poziţia obişnuită dinţii stau ascunşi, iar când atacă, dintele
îşi schimbă poziţia, devenind erect. Unii proteroglifi au dinţi canaliculaţi – solenoglifi.
Cei care nu au dinţi veninoşi, se numesc aglifi (Fig. 27).
Veninul este un produs al glandelor seroase. Glandele seroase dau o secreţie ce
conţine proteine cu o structură specifică (cu rol antigen). După efectele veninului, acesta
poate fi:
- venin hemotoxic - cu influenţă nefastă asupra sângelui şi elementelor figurate,
cum este veninul viperidelor şi al crotalidelor (şerpii cu clopoţei). El determină
formarea unor cheaguri şi distrugerea hematiilor. Pigmentul respirator se
amestecă în plasmă. Moartea e liniştită pentru că e precedată de comă;
- venin neurotoxic - cu influenţă asupra sistemului nervos. Aşa este veninul
cobrelor şi al altor specii de şerpi. Moartea e îngrozitoare: omul e conştient în
timpul agoniei şi conştient de moartea sa.
Plămânii sunt inegal dezvoltaţi şi situaţi unul după celălalt. Unul capătă o
dezvoltare mai mare şi se termină într-un sac cu aer. Rinichii sunt în poziţie asimetrică
datorită alungirii corpului. La fel şi gonadele. Vezica urinară este situată dorsal faţă de
cavitatea cloacală (Fig. 76). Limba este organ tactil şi olfactiv.
121
Şerpii nu au ureche medie şi timpan. Boidele, crotalidele au organ termoreceptor

sub forma unor fosete între nări şi între ochi. Fiecare fosetă e separată de un perete
subţire la nivelul căruia încep nişte filete nervoase axonice aşezate în aceeaşi membrană
(1500), sensibile faţă de undele infraroşii. Ele sesizează variaţii de temperatură de
0,003°C. Cele două pleoape formează aşa-numiţii ochelari.
Fam. Typhlopidae
Sunt specii hipogee (subterane), de talie mică, cu o coloraţie închisă. Ochii sunt
rudimentari şi ascunşi sub tegument, gura nu e extensibilă. Corpul este vermiform
(coada e imprecis delimitată de trunchi), acoperit de solzi rotunzi. Prezintă vestigii ale
femurului. Trăiesc în regiunile tropicale ale Americii, Africii, Asiei.
• Typhlops vermicularis (gr. typhlops=orb) măsoară 18–30 cm, are culoare
galben-ocru. Trăieşte în Peninsula Balcanică (Grecia, Albania), Asia de sud-est,
Africa de nord, preferând zonele deluroase şi de munte. În regiunile alpine
hibernează (Fig. 77).
Fam. Boidae
Grupează şerpi de talie mare, cu organ termoreceptor pe mandibulă, sub formă de
fosete aşezate şi pe plăcile labiale. Au talie mijlocie, mare, cap piramidal bine delimitat
de trunchi, coada scurtă. De o parte şi de alta a fantei cloacale au resturi de femure.
Prezintă rudimente de centură pelviană. Sunt constrictori, vânează noaptea. Trăiesc în
regiunile tropicale (foarte puţini în regiunile temperate). Speciile genului Boa trăiesc în
America (regiunea caldă), în Madagascar etc.
• Boa constrictor (şarpele boa regal) măsoară 3,5-5,6 m lungime şi populează
pădurile ecuatoriale din America de Sud. Corpul este colorat deosebit de
frumos. Trăieşte pe sol dar urcă şi în copaci. Este o specie ovovivipară (cca 60
pui).
• Eryx jaculus (şarpele de nisip) măsoară 50-80 cm şi trăieşte în regiunile
nisipoase din Peninsula Balcanică, Africa de nord, Asia de vest. Este singurul
reprezentant al acestei familii în România. Este specie ovovivipară (6-12 pui).
În caz de pericol se îngroapă rapid în nisip.
• Eunectes murinus (anaconda) măsoară 5-9 m (după unele păreri poate ajunge
la 11,5 m), este o specie semiacvatică, ovovivipară ce trăieşte în pădurile
tropicale din Brazilia, Peru, Guiana. Se hrăneşte cu peşte, mamifere (Fig. 78).
Fam. Pythonidae
Grupează specii de şerpi ce se deosebesc de boide prin structura craniului şi
dispoziţia plăcilor. Speciile genului Python trăiesc în Asia de SE (China, Indochina), Africa
la sud de Sahara, Australia, Noua Guinee. O singură specie trăieşte în America Centrală.
• Python molurus (şarpele tigru) măsoară 4 m lungime, trăieşte în India, Ceylon
şi Java (Fig. 79).
122
• Python reticulatus (pitonul asiatic) măsoară 6-10 m lungime şi este răspândit

în junglele din Asia de sud-est. Este carnivor, prădător (Fig. 80).
• Python sebae (pitonul cu hieroglife) măsoară 3-6 m lungime şi este răspândit
în Africa centrală.
Fam. Colubridae
Grupează majoritatea speciilor de şerpi veninoşi şi neveninoşi (peste 1500 de
specii din 292 genuri). La noi în ţară sunt 4 genuri (Coluber, Elaphe, Coronella, Natrix) şi
8 specii neveninoase. Ei se întâlnesc pe toate continentele, în toate regiunile, în diverse
habitate (cu excepţia Antarcticii). Scuturile de pe cap variază ca număr şi mărime, fiind
un criteriu de clasificare. Sunt specii la care membrele (chiar oasele centurii pelviene) au
dispărut complet.
• Natrix natrix (şarpele de casă), măsoară până la 1,6 m, are 2 pete
semicirculare galbene sau albe, dispuse în regiunea temporală. Este răspândit
în aproape toată Europa, Algeria şi Asia de vest (Fig. 81).
• Natrix tessellata (şarpele de apă), fără pete semicirculare pe laturile capului.
Este o specie tipic acvatică. Preferă ca hrană peştii mici şi amfibienii. Când este
capturat secretă o substanţă odorantă cu miros puternic de usturoi.
• Coronella austriaca (şarpele de alun), cu o dungă neagră de la nări la colţurile
gurii. Măsoară 0,75 m, se hrăneşte cu şopârle şi este răspândit în toată
Europa.
• Elaphe longissima (şarpele lui Esculap), cu o dungă neagră de la ochi la
colţurile gurii. Atinge 1,5-2 m şi este întâlnit în sudul Europei, din Pirinei până
la Marea Caspică. Nu se întâlneşte în insulele britanice. Se cunosc şi forme
melanice.
Fam. Elapidae
Cuprinde aproximativ 170 specii de şerpi veninoşi (venin neurotoxic), cu dinţi
proteroglifi. Atacă fulgerător, apoi se retrag şi aşteaptă să moară prada. Majoritatea sunt
ovovivipari. Sunt tereştri, arboricoli şi sunt răspândiţi în zonele calde din Asia, Africa,
America Centrală şi de Sud şi Australia. Rareori depăşesc 2 m lungime.
• Naja naja (cobra indiană, şarpele cu ochelari) atinge 2 m lungime, ajunge până
la 2000 m altitudine. Când este iritată îşi ridică partea anterioară a corpului
care se lăţeşte cu ajutorul primelor 8 perechi de coaste. Pe partea dorsală a
acestei porţiuni dilatate are un desen asemănător unor ochelari. Această poziţie
este doar de intimidare, deoarece nu muşcă din această poziţie. Este o specie
ovipară. Veninul său provoacă moartea unui om în câteva ore de la inoculare
(Fig. 82).
• Naja haje (cobra egipteană) atinge 2,4 m lungime şi este întâlnită în Africa de
nord. Pe partea dorsală nu are desenul cu ochelari. Muşcătura ei este mortală
şi se pare că ea este cea folosită de Cleopatra. Se hrăneşte cu şoareci,
şobolani, păsări, broaşte şi alte animale mai mici (Fig. 83).
123
• Naja hannah (cobra regală) are veninul foarte toxic. Este parţial ofiofagă.
• Naja nigricollis (cobra neagră) îşi aruncă veninul de la distanţă asupra victimei.
Trăieşte în Africa centrală şi de sud. Nu depăşeşte 2 m lungime.
• Dendraspis viridis (mamba verde) atinge 2 m lungime, este o specie arboricolă,
foarte periculoasă, cu venin foarte toxic. Trăieşte în estul şi sudul Africii.
Fam. Hydrophiidae
Cuprinde şerpi de apă, foarte veninoşi (cu venin de 10 ori mai puternic decât al
cobrei). Trăiesc în Oceanul Indian, Pacific, au dimensiuni între 1,5–2,5 m. Capul lor este
uşor turtit lateral, la fel şi coada, folosită la înot. Culoarea este variabilă. Sunt ovipari sau
ovovivipari (2-3 pui). Solzii de pe partea ventrală sunt mărunţi. Pot sta sub apă
aproximativ 2 ore.
• Laticauda laticauda atinge 1 m lungime, ponta este depusă pe ţărm. Este
colorat în inele negre şi albastre.
• Pelamys platurus este colorat în galben, cu o bandă brună dorsală iar coada
prezintă un zig-zag galben cu brun.
Speciile Hydrophys semperi şi Laticauda crocheri trăiesc în apele dulci ale lacurilor
din insulele Filipine şi Solomon.
Fam. Viperidae
Grupează şerpi de talie mică (sub 1 m lungime), cu coadă mică, un singur solz
cloacal. Sunt foarte veninoşi, cu dinţi solenoglifi şi venin hemotoxic. Capul are formă
piramidală, îngroşat la bază. Pupila este verticală. Sunt specii crepusculare şi nocturne.
Cu mici excepţii sunt ovovivipari. Cuprinde 2 subfamilii:
Subfam. Viperinae cuprinde viperele (circa 45 specii). Acestea sunt răspândite în
Africa, Europa şi Asia. În România există 3 specii ale genului Vipera.
• Vipera berus (vipera comună, năpârcă) atinge 60-80 cm lungime este întâlnită
din zona de câmpie până în cea alpină (800-2000 m altitudine). Trăieşte şi în
Dobrogea. Este răspândită în Europa şi Asia (Fig. 84).
• Vipera ammodytes (vipera cu corn) este mai mare decât Vipera berus (60-90
cm). Vârful botului prezintă o proeminenţă moale în formă de corn, acoperită
cu solzi (Fig. 85). Ajunge la peste 2000 m altitudine şi este răspândită în
Europa. Veninul ei este mai puternic dcât al oricărei specii de viperă de la noi
(Fig. 86).
• Vipera ursinii (vipera de stepă) atinge 40-60 cm lungime. Trăieşte în sudul
Eurasiei. În România se întâlneşte în Delta Dunării şi insular în Transilvania şi
Moldova.
Subfam. Crotalinae cuprinde aproximativ 65 specii de crotali, care au centrul de
geneză în America, cu câteva specii în Asia şi Europa. Au organe termoreceptoare sub
formă de gropiţe între nări şi ochi, cu rol în localizarea animalului care a emis radiaţiile
calorice. Unii au la vârful cozii nişte formaţiuni cornoase care fac zgomot când mişcă
coada.
124
• Crotalus horridus (crotalul, şarpele cu clopoţei) măsoară 1,5-2 m lungime şi

prezintă în vârful cozii formaţiuni cornoase (inele solzoase) care fac zgomot în
mişcare (ele sunt exuvii ce se păstrează la capătul cozii). Este răspândit în
America de Nord. Este nocturn, ziua stă îngropat în nisip (Fig. 87).
SUBCLASA ARHOSAURIA
Grupează reptile cu craniul diapsid. Au două perechi de fose temporale (superioare
şi inferioare). Unele au şi fose preorbitale. Dinţii sunt tecodonţi (în alveole) iar coastele
se articulează dublu la coloană (prin cap şi tubercul). Cuprinde ordine fosile şi un ordin
actual (în care sunt grupaţi crocodilii).
+Ord. Thecodontia
Grupează cele mai primitive forme de arhosaurieni care au trăit în Triasic acum
circa 240 milioane de ani. Se pare că ei stau la baza evoluţiei celorlalte ordine de reptile,
precum şi a păsărilor. Reprezentanţii lor au fost cuprinşi în pseudosuhieni (reptile mici,
nespecializate, din care s-ar fi desprins celelalte ordine de reptile şi păsările) (Fig. 88).
Unii se deplasează biped.
• +Ornithosuchus – cu deplasare bipedă.
• +Euparkeria – de talie mică, cu solzi mai lungi decât laţi.
+Ord. Pterosauria
Grupează reptile adaptate la zbor. Aceştia aveau modificări ce au avut ca rezultat
scăderea greutăţii specifice a corpului: oase subţiri, pneumatice, craniul cu spaţii
intraosoase, degetul IV al membrelor anterioare foarte alungit (care împreună cu restul
membrelor anterioare şi membrele posterioare susţineau un pliu al tegumentului –
patagiu), maxilarele prelungite într-un cioc acoperit cu teci cornoase. Unele specii mai
primitive aveau dinţi. Au trăit cam în aceeaşi perioadă cu dinosaurii.
• +Pterodactylus a trăit în Jurasic, în Europa şi Africa şi era de talia unui liliac.
Avea fălcile alungite şi înguste, cu dinţi mici, coada scurtă, aripi late, cu o
anvergură de circa 75 cm (Fig. 89).
• +Pteranodon era uriaş, de până la 6–8 m, bine adaptat la zbor, cu cioc fără
dinţi şi craniul prelungit posterior cu o creastă osoasă lungă. Nu avea coadă.
Ord. Crocodilia
Sunt reptile adaptate secundar la viaţa acvatică. Au corpul alungit, capul şi
trunchiul turtite dorso-ventral, coada comprimată lateral (folosită ca organ de propulsie
în apă şi apărare). Membrele anterioare au 5 degete libere, cele posterioare 4 degete
unite printr-o membrană interdigitală, prevăzute cu gheare. Tegumentul este gros, cu
formaţiuni cornoase (solzi, scuturi) dublate dorsal de plăci osoase dermice (osteoderme).
La unii, ele sunt prezente şi pe partea ventrală. Ochii sunt mici, aşezaţi pe partea dorsală
125
a capului, cu pleoape, nictitantă. Craniul este diapsid. Apare bolta palatină secundară, ce
separă cavitatea bucală de cea respiratorie (Fig. 90). Ea se formează prin sudarea
apofizelor premaxilare, maxilare, palatine şi pterigoide şi se continuă cu vălul palatin ce
separă cavitatea bucală de faringe, în care se deschid coanele (nări interne). Aceasta
permite hrănirea şi respiraţia sub apă. Nările sunt unite. Urechea externă este
reprezentrată de un conduct auditiv extern şi un început de pavilion. Fanta cloacală e
longitudinală. Dentiţia e tecodontă. Au stern abdominal şi coaste false abdominale. Cel
toracic este cartilaginos. Claviculele lipsesc. Limba e groasă şi concrecută cu planşeul
cavităţii bucale. Deşi inima e tetracamerală (2 atrii şi 2 ventricule complet separate),
sângele se amestecă în cele 2 cârje aortice care comunică prin orificiul lui Panizza la locul
în care se încrucişează (Fig. 91). Masculul are organ unic de copulaţie. Trăiesc în apele
dulci, salmastre, marine. Sunt mai frecvente în zonele tropicale, atacă vertebratele,
uneori şi omul. Mănâncă mult când au şi rezistă mult când nu au. Sunt ovipari, ouăle au
coaja calcaroasă. Crocodilii sunt vânaţi pentru carne şi piele. Sunt 23 specii actuale, cu
dimensiuni cuprinse între 1,2 m (Osteolaemus tetraspis – în Africa) şi 10 m (Crocodylus
porosus – în Cuba) . Unele sunt pe cale de dispariţie. La nivelul anilor ’80, anual se vânau
2 milioane de exemplare.
Fam. Crocodylidae
Se clasifică după forma botului, numărul de dinţi şi tipul de dinţi. Familia grupează
2 genuri şi 12 specii eurihaline de crocodili ce se întâlnesc în Africa, Madagascar, Asia,
America Centrală şi de Sud. Din această familie fac parte:
• Crocodilus niloticus (crocodilul de Nil), trăieşte în fluviile din Africa tropicală şi
sudică şi Madagascar şi măsoară 5-9 m lungime. Capul are formă triunghiulară.
Coada e puternică. E activ noaptea. Se hrăneşte cu mamifere, păsări, peşti.
Este specie rară şi ocrotită (Fig. 92).
• Crocodilus porosus (crocodilul cu creste), poartă această denumire pentru că
pe partea dorsală, de la vârful botului până la ochi există nişte creste sub
formă de şnur perlat. Atinge 6-8 m lungime. Trăieşte la gurile fluviilor, în delte,
estuare şi pe ţărmurile marine din Nordul Australiei, Sudul Asiei. Mănâncă
mult, stă în ascunzători. Uneori se mulţumeşte cu hoituri. Uneori e periculos şi
pentru om.
• Osteolaemus tetraspis (crocodilul pitic) măsoară 1,2 m, este cel mai mic şi
trăieşte în mlaştinile din vestul Africii. Este omnivor, predominant carnivor
(crustacee, peşti, amfibieni, fructe).
Fam. Gavialidae
Grupează 2 genuri şi 2 specii de crocodili din Asia de Sud. Au caracteristic botul
foarte alungit şi subţiat.
• Gavialis gangeticus (gavialul) măsoară 3-6 m lungime, masculii fiind mai mari.
Botul este lung şi îngust, cu circa 100 de dinţi mici şi ascuţiţi. Se hrăneşte cu
126
peşte şi este inofensiv pentru om. A devenit rar. Femela depune 36-60 de ouă
(Fig. 93).
Fam. Alligatoridae
Grupează crocodili ce au caracteristic botul mai scurt şi mai lat. Trăiesc în apele
continentale ale Americii, Asiei. Dinţii de pe falca superioară pătrund în alveole şi nu se
văd.
• Alligator mississippiensis (aligatorul) atinge 4-5,5 m lungime, fiind o specie
foarte comună în sud-estul SUA.
• Alligator sinensis – ajunge până la 2 m lungime şi este întâlnit în China.
Familia cuprinde şi caimanii (au plăci şi pe partea ventrală a trunchiului).

• Melanosuchus niger – atinge 6 m lungime şi e întâlnit în regiunea tropicală a
Americii de Sud.
• Caiman latirostris (caimanul) măsoară 3,5–4,5 m şi este răspândit în America
de Sud.
Ordinele Saurischia şi Ornitischia grupează reptile fosile cunoscute sub numele

de dinosaurieni. După structura scheletului centurii pelviene se împart în:
+Ord. Saurischia (sauropelvieni) grupează dinosauri cu oasele centurii pelviene

aşezate ca la scheletul reptilelor. Oasele pubiene erau orientate anterior (Fig. 94). Unii
erau carnivori şi bipezi. Se cunosc 2 grupe mari:
+Sauropodomorpha – dinosauri cu cap mic, gât lung şi coadă puternică. Unele

specii erau carnivore şi bipede, altele ierbivore şi redevenite patrupede.
• +Tyranosaurus atingea 12–15 m lungime şi 5–6 m înălţime.
• +Brontosaurus (20–24 m) avea corp masiv (30-40 tone), se deplasa pe toate
cele 4 picioare (membrele anterioare erau mai scurte). A trăit în Jurasic în
America de Nord (Fig. 95).
+Therapoda cuprinde câteva grupe importante, între care: Tetanuranienii

(dinosauri bipezi, de talie mare, prădători; au trăit în Jurasic şi Cretacic; ex:
+Gigantosaurus), Coelurosaurienii (dinosauri carnivori, bipezi, ce se deplasau pe
membrele posterioare, cu membrele anterioare reduse, unii aveau pe cap creste şi
coarne; au trăit în Triasic), Carnosaurienii (dinosauri bipezi, carnivori, puternici, cu
membre posterioare puternice, membre anterioare reduse, cap masiv, fălci puternice cu
dinţi ascuţiţi; au trăit în Cretacicul superior; ex: +Tyrannosaurus rex – puternic, bun
alergător, foarte agil, consuma şi cadavre) (Fig. 96).
127
• +Ord. Ornitischia (Avipelvieni, Ornithosauria) aveau centura pelviană în care

pubisul era orientat posterior (tip avian) (Fig. 94). Reprezentanţii sunt cuprinşi
în 2 subordine, cu mai multe grupe, între care: Iguanodonii (dinosauri de talie
mare, ierbivori, cu membre anterioare scurte, membre posterioare foarte bine
dezvoltate; ex: +Iguanodon – bipedă, ierbivoră, de 6-12 m; au trăit în
Cretacic) (Fig. 97), Ceratopsidele (dinosauri cu coarne, patrupezi, cu cap
masiv, coarne mari, cu o formaţiune osoasă compactă dispusă cervical; ex:
+Triceratops cu dimensiuni de 8-10 m; au trăit la sfârşitul Cretacicului) (Fig.
98), Stegosaurienii (dinosauri cu plăci, cu corp de talie mare, cap mic, coadă
terminată cu ţepi ascuţiţi, puternici şi lungi, cu 2 şiruri de plăci triunghiulare
mari pe spate, putând ajunge la 60 cm; ex: +Stegosaurus – 8-9 m; au trăit la
sfârşitul Jurasicului) (Fig. 99), Ankilosaurienii (dinosauri cu armură; capul,
gâtul şi spatele erau acoperite de plăci cornoase şi spini; ex: +Ankilosaurus –
5-6 m lungime, 2-3 m înălţime; au trăit în Cretacic).
ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA REPTILELOR

Liniile de evoluţie a reptilelor
Reptilele apar spre sfârşitul Paleozoicului (Carbonifer – Permian).
• Linia anapsidienilor (cotilosaurienii şi ţestoasele).
Cotilosaurienii sunt cel mai vechi grup de reptile. Ei aveau corpul scurt, greoi,
craniul întreg (fără fose temporale), vertebre amficelice, semănau cu labirintodonţii.
Cotilosaurienii erau un grup heterogen. Unii erau tereştri, ierbivori, alţii aveau tendinţă
de prădător. Alte linii s-au adaptat secundar la viaţa în mediul acvatic. Din ei s-ar fi
desprins restul reptilelor şi păsările. Tot din cotilosaurieni e posibil să se fi desprins
sinapsidienii şi mamiferele.
Mesosaurienii erau foarte apropiaţi de cotilosaurieni, adaptaţi a viaţa acvatică.
Craniul lor avea o fereastră temporală dorsală, acoperită de o membrană (timpan), cu un
os columelar în interior.
Chelonienii se pare că descind în linie directă din cotilosaurieni. Sunt un grup
conservator, care a evoluat foarte puţin, cu maximă diversificare în Mezozoic. Ţestoasele
criptodire se cunosc din Triasic iar pleurodirele din Jurasic.
• Linia lepidosaurienilor grupează eosuhieni, rincocefali, squamate,
caracterizate prin craniul de tip diapsid.
Eosuhienii aveau talie mică, au apărut în Permian, probabil din cotilosaurieni şi au
dispărut în Triasicul inferior.
Rincocefalii derivă din eosuhieni, sunt cunoscuţi ca fosile din Triasic şi păstrează o
specie actuală: Sphenodon punctatus (în Noua Zeelandă).
Squamatele apar în Triasicul mediu din eosuhieni şi se dezvoltă foarte mult în
Jurasic. Ofidienii apar în Cretacicul superior. Cei mai primitivi erau cei acvatici (genul
128
Pachyrhachis). În Eocen apar paleophidele (asemănătoare boidelor actuale), în Oligocen

apar colubridele neveninoase şi în Miocen şerpii veninoşi.
• Linia sinapsidienilor reuneşte reptile cu craniul sinapsid.
Terapsidienii au apărut în Permianul superior, au evoluat pe mai multe linii,
majoritatea dispărând în Jurasic. O linie de teriodonte a evoluat spre mamifere
• Linia ichthiosaurienilor
Ihtiosaurienii erau forme mici care au apărut în Triasic, au atins o mare
dezvoltare în Jurasic pentru a dispărea la sfârşitul Cretacicului, fără a lăsa urmaşi. Erau
acvatice, cu corpul de formă asemănătoare celei a delfinilor şi cu craniul parapsid.
• Linia euriapsidelor grupează reptile adaptate la viaţa acvatică şi
semiacvatică, cu craniul de tip parapsid (sauropterigieni, placodonţi).
Sauropterigienii apar în Triasic şi se adaptează la viaţa acvatică. Cei mai
cunoscuţi sunt notosaurienii din Triasic (acvatici şi semiacvatici) şi plesiosaurienii, reptile
cu gâtul lung, cap mic, membre transformate în palete înotătoare. Sauropterigienii dispar
în Cretacic fără a lăsa urmaşi.
Placodonţii se cunosc din Triasic, aveau dinţii laţi, în „pavaj” şi membrele
adaptate la înot.
• Linia arhosaurienilor
Tecodonţii erau cei mai vechi arhosaurieni (au apărut în Permianul superior) şi au
dispărut în Triasic, după ce au dat naştere celorlalţi arhosaurieni. Dintre tecodonţi, un
grup important este cel al pseudosuchienilor (Pseudosuchia) ce constituie nod filogenetic.
Pterosaurienii – reptile zburătoare specializate, au apărut la sfârşitul Triasicului şi
au avut o mare dezvoltare în Jurasic. Ei au derivat din grupul pseudosuhienilor şi au
dispărut la sfârşitul Cretacicului, fără a lăsa urmaşi.
Saurischienii şi ornitischienii (cunoscuţi ca dinosaurieni) au fost cele mai
evoluate reptile ce au trăit în era Mezozoică. Au apărut în Triasicul inferior, dintr-un grup
de tecodonte şi au avut 2 linii paralele de evoluţie (deosebite prin conformaţia bazinului).
Au dispărut fără a lăsa urmaşi.
Crocodilii sunt singurii arhosaurieni actuali. Primii crocodili au apărut în Triasicul
mijlociu, probabil dintr-un grup de pseudosuhieni care s-au adaptat la mediul acvatic. În
Jurasic şi Cretacic au avut o mare înflorire şi s-au diferenţiat în mai multe ramuri. Din
Pliocen ei au intrat în declin şi mai există 7 genuri actuale.
129
Cu milioane Era Perioada Epoca

de ani în urmă
Recentă
Cuaternar
Pleistocen
Pliocen
26- Cenozoic Miocen
Terţiar Oligocen
Eocen
Paleocen
65- Cretacic
136- Mezozoic Jurasic
190-
Triasic
225-
Permian
280-
Carbonifer
320-
345- Paleozoic
Devonian
395-
Silurian
430-
Ordovician
500-
Cambrian
570-
Precambrian
Deşi apărute în Paleozoic, reptilele capătă înflorire în Mezozoic (era reptilelor).

Probabil la sfârşitul Mezozoicului Pământul a suferit unele calamităţi, şi au dispărut foarte
multe reptile. Foarte multe specii s-au stins. În privinţa cauzei dispariţiei, s-au emis
multe ipoteze, dintre care amintim:
- Schimbările climatice (răcirea vremii a determinat dispariţia speciilor care
preferau căldura);
- Modificările tectonice (au determinat apariţia de munţi, secarea unor ape,
scufundarea unor insule etc.);
- Căderea unui meteorit gigant pe Pământ (formarea unui nor masiv de praf şi
gaze care a împiedicat fotosinteza şi a distrus lanţuri trofice);
- Activitatea vulcanică (cu eliberarea de CO2 în atmosferă);
- Schimbarea regimului de hrană (angiosperme bogate în alcaloizi şi taninuri, cu
efect negativ asupra speciilor ierbivore);
- Scăderea cantităţii de lumină solară.
Cauze interne:
- Îmbătrânirea grupului (care ar fi atins maximum de potenţial evolutiv);
- Perturbări ale metabolismului şi ale unor procese fiziologice (care ar fi condus la
dezvoltarea anormală a embrionilor);
- Înalta specializare la un anumit habitat şi neadaptarea la schimbări ale
condiţiilor.
130
Importanţa economică şi protecţia reptilelor

Reptilele actuale au o importanţă pozitivă, altele negativă.
Importanţa pozitivă
O serie de reptile consumă anumite insecte dăunătoare, rozătoare, cum este cazul
unor specii de şerpi care consumă şoareci. Boidele sunt şerpi aduşi în gospodării pentru a
consuma şobolani.
În unele habitate reptilele prădătoare controlează populaţiile unor vertebrate
(şerpii marini controlează populaţiile de peşti; şerpii ofiofagi consumă şerpi veninoşi:
Cloelia, Naja hannah etc.).
Unele specii sunt importante pentru industria alimentară: specii comestibile de
crocodili, ţestoase (ţestoasa de supă etc.), şopârle de talie mare (iguane, varanide), şerpi
(crotali, Natrix), ouăle unor specii (ţestoase: Chelone mydas).
Pielea unor specii (crocodili, şerpi) se poate prelucra şi este folosit în marochinărie
(poşete, curele, încălţăminte etc.). de asemenea, plăcile cornoase ale caretului, fierte şi
presate furnizează bagaua – folosită pentru obţinerea unor obiecte de uz casnic (mânere,
rame, piepteni etc.).
Veninul şerpilor este folosit în industria farmaceutică pentru obţinerea serului
antiveninos şi a medicamentelor utilizate ca analgezic pentru bolnavii de cancer.
Nu în ultimul rând, reptilele sunt verigi importante ale multor lanţuri trofice,
constituind la rândul lor, hrană pentru alte animale.
Importanţa negativă a reptilelor este dată de pagubele pe care le produc acele
specii care se hrănesc cu animale folositoare: unele ţestoase consmă peşti (puiet),
crocodilii distrug peşti, şerpi, păsări, mamifere domestice (uneori atacă şi omul). Şerpii
veninoşi provoacă multe accidente. Anual, 500.000 oameni sunt muşcaţi de şerpi
veninoşi, din care 40.000 mor (1982).
Pe de altă parte, trebuie luate în considerare şi aplicate măsuri de protecţie
(stabilite adesea prin lege) a unor specii de reptile ameninţate cu dispariţia. Conform
Listei Roşii sunt ocrotite 26 specii de ţestoase, 31 specii de şopârle, 24 specii de şerpi. De
asemenea, crocodilii sunt ameninţaţi cu dispariţia dacă nu se iau măsuri de protecţie.
Şi în România există 19 specii de reptile care necesită protecţie strictă: Testudo
graeca, Testudo hermanni, Emys orbicularis, Lacerta agilis, L. praticola, L. trilineata, L.
viridis, L. muralis, L. taurica, Eremias arguta, Ablepharus kitaibelii, Eryx jaculus, Elaphe
quatorlineata, Elaphe longissima, Coronella austriaca, Natrix tessellata, Vipera
ammodytes, Vipera berus, Vipera ursinii.
131
Elemente de biologie a reptilelor
ŢESTOASE
• Răspândire şi habitat
Ţestoasele sunt răspândite pe toate continentele, pe areale restrânse, majoritatea
în zonele calde (tropicale şi subtropicale), puţine în zonele temperate (unde intră în
hibernare în anotimpul rece). Se întâlnesc în biotopuri diverse: ape marine, dulci şi
salmastre, zone mlăştinoase, păduri, terenuri uscate de stepă.
• Rezistenţă
Au longevitate mare (50-100 de ani, uneori 200). Sunt foarte rezistente la căldură
şi uscăciune, la mutilări, la acţiunea unor substanţe toxice, la lipsa de apă şi hrană.
În schimb sunt sensibile la frig.
• Hrană
Hrana lor diferă în funcţie de specie şi de mediu. Tecile cornoase care acoperă
fălcile suplinesc lipsa dinţilor. Speciile terestre au regim preponderent vegetarian (frunze,
fructe, muguri, ierburi, rădăcini) dar se pot hrăni şi cu moluşte, viermi şi insecte. Speciile
acvatice au regim de hrană animal, cele dulcicole se hrănesc cu nevertebrate (moluşte,
insecte) şi vertebrate (puiet de peşte, mormoloci, broaşte) iar cele marine sunt în
principal ihtiofage dar consumă şi nevertebrate (raci, melci, meduze) şi chiar alge
marine. Unele specii (trionichidele) sunt prădătoare şi atacă păsările acvatice.
• Deplasare
Sunt cele mai lente reptile datorită conformaţiei scheletului. Membrele sunt
conformate diferit, în funcţie de mediul de viaţă. Speciile terestre au membrele scurte,
orientate lateral şi degetele concrescute, cele dulcicole au degetele unite printr-o
membrană interdigitală şi gheare ascuţite iar cele marine au membrele transformate în
vâsle (palete înotătoare) prin hipertrofierea degetelor şi alungirea falangelor.
• Reproducere
Ţestoasele au un dimorfism sexual redus (masculii au carapacea mai îngroşată şi
alungită, coada mai lungă, sunt mai mici ca femelele la speciile acvatice şi mai mari la
cele terestre). Sunt specii ovipare, depun 10-200 de ouă (în 1-4 ponte pe an) în gropi
săpate în nisip sau sol afânat. Ouăle sunt protejate de un înveliş pergamentos la speciile
marine şi de o coajă la celelalte. Dezvoltarea embrionară durează câteva luni (în zona
temperată aproximativ 2 luni, în zonele tropicale 4 luni – 1 an).
• Duşmani
Duşmani ai ţestoaselor se găsesc în aproape toate clasele de vertebrate: rechini
pentru speciile acvatice, păsări răpitoare, mamifere carnivore şi omnivore (felide, canide,
porci, om).
132
ŞOPÂRLE
Majoritatea speciilor de şopârle sunt terestre, cu preferinţă pentru diferite tipuri de
habitat: terenuri deschise şi însorite, cu puţină vegetaţie, terenuri înierbate, deşerturi
nisipoase, zone mlăştinoase, păduri dese, zonele din vecinătatea râurilor, mediul
subteran şi chiar mediul marin, unde doar îşi caută hrana (1 specie: Amblyrhynchus
cristatus din Galapagos).
• Deplasare
Fiind specii agile realizează mişcări rapide şi variate: alergare pe distanţe mari,
folosind în special membrele posterioare (agamide, iguanide, varanide), căţărare pe
suprafaţa verticală a scoarţei copacilor, pe stânci, folosind ventuze adezive de pe faţa
inferioară a degetelor (geconide), planare de la un arbore la altul folosind pliul
tegumentar de pe părţile laterale ale corpului (specii arboricole: geconide, agamide), înot
cu ajutorul cozii şi al membrelor posterioare (specii semiacvatice: Varanus, Iguana,
Amblyrhynchus), mişcări ondulatorii ale corpului (specii apode).
• Metode de apărare
Şopârlele au numeroase şi diverse metode de apărare: fuga (la speciile de talie
mică), sacrificiul voluntar (caracterizat prin autotomie, ruperea cozii cu posibilitatea
regenerării), prezenţa ţepilor şi spinilor (ex: Moloch horridus din Australia etc.),
intimidarea (schimbarea bruscă a înfăţişării, cu adoptarea unui aspect ameninţător, ex:
Chlamydosaurus kingi, Anolis), comportamentul criptic (posibilitatea de a se ascunde
într-un mediu asemănător cu coloritul lor (ex: Anolis), coloritul aposematic (colorit ce
avertizează asupra toxicităţii, ex: Heloderma), homocromie permanentă şi ocazională
(colorit asemănător mediului în care trăiesc, ex: Chamaeleo).
• Hrană
Hrana şopârlelor este de origine animală, dar mărimea variază cu dimensiunile lor.
Speciile de talie mică consumă nevertebrate (insecte, melci, viermi), cele de talie mare
consumă păsări şi mamifere mici, uneori ouă de păsări, alte şopârle şi chiar cadavre.
Unele se hrănesc cu hrană vegetală (iguanele de deşert).
Modul în care îşi procură hrana este de asemenea diferit: unele îşi aşteaptă prada,
altele o vânează, fiind ajutate de miros şi vedere.
• Hibernare
Speciile din regiunea temperată hibernează de toamna până primăvara, în gropi
adânci săpate în sol etc. Hibernarea lor este legată de reducerea hranei în anotimpul
rece.
• Reproducere
Şopârlele pot fi ovipare, ovovivipare sau vivipare. Tendinţa este spre viviparitate,
multe specii fiind ovovivipare, ca reacţie la condiţiile nefavorabile de mediu. Prezintă
dimorfism sexual, manifestat prin culori mai vii la masculi în perioada de reproducere,
creste, cute ale tegumentului, guşă etc. Numărul de ouă variază între 1-45 (unele depun
133
chiar 50-60), dar cele cu număr mic de ouă au mai multe ponte pe an. Aproape la toate
speciile ouăle au coaja pergamentoasă şi moale (la geconide e calcaroasă). Dezvoltarea
embrionară durează câteva luni, în funcţie de temperatură.
• Duşmani
Şopârlele au numeroşi duşmani, dintre vertebrate. Ele pot fi victimele unor specii
mari de şopârle, ale speciilor de şerpi, păsări răpitoare sau acvatice şi mamifere
carnivore.
ŞERPI
Şerpii sunt răspândiţi pe toate continentele (cu excepţia Antarcticii), dar sunt cei
mai numeroşi în zonele intertropicale. Ei sunt foarte diverşi, incluzând forme terestre
(deşert, stepă, păduri de câmpie, de munte), subterane, arboricole, semiacvatice,
acvatice (dulcicole, marine), de nisipuri.
• Deplasare
Şerpii se deplasează prin mai multe tipuri de locomoţie: mişcare serpentiformă
tipică, mişcare în plan vertical, mişcare de planare. Mişcările de locomoţie se realizează
cu ajutorul musculaturii corpului ce acţionează asupra coastelor şi solzilor ventrali.
• Hrană
Hrana şerpilor este de origine animală şi ei sunt polifagi: juvenilii se hrănesc cu
insecte, adulţii cu diferite vertebrate. Speciile mari (boidele) se hrănesc cu vertebrate
mari, cele mici cu animale mici (rozătoare, păsări, şopârle mici), speciile acvatice au în
hrana lor peşti, amfibieni, mormoloci, cele subterane se hrănesc cu insecte, miriapode şi
viermi. Există şi specii strict ofiofage sau strict oofage, dar acestea sunt specializări
stricte şi puţin numeroase.
Şerpii înghit prada întreagă şi au anumite adaptări pentru aceasta: cavitatea
bucală este dilatată, cele 2 jumătăţi ale mandibulei sunt articulate printr-un ligament
elastic, osul pătrat (care face articulaţia fălcilor la neurocraniu) este lung şi mobil, unele
oase ale viscerocraniului s-au modificat pentru a forma nişte pârghii, dinţii sunt
numeroşi, ascuţiţi, curbaţi spre interior, secreţia salivară este abundentă, pereţii
esofagului şi ai stomacului sunt elastici, digestia este prelungită (câteva zile - câteva
săptămâni).
Şerpii îşi capturează prada stând la pândă sau deplasându-se activ şi fie îşi prind
prada cu ajutorul fălcilor şi o înghit vie, fie o strangulează şi o înghit, fie îi inoculează
venin pentru a produce paralizia sau moartea ei.
Şerpii veninoşi aparţin familiilor: Elapidae, Hydrophiidae, Viperidae, Crotalidae şi
puţine specii de Colubridae. Veninul este produs de glande salivare modificate, conţine
cloruri, fosfaţi, pigment galben, albumine, globuline, peptonă, fermenţi şi substanţa
activă specifică (viperină, crotalină) şi este limpede, gălbui sau verzui şi insipid. După
134
efecte, veninul poate fi: neurotoxic (blochează creierul, măduva spinării, terminaţiile
nervoase), cardiotoxic (blochează inima şi aparatul respirator), hemoragic (produce
hemoragii prin ruperea vaselor de sânge), hemolitic (distruge globulele roşii) sau poate
produce necrozarea generală a celulelor şi ţesuturilor.
• Hibernare şi estivaţie
Şerpii sunt tetrapode poichiloterme şi sunt sensibili la modificări ale temperaturii
mediului. În perioada rece, speciile din regiunile temperate intră într-o stare de hibernare
(în galerii, scorburi de copaci, sub plante etc.) ce depinde de climă, sezon şi specie.
Speciile tropicale, în perioadele de vară, când temperaturile sunt foarte mari şi apele
seacă intră în estivaţie (un somn de vară). Hibernarea şi estivaţia sunt adaptări la
condiţiile nefavorabile de mediu.
• Metode de apărare
Şerpii se pot apăra prin: emiterea de sunete (unele puternice ca nişte şuierături,
ex: Heterodon, altele prin frecarea solzilor laterali ai corpului între ei – precum viperele
indiene şi africane), simularea morţii (se întorc pe faţa dorsală, deschid gura şi rămân
nemişcaţi), muşcătură veninoasă (care produce paralizie sau moarte instantanee),
homocromie (desene şi colorit asemănător mediului), colorit aposematic (culori de
avertizare pentru prădători), mimetism (colorit asemănător unor specii veninoase).
• Reproducere
Majoritatea speciilor sunt ovipare (excepţie unele vipere care sunt ovovivipare sau
vivipare şi majoritatea hidrofiidelor care sunt vivipare). Ouăle au coaja pergamentoasă,
rezistentă. Ponta poate avea 2-50 ouă (de regulă 15-20) în funcţie de specie şi este
depusă în locuri ascunse, călduroase şi umede şi nu este păzită (cu puţine excepţii, când
femela se încolăceşte în jurul ei, ca la Python molurus). Puii speciilor veninoase au
aparatul veninos complet.
• Duşmani
Duşmanii şerpilor sunt tot vertebrate: specii de şerpi ofiofagi, păsări ofiofage,
unele răpitoare de zi şi de noapte (vulturi, bufniţe), mamifere (arici, porci etc.).
CROCODILI
În general, crocodili sunt legaţi de mediul acvatic, populând fluvii, râuri, lacuri,
bălţi, mlaştini din zonele tropicale şi subtropicale. Pot pătrunde şi în apele litorale
salmastre şi ocazional în mări. Ei trăiesc în grupuri mari.
• Hrană
Hrana adulţilor este reprezentată de peşti, broaşte, păsări acvatice iar cei de talie
mare atacă orice vertebrat imprudent care vine la adăpat, chiar mamifere mari (zebre,
antilope, bivoli, rinoceri etc.). Crocodilii de talie mică se hrănesc cu crustacee, moluşte,
insecte. Juvenilii consumă diferite nevertebrate acvatice. Sunt crepusculari şi nocturni.
135
• Reproducere
Crocodilii emit sunete puternice pentru atragerea partenerilor şi acuplarea are loc
în apă. Femela îşi depune ponta în gropi săpate în nisip sau sol afânat, o acoperă cu
materiale vegetale şi o păzeşte până la ecloziune. Ouăle (20-100 în funcţie de specie) au
coaja calcaroasă şi groasă. Femela are grijă de pui până când aceştia se pot descurca
singuri.
• Duşmani
Adulţii au puţini duşmani, ocazional pot fi atacaţi de lei în migraţia lor spre alte
bazine, în schimb ponta şi juvenilii lor au duşmani numeroşi: varani, unele ţestoase
(Trionyx), păsări marabu, hiene. Principalul duşman este omul, care îi vânează pentru
pielea lor.
136

Sistem. Si Biol. Reptile

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sistem. Si Biol. Reptile

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ureche Dorel Zoologia vertebratelor

CLASA REPTILIA - Sistematica

Subclasa ANAPSIDA grupează reptile cu craniul anapsid (fără fose temporale şi

adânci. Este specie crepusculară şi nocturnă. Trăieşte în apele stătătoare din

+Ord. Mesosauria grupează reptile adaptate la viaţa acvatică. Au trăit din

+Ord. Pelycosauria grupează forme primitive, ce au avut o mare dezvoltare în

+Ord. Therapsida grupează reprezentanţi ierbivori (anomodonte) şi carnivori

corp: cotul se orientează posterior, genunchiul anterior. Membrele ridică

+Ord. Ichthyosauria grupează specii care erau marine, pelagice, bune

+Ord. Eosuchia grupează reptile fosile primitive, de talie mică, cu tendinţă de

acrodontă sau pleurodontă. Structura alveolară a plămânului e mai pronunţată. La unele

• Moloch horridus (dracul de nisip), întâlnită în Australia, are caracteristic corpul

de la ceafă spre coadă. De asemenea prezintă o creastă dinţată pe guşă. Este o

• Heloderma horridum atinge 90 cm şi are culoare brună cu benzi galbene.

Subord. Ophidia (Serpentes) – şerpi

Şerpii nu au ureche medie şi timpan. Boidele, crotalidele au organ termoreceptor

• Python reticulatus (pitonul asiatic) măsoară 6-10 m lungime şi este răspândit

• Crotalus horridus (crotalul, şarpele cu clopoţei) măsoară 1,5-2 m lungime şi

Familia cuprinde şi caimanii (au plăci şi pe partea ventrală a trunchiului).

Ordinele Saurischia şi Ornitischia grupează reptile fosile cunoscute sub numele

+Ord. Saurischia (sauropelvieni) grupează dinosauri cu oasele centurii pelviene

+Sauropodomorpha – dinosauri cu cap mic, gât lung şi coadă puternică. Unele

+Therapoda cuprinde câteva grupe importante, între care: Tetanuranienii

• +Ord. Ornitischia (Avipelvieni, Ornithosauria) aveau centura pelviană în care

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA REPTILELOR

Pachyrhachis). În Eocen apar paleophidele (asemănătoare boidelor actuale), în Oligocen

Cu milioane Era Perioada Epoca

Deşi apărute în Paleozoic, reptilele capătă înflorire în Mezozoic (era reptilelor).

Importanţa economică şi protecţia reptilelor

Elemente de biologie a reptilelor

S-ar putea să vă placă și