D 2 Drept Parlamentar C Calinoiu A Popescu PDF

Prof.univ.dr.
CONSTANŢA CĂLINOIU
Conf. univ. dr. AGATA POPESCU
DREPT PARLAMENTAR
Manual de studiu individual
BUCUREŞTI
2015
CUPRINS
INTRODUCERE ...................................................................................................................................... 1
Unitatea de învăţare 1 1
PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, EXPRESIE

A SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI ÎN
STATUL DE DREPT
1.1. Introducere ...................................................................................................................
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 1
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................ 6
1.3.1. Originile sistemului parlamentar.................................................................. 11
1.3.1. Originile sistemului parlamentar.............................................................
1.3.2. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor în stat .
Parlamentul şi democraţia politică................................................................................
1.3.3. Originile sistemului parlamentar român 1.3. Originile sistemului parlamentar
român.................................................................................................................
1.3.4. Funcţiile Parlamentului în statul de drept....................................................... 22
1.4. Îndrumător pentru autoverificare .................................................................................
Unitatea de învăţare 2
CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

PARLAMENTAR ..................................................................................... ................
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.1. Definiţia dreptului parlamentar. Relaţia sa cu dreptul constituţional şi cu alte ramuri ale
dreptului................................................................................................................................................
2.2. Izvoarele dreptului parlamentar ........ .......................................................................................
2.3. Principiile dreptului parlamentar. Evoluţia şi afirmarea lor în perspectivă istorică .....................
2.3.1. Principii generale ale dreptului constituţional care influenţează şi dreptul
parlamentar................................................................................................................................................
2.3.2. Principii specifice...............................................................................................................
2.3.2.1. Principiul specializării dreptului parlamentar.......................................................
2.3.2.2. Majoritatea decide – opoziţia se exprimă .........................................................
2.3.2.3. Principiul transparenţei
2.3.2.4. Principiul autonomiei parlamentare.....................................................................
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
MANDATUL PARLAMENTAR
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învă
3.3.1. Alegerea deputaţilor şi senatorilor ..........................................................................................
3.3.2.Trăsăturile juridice ale mandatului parlamentar ............................................................
3.3.2.1. Generalitatea mandatului parlamentar................................................................................
3.3.2.2. Independenţa mandatului de parlamentar...................................................................
3.2.4.3. Irevocabilitatea mandatului parlamentar
3.2.4.4. Protecţia mandatului parlamentar
3.2.4.5. Mandatul imperativ şi mandatul reprezentativ
3.3. Dobândirea, durata în timp şi exercitarea mandatului parlamenta.....................................................
3.4. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor .......................... .................................................................
3.5. Protecţia mandatului parlamentar. Libertatea de opinie şi imunitatea
parlamentară..............................................................................................................................................
3.6. Protecţia juridică a membrilor de familie ai parlamentarului...................... .....................................
DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL

4.1. Introducere
4.1. Structura Parlamentului. Monocameralism şi bicameralism. ................................. .............
4.2. Organizarea internă a Camerelor,.............................................................................................
4.2.1. Birourile permanente ale Camerelor şi funcţiile acestora...................................................
4.2.2.Poziţia distinctă a preşedinţilor celor două Camere în sistemul instituţional
parlamentar...................................................................................................................................................
4.2.3. Comitetul ordinii de zi şi Comitetul liderilor grupurilor parlamentare..............................
4.2.4. Comisiile parlamentare......................................................................................................
4.2.5. Grupurile parlamentare....................................................................................................
4.2.5.1. Secretarii generali ai Camerelor şi aparatul de specialitate.........................
DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR
5.1. Introducere
5.3.1 Noţiunea de drept procedural parlamentar. Elemente specifice procedurii parlamentare
5.3.2. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului......................................................................
5.3.2.1. Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare............................................................
5.3.2.2. Stabilirea ordinii de zi ..............................................................................................
5.3.2.3. Desfăşurarea şedinţelor............................... ..............................................................
5.3.2.4. Modalităţi de votare ................................................................................
5.3.2.5. Actele Parlamentului. Tipuri de acte adoptate de Parlament ......................................
5.3.3 Procedura legislativă.............................................................
RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE

STATULUI.
6.1. Introducere
6.3.1. Parlamentul şi instituţia prezidenţială......................................................................................
6.3.2. Mecanismul relaţiei dintre Parlament şi Guvern. Controlul parlamentar..................................
6.3.3. Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională. ...........................................................
6.3.4 Relaţia dintre Parlament şi alte organe ale statului................................................................
6.3.4.1. Autoritatea judecătorească .............................................
6.3.4.2. Curtea de Conturi...............................................................
6.3.4.3. Avocatul Poporului...................................................
6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
CAPITOLUL VII
DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA
INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI
7.1. Introducere
7 .3.1. Rolul şi însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană
7.3.2 Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei. Tradiţiile diplomaţiei parlamentare
7.3.3. Asemănări şi deosebiri între diplomaţia parlamentară şi diplomaţia oficială,
desfăşurată la nivelul organelor de stat pentru relaţii externe.............................................
7.3.4. Formele şi metodele diplomaţiei parlamentare
CONTENCIOSUL DE CONSTITUŢIONALITATE ÎN DREPTUL
PARLAMENTAR
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................
8.3.1. Supremaţia Constituţiei
8.3.2. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor de stat
8.3.3 Structura Curţii Constituţionale
8.3.4. Statutul judecătorilor
8.3.5. Competenţa Curţii Constituţionale
8.3.6. Soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate. Controlul anterior (a priori) şi
controlul posteruior (a posteriori)

9.1. Introducere
9.3.1. Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul organismelor comunitare.
Funcţiile
Parlamentului European
9.3.2. Parlamentul European şi parlamentele naţional
9.3.3 Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii
9.3.4. Tratatul Constituţional şi problematica raporturilor dintre Parlamentul
European şi
parlamentele naţionale
INTRODUCERE
Ideea unui Drept parlamentar lansată, la timpul său, pentru prima dată, de marele
om politic american Thomas Jefferson, a devenit de mult o realitate, chiar dacă ea nu s-a
ridicat încă până la nivelul configuraţiei unei ramuri distincte de drept, rămânând încă un
capitol – dar nu cel mai puţin important, desigur – al Dreptului constituţional.
Discuţiile în jurul existenţei sau inexistenţei acestei categorii juridice au avut
meritul – indiferent de punctele de vedere susţinute – de a sublinia valoarea şi utilitatea
unei cercetări ce priveşte Parlamentul, sub multiplele sale aspecte, funcţii, incidenţe în
viaţa socială şi în raporturile cu diverse organe de stat.
Elaborând prezentul tratat de Drept parlamentar autorii şi-au propus să prezinte,
într-o viziune unitară şi cuprinzătoare, o multitudine de aspecte pe care le-au considerat
esenţiale pentru tratarea subiectului ales. Folosind literatura anterioară, dar şi propria
experienţă, ei au căutat să înfăţişeze problemele cele mai relevante ce se cer cunoscute
atât de specialişti, cât şi de un public larg, cu privire la activitatea parlamentară.
Aria cuprinderii prezentei lucrări este vastă, ea debutând cu consideraţii teoretice
privind Parlamentul ca organ reprezentativ suprem şi expresie a suveranităţii naţionale,
pentru a analiza apoi – în mod succesiv – însemnătatea şi rolul Parlamentului în procesul
de legiferare, relaţiile dintre Parlament şi celelalte organe ale statului, importanţa,
dimensiunile şi limitele controlului parlamentar, organizarea şi funcţionarea internă a
Parlamentului, statutul parlamentarului, dinamica relaţiilor dintre partidele politice şi
parlamentarii acestora, rolul diplomaţiei parlamentare, contribuţia României la
dezvoltarea teoriei şi practicii parlamentare, cercetarea încheindu-se cu unele consideraţii
concluzive cu privire la caracterul normelor şi reglementărilor care guvernează activitatea
parlamentară.
Tratarea teoretică a problemelor este completată în mod util de numeroase referiri la
documente parlamentare, texte legislative, regulamente, rapoarte, moţiuni, apeluri,
declaraţii, hotărâri, grupate în jurul unei anumite problematici şi contribuind, în felul
acesta, la înţelegerea funcţionării practice şi a modului în care lucrează astăzi în România
instituţiile parlamentare.
Adresându-se în primul rând studenţilor şi cursanţilor, dar şi unui mare număr de
cititori interesaţi, autorii au dorit în special să sublinieze valoarea profesiunii juridice,
rolul juriştilor în elaborarea şi adoptarea legilor, în desăvârşirea formei şi a conţinutului
lor, la nivelul exigenţelor care trebuie promovate astăzi în societatea românească.
Convingerea autorilor este că juriştii, în special tinerele generaţii, sunt chemaţi tot mai
mult să aducă o contribuţie importantă, iar desăvârşirea acţiunii de legiferare trebuie să
fie cât mai strâns legată de autenticul spirit de justiţie şi promovarea normelor de drept.
Extinderea şi diversificarea activităţii legislative trebuie făcute însă în mod
parcimonios, ţinând seama de cerinţele legiferării. Evident, nu trebuie făcute legi inutile,
numai de dragul de a legifera, ci trebuie acţionat pe calea elaborării unor reglementări
juridice (sau a modificării lor) doar atunci când raţiunile în cauză se impun. Legile pot fi
puţine sau numeroase, detaliate sau lapidare, dar esenţa lor trebuie să fie întotdeauna
reglementarea corectă a activităţilor sociale, un răspuns adecvat şi prompt dat unor
cerinţe, iar nu o legiferare în considerarea unor interese care nu se ridică la nivelul
întregii societăţi.
Examinând din multiple unghiuri problemele ce privesc Parlamentul, practica sa,
autorii speră că cercetarea pe care au întreprins-o va fi primită cu interes de cei cărora le
este adresată.
Sperăm din toată inima că ceea ce am întreprins va folosi cât de cât celor pentru care
am elaborat-o şi, de aceea, orice comentariu, orice observaţie vizând perfecţionarea
acestei lucrări va fi pentru noi un prilej de bucurie şi satisfacţie.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
conceptul de drept parlamentar, de a se familiariza pe studenţi şi cursanţi cu problemele
vieţii parlamentare, a le explica rolul şi poziţia Parlamentului în sistemul instituţiilor
statului, mecanismele relaţiilor dintre Parlament şi autoritatea prezidenţială, puterea
executivă, Curtea Constituţională şi alte importante instituţii. În acest context, vor fi
totodată evidenţiate tradiţiile democratice ale parlamentarismului românesc şi rolul
Parlamentului în promovarea politicii externe a României. În cadrul cursului va fi
analizată poziţia Parlamentului European în sistemul Uniunii Europene, relaţia dintre
Parlamentul European şi parlamentele naţionale, perspectivele activităţii parlamentare în
condiţiile adoptării Tratatului Constituţional European.
Prezentarea are în vedere și unele aplicatii practice respectiv o analiză substanţială a

practicii Curţii Constituţionale cu privire la controlul Regulamentelor parlamentare prin
care s-au clarificat, cu valoare de principiu, unele dintre problemele legate de interpretarea şi
aplicarea normelor legale în litera şi spiritul principiilor constituţionale.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 familiarizarea studentilor cu problemele vietii parlamentare;
 cunosterea rolului si pozitiei Parlamentului in sistemul institutiilor statului;
determinarea relatiilor dintre Parlamentul european si autoritatile statului
 perspectivele activitatii parlamentare in conditiile adoptarii Tratatului
Constitutional European
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 intelegerea naturii si caracteristicilor dreptului parlamentar;
 intelegerea raporturilor politice si juridice intre Parlamentul european si
parlamentele nationale
 intelegerea si interpretarea procedurilor parlamentare la nivel national si
european;
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 analiza actelor normative in procesul de adoptare;
 corelarea cunostiintelor teoretice cu abilitateaa aplicarii in practica;
 analiza pozitiei Parlamenului European in sistemul Uniunii Europene
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea
unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului
potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea
inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 intelegeerea importantei dreptului parlamentar si a principiilor acestuia;
 insemnatatea adoptarii Statutului deputatilor si senatorilor;
 semnificatia politica si trasaturile juridice ale mandatului parlamentar;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de alte manuale, supuse studiului individual al studenţilor, precum şi de

notele de curs publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor teoretice și practice în domeniul administrației publice. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative
de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului
fiecărei grupe:
1. Concepte de baza si principiile dreptului parlamentar (1 ora)
2. Mandatul parlamentar si protectia acestuia. Incompatibilitati. Imunitate parlamerntara (1
ora)
3. Procedura parlamentara. Competenta si actele Parlamentului.Proceduri parlamentare generale
si speciale.(1 ora)
4. Parlamentul European si paralemnetel nationale (1 ora)
Structura cursului
Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Parlamentul – organ reprezentativ suprem şi expresia suveranităţii

naţionale. Apariţia stemului parlamentar. (3 ore)
Unitatea de învăţare 2. Conceptele de bază şi principiile dreptului parlamentar (3 ore)
Unitatea de învăţare 3. Mandatul parlamentar. (3 ore)
Unitatea de învăţare 4. Protecţia mandatului parlamentar. Incompatibilităţi.
Imunitatea parlamentară. (3ore)
Unitatea de învăţare 5. Dreptul parlamentar instituţional. Organizarea şi funcţionarea
internă a Parlamentului (3 ore)
Unitatea de învăţare 6. Procedura parlamentară. Competenţa şi actele Parlamentului.
Legislatura şi sesiunea (3 ore)
Unitatea de învăţare 7 Relaţiile dintre Parlament şi celelalte organe ale statului.
Unitatea de învăţare 8 Contenciosul de constituţionalitate şi dreptul parlamentar.
Unitatea de învăţare 9 Parlamentul European şi parlamentele naţionale
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

avea următoarele subiecte:
1. Rezolvarea unor teme invocate pentru fiecare unitate (2 ore)
2. Rezolvarea de teste grilă (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Tratate, manuale, monografii
– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit Constitutionnel et mutations de la

société internationale, Recueil des cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001.
– Philippe Ardant, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, LGDJ, 1996. 8e éd
(Manuel).
– Philippe Ardant, Les institutions de la Vème République, Paris, Hachette, 1997, 4e éd.
– Pierre Avril, Gérard Conac, La Constitution de la République Française. Textes et révisions,
Paris, Montchrestien, 1996.
– Pierre Avril, Jean Gicquel, Droit Parlamentaire, 3e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 2004
– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi adăugită, Universul
Juridic, Bucureşti, 2005.
– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Societatea Ateneul Român,
Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti, 1999.
– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, cu un cuvânt
înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţia IV-a, revăzută şi completată, Bucureşti,
Lumina Lex, 2008.
înainte de prof.univ.dr. Jean-Claude Masclet, ediţie revăzută şi completată, Bucureşti, Lumina
Lex, 2005.
înainte de Valer Dorneanu, Bucureşti , Lumina Lex, 2003, 400 p.
-- Constanta Cǎlinoiu,Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat,
Tratat, ediţia IV-a, 2 vol., Ed. Lumina Lex. Bucureşti, 2007.
– Pierre-Henri Chalvidan, Droit constitutionnel. Institutions et régimes politiques, Paris, Nathan,
1996. (Fac. droit).
– Bernard Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, Armand Colin, 1997, 14e
éd (U- Droit).
– Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român, Fundaţia Universitară
“Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, Facultatea de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti,
1993.
– Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România. Instanţele judecătoreşti.
Ministerul Public. jurisdicţiile speciale, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997.
– Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale: în dreptul comparat şi în dreptul
român.Tratat, Arad, editura Servo-Sat, 2003.
– Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1915.
– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol.I şi II, Editura
“Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României - comentată
şi adnotată, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat.
Tratat, Ediţia III-a, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
– Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Revizuirea Constituţiei. Istoric, drept comparat,
documente, opinii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat de teorie şi practică
parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
– Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi adăugită, editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, 2 vol. Vol.I: Teoria generală a instituţiilor politice. Vol.II: Sistemul
constituţional românesc.
– Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, editura All Beck, Bucureşti, 2004.
– Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editia II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2009.
– Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie generală, Editura
“J.L.Calderon”, Bucureşti, 1994.
– Dumitru Mazilu, Drepturile omului. Concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 2008.
– Dumitru Mazilu¸ Proclamaţia Revoluţiei române, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999.
--Dumitru Mazilu, Integrarea europeana, Drept comunitar şi instituţii europene, ed.VI-a, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti
2005.
– Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1942-1943.
– Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, Tipografiile române unite,
1925.
– Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura
„Cerma”, Bucureşti, 1992.
– Mihai T.Oroveanu, Constituţia României din 1991 şi istoria dreptului public românesc,
Editura „Cerma”, Bucureşti, 1998.
– Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Paris, Armand Colin, 16e éd., 1997
(U).
– Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul de parlamentar şi imunitatea parlamentară, Editura
„Scrisul românesc”, Craiova, 2002.
– Ioan Vida, Procedura legislativă, Parlamentul României, Bucureşti, 1999.
– Ioan Vida, Procedura legislativă, Ed. Crater, Bucureşti, 1999..
– Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice contemporane, Ediţia a V-a,
revăzută şi întregită, Editura “Cugetarea”, Iaşi, 1999.
– Genoveva Vrabie, Etudes de Droit Constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003.
– Genoveva Vrabie (coord.), Les régimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de in extenso, ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM,

EXPRESIE A SUVERANITĂŢII NAŢIONALE. FUNCŢIILE
PARLAMENTULUI ÎN STATUL DE DREPT
1.1. Introducere
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare.
1.3.1. Originile sistemului parlamentar..
1.3.1. Originile sistemului parlamentar
1.3.2. Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei puterilor în stat .
Parlamentul şi democraţia politică
1.3.3. Originile sistemului parlamentar român
1.3.4. Funcţiile Parlamentului în statul de drept
1.1. Introducere
Afirmarea vieţii democratice parlamentare în România a

stimulat elaborarea unor lucrări de specialitate consacrate
dreptului parlamentar. Pornind de la remarcabila lucrare
considerată clasică, elaborată de Pierre Avril şi Jean Gicquel,
cercetătorii români au elaborat în ultimii ani numeroase studii
şi lucrări, inclusiv monografii, consacrate acestui subiect.
Interesul faţă de Parlament, de rolul pe care acesta îl
îndeplineşte în societate, faţă de mijloacele prin care
contribuie la elaborarea legilor şi la edificarea unei autentice
ordini de drept este firesc şi legitim, dacă ne gândim la faptul
că astăzi, în lume, respectul pentru democraţia reprezentativă
poate fi considerat ca o realitate.
Apărute cu multe secole în urmă, desigur nu în
formele atât de elaborate pe care le cunoaşte astăzi viaţa
parlamentară, Adunările reprezentative - mai largi sau mai
restrânse – au promovat ideea de democraţie, au zăgăzuit
tendinţele totalitare, au contribuit la formarea unei conştiinţe
naţionale care a evoluat în pas cu ideile drepturilor omului şi
ale popoarelor, cu cerinţele fundamentării raporturilor politice
pe adevărate principii de egalitate şi reprezentativitate.
Marele principiu al separaţiei puterilor a demonstrat
cu vigoare forţa şi puterea Parlamentului, rolul său esenţial
pentru societăţile democratice, importanţa respectării
neştirbite a prerogativelor sale în condiţiile unei armonioase
colaborări cu toate celelalte puteri ale statului. Ilustrul
gânditor Jean Jacques Rousseau scria, pe bună dreptate, că
"Principiul vieţii politice stă în autoritatea suverană. Puterea
legiuitoare este inima statului; puterea executivă este creierul
care pune toate părţile în mişcare... Nu prin legi dăinuieşte un
stat, ci prin puterea sa legiuitoare".
Respectând egalitatea puterilor statului, nu putem să nu
constatăm că, prin sarcinile deosebite care îi revin, puterea
legiuitoare dispune de anumite posibilităţi de afirmare, care îi
sunt proprii şi care o situează în fruntea tuturor instituţiilor
statului.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoașterea originii sistemului parlamentar cat si pozitia

Parlamentului in cadrul sistemului separatiei puterilor in stat;
– cunoașterea aspectelor privind cele cinci funcţii care
exprima cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară:
funcţia de reprezentare, funcţia legislativă, funcţia de
informare, funcţia de control şi funcţia de desemnare prin
investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
– cunoașterea evolutiei sistemului parlamentar romanesc.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum

parlament, lege, separararea puterilor ;
– studenţii vor putea să diferențieze evolutia sistemul
paralamentar din alte state cu sistemul parlamentar roman
– studenţii vor putea să descrie particularitățile functiile
activitatii parlamentare
– studenţii vor putea să cunosca înţelesul diferit al noţiunilor
de „funcţie” şi de „atribuţie” ;
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Aspecte generale privind locul si

rolul administratie publice – conotații conceptuale, timpul alocat este
de 3 ore.
1.3.1 Originile sistemului parlamentar
Originile parlamentarismului sunt foarte îndepărtate.

Enciclopedia britanică menţionează faptul că Islanda înainte de
anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300 cunoşteau
existenţa unor adunări care aveau să constituie în secolul următor
modelul unor adunări deliberative avandu-se in vedere aprecierea
lui François Borella care estima că "Este inexact să se spună că
Marea Britanie este mama parlamentului.
Într-adevăr, Marea Britanie este cunoscută astăzi ca fiind
ţara cu cea mai îndelungată tradiţie parlamentară. În Marea
Britanie, în timpul organizării feudale, pe lângă Coroana britanică
funcţionau Marele Consiliu, din care făceau parte delegaţi din
întregul regat, şi Consiliul Privat, organism redus şi având un
caracter permanent, care asista pe rege în exercitarea atribuţiilor
sale. Întrucât Consiliul Privat poate fi considerat într-un anumit
sens "precursorul" actualului Cabinet, pentru a folosi expresia
curent uzitată în Marea Britanie, Marele Consiliu - din care făceau
parte reprezentanţii tuturor categoriilor populaţiei – poate fi
considerat strămoşul actualului Parlament.
În mod progresiv, în secolul al XIV-lea, Marele Consiliu s-
a diferenţiat în două Camere, ca urmare a departajării intereselor
marilor nobili şi înaltului cler, care au format Camera lorzilor, de
interesele reprezentanţilor aleşi ai oraşelor şi micii nobilimi, care au
constituit Camera comunelor.
În secolul al XIII-lea, în Marea Britanie îşi găseşte originea
puterea legislativă a Parlamentului, marea Chartă concedată în anul
1215 de regele Ioan fără Ţară consacrând angajamentul
monarhului "de a nu ridica nici un fel de impozit fără
consimţământul celor care le plătesc", prin aceasta recunoscându-se
în mod expres puterea Parlamentului de a decide în această materie.
Documente ulterioare, precum Petition of Rights din 1628,
Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, au întărit
puterea şi autoritatea suverană a Parlamentului.
Istoricii britanici leagă apariţia parlamentului de afirmarea
sistemului de drept de Common Law. Se menţionează totuşi că deşi
Parlamentul a reprezentat o instituţie apărută în Evul Mediu,
dezvoltarea puterilor sale în timpul dinastiilor Tudor, Stuart şi
Hanovra, rezistenţa faţă de teoriile politice ale dreptului roman
acceptate în Europa, transplantarea în America a acestei instituţii au
reprezentat evenimente ce au ridicat istoria politică a Angliei într-o
sferă deosebită de aceea a vieţii politice de pe continent.
Istoria Marii Britanii cunoaşte un termen devenit celebru,
acela de "Parlamentul cel lung", denumit astfel datorită faptului că
deşi neconvocat, el continua să-şi afirme existenţa şi legitimitatea.
Cunoscutul om politic britanic John Pym apreciind că "Puterile
Parlamentului sunt, pentru trupul politic, asemenea facultăţilor
raţionale ale sufletului pentru om".
De altfel, în lupta dintre puterea regală şi Parlament, ce şi-a
găsit cea mai pregnantă expresie în marele război civil din anii
1642-1646, Parlamentul a sfârşit prin a-şi impune în mod nediscutat
supremaţia.
În Franţa, in preajma revoluţiei franceze, monarhia
absolută a fost nevoită să convoace totuşi "stările generale", pe care
le nesocotise în mod flagrant şi în afirmarea cărora vedea o ştirbire
a puterii regale. De altfel, în secolele XIV-XV, în Franţa exista un
singur "Parlament", denumit astfel de la cuvântul parler,
semnificând prin aceasta a lua cuvântul, a dezbate. În realitate, încă
din secolul al XIV-lea în Franţa fuseseră create aşa numitele "curţi
suverane", precursoare ale parlamentelor, având în fapt atribuţia de
a limita puterea regală în planul expansiunii sale. Deposedate de
prerogativele lor politice pe vremea lui Ludovic al XIV-lea,
parlamentele fuseseră reduse la simplul rol al unor instanţe
judiciare.
În perioada monarhiei absolute în Franţa, Adunarea stărilor
generale devenise o instituţie care nu mai fusese convocată din
1614. În secolul al XV-lea fiecare "stare" alegea câte 300 de
reprezentanţi (în total 900), iar în cadrul şedinţelor adunării se vota
pe stări.
Momentul culminant l-a constituit însă transformarea
celei de a treia stări în adunare naţională concomitent cu ralierea
unei părţi a clerului, condus de Abatele Grégoire, cauzei
democratice.
Ordinul monarhului francez adresat deputaţilor de a se
dispersa a fost respins de reprezentanţii naţiunii, iar Mirabeau
adresându-se marchizului de Drieux-Brezé, trimis să disperseze
Adunarea, a rostit celebrele cuvinte "Duceţi-vă şi spuneţi celui ce
v-a trimis că suntem aici prin voinţa poporului şi nu vom putea fi
scoşi de aci decât prin forţa baionetelor". La rândul său, abatele
Sieyès, cu glasul lui sec, a argumentat în mod doct şi solemn:
"Dacă n-am fi decât mandatarii, decât slujbaşii regelui, ne-am
supune şi ne-am retrage. Dar, fiind noi trimişii poporului, trebuie să
ne împlinim misiunea, liberi, curajoşi. Este vreunul dintre noi care
să se lepede de înalta încredere cu care a fost cinstit şi să se întoarcă
la alegătorii lui spunându-le: mi-a fost frică, aţi încredinţat în mâini
prea slabe destinele Franţei"?.
Istoria parlamentarismului francez a marcat numeroase
momente remarcabile în această etapă frământată. Mai multe
adunări legislative s-au succedat, din ce în ce mai radicale, iar
convenţia revoluţionară franceză a fost aceea care l-a judecat pe
regele Ludovic al XVI-lea şi l-a condamnat la moarte.
Este de remarcat, prin urmare, faptul că deşi în Franţa
termenul de "Parlament" era folosit pe atunci cu o semnificaţie
limitată ("stările generale" – instituţie convocată ad hoc de monarhi
pentru situaţii cu totul deosebite) el s-a dovedit a reprezenta
instrumentul prin care voinţa populară a reuşit să se afirme şi să se
manifeste, ducând la consacrarea, pentru prima dată, a
Parlamentului în sensul modern, ca o instituţie reprezentativă
naţională.
Desigur, şi evoluţia altor state a înregistrat momente
asemănătoare, confruntări, situaţii în care Parlamentelor de abia
formate li se recunoştea dreptul de a-şi spune cuvântul în
problemele ţărilor respective dar şi situaţii de recul, când instituţiile
parlamentare, nesocotite flagrant, erau dominate de puterea
executivă. Aceasta recurgea adesea la simulacre de parlamente, sau
pur şi simplu – preferând tactica monarhiei engleze şi franceze –
renunţa cu totul să le mai convoace.
Evoluţii asemănătoare s-au întâlnit în Olanda, Italia,
Germania, în ţările scandinave, peste tot transformările politice
aducând cu ele consolidarea şi afirmarea prerogativelor
parlamentare. Se poate spune deci că instituţia Parlamentului nu
reprezintă o creaţie artificială sau de conjunctură, ci un sistem
elaborat al însăşi evoluţiei politice a societăţii, evoluţie de
neconceput fără participarea maselor largi, în condiţiile afirmării şi
consolidării naţiunilor, care implicau într-o măsură din ce în ce mai
mare existenţa unor forumuri democratice reprezentative, chemate
să exprime şi să manifeste voinţa poporului.
Filosofii iluminişti, care au adus o contribuţie atât de bine
cunoscută şi apreciată la definirea rolului Parlamentului, au precizat
cu multă exactitate rolul instituţiei parlamentului în sistemul
separaţiei puterilor. În condiţiile în care Montesquieu şi
contemporanii săi au afirmat necesitatea unui echilibru şi a unui
control reciproc între puterile statului, rolul şi importanţa
Parlamentului ca exponent al puterii legislative devin dintre cele
mai mari. Mai mult decât atât, în teoria Dreptului constituţional se
afirmă ideea regimului parlamentar definit prin tradiţie ca
reprezentând un regim de separaţie suplă şi de colaborare
echilibrată dintre puterile statului.
Deşi evoluţiile politice ulterioare au marcat şi apariţia altor
forme de regimuri, precum cel prezidenţial, semiprezidenţial sau
directorial, rolul Parlamentului a rămas extrem de puternic şi în
aceste regimuri, el păstrând prerogative deosebit de importante în
activitatea de legiferare. Totodată, Parlamentul a exercitat şi
exercită un rol important prin controlul asupra executivului, control
care în sistemele democratice funcţionează indiferent de titulatura
regimului politic sau împrejurarea dacă regimul parlamentar ar fi
"monist" sau "dualist" (prin aceasta înţelegându-se dacă executivul
se prezintă faţă de Parlament ca o singură entitate sau ca două
entităţi, incluzând şeful de stat şi şeful de Guvern).
1.3.2 Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei

puterilor. Parlamentul şi democraţia politică.
Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept

întreaga organizare politică, relaţiile dintre puterea publică şi
cetăţeni, raporturile dintre diferitele puteri ale statului, este
principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru
prima dată de Aristotel în lucrarea sa "Politica", a fost dezvoltat
mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural (Grotius,
Wolff, Puffendorf), iar mai târziu de John Locke, găsindu-şi
încununarea în opera lui Montesquieu.
"Există în toate constituţiile – scria Aristotel – trei elemente
în legătură cu care un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este
avantajos pentru fiecare". După părerea sa, "una dintre aceste trei
părţi este aceea care deliberează cu privire la problemele comune; a
doua este aceea care are drept obiect magistratura...; a treia este
aceea care distribuie justiţia".
Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de
Rousseau, dar filosoful francez foloseşte o logică diferită,
considerând că puterea legislativă se confundă cu însăşi
suveranitatea şi nu poate fi exercitată decât de întreaga naţiune. În
opinia sa, puterea executivă este competentă numai să emită acte
particulare, care trebuie să rezulte din aplicarea măsurilor generale
adoptate de puterea legislativă. "El nu poate concepe însă
independenţa puterii executive, căci aceasta este supusă puterii
legislative, ale cărei ordine le execută şi care o supraveghează, spre
a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de dânsa".
Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a
fost consacrat în numeroase documente de drept constituţional.
Astfel, el se regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor
omului şi cetăţeanului din 1789, precum şi în documentele
revoluţiei americane. În multe constituţii moderne, principiul
separaţiei puterilor este consacrat expres, cum ar fi Constituţia
Cantonului Jura din Elveţia (art.55), Constituţia Republicii
Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în art.6 că "puterile
legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează
în exercitarea prerogativelor ce le revin". De asemenea, referiri la
puterile statului se regăsesc în Constituţiile Germaniei, Spaniei,
Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor
state, precum şi în Constituţia S.U.A.
În România, după modificarea constituţională din anul
2003, textul art.1 alin.(4) a căpătat următorul cuprins: “Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
În cadrul separaţiei puterilor, parlamentele ocupă un
rol dintre cele mai importante, rol care s-a accentuat şi
diversificat în decursul timpului, pe măsura evoluţiei societăţilor
democratice. Evoluând în mod firesc, odată cu transformările
survenite în viaţa politică, funcţiile parlamentelor s-au dezvoltat şi
s-au diversificat. Importanţa politică a Parlamentului, de
reprezentant al suveranităţii poporului, s-a impus cu cea mai mare
vigoare, parlamentele hotărând, în fond, asupra soartei guvernelor,
asupra utilităţii unor măsuri politice, formulând întrebări deseori
incomode la adresa Executivului, fără a mai vorbi de faptul că în
unele sisteme (regimurile parlamentare) parlamentele pot desemna
şi pot demite pe însuşi şeful statului.
Aşa cum sublinia la timpul său, în mod inspirat, filosoful şi
omul politic irlandez Edmund Burke (1729-1797): "Parlamentul
nu este un congres de ambasadori care exprimă interese
diferite şi ostile, pe care fiecare urmăreşte să le păstreze...
Parlamentul este adunarea deliberativă a unei singure naţiuni,
având un singur interes, ca un întreg...".
Revigorarea ideii democratice şi eşecul tuturor formelor de
guvernare totalitară au demonstrat însă, fără putinţă de tăgadă, forţa
şi viabilitatea instituţiei Parlamentului ca exponent al suveranităţii
naţionale. A devenit general recunoscută ideea că parlamentele nu
reprezintă astăzi în lume numai cele mai largi forumuri democratice
naţionale de dezbatere, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a
legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente de
contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile
democratice şi valoarea instituţiilor statului de drept.
1.3.3.Originile sistemului parlamentar român
Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră este legată

în mod direct de răsunetul deosebit pe care l-au avut principiile
Revoluţiei franceze şi încetăţenirea tot mai puternică a ideii că
statul nu poate fi confundat cu întreaga tagmă a boierilor.
În Muntenia, Tudor Vladimirescu, în proclamaţiile sale,
opunea "obştea" şi "norodul" unei minorităţi privilegiate, iar
Alexandru Ipsilante propunea, într-un manifest din 19 aprilie 1821,
separarea puterilor legislativă şi executivă şi convocarea unei
Adunări a deputaţilor de toate treptele. Un proiect de reforme de la
sfârşitul anului 1821, elaborat tot în Muntenia, propunea înfiinţarea
"unui sfat de obşte" pentru a delibera asupra tuturor problemelor de
interes naţional.
În 1822, în Moldova a fost întocmit cunoscutul proiect de
constituţie a Cărvunarilor, care sugera, printre altele, înfiinţarea
unui sfat obştesc, compus din episcopi, boieri şi un boier desemnat
de obştea boierilor din fiecare ţinut. În concepţia acestui document
puterea legislativă urma să revină domnului împreună cu sfatul
obştesc. După cum se ştie, Proiectul Cărvunarilor s-a bucurat - şi se
bucură încă - de aprecieri dintre cele mai elogioase din partea
gânditorilor români. Astfel, A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind "cea
dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările Române" şi
"cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale".
Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în
Constituţia Cărvunarilor au contribuit la "regenerarea noastră
naţională". O opinie pozitivă cu privire la acest important document
emite şi Dumitru Barnoschi, care estimează că "originile vieţii de
stat moderne democratice se încheagă la noi în Constituţia
moldovenească de la 13 septembrie 1822".
Dovedind o concepţie novatoare, "Constituţia
Cărvunarilor" tindea spre restrângerea puterilor domneşti,
încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc,
organ reprezentativ.
În Moldova, un reprezentant elevat al clasei boiereşti,
Dimitrie Sturza, preconiza crearea unei Camere inferioare, "un
divan de jos", care să "închipuie icoana unui norod slobod". În
viziunea lui, fiecare sat urma să aleagă un delegat, iar aceştia
adunaţi la reşedinţa plăşii, să desemneze trei delegaţi care,
întrunindu-se cu ceilalţi delegaţi ai plăşilor judeţelor, să desemneze
trei deputaţi care "puteau să nu fie boieri". Semnificaţia deosebită a
acestui document constă în aceea că se acorda pentru prima dată
dreptul de vot ţăranilor, "Camera inferioară" având dreptul să
discute şi să voteze bugetul, "întocmai cum se obişnuieşte în
Englitera, ţară slobodă, vrednică de a se lua paradigmă de la
dânsa".
Adepţii lui Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în
manifeste elaborate în 1822, propuneau ca "glasul celui mic să fie
ascultat tot aşa cum şi al celui mare". În acest context, al afirmării
tot mai puternice pe plan intern a ideilor liberale şi progresiste,
Tratatul de la Adrianopol din 1829 a oferit posibilitatea
concretizării ideilor preconizate de numeroşi gânditori în cadrul
unor documente juridice obligatorii, care să fundamenteze
organizarea statală.
Pentru elaborarea şi finalizarea celor două Regulamente
Organice (respectiv al Moldovei şi Ţării Româneşti) au fost
constituite comitete formate din reprezentanţi ai boierimii, patru de
fiecare principat. Activitatea comisiilor s-a concretizat în elaborarea
celor două Regulamente, ce reprezintă mai curând un fel de cadre
constituţionale şi administrative, care cuprind – pe lângă norme de
organizare a puterilor statului – şi reguli de drept administrativ,
financiar şi chiar dispoziţii de drept civil şi de procedură civilă.
Regulamentele Organice – adoptate în 1831 în Muntenia şi
în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la
Adrianopol – au consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în
Principatele Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui
document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru
prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat
dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrarul
puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de
organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere,
faptul că Nicolae Bălcescu arăta în scrierile sale următoarele: "...cu
toate relele sale, Regulamentul aduse însă oarecari principii
folositoare şi se făcea un instrument de progres. El recunoscu în
drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile judecătoreşti,
administrative şi legislative şi introduse regimul parlamentar".
Anul revoluţionar 1848 a stimulat acţiunile pentru
democratizarea politică şi înfăptuirea reformelor democratice. În
Moldova, "Doleanţele partidei naţionale", document iniţiat de
Mihail Kogălniceanu, propunea un adevărat program de
reglementări democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi
privilegiilor personale sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa
impozitelor, desfiinţarea robiei, a boierescului şi împroprietărirea
ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, Adunare obştească
compusă din toate stările societăţii, domn ales din toate stările
societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor
publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală
gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a
bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor
judecătoreşti etc.
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un
caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9/21 iunie 1848,
"Proclamaţia de la Islaz", acceptată la 11/23 iunie 1848 de
domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre
deosebire de "Doleanţele partidei naţionale" din Moldova,
Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui
act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare
ale anului 1848. În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz
sunt de semnalat independenţa administrativă şi legislativă,
separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui
domn responsabil pe termen de cinci ani, căutat în toate stările
societăţii, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea
clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor
aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale. Dintre toate
aceste prevederi se remarcă în mod special cele
În Transilvania se impunea, cu deosebită vigoare, în acelaşi
an revoluţionar, "Moţiunea de la Blaj", adoptată de Adunarea
Populară de la Blaj la 4(16) mai 1848. Acest important document,
expresie a unui vibrant patriotism, preconizează recunoaşterea
drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în
concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa cum se
arată în acea moţiune, "Naţiunea română, rezimată pe principiul
libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în
respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română
să-şi aibă reprezentanţii săi în toate ramurile administrative,
judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu
limba sa în toate treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune,
cât şi în administraţie".Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se
refereau la egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii române cu
celelalte biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi
comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea
libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale
cu juraţi, înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea de
şcoli române în toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi
tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române
dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi
ştergerea privilegiilor.
Un eveniment care a marcat un anumit regres în viaţa
parlamentară românească l-a constituit Convenţia de la Balta-
Liman, încheiată între Rusia şi Turcia la 1 mai 1849. Potrivit
acestei convenţii, Domnul nu mai era ales, ci era numit pe termen
de şapte ani de Poarta Otomană, cu consimţământul Rusiei.
Totodată, Convenţia de la Balta-Liman a desfiinţat Adunările
Obşteşti, pe care le-a înlocuit cu divanuri, formate din boieri
numiţi de domn. Celelalte prevederi ale Regulamentelor Organice
au continuat însă să-şi păstreze valabilitatea.
Evoluţiile constituţionale ulterioare au fost legate în mod
special de Convenţia de la Paris, încheiată de Puterile Occidentale
cu Poarta Otomană la 30 martie 1856, după terminarea războiului
Crimeei. Prin acest document, Poarta Otomană se obliga să acorde
în continuare "o administraţie independentă şi naţională, precum şi
deplina libertate de cult, legislaţie, comerţ şi navigaţie" Ţărilor
Române. O comisie specială urma să plece la Bucureşti pentru a
culege informaţii şi pentru a face propuneri în vederea unei viitoare
organizări. După cum s-a remarcat în mod sugestiv de către
profesorul Tudor Drăganu, "...pentru prima dată în istoria relaţiilor
internaţionale, la sfârşitul unui război între marile puteri, acestea nu
mai dispuneau asupra soartei unor ţări, până atunci neconstituite în
state absolut independente, în mod arbitrar şi pe deasupra voinţei
populaţiei lor, ci luau hotărârea (ce-i drept, unele dintre ele, ca
Poarta Otomană sau Rusia, sub presiunea împrejurărilor) de a le
consulta în prealabil pe calea alegerii unor adunări reprezentative.
De asemenea, pentru prima dată în dezvoltarea dreptului
internaţional, puterile semnatare ale tratatului se angajau să
definească chiar ele, printr-o convenţie chemată să îndeplinească
rolul unei adevărate constituţii, bazele viitoarei organizări de stat a
unor terţe ţări: Ţările Române".
Evenimentele ulterioare, care au dus la unirea
Principatelor, sunt bine cunoscute. În primul rând este de semnalat
faptul că au fost organizate alegerile pentru Adunările ad-hoc ale
celor două Principate, acestea având caracterul unor "adevărate
adunări reprezentative, ale unor parlamente ale celor două Ţări
Române" deşi competenţa lor era limitată, având numai
posibilitatea să exprime "dorinţele" celor două ţări privitoare la
bazele viitoarei lor organizări interne, fără a avea însă atribuţii
legislative sau de control asupra guvernului, ele s-au impus ca
importante forumuri democratice, solicitând sporirea prerogativelor
lor şi chiar dreptul de a pune bazele viitoarei constituţii, elaborând
legea electorală pentru convocarea unei Constituante chemate să
adopte această lege fundamentală. Printre alte propuneri formulate
în cadrul Adunărilor ad-hoc menţionăm cele privind
responsabilitatea miniştrilor şi judecarea acestora în cazul în care ar
fi fost găsiţi vinovaţi de către Adunare.
În ceea ce priveşte viitoarea organizare parlamentară, se
preconiza menţinerea sistemului unicameral.
De menţionat este faptul că prevederile Convenţiei de la
Paris ofereau totuşi un cadru incomplet pentru dezvoltarea
regimului parlamentar. Competenţa legislativă era împărţită între
Domn, Adunarea Electivă (aleasă pe şapte ani) şi Comisia Centrală
de la Focşani, formată din 16 membri, organ mixt aparţinând atât
executivului cât şi legislativului. Iniţiativa legislativă pentru fiecare
principat aparţinea Domnului, iar pentru legile de interes comun,
Comisiei Centrale de la Focşani. Adunarea Electivă nu dispunea de
iniţiativă legislativă. Adunarea Electivă putea, totuşi, să amendeze
anumite proiecte de interes comun pentru cele două principate, dar
Comisia Centrală era singura în drept să stabilească textul pe care
Adunările puteau să şi-l însuşească sau să-l respingă. Proiectele de
lege odată votate urmau să fie sancţionate şi promulgate de Domn,
care dispunea de un drept de veto absolut.
Evenimentele petrecute în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza se caracterizează prin manifestarea unor puternice
contradicţii între domnitor şi puterea legislativă. Astfel, în această
perioadă s-au succedat mai multe cabinete, în special în Muntenia,
iar în 1862 Comisia Centrală Mixtă de la Focşani a fost dizolvată,
atribuţiile ei fiind preluate de un Consiliu de Stat care avea dreptul
în special să vegheze la respectarea Constituţiei.
În mai 1862 a fost creat un Comitet provizoriu, având
misiunea să elaboreze legile. Domnitorul manifesta rezerve faţă de
activitatea acestuia şi faţă de faptul că Adunarea legiuitoare se afla
într-o stare de inerţie, potrivnică procesului de reforme pe care îl
preconiza. Adunarea se opunea în special ideii modificării legii
electorale.
Pe de altă parte, Adunarea era ostilă unor reforme
profunde, mai ales agrare şi electorale, pentru a elibera ţărănimea
de servituţile feudale şi a permite participarea la viaţa politică a
unor importante categorii sociale. În aceste condiţii, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, om politic cu vederi liberale, promotor al
progresului şi reformelor, a trebuit să recurgă la lovitura de stat de
la 2 mai 1864 pentru a înfrânge opoziţia Adunării.
Prin "Statutul dezvoltător al Convenţiunii de la Paris
din 7/19 august 1858", noul act fundamental decretat şi promulgat
de domnitor chiar la 2 mai 1864, organizarea internă a statului
român căpăta o nouă înfăţişare. Rolul puterii executive a sporit
considerabil şi, totodată, s-a introdus pentru prima dată în viaţa
politică românească sistemul bicameral, înfiinţându-se pe lângă
Adunarea Electivă, instituţie prevăzută de Convenţia de la Paris, o a
doua Adunare legiuitoare sub numele de Corp ponderator,
denumire înlocuită ulterior cu aceea de Senat.
Senatul apare, aşadar, în legislaţia noastră constituţională în
urma unei puternice confruntări politice, urmată de un act de
autoritate din partea şefului statului. El a luat naştere de fapt într-un
moment de criză a instituţiilor statului, când disensiunile şi
contradicţiile dintre puterea executivă şi cea legislativă unicamerală
n-au putut fi rezolvate prin negocieri, în lipsa unei a treia forţe care
să se interpună şi să acţioneze ca un moderator. În mesajul de
deschidere a noilor Corpuri legiuitoare din 6 decembrie 1864
domnitorul Alexandru Ioan Cuza explica în felul următor misiunea
noii Adunări: "Instituţiunile noastre s-au complectat prin înfiinţarea
Senatului, carele, fiind un Corp ponderator, compus din elemente
conservatrice, puternic prin experienţa dobândită în conducerea
afacerilor generale şi judeţene ale ţării, va şti a feri ciocnirile între
puterile statului, va menţine echilibrul între dânsele şi aşa va apăra
neatinse pactul fundamental şi libertăţile publice ale României".
Cuvintele rostite de domnitor explică raţiunile care au determinat la
momentul respectiv înfiinţarea Senatului, renunţându-se astfel la
vechea tradiţie a ţării care prevedea existenţa numai a unei
singure Adunări. De menţionat este şi faptul că ele fixează cu
claritate şi rolul pe care îl va avea cea de-a doua Cameră pe
parcursul celor trei sferturi de veac de existenţă.
Alături de Domn şi de Adunarea Deputaţilor, Senatul era
investit cu puteri însemnate atât în ceea ce priveşte adoptarea
legislaţiei, cât şi în ce priveşte activitatea statală propriu-zisă. El
avea în compunerea sa membri de drept şi membri numiţi de
domnitor. Senatori de drept, în număr de nouă, erau: cei doi
mitropoliţi ai ţării, episcopii eparhiilor, primul preşedinte al Curţii
de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii în activitate. Restul
senatorilor, în număr de 64, erau numiţi, jumătate "dintre
persoanele care au exercitat cele mai înalte funcţiuni în ţară sau
care pot justifica un venit anual de 800 de galbeni", iar jumătate
dintre membrii consiliilor generale ale judeţelor, câte unul de
fiecare judeţ de pe o listă de prezentare de trei candidaţi, aleşi de
consiliul judeţean dintre membrii săi. Din aceşti 64 de senatori
numiţi, jumătate urmau a fi reînoiţi din trei în trei ani, prin tragere
la sorţi, cei al căror mandat expirase putând fi re-numiţi.
Peste doi ani, în 1866, după abdicarea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, s-a ridicat problema adoptării unei
Constituţii care să restabilească echilibrul între principalele puteri
ale statului, să definitiveze organizarea statului naţional român în
limitele dreptului de autonomie, să consacre drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti şi individuale, statuând totodată principiul monarhiei
constituţionale şi ereditare cu principe străin, prevăzut în programul
unionist adoptat de Adunările ad-hoc în 1857. În Adunarea
Constituantă au izbucnit însă puternice controverse în legătură cu
adoptarea unui sistem unicameral sau bicameral. Adepţi ai unui
sistem reprezentativ unicameral încă din timpul Adunărilor ad-hoc,
liberalii, în frunte cu radicalii, s-au opus cu îndârjire introducerii
Senatului, considerându-l un corp conservator ostil progresului, un
factor de încetinire a procesului legislativ şi chiar o stavilă în calea
exercitării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În favoarea
Senatului se pronunţau însă reprezentanţii curentului conservator,
precum şi noul domnitor Carol I. Între argumentele aduse de ei era
şi acela potrivit căruia cea de a doua Cameră avea menirea de a
modera acţiunea legislativă, reducând atotputernicia unei singure
Adunări, ferind ţara de salturi revoluţionare şi zguduiri periculoase
care ar fi anulat avantajele reformelor. Senatul, în concepţia
conservatoare, trebuia să se impună ca un adevărat arbitru, ca un
mediator între puterile executivă şi legislativă. A fost invocat
totodată şi argumentul că majoritatea statelor europene având deja
un sistem bicameral, legiuitorul român nu putea ignora o asemenea
realitate în privinţa organizării puterilor în stat. În aceste condiţii, în
cele din urmă a învins ideea sistemului bicameral, din acelaşi motiv
al necesităţii asigurării unui echilibru, a unei balanţe cât mai exacte
în procesul elaborării şi adoptării legislaţiei.
Constituţia română din 1866 a consacrat, de aceea,
dispoziţii referitoare la reprezentarea naţională, în Titlul III
capitolul I, precum şi în două secţiuni speciale consacrate Adunării
Deputaţilor şi Senatului.
Consacrând ideea mandatului reprezentativ, art.38 al
acestei Constituţii prevedea că membrii celor două Adunări
reprezintă naţiunea, "iar nu numai judeţul sau localitatea care i-a
ales".
Puterea legislativă se exercita de către Domn şi
Reprezentanţa Naţională, legile urmând să fie supuse Domnului
numai după ce fuseseră discutate şi adoptate de majoritatea ambelor
Adunări. Iniţiativa legislativă aparţinea atât Domnului, cât şi
Senatului şi Adunării Deputaţilor. Legile referitoare la veniturile şi
cheltuielile statului sau contingentele armatei trebuiau să fie votate
mai întâi de Adunarea Deputaţilor. Interpretarea legilor se făcea
numai de către puterea legiuitoare.
Constituţia consacra incompatibilitatea dintre calitatea de
deputat sau senator şi orice fel de funcţii salariate, cu excepţia
aceleia de ministru. Dreptul membrilor Adunărilor de a adresa
interpelări miniştrilor era recunoscut. Imunitatea parlamentară era
garantată dar numai pentru opiniile şi voturile exprimate în
exerciţiul mandatului. Urmărirea unor parlamentari sau arestarea
lor nu era posibilă în timpul sesiunii decât cu autorizarea Adunării,
"afară de cazul de vină vădită". Detenţia sau urmărirea unui
parlamentar putea fi suspendată pe tot timpul sesiunii, dacă acest
lucru era solicitat de către Adunarea respectivă.
Adunările deliberau şi adoptau hotărârile în mod separat,
afară de cazurile anume specificate, iar dreptul de a exercita propria
poliţie aparţinea fiecăruia dintre preşedinţii Camerelor legislative.
Constituţia din 1923 a menţinut sistemul bicameral, cu
anumite diferenţieri de alegere între Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Totodată, era menţinută şi instituţia senatorilor de drept.
În ceea ce priveşte adoptarea şi votarea legilor, era reiterată
cerinţa votării acestora în mod separat de către fiecare Adunare,
legile referitoare la veniturile şi cheltuielile statului, precum şi la
contingentele armatei trebuind să fie votate în mod prioritar de
Adunarea Deputaţilor.
Constituţia din 1938 a păstrat şi ea sistemul bicameral, cu
diferenţierea modalităţilor de alegere a celor două Camere. Era
menţinut principiul deliberării separate a celor două Camere şi
regimul imunităţii parlamentare. Constituţia consacra instituţia
Consiliului Legislativ, al cărui aviz era obligatoriu pentru toate
proiectele de lege, atât înainte cât şi după amendarea lor în
Comisie, afară de cele care priveau creditele bugetare. De remarcat
este faptul că iniţiativa legilor aparţinea de regulă Regelui,
Adunările putând propune din proprie iniţiativă numai legi în
interesul obştesc al statului. Legile erau supuse sancţiunii regale,
după care erau dezbătute şi votate de majoritatea ambelor Adunări.
Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 au marcat o
îndepărtare de la principiile clasice ale parlamentarismului
romanesc, marcând subordonarea principiilor constituţionale
unei ideologii străine de aspiraţiile de secole ale poporului
român şi concentrarea tuturor puterilor statului în mâinile
puterii executive, controlate de partidul comunist.
În literatura de drept constituţional de după 1990, despovarată
de orice dogmatism, o problemă de mare importanţă care s-a
ridicat în dezbaterea specialiştilor a fost aceea a definirii
funcţiilor Parlamentului, problemă asupra căreia s-au
manifestat diverse opţiuni în literatura de specialitate.
1.3.3. Funcţiile Parlamentului în statul de drept
Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o

însemnătate cu totul aparte, deoarece identifică marile direcţii de
acţiune, obiectivele primordiale pe care trebuie să le urmărească
întreaga activitate a forumurilor reprezentative. Acest concept
reprezintă de altfel o creaţie doctrinară, deoarece termenul expres
de „funcţii” ale Parlamentului nu se regăsesc în Constituţie, aceasta
referindu-se în mod primordial la „atribuţii”, iar nu la funcţii ale
Parlamentului. Aşa de pildă, art.65 lit.k din Constituţia României
face vorbire despre „îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit
Constituţiei sau Regulamentului, se exercită în şedinţă comună”
(subl.ns.).
Din punct de vedere terminologic, înţelesul noţiunilor de
„funcţie” şi de „atribuţie” este diferit. Potrivit Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, prin funcţie se înţelege „o sarcină, un
rol sau o destinaţie”, în timp ce prin „atribuţie” se înţelege „o sferă
de autoritate, de competenţă, de activitate a cuiva”.
Definirea şi determinarea funcţiilor Parlamentului este
necesară pentru a delimita deci obiectivele şi direcţiile de acţiune
ale Parlamentului în raport de alţi factori de conducere ai statului.
Determinarea funcţiilor Parlamentului nu reprezintă prin urmare
numai o construcţie teoretică, ci şi o delimitare practică a unor
obiective pe care trebuie să le îndeplinească organele de stat în
cadrul
În concepţia noastră, în actualul moment al dezvoltării
României, cinci funcţii ar exprima cel mai bine activitatea şi
orientarea parlamentară.
1.1.1. Funcţia de reprezentare
Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.61 alin.1 din

Constituţie, care dispune că „Parlamentul este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Această funcţie de reprezentare se manifestă în special în
raporturile României cu Uniunea Europeană şi în orientarea întregii
activităţi externe în raport cu toate statele lumii, pe baza principiilor
dreptului internaţional.
Funcţia de reprezentare a Parlamentului prezintă o
însemnătate dintre cele mai mari şi în ceea ce priveşte relaţiile
dintre Parlament şi alte organe ale statului, Parlamentul beneficiind
de o legitimitate originară, ca exponent al intereselor întregii
naţiuni.
1.1.2. Funcţia legislativă
Această funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi

parlamentare, autorii de specialitate fiind unanimi în a aprecia că
elaborarea legilor trebuie să constituie activitatea primordială a
parlamentelor. Se citează în acest sens afirmaţiile marelui
constituţionalist român Constantin G.Dissescu, care arătase la
timpul său că „Parlamentul are misiunea de a face legi şi de a
controla puterea executivă”.
Funcţia legislativă a Parlamentului este amplu
fundamentată în prevederile Constituţiei, ca şi în cele ale
Regulamentelor parlamentare, urmând a ne ocupa de ea în mod
deosebit în cadrul cursului de faţă.
1.1.3. Funcţia de informare
Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor

politice, dar şi a legilor, pe o temeinică evaluare a unor
consideraţiuni economice, sociale şi politice. Prin dreptul de
petiţionare, parlamentarii cunosc doleanţele cetăţenilor, iar
Regulamentele parlamentare prevăd modalităţi practice prin care
parlamentarii pot solicita anumite informări din partea organelor de
stat.
1.1.4. Funcţia de control
Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie

întreagă de activităţi de maximă importanţă, cum ar fi acordarea şi
retragerea încrederii Guvernului, întrebările şi interpelările,
anchetele parlamentare etc.
Funcţia de control poate merge până la suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României, punerea lui sub acuzare,
solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
O importantă formă de control parlamentar, care a fost
folosită destul de des în ţara noastră, este angajarea răspunderii
Guvernului – din proprie iniţiativă – pentru o lege sau un pachet de
legi, o moţiune de cenzură formulată în asemenea cazuri şi
acceptată de Parlament urmând să ducă chiar la demiterea
Executivului.
1.1.5. Funcţia de desemnare prin investire,

alegere sau numire a unor autorităţi publice
Aci locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea

votului de investitură Guvernului.
Este de remarcat că, potrivit Constituţiei, Parlamentul mai
exercită şi alte activităţi legate de desemnarea sau investirea unor
autorităţi publice, cum ar fi alegerea Consiliului Superior al
Magistraturii, numirea unor membri ai Curţii de Conturi, numirea
directorului Serviciului Român de Informaţii, numirea Avocatului
Poporului, desemnarea în mod separat de către fiecare Cameră a
unui număr de trei din cei nouă judecători ai Curţii Constituţionale
etc.
Evaluarea comparativă a ponderii pe care aceste cinci
funcţii le au în activitatea Parlamentului permite constatarea că
exceptând funcţia de reprezentare, care în mod constant şi
permanent se situează în fruntea preocupărilor Parlamentului, în
legătură cu celelalte funcţii se poate estima că unele sau altele
dintre funcţiile respective au prevalat în anumite momente, în
funcţie de complexitatea problemelor cu care Parlamentul era
confruntat. Astfel, funcţia de formare a diferitelor organe apare de
regulă în momentele de debut al unei legislaturi; funcţia de control
are un caracter permanent; funcţia de legiferare a fost mai
accentuată în anumite momente în care trebuiau îndeplinite
condiţiile pentru însuşirea acquis-ului comunitar şi îndeplinirii
condiţiilor de aderare la Uniunea Europeană etc.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut
 sistem parlamentar;
 motiuni;
 declaratii;
 drept de veto absolut
 sistem unicameral;
 sistem bicameral;
 control parlamentar;
 functii;
 atributii;
 acquis-ul comunitar
 autoritati publice;
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt originilr sistemului parlamentar in Marea Britanie si in Franta?

2. Prezentați pe scurt originilr sistemului paralamentar roman.
3. Indicati cine a enuntat pentru prima oara „principiul separatiei puterilor”.
4. Cum apreciati Regulamentele Organice in contextul evolutiei sistemului parlamentar roman?
5. Care au fost perioadele în care s-a afirmat bicameralismul parlamentar în România?
6. Care sunt avantajele bicameralismului faţă de sistemul unicameral parlamentar?
7. Care sunt caracteristicile bicameralismului ?
8. Prin care lege de revizuire a fost posibilă trecerea celor două Camere de la sistemul
egalitar, integral la cel funcţional?
9. Care au fost perioadele în care s-a afirmat bicameralismul parlamentar în România?
10. Evidentiati comparativ in fucntie de Constitutiile din 1923, 1938, 1948,1952,1965
evolutia activitatii parlamentare ?
11. Enumerati cele 5 funcţii ar exprima cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară ?
12. Creati o evaluare comparativă a ponderii pe care aceste cinci funcţii le au în
activitatea Parlamentului
13. Potrivit Constituţiei, Parlamentul mai exercită şi alte activităţi legate de desemnarea sau
investirea unor autorităţi publice, precizati care sunt acestea.
CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR
2.1. Introducere
2.3.1. Definiţia dreptului parlamentar. Relaţia sa cu dreptul constituţional şi cu
alte ramuri ale dreptului
2.3.2. Izvoarele dreptului parlamentar
2.3.3 Principiile dreptului parlamentar. Evoluţia şi afirmarea lor în perspectivă
istorică
2.3.3.1. Principii generale ale dreptului constituţional care influenţează şi
dreptul parlamentar
2.3.3.2. Principii specifice
2.3.3.3. Principiul specializării dreptului parlamentar
2.3.3.4. Majoritatea decide – opoziţia se exprimă
2.3.3.6. Principiul autonomiei parlamentare
2.1. Introducere
Cercetand definiţia dreptului parlamentar, relaţia sa cu
dreptul constituţional şi alte ramuri ale dreptului, izvoarele
dreptului parlamentar, principiile dreptului parlamentar,
evoluţia şi afirmarea lor în perspectiva istorică apare
necesitatea departajării dreptului parlamentar de dreptul
constituţional. În sprijinul ideii existenţei unui drept
parlamentar distinct pledează o serie de elemente desprinse
din practică, ce-şi găsesc fundamentul în anumite texte
juridice care pun în lumină existenţa unor reglementări proprii
în ceea ce priveşte Parlamentul, statutul celor care îl compun,
precum şi normele de funcţionare a corpurilor legiuitoare.
Pornind de la principiul "autonomiei Parlamentului",
corpurile legiuitoare au în toate ţările lumii dreptul ca să
emită reglementări proprii de organizare şi funcţionare,
stabilind în acelaşi timp şi o serie de proceduri disciplinare
proprii.
Cert eate că, într-o societate democratică, problemele
ce privesc Parlamentul, viaţa parlamentară, implicaţiile lor
juridice devin un adevărat "barometru" al promovării
rânduielilor democratice. De aceea, Dreptul parlamentar,
conceput fie şi numai ca un capitol – în perspectivă o
"subramură" – al dreptului constituţional, poate juca un rol
important în promovarea marilor principii democratice, în
garantarea drepturilor omului şi în păstrarea nealterată a
spiritului marilor valori pe care se întemeiază, de secole,
instituţia Parlamentului.
2.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
– cunoașterea cerecetarii conceptului de baza a dreptului

parlamenar;
– definirea si diferentierea dreptului parlamentar de dreoptul
constitutional
– cunoașterea izvoarelor dreptului parlamentar, cutemuleor
parlamentare;
– definirea principiilor generale ale dreptului constitutional
care influenţează şi dreptul parlamentar
– definirea principiilor specifice dreptului parlamentar;
– studenţii vor putea să definească dreptului parlamentar,

relaţia sa cu dreptul constituţional şi alte ramuri ale dreptului,
izvoarele dreptului parlamentar, principiile dreptului parlamentar,
evoluţia şi afirmarea lor în perspectiva istorică.
– studenţii vor putea să descrie particularitățile principiilor
generale din dreptul constitutional care influenţează şi dreptul
parlamentar
– studenții vor cunoaște și identifica aspecte principiile
speciale dreptului parlamentar, principiul specializării dreptului
parlamentar; principiul potrivit căruia „majoritatea decide, opoziţia
se exprimă”; principiul transparenţei; principiul autonomiei
parlamentare
Pentru unitatea de învățare Conceptele de bază şi principiile

dreptului parlamentar, timpul alocat este de 3 ore.
2.3.1. Definiţia dreptului parlamentar. Relaţia sa cu

dreptul constituţional şi cu alte ramuri ale dreptului
În ultimele decenii, în special sub influenţa preocupărilor

care s-au afirmat în gândirea juridică modernă, au fost emise opinii
în sensul diversificării în continuare a ramurilor de drept şi
acceptării, ca individualităţi proprii, a unor noi discipline. În aceste
condiţii, s-a ridicat problema dacă dreptul parlamentar poate fi
considerat, în actuala etapă a evoluţiei dreptului, o ramură distinctă
de drept. O asemenea discuţie nu este lipsită de interes, după
părerea noastră, ţinând seama ca este necesar să ne raportăm la
împrejurarea că activitatea Parlamentului, normele şi principiile
sale de organizare, participarea sa la înfăptuirea puterii publice
ridică numeroase probleme juridice, prezintă elemente inedite, de
specificitate, care ar justifica pe deplin tratarea aspectelor ce
privesc organizarea, funcţiile şi prerogativele Parlamentului în
cadrul unei discipline distincte, ţinând seama tocmai de
incontestabila lor individualizare.
În literatura franceză de specialitate, unde s-a pus cu
deosebire problema existenţei dreptului parlamentar – deşi expresia
de "drept parlamentar" este mult mai veche, fiind folosită pentru
prima oară în manualul lui Thomas Jefferson, apărut la începutul
secolului trecut –, acest concept a fost abordat din două puncte de
vedere:
a) potrivit unui prim punct de vedere, dreptul parlamentar
ar reprezenta totalitatea regulilor aplicabile adunărilor,
indiferent care ar fi natura unor asemenea reguli: constituţionale,
organice, legislative, sau ţinând de ordinea lor interioară. Astfel,
Marcel Prélot – care a continuat tradiţia înaintaşului său Eugène
Pierre – în cursul său din 1958, apreciază că dreptul parlamentar ar
constitui "acea parte a dreptului constituţional care se ocupă de
regulile care sunt urmate în ceea ce priveşte organizarea,
compunerea, puterile şi funcţionarea adunărilor publice";
b) un al doilea punct de vedere, susţinut de Pierre Avril şi
Jacques Gicquel, consideră că dreptul parlamentar s-ar referi la
ansamblul regulilor scrise sau cutumiare care sunt aplicabile
membrilor adunărilor politice, în cadrul comportamentului lor
individual sau colectiv. Într-o asemenea viziune, dreptul
parlamentar ar fi mai curând un drept procedural şi disciplinar
interior, care ar ţine de competenţa exclusivă a fiecărei adunări.
Instituţia Parlamentului, cu toate regulile şi procedurile
sale, cu mecanismele pe care le-a creat şi pe care le generează în
permanenţă, oferă un domeniu extrem de vast de specificităţi, în
care elementele proprii sunt uneori atât de puternice încât
prevalează faţă de reglementările deja consacrate, ce fac parte din
Dreptul constituţional.
Revenind la teoria dreptului putem aprecia – împreună cu
autorii de specialitate – că diviziunea actuală a dreptului în ramuri
"se obţine prin raportarea grupurilor de norme juridice la relaţiile
sociale pe care le reglementează". Diviziunea dreptului în ramuri
este departe de a fi dată odată pentru totdeauna, dreptul fiind prin
excelenţă o ştiinţă socială, străină oricăror formule şi tipare
prestabilite. Asa cum din tulpina atât de puternică a dreptului civil
s-au desprins cu timpul noi domenii de reglementare, cum ar fi
Dreptul muncii sau Dreptul familiei, de ce nu ar fi posibil oare să
acceptăm această idee şi în ce priveşte Dreptul constituţional?
În literatura română, o valoroasă lucrare ce are,
neîndoielnic, un rol de pionierat în această materie, elaborată de
profesorii Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, consideră –
referindu-se la dreptul parlamentar – că deşi este prematur să se
susţină existenţa unei subramuri a dreptului constituţional în
momentul de faţă, au fost totuşi create premisele pentru
dezvoltarea viitoare a unei asemenea subramuri, care în
substanţa sa implică o evoluţie semnificativă în asigurarea
supremaţiei Constituţiei. În opinia autorilor citaţi, în faza actuală
"Dreptul parlamentar face parte, însă, din dreptul
constituţional instituţional. Este consecinţa faptului că
specificul dreptului parlamentar rezultă din viziunea
instituţională asupra Parlamentului, ca instituţie politică de
bază a democraţiei reprezentative, în care acesta este analizat
atât sub aspectul organizării, inclusiv al statutului membrilor
ce îl compun, cât şi sub aspectul funcţionării sale, ceea ce
implică, deci, competenţa sa normativă şi modul de realizare a
acestei competenţe".
Desigur, discuţiile ce se poartă în jurul existenţei dreptului
parlamentar au o încărcătură teoretică foarte mare, problemele
departajării dreptului parlamentar de dreptul constituţional
înfăţişându-se a fi nu numai dificile şi complexe, dar şi, uneori, de-
a dreptul insurmontabile. Va putea dreptul parlamentar să justifice
un domeniu specific, un obiect propriu şi o metodologie cu totul
proprie, pentru a dovedi legitimitatea sa ca ramură de drept? Ar fi
recomandabil, poate, ca în actualul stadiu de dezvoltare a dreptului
să-l considerăm ca fiind un element cu suficientă autonomie, ce se
detaşează din cadrul propriu de acţiune a dreptului constituţional?
Va putea el să se dezvolte în cadrul dreptului constituţional fără a
afecta integritatea acestui drept, care prezintă o însemnătate
hotărâtoare pentru stabilitatea politică, definirea instituţiilor
statului, apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor?
*
* *
De aceea, putem afirma, desigur, că dreptul parlamentar nu
poate constitui în actuala etapă de dezvoltare a dreptului o ramură
independentă faţă de dreptul constituţional. După părerea noastră,
poziţia dreptului parlamentar faţă de dreptul constituţional este atât
de strâns condiţionată încât o disociere a dreptului parlamentar ar
risca să-l lipsească de suportul permanent – de care are
indiscutabilă nevoie – al racordării sale la marile principii ale
dreptului constituţional.
Respectarea dreptului fiecărei ţări de a-şi edifica structurile
parlamentare (bicamerale sau unicamerale), de a stabili
responsabilităţile şi prerogativele Parlamentului în raport cu
celelalte puteri ale statului, este o consecinţă firească a principiului
suveranităţii naţionale, a cărui actualitate şi importanţă nu poate fi
contestată de nici un observator lucid al realităţilor internaţionale.
Considerăm deosebit de semnificativ faptul că Statutul
Uniunii Interparlamentare adoptat în 1976 (revizuit în 1983 şi cu
modificările ulterioare) stabileşte chiar în primul său articol ca unul
dintre obiectivele Uniunii Interparlamentare acela de a "favoriza
contactele, coordonarea şi schimbul de experienţă între parlamente
şi parlamentari din toate ţările". Acelaşi articol mai menţionează ca
un alt obiectiv important al Uniunii Interparlametare acela de a
"contribui la o mai bună cunoaştere a funcţionării instituţiilor
reprezentative şi la întărirea şi dezvoltarea mijloacelor lor de
acţiune".
Dezbaterile şi reuniunile interparlamentare au luat în
discuţie importante probleme de interes general legate de situaţia
internaţională, de rolul parlamentelor în înfăptuirea unei autentice
apropieri între popoare şi depăşirea divergenţelor. Obiectivele
cooperării interparlamentare nu au vizat însă numai aspecte
generale, de principiu, legate de diplomaţia parlamentară, de
înfăptuirea unor aspecte majore ce preocupă în mod legitim nu
numai pe parlamentari, dar şi opinia publică internaţională, ci şi
probleme concrete de organizare a activităţii parlamentare şi
vizând îndeosebi dreptul parlamentar.
Iată deci că dreptul parlamentar comparat – componentă
importantă a dreptului constituţional comparat – se înfăţişează ca
un element esenţial de perfecţionare a propriilor norme şi
reglementări, în spiritul respectării unor tradiţii care s-au încetăţenit
şi au dobândit o recunoaştere unanimă în practica majorităţii
covârşitoare a ţărilor lumii.
Evoluţia dreptului parlamentar este indisolubil legată de
întreaga evoluţie a societăţii româneşti spre democraţie, de
depăşirea unor momente de încordare şi tensiune, de înţelegerea
preeminenţei autenticelor valori democratice, singurele care trebuie
să guverneze acţiunile parlamentare în viitor, dar şi modul de
organizare a Camerelor Parlamentului, procedura pe care o
urmează, sistemul multilateral de relaţii pe care Parlamentul le
întreţine cu alte organe ale statului.
1.2. Izvoarele dreptului parlamentar
1.2.1. Conceptul de izvoare ale dreptului.

Izvoarele materiale şi izvoarele formale.
Conceptul de izvoare ale dreptului a fost analizat de

numeroşi autori de specialitate, fiecare dintre ei insistând asupra
unor aspecte pe care le-au considerat esenţiale. Astfel, Alexandru
Văllimărescu arăta că "Prin izvoare ale dreptului înţelegem materia,
elementele care formează substratul regulilor dreptului şi diferitele
moduri prin care aceste reguli sunt stabilite şi ne sunt cunoscute".
Un autor contemporan precizează că "Din diferite unghiuri
de vedere s-au făcut clasificări, s-au examinat trăsături comune ale
diverselor categorii de izvoare şi s-au relevat elementele definitorii
pentru înţelegerea rolului izvorului de drept în practica juridică.
Astfel, s-a făcut distincţie între izvoarele scrise (actul normativ în
general, legea în special), şi între izvoarele oficiale (cele emise de
organele de stat, în forma prevăzută de lege) şi cele neoficiale
(obiceiul, doctrina): între izvoarele directe (actul normativ,
contractul normativ) şi izvoarele indirecte (obiceiul şi regulile
elaborate şi promovate de organe nestatele, neguvernamentale).
"În literatura de specialitate se întâlnesc atât noţiunea de
izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare a normelor
juridice. Evident, ambelor noţiuni li se atribuie acelaşi conţinut, atât
noţiunea de izvor de drept, cât şi noţiunea de formă de exprimare
au în vedere calea parcursă de voinţa generală pentru ca să devină
normă juridică".
Izvoarele materiale, sau în sens material, desemnează
faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează
dreptul, în timp ce izvorul formal are în vedere mijloacele cu
ajutorul cărora se exprimă izvoarele materiale, forma pe care o
îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale.
Sintetizând problematica izvoarelor dreptului, un autor
constata pe bună dreptate că "Dezvoltarea dreptului de-a lungul
istoriei ne demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul
de drept al fiecărei ţări. Explicaţia acestei situaţii trebuie să o
căutăm, pe de o parte în complexitatea relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice, iar pe de altă parte, în varietatea formelor de
organizare şi guvernare a societăţii, a organizării activităţii şi
competenţei organelor de stat, a autorităţii publice".
1.2.2. Analiza diferitelor izvoare ale dreptului
Dreptul cunoaşte o multitudine de izvoare aşa cum s-a

arătat, de aceea, în cele ce urmează vom examina diversele tipuri
de izvoare ale dreptului, pornind de la importanţa şi semnificaţia
lor.
1.2.2.1. Tratatele internaţionale
Tratatele internaţionale reglementează raporturi între state,

consfinţind anumite drepturi şi obligaţii reciproce. În literatura de
specialitate s-a arătat că "Deşi tratatele au avut întotdeauna un rol
important în formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional de-a
lungul secolelor, ele au dobândit o importanţă deosebită doar în
societatea internaţională actuală. Ele acoperă întregul spectru al
relaţiilor internaţionale, cuprinzând domeniile politic, militar,
economic şi financiar, spaţiile maritime, spaţiul extraÎn ceea ce
priveşte ţara noastră, tratatele au, potrivit Constituţiei, valoarea
unor legi, nefiind superioare Constituţiei. Potrivit art.20 alin.2 din
Constituţie, numai într-un singur domeniu – dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
omului – au prioritate reglementările internaţionale, "cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile".
Modificarea Constituţională din 2003 a introdus un nou
articol – art.148 – care la alin.21 dispune că, urmare a aderării,
„prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectarea prevederilor actului de aderare".
În ce ne priveşte, apreciem că tratatele comunitare urmează
a fi considerate izvoare principale de drept, în condiţiile în care
ordinea juridică comunitară are o prioritate recunoscută expres faţă
de ordinile juridice naţionale. Amintim în acest sens că prevederile
art.148 alin.(4), nou introdus prin reforma constituţională din anul
2003, prevede că „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi
autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a
obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului
(2)”.
1.2.2.2. Poziţia deosebită a Constituţiei în sistemul

izvoarelor dreptului intern. Supremaţia
Constituţiei.
În sistemul izvoarelor dreptului, o poziţie cu totul aparte o

are Constituţia, care deţine un rol proeminent în întregul sistem de
drept şi care direcţionează orientarea întregului sistem juridic al
unei ţări.
După cum arată profesorul Ion Deleanu, "Poate fi
considerat ca precept sacru şi intangibil principiul că, în sistemul
juridic al unui stat Constituţia este legea supremă. Ea se află în
vârful piramidei tuturor actelor juridice".
În mod constant s-a relevat în lucrările autorilor de
specialitate ideea că în raport cu toate celelalte acte normative
Constituţia are caracter de lege supremă, exercitând o influenţă
hotărâtoare asupra elaborării şi fundamentării întregului sistem
legislativ.
Autorii Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu relevă:
"interesant este faptul că supremaţia Constituţiei apare ca un lucru
ştiut, firesc, de necontestat, şi de aici lipsa unor preocupări directe
pentru motivarea, justificarea acestei supremaţii. În general, şi
întotdeauna, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al
Constituţiei, iar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu
mai trebuie demonstrată, ca ceva de certă şi incontestabilă
notorietate".
În diversele lucrări de specialitate, Constituţia a fost
caracterizată ca fiind "legea legilor" sau "legea supremă". Unii
autori de specialitate nu au folosit în scrierile lor termenul de
"supremaţia Constituţiei", dar s-au referit în schimb la "valoarea
juridică supremă" a acesteia sau la un caracter de "super legalitate"
(Marcel Prélot). Alţii au caracterizat pur şi simplu Constituţia ca
fiind "legea supremă a statului" (Georges Burdeau).
În ceea ce priveşte motivaţiile considerării supremaţiei
Constituţiei ca un principiu de drept constituţional, unii autori de
specialitate au estimat că aceasta se datoreşte faptului că în general
constituţiile se adoptă de parlamente, după o anumită procedură,
care este deosebită de cea a legilor ordinare.
Efectuând o analiză aprofundată a consideraţiilor care au
determinat apariţia şi afirmarea conceptului în sine de supremaţie a
Constituţiei, în literatura de specialitate se opinează că supremaţia
Constituţiei nu este numai o categorie strict juridică, ci una
politico-juridică, pentru motivul că însăşi Constituţia este rezultatul
transformărilor economice, politice, sociale şi juridice. Ea
marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei
ţări, ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-
juridică realităţilor şi perspectivelor etapei istorice în care a fost
adoptată".
Din aceste motive, supremaţia Constituţiei poate fi
caracterizată ca o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind
atât trăsături şi elemente şi valori politice, cât şi juridice, care
exprimă poziţia supra-ordonată a Constituţiei nu numai în sistemul
de drept, ci şi în întregul sistem social-politic al unei ţări.
Dat fiind faptul că reflectă în toate cazurile realităţile
sociale şi politice, Constituţiile vor trebui să fie şi ele adaptate
schimbărilor, anumite prevederi ale lor fiind înlocuite sau
modificate, ori recurgându-se la adoptarea unor noi Constituţii. În
consecinţă, operaţiunea de modificare, suspendare sau abrogare a
Constituţiei va trebui efectuată potrivit unor proceduri care se
deosebesc de cele aplicabile în situaţia legilor ordinare.
1.2.2.2.1. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, ca o

consecinţă a supremaţiei Constituţiei
Într-un sens juridic larg, Constituţia este, fără îndoială, şi ea

o lege, numai că ea este o lege ce prezintă anumite particularităţi
specifice.
Cu privire la definiţia legii, au fost enunţate formulări
diferite în literatura de specialitate. Astfel, André Hauriou definea
legea ca fiind o regulă generală, scrisă, stabilită de către puterile
publice după deliberare şi comportând accepţiunea directă sau
indirectă a guvernanţilor. Benoit Jeanneau considera ca fiind legi
"regulile stabilite de către Parlament, în materiile legislative", cu
alte cuvinte în materiile enumerate de art.34 al Constituţiei
franceze. În literatura juridică română legea a fost definită de
profesorul Tudor Drăganu ca fiind actul care, "exprimând voinţa
întregului popor, este votat de organul suprem al puterii de stat, în
conformitate cu regulile procedurale stabilite de Constituţie, şi
cuprinde norme generale de conduită obligatorii şi susceptibile de a
fi aplicate, atunci când metoda convingerii nu dă rezultate, prin
forţa de constrângere a statului"; profesorul Ion Deleanu a definit
legea ca fiind actul ce "cuprinde reguli generale şi obligatorii,
sancţionate prin forţa de constrângere a statului, atunci când
aplicarea ei nu se realizează din convingere, şi este susceptibilă de
aplicare ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei".
Acesta mai adaugă că din punct de vedere formal pentru ca un act
juridic să aibă valoare de lege "el trebuie să fie adoptat de către
Parlament cu respectarea unor norme de tehnică legislativă, în
sensul restrâns al acestei noţiuni". Profesorul Gheorghe Boboş
defineşte şi el legea ca fiind "numai acel act normativ care este
elaborat de către organul suprem al puterii de stat după o procedură
specială".
Aşa cum s-a arătat mai sus, în ceea ce priveşte clasificarea
legilor, cea mai importantă este aceea în legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare. Această clasificare se întemeiază pe
prevederile art.73 alin.(1) din Constituţie, în conformitate cu care
"Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare".
În ceea ce priveşte diferenţa dintre legile constituţionale,
legile organice şi legile ordinare trebuie subliniată şi relaţia ce
există între "supremaţia legii" în raport cu "supremaţia
Constituţiei". În esenţă, Constituţia este documentul politic şi
juridic fundamental, care cuprinde "la cel mai înalt nivel şi într-o
desăvârşită sinteză, principiile întregii vieţi economice, politice,
sociale, culturale şi juridice". Celelalte legi având ca punct de
plecare principiile constituţionale "stabilesc reglementări ale unor
relaţii sociale din anumite compartimente ale vieţii, fiind de
aplicaţie nemijlocită la cazuri concrete".
O consecinţă firească a supremaţiei Constituţiei este aceea
că întregul sistem de drept va trebui să fie subordonat principiilor
constituţionale. Constituţia nu cuprinde, evident, – şi nici nu poate
cuprinde – reglementări detaliate pentru întregul sistem juridic, ci
enunţă numai anumite principii, reglementări generale, care sunt
dezvoltate apoi de către legile ordinare care reglementează diverse
domenii ale vieţii sociale.
1.2.2.3. Obiceiul sau cutuma
Obiceiul reprezintă cel mai vechi izvor de drept, el

manifestându-se sub forma unor datini, tradiţii şi practici cu
caracter moral şi religios pe care colectivitatea le-a acceptat ca
norme de conduită printr-o practică îndelungată şi unanim
recunoscută. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate de
aceasta cu forţă juridică au devenit obiceiuri juridice, fiind
cunoscute ca izvoare de drept sub denumirea de cutumă.
Modul prin care obiceiul a fost sancţionat şi recunoscut ca
având valoare juridică s-a realizat îndeosebi prin recunoaşterea sa
de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării diferitelor
cauze.
Rolul obiceiului juridic este diferit de la o epocă istorică la
alta. Din punct de vedere cronologic, cutuma a fost prima formă de
manifestare a dreptului. Primele norme juridice nu au fost altceva
decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii
garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost
răzbunarea sângelui, "legea talionului" şi compoziţia
(răscumpărarea). De altfel, primele acte normative scrise ale
societăţii antice în stadiul ei iniţial erau, în principal, culegeri ale
obiceiurilor preluate şi transformate potrivit intereselor conducerii
noii societăţi.
Pe parcursul timpului, obiceiurile au început să fie
codificate sub forma anumitor culegeri care au contribuit la
păstrarea lor şi la conservarea intactă, nealterată, a reglementărilor
pe care le cuprindeau. În acest sens se citează "oglinda saxonă" din
1230, "oglinda şvabă" din 1237-1282, "Aşezămintele lui Ludovic
cel Sfânt" din 1270, "Pravila rusă" din secolele al IX-XIII-lea ş.a.
În istoria dreptului românesc, cutuma a jucat un rol dintre
cele mai importante. Obiceiul juridic românesc are radăcini adânci
în epoca primitivă şi a evoluat odată cu poporul român, ca o creaţie
originală, dobândind aplicaţiune generală în epoca genezei
românilor şi devenind o componentă esenţială a conştiinţei de
neam. Faţă de faptul că poporul nostru s-a bucurat de o continuitate
de mai multe ori milenară în spaţiul carpato-danubiano-pontic,
obiceiul juridic a jucat înăuntrul acestei continuităţi o dublă funcţie.
Pe de o parte, el a dat expresie cerinţelor specifice de viaţă ale
poporului, contribuind în mod esenţial la formarea identităţii
etnico-instituţionale a românilor, iar pe de altă parte a consolidat
această identitate, asigurându-i unitatea şi continuitatea. Nu
întămplător, în Evul Mediu, pe când obiceiul nostru juridic a ajuns
la stadiul deplinei maturizări, a fost desemnat prin termenul de
"legea ţării" şi "obiceiul pământului".
După formarea sistemului de drept modern, practic
obiceiurile juridice au devenit izvoare de drept cu o aplicaţiune
foarte restrânsă. Totuşi, în dreptul public intern, sub forma
uzanţelor, precum şi în dreptul internaţional public, obiceiurile mai
prezintă o anumită importanţă.
Faţă de importanţa activităţii parlamentare şi mai ales de
forţa juridică a actelor Parlamentului, regulile de procedură, în
afara celor stabilite prin Constituţie şi legi, pot fi stabilite şi de
parlamentari. Din acest punct de vedere, procedura crează un
modus vivendi în viaţa parlamentară, care permite dialogul, lupta
politică şi de idei, dar care asigură şi luarea deciziilor cu
respectarea rezultatului votului. Desigur, şi aceste reguli speciale –
cutume parlamentare – urmăresc însă respectarea dispoziţiilor
constituţionale şi regulamentare. Pentru că aceste noi reguli, create
pentru a înlesni activitatea parlamentară, nu pot fi concepute în
afara regulamentelor şi a Constituţiei, şi numai în măsura în care
Constituţia ori regulamentele nu cuprind anumite dispoziţii cu
privire la soluţionarea unei anumite probleme procedurale, în cursul
activităţii parlamentare sunt create noi reguli, cu valoare de cutumă.
Unii autori români estimează că anumite precedente ar
putea genera cutuma, menţionând în acest sens prezentarea de către
Preşedintele României, după depunerea jurământului, a unui mesaj
în faţa Camerelor reunite în şedinţă comună, regula potrivit căreia
un partid ce nu a reuşit prin urne nu poate fi reprezentat în
Parlament sau că un grup parlamentar nu poate împrumuta membrii
săi spre a constitui un grup cu membrii altui partid etc..
1.2.2.4. Legea şi celelalte acte juridice normative
În sistemul izvoarelor dreptului o poziţie importantă o

ocupă legea. Unii autori de specialitate includ legea într-o categorie
mai largă, aceea a actelor juridice normative, în care alături de lege
sunt incluse şi alte acte normative ce sunt subordonate legii. În
principiu, denumirea de lege este dată şi folosită şi în doctrina
juridică pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică
superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el
colegial sau unipersonal, în funcţie de forma de guvernământ şi
regimul politic al statului.
Principiului supremaţiei legii i s-au adus amendamente prin
aceea că în majoritatea legislaţiilor lumii s-a acceptat ideea unei
delegări legislative către executiv, problemă de care ne vom ocupa
în continuare. Menţionăm că legile, potrivit unei distincţii unanim
admise, sunt constituţionale, organice şi ordinare. Legile organice
pivesc domenii de importanţă deosebită, prin care se reglementează
materii de maximă importanţă ale relaţiilor sociale. Aşa, de pildă,
Constituţia României dispune, în art.73 alin.(3), că prin legi
organice se reglementează printre altele organizarea Guvernului,
regimul stării de mobilizare parţială, regimul stării de urgenţă,
statutul funcţionarilor publici, contenciosul administrativ,
organizarea învăţământului, regimul general privind raporturile de
muncă, statutul minorităţilor naţionale ş.a.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României, legile
organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere,
în timp ce legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră.
În literatura de specialitate s-a subliniat ideea că actele
normative subordonate legii trebuie să fie conforme cu legile, să nu
conţină reglementări primare în domenii conferite exclusiv legii, să
se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale a organului
de la care emană, să respecte ierarhia forţei juridice a actelor
superioare faţă de cele inferioare şi să fie date în forma şi cu
procedura prevăzute pentru fiecare dintre ele.
În rândul actelor normative subordonate legii se înscriu
diverse tipuri de acte care provin de la organele statului. Aşa, de
pildă, în rândul actelor normative subordonate legii sunt incluse
decretele emise de şeful statului, hotărârile Guvernului,
ordonanţele, instrucţiunile, deciziile sau acte purtând alte denumiri
ce provin de la ministere, alte organe centrale de stat, precum şi de
la organele locale.
1.2.2.5. Regulamentele parlamentare
Regulamentul parlamentar a fost definit de profesorul Paul

Bastid ca find ”legea internă a fiecărei Camere”, acestea
acţionând, în elaborarea propriilor regulamente, nu ca “ramuri ale
puterii legislative”, ci în calitate de corpuri autonome “învestite cu
o putere de organizare şi dispunând de o autoritate disciplinară
asupra membrilor lor”.
Regulamentele parlamentare – atât Regulamentul Camerei
Deputaţilor cât şi Regulamentul Senatului, precum şi Regulamentul
şedinţelor comune ale celor două Camere ale Parlamentului
prezintă o însemnătate nu numai procedurală, pentru buna
desfăşurare a lucrărilor, dar oferă totodată soluţii de fond pe care
Parlamentul le adoptă în virtutea principiului autonomiei sale cu
privire la propria organizare, metodele de lucru, statutul
persoanelor care au calitatea de parlamentar.
Primele regulamente parlamentare postrevoluţionare au
fost adoptate – aşa cum se cunoaşte – în 1990, anterior intrării în
vigoare a Constituţiei din 1991 dovedindu-se instrumente de lucru
utile pentru momentul respectiv, dar adoptarea Constituţiei în 1991.
Apoi in anii 1992-1993, atât Senatul cât şi Camera Deputaţilor şi-
au adoptat noile regulamente. Ele au fost supuse controlului de
constituţionalitate, la cererea preşedintelui Camerei Deputaţilor,
respectiv a preşedintelui Senatului, Curtea Constituţională
pronunţând două decizii importante, prin care o serie de texte
regulamentare au fost declarate neconstituţionale.
Atât în cadrul Camerei Deputaţilor, cât şi în cadrul
Senatului, au fost constituite comisii cu privire la elaborarea şi
îmbunătăţirea regulamentelelor parlamentare, alcătuite cu
participarea unui larg spectru politic.
Aşa, de pildă, la Senat, prima comisie parlamentară având
ca obiect îmbunătăţirea Regulamentuui Senatului a luat fiinţă prin
Hotărârea Senatului nr.9 din 5 martie 1997. Dezbaterile privind
Regulamentele celor două Camere nu s-au încheiat în timpul
legislaturii 1996-2000, deoarece de foarte multe ori au existat alte
priorităţi care au împiedicat finalizarea muncii de elaborare a noilor
regulamente. Discuţiile purtate au fost însă deosebit de utile,
exprimând numeroase idei, puncte de vedere care, pe baza unui
studiu atent, ar putea conduce în viitor, într-o perioadă relativ
scurtă, la finalizarea acestei activităţi deja începute.
La 17 octombrie 2000, Camera Deputaţilor - cu 183 voturi
pentru, un vot împotrivă şi şase abţineri - a fost de acord cu
simplificarea procedurii de ridicare a imunităţii parlamentare de la
două treimi la jumătate plus unu din numărul total al
parlamentarilor. După alegerile din noiembrie 2000 şi începerea
lucrărilor celei de a IV-a legislaturi (2000-2004) au fost iniţiate noi
demersuri pentru perfecţionarea regulamentelor parlamentare.
Modificările celor două regulamente parlamentare s-au concretizat:
- în Hotărârile nr.48 din 21 decembrie 2000 şi nr.5 din 12
ianuarie 2001 pentru modificarea şi completarea Regulamentului
Camerei Deputaţilor ,
- în ceea ce priveşte Senatul, în Hotărârea nr.5 din 17
ianuarie 2001 etc.
S-a avut în vedere, în mod special, simplificarea şi
accelerarea procedurii de legiferare, asigurarea unei mai bune
funcţionări a Comisiilor permanente şi sporirea operativităţii
acestora, reglementarea procedurii de urgenţă, adoptarea unor
măsuri de îmbunătăţire în alcătuirea ordinii de zi ş.a.
Actualul Regulament al Senatului a fost adoptat la 24
octombrie 2005, înlocuind regulamentul anterior, republicat la 2
februarie 2001 cu modificările şi completările ulterioare iar
Regulamentul Camerei Deputaţilor, adoptat la 24 februarie 1994, a
fost modificat şi completat în mai multe rânduri, cea mai recentă
fiind modificarea din 13 februarie 2006.
O importanţă deosebită o prezintă şi Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, adoptat
la 3 martie 1992, în aplicarea prevederilor art.65 (actuala
numerotare) din Constituţie, modificat şi completat la 29 iunie
1995.
În legătură cu regulamentele parlamentare ca sursă de drept
parlamentar, câteva idei ar trebui, credem, să fie reţinute:
- regulamentele parlamentare dau expresie
principiului autonomiei parlamentare, la care ne-am referit;
- ele trebuie să fie conforme literei şi spiritului
Constituţiei;
- prin regulamentele parlamentare nu se pot stabili
obligaţii decât parlamentarilor; obligaţiile în sarcina altor
persoane, instituţii, neputând fi stabilite decât prin lege
(ex.Statutul deputaţilor şi al senatorilor;
- regulamentele parlamentare au fost supuse unor
modificări în decursul timpului, tocmai ca urmare a dinamismului
vieţii parlamentare, a apariţiei unor probleme şi situaţii noi care se
cereau reglementate sau a căror revizuire era necesară
(ex.imunitatea parlamentară;
- nu în ultimul rând, modificarea regulamentelor a
fost determinată de necesitatea alinierii reglementărilor existente
la standardele europene, ca şi de raporturile de forţe politice
existente în interiorul celor două Camere ale Parlamentului.
În ceea ce priveşte dreptul constituţional şi dreptul
parlamentar, prezintă o deosebită relevanţă o serie de acte
normative precum Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Legea
electorală, Legea siguranţei naţionale, Legea referendumului,
Legea cetăţeniei române, Legea Curţii Constituţionale, Legea
Avocatului Poporului ş.a.
1.2.2.6. Doctrina
În rândul izvoarelor dreptului, un loc important îl ocupă şi

doctrina. Doctrina se regaseste în lucrările de specialitate elaborate
de specialişti ai dreptului care aduc clarificări sau interpretări unor
texte juridice.
În prezent, doctrina nu are o valoare obligatorie pentru
judecători, pentru organele de aplicare a dreptului, dar ea constituie
- neîndoielnic - o importantă sursă de interpretare şi clarificare a
unor acte normative.
În dreptul constituţional român actual doctrina nu are,
desigur, o valoare obligatorie. Cu toate acestea, lucrări
reprezentative, scrise de specialişti români, au fost adesea citate în
faţa Curţii Constituţionale, în hotărârile acesteia, ca şi în dezbaterile
parlamentare.
1.2.2.7. Principiile dreptului
Aşa cum am arătat, doctrina de specialitate este de acord cu

ideea că în afara normelor, cutumelor, există şi anumite principii
generale de drept, care pot fi incluse în rândul izvoarelor. Aşa cum
am arătat, principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei
generale, diriguitoare, care stau la baza elaborării şi aplicării
dreptului. Ele sunt formulate expres în Constituţii sau dacă nu sunt
formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor promovate în
societate.
Aşadar, principiile de drept sunt idei conducătoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice. Ele exprimă cerinţele şi
comandamentele obiective ale societăţii în procesul de constituire
(de formare) a dreptului şi de realizare a acestuia. Astfel, dreptul
român actual, al cărui proces de formare a început după Revoluţia
din decembrie 1989, a fost clădit pe principii noi, care reflectă
cerinţele obiective ale societăţii româneşti după înlăturarea
sistemului comunist.
În lucrarea "Drept şi sociologie", publicată la Bucureşti în
anul 1936, Mircea Djuvara preciza: "Suntem foarte uşor înclinaţi a
comite eroarea de a crede că un principiu de drept sau de justiţie
este un produs al unei pure speculaţii şi că ar apare în mintea
noastră înaintea unei experienţe imuabile, care să valoreze pentru
orice timp şi orice loc".
Principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de
filozofi şi nici de practicieni: ele sunt doar descoperite şi formulate
de aceştia, pentru că principiile sunt produsul nevoilor societăţii. Ca
şi dreptul, principiile lui fundamentale se caracterizează prin
mobilitate, ele izvorând din acele norme juridice care
reglementează relaţiile sociale cele mai importante pentru societate.
1.3. Principiile dreptului parlamentar.

Evoluţia şi afirmarea lor în perspectivă istorică
Este un fapt bine cunoscut că orice disciplină juridică se

întemeiază pe existenţa unor anumite principii, cu alte cuvinte a
unor norme cu caracter general şi imperativ care domină întreaga
materie a segmentului de relaţii sociale pe care îl acoperă disciplina
respectivă. Aceste principii sunt, neîndoielnic, rodul unei anumite
experienţe, al evidenţierii generalităţii unor anumite reglementări, a
importanţei lor primordiale pentru reglementarea unui anumit set de
relaţii sociale.
Principiile îşi manifestă valoarea lor generală şi obligatorie
prin aceea că ele orientează întreaga materie a domeniului
respectiv.
În ceea ce priveşte dreptul parlamentar, principiile acestuia
au rezultat din cutumele practicate din timpuri foarte vechi, din
constituţiile statelor sau acte cu valoare echivalentă (de pildă
Magna Charta), din regulamentele parlamentare, din practicile
parlamentare care s-au impus cu regularitate şi sunt acceptate astăzi
de toate forumurile reprezentative.
Principiile dreptului parlamentar pot fi grupate în două
mari categorii: principii generale ale dreptului constituţional care
influenţează neîndoielnic şi materia dreptului parlamentar şi
principii specifice.
1.3.1. Principiile generale ale dreptului

constituţional care influenţează şi dreptul
parlamentar.
In literatura română de specialitate, s-a invocat că „Întreaga

activitate de dobândire şi exercitare a puterii politice, raporturile
între guvernant şi guvernaţi se desfăşoară potrivit anumitor
principii generale prevăzute în Constituţie. Aceste principii reflectă
şi consacră în formule politico-juridice caracterul structurilor de
guvernare şi relaţiile între ele în procesul exercitării puterii,
stabilesc direcţiile generale de activitate a statului. Totodată, unele
dintre ele fixează cadrul general în care poporul – titularul suveran
al puterii – exercită atributele acesteia”.
Într-o opinie aceste principii sunt:
a) principiul puterii suverane a poporului
b) principiile exercitării puterii (principiul democraţiei
reprezentative şi principiul democraţiei semidirecte)
c) principiul separaţiei puterilor
d) principiul pluralismului
e) principiul legalităţii
f) principiul supremaţiei Constituţiei
g) principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor,
fără nici o discriminare
h) principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor
i) principiul autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor
publice
j) principii ale activităţii judecătoreşti.
Desigur, toate principiile menţionate mai sus au importanţa
şi semnificaţia lor aparte atunci când se examinează domeniul
dreptului parlamentar. Aşa, de pildă, este neîndoielnic că întregul
drept parlamentar trebuie să se axeze pe respectul separaţiei
puterilor, al pluralismului politic, al legalităţii, al supremaţiei
Constituţiei, precum şi al celorlalte principii ce au fost menţionate.
De exemplu, este cert că regulamentele parlamentare nu pot
cuprinde principii sau prevederi care ar contraveni Constituţiei sau
legilor statului; regulamentele parlamentare trebuie să respecte
principiul separaţiei puterilor şi diviziunea de competenţe, care este
recunoscută din punct de vedere constituţional, între puterile
statului.
În egală măsură, principiul exercitării puterii se reflectă şi
el în modul de a acţiona al Parlamentului, prin funcţiile pe care
acesta le exercită.
1.3.2. Principii specifice
În afară de principiile generale specifice dreptului

constituţional există şi principii specifice ale dreptului parlamentar.
Aceste principii reflectă originalitatea şi particularitatea dreptului
parlamentar ca subramură a dreptului constituţional şi domeniu de
activitate specific, în care se desfăşoară raporturi juridice ce
prezintă anumite particularităţi. Aşa cum s-a arătat în literatura
română de specialitate, „Premisa principală a principiilor dreptului
parlamentar o constituie consacrarea constituţională a autonomiei
parlamentare, care este una din consecinţele separaţiei puterilor. În
Parlament separaţia puterilor se concretizează într-o triplă
autonomie şi anume: regulamente, deoarece fiecare Cameră îşi are
propriul regulament; instituţională, întrucât Camera îşi constituie
fiecare exclusiv structurile sale şi îşi poate constitui şi alte structuri,
cum sunt delegaţiile parlamentare, de exemplu grupurile de
prietenie etc.; autonomia financiară, întrucât fiecare Cameră îşi
aprobă resursele financiare în cadrul unui buget propriu, parte
integrantă a bugetului de stat”.
În concepţia autorilor menţionaţi, principiile dreptului
parlamentar ar fi următoarele:
- principiul specializării dreptului parlamentar la domeniul
relaţiilor sociale ce rezultă din aplicarea normelor constituţionale
referitoare la organizarea şi funcţionarea internă a Parlamentului;
- principiul potrivit căruia majoritatea decide şi opoziţia
se exprimă, ce guvernează atât procedura, cât şi compunerea
organelor de lucru ale Camerelor Parlamentului, fiind de esenţa
caracterului pluralist al Parlamentului;
- principiul transparenţei, ce caracterizează procedura
parlamentară şi regulile ce configurează statutul parlamentarului;
- principiul autonomiei parlamentare, cu cele trei
componente clasice: autonomia regulamentară, autonomia
instituţională şi autonomia financiară.
1.3.2.1. Principiul specializării dreptului

parlamentar
Acest principiu este consacrat prin Constituţie şi prin

regulamentele parlamentare, el reflectând elementul de specificitate
pe care îl prezintă activitatea parlamentară.
Există, în primul rând, norme constituţionale care definesc
activităţile de bază pe care trebuie să le exercite Parlamentul,
precum şi aspectele procedurale ale muncii parlamentare. Aceste
prevederi de ordin general sunt obligatorii şi ele sunt, de cele mai
multe ori, preluate în normele cuprinse în regulamentele
parlamentare. Aşa, de pildă, prin Constituţie este stabilit caracterul
bicameral al Parlamentului (art.61 alin.2), alegerea celor două
Camere prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
(art.62 alin.1), durata de patru ani a mandatului parlamentar (art.63
alin.1), caracterul public al şedinţelor celor două Camere (art.68
alin.1), interdicţia mandatului imperativ (art.69 alin.2), imunitatea
parlamentară (art.72) ş.a.
Un element nou de specificitate, care a apărut după reforma
constituţională din anul 2003, l-a constituit specializarea
funcţională a Camerelor, respectiv consacrarea ideii unei divizări
între prerogativele „Camerei de dezbatere” şi cele ale „Camerei de
decizie”. În acest sens, în Constituţie se prevede că se supun spre
dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră
sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentru
ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri. Totodată, se supun Camerei Deputaţilor şi proiectele
legilor organice într-o serie de materii precum organizarea şi
funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune, dreptul de
asociere, organizarea şi funcţionarea Guvernului şi Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, Curtea Constituţională ş.a.
Se supun Senatului, ca primă Cameră sesizată, proiectele
de lege şi propunerile legislative la nivelul legilor ordinare, precum
şi ale unor legi organice vizând printre altele teritoriul, cetăţenia,
egalitatea în drepturi, regimul cultelor, statutul minorităţilor
naţionale ş.a.
Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile.
Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de
60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că
proiectele de lege sau propunerile legislative au fost adoptate. După
adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul
sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va
decide definitiv.
Camera Deputaţilor are calitatea de Cameră decizională
într-o serie de materii precum frontierele ţării, dobândirea şi
pierderea cetăţeniei române, dreptul cetăţenilor Uniunii Europene
de a alege şi a fi aleşi în autorităţile publice locale, prelungirea
mandatului Parlamentului ş.a. Senatul este Cameră decizională în
domenii ca: ratificarea tratatelor, dreptul de asociere, contenciosul
administrativ, organizarea învăţământului, Curtea de Conturi,
structura Curţii Constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii
ş.a.
1.3.2.2. Majoritatea decide – opoziţia se exprimă
Acest principiu este indisolubil legat de pluralismul politic

şi de existenţa însăşi a statului de drept. În orice stat democratic
drepturile opoziţiei trebuie respectate, aceasta având dreptul în
virtutea acestui principiu nu numai să participe activ la întreaga
viaţă parlamentară, dar şi să formuleze moţiuni şi chiar moţiuni de
cenzură împotriva Guvernului, în condiţiile în care apreciază
existenţa unor deficienţe ce urmează a fi corectate.
De fapt, alternanţa la putere este o caracteristică a
principiilor democratice şi numai regimurile totalitare au fost acelea
care au suprimat ideea de opoziţie, încercând să acrediteze teza
unei „unanimităţi” formale în dezbaterea şi luarea deciziilor.
Principiul „majoritatea decide – opoziţia se exprimă” se
reflectă în toată organizarea şi funcţionarea Camerelor
Parlamentului. Principalele mijloace prin care acest principiu se
realizează în sistemul nostru parlamentar sunt alcătuirea birourilor
permanente şi a comisiilor permanente ale fiecărei Camere potrivit
configuraţiei politice. Acest principiu este consacrat de art.64 pct.5
din Constituţie, care dispune că „Birourile permanente şi comisiile
parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei
Camere”.
O modalitate de înfăptuire a acestui principiu este şi
posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale pentru exercitarea
controlului de constituţionalitate înainte de promulgare care,
potrivit art.146 din Constituţie, se poate efectua la sesizarea a cel
puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
O altă modalitate de exprimare a drepturilor minorităţii o
oferă accesul egal al parlamentarilor la toate modalităţile şi
procedurile stabilite prin regulamente, dreptul de a formula
amendamente, de a lua cuvântul, de a pune întrebări sau a interpela
executivul, posibilităţi ce sunt asigurate tuturor parlamentarilor,
indiferent de grupul parlamentar din care fac parte. Printre alte
prerogative, pe care le au toţi liderii grupurilor parlamentare,
menţionăm posibilitatea de a solicita lista nominală a voturilor
exprimate, de a contesta rezultatul votului exprimat în plen, de a
solicita pauze pentru consultări, de a propune retrimiterea unui
proiect de lege sau propuneri legislative la comisia sesizată în fond
etc.
În ce priveşte procedura de revizuire a Constituţiei, art.151
dispune că „Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată
de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord,
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul
a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”.
Rezultă, deci, că prin conceptul de majoritate nu se înţelege
în mod strict suma „aritmetică” a parlamentarilor aparţinând unei
anumite formaţiuni politice, ci se poate estima că există diverse
tipuri de majorităţi, în funcţie de caracterul deciziei parlamentare
(lege organică, lege ordinară, revizuirea Constituţiei etc.). ceea ce
face ca practic să poată fi exprimate puncte convergente ale mai
multor grupuri parlamentare.
În anumite situaţii se pot perfecta alianţe de moment între
diverse grupuri parlamentare, care pot duce la majorităţi pentru
adoptarea unor anumite acte parlamentare sau altora, cuprinzând
parlamentari ai partidelor aflate la guvernare sau în opoziţie.
Pe de altă parte, trebuie ţinut seama de faptul că în unele
situaţii conceptul de „majoritate” este mai sever (majoritatea nu a
parlamentarilor prezenţi şi votanţi, ci a însăşi numărului
parlamentarilor). Acest lucru face ca pentru adoptarea unor soluţii
şi obţinerea unor majorităţi decizionale să se recurgă la negocieri
spre a se putea obţine majoritatea respectivă.
Principiul transparenţei decurge din regulile de bază ale

democraţiei, asigurând ca activitatea Parlamentului să se desfăşoare
sub ochii opiniei publice, să nu existe reglementări „ascunse”, acte
normative sau decizii care ar eluda controlul opiniei publice asupra
activităţii parlamentare.
Principiul transparenţei se realizează în primul rând prin
publicitatea dezbaterilor, care este prevăzută de art.68 alin.1 din
Constituţie. Există totuşi o excepţie pe care o prevede art.68 alin.2,
în sensul că unele şedinţe pot fi declarate secrete. Asemenea
prevederi se întâlnesc şi în alte ţări, deoarece publicitatea şi
transparenţa vor face locul unor raţiuni de confidenţialitate atunci
când sunt în dezbatere probleme ce interesează siguranţa naţională,
morala publică.
La toate acestea se adaugă şi faptul că votul deputaţilor şi
senatorilor este, în majoritatea cazurilor, un vot deschis, el
exprimându-se prin mijloace electronice, ridicarea mâinii sau prin
apel nominal. Votul secret – folosit numai în anumite situaţii – se
exprimă prin buletine de vot, prin bile sau prin mijloace electronice.
Transparenţa se asigură şi prin posibilitatea diverselor
organisme ale societăţii civile de a participa la anumite lucrări ale
comisiilor parlamentare, prin dreptul de a formula petiţii,
propuneri, ce sunt transmise organelor parlamentare. În special în
ultimii ani parlamentarii participă foarte mult la emisiuni televizate,
răspund la întrebări de multe ori incomode, clarifică anumite
aspecte ce privesc un proiect de lege sau altul, iau act de „pulsul”
opiniei publice sau criticile ziariştilor în legătură cu activitatea
parlamentară.
Nu mai puţin importantă este şi activitatea
europarlamentarilor, a grupurilor de prietenie, ce cuprind
parlamentari şi din alte ţări, reuniunile internaţionale unde
parlamentarii au posibilitatea să cunoască modul în care este
percepută activitatea Parlamentului României, să adopte măsuri
pentru corectarea unor deficienţe sau critici, când acestea sunt
fundamentate.
1.3.2.4. Principiul autonomiei parlamentare
Principiul autonomiei parlamentare are o istorie

îndepărtată, el derivând de fapt din „principiul suveranităţii
Parlamentului”. Acest principiu, postulat de doctrină în forma sa
cea mai cunoscută în Marea Britanie, era acela că „Parlamentul
poate să facă orice. Singurul lucru pe care nu îl poate face este să
transforme un bărbat în femeie sau o femeie în bărbat”.
În mod plastic se sugera ideea că puterea Parlamentului
este deasupra oricăror alte puteri existente în stat. Odată cu
încetăţenirea principiului separaţiei puterilor, prerogativele
Parlamentului au fost reduse la dimensiunile lor normale, în sensul
că Parlamentul este expresia suveranităţii naţionale, dar puterile
sale sunt limitate în raport cu celelalte puteri ale statului.
În felul acesta, principiul „suveranităţii Parlamentului” a
devenit principiul autonomiei parlamentare, principiu de ordin
constituţional care se concretizează – astfel cum am mai arătat –
printr-o triplă autonomie: regulamentară, instituţională şi
financiară.
Cu alte cuvinte, în baza principiului autonomiei
parlamentare Parlamentul are dreptul să-şi stabilească structurile
sale, mecanismele şi regulile de funcţionare. Este de notat că
această prerogativă a Parlamentului este condiţionată de respectul
unor prevederi constituţionale. Aşa, de pildă, regula privind
stabilirea componenţei birourilor permanente şi a comisiilor pe
baza spectrului politic, a ponderii diferitelor grupuri, este o regulă
constituţională. Parlamentul (sau una din Camerele sale) nu ar
putea să se abată de la o asemenea regulă imperativă şi să
stabilească alte modalităţi de lucru. În schimb, există domenii în
care autonomia parlamentară acţionează din plin. Aşa, de pildă,
fiecare Cameră a Parlamentului poate să-şi determine în mod
suveran numărul comisiilor parlamentare, să stabilească denumirea
acestora, procedurile de lucru, termenele de efectuare a diferitelor
acte parlamentare (cu excepţia regulilor imperative, stabilite prin
Constituţia României, cum ar fi aceea prevăzută de art.75 alin.2, în
sensul că prima Cameră sesizată cu un proiect de lege sau o
propunere legislativă trebuie să se pronunţe în termen de 45 de zile,
pentru coduri sau alte acte importante termenul fiind de 60 de zile).
.
Regulamentele parlamentare sunt, desigur, „legi” în raport
cu parlamentarii respectivi şi activitatea ce se desfăşoară la diverse
nivele în cele două Camere ale Parlamentului. Regulamentele
parlamentare nu pot însă contraveni legilor; în situaţia în care
activitatea Parlamentului implică relaţii cu alte instituţii ale statului
şi stabilirea unor obligaţii în sarcina acestora, va fi necesară o lege
prin care să se stabilească norme cu caracter general valabile pentru
toţi cetăţenii. Acest lucru regulamentele parlamentare nu pot să-l
facă decât pentru parlamentari şi personalul Parlamentului, ceea ce
impune cu necesitate adoptarea deja a unor asemenea legi, în
anumite situaţii, cum a fost cazul pe care l-am menţionat deja, al
Statutului deputaţilor şi senatorilor.
 drept parlamentar;
 izvor de drept;
 tratat;
 lege organică,
 lege ordinară,
 revizuirea Constituţiei
 obiceiul/cutuma;
 Regulamentele parlamentare;
 autonomie parlamentara
 europarlamentar
1.Analizati comparativ relatia dreptului parlamentar cu dreptul constitutional si cu alte

ramuri de drept.?
2.Enumerati izvoarele materiale si formale cat si izvoarele specifice dreptului parlamentar.
3. Ce reprezinta un tratat international?
4. Analizati conceptul „suprematia Constitutiei”?
5. Precizati deosebirile dintre Constitutie si lege
6. Ce reprezinta obiceiul sau cutuma si indicati evolutia acestui izvor de drept.
7. Redati comparativ aspecte privind legea si alte acte juridice normative.
8. Prezentati aspecte esentiale privind evolutia Regulamentelor parlamentare
specifice celor doua Camere.
9. Indicati evoluţia şi afirmarea în perspectivă istorică a principiile dreptului
parlamentar
10. Enumerati si apoi analizati distinct principiile specifice dreptului parlamentar
11. Prin ce se caracterizeaza principiul specializarii dreptului parlamentar
12. Motivati „majoritatea decide – opozitia se exprima”
MANDATUL PARLAMENTAR
3.1. Introducere
3.3.1 Alegerea deputaţilor şi senatorilor
3.3.2. Trăsăturile juridice ale mandatului parlamentar
3.3.2.1 Generalitatea mandatului parlamentar
3.3.2.2. Independenţa mandatului de parlamentar
3.3.2.3. Irevocabilitatea mandatului parlamentar
3.3.2.4. Protecţia mandatului parlamentar
3.3.2.5. Mandatul imperativ şi mandatul reprezentativ
3.3.3 Dobândirea, durata în timp şi exercitarea mandatului parlamentar
3.3.4. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
3.3.5. Protecţia juridică a membrilor de familie ai parlamentarului
1.1. Introducere
Amploarea şi efervescenţa vieţii parlamentare, activitatea
desfăşurată de Parlamentul României în domeniul elaborării legilor
statului, dar şi în multe alte domenii de interes naţional, au
constituit în mod firesc obiectul unor preocupări în literatura
română de specialitate.
Cerinţa de a se asigura reprezentanţilor naţiunii deplina
libertate de acţiune şi independenţa opţiunilor lor politice se
conjugă, însă, în mod necesar cu respectul legilor statului, cu
imperativul unei conduite corecte, exemplu de devoţiune politică,
dar şi de probitate morală pentru cei care au fost aleşi spre a
reprezenta poporul român. Este cunoscut ca au existat şi situaţii ale
unor dezvăluiri care au pus într-o lumină negativă pe cei care,
încălcându-şi mandatul, au comis activităţi de încălcare a legii.
În aceste condiţii, întrebarea firească este aceea până unde
merg drepturile la inviolabilitate şi la imunitate ale parlamentarilor
şi unde se sfârşesc acestea? Ce anume prerogative, libertăţi şi
imunităţi sunt într-adevăr necesare parlamentarului pentru ca acesta
să-şi îndeplinească în mod independent funcţiile şi ce drepturi
exced acestei libertăţi, situându-l pe parlamentar în sfera
raporturilor obişnuite la care participă toţi subiecţii de drept,
suportând, dacă este cazul, rigorile răspunderii penale, civile sau
celei disciplinare.
Acest capitol dedicat mandatului parlamentar, relevă, în
primul rând, importanţa noului sistem de alegere a deputaţilor şi
senatorilor, reglementat de prevederile Legii nr.35/2008. In legatură
cu mandatul parlamentar este subliniată semnificaţia politică şi
trăsăturile mandatului parlamentar, precum şi unele probleme
legate de dobândirea, durata şi exercitarea acestuia, libertatea de
opinie şi imunitatea parlamentară, protecţia mandatului
parlamentar.
În România, principiul imunităţii parlamentare al
parlamentarilor care reprezintă suveranitatea naţiunii fost consacrat
pentru prima oară de art.VII din Statutul dezvoltător al Convenţiei
de la Paris, fiind preluat ulterior de toate reglementările
constituţionale care au urmat.
– cunoașterea noului sistem de alegere a deputaţilor şi

senatorilor;
– cunoașterea aspectelor privind trasaturile mandatului
parlamentar, independenţa si irevocabilitatea mandatului
parlamentar dar si protecţia mandatului
– cunoașterea mandatului imperativ si reprezentativ
– cunoașterea evolutiei dobandirii mandatului cat si drepturile
si indatoririle parlamentarilor

mandatului imperativ si reprezentativ, protectia juridica a
parlamentarilor etc
– studenţii vor putea să cunoasca evolutia mandatului
parlamentarilor evidentiinduse si trasaturile specifice
acestuia
– studenţii vor putea să descrie particularitățile mandatului
parlamentar avand in vedere si protecţia juridică a
membrilor de familie ai parlamentarului;
Pentru unitatea de învățare Mandatul parlamentar, timpul alocat

este de 3 ore.
3.1. Alegerea deputaţilor şi senatorilor
3.1.1. Alegerile parlamentare – expresie a

exercitării democratice a drepturilor cetăţeneşti
In România, în prezent, sistemul de alegere al deputaţilor şi

senatorilor este reglementat de prevederile Legii nr.35/2008.
Potrivit acestei legi alegerile parlamentare în România se
desfăşoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat al votului. Cetăţenii români au dreptul de vot şi de
a fi aleşi, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă
vorbită, religie, opinie politică, avere sau de origine socială.
Cetăţenii români cu domiciliul în străinătate beneficiază de
aceleaşi drepturi privind participarea la alegeri ca orice cetăţean
român,
Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi la un singur vot pentru alegerea Senatului.
Votul se exprimă personal. Votul exercitat în cadrul
alegerilor este secret. Participarea cetăţenilor la alegeri se face pe
baza liberului consimţământ al acestora.
În scopul asigurării condiţiilor logistice necesare aplicării
întocmai a dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea dreptului de
vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna
desfăşurare a operaţiunilor electorale, funcţionează Autoritatea
Electorală Permanentă.
3.2.4 Trăsăturile juridice ale mandatului

parlamentar
Sunt considerate trăsături ale mandatului parlamentar:

generalitatea, independenţa, irevocabilitatea şi protecţia
constituţională.
3.2.4.1 Generalitatea mandatului parlamentar
Mandatul parlamentar este o funcţie publică cu care

membrii Camerelor parlamentare sunt investiţi prin alegere şi în
virtutea căreia fiecare parlamentar, reprezentând naţiunea, concură
la exerciţiul suveranităţii naţionale.
În articolul 69 alin.1 din Constituţie se stabileşte că „În
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul
poporului”. Deci, mandatul parlamentar are un conţinut de mare
generalitate şi exprimă relaţia parlamentarului cu toată naţiunea, iar
nu numai cu o circumscripţie electorală.
Conţinutul general al mandatului parlamentar reiese din
interpretarea articolului 2 alin.1 din Constituţie, care prevede că
„Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative”. Naţiunea, ca titulară a
suveranităţii, are voinţa sa proprie, dar această voinţă nu este
exprimată direct, ci prin reprezentanţii săi.
Mandatul acordat acestora este naţional, reprezentativ şi
perfect, toate aceste trăsături putând fi rezumate în trăsătura
„generalităţii”. Astfel
- mandatul este naţional pentru că el îmbracă o formă
colectivă (invers decât în dreptul civil), în considerarea interesului
general.
- mandatul este reprezentativ pentru că Parlamentul
nu reprezintă un corp electoral dintr-o anumită circumscripţie
electorală, ci întregul popor. Dar, cetăţenii circumscripţiei
electorale în care au fost aleşi trebuie să aibă sentimentul
reprezentării de către aceştia a intereselor lor de ordin general,
astfel reprezentarea devine lipsită de conţinut practic, fiind expresia
unui proces de înstrăinare politică; în exerciţiul mandatului lor,
parlamentarii trebuie să ţină cont de interesele de ansamblu, de
opinia majoritară, de opinia publică, de aspiraţiile de ansamblu ale
populaţiei, fără a se supune orbeşte unei opinii sau alteia, tocmai în
virtutea independenţei de care se bucură.
- mandatul este perfect întrucât, contrar mandatului
de drept privat, cel ales are plenitudinea prerogativelor, este
irevocabil şi se bucură de prezumţia irefutabilă de conformitate cu
interesele celor ce l-au ales. Irevocabilitatea este consacrată prin
articolul 69 alin.2 din Constituţie, potrivit căruia „Orice mandat
imperativ este nul”, delimitându-se astfel ideea mandatului
imperativ, în care parlamentarii pot fi revocaţi de către cei care i-au
ales. În consecinţă, deputaţii şi senatorii se află în serviciul
poporului şi nu al alegătorilor din circumscripţia electorală în care
au fost aleşi.
3.2.4.2. Independenţa mandatului de parlamentar
Această trăsătură completează şi derivă din trăsătura

generalităţii mandatului parlamentar şi este o consecinţă a teoriei
reprezentativităţii, în sensul că nu este posibil să i se impună
parlamentarului o atitudine determinată.
Independenţa mandatului parlamentar trebuie privită atât în
raport de cei care l-au ales, cât şi faţă de partidul pe listele căruia a
candidat.
Aminteam în paginile anterioare de articolul 69 din
Constituţie, care dispune că „Orice mandat imperativ este nul”,
concluzia fiind că parlamentarul nu este ţinut din punct de vedere
juridic să respecte angajamentele pe care şi le-a luat în campania
electorală şi nici cele care are rezulta din manifestările de voinţă ale
alegătorilor din timpul mandatului. Parlamentarul este independent
în exercitarea mandatului său, supunându-se numai Constituţiei şi
legilor ţării. Deci, independenţa parlamentarului înseamnă faptul că
partidul de care aparţine nu-i poate impune, sub aspect juridic, nici
cum să-şi exercite dreptul la cuvânt şi nici cum să voteze, după cum
nici cetăţenii circumscripţiei electorale în care a fost ales nu-i pot
impune respectarea angajamentelor luate ori pledarea pentru o
anumită cauză sau alta care ar prezenta interes pentru ei, acesta
având semnificaţia unui mandat imperativ care, aşa cum am arătat,
este interzis prin Constituţie.
Această trăsătură asigură libertatea juridică şi politică de
exercitare a mandatului parlamentar în conformitate cu interesul
naţiunii şi conştiinţa parlamentarului.
3.2.4.3 Irevocabilitatea mandatului parlamentar
Irevocabilitatea mandatului parlamentar este o protecţie a

independenţei parlamentarului în exercitarea mandatului, sau
irevocabilitatea este o noţiune strâns legată de teoria mandatului
reprezentativ, potrivit căreia parlamentarul este un reprezentant al
poporului şi nu numai al celor care l-au ales.
Spre deosebire de această teorie, teoria mandatului
imperativ presupune – după cum am amintit – că parlamentarul
acţionează numai în virtutea instrucţiunilor obligatorii date de
alegătorii săi şi deci nu va putea acţiona nici împotriva şi nici în
afara sau în lipsa acestora. Starea de dependenţă implică revocarea
alesului care nu se conformează angajamentelor pe care le-a
contractat.
Constituţia noastră, prin articolul 69 alin.2, respinge orice
formă de mandat imperativ, care să aibă consecinţele amintite.
Aşadar, raporturile dintre alegători şi ales nu sunt un contract, ele
fiind lipsite de consecinţe juridice specifice unor asemenea relaţii.
Însă, în plan politic, nerespectarea promisiunilor sau
angajamentelor poate avea consecinţe, culminând cu răspunderea în
faţa electoratului care la următoarele alegeri i-ar putea aplica
sancţiunea nerealegerii; deci parlamentarul îşi desfăşoară activitatea
sub control electiv.
Ca o consacrare a principiului irevocabilităţii, observăm şi
articolul 70 alin.2 din Constituţie, în care se precizează cauzele de
încetare a mandatului parlamentar: „Calitatea de deputat sau
senator încetează la data întrunirii Camerelor nou alese sau în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate
ori de deces”. Se observă că revocarea nu este trecută în dreptul
nostru constituţional ca o posibilitate de încetare a mandatului
parlamentar.
3.2.4.4 Protecţia mandatului parlamentar
Mandatul parlamentar, spre deosebire de mandatul de drept

privat, este ocrotit prin dispoziţiile legii fundamentale, Constituţia.
De altfel, stabilirea statutului parlamentarului este prin tradiţie o
problemă de ordin constituţional. Această protecţie constituţională
protejează mandatul parlamentar în abstract (cazurile de
ineligibilitate) precum şi parlamentarul în concret (inviolabilitate şi
indemnizaţiile).
Detalierea dispoziţiilor constituţionale se face prin
regulamentele de organizare şi funcţionare a Camerelor
parlamentare ori prin legi. Regulamentele Camerelor parlamentare
nu reprezintă reglementări cu caracter administrativ, ci au valoarea
unor „legi interne” direct subordonate Constituţiei, dovedind astfel
că protecţia mandatului este constituţională.
3.2.4.5 Mandatul imperativ şi mandatul

reprezentativ
Deosebirea dintre mandatul imperativ şi mandatul

reprezentativ este dată de concepţiile politice şi constituţionale
referitoare la suveranitate şi de implicaţiile sale în funcţionarea
puterilor de stat.
În literatura de specialitate se arată că teoria mandatului
reprezentativ a evoluat din teoria mandatului imperativ, mai clar,
din „transformarea reprezentării asigurată de către adunările
medievale pe lângă suveran”. Membrii acestor adunări erau
deputaţi trimişi de către comunităţile respective, pentru a fi
purtătorii lor de cuvânt şi a exprima dorinţele lor în schimbul
consimţământului la subsidiile cerute de suveran. Puterile ţineau de
cei care i-au trimis şi nu se puteau angaja decât în limitele
mandatului pe care l-au primit: pentru această raţiune acest mandat
era imperativ, ceea ce însemna că deputaţii erau legaţi prin
instrucţiunile lor de cei care i-au delegat.
Mandatul imperativ reiese din „Teoria suveranităţii
populare” şi, în virtutea acestei concepţii, alegătorii dintr-o
circumscripţie electorală încredinţează ei înşişi mandatul aleşilor
lor, care trebuie să respecte ordinele şi directivele primite de la
alegători, în cazul nerespectării putând fi revocaţi. Astfel au stat
lucrurile în regimul trecut, când în practicile parlamentare domina
ideea mandatului imperativ, în consecinţă deputaţii putând fi
oricând revocaţi.Mandatul imperativ presupune un raport juridic
între mandant şi mandatar, prin care mandatarul se obliga a face
ceva pe seama mandantului, de la care a primit însărcinarea.
Conţinutul mandatului de drept privat nu poate fi însă
extins la dreptul public, pentru că ar fi incompatibil cu cerinţa
asigurării libertăţii dialogului şi confruntării politice, esenţă a
pluralismului politic în societate.
Un exemplu al mandatului imperativ în istoria dreptului
parlamentar românesc este cel din art.101 din Constituţia de la
1952, în care rupând legătura cu tradiţia mandatului reprezentativ
se preciza: „Fiecare este obligat să dea socoteală în faţa alegătorilor
de activitatea sa şi a organului ales din care face parte”.
Deputatului i se poate retrage oricând mandatul în urma
hotărârii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura
stabilită de lege.
Posibilitatea revocării unui deputat există însă şi în
condiţiile unei democraţii de tradiţie cum este cea a Statelor Unite
ale Americii. Astfel, în unele state americane există posibilitatea
înlocuirii unui deputat înainte de expirarea mandatului, prin
instituţia denumită „recall”, inspirată din principiile de gestiune ale
„businessmanului”, potrivit cărora cineva nu trebuie înlocuit decât
dacă există altul mai bun pentru a-i succede.
Mandatul reprezentativ înlocuieşte spiritul local cu cel
naţional, în concordanţă cu prevederile art.1 alin.1 din Constituţie,
potrivit cărora România este un stat unitar şi indivizibil, eliberând
astfel Parlamentul de tirania ”patriotismului local” sau „intoleranţei
de grup”, spre a fi în măsură să fie în serviciul interesului naţional.
Realizarea binelui public prin promovarea interesului general,
acesta este sensul principal al mandatului reprezentativ al
parlamentarilor.
Prin prevederile articolului 69 din Constituţia României s-a
produs o ruptură totală faţă de practicile parlamentare ale regimului
trecut, în cadrul căruia domina ideea mandatului imperativ şi, în
consecinţă, deputaţii puteau fi oricând revocaţi.
Cu toate acestea, reglementarea actuală care este
subordonată imperativului asigurării independenţei celor aleşi în
Parlament nu are nimic comun cu ideea potrivit căreia
parlamentarii sunt scutiţi de orice fel de obligaţii. Dimpotrivă, ei
sunt cei dintâi obligaţi să respecte Constituţia şi legile ţării, să
participe la activitatea parlamentară, respectând interesul naţional
prin prisma opţiunilor politice care le împărtăşesc, să exercite
controlul asupra executivului în sprijinul alegătorilor şi, în fine, să-i
satisfacă pe alegători, în sensul general al termenului.
3.3 Dobândirea, durata în timp şi exercitarea mandatului

parlamentar
Constituţia României, urmând reglementările pe care le

cuprind principalele constituţii moderne, precizează în art.70 alin.1
că "Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data
întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia
validării".
Alineatul (2) al aceluiaşi articol, stabilind modalităţile prin
care ia sfârşit calitatea de deputat sau senator, are următorul
cuprins: "Calitatea de deputat sau de senator încetează la data
întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces".
În literatura de specialitate se precizează că "începerea
exercitării mandatului reprezentativ implică un proces în care se pot
deosebi: desemnarea alesului, întrunirea legală a Camerelor şi
momentul final al constituirii legale a acestora". Ei insistă asupra
faptului că "Mandatul începe în momentul alegerii dar, având în
vedere finalitatea pentru care el a fost acordat, exerciţiul său nu
poate fi decât ulterior, odată cu întrunirea noului Parlament".
În ceea ce priveşte încetarea calităţii de deputat sau de
senator, potrivit practicii şi constituţiilor altor state, textul
constituţional prevede că această calitate încetează în principal la
data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Cu alte cuvinte,
deputaţii şi senatorii vor beneficia de calitatea lor, în mod
neîntrerupt, chiar în perioada în care Parlamentul nu va fi practic în
funcţiune. O asemenea soluţie se datoreşte faptului că potrivit
articolului 63 punctul 4, mandatul Camerelor se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament, deşi în această perioadă nu
poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau
abrogate legi organice, Parlamentul poate fi convocat totuşi pentru
dezbaterea anumitor probleme. Este normal, deci, ca deputaţii şi
senatorii să-şi păstreze calitatea pe care o deţin până la data
întrunirii legale a Camerelor nou alese. În afară de acest caz – care
constituie regula – parlamentarul poate să-şi piardă calitatea în caz
de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilităţi
ori de deces. Prin Hotărârea Adunării Constituante nr.3 din 13
noiembrie 1991 privind unele măsuri în vederea adoptării
Constituţiei României a fost introdusă şi o sancţiune specială –
decăderea din calitatea de deputat sau de senator – pentru acei
parlamentari care au lipsit de la votul nominal pentru adoptarea
Constituţiei şi nici nu au votat prin corespondenţă, potrivit art.1 al
aceleiaşi hotărâri, exprimându-şi un punct de vedere în legătură cu
Constituţia. Fiind vorba de o situaţie de excepţie, ea nu a fost
reiterată în noua lege fundamentală, cum era şi firesc. Menţionăm
că această sancţiune nu s-a aplicat decât într-un singur caz, al
senatorului Kiraly Karoly (U.D.M.R.), care nu a fost prezent la
şedinţa de votare a Constituţiei şi nici nu a trimis votul său prin
corespondenţă, fiindu-i retrasă, în consecinţă, calitatea de senator.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului nu
cuprind prevederi speciale legate de momentul dobândirii şi de
acela al pierderii calităţii de parlamentar. De menţionat este totuşi
art.191 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care dispune că
deputaţii se bucură de imunitate parlamentară "de la data eliberării
certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării". Există
prevederi legate de incompatibilităţi, ca de pildă incompatibilitea
cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate "cu excepţia
celei de membru al Guvernului, precum şi cu alte funcţii stabilite
prin lege".
În ipoteza în care deputatul se află într-una din situaţiile de
incompatibilitate prevăzute, el urmează să demisioneze din funcţiile
incompatibile cu mandatul de deputat în termen de 10 zile de la
data apariţiei cazului de incompatibilitate. După expirarea acestui
termen, deputatul care continuă să se afle într-un caz de
incompatibilitate va fi considerat demisionat din funcţia de deputat,
iar demisia va fi adusă la cunoştinţa Camerei Deputaţilor şi va fi
publicată în "Monitorul Oficial al României", Partea I.
Se cuvine a fi menţionată şi dispoziţia art.208, în
conformitate cu care "Calitatea de deputat încetează la data
întrunirii legale a Camerei nou-alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces".
Regulamentul Senatului conţine prevederi similare. El
prevede, de asemenea, că senatorii intră în exerciţiul mandatului de
la data întrunirii legale a Senatului, sub condiţia validării (art.186),
iar calitatea de senator încetează la data întrunirii legale a Senatului
nou ales, precum şi în caz de demisie, de pierdere a drepturilor
electorale, de incompatibilitate ori de deces (art.188).
În legătură cu situaţiile de incompatibilitate este de
semnalat o diferenţă procedurală între Regulamentele celor două
Camere, şi anume aceea că senatorul aflat într-o situaţie de
incompatibilitate urmează să demisioneze în termen de 30 de zile –
iar nu de 10 zile – cum prevede Regulamentul Camerei Deputaţilor.
3.4 Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor stabileşte

atât drepturile cât şi obligaţiile parlamentarilor în îndeplinirea
mandatului pe care ei îl deţin din partea electoratului.
În ceea ce priveşte drepturile, Statutul precizează că
drepturile şi libertăţile ce decurg din mandatul de deputat sau de
senator sunt specifice acestei demnităţi publice şi se fundamentează
pe drepturile şi libertăţile generale ale cetăţeanului, completate cu
ceea ce implică în mod special exercitarea mandatului.
Drepturile, libertăţile ca şi obligaţiile deputatului sau
senatorului sunt politice şi patrimoniale; prin exercitarea acestora se
realizează conţinutul politic al mandatului, precum şi strategia
măsurilor de protecţie a mandatului şi a titularului acestuia.
Statutul precizează o serie de drepturi ale parlamentarilor,
precum şi modalităţile de exercitare a acestora.
În ceea ce priveşte dreptul de a fi ales în structuri
parlamentare, Statutul precizează că un deputat sau senator are
dreptul să fie ales, în condiţiile regulamentului, ca membru al
Biroului permanent al Camerei respective, ca membru sau în
conducerea unei comisii permanente, al unei comisii speciale sau să
fie desemnat să facă parte dintr-o comisie de anchetă.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc
prin Regulamentul propriu. Resursele financiare ale fiecărei
Camere sunt prevăzute în bugetul propriu pe care şi-l adoptă fiecare
Cameră.
Fiecare Cameră îşi alege un Birou permanent, în condiţiile
prevăzute de Constituţie şi regulamente. Curmând o controversă
mai veche, statutul prevede că pierderea sprijinului politic atrage
încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau
de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate
institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale, în condiţiile
prevăzute de regulamente. Camerele îşi pot constitui însă şi comisii
comune. Condiţiile de constituire, obiectivele activităţii şi
procedurile de lucru ale comisiilor de orice fel se stabilesc în
regulamentul fiecărei Camere şi în Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerelor, sau ad-hoc, pentru comisiile speciale de
anchetă.
O importantă prevedere este înscrisă în Statutul
parlamentarilor (Legea nr.96/2006) în legătură cu dreptul de
asociere în cadrul unui grup parlamentar. Astfel, se prevede că
„deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare,
potrivit Regulamentului fiecărei Camere”.
Cu alte cuvinte, Statutul cuprinde o normă de trimitere la
regulamentele parlamentare, ştiut fiind faptul că fiecare Cameră îşi
elaborează propriul său regulament parlamentar, iar numărul
membrilor acestui grup diferă de la o Cameră la alta.
În legătură cu drepturile politice specifice ale
parlamentarilor, Statutul precizează în primul rând principalele
drepturi politice ale deputaţilor şi senatorilor, precum şi
obligaţiile corelative ale acestora, care sunt: dreptul la iniţiativă
legislativă; dreptul de a iniţia şi susţine moţiuni simple sau de
cenzură; dreptul de a iniţia şi susţine hotărâri ale Camerei în orice
problemă de competenţa acesteia; dreptul de a face declaraţii
politice, de a pune întrebări, de a face interpelări şi alte asemenea
intervenţii; dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a
Camerei sau a structurilor de lucru ale acesteia; dreptul de a sesiza
Curtea Constituţională, potrivit art.146 lit.a-c din Constituţie;
dreptul de a cere suspendarea din funcţie sau punerea sub acuzare a
Preşedintelui României, în condiţiile art.95 şi 96 din Constituţie;
dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor
Guvernului, în condiţiile art.109 din Constituţie; dreptul de a se
informa, de a cere şi de a obţine date şi acte în acest scop de la
Guvern şi de la celelalte autorităţi ale administraţiei publice;
dreptul de acces în instituţiile administraţiei publice în interesul
exercitării mandatului; dreptul de control parlamentar sub toate
formele de exercitare a acestuia, în reglementarea prevăzută de lege
şi regulamentele parlamentare; dreptul la cuvânt, libertatea de
exprimare şi dreptul de vot.
Legea mai prevede, totodată, că Guvernul şi celelalte
autorităţi ale administraţiei publice au obligaţia să asigure
deputaţilor şi senatorilor condiţiile necesare exercitării acestor
drepturi.
Se dispune, totodată, prin Statut, că alte drepturi principale,
conexe sau derivate pot fi prevăzute şi reglementate printr-o lege
organică specială sau în Regulamentul Camerei sau Regulamentul
şedinţelor comune.
În ceea ce priveşte obligaţiile deputaţilor şi senatorilor,
Statutul prevede că îndatoririle fundamentale şi obligaţiile
principale ale deputaţilor şi senatorilor sunt acelea care decurg din
Constituţie, din Statutul parlamentarilor şi din Regulamente. În
acest capitol al Statutului se mai menţionează participarea
parlamentarilor la şedinţe (considerată o obligaţie legală, morală,
regulamentară) ca şi măsurile ce pot fi luate împotriva
parlamentarilor care nu iau parte la cinci şedinţe ale Camerei sau la
trei şedinţe ale Comisiei permanente din care fac parte, în aceeaşi
sesiune, fără a avea concediu sau peste concediul aprobat.
Prevederi detaliate sunt specificate în legătură cu Birourile
permanente ale deputaţilor şi senatorilor, obligaţiile autorităţilor
locale de a asigura spaţii pentru sedii şi procurarea mobilierului
respectiv, diurna de deplasare a deputaţilor şi senatorilor prezenţi la
lucrările Parlamentului care nu au domiciliul în municipiul
Bucureşti.
Statutul deputaţilor şi al senatorilor cuprinde prevederi
legate de indemnizaţia lunară pe care o primesc deputaţii şi
senatorii pe durata exercitării mandatului de parlamentar, dreptul la
cheltuieli de protocol, dreptul la transport gratuit, dreptul la
rambursarea cheltuielilor pentru taxe de poştă şi telecomunicaţii
interne efectuate în exercitarea mandatului, dreptul la vechimea în
muncă, dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la paşaport
diplomatic al deputaţilor şi senatorilor.
Prevederi speciale sunt incluse în capitolul X al Statutului
deputaţilor şi al senatorilor, în legătură cu regimul pensionării
parlamentarilor. Astfel, se prevede că deputaţii şi senatorii, la
împlinirea condiţiilor de pensionare prevăzute de Legea nr.19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv stagiul
de cotizare şi vârsta de pensionare, beneficiază de pensie în
cuantumul prevăzut de art.82 alin.1 din Legea nr.303/2004 privind
statutul magistraţilor, republicată, cu modificările ulterioare, dacă
au deţinut cel puţin trei mandate de parlamentar.
De pensie beneficiază şi deputaţii şi senatorii care au
deţinut două sau un mandat de parlamentar, caz în care cuantumul
pensiei, calculată conform alin.1, se diminuează cu 20% şi,
respectiv, 40%.
Pentru mandate incomplete, pensiile prevăzute la alin.2 se
diminuează sau se majorează în mod proporţional.
La îndeplinirea condiţiilor de pensionare, respectiv stagiul
de cotizare şi vârsta de pensionare, deputaţii şi senatorii vor opta
pentru pensia calculată conform alin.1-3 din art.49 din Statutul
deputaţilor şi senatorilor, sau pentru pensia calculată în condiţiile
Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, sau
a altor legi speciale din cadrul sistemului public.
Prevederile menţionate se aplică în mod corespunzător
deputaţilor şi senatorilor al căror mandat s-a derulat şi a expirat în
perioada 1990-2004.
Deputaţii şi senatorii nu pot beneficia de sistemul public de
pensii şi alte drepturi de asigurări sociale decât de o singură pensie.
Pensiile stabilite conform prevederilor menţionate se
impozitează în condiţiile legii. Acea parte din pensie stabilită
potrivit Statutului, care depăşeşte nivelul pensiei rezultată conform
Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi
de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, se
suportă din bugetul de stat.
Statutul deputaţilor şi al senatorilor aduce unele precizări şi
în ceea ce priveşte abaterile disciplinare. Astfel, potrivit statutului,
constituie abateri disciplinare parlamentare următoarele fapte
săvârşite de deputaţi sau de senatori şi dacă, potrivit legii, nu
constituie infracţiuni: încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle
deputaţilor şi ale senatorilor prevăzute de Constituţie şi de lege;
nerespectarea prevederilor Regulamentului Camerei din care face
parte şi a Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului; exercitarea abuzivă a mandatului de
senator sau de deputat; comportamentul injurios sau calomniator la
adresa unui parlamentar ori a altui demnitar în şedinţele de plen, de
comisii sau de birou, ori în afara acestora, dar cu privire la
exercitarea mandatului de parlamentar.
3.5 Protecţia mandatului parlamentar
Protecţia mandatului parlamentar prezintă o însemnătate cu

totul deosebită, ea constituind o garanţie a înfăptuirii prerogativelor
constituţionale şi, totodată, o condiţie a funcţionării instituţiilor
statului de drept. Aşa cum observă doi cunoscuţi cercetători ai
dreptului parlamentar, profesorii Pierre Avril şi Jean Gicquel,
"mandatul parlamentar este o funcţiune publică" în virtutea căreia
"fiecare parlamentar reprezintă întreaga naţiune, concurând la
exercitarea suveranităţii naţionale". În acest context, înţelegerea
corectă a dimensiunilor juridice ale imunităţii parlamentare impune
cunoaşterea exactă a semnificaţiei acestui concept, a prevederilor
consacrate în ţările democratice, astfel încât protecţia mandatului
parlamentar să poată fi realizată în condiţiile unei responsabilităţi
sporite a celor care au fost aleşi pentru a-şi îndeplini - la adăpost de
orice influenţe sau imixtiuni, de interese personale - mandatul cu
care au fost învestiţi.
Într-o lucrare românească de referinţă consacrată dreptului
parlamentar se demonstrează în mod argumentat că: "O democraţie
pluralistă nu poate exista fără asigurarea independenţei şi demnităţii
reprezentanţei naţionale. Este şi motivul pentru care imunitatea
parlamentară are caracter imperativ, nu constituie un simplu drept
subiectiv al parlamentarului la care el ar putea renunţa. Ea este de
ordine publică şi deci poate fi invocată din oficiu şi oricând, nu
doar de cel interesat, făcând parte din statutul parlamentarului care,
la rândul său, este de ordine publică.
Discuţiile ample purtate în România în rândul juriştilor
converg în a evidenţia valoarea instituţiei imunităţii parlamentare,
concepută nu ca o "umbrelă" la adăpostul căreia un membru al
legislativului ar avea libertatea să se comporte oricum ar dori, chiar
sfidând legea, ci numai ca un instrument indispensabil afirmării
libertăţii sale de opinie.
După părerea noastră, imunitatea parlamentară trebuie
abordată tocmai în lumina acestor considerente şi privită ca o
consecinţă firească a mandatului parlamentar, ca un atribut al
calităţii de parlamentar la care acesta nu poate renunţa. În acelaşi
timp, procedura pentru ridicarea imunităţii parlamentare nu poate fi
asimilată în nici un caz unei proceduri ce ar solicita o majoritate
cerută numai în cazul modificării Constituţiei.
În clarificarea problemelor teoretice şi practice ale
imunităţii parlamentare o însemnătate deosebită prezintă şi punctele
de vedere exprimate de Curtea Constituţională. Din acest punct de
vedere sunt de semnalat opiniile exprimate de Curtea
Constituţională în Deciziia nr.46/1994.
Cunoscuta Decizie nr.46 din 17 mai 1994 privind
constituţionalitatea Regulamentului Senatului se referă, printre
altele, la prevederile art.149 alin.5 şi 8 din Regulamentul Senatului.
Acesta, în forma în care fusese modificat prin Hotărârea Senatului
nr.11 din 29 martie 1994, adăugase o nouă modalitate de înlăturare
a imunităţii parlamentare, şi anume "suspendarea imunităţii parla-
mentare". Curtea a estimat că această modalitate este
neconstituţională, deoarece "suspendarea imunităţii este o
modalitate ce nu se găseşte în general într-un regim democratic,
întrucât este contrară raţiunii însăşi a imunităţii parlamentare,
permiţând ca o minoritate politică indezirabilă să fie supusă unui
regim discriminatoriu". Totodată, Decizia Curţii a estimat că
"imunitatea parlamentară şi ridicarea ei fiind reglementate de
Constituţie, Regulamentul, ca şi legea de altfel, nu pot modifica
acest regim; prin regulament se pot stabili numai normele
procedurale de aplicare în cadrul activităţii parlamentare".
3.6 Protecţia juridică a membrilor de familie ai

parlamentarului
În urma reformei constituţionale din 2003, deputaţii şi

senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte
care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după
ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face
numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie iar competenţa de judecată aparţine, în toate cazurile, Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cazul săvârşirii unor infracţiuni flagrante, deputatul sau
senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, dar ministrul justiţiei
va informa neîntârziat pe Preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
percheziţiei, Camera având dreptul, dacă apreciază că nu există
temei de reţinere, să dispună imediat revocarea acestei măsuri.
Potrivit noului text al art.72 din Constituţie, deputaţii şi
senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Noul
text al art.72 alin.2 diminuează rigiditatea dispoziţiilor
constituţionale anterioare, care reglementau inviolabilitatea
parlamentară. Sub denumirea de „Imunitate parlamentară” Legea
de revizuire a Constituţiei prevede că parlamentarii pot fi urmăriţi
şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în această calitate. Ei nu
pot fi, însă percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte şi după ascultarea lor. Reţinerea şi
percheziţia deputaţilor şi senatorilor sunt permise doar în caz de
infracţiune flagrantă.
Pentru orice fapte penale comise de parlamentari, care nu
au legătură cu exercitarea mandatului, aceştia pot fi trimişi în
judecată fără încuviinţarea Camerei ai căror membri sunt.
Protecţia juridică a membrilor de familie ai parlamentarilor
prezintă o însemnătate cu totul aparte deoarece nu rareori au existat
situaţii în care anumite măsuri de constrângere, ameninţări, cuvinte
injurioase au fost îndreptate - în diverse ţări - nu împotriva
parlamentarilor, ci împotriva unor prsoane apropiate acestora, în
scopul evident de intimidare şi şantaj. În asemenea condiţii,
problema care se ridică este aceea dacă membrii de familie ai
parlamentarilor trebuie să se bucure de o protecţie specială sau este
suficient a se face o aplicaţie corectă a prevederilor din Codul penal
în cazul unor acţiuni cu caracter infracţional ce ar fi săvârşite
împotriva lor.

 alegerea depuatilor si senatorilor;
 mandat parlamentar;
 mandat de drept privat
 independenta mandat parlamentar;
 irevocabilitatea mandat parlamentar
 mandat imperativ
 mandat reprezentativ
 revocare mandat parlamentar
 incetare mandat parlamentar
 protectia mandat parlamentar

1. Indicati care este este actul normativ in România, care reglementeaza sistemul de alegere
al deputaţilor şi senatorilor?
1. Prezentați trasaturile juridice ale mandatului parlamentar.
2. Indicati prin ce de caracterizeaza independenta mandatului parlamentar.
3. In ce consta irevocabilitatea mandatului parlamentar.
4. Analizati comparativ mandatul parlamentar si mandatul de drept privat
5. Considerati ca revocarea poate constitui o cauza de incetare a mandatului parlamentar?
6. Evidentiati comparativ mandatul imperativ si mandatul reprezentativ
7. Analizati dobandirea, durata in timp si exercitarea mandatului parlamentar?
8. Enumerati drepturile si obligatiile parlamentarilor
9. Cum explicati necesitatea unei protecţiii juridice a membrilor de familie ai
parlamentarilor?
11. Dati un exemplu/caz cand a fost retrasa calitatea de senator a unui membru parlamentar si
explicati din ce cauza
DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL
4.1. Introducere
4.3.1. Structura Parlamentului. Monocameralism şi bicameralism.
4.3.1.1. Birourile permanente ale Camerelor şi funcţiile acestora
4.3.2. Poziţia distinctă a preşedinţilor celor două Camere în sistemul instituţional
parlamentar
4.3.3. Comitetul ordinii de zi şi Comitetul liderilor grupurilor parlamentare
4.3.4. Comisiile parlamentare
4.3.4.1. Comisiile permanente
4.3.4.2. Comisiile de mediere
4.3.4.3. Comisiile speciale
4.3.4.4. Comisiile de anchetă
4.3.5. Grupurile parlamentare
4.3.5.1. Secretarii generali ai Camerelor şi aparatul de specialitate
1.1. Introducere
În acest capitol este analizată structura Parlamentului,
cu referire la monocameralism şi bicameralism, efectuându-se
o comparaţie şi prezentându-se avantajele şi dezavantajele
fiecărui sistem de structuri parlamentare. De asemenea, în
acelaşi capitol este examinată organizarea internă a
Camerelor ca expresie a principiului autonomiei
parlamentare, rolul birourilor permanente, poziţia distinctă a
preşedinţilor celor două Camere în sistemul instituţional
parlamentar, comisiile parlamentare, grupurile parlamentare,
precum şi secretarul general şi serviciile de specialitate.
Tot aici sunt prezentate evoluţiile pe care le-a cunoscut
sistemul parlamentar român, sub aspectul bicameralismului şi
monocameralismului.
În lucrare se menţionează faptul că în România originile
celor două Camere ale Parlamentului sunt diferite. Iniţial,
sistemul parlamentar român sau - mai exact – structurile care
l-au precedat, au fost de natură unicamerală. În Ţările
Române au funcţionat Adunări obşteşti, în care au fost
reprezentate toate categoriile sociale. Rolul lor s-a impus cu
deosebire în secolul XIX, când s-a decis unirea Moldovei şi
Munteniei, votată de cele două Adunări .
Crearea instituţiei Senatului este legată de Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care se datoreşte lui
Alexandru Ioan Cuza. Sistemul bicameral a fost menţinut în
constituţiile române din 1866, 1923 şi chiar 1938, abolirea
celei de a doua Camere producându-se în 1945.
Abolirea pluralismului politic şi concentrarea puterii de
către partidul comunist, centralizarea excesivă, au dus practic
la deprecierea vieţii parlamentare, reprezentanţa naţională
devenind un instrument de ratificare facilă a deciziilor
adoptate la nivelul puterii executive.
Dorinţa de a revigora tradiţiile democratice ale ţării, ca
şi experienţa – deloc pozitivă – a sistemului monocameral in
anii comunismului, au dus la adoptarea în cadrul Adunării
Constituante, fără nici un fel de dificultăţi, a ideii sistemului
bicameral. De remarcat este însă faptul că optându-se pentru
formula bicamerală, s-a considerat necesar să se asigure un
sistem de egalitate deplină între cele două Camere. S-a
estimat că un asemenea mecanism este preferabil opţiunii
monocamerale, permiţând asigurarea unui echilibru politic, o
mai înţeleaptă reflecţie pe marginea actelor legislative ce
urmau a fi adoptate, ca şi exprimarea deplină, în cadrul unor
dezbateri la mai multe nivele a diverselor opţiuni şi soluţii
democratice, legate de dezvoltarea în perspectivă a ţării.
Ulterior, sistemul bicameral a fost amendat prin reforma
constituţională din anul 2003 când s-a stabilit departajarea
atribuţiunilor celor două Camere în „Camera de dezbatere” şi
„Camera de decizie”.
– cunoașterea organizarii si functionarii interne a

Parlamentului cat si a pozitiei distincet a presedintilor celor doua
Camere;
– cunoașterea aspectelor privind Biroulile si Comisiile
permanente.
– cunoașterea grupurilor parlamentare cat si a aparatul de
specialitate

monocameralism şi bicameralism, comisii
parlamentare permanenite sau speciale , de mediere
sau ancheta etc ;
– studenţii vor putea să cunoasca pornind d la principiul
autonomiei Parlamentului, organizarea interna a Camerelor
si functionarii acesteia
– studenţii vor putea să descrie particularitățile comisiilor si
grupurilor parlamentare ;
–
Pentru unitatea de învățare Dreptul parlamentar instittutional,

timpul alocat este de 3 ore.
4.3.1 Structura Parlamentului. Monocameralism şi

bicameralism.
Opţiunea pentru sistemul parlamentar monocameral sau

bicameral constituie, în toate cazurile, rezultatul unor condiţii
istorice. De regulă, monocameralismul este considerat ca fiind
specific statelor unitare, reflectând unicitatea organelor statului şi
structurii politice, ce pune în evidenţă modul de înfăptuire a puterii
de către o naţiune unitară. Această regulă nu este însă absolută,
deoarece au existat – şi există – situaţii în care state unitare, precum
Franţa, Italia, Belgia, Japonia, Spania, Marea Britanie au optat,
datorită unor condiţii istorice, pentru sistemul bicameral. Deşi
foarte rare, se întâlnesc şi situaţii în care state federale au adoptat
principiul monocameralismului, cum a fost, de pildă, cazul
Republicii Camerun până în 1972.
Privite comparativ, monocameralismul şi bicameralismul
oferă fiecare anumite avantaje şi dezavantaje. Monocameralismul
facilitează o procedură legislativă relativ simplă şi rapidă, evită
dezbaterile paralele, permite concentrarea atenţiei opiniei publice, a
factorilor politici asupra unui singur forum naţional, în cadrul
căruia se dezbat toate problemele ce privesc dezvoltarea naţiunii.
Monocameralismul prezintă însă, potrivit părerii autorilor de
specialitate, dezavantajul de a nu permite un nou "control" la nivel
parlamentar asupra procedurii de adoptare a legilor şi nici asupra
conţinutului acestora. Pe de altă parte, aşa cum se ştie, în unele
regimuri totalitare, parlamentele monocamerale au devenit
adevărate "anexe" ale puterii executive, ratificând de cele mai
multe ori, fără nici un fel de dezbateri, deciziile şi hotărârile
acesteia.
Sistemul bicameral oferă, prin urmare, posibilitatea unei
duble "judecăţi" asupra importanţei, conţinutului şi semnificaţiei
unor anumite legi, permiţând o mai bună gândire a soluţiilor
juridice, evită graba în adoptarea unor decizii şi oferă un sistem
reciproc de contrapondere forţelor politice care participă în
activitatea parlamentară. Bicameralismul are însă, evident, defectul
că îngreunează inevitabil desfăşurarea procesului legislativ, iar
uneori poate duce chiar la blocarea anumitor legi. Lucrul acesta
este cu atât mai vizibil în situaţiile în care nu există o departajare
clară a atribuţiilor celor două Camere, procedura legislativă
reluându-se automat pentru orice proiect de lege, indiferent de
importanţa şi semnificaţia lui politică, în cadrul fiecăreia dintre cele
două Camere ale Parlamentului.
În ţara noastră, originile celor două Camere ale
Parlamentului sunt diferite. Iniţial, sistemul parlamentar român sau
- mai exact - structurile care l-au precedat, au fost de natură
unicamerală. În Ţările Române au funcţionat Adunări obşteşti, în
care au fost reprezentate toate categoriile sociale. Rolul lor s-a
impus cu deosebire în secolul al XIX-lea, când s-a decis unirea
Moldovei şi Munteniei, votată de cele două Adunări.
Crearea instituţiei Senatului este legată de Statutul
dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care se datorează lui
Alexandru Ioan Cuza. Sistemul bicameral a fost menţinut în
constituţiile române din 1866, 1923 şi chiar 1938, abolirea celei de
a doua Camere producându-se în 1945.
Renunţarea la sistemul bicameral a fost justificată, în
perioada socialistă, pe ideea unicităţii puterii, apreciindu-se că
întrucât suveranitatea ar aparţine poporului, acesta ar trebui să o
exercite în mod necesar printr-o singură reprezentanţă naţională, în
cadrul căreia delegaţii săi urmau să fie reprezentaţi.
Abolirea pluralismului politic şi concentrarea puterii de
către partidul comunist, centralizarea excesivă, au dus practic la
deprecierea vieţii parlamentare, reprezentanţa naţională devenind
un instrument de ratificare facilă a deciziilor adoptate la nivelul
puterii executive.
După revoluţia din Decembrie 1989, în ţara noastră – ca şi
în alte state foste socialiste – s-a ridicat problema unei opţiuni
pentru un sistem sau altul, monocameral sau bicameral. Dorinţa
de a revigora tradiţiile democratice ale ţării, ca şi experienţa deloc
pozitivă a sistemului monocameral, au dus la adoptarea în cadrul
Adunării Constituante, fără nici un fel de dificultăţi, a ideii
sistemului bicameral. De remarcat este însă faptul că optându-se
pentru formula bicamerală,
s-a considerat necesar să se asigure un sistem de egalitate deplină
între cele două Camere. S-a estimat că un asemenea mecanism
este preferabil opţiunii monocamerale, permiţând asigurarea unui
echilibru politic, o mai înţeleaptă reflecţie pe marginea actelor
legislative ce urmau a fi adoptate, ca şi exprimarea deplină, în
cadrul unor dezbateri la mai multe nivele a diverselor opţiuni şi
soluţii democratice, legate de dezvoltarea în perspectivă a ţării.
Prin reforma constituţională din România din anul 2003 s-a
efectuat o anumită departajare a competenţelor celor două Camere,
una fiind “Cameră de dezbatere” – pentru anumite categorii de acte
normative – iar alta “Camera de decizie”.
4.3.2. Organizarea internă a Camerelor, expresie a

principiului autonomiei Parlamentului
Normele privind organizarea şi funcţionarea Parlamentelor

prezintă o însemnătate cu totul deosebită deoarece ele perfectează
mecanismul prin care funcţiile parlamentare sunt exercitate.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentelor este, în principiu,
reglementată pe calea unor prevederi constituţionale, deoarece prin
constituţiile statelor se definesc în fond o serie de prevederi cu
caracter general legate de organizarea parlamentară (dacă
Parlamentul este bicameral sau monocameral, alegerea
preşedintelui Parlamentului pe toată durata mandatului, principiile
fundamentale de organizare internă etc.).
După cum au subliniat autorii de specialitate, organizarea
Camerelor reflectă principiul autonomiei Parlamentului,
principiu având o îndelungată tradiţie şi care a permis adunărilor
parlamentare, în decursul timpului, să-şi afirme prerogativele în
contrast cu încercările de a le ştirbi sau reduce din importanţă.
Fundamentate pe respectul unor asemenea principii, regulile cele
mai importante ale organizării Camerelor sunt prevăzute de însăşi
Constituţia ţării. Potrivit art.64 din Constituţia României, aceste
reguli sunt următoarele: autonomia regulamentară a Camerelor în
organizarea şi funcţionarea lor; în mod corespunzător,
regulamentele Camerelor nu reprezintă reglementări cu caracter
administrativ, ci au valoarea unor "legi interne", direct subordonate
Constituţiei; autonomia financiară a Camerelor, potrivit unui buget
propriu, aprobat de acestea; Camerele au o structură politică
specifică prin organizarea parlamentarilor în grupuri parlamentare;
fiecare Cameră are organe proprii de lucru care asigură conducerea
lucrărilor, denumite birouri permanente care, în realizarea
atribuţiilor şi sarcinilor ce le revin, sunt în exerciţiul unui mandat,
precum şi comisii parlamentare şi alte structuri; constituirea
organelor de lucru ale Camerelor se face potrivit configuraţiei
politice a fiecăreia.
Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere sunt stabilite
prin regulamentele acestora, regulamente care trebuie să dea
expresie principiilor constituţionale, dezvoltându-le, dar fără a se
putea abate de la acestea.
4.3.2.1.Birourile permanente ale Camerelor

şi funcţiile acestora
Birourile permanente sunt organe alese interne de lucru ale

Camerelor, care reprezintă toate forţele politice ce fac parte din
Parlament. În înţelesul propriu al cuvântului, birourile permanente
sunt organe de conducere colegială, din care fac parte preşedintele
Camerei respective, de regulă ales pe întreaga durată a legislaturii,
şi un număr de vicepreşedinţi, secretari şi chestori stabilit prin
regulamentul de funcţionare al Camerei respective. Regulamentul
Camerei Deputaţilor mai precizează că funcţiile din biroul
permament devenite vacante în timpul sesiunii se ocupă la
propunerea grupului parlamentar căreia i-a fost repartizată funcţia
respectivă. Precizăm, de altfel, că pentru funcţiile de vicepreşedinţi,
secretari şi chestori la Camera Deputaţilor, art.23 alin.ultim dispune
că: "Lista candidaţilor propuşi pentru Biroul permanent se supune
în întregime votului Camerei Deputaţilor şi se aprobă cu
majoritatea voturilor deputaţilor. Dacă nu se realizează această
majoritate, se organizează un nou tur de scrutin, în care lista este
aprobată cu majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi. Votul este
secret şi se exprimă prin bile".
La Senat nu a existat mult timp o asemenea prevedere, în
sensul întocmirii unei liste cu privire la candidaţii pentru funcţiile
de membri ai Biroului permanent, alegerea membrilor Biroului
permanent efectuându-se pe liste separate, cu buletine de vot
distincte pentru fiecare din cele trei categorii de funcţii
(vicepreşedinţi, secretari, chestori). Noul Regulament, din anul
2005, a adoptat însă o procedură similară cu cea din Regulamentul
Camerei Deputaţilor.
Potrivit art.64 alin.(2) din Constituţia României şi art.16
alin.(1) din Regulamentul Senatului, după constituirea legală,
"fiecare Cameră îşi alege un Birou permanent. Preşedintele
Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului se aleg pe durata
mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente
sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor
permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului".
Cu privire la repartizarea locurilor în cadrul celor două
birouri permanente între partidele parlamentare, atât la Camera
Deputaţilor cât şi la Senat sunt încheiate acorduri de principiu între
forţele politice, confirmate prin hotărâri ale plenului.
În ceea ce priveşte atribuţiile Biroului permanent, acesta,
potrivit Regulamentelor celor două Camere, propune data începerii
şi data încheierii sesiunilor parlamentare, solicită Camerei
respective convocarea unei sesiuni extraordinare, supune aprobării
Regulamentul Camerei respective, precum şi eventualele propuneri
de modificare a acestuia, prezintă spre aprobare proiectul de buget
şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, primeşte şi distribuie
proiectele de legi şi propunerile legislative, întocmeşte proiectul de
ordine de zi a şedinţelor Camerei respective cu consultarea
preşedinţilor grupurilor parlamentare, organizează relaţiile cu
Parlamentele altor state şi cu organizaţii parlamentare, supune
aprobării componenţa delegaţiilor permanente la organizaţiile
parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor
parlamentare.
Este de remarcat că la Camera Deputaţilor, prin înfiinţarea
Comitetului ordinii de zi, ca urmare a adoptării Hotărârii nr.1/2001,
atribuţiile Biroului permanent în ceea ce priveşte ordinea de zi au
fost preluate de acest nou organ creat.
În afară de atribuţiile menţionate mai sus, Biroul permanent
al fiecărei Camere aprobă statul de funcţii şi Regulamentul
serviciilor Camerei respective, supune aprobarea structurii
serviciilor acestora, controlează serviciile parlamentare etc.
Pe lângă şedinţele obişnuite de lucru ale Biroului
permanent ale celor două Camere, care se desfăşoară de regulă
săptămânal, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului se întrunesc în şedinţă comună, la convocarea
preşedinţilor acestora, pentru:
a) adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune
ale Parlamentului;
b) stabilirea datei şi locului desfăşurării şedinţelor comune;
c) pregătirea şi asigurarea desfăşurării în bune condiţii a
lucrărilor şedinţelor comune.
Lucrările şedinţelor comune ale birourilor permanente ale
celor două Camere sunt conduse prin rotaţie de preşedinţii acestora
sau, în absenţa lor, de către unul din vicepreşedinţi.
La şedinţele comune ale birourilor permanente participă, la
invitaţia acestora, câte un reprezentant al grupurilor parlamentare,
precum şi alte persoane a căror prezenţă este utilă pentru discutarea
problemelor aflate în dezbatere.
Materialele ce urmează a fi înscrise pe ordinea de zi se
transmit birourilor permanente cu cel puţin 10 zile înainte de
dezbaterea acestora în plen, în afară de cazurile în care, potrivit
Constituţiei şi Regulamentului şedinţelor comune, este necesară
dezbaterea cu procedură de urgenţă în plenul Camerelor reunite.
Proiectele de lege se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10
zile de la primirea raportului comun al comisiilor sesizate în fond.
La solicitarea Preşedintelui României, prezentarea şi
dezbaterea mesajelor adresate Parlamentului se înscriu cu prioritate
pe ordinea de zi sau, după caz, la data solicitată.
În acelaşi mod se procedează şi cu alte cereri ale
Preşedintelui României formulate în exercitarea atribuţiilor sale.
Proiectul ordinii de zi este supus aprobării Parlamentului în
ziua stabilită pentru şedinţa comună.
Ordinea de zi se adoptă cu votul deschis a cel puţin
jumătate plus unu din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi.
În mod excepţional, în orice şedinţă comună, preşedintele
Camerei Deputaţilor sau preşedintele Senatului poate propune
modificarea ordinii de zi, pentru motive temeinice, la cererea unuia
din birourile permanente sau a unui grup parlamentar din oricare
Cameră, ori, după caz, la cererea Guvernului.
Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face
printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care
există opinii contrare, se va da cuvântul câte unui singur vorbitor de
la fiecare grup parlamentar, după care se vor supune votării
propunerile formulate.
Modificarea ordinii de zi se efectuează în aceleaşi condiţii
ca şi aprobarea acesteia.
4.3.2.2..Poziţia distinctă a preşedinţilor celor două

Camere în sistemul instituţional parlamentar
Trebuie subliniat de la bun început faptul că, deşi

preşedintele Camerei face parte din Biroul permanent şi conduce
lucrările acestuia, el deţine şi exercită o serie de atribuţii distincte,
care îl individualizează în calitate de reprezentant al deputaţilor sau
senatorilor.
În toate statele lumii, preşedinţii Camerelor (sau ai
Parlamentelor, în cazul ţărilor în a căror organizare nu există decât
o singură Cameră) dispun de prerogative importante. Ei sunt aleşi
pe întreaga perioadă a mandatului Parlamentului (cu foarte puţine
excepţii), asigură ordinea dezbaterilor, disciplina şedinţelor,
exercită funcţii de reprezentare pe plan intern şi pe plan
internaţional.
În ce priveşte procesul legislativ – şi, pe un plan mai larg,
conducerea lucrărilor parlamentare – preşedinţii trebuie să
dovedească maximum de imparţialitate şi să vegheze la respectarea
neabătută a prevederilor Regulamentelor.
O condiţie esenţială a exercitării în bune condiţii a
prerogativelor preşedintelui, dar şi a asigurării eficienţei întregului
proces legislativ, o constituie imparţialitatea preşedintelui în cursul
desfăşurării dezbaterilor. În această privinţă există reguli precise,
care sunt cuprinse fie în Regulamentele Camerelor, fie având
valoarea unor cutume parlamentare.
În practica parlamentară nu s-au întâlnit cazuri de
preşedinţi care să fi fost recuzaţi de către parlamentele respective şi
nici situaţii în care să se prevadă anumite proceduri pentru
schimbarea din funcţie a preşedintelui, care este ales de regulă pe
toată durata mandatului Parlamentului.
Într-un număr considerabil de ţări, printre care şi ţara
noastră, aşa cum am arătat, există însă instituţia birourilor
Camerelor (în Germania şi Polonia a "prezidium"-urilor) din care
fac parte, împreună cu preşedintele – care este ales pe toată durata
legislaturii –, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii, al căror număr
diferă, în unele cazuri, de la un Parlament la altul.
Funcţia de preşedinte al Parlamentului este o funcţie
complexă şi deosebit de importantă, care implică responsabilităţi
deosebite. Nu întâmplător în unele sisteme constituţionale
Speaker-ul (preşedintele Camerei) nu are voie să facă parte din nici
un partid, iar în alte state el nu votează decât în acele situaţii în care
există o paritate, părerile fiind împărţite şi rolul său fiind acela de a
departaja.
Prerogativele preşedintelui Camerei diferă de la o ţară la
alta. În principal, însă, el asigură conducerea lucrărilor Camerei
respective şi o reprezintă în relaţiile cu celelalte organe ale statului.
În România, atât preşedintele Camerei Deputaţilor cât şi
preşedintele Senatului sunt aleşi la începutul fiecărei legislaturi,
prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise numele şi
prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare.
Ambele regulamente prevăd organizarea mai multor tururi
de scrutin. Dacă acestea nu au permis degajarea unei majorităţi a
deputaţilor sau a senatorilor, la cel de al treilea scrutin va fi
considerat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi din partea parlamentarilor prezenţi.
Atât atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, cât şi ale
preşedintelui Senatului, sunt prevăzute de Regulamentele
parlamentare. Astfel, articolul 39 din Regulamentul Senatului
înscrie ca atribuţii ale preşedintelui următoarele: convoacă Senatul
în sesiuni ordinare şi extraordinare; conduce lucrările Senatului,
fiind asistat de doi secretari; conduce lucrările Biroului permanent;
asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea
Regulamentului; anunţă rezultatul votării şi hotărârile adoptate;
asigură legătura Senatului cu Preşedintele României, Camera
Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţională şi Curtea Supremă de
Justiţie; asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României,
conform art.98 din Constituţie; reprezintă Senatul în relaţiile
interne şi externe; poate sesiza Curtea Constituţională pentru ca
aceasta să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor sau a
Regulamentului Senatului; îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de
Regulament sau însărcinări date de Senat.
Mai analitic, articolul 33 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor prevede următoarele atribuţii ale preşedintelui Camerei
Deputaţilor: convoacă deputaţii în sesiuni ordinare sau
extraordinare, conform prevederilor prezentului regulament;
conduce lucrările plenului Camerei Deputaţilor, asistat obligatoriu
de doi secretari, şi asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor,
precum şi respectarea prevederilor prezentului Regulament; acordă
cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele puse în
dezbatere, stabileşte ordinea votării, precizează semnificaţia votului
şi anunţă rezultatul acestuia; conduce lucrările şedinţelor Biroului
permanent; sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute
de art.146 lit.a) b) c) şi e) din Constituţia României, republicată;
asigură trimiterea de îndată la Senat, spre dezbatere, a proiectelor
de lege adoptate sau respinse de Camera Deputaţilor ori, după caz,
Preşedintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în
termenele legale; reprezintă Camera Deputaţilor în relaţiile interne
şi externe; prezintă rapoarte justificative, anual, în faţa plenului
asupra utilizării fondului preşedintelui; îndeplineşte orice alte
atribuţii prevăzute de prezentul Regulament, precum şi însărcinările
date de către plenul Camerei Deputaţilor.
O problemă deosebită care s-a ridicat în legătură cu
Parlamentul României a fost aceea a posibilităţii unei eventuale
revocări a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
în condiţiile schimbării majorităţii parlamentare, la una sau la
ambele Camere.
Trebuie remarcat că în această privinţă se constată
deosebiri de formulări între Regulamentul Camerei Deputaţilor şi
Regulamentul Senatului.
Astfel, Regulamentul Camerei Deputaţilor (art.25) prevede
că atât preşedintele, cât şi orice alt membru al Biroului permanent
pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii
deputaţilor. Revocarea din funcţie a preşedintelui Camerei
Deputaţilor poate fi propusă, când se schimbă majoritatea politică
din Camera Deputaţilor, de către majoritatea deputaţilor. O a doua
situaţie este aceea când revocarea din funcţie a preşedintelui
Camerei Deputaţilor este propusă la cererea a cel puţin o treime din
numărul total al deputaţilor, dacă acesta încalcă prevederile
Constituţiei României, dacă încalcă grav sau în mod repetat
prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale
Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului. În sfârşit, o a treia situaţie este aceea când revocarea
preşedintelui Camerei Deputaţilor este cerută de grupul parlamentar
care l-a propus (art.26).
La Senat există două situaţiuni. Prima, prevăzută de art.30
alin.1, când preşedintele încalcă prevederile Constituţiei sau încalcă
în mod grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului
Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune, situaţie în
care propunerea de revocare trebuie să pornească de la cel puţin o
treime din numărul total al senatorilor. A doua situaţie (pentru care
nu se specifică motivele) este aceea când propunerea provine de la
cel puţin jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.
Trebuie observat că, din modul în care este redactat acest
text din Regulamentul Senatului nu rezultă cu deplină claritate
situaţiile în care preşedintelui Senatului i se pot imputa fapte care
să declanşeze procedura de revocare. Astfel cum este redactat,
textul poate da naştere unor interpretări subiective, echivoce şi
arbitrare, deoarece se pot face nenumărate speculaţii în legătură cu
faptul dacă preşedintele „încalcă” prevederile Constituţiei sau
încalcă „în mod grav şi repetat” prevederile regulamentare.
Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr.62 din 1
februarie 2005, revocarea preşedintelui uneia din Camere ar putea
fi făcută, eventual, numai de grupul parlamentar care l-a propus; se
consideră că acceptarea ideii că prin votul unei majorităţi
preşedintele ar putea fi revocat din funcţie deschide posibilitatea
unor decizii arbitrare, lipsite de o motivaţie juridică, ştiinţifică, şi a
tulburării echilibrului care trebuie să rezulte în mod firesc prin
continuitatea funcţiei de preşedinte.
Unii autori merg însă chiar mai departe şi arată că: „În
cazul preşedintelui... revocarea nu se poate întemeia pe retragerea
sprijinului politic acordat la învestitură de către grupurile
parlamentare care l-au propus. Un asemenea motiv de revocare este
incompatibil cu statutul de neutralitate şi imparţialitate al
preşedintelui. În calitatea pe care o are, el nu reprezintă un partid
ori grup parlamentar, ci Camera în întregul său. De aceea, cât timp
şi-a îndeplinit mandatul pentru care a fost ales, răspunderea sa nu
poate fi angajată”.
Curtea Constituţională a României, sesizată cu examinarea
constituţionalităţii noilor regulamente ale Camerei şi Senatului, s-a
pronunţat în sensul neconstituţionalităţii unor texte noi ale noilor
regulamente.
Aşa, de pildă, la Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt de
menţionat prevederile art.27, potrivit cărora oricărui membru al
Biroului permanent i se poate revoca mandatul înainte de expirarea
acestuia, la cererea motivată a grupului parlamentar care l-a propus
sau a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor în cazul în care
încalcă prevederile Constituţiei sau încalcă grav sau în mod repetat
prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sau ale
Senatului.
Este demn de a fi luat în consideraţie şi faptul că aceste
prevederi (la care ne-am referit) au fost adoptate după îndelungi
dezbateri, existând diverse alte variante printre care aceea care
prevedea posibilitatea revocării din funcţie a preşedinţilor celor
două Camere în cazul constituirii “unei noi majorităţi
parlamentare”.
Trebuie sublininat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale,
începând cu cunoscuta Decizie nr.46/1994, a fost în mod constant
aceea că membrii birourilor permanente ale celor două Camere nu
pot fi revocaţi decât la propunerea grupului politic care i-a
desemnat să candideze pentru funcţia respectivă. Această susţinere
a fost motivată în temeiul art.64 alin.5 din Constituţie, care
stabileşte obligativitatea principiului configuraţiei politice ca un
principiu fundamental ce trebuie să guverneze alegerea birourilor
permanente ale celor două Camere.
Decizia nr.601 din 14 noiembrie 2005 a Curţii
Constituţionale subliniază în plus că votul acordat preşedintelui
unei Camere este un vot politic, care nu poate fi anulat decât în
cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a
acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup
sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a
preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa
juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din
acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia
de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri,
respectându-se principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens,
Curtea Constituţională reţine că revocarea din funcţie înainte de
expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra
mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului
parlamentar care a propus numirea lui, de a fi reprezentat în Biroul
permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt senator
în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi
instituirea posibilităţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup
parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată
preşedintelui Senatului – revocat din funcţie – să se extindă asupra
grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia
României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter
colectiv.
Revocarea preşedintelui la cererea grupului parlamentar
lasă totuşi deschise unele proleme care au fost corect semnalate în
opiniile separate la Decizia menţionată: ce se va întâmpla în situaţia
în care grupul parlamentar ce l-a propus pe preşedintele Camerei s-
a desfiinţat sau se va fi divizat în mai multe grupuri politice
parlamentare? Ce se va întâmpla dacă preşedintele este de fapt un
independent care nu a făcut parte din nici un grup parlamentar? În
plus, ne întrebăm noi, argumentele care sunt desprinse din analogia
suspendării preşedintelui Senatului cu aceea a suspendării
preşedintelui României (interesul general, echidistanţa etc.) nu
pledează, poate, tocmai în sensul contrar, al admiterii
responsabilităţii şi altor grupuri parlamentare de a sesiza în legătură
cu acţiunile anticonstituţionale ale preşedintelui, fiind vorba de o
problemă de ordine publică ce priveşte interesul general?
În orice caz, schimbarea preşedinţilor celor două Camere
numai prin simplul fapt al constituirii unei noi majorităţi
parlamentare nu poate fi considerată un argument acceptabil,
deoarece în afară de faptul că ar duce la instabilitate şi perturbarea
vieţii parlamentare, reprezintă o modalitate ce nu este recunoscută
de nici unul din parlamentele lumii.
Comitetul ordinii de zi şi Comitetul liderilor grupurilor

parlamentare
Stabilirea ordinii de zi a şedinţelor unei Camere sau alteia

se face de către organul colegial de conducere, respectiv, în ţara
noastră de către Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau
Biroul permanent al Senatului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor (spre deosebire de
Regulamentul Senatului) a cunoscut o anumită perioadă de timp
instituţia “Comitetului ordinii de zi”, abilitat să stabilească şi să
modifice ordinea de zi a lucrărilor plenului. Prin noul Regulament
al Camerei Deputaţilor, acesta a fost înlocuit cu „Comitetul liderilor
grupurilor parlamentare”, alcătuit din liderii grupurilor
parlamentare, constituite conform configuraţiei politice iniţiale a
Camerei şi care hotărăşte cu majoritatea rezultată din ponderea
votului fiecărui membru prezent.
Atribuţiile Comitetului liderilor grupurilor parlamentare
sunt următoarele: aprobă ordinea de zi a şedinţelor Camerei
Deputaţilor şi programul de lucru al acesteia, precum şi
modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de
lucru; propune plenului Camerei Deputaţilor modul de organizare a
dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor, prin alocarea pentru
fiecare grup parlamentar, în funcţie de ponderea sa în numărul total
al deputaţilor, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în şedinţa
plenară a Camerei Deputaţilor; alocarea timpului afectat
dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice şi facultativă la
dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra unei
propuneri legislative; poate include în ordinea de zi dezbaterea unui
proiect de lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de
depunere a raportului a fost depăşit. Trebuie menţionat că numai un
număr limitat de ţări cunosc instituţia "Conferinţei preşedinţilor"
(precursoarea „Comitetului ordinii de zi” de la Camera
Deputaţilor).
În legislatura 1996-2000, atât în cadrul Camerei
Deputaţilor, cât şi al Senatului României, cu prilejul acţiunii de
perfecţionare a Regulamentelor parlamentare a fost luată în discuţie
şi posibilitatea creării unui comitet al preşedinţilor grupurilor
parlamentare. Acţiunea s-a finalizat însă numai la Camera
Deputaţilor, în anul 2001.
La Senat s-a luat în considerare faptul că în practica
Senatului există regula ca după terminarea şedinţelor biroului
permanent în care se dezbat toate problemele legate de competenţa
sa, să fie convocată şedinţa biroului permanent lărgit, la care
participă preşedinţii grupurilor parlamentare şi preşedinţii
comisiilor permanente. Cu alte cuvinte, componenţa Conferinţei
preşedinţilor se suprapune aproape perfect cu componenţa biroului
permanent lărgit al Camerei Deputaţilor şi al Senatului.
În plus, prin introducerea art.242 în Regulamentul Senatului
(forma anterioară, menţinută prin actualul articol 37 alin.3), s-a
dispus că Biroul permanent, ori de câte ori consideră necesar, va
invita la lucrările sale preşedinţii grupurilor parlamentare şi
preşedinţii comisiilor permanente.
Crearea unui nou organ având atribuţii de a aproba ordinea
de zi, de a organiza dezbaterile, inclusiv de "a aproba programul de
lucru al Senatului elaborat de Biroul permanent", prezintă
inconvenientul de a crea o structură nouă deasupra structurilor
constituţionale prevăzute de art.64 alin.(2) din Constituţie, care se
referă numai la "birourile permanente" ale celor două Camere.
După alegerea legislaturii 2000-2004, problema
Comitetului ordinii de zi a fost reluată cu prilejul dezbaterilor
privind modificarea şi îmbunătăţirea Regulamentelor celor două
Camere ale Parlamentului.
Este de remarcat că, în timp ce la Senat nu s-a constituit un
asemenea organism, la Camera Deputaţilor el a fost introdus ca
urmare a modificărilor efectuate prin Hotărârea nr.5, din 12
ianuarie 2001, a Camerei Deputaţilor.
Din coroborarea tuturor textelor noi ce au completat
Regulamentul Camerei Deputaţilor rezultă că această nouă
structură constituie un organ având o competenţă specifică, legată
numai de o anumită etapă a procesului legislativ, şi anume
stabilirea (ori modificarea) ordinii de zi.
Se degajă o relaţie tripartită între preşedintele Camerei
Deputaţilor, Biroul permanent şi Comitetul ordinii de zi.
Preşedintele Camerei Deputaţilor convoacă Comitetul ordinii de zi,
prezidează lucrările acestuia, dar nu are dreptul de vot.
Comitetul era alcătuit din liderii grupurilor parlamentare
sau din locţiitorii acestora, atribuţiile sale constând în aprobarea
ordinii de zi şi organizarea dezbaterilor, inclusiv alocarea timpului
pentru fiecare grup parlamentar. Comitetul ordinii de zi
hotăra, cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui
membru prezent, ponderea fiind dată de proporţia grupului
parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaţilor.
La lucrările Comitetului ordinii de zi participau ca invitaţi
reprezentantul Guvernului, iar dacă era cazul, preşedintele comisiei
parlamentare care a depăşit termenul de depunere a raportului,
situaţie în care Comitetul era singurul competent a decide
includerea în ordinea de zi a dezbaterii a unui proiect de lege sau a
unei propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului
fusese depăşit.
Proiectul ordinii de zi şi al programului de lucru era
întocmit în forma iniţială de Biroul permanent, care primea
proiectele de lege şi propunerile legislative, înscriindu-le în
proiectul ordinii de zi. Aceste documente erau transmise apoi
Comitetului ordinii de zi, care aproba săptămânal proiectul ordinii
de zi şi programul de lucru, până la sfârşitul fiecărei săptămâni de
lucru a Camerei.
Modificarea ordinii de zi sau a programului de lucru se
aproba de Comitetul ordinii de zi, la cererea Biroului permanent,
numai în cazuri excepţionale.
De remarcat că prin aceste modificări se transfera întreaga
problematică a stabilirii şi/sau modificării ordinii de zi – care la
Senat rămân în competenţa Biroului permanent – de la un organism
ce decide pe baza principiului "un om – un vot" (Biroul permanent)
la o structură instituţională în care hotărârile se luau în considerarea
ponderii grupurilor parlamentare şi a numărului de deputaţi pe care
acestea îi reprezintă.
Prin urmare, între „Comitetul ordinii de zi” şi „Comitetul
liderilor grupurilor politice parlamentare” nu există deosebiri de
substanţă. Singura precizare în plus este aceea că acest Comitet nu
se poate întruni şi lucra decât în prezenţa a mai mult de jumătate
din numărul liderilor grupurilor parlamentare care reprezintă
majoritatea deputaţilor.
4.33.Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare ocupă un loc dintre cele mai

importante în activitatea tuturor Parlamentelor din lume. Studierea
naturii lor juridice şi a trăsăturilor pe care le prezintă are o
importanţă dintre cele mai mari atât pe plan teoretic, cât şi pe
planul politic al activităţii parlamentare.
În literatura română de specialitate, în ceea ce priveşte
natura comisiilor parlamentare s-au purtat interesante discuţii. Într-
o opinie, ele erau calificate, de pildă, ca fiind "organisme interne de
lucru", estimând că "ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor,
precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, cu deosebire a
celor legislative şi a celor de control".
În lucrarea Instituţii şi proceduri constituţionale, se
apreciază că natura juridică a comisiilor ar fi aceea de "organe de
stat", la această concluzie contribuind luarea în considerare a
atribuţiilor ce le revin "desemnând tocmai sfera de autoritate sau de
competenţă a unui organ de stat".
Acest punct de vedere nu este împărtăşit de alţi, care
exprimă părerea că nu s-ar putea admite opinia potrivit căreia
comisiile parlamentare ar fi organe de stat, deoarece înseşi
Regulamentele celor două Camere le definesc ca fiind "organe de
lucru" ale acestora. Atribuţiile conferite comisiilor nu le îndrituiesc
pe acestea de a emite acte de autoritate, echivalente celor ale
actelor de stat, deoarece rapoartele şi avizele comisiilor au numai
valoarea unor propuneri, Camerele fiind în fond acelea care supun
dezbaterii şi votului rapoartele prezentate de diversele comisii.
Acest punct de vedere este corect, după părerea noastră.
În ceea ce priveşte clasificarea comisiilor parlamentare,
un studiu de sinteză întocmit de Uniunea Interparlamentară constată
că în principal comisiile parlamentare pot fi împărţite în două mari
categorii: comisii permanente şi comisii temporare (ad hoc).
În ceea ce priveşte modul în care sunt desemnate diversele
comisii, aceasta se face de regulă de către plenul Camerei
respective, la propunerea grupurilor parlamentare. În unele cazuri,
numirea membrilor Comisiei se face direct de preşedintele
Camerei, tot pe baza propunerii grupurilor parlamentare
(Argentina, Brazilia). În Canada, desemnarea comisiilor revine unui
comitet de selecţie din care fac parte reprezentanţii partidelor.
4.3.4.1 Comisiile permanente
În cadrul comisiilor parlamentare un rol prioritar îl au

comisiile permanente, care sunt considerate, pe drept cuvânt, ca
fiind "cele mai importante", datorită atribuţiilor pe care le au şi
rolului pe care îl îndeplinesc în procesul legislativ. Se subliniază, pe
bună dreptate, că aceste comisii sunt alese în principal pe întreaga
durată a mandatului unei Camere şi ele sunt constituite pe baza unei
specializări a deputaţilor sau senatorilor, în funcţie de experienţa lor
profesională şi de sectoarele de activitate în care au lucrat înainte
de a deveni parlamentari.
În ceea ce priveşte numărul comisiilor permanente şi
componenţa acestora în ţara noastră există, fireşte, deosebiri între
cele două Camere ale Parlamentului. De altfel, Regulamentul
Camerei Deputaţilor consacră existenţa a 17 comisii şi anume:
Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; Comisia
pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru industrii şi servicii;
Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii specifice; Comisia pentru drepturile omului, culte şi
problemele minorităţilor naţionale; Comisia pentru administraţie
publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic; Comisia
pentru muncă şi protecţie socială; Comisia pentru sănătate şi
familie; Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; Comisia
pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă; Comisia
juridică de disciplină şi imunităţi; Comisia pentru apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională; Comisia pentru politică externă;
Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii.
Celor 15 comisii create iniţial li s-au mai adăugat Comisia pentru
regulament, precum şi Comisia pentru tehnologia informaţiei şi
comunicaţiilor, precum şi Comisia pentru egalitatea de şanse pentru
femei şi bărbaţi.
În cadrul Senatului există un număr de 16 comisii
permanente, nominalizate pentru prima dată în chiar textul
regulamentului, după modificarea din 2001, şi anume: Comisia
juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări; Comisia pentru
buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital; Comisia
economică, industrii şi servicii; Comisia pentru agricultură,
silvicultură şi dezvoltare rurală; Comisia pentru politică externă;
Comisia pentru administraţie publică, organizarea teritoriului şi
protecţia mediului; Comisia pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională; Comisia pentru muncă, familie şi protecţie
socială; Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; Comisia
pentru sănătate publică; Comisia pentru cultură, artă şi mijloace de
informare în masă; Comisia pentru drepturile omului, culte şi
minorităţi; Comisia pentru privatizare şi administrarea activelor
statului; Comisia pentru egalitatea de şanse; pentru administraţie
publică şi organizarea teritoriului; Comisia pentru cercetarea
abuzurilor, combaterea corupţiei şi petiţii; Comisia pentru
regulament.
Regulamentele celor două Camere cuprind, în general,
prevederi similare în legătură cu comisiile parlamentare şi în mod
special cu privire la comisiile permanente.
Dintre prevederile cu caracter general se pot menţiona
acelea privind caracterul comisiilor de "organe de lucru" ale celor
două Camere, alcătuirea lor în conformitate cu respectarea
configuraţiei politice a Camerelor pe baza propunerilor grupurilor
parlamentare, necesitatea comunicării acestor comisii plenului
Camerei respective, existenţa unor birouri ale comisiilor
parlamentare care, printre altele, propun proiectul regulamentului
de funcţionare a Comisiei respective, adoptă hotărâri şi constituie –
dacă este necesar – subcomisii, desemnându-le conducerea,
misiunea şi componenţa.
Atribuţii distincte revin preşedintelui comisiei care, în afară
de prerogativa de a conduce şedinţele comisiei parlamentare, are
dreptul de a propune invitarea la lucrările comisiei a unor persoane,
de a asigura reprezentarea comisiei în raporturile cu Guvernul, cu
Biroul permanent al Camerei respective şi cu celelalte comisii,
îndeplinind totodată şi alte atribuţii cerute de desfăşurarea în bune
condiţii a lucrărilor.
Repartizarea funcţiilor de preşedinţi ai diferitelor comisii,
atât la Camera Deputaţilor cât şi la Senat, s-a făcut – în cadrul
tuturor celor patru legislaturi – pe baza acordului grupurilor
parlamentare, ţinându-se seama de ponderea diferitelor partide.
Potrivit prevederilor regulamentare, preşedintele este ajutat
de vicepreşedinţi şi de secretari, iar convocarea şedinţelor se face
cu cel puţin 24 de ore înainte de data stabilită pentru desfăşurarea
lor.
În conformitate cu regulamentele celor două Camere,
opţiunile senatorilor şi deputaţilor se prezintă de grupurile
parlamentare, în termenul stabilit de Birourile permanente, iar
acestea, potrivit principiului respectării configuraţiei politice şi
ţinând seama de opţiunea fiecărui parlamentar propune Camerei
respective, pentru fiecare comisie, lista nominală a membrilor
acesteia.
În prima lor şedinţă, convocată de preşedintele Camerei
Deputaţilor sau preşedintele Senatului, comisiile îşi aleg birourile
compuse dintr-un preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi şi 1-2 secretari. În
componenţa de ansamblu a birourilor se va urmări respectarea
configuraţiei politice a Camerei respective şi a negocierilor dintre
reprezentanţii grupurilor parlamentare.
Regulamentele parlamentare prevăd că în mod excepţional
comisiile pot hotărî invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei,
precum şi condiţiile în care lucrările pot fi transmise la radio sau
televiziune chiar si miniştrii au întotdeauna acces la lucrările
comisiilor, prezenţa lor fiind obligatorie dacă li se solicită expres
acest lucru. Totodată, ei au dreptul să participe la şedinţele
comisiilor parlamentare care au făcut propuneri ce au stat la baza
propunerilor legislative sau amendamentelor. Este, de asemenea,
posibilă invitarea la şedinţele comisiilor parlamentare a unor
specialişti, a unor reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale.
Regulamentele parlamentare (al Camerei Deputaţilor şi
Senatului) conţin prevederi care privesc şi alte domenii ale
activităţilor comisiilor permanente. Astfel, se prevede că orice
comisie permanentă poate porni o anchetă, în cadrul competenţei
sale, cu încuviinţarea comisiei respective, în legătură cu activitatea
desfăşurată de Guvern sau de administraţia publică. În acest scop
va fi necesară o cerere scrisă din partea comisiei, adoptată cu votul
majorităţii membrilor săi, în care vor fi anunţate materiile ce
formează obiectul anchetei, scopul acesteia, mijloacele necesare şi
termenele în care raportul în cauză urmează a fi prezentat Camerei
respective.
Ancheta efectuată de comisiile permanente nu trebuie
confundată cu activitatea comisiilor de anchetă prevăzute de art.78
din Regulamentul Senatului şi art.73 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor. Aceste comisii sunt constituite la cererea a o treime din
parlamentari, iar mandatul lor este stabilit de către plenul Camerei
respective.
4.3.4.2Comisiile de mediere
Acestea au fost structuri parlamentare consacrate de

regulamentele celor două Camere (art.80 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor şi art.207 din Regulamentul Senatului).
Fiind organisme de lucru, dar în acelaşi timp şi structuri
parlamentare ce reprezintă egalitatea celor două Camere în
procesul legislativ, ele trebuiau să cuprindă un număr egal de
deputaţi şi de senatori. Deşi funcţionau cu majoritatea membrilor,
s-a consacrat regula potrivit căreia această majoritate (7 + 1 votul
preşedintelui) nu poate să nu includă şi reprezentanţii celeilalte
Camere.
Conform art.155 alin.1 din Constituţia României,
modificată, procedura medierii se referă doar la proiectele de lege
şi propunerile legislative în curs de legiferare, înregistrate înainte
de adoptarea Legii de revizuire a Constituţiei, rămânând aplicabilă
în viitor numai legilor de revizuire a Constituţiei.
4.3.4.3.Comisiile speciale
O importantă categorie de comisii parlamentare o

reprezintă comisiile speciale.
În legătură cu înţelesul şi semnificaţia acestei categorii de
comisii, în literatura română de specialitate au fost exprimate două
puncte de vedere. Unii autori români, pornind de la prevederile
art.64 alin.(4) din Constituţie, care dispune că fiecare Cameră îşi
poate constitui comisii de anchetă "şi alte comisii speciale",
consideră că noţiunea de comisii speciale ar fi o noţiune mai
cuprinzătoare, care ar include de fapt şi comisiile de anchetă. În
opinia autorilor menţionaţi, ceea ce caracterizează comisiile
speciale este realizarea unui obiectiv determinat, stabilit la
constituirea comisiei, după îndeplinirea căruia comisia se
desfiinţează de drept. În consecinţă, comisiile speciale sunt
esenţialmente temporare.
Din analiza textului constituţional al art.64 alin.4 rezultă,
într-adevăr, că s-a avut în vedere posibilitatea constituirii de către
fiecare Cameră nu numai a unor comisii permanente, dar şi de a
institui comisii de anchetă "sau alte comisii speciale".
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, care
au fost adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei României,
diferenţiază însă comisiile speciale de comisiile de anchetă. Astfel,
Regulamentul Camerei Deputaţilor dispune în art.72 că asemenea
comisii speciale se pot constitui "pentru avizarea unor acte
legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative
sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înfiinţare a
comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun
examinării altor comisii".
De menţionat că Regulamentul aceleiaşi Camere tratează în
mod distinct problema comisiilor de anchetă în art.73 şi următ.
La rândul său, Regulamentul Senatului diferenţiază
comisiile speciale (art.77) de comisiile de anchetă (art.78).
În practica Parlamentului României au fost constituite
comisii speciale fie la nivelul uneia dintre Camerele Parlamentului,
fie la nivelul ambelor Camere.
Ca exemple de comisii speciale comune se pot menţiona:
comisia comună specială a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru
controlul execuţiei bugetului Curţii de Conturi pe anul 2003;
Comisia comună specială pentru elaborarea propunerii legislative
privind Statutul deputaţilor şi senatorilor; Comisia comună pentreu
modificarea şi completarea Regulamentului şedinţelor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
4.3.4.4.Comisiile de anchetă
Ancheta parlamentară reprezintă unul dintre mijloacele prin

care se exercită controlul parlamentar. Ea se poate înfăptui fie sub
forma unor comisii de anchetă, având această denumire şi care
sunt alese de plenul uneia sau celeilalte Camere, sau de către cele
două Camere reunite, fie prin intermediul oricărei comisii
permanente care are dreptul de a dispune, cu încuviinţarea
plenului Camerei respective, o anchetă "în cadrul competenţei sale,
cu privire la activitatea desfăşurată de Guvern sau de administraţia
publică".
Între cele două forme ale anchetei parlamentare există
diferenţieri, deoarece comisiile de anchetă propriu zise pot fi
constituite numai la cererea unei treimi din membrii uneia sau
celeilalte Camere şi aprobate cu majoritate simplă de Camera
respectivă. În situaţia anchetelor care sunt iniţiate de comisiile
parlamentare, cererea de încuviinţare a efectuării anchetei se face
de comisia respectivă, în scris, cu votul majorităţii membrilor
acesteia, enunţându-se materiile ce formează obiectul anchetei,
scopul ei, mijloacele necesare şi termenul la care raportul comisiei
urmează să fie prezentat. Hotărârea comisiei se adoptă tot cu
majoritate simplă.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, comisia de anchetă
nu se poate substitui competenţei unui organ de jurisdicţie,
Ministerului Public sau instanţelor judecătoreşti. Ea trebuie numai
să culeagă informaţiile necesare potrivit mandatului acordat şi să
prezinte un raport care va fi dezbătut şi supus atenţiei opiniei
publice. În practica Parlamentului României au existat numeroase
situaţii în care s-a recurs la înfiinţarea unor comisii de anchetă fie
de către ambele Camere, fie de către una dintre ele. Dintre
comisiile de anchetă parlamentară înfiinţate de cele două Camere
menţionăm Comisia parlamentară de anchetă privind actele de
corupţie, Comisia de anchetă asupra atribuirii de locuinţe pentru
parlamentari, membri ai Guvernului şi pentru persoane din aparatul
Parlamentului, Guvernului şi Preşedinţiei, în perioada 1990-1994,
Comisia parlamentară de anchetă privind evaluarea situaţiei
Societăţii Române de Televiziune, comisia parlamentară de anchetă
privind desfăşurarea procesului de privatizare a societăţilor
comerciale de către Fondul Proprietăţii de Stat în anul 1997 etc.
Hotărârile parlamentare prin care au fost înfiinţate comisii
de anchetă prevăd stabilirea unor termene în care comisiile
înfiinţate sunt obligate să-şi prezinte raportul. Aceste termene pot fi
prelungite însă în situaţiile în care plenul uneia din Camere, sau
cele două Camere reunite, după caz, estimează că timpul pe care
comisia l-a avut la dispoziţie nu a fost suficient pentru finalizarea
lucrărilor sale. Astfel, Comisia parlamentară de anchetă privind
actele de corupţie, înfiinţată în 1993, a solicitat în câteva rânduri
modificarea termenului pentru depunerea raportului. La fel s-a
întâmplat cu Comisia privind atribuirea de locuinţe şi Comisia
privind evaluarea Societăţii Române de Televiziune.
De asemenea, au existat situaţii în care din diverse motive
au fost efectuate modificări în componenţa comisiilor.
În îndeplinirea sarcinilor comisiei, un rol dintre cele mai
importante îl are mandatul care i-a fost conferit prin hotărârea
parlamentară ce a dispus înfiinţarea sa.
Activitatea comisiilor de anchetă se desfăşoară potrivit
propriului regulament sau dispoziţiilor care sunt adoptate de către
membrii comisiei. Metodologia desfăşurării şedinţelor este cea
prevăzută de Regulamentul Senatului sau, respectiv, de
Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu referire la comisiile
parlamentare în general, care sunt adaptate specificului comisiei de
anchetă.
Momentul final al activităţii comisiilor este prezentarea
rapoartelor, care urmează să fie dezbătute şi adoptate de plenul
Camerei care a constituit comisia sau de ambele Camere ale
Parlamentului, după caz, în şedinţa reunită.
4.3.5. Grupurile parlamentare
Afirmarea grupurilor politice parlamentare în cadrul

structurilor moderne reprezintă un rezultat al recunoaşterii pe un
plan mai larg a rolului şi importanţei partidelor politice. După cum
observă Pierre Avril şi Jean Gicquel, deşi folosirea noţiunii de
partid apare încă din 1816 în Franţa, de abia în 1910 ea şi-a găsit
recunoaşterea într-un regulament parlamentar, şi anume
Regulamentul Camerei Deputaţilor.
Astfel, grupurile parlamentare sunt considerate în unele ţări
organisme politice (Spania, Portugalia), în timp ce în alte ţări ele
constituie organisme parlamentare (Franţa, Italia, Germania,
Belgia), iar alte ţări le atribuie caracter mixt, recunoscându-le
calitatea lor de a fi în acelaşi timp organisme politice şi organisme
parlamentare (Canada, Grecia, Elveţia, Norvegia, Islanda,
Slovenia).
Nici natura juridică a grupurilor parlamentare nu este
suficient de clară, deoarece în unele ţări ele sunt considerate
asociaţii de drept public (Spania, Elveţia, Polonia, Canada, Senegal
şi Grecia), în timp ce în altele sunt estimate a fi asociaţii de drept
privat (Franţa, Macedonia, Olanda, Noua Zeelandă etc.). Brazilia şi
Marea Britanie nu recunosc personalitatea juridică a grupurilor
parlamentare.
Există prevederi diferite şi în ceea ce priveşte constituirea,
funcţionarea şi dizolvarea grupurilor parlamentare. Majoritatea
ţărilor estimează ca fiind facultativă constituirea grupurilor
parlamentare, dar în unele ţări ea este obligatorie (Spania, Grecia,
Norvegia).
Cât priveşte ţara noastră, potrivit art.64 alin.3 din
Constituţie, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri
parlamentare potrivit Regulamentului fiecărei Camere.
Cele două regulamente prevăd că pot face parte din
grupurile parlamentare deputaţii, respectiv senatorii, care au
candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid politic, ale aceleiaşi
formaţiuni politice, alianţe politice sau alianţe electorale.
Regulamentul Senatului adaugă sintagma „şi ale aceleiaşi
organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
Există însă o diferenţă de număr pentru constituirea unui
grup parlamentar, la Camera Deputaţilor fiind necesar cel puţin
zece deputaţi, iar pentru constituirea unui grup parlamentar la
Senat un număr de cel puţin şapte senatori.
Potrivit art.13 alin.3 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor, deputaţii care au candidat pe listele unei alianţe
politice sau alianţe electorale şi care fac parte din partide politice
diferite pot constitui grupuri parlamentare proprii ale partidelor
politice din care fac parte. Regulamentul Senatului prevede, în
art.16 alin.4 că „senatorii care au fost aleşi pe listele unei alianţe
electorale sau ale unei alianţe politice pot constitui fie grupuri
parlamentare ale partidelor sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale componente, fie un singur grup parlamentar
al alianţei. Partidele sau organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale pot constitui şi grupuri comune”.
O prevedere foarte importantă pe care o înscrie
Regulamentul Camerei Deputaţilor, dar şi Regulamentul Senatului,
este cea care dispune că formarea de grupuri parlamentare ale unui
partid care nu a obţinut mandate în urma alegerilor, este interzisă.
Regulamentul Camerei Deputaţilor mai cuprinde prevederi detaliate
legate de asigurarea condiţiilor logistice pentru grupurile
parlamentare, a unui număr de consilieri şi experţi, a unor mijloace
de transport şi a unor secretare dactilografe, precum şi în legătură
cu repartizarea locurilor în sala de şedinţe pentru fiecare grup
parlamentar.
Ambele Regulamente mai dispun că numărul deputaţilor
sau al senatorilor şi componenţa nominală a fiecărui grup
parlamentar se face cunoscut în cadrul unei şedinţe plenare, de
către preşedintele acesteia.
Atât Regulamentul Camerei Deputaţilor cât şi
Regulamentul Senatului conţin prevederi de detaliu legate de rolul
grupurilor parlamentare în alegerea birourilor permanente,
stabilirea componenţei comisiilor parlamentare, modificarea
acestora, dreptul grupurilor parlamentare de a prezenta
amendamente, rolul grupurilor parlamentare în cadrul procedurii
de urgenţă, prerogativele acestora de a contribui la stabilirea
ordinii de zi a şedinţelor, dreptul de a face interpelări (numai la
Camera Deputaţilor) ş.a.
Noile regulamente parlamentare din 2005 cuprind ample
referiri la grupurile parlamentare. Noţiunea de „preşedinte” al
grupului parlamentar a fost înlocuită cu aceea de „lider”, dispunând
de prerogative importante.
Astfel, art.14 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
prevede că în prima sa şedinţă, fiecare grup parlamentar, după
constituire, procedează la desemnarea conducerii proprii alcătuite
din lider şi, după caz, din unul sau mai mulţi vicelideri şi un
secretar.
Grupurile parlamentare, în funcţie de mărimea lor, îşi
constituie un secretariat tehnic a cărui structură se stabileşte de
Biroul permanent. Numirea şi salarizarea acestora se fac prin ordin
al Secretarului general al Senatului, cu contract de muncă pe durată
nedeterminată corespunzătoare legislaturii. Numirea şi revocarea
din funcţie se fac la propunerea grupului parlamentar respectiv.
Grupurile parlamentare dispun, de asemenea, de logistica
necesară desfăşurării activităţii, precum şi de mijloacele de
transport, stabilite de Biroul permanent, în funcţie de mărimea
grupurilor.
În legătură cu grupurile parlamentare, în practica Senatului,
dar şi a Camerei Deputaţilor, s-au ridicat două importante probleme
de drept parlamentar: dacă interzicerea mandatului “imperativ” ar
da dreptul unor parlamentari să-şi schimbe opţiunile şi să treacă de
la un grup parlamentar la altul şi dacă este posibilă constituirea
unor grupuri parlamentare formate din deputaţi sau senatori
independenţi.
Cu referire la această delicată problemă, noile Regulamente
parlamentare din 2005 au adus importante elemente de noutate.
Art.12 alin.4 prevede că „deputaţii partidelor politice, formaţiunilor
politice, alianţelor politice sau alianţelor electorale care nu
întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar,
precum şi deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri
parlamentare mixte ori se pot afilia altor grupuri parlamentare
constituite potrivit alin.1”.
La Senat, paragrafele 5 şi 6 din articolul 16 au următorul
cuprins:
„5. Senatorii aparţinând partidelor sau organizaţiilor
minorităţilor naţionale care nu întrunesc numărul necesar pentru a
forma un grup parlamentar se pot afilia altor grupuri parlamentare
sau pot constitui grupul parlamentar mixt.
6. Dispoziţiile alin.5 se aplică în mod corespunzător şi
senatorilor aleşi sau deveniţi independenţi”.
4.3.5.1 Secretarii generali ai Camerelor şi

aparatul de specialitate
In cadrul fiecărei Camere a parlamentelor naţionale funcţia

de secretar general prezintă o deosebită importanţă, deoarece
asigură pe de o parte continuitatea serviciilor parlamentare, o bună
deservire a membrilor Parlamentului indiferent de apartenenţa lor
politică, iar, pe de altă parte, soluţionarea promptă şi cu
operativitate a tuturor problemelor curente ce ţin de buna
funcţionare a serviciilor Parlamentului.
În România, funcţia de secretar general al Senatului a fost
înfiinţată prin Hotărârea Biroului Senatului din 31 decembrie
1919 privind reorganizarea serviciilor acestui corp legiuitor.
Conform "Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea
serviciilor Senatului" şi "Statutului funcţionarilor Senatului",
Secretarul general era un funcţionar superior care seconda pe
preşedintele Senatului în exercitarea atribuţiilor sale, având
"conducerea şi supravegherea serviciilor şi a întregului personal".
După reinstaurarea regimului parlamentar democratic şi
alegerea primului Senat al României, atribuţiile Secretarului
general au fost definite pentru prima oară în primul Regulament al
Senatului, adoptat la 26 iunie 1990. Funcţiile Secretarului general
au fost însă precizate şi dezvoltate în Regulamentele succesive ale
Senatului, care definesc poziţia Secretarului general al Senatului ca
şef al întregului aparat. În această calitate, el sprijină activitatea
senatorilor şi a comisiilor parlamentare, îndeplinind totodată şi
funcţia de ordonator principal de credite.
Potrivit celor două Regulamente şi practicii parlamentare,
Secretarul general pregăteşte şi asigură buna desfăşurare a
lucrărilor Birourilor permanente şi ale Birourilor permanente
lărgite al celor două Camere. În această calitate, el asigură
condiţiile ca toate materialele aflate pe ordinea de zi să fie difuzate
în prealabil, pentru a fi cunoscute de membrii Birourilor
permanente.
Totodată, el se preocupă de înscrierea corectă, din timp, pe
ordinea de zi a şedinţelor Birourilor permanente a tuturor
problemelor care sunt de competenţa acestora, indiferent de ce
partide sau formaţiuni politice ar fi propuse, urmărind ca ele să fie
soluţionate în mod eficient şi operativ.
Secretarul general primeşte întreaga corespondenţă ce este
adresată Senatului sau, respectiv, Camerei Deputaţilor, având grijă
îndeosebi ca să fie transmise operativ Biroului permanent proiectele
de lege şi propunerile legislative, calitate în care el trebuie să
manifeste aceeaşi solicitudine faţă de acele proiecte de legi sau
propuneri legislative care provin de la Guvern sau de la senatori
aparţinând diverselor grupuri parlamentare, indiferent de orientarea
acestora.
În conformitate cu Regulamentul Senatului şi
Regulamentul Camerei Deputaţilor, cu 5 zile înainte de a fi trimisă
spre promulgare, orice lege se depune la Secretarul general în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale,
acest termen fiind de două zile în situaţiile în care legea a fost
adoptată cu procedură de urgenţă.
Asigurarea respectării procedurii de desfăşurare a
controlului constituţionalităţii legilor şi transmiterea din timp a
punctelor de vedere se realizează în toate cazurile de Secretarul
general, cu deplină obiectivitate, indiferent de partidele, forţele
politice care au adresat o anumită sesizare de neconstituţionalitate.
Secretarul general al Senatului şi, respectiv, cel al Camerei
Deputaţilor, este şeful întregului aparat. Toate serviciile, atât ale
Senatului cât şi cele ale Camerei Deputaţilor, îşi desfăşoară
activitatea pe baza Regulamentelor de organizare şi funcţionare
aprobate de Birourile permanente. Întreaga activitate a serviciilor
celor două Camere se desfăşoară, practic, sub controlul şi
îndrumarea nemijlocită a Secretarului general. Aparatul
parlamentar, aparat profesionist, alcătuit din experţi şi consilieri de
înaltă calificare, precum şi din funcţionari calificaţi, ce îndeplinesc
atribuţii auxiliare, nu face nici un fel de discriminare între
parlamentarii aparţinând unor partide sau altora, deservindu-i în
mod egal şi cu maximă corectitudine.
Sinteza unităţii de învăţare 1
 monocameralism
 bicameralism;
 autonomie parlamentara;
 comisii parlamentare;
 comitete parlamentare
 birouri parlamentare;
 grupuri parlamentare
 control parlamentar;
14. Care sunt originilr sistemului parlamentar in Marea Britanie si in Franta?

15. Prezentați pe scurt originilr sistemului paralamentar roman.
16. Indicati cine a enuntat pentru prima oara „principiul separatiei puterilor”.
17. Cum apreciati Regulamentele Organice in contextul evolutiei sistemului parlamentar
roman?
18. Enumerati cele 5 funcţii ar exprima cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară ?
DREPTUL PROCEDURAL PARLAMENTAR
5.1. Introducere
5.3.1. Noţiunea de drept procedural parlamentar.
5.3.2. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului
5.2.1. Sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare
5.2.2. Stabilirea ordinii de zi
5.2.3. Desfăşurarea şedinţelor
5.2.4. Modalităţi de votare
5.2.5. Actele Parlamentului. Tipuri de acte adoptate de Parlament
5.3.3 Procedura legislativă
5.1. Introducere
În acest capitol se analizează – într-o primă parte –
noţiunea de drept procedural parlamentar, elementele
specifice procedurii parlamentare, organizarea şi desfăşurarea
sesiunilor Parlamentului, pentru ca în cea de a doua parte a
capitolului să fie înfăţişate pe larg procedura legislativă, în
special în lumina reformei constituţionale din anul 2003, când
au fost departajate atribuţiile celor două Camere în atribuţii ce
aparţin primei Camere sesizate şi cele care sunt de
competenţa Camerei de decizie.
Reforma constituţională din anul 2003 a adus importante
elemente de noutate în ceea ce priveşte desfăşurarea
procesului legislativ, prin stabilirea unor domenii în care una
dintre Camerele Parlamentului, denumită “prima Cameră”,
este cea care dezbate proiectul sau propunerea legislativă –
(Camera de dezbatere), iar cea de a doua Cameră “Camera de
decizie”, este chemată să statueze în mod definitiv asupra
acestei propuneri sau proiect.
– cunoașterea originii sistemului parlamentar cat si pozitia

Parlamentului in cadrul sistemului separatiei puterilor in stat;
– cunoașterea aspectelor privind cele cinci funcţii care
exprima cel mai bine activitatea şi orientarea parlamentară:
funcţia de reprezentare, funcţia legislativă, funcţia de
informare, funcţia de control şi funcţia de desemnare prin
investire, alegere sau numire a unor autorităţi publice.
– cunoașterea evolutiei sistemului parlamentar romanesc.

parlament, lege, separararea puterilor ;
– studenţii vor putea să diferențieze evolutia sistemul
paralamentar din alte state cu sistemul parlamentar roman
– studenţii vor putea să descrie particularitățile functiile
activitatii parlamentare
– studenţii vor putea să cunosca înţelesul diferit al noţiunilor
de „funcţie” şi de „atribuţie” ;
Pentru unitatea de învățare Aspecte generale privind locul si

rolul administratie publice – conotații conceptuale, timpul alocat este
de 3 ore.
1.4. Noţiunea de drept procedural parlamentar.

Elemente specifice procedurii parlamentare
După cum este general recunoscut, elementele de

procedură prezintă o însemnătate deosebită în toate ramurile
dreptului. În ceea ce priveşte dreptul parlamentar, acesta cuprinde,
neîndoielnic, o multitudine de reguli şi proceduri ce sunt specifice
exercitării uneia sau alteia dintre funcţiile Parlamentului şi diferă,
desigur, de la una la alta. Fiecare dintre funcţiile Parlamentului se
desfăşoară în cadrul unor norme procedurale bine definite,
implicând respectarea unor anumite termene, existenţa unor
documente, consemnarea voinţei Parlamentului sub forma unor
acte, rezoluţii etc.
În rândul acestor proceduri, este neîndoielnic că prin ponderea şi
semnificaţia procedurilor, rolul cel mai important îl are procedura
legislativă
Potrivit art.61 alin.(1) din Constituţia României,
"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român
şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Prin urmare, Parlamentul
României are un dublu rol, şi anume acela de a fi organul
reprezentativ suprem al poporului român şi de a fi unica
autoritate legiuitoare a ţării.
De aceea, în rândul atribuţiilor pe care le are Parlamentul,
cea mai importantă este legiferarea. Această activitate este supusă
în mod inerent unor norme constituţionale şi regulamentare care
stabileşte "traseul" legii din momentul exercitării dreptului de
iniţiativă legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial
al României, norme ce alcătuiesc, în integralitatea lor, conţinutul
procedurii legislative parlamentare.
Într-o definiţie succintă, s-ar putea afirma că procedura
legislativă parlamentară cuprinde totalitatea regulilor pentru
pregătirea dezbaterii, dezbaterea şi votarea unui proiect de lege sau
a unei propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu
principiul bicameralismului, ea se desfăşoară în fiecare Cameră şi,
dacă este cazul, în Camerele reunite, în şedinţă comună.
Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele
etape, care trebuie respectate: 1. iniţiativa legislativă; 2. examinarea
şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul
comisiilor permanente; 3. includerea proiectului de lege sau a
propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei competente să o
dezbată; 4. dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii
legislative în cadrul Camerei competente; 5. votarea
proiectului de lege în plenul Camerei; 6. retrimiterea legii la prima
Cameră sesizată în condiţiile art.75 alin.(4) şi (5) din Constituţie, în
situaţia în care Camera decizională adoptă, într-o redactare diferită,
prevederi ce sunt în competenţa decizională a primei Camere; 7.
semnarea legii de către preşedinţii Camerelor; 8. promulgarea şi
publicarea legii.
1.5. Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului

Noţiunea de “Parlament”, cel puţin în România, este, aşa
cum s-a arătat, o noţiune convenţională, deoarece există în fapt
două Camere absolut egale în drepturi, Camera Deputaţilor şi
Senatul, care au fiecare propria organizare şi competenţă. Ideea de
“Parlament” apare în realitate numai în documentele comune, care
se adoptă de cele două Camere în şedinţe reunite.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României
(art.66 alin.1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două
sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu
poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna
septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. Camera
Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la
cererea Preşedintelui României, a Biroului permanent al fiecărei
Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor. Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.
Regulamentele celor două Camere – atât Regulamentul
Senatului cât şi Regulamentul Camerei Deputaţillor – reiau
prevederile constituţionale, aducând cuvenitele precizări. Astfel, în
Regulamentul Camerei Deputaţilor se precizează că cererea de
convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris şi va
cuprinde ordinea de zi, precum şi perioada de desfăşurare a
sesiunii. Neaprobarea de către Cameră a ordinii de zi solicitate
împiedică ţinerea sesiunii extraordinare.
În timpul sesiunilor, deputaţii lucrează în şedinţe în plen, în
comisii, în grupuri parlamentare, la nivelul birourilor
parlamentare, în circumscripţiile electorale ori îndeplinesc alte
sarcini dispuse de Camera Deputaţilor. În afara sesiunilor deputaţii
îşi pot desfăşura activitatea, cu aprobarea Biroului permanent, în
comisii permanente sau speciale ori îndeplinesc alte sarcini dispuse
de Camera Deputaţilor. Totodată, în afara sesiunilor, deputaţii pot
lucra în grupuri parlamentare, din dispoziţia sau cu aprobarea
conducerii grupurilor din care fac parte, şi îşi exercită mandatul la
nivelul birourilor parlamentare şi în circumscripţiile electorale.
Prevederi similare se regăsesc şi în Regulamentul
Senatului.
1.5.1. Sesiunile ordinare şi sesiunile

extraordinare
Sesiunile ordinare sunt acelea care se desfăşoară de două

ori pe an şi care examinează întreaga agendă a problemelor care se
află pe ordinea de zi a fiecărei dintre cele două Camre.
Sesiunile extraordinare sunt convocate în condiţii
deosebite, de urgenţă, care implică convocarea forumului legislativ
şi adoptarea unor documente politice, juridice sau de altă natură.
Sesiunile extraordinare ale fiecăreia dintre cele două
Camere nu trebuie confundate cu şedinţele comune. Aceste şedinţe
se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Constituţiei şi ale
Senatului.
În conformitate cu prevederile art.66 alin.2 din Constituţie,
Camerele se reunesc în şedinţe comune pentru primirea mesajului
Preşedintelui României; pentru aprobarea bugetului de stat şi a
bugetului asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării totale
sau parţiale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea
ostilităţilor militare; aprobarea strategiei naţionale de apărare a
ţării; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării; numirea, la propunerea preşedintelui României, a directorilor
serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii
acestor servicii; numirea Avocatului Poporului; stabilirea statutului
deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora. De asemenea, ele se pot reuni pentru
îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau
regulamentului, se exercită în şedinţă comună.
1.5.2. Stabilirea ordinii de zi
În Regulamentele celor două Camere sunt cuprinse

prevederi legate de ordinea de zi şi programul de activitate. Astfel,
în Secţiunea a II-a a Cap.II din Regulamentul Senatului se prevede
că proiectul programului de activitate pentru săptămâna următoare
este supus spre aprobare Senatului şi se adoptă, cu votul majorităţii
senatorilor prezenţi, în ultima zi de activitate în plen a săptămânii;
el se distribuie senatorilor, se afişează la sediu şi se publică pe site-
ul Senatului.
Proiectul ordinii de zi cuprinde proiecte de lege, propuneri
legislative, rapoarte, informări şi alte acte prevăzute de lege pentru
a fi dezbătute de Senat, precum şi, după caz, întrebări, interpelări,
declaraţii sau alte probleme propuse de către Biroul permanent, de
senatori ori de către Guvern. La întocmirea şi aprobarea ordinii de
zi se asigură prioritate dezbaterii ordonanţelor de urgenţă ale
Guvernului, proiectelor de lege sau propunerilor legislative în
procedură de urgenţă, proiectelor de lege sau propunerilor
legislative care sunt în competenţa Senatului, ca primă Cameră
sesizată, şi rapoartelor întocmite de comisiile de mediere.
Biroul permanent poate include în proiectul ordinii de zi
dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative la
care termenul de depunere a raportului a fost depăşit, cu încadrarea
pentru dezbatere şi aprobare în termenul prevăzut de Constituţie.
Proiectele de lege pentru ratificarea tratatelor internaţionale,
precum şi rapoartele sau declaraţiile primului-ministru cu privire la
politica Guvernului se înscriu în proiectul ordinii de zi şi se dezbat
cu prioritate.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la propunerea
Biroului permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii a
Senatului pentru motive bine întemeiate şi urgente.
La întocmirea şi adoptarea ordinii de zi în domeniul
legislativ se asigură prioritate cererilor adresate de birourile
comisiilor permanente, dezbaterilor în procedură de urgenţă,
cererilor pentru adoptarea unei asemenea proceduri, proiectelor de
lege şi propunerilor legislative pentru care respectiva Cameră este
prima Cameră sesizată.
1.5.3. Desfăşurarea şedinţelor
Desfăşurarea şedinţelor are loc potrivit prevederilor

constituţionale. Astfel, şedinţele sunt publice şi se desfăşoară on
line, în afara cazurilor în care se hotărăşte cu votul majorităţii
parlamentarilor prezenţi ca anumite şedinţe să fie secret.
Regulamentul Camerei Deputaţilor aduce precizarea că la
şedinţele publice ale Camerei Deputaţilor pot asista diplomaţi,
reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii, precum şi alţi
invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei semnate de secretarul
general al Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent.
Cetăţenii pot asista la lucrările Camerei pe baza unor permise de
acces. Membrii Guvernului sau reprezentanţii acestora au acces la
lucrările Camerei. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor
devine obligatorie. La dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de
Guvern participă în mod obligatoriu, sub sancţiunea retragerii
proiectului de pe ordinea de zi, ministrul de resort sau secretarul de
stat pentru relaţia cu Parlamentul din ministerul respectiv.
Cât priveşte persoanele care asistă la şedinţă, acestea
trebuie să păstreze liniştea şi să se abţină de la orice manifestare de
aprobare sau dezaprobare, în caz contrar fiind eliminate din sală de
către forţa publică pusă la dispoziţia preşedintelui.
Deputaţii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi
să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul dintre secretari.
Deputatul care nu poate lua parte la şedinţă din motive obiective va
trebui să informeze printr-o motivaţie scrisă avizată de liderul de
grup, Biroul permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să
participe. Deputatului care nu îşi poate motiva absenţa i se reţine
din indemnizaţia lunară, pentru fiecare zi de absenţă, o sumă de
bani ce reprezintă a 21-a parte din indemnizaţia lunară, la care se
adaugă diurna de deplasare.
Şedinţa Camerei Deputaţilor este deschisă de preşedintele
Camerei Deputaţilor. În lipsa preşedintelui, acesta este înlocuit de
unul dintre vicepreşedinţi, prin rotaţie. Preşedintele de şedinţă este
obligat să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal, să anunţe
ordinea de zi şi programul de lucru. Preşedintele este asistat
obligatoriu de doi secretari stabiliţi prin rotaţie, din care unul, de
regulă, este din opoziţie.
Verificarea întrunirii cvorumului se dispune de către
preşedinte numai la şedinţele de vot final, imediat înaintea votării,
din proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup parlamentar.
În cazul în care cvorumul nu este întrunit, şedinţa se suspendă, iar
preşedintele va comunica data şi ora reluării lucrărilor. Reluarea
lucrărilor se face şi prin derogare de la ordinea de zi aprobată, cu
respectarea succesiunii stabilite prin aceasta.
Preşedintele Camerei sau vicepreşedintele care îl
înlocuieşte conduce dezbaterile, asigură menţinerea ordinii de zi în
timpul dezbaterilor şi respectarea regulamentului. Nimeni nu poate
lua cuvântul decât dacă îi este dat de preşedinte. Persoanele care iau
cuvântul în Cameră vorbesc de la tribuna acesteia sau din alt loc
unde există instalat un microfon.
La propunerea preşedintelui de şedinţă sau a liderului unui
grup parlamentar plenul Camerei Deputaţilor, prin vot, are dreptul
să limiteze durata luărilor de cuvânt în funcţie de obiectul
dezbaterilor. Deputaţii şi celelalte persoane care iau cuvântul sunt
obligaţi să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia
s-au înscris la cuvânt, cu excepţia declaraţiilor politice, care sunt
făcute în intervalul de timp alocat acestora, conform programului.
În caz contrar, preşedintele le atrage atenţia şi, dacă nu se
conformează, le retrage cuvântul şi întrerupe microfonul.
În afara dezbaterilor legislative sau politice care se
desfăşoară în Cameră, conform ordinii de zi, un deputat poate
solicita să i se dea cuvântul pentru probleme de procedură, pentru
un drept la replică sau pentru a comunica plenului probleme de
ordin personal. Când un deputat solicită cuvântul pentru probleme
de procedură sau pentru dreptul la replică, preşedintele este obligat
să-i acorde cuvântul imediat. Un deputat poate solicita cuvântul
pentru probleme de procedură numai în cazul în care consideră că
în acel moment al dezbaterilor au fost încălcate anumite prevederi
ale regulamentului, prevederi la care va face referire în intervenţia
sa. Un deputat poate cere dreptul la replică în situaţia în care, la
adresa sa, în acel moment al dezbaterilor, s-au făcut afirmaţii
incorecte sau ofensatoare de la microfonul Camerei Deputaţilor.
Dreptul la replică va fi formulat într-un mod care să nu genereze un
nou drept la replică.
Preşedintele de şedinţă cheamă la ordine pe deputaţii care
tulbură dezbaterile sau creează dezordine. El poate întrerupe
şedinţa când tulburarea persistă şi poate dispune eliminarea din sală
a persoanelor care împiedică în orice mod desfăşurarea normală a
lucrărilor. Dezbaterile din şedinţele Camerei Deputaţilor se
înregistrează prin mijloace electronice şi se stenografiază.
Prevederi similare există şi în Regulamentul Senatului.
Astfel, conform art.116, la lucrările Senatului au acces deputaţii, în
calitate de iniţiatori ai propunerilor legislative aflate pe ordinea de
zi, precum şi membrii Guvernului sau reprezentanţii acestora
însoţiţi de specialişti sau consilieri. Dacă li se solicită participarea,
prezenţa iniţiatorilor şi a membrilor Guvernului este obligatorie.
Senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Senatului.
Prezenţa este urmărită de un secretar al Biroului permanent al
Senatului şi, după caz, de secretarul comisiei permanente. Senatorul
care nu poate lua parte la şedinţă din motive independente de voinţa
sa va anunţa Biroul permanent, menţionând cauzele care îl
împiedică să participe.
Preşedintele Senatului conduce dezbaterile, veghează la
respectarea Regulamentului şi la menţinerea ordinii în sala de
şedinţe. Reprezentanţilor Guvernului li se dă cuvântul în orice fază
a dezbaterii şi ori de câte ori solicită acest lucru. Acelaşi drept îl au
şi reprezentanţii comisiilor sesizate pentru raport de fond. Senatorii
şi celelalte persoane care iau cuvântul sunt obligate să se refere
exclusiv la chestiunea în dezbatere pentru care s-au înscris la
cuvânt şi să respecte regulile deontologiei parlamentare. În caz
contrar, preşedintele le atrage atenţia şi, dacă nu se conformează, le
retrage cuvântul. Nu se admite dialogul între persoana înscrisă la
cuvânt şi ceilalţi senatori. Preşedintele îi cheamă la ordine pe
senatorii care tulbură dezbaterile. El poate întrerupe şedinţa când
tulburarea persistă şi poate dispune evacuarea din sală, prin
intermediul chestorilor, a persoanelor care împiedică în orice mod
desfăşurarea normală a lucrărilor Senatului. Dezbaterile din
şedinţele Senatului se înregistrează pe bandă magnetică şi se
stenografiază.
1.5.4. Modalităţi de votare
Modalităţile de votare sunt prevăzute în mod detaliat de

regulamentele celor două Camere. Astfel, în Secţiunea a VII-a din
Cap.II din Regulamentul Senatului se prevede că legile, hotărârile,
moţiunile simple, precum şi celelalte acte se adoptă de către Senat
prin vot.
Votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii,
ridicare în picioare, apel nominal sau electronic. În cazul legilor
constituţionale, votul deschis se poate exprima şi prin
corespondenţă, în condiţiile stabilite de Regulamentul Comisiei de
revizuire a Constituţiei.
Votul prin ridicarea mâinii sau prin ridicare în picioare
poate avea una dintre următoarele semnificaţii: pentru, contra sau
abţinere. Constatarea rezultatelor se face de secretari şi se
comunică de preşedinte. Preşedintele Senatului sau liderul oricărui
grup parlamentar poate cere renumărarea voturilor.
Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele
explică obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru, contra şi
abţinere, după care unul dintre secretari dă citire numelui şi
prenumelui fiecărui senator care răspunde pentru, contra sau
abţinere. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele
senatorilor care nu au răspuns la primul apel.
Votul electronic se desfăşoară prin conectarea unuia dintre
contactele care reprezintă vot pentru, vot contra sau abţinere.
Rezultatul votului electronic se afişează la dispoziţia preşedintelui
Senatului. În cazul unei defecţiuni tehnice, votul se repetă. Dacă
defecţiunea persistă, se recurge, după caz, la celelalte modalităţi de
vot. Cartela de vot este netransmisibilă.
Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru
alegerea sau numirea în unele funcţii, ori prin bile sau electronic, în
cazul votării legilor, hotărârilor sau moţiunilor.
Dacă la alegerea sau numirea în anumite funcţii nu se
obţine numărul necesar de voturi, votul se reia conform
reglementărilor specifice. În caz de paritate de voturi, procedura de
votare se repetă. În situaţiile în care votul este deschis, preşedintele
votează numai după ce restul senatorilor şi-a exprimat votul. În
cursul votării nu se acordă dreptul de a lua cuvântul. După
anunţarea rezultatului votării, grupurile parlamentare pot să explice
felul în care au votat, printr-o singură intervenţie de maximum trei
minute.
În cazul votului secret exprimat prin buletine sau bile se
constituie o comisie de numărare şi validare a votului, formată din
câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar. Constatarea
rezultatului în cazul votului cu bile sau cu buletine de vot se face
prin proces-verbal, încheiat de către comisia de numărare şi
validare. Votul poate fi contestat numai de liderul unui grup
parlamentar, imediat după anunţarea rezultatului votului de către
preşedintele Senatului. Asupra contestaţiei, Senatul se pronunţă
prin votul majorităţii senatorilor prezenţi. Contestaţia poate fi
susţinută de un singur vorbitor, într-un interval de timp rezonabil şi,
în caz de opoziţie, poate lua cuvântul într-un interval de timp egal,
de asemenea, un singur vorbitor din partea fiecărui grup
parlamentar. Admiterea contestaţiei are drept consecinţă repetarea
votului.
Prevederi similare există şi în Regulamentul Camerei
Deputaţilor.
1.5.5. Actele Parlamentului.

Tipuri de acte adoptate de Parlament
Potrivit art.67 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi

Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa majorităţii
membrilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, orice
manifestare de voinţă a Parlamentului se exprimă prin adoptarea
unui act; manifestările de voinţă ale Parlamentului pot avea efecte
şi semnificaţii diferite.
“Cuprinzând un comandament, o permisiune sau o
abilitare, ca modalităţi de reglementare a relaţiilor sociale într-un
anumit domeniu de activitate, dacă instituie norme de drept, sau cu
un alt conţinut, în funcţie de scopul urmărit, actele Parlamentelor se
caracterizează şi în raport cu obiectul lor. Forma este a unui anume
conţinut. Ea nu există ca o realitate în sine. De aceea, alături de
aspectul formal, a doua caracteristică a actului este conţinutul său” .
Prin urmare, actele Parlamentului se caracterizeazuă printr-
o structură bivalentă: pe de o parte, ele sunt acte care din punct de
vedere formal emană de la Parlament, pe de altă parte sunt acte ce
au un anumit conţinut. Din acest punct de vedere, în ceea ce
priveşte conţintul lor, art.73 din Constituţie, diferenţiază legile în
legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile organice şi hotărârile privind Regulamentele
Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
Camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul
majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Cât priveşte legile constituţionale, acestea, potrivit unei
constante practici adoptate de toate ţările, se adoptă cu o majoritate
de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
În ceea ce priveşte celelalte acte adoptate de Parlament (cu
excepţia legilor la care ne-am referit) câteva precizări se impun.
Hotărârea – spre deosebire de lege – este un act ce
provine de la una din Camerele Parlamentului sau de la Camerele
reunite în şedinţă comună; se referă exclusiv la activitatea
parlamentară şi are efecte cu caracter intern.
Moţiunea este un act prin care una din Camere sau
Camerele reunite îşi exprimă atitudinea într-o anumită problemă, ea
putând avea efecte juridice în anumtie cazuri, cum ar fi, de pildă,
adoptarea unei moţiuni de cenzură având ca efecte demiterea
Guvernului.
1.6. Procedura legislativă
Parlamentul României este, după cum se ştie, un parlament

bicameral. El cuprinde în actualul moment 334 deputaţi şi 137
senatori. Până la reforma constituţională din 2003 a existat un
paralelism aproape perfect între prerogativele Camerei Deputaţilor
şi cele ale Senatului. Fiecare lege, indiferent de conţinutul său,
trebuia să urmeze în mod obligatoriu o procedură similară în
ambele Camere, eventualele nepotriviri urmând a fi soluţionate pe
calea unei proceduri ce implica organizarea unor comisii de
mediere sau, dacă acestea nu reuşeau să ajungă la o soluţie, o
procedură de concililere ce implica convocarea în şedinţă a ambelor
Camere reunite.
Procedura menţionată făcea ca adoptarea legilor de către
Parlament să fie o operaţiune de durată şi greoaie, ceea ce justifica
în parte susţinerile diverselor guverne care s-au succedat la
conducerea României şi care au recurs la un număr excesiv de
Ordonanţe de urgenţă, motivând tocmai „încetineala” procedurii
parlamentare faţă de importanţa problemelor ce se cereau a fi
dezbătute şi soluţionate.
Reforma constituţională din anul 2003 a adus importante
elemente de noutate în ceea ce priveşte desfăşurarea procesului
legislativ, prin stabilirea unor domenii în care una dintre Camerele
Parlamentului, denumită “prima Cameră sesizată”, este cea care
dezbate proiectul sau propunerea legislativă (Camera de dezbatere),
iar cea de a doua Cameră “Camera decizională”, este chemată să
statueze în mod definitiv asupra acestei propuneri sau proiect.
Modificarea Constituţiei a promovat o nouă concepţie,
potrivit căreia se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei
Deputaţilor în primă lectură, proiectele de lege şi propunerile
legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea
acestor tratate sau acorduri. De asemenea, se supun Camerei
Deputaţilor şi proiectele legilor organice ce privesc serviciul de
radio şi televiziune, persoanele care nu pot face parte din partidele
politice, exceptarea de la serviciul militar a cetăţenilor români,
legile organice ce privesc regimul stării de asediu şi al celei de
urgenţă, statutul funcţionarilor publici, regimul juridic al
proprietăţii şi moştenirii, raporturile de muncă, sindicatele,
înfiinţarea şi organizarea Consiliului Legislativ, organizarea
Guvernului, incompatibilităţile cu funcţia de membru al
Guvernului, înfiinţarea autorităţilor administrative autonome,
structura sistemului naţional de apărare, a serviciilor de informaţii
şi celorlalte componente ale forţelor armate, competenţa instanţelor
judecătoreşti, condiţiile în care se efectuează reînnoirea periodică a
membrilor Curţii Constituţionale.
În total, Camerei Deputaţilor îi revin, ca primă Cameră
sesizată, 22 categorii de legi organice şi o singură categorie de legi
care pot fi, după caz, organice sau ordinare, având ca obiect
ratificarea tratatelor şi a altor acorduri internaţionale, în timp ce
Senatului îi revin numai 18 precum şi toate proiectele sau
propunerile de legi ordinare.
Comisia Constituţională în dezbaterile sale şi în textul
prezentat Camerei Deputaţilor nu a reţinut alte elemente de
diferenţiere între cele două Camere, cu excepţia situaţiei la care ne-
am referit mai sus, privind obligaţia sesizării uneia din Camere cu
un anumit proiect de lege sau propunere legislativă privind un
domeniu specific. Menţionăm însă că, în timpul dezbaterilor care s-
au purtat în ultimii ani cu privire la revizuirea Constituţiei
României, au fost propuse şi alte variante ce aveau în vedere
stabilirea unor competenţe specifice pentru Senat, spre a-l
diferenţia mai mult sub aspectul competenţei de Camera
Deputaţilor. De altfel, asemenea puncte de vedere au fost susţinute
şi cu prilejul dezbaterii parlamentare a proiectului de lege privind
revizuirea Constituţiei şi se regăsesc în propunerile formulate
anterior de partidele politice.
Curtea Constituţională a României nu a avut obiecţii de
fond în legătură cu noua dimensionare a procesului legislativ, dar a
făcut unele remarci care denotă totuşi o anumită distanţare faţă de
conţinutul propunerii legislative. Astfel Curtea, referindu-se la
numeroasele competenţe care se exercită de cele două Camere în
şedinţe comune, ce urmează a fi stabilite unele prin legi organice, a
estimat că “stabilirea unor competenţe pentru şedinţele comune ale
Parlamentului, prin lege organică, reprezintă o negare a acestor
prevederi constituţionale şi o antinomie juridică greu de soluţionat
în practică”.
Pe de altă parte, Curtea a mai observat că “Prin această
modalitate de lucru, a distribuirii unor competenţe exclusive unei
Camere, se poate însă nega, în fapt, orice contribuţie a primei
Camere, fenomen ce poate prezenta anumite riscuri politice, mai
ales în cazul în care Senatul şi Camera Deputaţilor au configuraţii
politice diferite”.
Noile prevederi constituţionale au fost dezvoltate prin
regulamentele celor două Camere. Astfel, Regulamentul Camerei
Deputaţilor prevede în art.92 pct.8 că, potrivit art.75 din
Constituţia României, republicată, se supun spre dezbatere şi
adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată:
1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia
României, republicată, care se referă la: organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul parlamentar al
acestora; dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu
calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii
socioprofesionale; organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului
Poporului. De asemenea, se supun Camerei Deputaţilor legile
privind organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; organizarea generală a
învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ;
Guvernul – rolul şi structura; incompatibilităţile cu funcţia de
membru al Guvernului; înfiinţarea de autorităţi administrative
autonome; structura sistemului naţional de apărare, pregătirea
populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul
cadrelor militare şi reglementări similare referitoare la celelalte
componente ale forţelor armate; raporturile cetăţenilor aparţinând
unei minorităţi naţionale cu serviciile publice deconcentrate în
unităţile administrativ-teritoriale, unde respectivele minorităţi au o
pondere semnificativă, în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne;
compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, regulile de
funcţionare a acesteia şi înfiinţarea de instanţe judecătoreşti
specializate în anumite materii; legea privind Curtea
Constituţională.
Potrivit art.75 alin.1 din Constituţia României, republicată,
se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, în
calitate de Cameră decizională:
1. toate proiectele de legi şi propunerile legislative de
nivelul legilor ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor
internaţionale sau a altor acorduri internaţionale, precum şi a
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora;
2. proiectele legilor organice prevăzute în Constituţia
României, republicată, care se referă la: frontierele ţării; dobândirea
şi pierderea cetăţeniei române; simboluri naţionale; dreptul
cetăţenilor Uniunii Europene de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
publice locale; dreptul de proprietate privată; dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică; prelungirea mandatului
Parlamentului.
De asemenea, se mai supun Camerei Deputaţuilor legile ce
privesc sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea
partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea
amnistiei sau a graţierii colective, statutul funcţionarilor publici;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială; statutul minorităţilor naţionale din România;
regimul general al cultelor; prelungirea mandatului Preşedintelui;
atribuţiile prefectului; statutul judecătorilor în raport cu Consiliul
Superior al Magistraturii; folosirea limbii materne şi a interpretului
în faţa instanţelor judecătoreşti de către cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale; obiectul exclusiv al proprietăţii publice,
darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publică, inviolabilitatea proprietăţii private; Consiliul
Economic şi Social.
La Senat, articolul 88 din Regulament dispune că acesta,
ca primă Cameră sesizată are în competenţă spre dezbatere şi
adoptare, proiectele de lege şi propunerile legislative în domeniile
stabilite de art.75 din Constituţia României, republicată, după cum
urmează:
1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul
legilor ordinare;
2. proiectele legilor organice referitoare la teritoriu;
cetăţenie; simbolurile naţionale; egalitatea în drepturi; dreptul de
proprietate privată.
Sunt, de asemenea. de competenţa Senatului, legile ce
privesc: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente; organizarea, funcţionarea şi finanţarea
partidelor politice; organizarea şi desfăşurarea referendumului;
regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al
stării de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, acordarea
amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor publici;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială; statutul minorităţilor naţionale din România;
regimul general al cultelor; Preşedintele României – prelungirea
mandatului; proprietatea; Consiliul Economic şi Social.
Senatul ia în dezbatere şi adoptare, în calitate de Cameră
decizională, proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate
de Camera Deputaţilor, la sesizarea acesteia, în domeniile stabilite
la art.75 din Constituţia României, şi anume :
1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru
măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate ori
acorduri;
2. proiectele legilor organice care se referă la: organizarea
şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi
controlul parlamentar al acestora; dreptul de asociere; dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică, respectiv Contenciosul
administrativ; apărarea ţării; organizarea şi funcţionarea Instituţiei
Avocatul Poporului.
De asemenea, Senatul este cameră decizională în ceea ce
priveşte legile care se referă la organizarea Guvernului şi a
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a
Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; organizarea generală a
învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală,
Consiliul Legislativ; Guvernul – rolul şi structura; Guvernul –
incompatibilităţi; înfiinţarea de autorităţi administrative autonome;
sistemul de apărare; administraţia publică locală – principii de
bază; Prefectul; statutul judecătorilor; instanţele judecătoreşti;
folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie; atribuţiile
Consiliului Superior al Magistraturii; Curtea de Conturi; structura
Curţii Constituţionale .
Constituţia României aduce importante precizări în legătură
cu mecanismul relaţiilor dintre Camera de reflecţie şi Camera
decizională. Astfel, art.75 alin.2 din Constituţia revizuită dispune
că prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile.
Pentru Coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este
de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că
proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră
sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte
Camere, care va decide definitiv.
În cazul în care prima Cameră sesizată ar adopta o
prevedere care, potrivit prevederilor Constituţiei, intră în
competenţa sa decizională, prevederea va fi considerată definitiv
adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar,
numai pentru prevederea respectivă legea se va retrimite la prima
Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
Prevederile menţionate, referitoare la retrimiterea legii, se
vor aplica în mod corespunzător şi în cazul în care Camera
decizională ar adopta o prevedere pentru care competenţa
decizională aparţine primei Camere.
Majoritatea autorilor de specialitate au relevat însă
avantajele noii proceduri legislative. Astfel, într-un comentariu
elaborat de cunoscuţi autori de specialitate se arată că „Noua
procedură constituţională asigură şi o specializare a Camerelor, ca
urmare a competenţei lor decizionale, cu toate avantajele pe care, în
general, specializarea le asigură. În societatea modernă, timpul este
un factor de risc. De aceea, optimizarea procesului decizional
constituie, în perspectiva integrării României în marea familie a
democraţiilor occidentale, o necesitate”.
De altfel, cu prilejul dezbaterilor parlamentare care au
condus la acceptarea acestei modificări, s-a evidenţiat că în pofida
criticilor şi punctelor de vedere ce au fost susţinute în favoarea –
sau împotriva – divizării prerogativelor celor două Camere,
sistemul preconizat este totuşi avantajos, deoarece el oferă o
posibilitate de accelerare a procesului legislativ. Preşedintele din
acel moment al Camerei Deputaţilor, Valer Dorneanu, a relevat, de
pildă, în cursul dezbaterilor, că „Noi
v-am ruga să analizaţi încă o dată cum am făcut această împărţire:
am dat unei prime Camere, în primă lectură, Camerei Deputaţilor,
legile ordinare şi o parte din legile organice şi am dat Senatului în
primă lectură celelalte, realizând astfel un echilibru. O Cameră va fi
decizională în domenii importante – Camera Deputaţilor în legile
ordinare, Senatul va fi Cameră decizională în legile privind
ratificări de tratate internaţionale şi legile de punere a lor în
aplicare, inclusiv organizarea statului, iar legile organice sunt
împărţite după anumite criterii, absolut egale”.
O situatie aparte este prevazuta si in cazul proiectelor de
lege privind aprobarea de ordonanţe ale Guvernului, punerea în
discuţie în plenul Senatului ori al Camerei Deputaţilor a
ordonanţelor pentru a fi aprobate sau respinse nu se va face prin
preluarea automată a procedurii legislative folosite în cazul
celorlalte legi. Aceasta deoarece, în cazul ordonanţelor, textul
acestora a fost discutat articol cu articol de către Guvern atunci
când le-a aprobat, iar ele sunt deja în vigoare din momentul
publicării lor (în cazul ordonanţelor obişnuite) sau din momentul
depunerii lor spre aprobare la Parlament (în cazul ordonanţelor de
urgenţă) şi produc efecte juridice.
Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond nu se propun
modificări ale ordonanţei, adică este vorba de o aprobare pură şi
simplă a ordonanţei de către Senat sau Camera Deputaţilor, se va
supune votului plenului numai textul proiectului de lege (de regulă,
articolul unic prin care se aprobă ordonanţa). Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul în care se propune respingerea ordonanţei.
În schimb, dacă prin raportul comisiei se propun
modificări sau completări ale textului ordonanţei, mai întâi vor fi
supuse dezbaterii şi votului plenului numai propunerile de
modificare a textului ordonanţei, în ordinea lor firească, iar numai
după aceea va fi adoptat articol cu articol textul proiectului de lege
de aprobare a ordonanţei. Acelaşi lucru se va întâmpla şi în cazul în
care propunerile de modificare a textului ordonanţei nu sunt
cuprinse în raport, însă aceste amendamente făcute de senatori sau
de deputaţi pe parcursul şedinţei sunt acceptate de către plen.
În cazul respingerii unui proiect de lege de aprobare a
unei ordonanţe a Guvernului, indiferent dacă Senatul sau Camera
Deputaţilor este prima sau a doua Cameră sesizată, proiectul va fi
obligatoriu trimis spre dezbatere şi celeilalte Camere. Datorită
faptului că ordonanţa produce efecte juridice fie de la data
publicării sale (în cazul ordonanţelor obişnuite), fie din momentul
depunerii ei spre aprobare la Parlament (în cazul ordonanţelor de
urgenţă), pentru ca aceste efecte să înceteze printr-un act de voinţă
al forumului legiuitor, este necesar ca ambele Camere să
hotărască prin vot respingerea proiectului de lege de aprobare a
ordonanţei.
Ordonanţele guvernamentale – atât cele emise în baza unei
legi de abilitare cât şi cele de ugenţă – sunt acte normative cu
dublă natură juridică: pe de o parte sunt acte administrative
întrucât sunt emise de Guvern, iar pe de altă parte sunt acte
normative cu forţă juridică similară cu a legii, întrucât
reglementează norme primare, cu aplicabilitate generlă, întocmai ca
şi legea. Atât ordonanţele emise în baza unei legi de abilitare cât şi
ordonanţele de urgenţă, indiferent de obiectul de reglementare al
acestora, capătă forţa juridică a unei legi numai după ce
Parlamentul le dezbate şi le doptă printr-o lege.
Cu prilejul dezbaterii unei ordonanţe guvernamentale,
Parlamentul poate adopta fie soluţia aprobării, cu sau fără
modificări, fie pentru cea a respingerii acesteia. Trebuie subliniat
faptul că potrivit art.115 alin.(7) din Constituţia României,
republicată, ordonanţele se aprobă sau se resping printr-o lege.
Având în vedere prevederile constituţionale menţionate sub
aspect strict procedural, în toate ipotezele ce pot apărea cu prilejul
dezbaterii unei ordonanţe guvernamentale – aprobarea pură şi
simplă, aprobarea cu modificări sau respingerea acesteia – soluţia
Parlamentului trebuie să se materializeze întotdeauna într-o
lege. Acest lucru este necesar deoarece Legea referitoare la
ordonanţa guvernamentală exprimă voinţa legiuitorului care fie
doreşte să confirme delegarea legislativă prn aprobarea, cu sau fără
modificări, a ordonanţei, fie doreşte să infirme această delegare,
prin respingerea ordonanţei. În consecinţă, fiind vorba despre o
lege de aprobare sau de respingere a unei ordonanţe
guvernamentale, în cazul dezbaterii unei asemenea ordonanţe vom
fi întotdeauna în prezenţa adoptării unui act normativ al cărui
conţinut exprimă voinţa legiuitorului de aprobare ori de respingere
a unei ordonanţe emise de Guvern în temeiul delegării legislative:
pe fond, legiuitorul se va pronunţa pentru sau împotriva ordonanţei,
iar această soluţie trebuie să se manifeste, formal, legislativ, prin
adoptarea unei legi de aprobare sau respingere a acelei ordonanţe.
Concret, în cazul unui proiect de lege de respingere a unei
ordonanţe guvernamentale, din punct de vedere tehnic legislativ ne
vom afla în situaţia adoptării acestui proiect de lege – ce are un
asemenea conţinut – şi nu în ipoteza unei respingeri. Dacă prima
Cameră competentă a adopta un proiect de lege de respingere a
unei ordonanţe guvernamentale, cea de a doua Cameră, în calitate
de Cameră decizională, va avea la dispoziţie următoarele
posibilităţi:
a) menţinerea soluţiei primei Camere, respectiv respingerea
ordonanţei; în acest caz, comisia sesizată în fond va adopta un
raport favorabil, de adoptare a proiectului de lege în forma adoptată
de prima Cameră sesizată, iar plenul se va exprima prin vot cu
privire la respingerea prin lege a ordonanţei respective;
b) înlăturarea soluţiei adoptate de prima Cameră sesizată,
respectiv atunci când cea de a doua Cameră se va exprima în
favoarea aprobării ordonanţei respinse iniţial de prima Cameră
sesizată.
Într-o asemenea ipoteză – dacă aceasta este şi soluţia comisiei
permanente sesizată în fond – ea urmează să întocmească un raport
favorabil. Acesta va propune admiterea ordonanţei cu amendamente şi
nu va putea fi un raport de respingere a proiectului prin care a fost
respinsă ordonanţa respectivă. Astfel, proiectul de lege de respingere
adoptat de prima Cameră sesizată urmează a fi amendat în sensul
modificării atât în titlu, cât şi în cuprinsul articolului, a expresiilor
referitoare la respingere, cu cele referitoare la aprobarea ordonanţei.
Această modificare numai în aparenţă este strict formală, întrucât pe
fond diferenţele sunt evidente şi exprimă soluţii legislative diametral
opuse.
În această situaţie, plenul celei de a doua Camere are la
dispoziţie două soluţii: a) fie să adopte soluţia comisiei sesizată în
fond, ipoteză în care, implicit prin adoptrea raportului, plenul
votează în favoarea adoptării unui proiect de lege de aprobare a
ordonanţei; sau b) fie să respingă această soluţie, ipoteză în care
urmează să fie supus la vot proiectul de lege de respingere a
ordonanţei în forma adoptată de prima Cameră sesizată.
Legea privind aprobarea sau respingerea unei ordonanţe
guvernamentale se va adopta cu votul cerut de caracterul normelor
reglementate prin ordonanţă. Astfel, dacă ordonanţa cuprinde
norme de natura legii organice, legea de aprobare sau de respingere
se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor din Camera în care se
dezbate proiectul de lege în cauză, iar dacă ordonanţa
reglementează în domeniul legii ordinare, legea de aprobare sau de
respingere a ordonanţei se adoptă cu votul majorităţii
parlamentarilor prezenţi.
Hotărârile adoptate în mod individual de fiecare din cele
două Camere sau hotărârile adoptate de Parlament în plenul său
constituie importante acte prin care Parlamentul soluţionează
probleme organizatorice legate de alegerea unor demnitari, a unor
cadre de conducere, stabileşte propriul său regulament sau reguli de
procedură, adoptă decizii în probleme dintre cele mai diverse în
cadrul competenţei ce revine Parlamentului în întregul său sau
fiecăreia dintre cele două Camere.
Autorii de specialitate care au analizat diferitele tipuri de
acte ale Parlamentului au făcut o distincţie între actele cu caracter
juridic şi cele cu caracter exclusiv politic.
Cu referire la hotărâri, autorii de specialitate au arătat că
acestea reprezintă acte adoptate de către fiecare din Camere sau de
Camerele reunite în şedinţă comună, având ca obiect în special
aprobarea regulamentelor, constituirea şi compunerea organelor de
conducere şi de lucru, validarea mandatelor.
În ceea ce priveşte efectele hotărârilor parlamentare,
acestea sunt efecte juridice iar nu politice, deoarece concretizează
şi stabilesc anumite raporturi juridice de drept parlamentar,
implicând anumite drepturi şi responsabilităţi. Efectele sunt, de
regulă, interne, hotărârile acţionând în cadrul ordinii juridice
parlamentare.
Cu toate acestea, anumite efecte pot avea repercusiuni în
afara cadrului Parlamentului, cum ar fi hotărârea de ridicare a
imunităţii parlamentare care, chiar dacă nu afectează mandatul
parlamentar, permite exercitarea unor competenţe de către anumite
organe din afara Parlamentului (justiţia).
De asemenea, produc efecte şi în afara sistemului parlamentar
acele hotărâri ale Parlamentului prin care anumite persoane sunt
desemnate în funcţii de conducere – alese sau numite –, acestea
acţionând în limitele competenţei lor, fiind desemnaţi de Parlament dar
exercitându-şi atribuţiile în cadrul unor diverse sectoare ale vieţii de
stat (de pildă, hotărârea privind consemnarea votului pentru alegerea
unor persoane ca membri ai Curţii Supreme de Justiţie, ai Curţii
Constituţionale, ai Curţii de Conturi etc.).
Procedura pentru elaborarea diverselor hotărâri diferă în
funcţie de natura şi tipul hotărârii. Hotărârile sunt elaborate şi
prezentate de regulă de Birourile permanente, în baza avizului
comisiilor de specialitate. Hotărârile sunt supuse la vot urmând
procedura legilor ordinare, adică cerându-se în toate cazurile
existenţa unei majorităţi simple a parlamentarilor prezenţi şi
votanţi.
În cursul dezbaterilor pot fi propuse modificări sau
reformulări ale unor prevederi înscrise în proiectele de hotărâri care, de
asemenea, se adoptă fie pe bază de vot, fie pe calea negocierii între
grupurile parlamentare. Hotărârile Parlamentului sunt transmise spre a
fi publicate în Monitorul Oficial. Ele dobândesc valabilitate internă din
momentul votării, al adoptării lor de către Camera respectivă sau de
către cele două Camere reunite.
Hotărârile Parlamentului nu pot fi atacate şi nici puse în
discuţie de alte organe de stat, nici măcar de Curtea Constituţională.
Ele pot fi revocate sau modificate numai prin alte hotărâri ale
Parlamentului, în virtutea principiului “autonomiei Parlamentului”.
Procedura de urgenţă
Procedura de urgenţă constituie o procedură rapidă şi

derogatorie sub anumite aspecte de la modalităţile generale prin
care o anumită lege este dezbătută şi adoptată. Datorită caracterului
de urgenţă, devine necesară o scurtare a termenelor în care
proiectele sunt dezbătute spre a fi adoptate, împrejurare ce implică
restrângerea numărului participanţilor la discuţii, proceduri
restrictive în ceea ce priveşte prezentarea şi formularea
amendamentelor, precum şi o procedură de votare corespunzătoare,
în măsură să permită adoptarea legii într-un timp foarte scurt.
Toate parlamentele lumii cunosc această procedură a
adoptării unor legi în regim de urgenţă, stabilind – după caz –
anumite reguli care urmează să fie respectate în cazul unor situaţii
ce determină perfectarea într-un regim de urgenţă a anumitor
reglementări. În Franţa, de pildă, Regulamentul Adunării Naţionale
cunoaşte declararea urgenţei de către Guvern după încheierea
discuţiilor generale (art.102) sau "procedura de adoptare
simplificată" (art.103), la propunerea Preşedintelui Adunării,
Guvernului, preşedintelui comisiei sesizate în fond sau a unui grup
parlamentar.
Art.76 alin.(3) din Constituţia României prevede că, la
cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate
adopta proiecte de lege sau propuneri legislative potrivit unei
proceduri de urgenţă, care urmează să fie stabilite potrivit
Regulamentului fiecărei Camere.
Regulamentul Camerei Deputaţilor consacră o întreagă
secţiune (Secţiunea a 4-a din Capitolul II) procedurii de urgenţă. Se
precizează, în art.115 şi urm. din Regulamentul Camerei
Deputaţilor, că titularii dreptului de a solicita o procedură de
urgenţă sunt iniţiatorii proiectelor de legi sau propunerilor
legislative, Biroul permanent sau grupurile parlamentare.
Cererea Guvernului, propunerile Biroului permanent, ale
grupurilor parlamentare sau ale comisiilor permanente se supun
aprobării Camerei în ziua în care au fost înregistrate sau, dacă
deputaţii nu se află în plen, în prima şedinţă ce urmează zilei de
înregistrare a acestora.
Deputaţii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot
prezenta amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei
sesizate, într-un termen ce nu poate fi mai mic de jumătate din
termenul pe care comisia sesizată în fond îl are pentru predarea
raportului.
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.115 că la
cererea iniţiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui
grup parlamentar, Camera Deputaţilor poate adopta proiecte de lege
sau propuneri legislative în procedură de urgenţă. Aceste cereri se
supun aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei
României cu cea a Uniunii Europene şi a Consiliului Europei şi
cele privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor de urgenţă se
supun de drept dezbaterii şi adoptării Camerei Deputaţilor în
procedură de urgenţă.
Procedura de urgenţă se aplică şi în cazul în care Camera
Deputaţilor a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere din
proiectul de lege care intră în competenţa sa decizională, neînsuşită
de Senat şi retrimisă pentru o nouă dezbatere. De asemenea, aceeaşi
procedură se va aplica şi în cazul în care Senatul, în calitate de
Cameră decizională, a adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere
pentru care competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor.
Decizia Camerei Deputaţilor este definitivă. Biroul permanent,
după primirea raportului comisiei sesizate în fond, va înscrie cu
prioritate în proiectul ordinii de zi proiectul de lege sau propunerea
legislativă. În faza dezbaterii generale, fiecare grup parlamentar
poate interveni o singură dată, iar durata luării de cuvânt a
reprezentantului nu poate depăşi cinci minute.
După epuizarea dezbaterilor generale, preşedintele Camerei
va solicita preşedintelui comisiei sesizate în fond sau raportorului
acesteia, după caz, propuneri cu privire la timpul necesar dezbaterii
raportului. Durata propusă se va supune aprobării plenului Camerei,
după care se va trece la dezbaterea pe articole.
La Camera Deputaţilor dezbaterea unui proiect de lege sau
a unei propuneri legislative în procedură de urgenţă nu poate depăşi
durata de timp aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui
acesteia, după consultarea biroului comisiei sesizate în fond. În
situaţia în care timpul de dezbatere aprobat s-a epuizat, dezbaterea
se va încheia iar preşedintele Camerei va supune votului fiecare
amendament cuprins în raportul comisiei sesizate în fond şi fiecare
articol amendat. Nu vor mai fi permise alte intervenţii, după care se
va proceda la votarea finală. Aceasta poate să nu aibă loc imediat,
ci într-o şedinţă specială de vot.
Regulamentul Senatului prevede în art.197 şi urm., că la
cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă Senatul poate adopta
proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă.
Cererea pentru procedura de urgenţă se analizează de către
Biroul permanent şi se va supune aprobării Senatului în prima
şedinţă de plen.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se dezbat şi se
adoptă cu procedură de urgenţă, de drept, în următoarele situaţii: în
cazul ordonanţelor de urgenţă; dacă Senatul a adoptat, ca primă
Cameră sesizată, o prevedere care intră în competenţa sa
decizională, prevedere neînsuşită de Camera Deputaţilor, care a
retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere; în cazul în care Camera
Deputaţilor a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect
de lege ce conţine anumite prevederi care sunt de competenţa
decizională a Senatului; proiectele de lege referitoare la
armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene sau a
Consiliului Europei; proiectele de lege necesare îndeplinirii
obligaţiei României în calitate de membră a NATO.
Senatorii, grupurile parlamentare, comisiile permanente sau
Guvernul pot prezenta amendamente în scris, motivate, care se
trimit comisiei sesizate în fond, în termenele stabilite de Biroul
permanent. În acelaşi interval de timp se va cere şi avizul
Consiliului Legislativ sau al altor autorităţi ori organisme care,
potrivit legii, au competenţe de avizare.
Biroul permanent, după primirea raportului comisiei
sesizate în fond, va înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de zi
proiectul de lege sau propunerea legislativă. Senatul va limita
durata dezbaterilor generale, după care va trece la dezbaterea
proiectului. El are obligaţia să se pronunţe în termen de 30 de zile
asupra proiectelor de lege sau propunerilor legislative menţionate.
În cazul unui proiect de lege ce priveşte aprobarea unei
ordonanţe de urgenţă, dacă Senatul nu se pronunţă în termen de cel
mult 30 de zile de la depunere, aceasta va fi considerată adoptată şi
se va trimite Camerei Deputaţilor.
În situaţia unor proiecte de lege sau propuneri legislative
primite de la Camera Deputaţilor, dacă au fost operate modificări
substanţiale faţă de proiectul iniţial, preşedintele comisiei
permanente sesizate în fond va putea cere Biroului permanent
solicitarea şi a unui nou aviz din partea Consiliului Legislativ.
1.6.1. Deliberarea în şedinţe comune ale

Camerelor
O altă situaţie în care este vorba de fapt de o procedură de

urgenţă, deşi nu este folosită această terminologie, o constituie
dezbaterea şi deliberarea în şedinţele comune ale Camerelor a
unor legi tocmai din dorinţa scurtării termenelor procedurale şi a
promovării cât mai urgent a unor acte legislative. Aşa, de pildă,
Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţă comună,
potrivit Regulamentului şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor
şi Senatului, pentru aprobarea bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat, a legilor rectificative şi a contului de
execuţie bugetară.
De asemenea, până la reforma constituţională din anul
2003 au fost de competenţa şedinţelor comune dezbaterea şi
deliberarea asupra textelor legislative aflate în divergenţă ca
urmare a neajungerii la un acord în comisia de mediere, sau a
neaprobării – în tot sau în parte – a raportului comisiei de mediere
de către una din Camere, precum şi adoptarea unui text definitiv în
problemele divergente.
Regulamentul şedinţelor comune mai cuprinde o serie de
dispoziţii procedurale care evidenţiază cât se poate de clar
caracterul de urgenţă al procedurii ce este utilizată. Astfel, după
prezentarea de către iniţiator a proiectului, precum şi a raportului
comisiilor permanente, în cadrul dezbaterii generale asupra
bugetului poate lua cuvântul numai un reprezentant al grupului
parlamentar din cele două Camere. În faza dezbaterii generale, nu
pot fi propuse amendamente.
La discutarea articolelor, deputaţii şi senatorii pot lua
cuvântul, dar ei pot prezenta numai amendamente privind
problemele de redactare sau care nu aduc atingere fondului
problemei discutate.
Preşedintele care conduce lucrările poate supune aprobării
şedinţei comune sistarea discuţiilor la articolul dezbătut. Discutarea
articolelor începe cu amendamentele propuse în raportul comun,
care se supun la vot cu prioritate. Amendamentele şi articolele sunt
adoptate numai dacă întrunesc majoritatea de voturi a deputaţilor şi
senatorilor prezenţi la lucrările şedinţei comune.
După terminarea dezbaterii pe articole, proiectele de lege
se supun în întregime votului final al deputaţilor şi senatorilor.
Semnarea legii de către preşedinţii celor două Camere.
După adoptarea de către Camera competentă, proiectul de

lege sau propunerea legislativă se semnează de preşedintele acestei
Camere şi, după caz, fie se trimite celeilalte Camere spre dezbatere,
fie se trimite la promulgare.
Potrivit dispoziţiilor regulamentelor parlamentare,
proiectele de lege şi propunerile legislative examinate mai întâi de
o Cameră se semnează după adoptare de către preşedintele acestei
Camere şi se înaintează celeilalte Camere în vederea dezbaterii şi
adoptării. Guvernul va fi înştiinţat despre aceasta.
Semnarea legii este urmată de depunerea ei la
Secretariatele Generale ale celor două Camere ale Parlamentului, în
vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu
cinci zile înainte de a fi trimisă spre promulgare sau cu două zile
înainte, dacă legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă. De
asemenea, legea se comunică Guvernului şi Înaltei Curţii de Casaţie
şi Justiţie (art.17 alin.2 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale).
Data la care legea a fost depusă la Secretarul General al
Senatului se aduce la cunoştinţă în şedinţa Senatului, în termen de
24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai
în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (art.134
alin.3 din Regulamentul Senatului).
Promulgarea legilor şi veto-ul preşedintelui
În conformitate cu prevederile art.77 din Constituţia

României, toate legile sunt trimise spre promulgare Preşedintelui
României. Aceasă operaţiune finală a procedurii legislative permite
şefului statului să învestească legea cu formulă executorie, obligând
autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor ei. Prin
decretul de promulgare, preşedintele României dispune totodată
publicarea legii în Monitorul Oficial.
Şeful statului român are la dispoziţie, pentru a promulga
legea, un termen de cel mult 20 de zile de la data primirii legii
semnate de preşedinţii celor două Camere.
În intervalul celor 20 de zile prevăzute de art.77 alin.1 din
Constituţie, Preşedintele României poate alege între mai multe
opţiuni. Prima şi cea mai frecventă este, desigur, aceea de a
promulga legea în decursul acestui interval de timp, emiţând un
decret ce se publică odată cu legea în Monitorul Oficial al
României.
În situaţiile în care preşedintele nu este de acord cu textul
transmis, el are la îndemână două posibilităţi: fie să returneze
legea Parlamentului, o singură dată, însoţită de observaţiile sale,
situaţie în care obiecţiile preşedintelui sunt luate în discuţie, fiind
adoptate sau respinse, cu majoritatea de voturi necesară pentru
adoptarea legii, în funcţie de natura acesteia (organică sau
ordinară). Legea adoptată de către Parlament în această nouă
situaţie crează pentru preşedinte obligaţia de a o promulga într-un
termen de cel mult 10 zile.
O a doua alternativă care poate apare este aceea când
Preşedintele României consideră că legea a fost adoptată cu
încălcarea prevederilor Constituţiei, situaţie în care solicită
Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii
în cauză. În cazul în care Curtea apreciază legea ca fiind
constituţională, preşedintele este obligat ca şi în situaţia
reexaminării la care ne-am referit mai sus, să promulge legea într-
un interval de cel mult 10 zile de la primirea Deciziei Curţii
Constituţionale.
Dacă legea este considerată de Curtea Constituţională ca
fiind total sau în parte neconstituţională, ea va fi supusă
reexaminării Parlamentului în întregime sau numai parţial, în
raport de criticile formulate prin Decizia Curţii Constituţionale.
În situaţia în care Parlamentul ar adopta legea în forma
iniţială, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere, o asemenea adoptare duce la
înlăturarea obiecţiilor de neconstituţionalitate şi creează pentru
Preşedintele României obligaţia de a promulga legea într-un
interval de 10 zile.
Prevederile pe care le-am menţionat sunt similare celor
existente în ţările europene, dispoziţiile art.77 creind un echilibru
între atribuţiile preşedintelui de a promulga legea şi prerogativele
Parlamentului şi ale Curţii Constituţionale, respectiv, de a adopta
legile şi în cazul jurisdicţiei constituţionale – de a decide asupra
constituţionalităţii prevederilor lor. Prevederile constituţionale ale
art.77 se coroborează cu cele ale Regulamentelor Camerei
Deputaţilor şi al Senatului.
Pe fond, cererea de examinare poate avea ca obiect orice
fel de obiecţiune: de oportunitate, de constituţionalitate, de
legalitate.
Cererea se adresează printr-un mesaj prezidenţial, având
ca efect reîntoarcerea procedurii parlamentare, începând cu Camera
care, prima, a adoptat legea. Promulgarea este obligatorie în cazul
în care ambele Camere adoptă sau resping obiecţiile Preşedintelui
(art.118 din Regulamentul Senatului şi art.102 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor). Dacă adoptarea legii este de competenţa
Camerelor reunite (potrivit art.62 şi art.113) din Constituţie,
reexaminarea se face în şedinţă comună.
1.6.2. Importanţa publicării legilor
Publicarea legilor constituie actul prin care legile intră în

vigoare, ele devenind obligatorii pentru toate instituţiile şi
autorităţile statului, ca şi pentru cetăţeni. Textul constituţional al
art.78 stabileşte două modalităţi cu privire la intrarea în vigoare a
unei legi: publicarea în Monitorul Oficial al României, ca regulă,
sau data prevăzută în textul legii, în anumite situaţii deosebite.
Cea de a doua modalitate este utilizată mai ales în acele cazuri în
care intrarea în vigoare a legii presupune o serie de operaţiuni
prealabile, care pot solicita un anumit interval de timp. Astfel,
Legea nr.29 din 7 noiembrie 1990 cu privire la contenciosul
administrativ stabileşte în art.21 că va intra în vigoare la 30 de zile
de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. O
asemenea decalare în timp a intrării în vigoare a legii s-a datorat
faptului că prin legea menţionată au fost înfiinţate secţiuni de
contencios administrativ la Curtea Supremă de Justiţie, la
tribunalele judeţene şi al Municipiului Bucureşti, compuse din
cadre judecătoreşti specializate, a căror organizare solicita totuşi un
anumit interval de timp.
Dată fiind importanţa şi complexitatea prevederilor sale,
Legea nr.112 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei
juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului a stabilit în art.29 un termen de 60 de zile
pentru intrarea în vigoare de la data publicării ei în Monitorul
Oficial al României. Legea nr.168 din 12 noiembrie 1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă publicată în "Monitorul Oficial"
la 29 noiembrie 1999 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 (art.90).
Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
prevede un sistem succesiv de intrare în vigoare a unora dintre
prevederile sale, respectiv la trei zile, 30 de zile sau 90 de zile de la
publicare. Alte prevederi se vor aplica de la data aderării României
la Uniunea Europeană, la şase luni de la data aderării României la
U.E. sau un an de la data aderării României la Uniunea Europeană.
În situaţia în care legile nu sunt publicate, ele nu au o
valoare obligatorie, neputând fi nici aplicate şi nici invocate în faţa
unor organe de stat, autorităţilor judecătoreşti sau administrative.
Pe de altă parte, aşa cum este bine cunoscut, în ţara noastră
– ca şi în alte ţări – legile îşi produc efecte numai pentru viitor şi în
mod cu totul excepţional se referă la situaţii existente anterior
intrării lor în vigoare.
În aceste condiţii, publicarea legilor nu este numai o
operaţiune tehnică, care încheie procesul legislativ, ci o condiţie de
fond a însăşi aplicabilităţii lor şi asigurării respectării lor neabătute
de către toţi subiecţii raporturilor juridice.
 drept procedural parlamentar.

 Sesiuni ordinare
 sesiunile extraordinare
 Stabilirea ordinii de zi
 desfăşurarea şedinţelor
 modalităţi de votare
 procedura legislativă
 Consiliului Legislativ
 dezbaterea în plen
 propunerea legislativă
 adoptarea hotărârilor Parlamentului
 procedura de urgenţă
 promulgarea legilor
 veto-ul preşedintelui
 reexaminarea legii;
1. Redati noţiunea de drept procedural parlamentar

2. Prezentați pe scurt Organizarea şi desfăşurarea sesiunilor Parlamentului
3. Indicati cum se desfăşurarea sesiunile ordinare şi sesiunile extraordinare
4. Cum se desfăşrara şedinţele si care sunt modalităţi de votare?
5. Enumerati . tipurile de acte adoptate de Parlament
RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE
STATULUI.
6.1. Introducere
6.3.1. Parlamentul şi instituţia prezidenţială
6.3.2. Mecanismul relaţiei dintre Parlament şi Guvern. Controlul parlamentar
6.3.3. Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională
6.3.4. Relaţia dintre Parlament şi alte organe ale statului
6.3.4.1. Autoritatea judecătorească
6.3.4.2. Curtea de Conturi
6.3.4.3 Avocatul Poporului
6.1. Introducere
Afirmarea vieţii democratice parlamentare în România a

stimulat elaborarea unor lucrări de specialitate consacrate
dreptului parlamentar. Pornind de la remarcabila lucrare
considerată clasică, elaborată de Pierre Avril şi Jean Gicquel,
cercetătorii români au elaborat în ultimii ani numeroase studii
şi lucrări, inclusiv monografii, consacrate acestui subiect.
Interesul faţă de Parlament, de rolul pe care acesta îl
îndeplineşte în societate, faţă de mijloacele prin care
contribuie la elaborarea legilor şi la edificarea unei autentice
ordini de drept este firesc şi legitim, dacă ne gândim la faptul
că astăzi, în lume, respectul pentru democraţia reprezentativă
poate fi considerat ca o realitate.
Apărute cu multe secole în urmă, desigur nu în
formele atât de elaborate pe care le cunoaşte astăzi viaţa
parlamentară, Adunările reprezentative - mai largi sau mai
restrânse – au promovat ideea de democraţie, au zăgăzuit
tendinţele totalitare, au contribuit la formarea unei conştiinţe
naţionale care a evoluat în pas cu ideile drepturilor omului şi
ale popoarelor, cu cerinţele fundamentării raporturilor politice
pe adevărate principii de egalitate şi reprezentativitate.
Marele principiu al separaţiei puterilor a demonstrat
cu vigoare forţa şi puterea Parlamentului, rolul său esenţial
pentru societăţile democratice, importanţa respectării
neştirbite a prerogativelor sale în condiţiile unei armonioase
colaborări cu toate celelalte puteri ale statului. Ilustrul
gânditor Jean Jacques Rousseau scria, pe bună dreptate, că
"Principiul vieţii politice stă în autoritatea suverană. Puterea
legiuitoare este inima statului; puterea executivă este creierul
care pune toate părţile în mişcare... Nu prin legi dăinuieşte un
stat, ci prin puterea sa legiuitoare".
Respectând egalitatea puterilor statului, nu putem să nu
constatăm că, prin sarcinile deosebite care îi revin, puterea
legiuitoare dispune de anumite posibilităţi de afirmare, care îi
sunt proprii şi care o situează în fruntea tuturor instituţiilor
statului.
– cunoașterea institutiei prezidentiale, a relatiei dintre

Parlament si Autoritatea prezidentiala, modalitatea de numire a
Presedintelui;
– cunoașterea aspectelor privind mecanismul relaţiei dintre
Parlament şi Guvern cat si a controlul parlamentar asupra
Guvernului prin interpelari, intrebari si comisii de ancheta.
– cunoașterea relaţiei dintre Parlament şi Curtea
Constituţională cat si cu alte organe ale statului
– cunoașterea delegarii legislative si limitele sale.
– studenţii vor putea să definească anumiti termeni precum

delegare legislativa, control parlamentar ;
– studenţii vor putea să diferențieze relatia dintre Parlament
si Presedinte, Parlament si Guvern, Parlament si Curtea
Constitutionala sau alte organe ale statului
– studenţii vor putea să cunoasca dimensiunile şi limitele
controlului parlamentar
Pentru unitatea de învățare Relatiile dintre Parlament si alte

institutii ale statului, timpul alocat este de 3 ore.
1.7. Parlamentul şi instituţia prezidenţială
Relaţia dintre Parlament şi instituţia prezidenţială sau şeful

statului, indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte de
republică, prezintă o însemnătate dintre cele mai mari, ţinând
seama de faptul că atât şeful statului cât şi Parlamentul se bazează
pe anumite elemente de legitimitate. În cazul republicilor, atât
legitimitatea Parlamentului cât şi a şefului de stat decurg din
sufragiul popular, în timp ce în regimurile monarhice, legitimitatea
monarhului decurge din prerogativele sale istorice şi ereditare.
O analiză a modului în care se înfăptuieşte relaţia dintre
Parlament şi instituţia prezidenţială poate fi făcută în mod ştiinţific
numai raportându-ne la diferitele tipuri de regimuri constituţionale
şi ţinând seama de faptul că există importante diferenţieri între
acestea în ce priveşte atribuţiile Parlamentului, ale Preşedintelui,
precum şi în ce priveşte mecanismul relaţiilor dintre aceste două
importante organe ale statului.
În România, republică semiprezidenţială, relaţia dintre
şeful statului şi Parlament se desfăşoară mai ales în legătură cu
adresarea de mesaje de către Preşedintele României Parlamentului
şi cu privire la suspendarea din funcţie a şefului statului.
Art.88 din Constituţia României prevede că "Preşedintele
României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii". Acest text conferă Preşedintelui
României dreptul de a adresa Parlamentului mesaje în legătură cu
problemele politice importante. Este un mod de a atenţiona forumul
legislativ în legătură cu cerinţa soluţionării unor probleme de
interes major, sau de a atrage atenţia asupra unor situaţii ce implică
remedii din partea legislativului. Trebuie subliniat faptul că deşi
această prerogativă a Preşedintelui a fost criticată de unele partide
şi publicaţii, ea nu conferă Preşedintelui o situaţie care ar excede
poziţia sa în cadrul sistemului constituţional român. Adresându-se
cu mesaje Parlamentului, Preşedintele nu face decât să atragă
atenţia asupra unor probleme, Parlamentul fiind suveran să adopte
sau nu anumite măsuri.
În legătură cu art.88, în practica celor două Camere ale
Parlamentului s-a ridicat problema dacă mesajele Preşedintelui
României pot fi urmate de întrebări şi discuţii sau dacă Parlamentul
României ia numai act de mesajele Preşedintelui, fără a putea
formula întrebări, opinii etc., pe marginea celor cuprinse în mesaj.
Studiindu-se practica altor parlamente, s-a ajuns la concluzia că în
asemenea situaţii, prevederea constituţională trebuie înţeleasă în
sensul său strict şi limitat, acela că Preşedintele ţării prezintă
mesaje în legătură cu unele probleme interne sau externe ale
politicii ţării, dar aceste mesaje nu sunt urmate în mod direct de
dezbateri. Este însă neîndoielnic dreptul parlamentarilor ca în
cadrul dezbaterilor politice, în cadrul întrebărilor, interpelărilor, în
interviuri, conferinţe etc., să se refere şi la idei enunţate în mesajele
prezidenţiale. Prevederile Constituţiei nu implică însă un dialog
direct între preşedintele ţării şi parlamentari, în acest cadru, pe
marginea mesajelor care se adresează cu privire la principalele
probleme politice ale naţiuinii.
Aşa cum se arată în Decizia Curţii Constituţionale nr.87 din
30 septembrie 1994 privind constituţionalitatea art.7 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, "întrucât art.99 din Constituţie prevede că numai
decretele preşedintelui se contrasemnează de către primul ministru,
rezultă că mesajul constituie un act politic exclusiv şi unilateral al
Preşedintelui României pe care Camerele, întrunite în şedinţă
comună, au, potrivit art.62 alin.(2) din Constituţie, numai obligaţia
de a-l «primi». De aceea, organizarea dezbaterii mesajului cu
participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi.
Prin locul şi rolul său, derivate din alegerea directă de către
popor – ceea ce îi conferă un grad echivalent de legitimitate cu
Parlamentul, de asemenea ales direct –, Preşedintele României nu
poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece aceasta ar
însemna să-şi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar
poziţiei sale constituţionale, aflându-se într-o situaţie similară cu
aceea a Guvernului care, potrivit art.108 alin.(1) din Constituţie,
răspunde politic în faţa Parlamentului".
Cât priveşte suspendarea din funcţie a Preşedintelui,
remarcăm că, urmând practica altor state democratice, Constituţia
română stabileşte posibilitatea suspendării din funcţie a
Preşedintelui ţării, în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care
încalcă prevederile Constituţiei. O asemenea situaţie se deosebeşte
de "punerea sub acuzare", situaţie prevăzută de articolul 96
punctul 3. În cazul articolului 96 punctul 3 este vorba de punerea
sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare, urmând ca, dacă o
asemenea acuzaţie este însuşită de cele două Camere, Preşedintele
să fie deferit judecăţii Curţii Supreme de Justiţie. Articolul 95
vizează o altă situaţie şi anume săvârşirea "unor fapte grave prin
care încalcă prevederile Constituţiei". Evident, şi trădarea de patrie
este o "faptă gravă", dar o faptă gravă având un alt profil şi cu totul
altă semnificaţie. În cazul articolului 96 este vorba de aspectul
penal al cauzei, în timp ce în articolul 95 se are în vedere numai
suspendarea din funcţie a Preşedintelui ţării. Spre deosebire de
articolul 96 punctul 1, unde se cere votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, în cazul articolului 95 punctul 1
este vorba numai de votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
hotărârea fiind luată după consultarea Curţii Constituţionale. Textul
constituţional prevede că în astfel de situaţii Preşedintele poate da
Parlamentului, cum este şi firesc, explicaţii cu privire la faptele ce i
se impută. Propunerea de suspendare din funcţie va putea fi iniţiată
de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, fiind
adusă neîntârziat la cunoşinţă Preşedintelui, a cărui suspendare se
cere. În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, va fi organizat, în cel mult 30 de zile, un referendum
pentru demiterea Preşedintelui ţării. Este de menţionat că în ce
priveşte acest referendum, Constituţia nu prevedea dacă majoritatea
cerută urmează să fie calificată, absolută sau relativă. Textul
constituţional nu indica nici dacă majoritatea va trebui să fie
raportată la numărul total al cetăţenilor cu drept de vot, la numărul
cetăţenilor care au participat la vot ori numai la numărul de voturi
valide (care nu au fost anulate).
România, spre deosebire de alte ţări, a consacrat sistemul
confirmării suspendării din funcţie a preşedintelui pe calea
referendumului popular. Adoptându-se această măsură, s-a ţinut
seama de principiul simetriei actelor juridice, actul de alegere a
preşedintelui efectuându-se pe baza unui vot popular, ceea ce
implica – pe cale de consecinţă – ca şi confirmarea suspendării sale
pe cale de referendum să se facă tot printr-un vot popular, iar nu de
către Curtea Supremă de Justiţie sau de către Curtea
Constituţională, cum se practică în alte sisteme.
Legea nr.3 din 22 februarie 2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului înscrisa demiterea preşedintelui
României printre formele de referendum naţional care trebuia să
constituie, în concepţia legii, „un mijloc de consultare directă şi de
exprimare a voinţei suverane a poporului român”. Iniţial,
referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui României era
valabil numai dacă la el participau cel puţin jumătate plus unu din
numărul persoanelor înscrise în listele electorale (art.5 pct.2).
Prin Legea nr.129 din 5 mai 2007 a fost modificat art.10 din
legea nr.3 din 2000, în sensul că pentru demiterea preşedintelui nu
mai este necesară majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele
electorale, ci numai majoritatea voturilor valabil exprimate la
nivelul ţării de către cetăţenii care au participat la referendum.
Spre deosebire de statele totalitare, în toate constituţiile
democratice există posibilitatea de a-l suspenda din funcţie pe şeful
statului, procedură care cuprinde două aspecte distincte:
1) suspendarea din funcţie propriu zisă
2) trimiterea în judecată în faţa Curţii Supreme,
Tribunalului Constituţional sau altei instanţe speciale prevăzută de
către Constituţie. Pentru ca acuzarea adusă preşedintelui să fie
dezbătută cu maximum de responsabilitate, evitându-se învinuirile
neîntemeiate sau şicanele de orice fel, în toate cazurile se prevede
necesitatea unui anumit număr de deputaţi sau membri ai
Parlamentului care pot iniţia procedura de destituire (respectiv de
punere sub acuzare), iar pe de altă parte o modalitate democratică
de dezbatere a cazului, cu garanţiile cuvenite şi adoptarea măsurilor
ce se impun. Din acest punct de vedere nu toate constituţiile la care
ne-am referit fac o delimitare suficient de clară iar sub acest aspect
Constituţia României conţine dispoziţii precise, ce se cuvin a fi
semnalate, distingând foarte clar problema punerii sub acuzare a
preşedintelui, situaţie prevăzută de art.96 alin.3, de suspendarea
din funcţie, la care se referă art.95.
În ţara noastră, prevederile articolelor 66-69 din
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului dezvoltă şi precizează dispoziţiile articolului 95 din
Constituţia României.
După cum precizează textele la care ne referim, propunerea
de suspendare din funcţie a Preşedintelui României "în cazul
săvârşirii de către acesta a unor fapte grave, prin care încalcă
prevederile Constituţiei" poate fi făcută de cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor şi se depune concomitent la
birourile permanente ale Camerelor Parlamentului.
Este de remarcat că potrivit prevederilor articolului 1
pct.13 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului, suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României (sau a persoanei care asigură interimatul în exercitarea
acestei funcţii) "în cazul în care a săvârşit fapte grave, prin care se
încalcă prevederile Constituţiei", urmează a fi dezbătută în cadrul
unei şedinţe comune a celor două Camere.
Articolul 67 din Regulamentul şedinţelor comune dispune
că preşedintele care conduce şedinţa cmună, după prezentarea
propunerii de suspendare din funcţie şi ascultarea explicaţiilor
Preşedintelui României, consultă deputaţii şi senatorii dacă datele
existente sunt suficiente pentru a fi sesizată Curtea
Constituţională sau dacă este necesară constituirea unei comisii
comune de anchetă. Hotărârea se ia cu majoritatea voturilor din
numărul total al deputaţilor şi senatorilor.
Rezultă, deci, din coroborarea tuturor textelor menţionate,
că şedinţa comună a celor două Camere poate avea mai multe
opţiuni:
1) să constate că datele existente sunt suficiente pentru a
sesiza Curtea Constituţională;
2) să dispună constituirea unei comisii comune de anchetă,
dar
3) (care rezultă implicit) să constate că nu există date
suficiente pentru a declanşa procedura de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României.
O asemenea interpretare decurge şi din prevederile
articolului 67 alin.(2), care precizează că numai "în cazul în care s-a
apreciat că datele sunt suficiente" propunerea de suspendare,
însoţită de informaţiile necesare se trimite Curţii Constituţionale,
menţionându-se şi termenul până la care aceasta trebuie să se
pronunţe asura propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României, care va fi invitat la şedinţă şi i se va da cuvântul, la
cererea sa, oricând în timpul dezbaterilor, pentru a da explicaţii
asupra faptelor ce i se impută. Hotărârea se va adopta cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, votul fiind secret şi efectuat cu
bile.
În alternativa prevăzută de articolul 68, în care s-a dispus
constituirea unei comisii comune de anchetă, raportul întocmit de
aceasta în termenul stabilit va fi trimis, prin grija preşedinţilor celor
două Camere, Curţii Constituţionale spre consultare, în termen de
trei zile de la data adoptării raportului.
Articolul 69 se referă la ipoteza în care Parlamentul a
adoptat o hotărâre în cadrul procedurii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României, care va fi comunicată acestuia în termen de
48 de ore şi transmisă totodată Guvernului în vederea iniţierii
proiectului de lege privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului pentru demiterea preşedintelui.
Din analiza tuturor acestor texte rezultă deci că şedinţa
comună a celor două Camere dispune de mai multe posibilităţi
de a decide asupra propunerii care îi este supusă. În cazul În
care cele două Camere sunt pe deplin edificate asupra vinovăţiei
Preşedintelui României, ele pot trece direct la sesizarea Curţii
Constituţionale. În cazul în care consideră că faptele ce i se impută
şefului de stat necesită o anchetă, pot determina constituirea unei
comisii de anchetă. Există însă şi posibilitatea ca parlamentarii,
membri ai celor două Camere, să constate că nu se poate reţine în
sarcina Preşedintelui României o asemenea faptă care să justifice
propunerea de suspendare a sa din funcţie.
1.8. Mecanismul relaţiei dintre Parlament şi Guvern. Controlul

parlamentar
Spre deosebire de Parlament, Guvernul este organul

suprem executiv care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării, exercitând totodată conducerea generală a întregii
administraţii publice.
După cum s-a subliniat cu prilejul dezbaterilor Adunării
Constituante, "Guvernul apare ca o autoritate autonomă, supusă
însă, în condiţiile prevăzute de Constituţie, controlului
Parlamentului".
Acţionând în sfera atribuţiilor sale, Guvernul adoptă
hotărâri şi ordonanţe. El poate exercita şi o activitate normativă,
dar numai în condiţiile articolului 115 din Constituţia României.
Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor precizează atribuţiile
principale ale Guvernului vizând, printre altele, conducerea şi
controlul activităţii ministerelor, elaborarea proiectelor de legi şi
supunerea acestora spre adoptare Parlamentului, întocmirea
proiectului bugetului de stat, negocierea tratatelor, acordurilor şi
convenţiilor internaţionale.
În art.1 alin.5 al Legii sunt specificate funcţiile pe care le
exercită Guvernul şi anume : “pentru realizarea Programului de
guvernare Guvernul exercită următoarele funcţii :
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea
strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare ;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea
cadrului normativ şi instituţional necesar în vederea realizării
obiectivelor strategice ;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin
care se asigură administrarea proprietăţii publice şi private a
statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil ;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele
statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern ;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură
urmărirea şi controlul aplicării şi respectării reglementărilor în
domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi
în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi
organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub
autoritatea Guvernului ”.
De remarcat este faptul că în urma alegerilor din anul 2000
în ţara noastră a fost constituit, pentru prima dată, un Minister
pentru Relaţia cu Parlamentul. Acest minister se organizează şi
funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, având
rolul de a asigura buna desfăşurare a raporturilor constituţionale
dintre Guvern şi Parlament.
În realizarea rolului său, Ministerul pentru Relaţia cu
Parlamentul îndeplineşte, printre altele, următoarele atribuţii
principale:
- asigură transmiterea proiectelor de legi iniţiate de Guvern
către una dintre Camerele Parlamentului şi urmăreşte trecerea
acestora prin fazele procedurii legislative până la promulgarea legii
şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I;
- susţine priorităţile Guvernului la întocmirea proiectului
ordinii de zi şi a programului de activitate în şedinţele birourilor
permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului;
- asigură participarea reprezentanţilor Guvernului la
comisiile parlamentare şi la şedinţele parlamentare de fiecare dată
când prezenţa membrilor Guvernului în Parlament este obligatorie;
- asigură susţinerea guvernamentală a proiectelor de legi în
comisiile permanente şi în cadrul dezbaterilor din şedinţele celor
două Camere ale Parlamentului;
- primeşte şi distribuie întrebările şi interpelările adresate
de parlamentari Guvernului ori membrilor acestuia, asigură
transmiterea răspunsurilor şi prezentarea acestora în termenele
stabilite de regulamentele parlamentare;
- ia măsurile necesare pentru pregătirea şi susţinerea
poziţiei Guvernului în cazul moţiunilor simple şi al moţiunilor de
cenzură;
- prezintă informaţiile şi documentele cerute Guvernului şi
celorlalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar, de către Camera Deputaţilor, de către Senat sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora;
- întocmeşte proiectul programului legislativ al Guvernului;
- efectuează studii asupra legislaţiei şi propune măsuri
pentru modificarea, completarea sau abrogarea unor acte
normative;
Trebuie menţionat că Regulamentele parlamentare cuprind
importante prevederi care asigură o implicare corespunzătoare a
Guvernului în procesul legislativ.
Astfel, prin Hotărârea nr.5 din 12 ianuarie 2001 privind
modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, s-
a dispus - printre altele - că la lucrările Comitetului ordinii de zi
nou înfiinţat participă ca invitat reprezentantul Guvernului (art.342).
O prevedere similară a fost menţinută şi în actualul
Regulament al Camerei Deputaţilor cu privire la lucrările
Comitetului liderilor grupurilor parlamentare (art.38 alin.21).
În legătură cu dreptul de a prezenta amendamente,
Guvernul, ca şi deputaţii şi grupurile parlamentare, pot prezenta
asemenea amendamente la Comisia sesizată în fond până la
împlinirea unui termen de cinci zile înainte de data stabilită pentru
depunerea raportului. În cazul în care termenul de depunere a fost
redus la cinci zile, şi termenul depunerii amendamentelor va fi
redus la trei zile (art.90 alin.1).
În situaţia propunerilor legislative elaborate de o comisie
parlamentară, acestea se comunică şi Guvernului (art.90 alin.2).
O prevedere importantă este legată de amendamentele care
implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat. Amendamentele la care în termen de cinci zile de la
primire Guvernul nu s-a opus, sunt considerate acceptate.
Răspunsul Guvernului în legătură cu amendamentele ce i-au fost
transmise poate fi dat numai sub semnătura unui membru al
acestuia (art.90 alin.7).
În ceea ce priveşte discutarea articolelor la care s-au făcut
amendamente, pot lua cuvântul pentru a-şi exprima punctul de
vedere atât deputaţii, raportorul comisiei sesizate în fond, dar şi
reprezentantul Guvernului (art.97 alin.1).
Alin.2 al art.115 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
dispune, cu referire la procedura de urgenţă, că vor fi supuse
aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, atât
cererile Guvernului, cât şi propunerile Birourilor permanente ale
grupurilor parlamentare sau ale comisiilor permanente.
Mecanismul relaţiilor dintre Parlament şi Guvern este
stabilit cu deosebită claritate în Capitolul IV din Titlul 3 al
Constituţiei României. Sunt prevăzute ca modalităţi de acţiune: a)
informarea Parlamentului (art.111); b) procedura întrebărilor
şi interpelărilor (art.112); c) moţiunea de cenzură (art.113); d)
angajarea răspunderii guvernului (art.114) şi e) delegarea
legislativă (art.115).
Din analiza prevederilor constituţionale, a practicii altor
state, ca şi a principiilor generale de drept constituţional, rezultă
faptul că Guvernul acţionează în deplinătatea competenţei sale
pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin, controlul parlamentar
exercitându-se numai în limita prevederilor constituţionale şi numai
prin folosirea căilor şi metodelor pe care Parlamentul le are la
dispoziţie. Parlamentul nu se poate substitui competenţei
Guvernului, nici nu are dreptul să emită "avize" ori să acorde "viză
de control preventiv" cu privire la actele efectuate de Guvern. În
momentul de faţă, în toate ţările lumii controlul parlamentar
reprezintă una dintre laturile cele mai importante ale activităţii
parlamentare. După cum subliniază autorii francezi Pierre Avril şi
Jean Giquel, "termenul de control desemnează activităţile politice
ale Adunărilor, spre deosebire de activitatea lor legislativă, şi
acoperă o mare diversitate de operaţiuni care merg de la punerea în
joc a responsabilităţii Guvernului până la activităţi pur
informative".
1.8.1. Rolul Parlamentului în desemnarea şefului

statului şi a primului ministru
În regimurile politice de tip parlamentar propriu zis, cum

este Germania sau Italia, Parlamentul desemnează pe însuşi şeful
statului. Alegerea şefului statului de către Parlament reprezintă,
neîndoielnic, una dintre cele mai importante pârghii ale controlului
parlamentar. De remarcat este şi faptul că – aşa cum s-a arătat mai
sus – şi în regimurile prezidenţiale întemeiate pe separaţia puterilor,
deşi preşedintele este ales de popor, Parlamentul are dreptul să
declanşeze, în anumite condiţii, o procedură de demitere a lui şi de
punere sub acuzare.
În sistemele semi-prezidenţiale şi parlamentare,
parlamentele desemnează pe şeful Guvernului, la propunerea
şefului de stat. Într-o serie de ţări ca, de pildă, Austria, India, Marea
Britanie, şeful partidului majoritar în Camera inferioară este invitat
de şeful statului să formeze Guvernul. Într-o anumită măsură, şeful
de stat nu poate interveni, influenţând această alegere; el ia numai
act de opţiunile exprimate de electorat şi desemnează în fruntea
guvernului pe liderul partidului majoritar. Există, desigur, şi ţări în
care parlamentul are un rol redus în desemnarea primului ministru.
Aşa, de pildă, în Kuweit constituţia stipulează că Emirul îl
desemnează pe primul ministru după ce va consulta Adunarea
Naţională, pe preşedintele acesteia, pe fostul său preşedinte şi un
anumit număr de personalităţi proeminente ale ţării. Decretul
Emirului cu privire la desemnarea primului ministru nu este supus
nici unei măsuri speciale de confirmare din partea Adunării, care nu
poate contesta alegerea făcută de şeful statului.
În majoritatea ţărilor însă, odată ce Guvernul a fost numit,
primul ministru este obligat să se prezinte în faţa Parlamentului
spre a obţine investitura (Belgia, Israel, Italia, Iordania, Republica
Arabă Siriană, Coreea etc.). În Belgia, de pildă, Regele desemnează
o personalitate pentru a ocupa funcţia de prim-ministru şi apoi
numeşte miniştrii, la propunerea primului ministru. După ce
Guvernul a fost constituit, primul ministru îşi prezintă programul în
faţa fiecărei Camere a Parlamentului. Dacă acest program nu obţine
asentimentul majorităţii în fiecare Cameră, primul ministru prezintă
Regelui demisia Guvernului său. Într-un număr mai mic de state,
însă, nu este nevoie de o procedură formală de investitură şi de
aprobarea Parlamentului, care este considerată tacită. În Marea
Britanie, spre pildă, membrii Guvernului sunt numiţi de către
Regină şi în mod formal Parlamentul nici nu intervine.
După cum rezultă din cele ce preced, rolul Parlamentului
diferă de la un sistem la altul, dar în esenţă pretutindeni constituirea
unui guvern trebuie să beneficieze de aprobarea expresă sau tacită a
parlamentarilor.
Responsabilitatea Guvernului
Un important mijloc de control parlamentar îl constituie

responsabilitatea Guvernului faţă de Parlament. Angajarea
răspunderii Guvernului faţă de Parlament se poate produce fie din
iniţiativa Guvernului, care înţelege să-şi asume în mod direct
responsabilitatea, fie din iniţiativa Parlamentului, care iniţiază o
moţiune de cenzură, al cărei rezultat este obligaţia Guvernului de
a demisiona.
În sistemele care s-au inspirat din tradiţia britanică,
Cabinetul numit de şeful statului la recomandarea primului ministru
se bucură de o existenţă autonomă şi membrii săi nu sunt
consideraţi ca simpli executanţi ai voinţei parlamentarilor. În caz de
dezacord cu Camerele, miniştrii nu sunt revocaţi. Cabinetului însuşi
îi revine decizia dacă se va retrage atunci când constată că îi
lipseşte încrederea parlamentară, fapt care îl împiedică să
guverneze în mod util şi eficient. De regulă, procedura propriu zisă
de angajare a răspunderii ministeriale nu se face într-un mod rigid.
Puţin importă forma pe care o îmbracă diferendul între Parlament şi
guvern. Parlamentul are posibilitatea de a vota o moţiune de
cenzură sau de neîncredere, care constată un dezacord în termeni
neechivoci. În cadrul Camerei Comunelor, moţiunile de acest fel
sunt prezentate de obicei de către şeful opoziţiei şi practica este ca
guvernul să accepte discutarea moţiunii, fără întârziere. Dacă
moţiunea este adoptată şi ea priveşte o problemă importantă,
Cabinetul trebuie să se retragă sau să solicite Reginei să dizolve
Parlamentul. În practica sistemului britanic bipartizan o asemenea
procedură are puţine şanse însă să ducă la căderea guvernului, care
în mod normal este susţinut puternic de partidul majoritar.
Cabinetul, la rândul său, are şi el posibilitatea să solicite un vot de
încredere care să-i permită să demonstreze că dispune încă de
sprijinul majorităţii Parlamentului.
În ţările în care există sisteme parlamentare clasice,
alegerea mijloacelor pentru a pune în cauză responsabilitatea
ministerială este foarte variată. În afară de moţiunile exprese – de
încredere sau de cenzură – şi voturile ce au loc după discutarea
unor interpelări, responsabilitatea se extinde la orice activităţi
parlamentare, votarea bugetului constituind adesea criteriul cel
mai ilustrativ al încrederii (sau neîncrederii) pe care Camera o
manifestă în Guvern. Dar acest sistem are dezavantajul de a crea
surse de instabilitate, deoarece orice vot ce ar implica o lipsă de
încredere poate să provoace căderea guvernului.
În România, practica moţiunilor simple şi a moţiunilor de
cenzură a fost destul de des folosită, ca o expresie a democraţiei
parlamentare. Astfel, în actuala legislatură au fost introduse în
perioada decembrie 2004 - mai 2006, două moţiuni de cenzură şi 12
moţiuni simple (şapte la Camera Deputaţilor şi cinci la Senat), toate
moţiunile fiind însă respinse.
Cu referire la răspunderea ministerială, un important act
normativ ce se cuvine a fi semnalat este Legea nr.115 din 25 iunie
1999 privind responsabilitatea ministerială. Această lege înscrie
la loc de frunte principiul că Guvernul, în întregul său, şi fiecare
dintre membrii acestuia sunt obligaţi să îşi îndeplinească mandatul
cu respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, precum şi a
Programului de guvernare acceptat de Parlament.
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului, ca
urmare a votului de încredere acordat de către acesta cu prilejul
investiturii.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic în mod
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia. Răspunderea politică a Guvernului intervine ca
urmare a retragerii încrederii acordate de Parlament prin adoptarea
unei moţiuni de cenzură. În lege se precizează că atât Guvernul cât
şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările
sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în termen
de cel mult 15 zile de la primirea lor.
Dispoziţiile Legii mai aduc precizarea că pe lângă
răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
contravenţional, disciplinar sau penal, după caz, potrivit
dreptului comun din aceste materii, în măsura în care legea nu
cuprinde dispoziţii derogatorii.
Un important rol revine Parlamentului şi în ceea ce priveşte
procedura de urmărire penală şi judiciară a miniştrilor. Astfel, legea
precizează că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în
Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit
de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat
o anchetă privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de un
minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest
scop.
Raportul menţionat se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi
a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz.
După începerea urmăririi penale membrul Guvernului care
este şi deputat sau senator poate fi reţinut, arestat, percheziţionat
sau trimis în judecată numai cu încuviinţarea Camerei din care face
parte, cu respectarea prevederilor art.69 alin.(1) din Constituţie şi a
regulilor de procedură cuprinse în regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului.
Potrivit art.11(1) din lege, prezenţa celui în cauză este
obligatorie la dezbaterile din cele două Camere ale Parlamentului.
Lipsa nejustificată a membrului Guvernului nu împiedică însă
desfăşurarea lucrărilor.
În situaţia în care cel în cauză se află în imposibilitate
obiectivă de a se prezenta, Camera Deputaţilor sau Senatul, cu
prilejul dezbaterilor, va fixa un nou termen.
Cel în cauză are dreptul să îşi expună punctul de vedere cu
privire la fapta ce constituie obiectul cererii de a fi urmărit penal,
pecum şi asupra cererii de ridicare a imunităţii parlamentare.
În legătură cu comisia special instituită pentru a analiza
sesizările cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul
funcţiei sale de către un membru al Guvernului, se precizează că
pentru instituirea unei asemenea comisii este necesară o sesizare
din partea Preşedintelui României către Ministerul Justiţiei pentru a
declanşa procedura legală. Comisia specială este formată din cinci
membri iar componenţa sa este aprobată prin decret al Preşedintelui
României.
Comisia specială, pe baza analizei sesizării şi a probelor,
prezintă un raport către Preşedintele României, solicitând urmărirea
penală sau clasarea sesizării. În situaţia în care demnitarul pentru
care s-a solicitat urmărirea penală este şi parlamentar, se va solicita
Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii
de începere a urmăririi penale. Până la începerea urmării penale,
Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României pot să
solicite, pe baza unei motivări, retragerea cererii prin care s-a
solicitat urmărirea penală împotriva unui membru al Guvernului.
Urmărirea penală se efectuează de Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, iar judecata se efectuează de către Curtea
Supremă de Justiţie, potrivit legii.
Controlul parlamentar asupra Guvernului se mai realizeaza prin

întrebări, interpelări şi comisii de anchetă Această formă de control
parlamentar se bazează pe ideea că periodic Guvernul trebuie să
informeze Parlamentul asupra modului în care îşi înfăptuieşte
programul. Ea reflectă, totodată, dreptul Parlamentului de a cerceta,
pe calea unor anchete parlamentare, anumite situaţii în scopul
clarificării şi corectării lor. În ţara noastră Regulamentele celor
două Camere cuprind prevederi corespunzătoare în legătură cu
întrebările, interpelările, precum şi cu privire la posibilitatea
constituirii comisiilor de anchetă.
Întrebarea constă în solicitarea de a se răspunde dacă un

fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul
înţelege să comunice documentele ori informaţiile solicitate de
deputat sau de senator sau dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-
o problemă determinată.
Întrebările care n-au putut fi prezentate şi răspunsurile care
n-au putut fi date în timpul stabilit urmează a fi reprogramate
pentru şedinţa următoare, menţinându-se însă ordinea înscrierilor.
În legătură cu interpelările, art.162 alin.1 din Regulamentul
Senatului aduce precizarea că dreptul de a face interpelări aparţine
nu numai senatorilor, dar şi grupurilor parlamentare.
Spre deosebire de întrebare, interpelarea constă într-o
cerere adresată Guvernului sau unui membru al acestuia de către un
senator sau de un grup parlamentar, prin care se solicită explicaţii
asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii
sale interne sau externe.
Spre deosebire de întrebări, interpelările se fac întotdeauna
în scris, arătându-se obiectul şi motivarea acestora, fiind depuse
apoi la secretarul desemnat al Senatului.
Importante prevederi procedurale sunt înscrise şi în art.163
ain.1 din Regulamentul Senatului. Acest articol precizeză că
interpelările se înscriu, în ordinea prezentării, într-un registru
special, se afişează la sediul Senatului şi se comunică celui
interpelat.
Interpelările se prezintă în şedinţă publică de către autor.
Biroul permanent va stabili o zi din săptămână consacrată
prezentării şi dezbaterii interpelărilor.
Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să
răspundă la interpelări în cel mult două săptămâni. Dar, pentru
motive temeinice, Senatul poate acorda un nou termen.
Remarcăm, de asemenea, o prevedere nou introdusă, care
dispune că răspunsurile la interpelările adresate Guvernului se
prezintă de primul-ministru sau de reprezentantul acestuia.
Răspunsul la interpelările adresate membrilor Guvernului se
prezintă întotdeauna de ministru sau, după caz, de un secretar de
stat, eliminându-se astfel o practică mai veche, de a trimite la
Parlament, spre a da răspunsuri, directori sau alţi funcţionari
superiori.
În ceea ce priveşte implicarea Guvernului în politica
internaţională, în relaţiile României cu alte state şi cu organismele
internaţionale, potrivit Constituţiei şi legislaţiei în vigoare, el
dispune de largi prerogative, putând negocia şi semna acorduri,
convenţii şi alte înţelegeri la nivel guvernamental, dar şi tratate
internaţionale în numele Statului român, pe baza împuternicirii
exprese dată de către Preşedintele României.
Totodată, este de menţionat că "Guvernul informează
periodic Preşedintele României şi Parlamentul în legătură cu
problemele pe care le ridică aplicarea unor tratate, acorduri,
convenţii şi alte înţelegeri internaţionale, în vederea soluţionării
operative a acestora, în deplină concordanţă cu principiile dreptului
internaţional şi interesele părţii române". În legătură cu publicitatea
documentelor internaţionale la care este parte ţara noastră,
Parlamentul (respectiv Guvernul) "pot hotărî ca anumite tratate,
acorduri, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale să nu fie
publicate".
Relaţia dintre Parlament şi Executiv . Legislaţia "delegată"
După cum s-a arătat, instituţia Guvernului ocupă un loc

dintre cele mai importante în toate constituţiile lumii, ştiut fiind
faptul că el este, de regulă, titularul puterii executive. Pe planul
Dreptului constituţional comparat, guvernele – indiferent de
titulatura pe care o poartă (consiliu de miniştri, cabinet de miniştri,
guvern etc.) –dispun în general de prerogative asemănătoare.
Numărul ministerelor este de asemenea diferit de la o ţară la alta,
ele fiind create, desfiinţate sau contopite în funcţie de anumite
necesităţi. Relaţia dintre Parlament şi Guvern – aşa cum se
cunoaşte – îmbracă însă o gamă întreagă de modalităţi prin care
guvernul este chemat să justifice îndeplinirea programului său de
guvernare. În regimurile parlamentare, controlul exercitat de
Parlament asupra guvernului este foarte mare. În schimb, în
sistemele prezidenţiale – chiar dacă un asemenea control nu există
în mod direct – dezavuarea unor acte ale miniştrilor de către
puterea legislativă poate duce în multe cazuri la schimbări în cadrul
componenţei Cabinetului. În toate ţările lumii, guvernul are însă o
mare răspundere, fiind obligat să coopereze cu toate organismele
societăţii civile, cu opinia publică, să desfăşoare nu numai o
activitate laborioasă în relaţia cu Parlamentul, dar şi cu diversele
organisme sociale, sindicate, patronat, partide, culte, conlucrând cu
acestea şi receptând semnalele pe care ele le adresează – ca
exponente ale societăţii civile – executivului, spre a lua în
dezbatere şi rezolva anumite probleme. Nu trebuie uitat că în
sistemul constituţional român, ca şi al altor state, guvernul deţine o
pondere covârşitoare şi în formularea iniţiativelor legislative, el
fiind practic implicat în întreaga dezvoltare economică, socială şi
culturală a ţării, în politica sa de apărare şi în relaţiile cu alte state.
Instituţia delegării legislative este cunoscută de majoritatea
regimurilor constituţionale, fiind prevăzută ca o posibilitate în
constituţiile lumii şi lăsate la aprecierea parlamentelor.
Parlamentul, ca unic organ legiuitor, este singura autoritate
constituţională împuternicită să reglementeze prin lege relaţiile
sociale cele mai importante şi cele mai generale. Fundamentarea
ştiinţifică a soluţiei legiferării delegate este aceea că Parlamentul,
lucrând în sesiuni (deci nu permanent), având o compoziţie
eterogenă din punct de vedere politic şi funcţionând în baza unor
proceduri uneori îndelungate ca timp, nu are viteza de lucru care să
permită intervenţia sa operativă în anumite situaţii care impun
celeritate. Or, exercitarea puterii este o activitate care presupune
permanenţă. Dacă legea este forma principală prin care Parlamentul
realizează conducerea (exercitarea puterii), intervenţia sa trebuie să
se conformeze şi ea acestui imperativ al permanenţei, activităţile de
conducere răspunzând astfel dinamicii sociale şi politice.
Ca atare, structura, compoziţia, ritmul de lucru periodic şi
uneori mai lent al Parlamentului, confruntate cu exigenţele de
rigiditate şi promptitudine ale conducerii statale au impus o
adevărată tehnică de guvernare, şi anume delegarea legislativă.
Potrivit unei opinii, "delegarea legislativă reprezintă o
modalitate de intervenţie a puterii executive în reglementarea unor
relaţii sociale, determinată de apariţia unor împrejurări în care
puterea legiuitoare se află în imposibilitate de a reglementa, într-un
termen util, o problemă supusă legiferării. Ca atare, intervenţia
puterii executive în domeniul legislativ este o substituţie
instituţională, care derogă de la regulile dreptului comun, găsindu-
şi cu greu o argumentare raţională într-un sistem politic bazat pe
principiul separării puterilor în stat şi pe o constituţie scrisă, în care
se stipulează că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare".
În aparenţă, competenţele pe care le primeşte guvernul prin
intermediul delegării sunt egale celor ale Parlamentului, însă
guvernul nu se poate substitui astfel Parlamentului şi nici nu poate
deveni egalul acestuia, pentru că îi lipsesc atributele de
reprezentativitate, care nu pot fi în nici un fel transmise sau
delegate.
Constituţia României din 1991 consacra principiul potrivit
căruia guvernul are o competenţă normativă constituţională
primară şi generală, prevăzută de art.108 alin.(2), privind
organizarea executării legilor prin emiterea de hotărâri.
Modalităţile de delegare legislativă, adică posibilitatea de a i se
acorda şi o competenţă normativă derivată dintr-o lege de
abilitare având, deci, un caracter special şi limitat, sunt expres
prevăzute în normele constituţionale (art.108 alin.(3) şi art.114).
Exercitarea acestei competenţe se include, însă, tot în sfera puterii
executive, deoarece prin emiterea de ordonanţe Guvernul aduce la
îndeplinire legea de abilitare.
Potrivit dispoziţiilor art.115 din Constituţie, pot fi emise
două categorii de ordonanţe: obişnuite şi de urgenţă. Pentru a
emite ordonanţe obişnuite, guvernul are nevoie de abilitare, iar
aceasta se dă de către Parlament printr-o lege specială.
Legea de abilitare stabileşte atât domeniul, cât şi termenul
până la care pot fi emise ordonanţele. Nerespectarea acestui termen
produce încetarea efectelor ordonanţei (caducitatea ei). De
asemenea, art.115 alin.(3) din Constituţie dispune că, dacă legea de
abilitare o cere, ordonanţa să fie supusă spre aprobare
Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare. Până în acest moment, guvernul poate să
modifice sau să abroge ordonanţele, deoarece ele sunt în
competenţa sa exclusivă. După împlinirea termenului, guvernul nu
le mai poate modifica sau abroga, deoarece aceasta ar însemna să
exercite o competenţă delegată care a expirat. De aici rezultă că
modificarea sau abrogarea ordonanţei, după sesizarea
Parlamentului şi împlinirea termenului de abilitare, se poate face
numai prin lege.
Ordonanţele obişnuite pot fi, la rândul lor, clasificate în
două categorii: ordonanţe care trebuie supuse aprobării
Parlamentului (dacă legea de abilitare o cere) şi ordonanţe care
nu trebuie supuse aprobării Parlamentului (atunci când legea nu
cere acest lucru). Până în prezent, în practica Parlamentului
României a fost folosită numai prima categorie de ordonanţe, în
scopul întăririi funcţiei de control al autorităţii legiuitoare asupra
legislaţiei delegate emise de guvern.
Aprobarea de către Parlament poate fi pură şi simplă, cu
modificări sau cu completări. În practica celor mai recente sesiuni
ale legislativului se constată că tot mai frecvent aprobarea pură şi
simplă face loc aprobării cu modificări şi completări. Această
tendinţă demonstrează pe de o parte controlul şi implicarea activă a
legislativului în actul normativ ce rezultă din delegarea legislativă,
dar pe de altă parte poate fi şi consecinţa unei întârzieri în
verificarea de către Parlament a ordonanţelor, întârzieri ce au ca
efect chiar modificarea unor realităţi de fapt care impun cu
necesitate completarea reglementării iniţiale efectuate de executiv.
În ce priveşte situaţia ordonanţelor de urgenţă, potrivit
art.115 alin.(4) din Constituţie, ele se caracterizează prin existenţa
unei situaţii excepţionale care justifică necesitatea şi impune luarea
de măsuri urgente de către guvern, măsuri care, în situaţii normale,
ar fi de competenţa Parlamentului. Aceste cazuri excepţionale
presupun însă existenţa unor astfel de împrejurări în care, în mod
obiectiv, nu a fost posibilă adoptarea unei legi de abilitare sau chiar
a unei legi cu procedură de urgenţă şi nici nu s-a putut recurge la
modalitatea angajării răspunderii guvernului cu privire la un anumit
proiect de lege. De aceea, textul constituţional impune ca, în astfel
de situaţii, dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el să fie convocat
în mod obligatoriu.
O dispoziţie nouă a fost introdusă prin modificarea
constituţională din anul 2003. Astfel, s-a introdus un text (devenit
art.115 pct.6) în conformitate cu care: «Ordonanţele de urgenţă nu
pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta
regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile
şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu
pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea
publică ».
Instituţia delegării legislative nu reprezintă însă, aşa cum s-
ar crede, o reglementare existentă în majoritatea constituţiilor lumii.
Dimpotrivă, ea constituie o prevedere aplicabilă doar într-un număr
relativ mic de ţări. Pe de altă parte, trebuie observat că există
anumite diferenţieri chiar între statele care acceptă instituţia
"delegării legislative", unele din acestea condiţionând-o de
existenţa unor reglementări precise şi sigure cu privire la
respectarea unor termene şi unor condiţii.
Vom căuta, de aceea, în cele ce urmează, să prezentăm
sistematic modul în care se înfăţişează instituţia delegării legislative
în constituţiile ce au putut fi consultate de noi.
În ţara noastră, instituţia delegării legislative a fost în
principiu acceptată de specialişti, ea găsindu-şi temeiul în textele
constituţionale şi, desigur, în raţiunile practice care făceau necesară
o anumită degrevare a Parlamentului, suprasolicitat de cerinţa
adoptării într-un termen scurt a unor acte normative importante.
Din păcate, însă, fenomenul ordonanţelor de guvern şi în special al
ordonanţelor de urgenţă a căpătat o extensie nedorită în ultimii ani,
afectând atribuţiile Parlamentului, fenomen semnalat şi criticat de
Uniunea Europeană în rapoartele sale anuale referitoare la
România.
1.9. Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională
Relaţia dintre Parlament şi Curtea Constituţională este o

relaţie deosebit de complexă şi importantă, care acţionează în
ambele sensuri, implicând numeroase elemente de procedură, dar
şi importante prevederi de fond.
Analiza modului în care s-au desfăşurat aceste raporturi în
întreaga perioadă care a urmat constituirii şi începerii activităţii
Curţii Constituţionale demonstrează că, de regulă, s-au respectat
termenele şi procedurile care priveau buna desfăşurare a controlului
de constituţionalitate a legilor, regulamentelor Parlamentului,
precum şi soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate.
Din acest punct de vedere, sesizările de
neconstituţionalitate au fost depuse întotdeauna în termenul legal la
Secretarii Generali ai celor două Camere ale Parlamentului şi
transmise operativ Curţii Constituţionale.
Cu regularitate şi în timp util, membrii celor două Camere
au fost informaţi de către preşedinţii de şedinţă asupra dreptului de
sesizare a Curţii Constituţionalitate în conformitate cu prevederile
art.17 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale.
Prevederea constituţională potrivit căreia sesizarea de
neconstituţionalitate poate fi făcută de un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori (art.144 lit.a din
Constituţie) a fost respectată în toate situaţiile. Au existat chiar
cazuri în care sesizarea a fost făcută de un număr de deputaţi sau
senatori superior celui prevăzut de Constituţie. Aşa, de pildă, în
1994, în legătură cu Legea privind ajutorul social (devenită Legea
nr.107/1994) sesizarea de neconstituţionalitate a fost făcută de 91
de deputaţi şi ulterior de 32 de senatori.
În cazul Legii privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii
Învăţământului nr.84/1995, sesizarea a fost făcută de 86 de deputaţi
etc.
Potrivit Legii nr.47/1992, în privinţa controlului
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, după sesizarea
Curţii, aceasta comunică sesizarea în termen de 24 de ore
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
precizând şi data când vor avea loc dezbaterile.
O importantă prevedere este aceea a art.17 alin.(1) din
Lege, potrivit căreia, până la data dezbaterilor, preşedinţii celor
două Camere pot prezenta în scris punctul lor de vedere. Această
dispoziţie crează o facultate, nu o obligaţie pentru preşedinţii celor
două Camere ale Parlamentului, de a-şi prezenta punctele de vedere
în legătură cu soluţionarea unor sesizări de neconstituţionalitate.
În cazul excepţiei de neconstituţionalitate care vizează
probleme de constituţionalitate ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti, preşedintele Curţii Constituţionale comunică
încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
indicând data până la care pot să trimită punctele lor de vedere.
Redactarea acestui text demonstrează, de asemenea, facultatea
conducerii Camerelor Parlamentului de a-şi exprima punctele de
vedere şi opiniile în legătură cu eventuala sesizare de
neconstituţionalitate.
1.10. Relaţia dintre Parlament şi alte organe ale statului
1.10.1. Autoritatea judecătorească
Ideea statului de drept este indisolubil legată de rolul

justiţiei, de promovarea legalităţii în activitatea organelor de stat,
de apărarea fermă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Referindu-
se la adevărata semnificaţie şi la implicaţiile profunde ale
conceptului de stat de drept, un cunoscut autor român sublinia,
într-o apreciere cât se poate de reuşită, că "printr-un original circuit
feed-back, dreptul odată creat se impune statului – el însuşi subiect
de drept – asemenea altor subiecte. Pentru a avea forţa de a se
impune, câteva minime condiţii sunt indeniabile: postularea prin
normele dreptului a unor valori morale şi politice autentice şi
persuasive pentru societatea civilă globală şi pentru individ;
instaurarea unei ambianţe democratice; consolidarea principiului
responsabilităţii statului; instituţionalizarea unor mijloace de
control eficiente asupra activităţii lui; instituirea unei ordini juridice
coerente şi stabile; promovarea strictă a principiului legalităţii şi a
principiului constituţionalităţii; transformarea omului în reper
axiologic cardinal".
În sistemul separaţiei puterilor, puterii judecătoreşti îi revin
o serie de atribuţii esenţiale în garantarea bunei funcţionări a tuturor
mecanismelor statului, a garantării drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Acţionând ca un factor de echilibru între puterea
legislativă şi puterea executivă, puterea judecătorească este
chemată să repare orice eventuale disfuncţionalităţi în sistemul
separaţiei puterilor, să permită – prin mijloacele sale specifice –
repararea unor nedreptăţi, eliminarea oricăror abuzuri nedorite de
putere, garantând totodată supremaţia legii şi contribuind la făurirea
unei imagini cu adevărat convingătoare cu privire la valorile
democraţiei.
O inscripţie aflată pe frontispiciul clădirii Departamentului
Justiţiei din Washington, inscripţie atribuită lui Platon, glăsuieşte
astfel: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă numai
dacă sălăsluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor".
Independenţa judecătorilor – corect înţeleasă şi înfăptuită

– este menită să aibă un rol excepţional în garantarea tuturor
instituţiilor statului de drept. Împărţirea corectă a dreptăţii
reprezintă în fond o dovadă esenţială a ataşamentului unei ţări sau
alteia faţă de marile principii ale democraţiei internaţionale. Pe de
altă parte, este de constatat că rolul cu adevărat eficace al puterii
judecătoreşti este condiţionat de garantarea inamovibilităţii
judecătorilor, de mecanisme clare şi eficace de garantare a
drepturilor procesuale, de accesul fără discriminări al tuturor la
instanţele judecătoreşti, de posibilităţile recunoscute oricărui
cetăţean care se simte nedreptăţit să apeleze la serviciile justiţiei.
Imixtiunea arbitrară a executivului în treburile justiţiei a
constituit întotdeauna o piedică în calea exercitării funcţiilor
instanţelor judecătoreşti. Amestecurile de orice fel şi "sugestiile"
date judecătorilor de a judeca într-un fel sau altul au umbrit ideea
de dreptate, diminuând valoarea uneia dintre cele mai importante
funcţii ale statului şi reducând pe slujitorii săi la poziţia modestă a
unor simpli funcţionari. Revitalizarea ideilor statului de drept şi
garantarea unei autentice democraţii sunt, prin urmare, de
nedespărţit de restabilirea prestigiului puterii judecătoreşti, de
garantarea eficienţei mecanismelor sale, de înlăturarea oricăror
condiţii care ar ştirbi, ar impieta sau ar diminua prestigiul
judecătorilor, de a-i face dependenţi de anumite forţe politice. Sub
acest aspect este de menţionat că toate constituţiile democratice
acordă un rol esenţial puterii judecătoreşti, se referă la supremaţia
legilor, garantează inamovibilitatea judecătorilor, stabilesc
mecanisme clare şi eficiente pe care cetăţenii le pot folosi spre a se
adresa justiţiei şi a obţine din partea acesteia garantarea respectării
drepturilor lor.
În sistemul separaţiei puterilor, propriu unui stat de drept,
judecătorii – pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de mare
răspundere ce le revin – trebuie să fie independenţi şi să se supună
numai legii.
Constituţia României din 1991 precizează, de aceea,
statutul judecătorului, arătând că judecătorii sunt numiţi de
Preşedintele României; ei sunt inamovibili, potrivit legii. În ceea ce
priveşte judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Constituţia
consacră inamovibilitatea lor numai pe termenul pe care sunt
numiţi, respectiv pe o perioadă de şase ani. Ei pot fi însă reinvestiţi
după terminarea mandatului lor.
În legătură cu statutul judecătorilor trebuie precizat că,
potrivit prevederilor constituţionale, funcţia de judecător este
incompabitilă cu orice altă funcţie publică sau privată,
exceptându-se funcţiile didactice din învăţământul superior.
Raţiunea acestei prevederi constă în dorinţa de a asigura condiţii
pentru înfăptuirea independenţei persoanelor care funcţionează în
magistratură. Dacă s-ar fi acceptat sistemul că judecătorul poate să
îndeplinească alte funcţii, ar fi persistat dubii asupra obiectivităţii
sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi putut
exercita presiuni sau influenţe. Prin consacrarea incompatibilităţii
funcţiei de judecător cu orice fel de alte funcţii publice sau private
sunt create condiţiile pentru asigurarea unei obiectivităţi şi reale
independenţe a judecătorilor în exercitarea responsabilităţilor ce le
revin.
Potrivit prevederilor Constituţiei, justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti, care sunt stabilite de lege. Este interzisă înfiinţarea
de instanţe extraordinare. În legătură cu acest aspect, în cadrul
Constituantei s-a ridicat problema instanţelor militare, existând şi
propuneri privind desfiinţarea lor. După o analiză temeinică s-a
considerat însă că tribunalele militare nu sunt tribunale
"extraordinare", ci tribunale "speciale".
În conformitate cu prevederile art.16 din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în România funcţionează
o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă în ierarhia
instanţelor judecătoreşti din România şi are, în principal,
competenţa de a judeca recursul în casaţie şi de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti.
Potrivit noii legi privind organizarea judiciară, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie este organizată în : Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de
contencios administrativ şi fiscal, Completul de nouă judecători şi
Secţiile Unite.
Pe planul organizării justiţiei se cer a fi semnalate
atribuţiile ce revin ministrului justiţiei pe linia organizării şi
funcţionării justiţiei ca serviciu public, cu respectarea
independenţei judecătorilor şi a dreptului acestora de a soluţiona
cauzele care le sunt încredinţate fără nici un amestec sau ingerinţă.
De altfel, trebuie remarcat că, în ultimii ani, ca urmare a unor
reforme succesive, tot mai multe atribuţiuni ale Ministrului Justiţiei
au fost transferate Consiliului Superior al Magistraturii, organ
colegial desemnat pe baza propunerilor făcute de magistraţi.
Vom aminti, tot pe linia perfecţionării justiţiei, cu titlu de
exemplu, prevederile legislative adoptate în toată perioada care a
urmat după Revoluţia din Decembrie 1989 privind urmărirea
penală, asigurarea apărării în această fază a procesului penal,
dispoziţiile noi privind eliberarea pe cauţiune, garanţiile procesuale
pe care le prevede legislaţia procesual penală, redefinirea recursului
în anulare – cale extraordinară de atac care a suscitat foarte multe
discuţii. Rezultă, deci, că alături de măsurile privind întărirea
rolului justiţiei şi asigurarea unei mai bune administrări a actului de
dreptate, în ţara noastră este încă în curs un proces de perfecţionare
continuă a legislaţiei, în măsură să garanteze respectarea neştirbită
a principiilor statului de drept, garantarea eficientă şi asigurarea
respectării tuturor drepturilor cetăţenilor.
S-ar putea aprecia, deci, că legătura dintre Parlament şi
puterea judecătorească se realizează, pe de o parte, prin elaborarea
legilor, prin antrenarea celor mai înalţi factori din justiţie în
acţiunea de pregătire a actelor normative în cadrul comisiilor de
specialitate, dar şi prin instituirea Consiliului Suprem al
Magistraturii. Acesta propune Preşedintelui României numirea în
funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, şi
îndeplineşte totodată rolul de Consiliu de disciplină al judecătorilor.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi, pentru o
durată de patru ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună.
1.10.2. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a constituit o instituţie cu tradiţii în ţara

noastră, în sarcina ei revenind "să urmărească pas cu pas execuţia
(bugetară) în raport cu toate dispoziţiunile legilor şi regulamentelor
şi să se asigure că veniturile votate în buget au fost încasate în total
sau în parte, iar cheltuielile prevăzute în buget au fost întrebuinţate
după stricta intenţie a puterii legiuitoare". Întrucât Parlamentul îşi
concentrează în cifre "concepţia de administrare a intereselor
naţiunii", este indispensabil ca bugetul să constituie punctul de
plecare al executării controlului parlamentar. Parlamentul, având o
viaţă intermitentă, nu ar putea să-şi exercite în mod direct funcţiile
de control, neavând nici pregătirea necesară. De aceea, Curtea de
Conturi a fost creată ca o instituţie având misiunea să observe ca
puterea executivă să respecte opera şi voinţa puterii legiuitoare.
Curtea ar urma să aducă la cunoştinţa Parlamentului rezultatele
controlului efectuat prin organe speciale de inspecţie. Deşi
rădăcinile acestei instituţii se regăsesc în vechi documente semnate
de domnitori români (printre care Matei Basarab), o organizare a
Curţii de Conturi a fost făcută, pentru prima oară, în 1864, în ţara
noastră, după modelul Curţii de Conturi franceze. Pe baza
Constituţiei din 1923, prin Legea din 31 iulie 1929 cu modificările
ulterioare, au fost definite pe larg organizarea şi atribuţiile Curţii de
Conturi, atribuţii de control preventiv, de control concomitent şi
posterior, şi chiar de jurisdicţie în ceea ce priveşte responsabilitatea
mânuitorilor, contabililor şi administratorilor de bani şi materiale
(alţii decât miniştrii).
În timpul regimului comunist, Curtea de Conturi a fost
desfiinţată în mod abuziv, la 2 decembrie l948. Necesitatea unui
control financiar a determinat totuşi ca la 28 martie 1973, prin
Legea nr.2/1973, să fie înfiinţată Curtea Supremă de Control
Financiar. Acest organism nu funcţiona însă pe lângă Parlament, ci
pe lângă Consiliul de Stat, controlalele sale având ca jaloane
obligatorii prevederile din "Planul naţional unic de dezvoltare
economică şi socială". Scopul Curţii Supreme de Control Financiar
era apărarea "proprietăţii socialiste", ea fiind condusă de un
Consiliu de conducere care nu dispunea, de fapt, de independenţă
faţă de fosta conducere statală. "În rest, structura, procedurile,
logistica de control în general ca şi celelalte aspecte legate de
organizarea şi funcţionarea Curţii erau preluate din legislaţia
anterioară. Deci, nu atât legea, cât practicile de comandă şi
aservirea unor conducători ai acestei instituţii i-au alterat şi demolat
prestigiul".
Reintroducerea Curţii de Conturi în sistemul nostru
constituţional – ca urmare a procesului de transformări ce a avut loc
în ţara noastră după Revoluţia din Decembrie 1989 – este
binevenită, ea contribuind la întărirea imaginii statului de drept.
După cum rezultă din textul articolului 140, Curtea de Conturi
exercită un control asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public, având şi dreptul de a exercita
atribuţii jurisdicţionale. Legătura dintre Curtea de Conturi şi
Parlament se face pe de o parte prin aceea că membrii Curţii de
Conturi sunt numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili,
potrivit legii, dar şi prin faptul că anual Curtea de Conturi prezintă
Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi
neregulile constatate. În afară de aceste modalităţi de a acţiona în
sprijinul puterii legiuitoare, care stabileşte utilizarea bunurilor
publice, Curtea de Conturi poate fi solicitată direct de Camera
Deputaţilor sau de Senat, să controleze modul de gestionare a
resurselor publice, raportând despre cele constatate.
1.10.3. Avocatul Poporului
Instituţia Avocatului Poporului a fost introdusă în

Constituţie ca urmare a unor vii dezbateri şi controverse care au
avut loc atât în cadrul Constituantei, cât şi în rândul specialiştilor.
Ea a fost creată după modelul ţărilor scandinave şi al altor state în
care există un organ independent, având prerogativa să exercite
un control asupra actelor de guvernământ. Introducerea
instituţiei Avocatului Poporului în România a suscitat vii discuţii în
rândul specialiştilor din ţara noastră, ce au ridicat problema
oportunităţii înscrierii în Constituţie a unei asemenea instituţii,
care nu avea precedent în tradiţia constituţională română, unde
prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ erau
considerate suficiente pentru a permite cetăţenilor să declanşeze o
procedură având ca scop anularea actelor administrative ilegale.
Trebuie menţionat că în şedinţa Adunării Constituante din 20
martie 1991, cu prilejul dezbaterii acestei instituţii, s-a propus
înlocuirea termenului de avocat al poporului cu acela de "tribun al
poporului". O altă propunere solicita ca să fie precizate mai bine
domeniul de activitate, atribuţiile şi competenţele acestei instituţii.
S-a mai sugerat ca în sarcina "tribunului poporului" să intre şi
demiterea din funcţii, măsuri reparatorii în caz de abuzuri, precum
şi iniţierea de recursuri extraordinare. Un membru al Adunării
Constituante a propus înlocuirea expresiei de "avocat al poporului"
cu aceea de "apărător al poporului", căruia să-i revină următoarele
atribuţii: "să dea sfaturi, celor care solicită, în probleme juridice
importante; recomandări şi dreptul ca la cererea justiţiabilului să
introducă recurs nu numai împotriva hotărârilor administrative, ci şi
împotriva hotărârilor judecătoreşti". O altă propunere viza
înlocuirea termenului de avocat al poporului cu acela de
"mediator". În sfârşit, doi parlamentari au solicitat ca instituţia
avocatului poporului să nu fie prevăzută în Constituţie.
În România, Legea nr.35 din 13 martie 1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, a fost
adoptată – după mai multe dezbateri ce au avut loc în cadrul unor
şedinţe separate ale celor două Camere şi, în final, a unei şedinţe de
conciliere (comune) textul a fost adoptat în şedinţa comună a
Camerei Deputaţilor şi Senatului – la 21 februarie 1997, suferind de
atunci mai multe modificări.
În esenţă, legea prevede că instituţia Avocatul Poporului
are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în
raporturile acestora cu autorităţile publice, Avocatul Poporului
fiind independent în activitatea sa de orice autoritate publică.
Legea mai precizează că în exercitarea atribuţiilor sale
Avocatul Poporului nu se substituie autorităţilor publice. El nu
poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni
neputând obliga Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor
sau dispoziţiilor sale.
Se precizează, de asemenea, că activitatea Avocatului
Poporului – a cărui funcţie se asimilează cu funcţia de ministru –, a
adjuncţilor săi şi a salariaţilor care lucrează sub autoritatea acestora,
are caracter public.
Legea cu privire la Avocatul Poporului reproduce textele
constituţionale, precizând că Avocatul Poporului este numit de
Senat şi Camera Deputaţilor, în şedinţă comună, pe o durată de
cinci ani, dar mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. De
asemenea, se mai precizează că poate fi numit Avocat al Poporului
orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire
prevăzute pentru funcţia de judecător la Curtea Constituţională.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, legea prevede că
Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia nu pot fi membri ai unui
partid politic şi nici nu pot îndeplini o funcţie publică sau privată.
Incompatibilităţile prevăzute sunt în egală măsură aplicabile
personalului care îndeplineşte funcţii de execuţie de specialitate,
fiind exceptate numai funcţiile didactice din învăţământul superior.
Legea mai prevede – completând prevederile
constituţionale – posibilitatea revocării din funcţie a Avocatului
Poporului. Alte situaţii în care mandatul său încetează înainte de
termen pot fi demisia, decesul, incompatibilitatea cu alte funcţii
publice sau private, precum şi imposibilitatea de a-şi îndeplini
atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical
de specialitate.
Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic
pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc în
exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Pe durata exercitării
mandatului, atât Avocatul Poporului cât şi adjuncţii săi nu pot fi
reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau
contravenţională, fără încuviinţarea Senatului. În cazul
infracţiunilor flagrante intenţionate, ministrul justiţiei va informa
neîntârziat pe preşedintele Senatului asupra reţinerii sau arestării,
Senatul putând încuviinţa arestarea sau trimiterea în judecată cu
votul majorităţii senatorilor.
Dezvoltând prevederile constituţionale, legea precizează că
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor vătămate. De asemenea, el poate primi cereri adresate
de organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau
străine de drept privat care acţionează în numele membrilor lor, ca
şi din partea unor membri ai Parlamentului, care îi solicită
intervenţia. Cererile adresate Avocatului Poporului trebuie să fie
adresate în scris. Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime
sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor
cetăţeneşti mai vechi de un an. Cererile vădit nefondate pot fi
respinse motivat de către Avocatul Poporului care, de asemenea,
poate solicita date suplimentare pentru analiza şi soluţionarea
cererilor. Nu fac obiectul activităţii Avocatului Poporului cererile
care se referă la acte emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale
Preşedintelui României şi Guvernlui, precum şi ale Curţii
Constituţionale, ale Preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale
autorităţii judecătoreşti.
Cererile adresate Avocatului Poporului sunt scutite de taxa
de timbru.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului poate
solicita autorităţilor publice, în condiţiile legii, informaţii,
documente sau acte în legătură cu cererile ce i-au fost adresate.
Conducerile penitenciarelor trebuie să permită, fără nici o restricţie,
persoanelor care execută pedepse, să se adreseze în orice mod
Avocatului Poporului. Această obligaţie revine şi unităţilor
militare. În ipoteza în care Avocatul Poporului constată că
soluţionarea cererii cu care a fost sesizat este de competenţa
Ministerului Public sau se află pe rolul unei instanţe judecătoreşti,
va sesiza Procurorul General sau Consiliul Superior al
Magistraturii. Avocatul Poporului are acces la documente secrete
deţinute de autorităţile publice, necesare pentru soluţionarea
plângerilor ce i-au fost adresate, cu obligaţia de a nu divulga sau de
a face publice informaţiile sau documentele secrete la care a avut
acces.
În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite
recomandări, care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici
controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, el sesizează
autorităţile administraţiei publice asupra unor ilegalităţi, ale unor
acte sau fapte administrative, fiind semnalate acestora tăcerea
organelor administrative şi emiterea tardivă a actelor.
Avocatul Poporului are şi dreptul de a face anchete proprii,
solicitând informaţii şi documente. Dacă constată că plângerea
persoanei lezate este întemeiată, va cere revocarea actului ilegal şi
repararea pagubelor. Autorităţile în cauză vor lua de îndată
măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate. Dacă
autoritatea publică sau funcţionarul public nu înlătură în termen de
30 de zile de la data sesizării ilegalităţile comise, Avocatul
Poporului se va adresa autorităţilor administraţiei ierarhic
superioare, care este datoare să-i comunice în termen de cel mult 45
de zile măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcţionarul în
cauză aparţine administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se
va adresa prefectului, iar dacă este vorba de un act sau un fapt
produs de o autoritate a administraţiei publice centrale, se va adresa
Guvernului României. Neadoptarea de către Guvern, în termen de
cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea actelor sau
faptelor administrative semnalate, dă dreptul Avocatului Poporului
să se adreseze Parlamentului.
Persoanei care a adresat cererea îi vor fi comunicate
rezultatele, care vor putea fi făcute publice prin mijloacele de
informare în masă. Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul
cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie şi cazuri grave de
corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport
conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului sau, după caz, primului ministru.
Potrivit art.60 din Constituţia României, Avocatul
Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte,
anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări
privind legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.
Ca urmare a reformei constituţionale din anul 2003,
Avocatul Poporului a primit dreptul de a adresa sesizări asupra
constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, ca şi de
a ridica direct excepţia de neconstituţionalitate în faţa Curţii
Constituţionale a României.
 desemnarea şefului statului

 desemnarea primului ministru
 responsabilitatea Guvernului
 controlul parlamentar
 interpelări
 delegarea legislativă
 ordonanta
 Curtea Constitutionala
 Curtea de Conturi
 Avocatul Poporului
 Autoritatea judecatoreasca
1.Analizati relaţia dintre Parlament şi instituţia prezidenţială sau şeful statului

2.Prezentați pe scurt controlul parlamentar asupra guvernului prin intrebari, interpelari sau
comisii de ancheta
3. Indicati comparativ relatia Parlamentului cu alte organe ale statului
4.Ce intelegeti prin delegare legislativa si care sunt limitele sale
5. Redati comparativ delegarea legislativa si din alte state.
DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA
INTERESELOR ŞI IMAGINII ROMÂNIEI
7.1. Introducere
7.3.1. Rolul şi însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană
7.3.2. Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei.
7.3.3. Asemănări şi deosebiri între diplomaţia parlamentară şi diplomaţia oficială,
desfăşurată la nivelul organelor de stat pentru relaţii externe
7.3.4. Formele şi metodele diplomaţiei parlamentare
7.3.4.1. Ratificarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale
7.3.4.2. Declaraţii, rezoluţii şi apeluri
7.3.4.3. Delegaţiile parlamentare
7.3.4.4. Activitatea comisiilor de politică externă
7.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt efectuate analize ce

privesc rolul Parlamentului în legătură cu dezbaterea şi
adoptarea unor legi privind ratificarea tratatelor
internaţionale, misiunile pe probleme de politică externă,
grupurile de prietenie, delegaţiile parlamentare, prezenţa
parlamentarilor români la lucrările Parlamentului European şi
rolul Uniunii Interparlamentare.
Este normal sa fie evidenţiate o serie de asemănări şi
deosebiri între diplomaţia oficială şi diplomaţia parlamentară,
subliniind posibilităţile foarte mari ce revin acestui tip de
diplomaţie care completează, întregeşte şi consolidează o
serie de idei şi aranjamente convenite la nivelul relaţiilor
interstatale. Sunt înfăţişate pe larg o serie de contribuţii aduse
de diplomaţia parlamentară românească în cadrul unor
organisme internaţionale, precum şi al relaţiilor bilaterale. În
mod deosebit sunt prezentate contribuţia diplomaţiei
parlamentare româneşti la aderarea României la NATO şi
integrarea în Uniunea Europeană, contribuţiile aduse în cadrul
diverselor organisme şi forme de colaborare multilaterală pe
plan parlamentar.
– cunoașterea rolul Parlamentului în legătură cu

dezbaterea şi adoptarea unor legi privind ratificarea tratatelor
internaţionale,
– cunoașterea aspectelor privind misiunile pe probleme de
politică externă, grupurile de prietenie, delegaţiile
parlamentare;
– cunoașterea aspectelor privind prezenţa parlamentarilor
români la lucrările Parlamentului European şi rolul Uniunii
Interparlamentare
– cunoașterea evolutiei diplomaţiei parlamentare
românească .
– studenţii vor putea să definească termeni precum ratificare

tratate, misiuni, diplomatie;
– studenţii vor putea să diferențieze prin asemănări şi
deosebiri diplomaţia oficială de diplomaţia
parlamentară
– studenţii vor putea să descrie privind prezenţa
parlamentarilor români la lucrările Parlamentului
European şi rolul Uniunii Interparlamentare
Pentru unitatea de învățare DIPLOMAŢIA PARLAMENTARĂ

ŞI ROLUL SĂU ÎN PROMOVAREA INTERESELOR ŞI
IMAGINII ROMÂNIEI, timpul alocat este de 4 ore.
7.3.1 Rolul şi însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană
Activitatea diplomatică are o lungă şi prodigioasă tradiţie,

ea contribuind pe parcursul timpului la soluţionarea a numeroase
probleme pendinte între state, la perfectarea unor tratate
internaţionale, precum şi la constituirea unor organizaţii şi
organisme internaţionale care joacă un rol important în lumea de
azi.
Autorii de specialitate au elaborat, de aceea, numeroase
definiţii care surprind, din diverse unghiuri, valoarea şi semnificaţia
activităţii diplomatice care se desfăşoară la nivelul statelor.
Potrivit unei definiţii care a fost formulată în secolul XIX,
"Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor reciproce ale
statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un
sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie
cuvântul grec diploma, duplicatul, dublarea unui act emis de prinţ
şi al cărui prim exemplar s-a păstrat". Într-o altă accepţie,
diplomaţia ar fi "aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea
relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse
uneori şi la relaţiile lor cu statele vasale; sau, şi mai pe scurt,
întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state prin
mijloace paşnice".
Pe parcursul timpului, activitatea diplomatică a cunoscut
însă numeroase şi semnificative dezvoltări, dar şi diversificări,
tinzând la afirmarea pe prim plan a unor aspecte sau a unor domenii
sau altora ale activităţii diplomatice. Pe de altă parte, în condiţiile
revoluţiei ştiinţifice şi tehnice, celeritatea, comunicarea rapidă,
deciziile prompte şi eficiente au început să condiţioneze într-un
grad din ce în ce mai înalt activitatea diplomatică.
7.3.2 Evoluţia şi diversificarea formelor diplomaţiei.

Tradiţiile diplomaţiei parlamentare
Aşa cum s-a arătat, în secolul nostru, păstrându-şi

conotaţiile tradiţionale, diplomaţia a cunoscut forme noi şi tot mai
importante. Orientată iniţial spre dimensionarea relaţiilor politice,
diplomaţia s-a extins în mod succesiv asupra domeniului economic,
cultural, tehnico-ştiinţific. Se vorbeşte tot mai mult astăzi despre o
diplomaţie economică, despre o diplomaţie culturală, despre o
diplomaţie tehnico-ştiinţifică, inclusiv diplomaţia nucleară, deşi
toate aceste tipuri de diplomaţie nu se suprapun, fireşte, cu formele,
metodele şi conţinutul diplomaţiei tradiţionale.
În ceea ce priveşte diplomaţia parlamentară, aceasta are şi
ea vechi tradiţii. Iniţial parlamentele, care au preluat prerogativa
regală a ratificării tratatelor, au devenit factori politici importanţi
care dispuneau în legătură cu angajamentele internaţionale cele mai
relevante ale statelor. Este o realitate de netăgăduit a zilelor noastre
că, în decursul timpului, contactele fireşti între parlamente s-au
extins şi ele şi s-au amplificat, astfel încât relaţiile
interparlamentare, fără a "dubla" relaţiile oficiale la nivelul statelor,
au adus acestora importante elemente de complementaritate,
conferindu-le o puternică încărcătură politică. Succesul diplomaţiei
parlamentare a fost determinat, în bună parte, şi de prezenţa în
delegaţiile parlamentare a unor personalităţi de cea mai mare
valoare, care au acţionat cu multă responsabilitate şi patriotism,
alături de diplomaţii oficiali, pentru soluţionarea unor probleme
majore ale ţărilor lor.
Spre deosebire de diplomaţia la nivelul statelor, diplomaţia
la nivelul parlamentelor prezintă o mai mare flexibilitate şi
posibilităţi inedite de abordare a unor probleme deosebit de
complexe şi dificile ale relaţiilor internaţionale. Dacă, aşa cum este
bine ştiut, diplomaţia oficială se desfăşoară la nivelul statelor şi,
prin aceasta, al forţelor politice care sunt implicate în mod direct în
acţiunea de guvernare, diplomaţia la nivelul parlamentelor prezintă
avantajul implicării tuturor forţelor politice, atât guvernamentale
cât şi de opoziţie, în acţiunea de contacte şi de negocieri. Pe de altă
parte, neangajând în mod nemijlocit statele, cancelariile
diplomatice, ci numai forţe politice de cele mai variate orientări ce
fac parte din forumurile reprezentative ale diferitelor ţări,
diplomaţia parlamentară poate să acţioneze în anumite situaţii cu
mai multă eficienţă chiar decât diplomaţia oficială, facilitând
utilizarea unor canale de contacte care uneori nu sunt la îndemâna
diplomaţiei oficiale.
Dacă diplomaţia "tradiţională" are o vechime îndelungată şi
a apărut din timpul primelor aşezări statale, diplomaţia
parlamentară este o creaţie a secolului XIX şi, în special, a
secolului XX. Afirmarea diplomaţiei parlamentare este direct legată
de apariţia şi dezvoltarea mişcărilor pacifiste, spre sfârşitul
secolului XIX. Încă din anii 1830-1840, cercurile pacifiste engleze
şi americane aveau în vedere crearea unui Congres internaţional al
naţiunilor, care să elaboreze o legislaţie privind relaţiile dintre state
şi să faciliteze, în final, instituirea unei Curţi de Arbitraj
Internaţional. În jurul anului 1870, deputatul austriac baronul
Robert de Walterskirchen a avansat ideea unei reuniuni
interparlamentare. Arbitrajul ce a a avut loc între S.U.A. şi Marea
Britanie în afacerea Alabama a generat o mişcare amplă în favoarea
încheierii unor tratate de arbitraj, idee care s-a bucurat de o largă
audienţă în majoritatea parlamentelor de atunci. În 1876, senatorul
spaniol Don Arturo Marcoartu a întreprins o călătorie în mai multe
ţări europene, pronunţându-se pentru convocarea unei conferinţe
interparlamentare. În 1876, politicianul austriac Adolf Fischof
supunea Parlamentului ţării sale o moţiune preconizând înfiinţarea
Conferinţei deputaţilor europeni. O idee asemănătoare era avansată
şi de Eduard Thiandière, care sugera înfiinţarea unei asociaţii
parlamentare în serviciul ideilor pacifiste.
Doi parlamentari entuziaşti - deputatul englez William
Randal Cremer şi deputatul francez Frederic Passy - au meritul de a
fi întreprins acţiunea organizată pentru crearea Uniunii
Interparlamentare. O primă reuniune ce a avut loc la Paris în 1888 a
avut rezultate modeste, întrunind doar şapte parlamentari englezi şi
25 parlamentari francezi. În schimb, prima Conferinţă
Interparlamentară, convocată la 29 iunie 1889, a reuşit să
întrunească 49 de deputaţi din Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Danemarca, Ungaria, Italia, Liberia, Spania şi S.U.A. Preşedintele
Conferinţei definea, într-un limbaj plastic, sarcinile noii instituţii
parlamentare ca fiind "înlocuirea limbajului brutal al tunurilor prin
legea raţiunii, umanismului şi dreptului". Conferinţa a adoptat mai
multe rezoluţii în spiritul ideilor pacifiste şi al încurajării
jurisdicţiei prin arbitraj.
Cea de a doua conferinţă, care s-a desfăşurat la Londra în
anul următor, a reuşit să asigure participarea a 111 delegaţi din 11
ţări. Următoarea reuniune, care a avut loc la Roma între 3-7
noiembrie 1891, a mers mai departe, propunând stabilirea unor
structuri organizatorice ale viitoarei organizaţii parlamentare. În
pofida opoziţiei unor delegaţi care considerau pe atunci prematură
stabilirea unor structuri organizatorice, majoritatea parlamentarilor
prezenţi la această reuniune - inclusiv reprezentanţii grupului
român - s-au pronunţat în favoarea moţiunii Passy-Pandolfi, care
preconiza constituirea unor structuri organizatorice interpar-
lamentare.
La Conferinţa de la Berna din august 1892 s-a hotărât
instituirea unui Birou interparlamentar pentru arbitraj internaţional,
ale cărui cheltuieli urmau să fie suportate de grupurile naţionale ale
Uniunii Interparlamentare în raport de mărimea populaţiei ţării
respective. În 1894 a fost adoptat Statutul de organizare şi
funcţionare a Conferinţei internaţionale pentru arbitrajul
internaţional şi un Regulament de ordine interioară pentru Biroul
Interparlamentar.
Este de remarcat că deşi Uniunea Interparlamentară fusese
concepută iniţial ca o instituţie menită să faciliteze încheierea unor
tratate de arbitraj cu Statele Unite, ea reprezenta, la primele sale
începuturi, o organizaţie exclusiv europeană, primele delegaţii
americane participând de abia la Conferinţa din 1899.
În perioada dintre 1889 şi primul război mondial, Uniunea
Interparlamentară şi-a concentrat eforturile în special în direcţia
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale pe calea
arbitrajului. De altfel, în această perioadă arbitrajul internaţional a
cunoscut o dezvoltare foarte mare. Documentele Uniunii
Interparlamentare arată că în perioada 1881-1891 au fost
reglementate pe cale de arbitraj 90 de diferende (nouă pe an) faţă de
40 (două pe an) în perioada 1861-1880. De altfel, în această
perioadă Uniunea Interparlamentară se considera ea însăşi ca o
instanţă mediatoare ce trebuia să îşi asume un rol în soluţionarea
conflictelor. Mai trebuie subliniat şi faptul că Uniunea
Interparlamentară a exercitat la momentul respectiv o influenţă
notabilă şi asupra cunoscutelor Conferinţe de pace de la Haga,
elaborând chiar un tratat model de arbitraj, care a fost luat în
discuţie cu prilejul celei de a doua Conferinţe de pace de la Haga.
În preajma primului război mondial, Uniunea
Interparlamentară ţinuse deja 18 conferinţe în marile capitale ale
Europei, bucurându-se de participarea a 26 de grupuri naţionale ce
însumau, pe atunci, peste 3.500 de membri.
În timpul primului război mondial, cum era şi firesc,
activităţile parlamentare au fost întrerupte, cu toate că unii
parlamentari desfăşurau încă de pe atunci o activitate intensă în
cadrul Organizaţiei centrale pentru o pace durabilă, fondată la Haga
în 1915, care avea să joace un rol important în cadrul lucrărilor
pentru pregătirea viitoarei Ligi a Naţiunilor.
Reluarea activităţilor parlamentare după restabilirea păcii a
fost marcată de conştientizarea unor importane forţe politice în
legătură cu justeţea ideii de a evita o viitoare conflagraţie mondială.
De aceea, în activitatea Uniunii Interparlamentare s-au exprimat tot
mai puternic voci în sensul sprijinirii Ligii Naţiunilor, al vindecării
rănilor provocate de război şi reconstrucţiei economice mondiale.
Statutul Uniunii Interparlamentare a fost amendat, introducându-se
o importantă prevedere în sensul că Uniunea Interparlamentară va
trebui "să studieze şi să caute soluţii pentru toate problemele cu
caracter internaţional, capabile să-şi găsească rezolvarea prin
acţiuni parlamentare". Totodată, Uniunea se angaja "să facă orice
sugestie pentru dezvoltarea instituţiilor parlamentare, în scopul
îmbunătăţirii activităţii acestor instituţii şi creşterii prestigiului lor".
Este de reţinut, totodată, că în cadrul scopurilor pe care le reafirma
Uniunea Interparlamentară, la loc de frunte se situa şi codificarea
dreptului internaţional, evident o codificare neoficială, întreprinsă
de organizaţii cu caracter neguvernamental. În această privinţă un
rol excepţional i-a revenit savantului român Vespasian V.Pella,
delegat al grupului interparlamentar român la majoritatea
conferinţelor ce au avut loc între cele două războaie mondiale. În
1924, într-o expunere făcută în cadrul Uniunii Interparlamentare,
Vespasian V.Pella avea să-şi manifeste pentru prima dată
concepţiile sale ce urmau să fie dezvoltate ulterior, în 1926, în
cunoscuta sa lucrare "Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul
penal al viitorului". În concepţia lui V.Pella urmau să fie
considerate crime internaţionale: atentatul împotriva securităţii
interne a unui stat, pregătit pe teritoriul unui alt stat, cu concursul
ori consimţământul acestuia din urmă; amestecul unui stat în
luptele politice interne ale unui alt stat, prin furnizarea de fonduri
sau alte subsidii unui partid politic; ameninţarea nejustificată cu
începerea unui război de agresiune, manifestată în deosebi prin
metoda ultimatului; înarmarea şi mobilizarea excesivă, mobilizarea
în scopul demonstrării ori pregătirii unui război etc.
Acordând o însemnătate dintre cele mai mari codificării
dreptului internaţional, Uniunea Interparlamentară a adoptat, la
Conferinţa de la Berlin din 1928, o Declaraţie asupra drepturilor şi
obligaţiilor statelor, în care erau înscrise, printre altele, principiul
egalităţii în drepturi a statelor, obligativitatea respectării tratatelor,
interzicerea agresiunii, dreptul la legitimă apărare, dreptul
inalienabil şi imprescriptibil al popoarelor de a dispune liber de
propria lor soartă, îndatorirea de a colabora în toate domeniile şi în
deosebi în acelea care au drept scop bunăstarea generală a omenirii.
Insuccesul Conferinţei din 1930, organizată de Liga Naţiunilor, cu
privire la codificarea dreptului internaţional, a făcut însă ca aceste
valoroase principii să nu poată fi adoptate sub forma unui document
al Ligii Naţiunilor.
Trebuie menţionat totodată că în perioada dintre cele două
războaie mondiale, în cadrul Uniunii Interparlamentare au
funcţionat şase comisii de studii, printre care o comisie consacrată
problemelor securităţii şi dezarmării.
Declanşarea celui de al doilea război mondial a întrerupt
activitatea Uniunii Interparlamentare, dar în septembrie 1945, la
scurt timp după încheierea ostilităţilor, a fost convocată la Geneva
prima şedinţă a Consiliului Interparlamentar, iar în aprilie 1947 a
fost convocată prima Conferinţă Interparlamentară de după război.
Se cuvine a fi menţionat faptul că grupul interparlamentar
român a desfăşurat, încă de timpuriu, o activitate rodnică pentru a
promova ideile colaborării dintre parlamentele naţionale. În 1910,
unul din membrii delegaţiei române la Conferinţa de la Bruxelles a
fost ales vicepreşedinte. La Conferinţa interparlamentară de la
Geneva a luat parte o delegaţie numeroasă. Grupul român era
permanent prezent prin doi delegaţi în Consiliul Interparlamentar.
În 1913, la Conferinţa Interparlamentară de la Haga, reprezentantul
român a supus spre examinare o moţiune cu privire la
inadmisibilitatea încălcării regulilor de purtare a războiului. În
1914, grupul român număra 44 de membri, printre care Nicolae
Titulescu, viitorul ministru de externe al României.
În 1927, grupul român din cadrul Uniunii Interparlamentare
a adoptat primul său statut de organizare şi funcţionare. În
componenţa sa erau incluşi atât parlamentari care ceruseră
înscrierea în grup, dar şi foşti parlamentari, cooptaţi ca membri pe
viaţă de către Uniunea Interparlamentară. Printre acţiunile grupului
român s-a înscris şi sprijinirea iniţiativei cehoslovace în vederea
constituirii unei înţelegeri parlamentare a statelor Micii Antante.
Posibilităţi foarte largi de afirmare a diplomaţiei
interparlamentare le-a oferit şi cea de a 27 Conferinţă
Interparlamentară care s-a desfăşurat la Bucureşti, între 1-7
octombrie 1931, în cadrul căreia au participat 20 de parlamente,
reprezentate printr-un număr de 153 de delegaţi. Printre
parlamentarii români prezenţi s-au numărat: Mihail Sadoveanu -
preşedintele Senatului, Dinu Brătianu - vicepreşedintele Senatului,
Dimitrie Pompei – preşedintele Camerei Deputaţilor, Petre Topa –
vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, Mircea Djuvara, Istrati
Micescu, N.N.Lahovary, Cicio Ştefan Pop, Vespasian V.Pella ş.a.
Conferinţa Interparlamentară a fost onorată de prezenţa lui Nicolae
Iorga, pe atunci prim ministru al României. "Cunoaşterea reciprocă
poate fi un punct de plecare pentru relaţiile care tind să îndepărteze
de omenirea civilizată fantoma oribilă a unor noi conflicte" –
aprecia savantul şi omul politic român.
Conferinţa de la Bucureşti a fost una dintre cele mai reuşite
manifestări ale Uniunii Interparlamentare. Deşi în cadrul ei s-a
manifestat o opoziţie între partizanii ideii arbitrajului obligatoriu,
care preconizau un regim de sancţiuni, şi cei care considerau că
dezarmarea este susceptibilă prin ea însăşi să conducă la securitate,
contactele interparlamentare şi rezoluţiile adoptate au reprezentat
un pas înainte pe drumul afirmării parlamentelor ca factori de
apropiere între naţiuni17. Datorită activităţilor meritorii desfăşurate,
doi parlamentari români au fost aleşi în 1934 în Comitetul Executiv
al Uniunii. În 1937, la Conferinţa de la Paris, grupul român a trimis
o delegaţie numeroasă, în frunte cu preşedintele şi vicepreşedintele
Camerei, care însuma 30 de membri. Este semnificativ că, în
preajma celui de al doilea război mondial, grupul român număra
180 de deputaţi şi 110 senatori, bucurându-se de frumoase aprecieri
în cadrul Uniunii Interparlamentare, datorită iniţiativelor şi
propunerilor avansate, a fundamentărilor juridice şi consecvenţei cu
care acestea fuseseră susţinute pe parcursul anilor.
De atunci, activitatea Uniunii Interparlamentare a cunoscut
o dezvoltare considerabilă. Această organizaţie, care cuprinde în
prezent reprezentanţi ai parlamentelor din 136 de ţări, se afirmă tot
mai puternic ca un instrument de apropiere între parlamentari
aparţinând diferitelor popoare şi, prin aceasta, între toate forţele
politice interesate în promovarea unei politici de colaborare.
După cum arăta în mod sugestiv Raymond Lengendries,
preşedintele Camerei Reprezentanţilor din Belgia, cu prilejul
lucrărilor celei de a 101-a Conferinţe interparlamentare care a avut
loc la Bruxelles între 10 - 16 aprilie 1999, "Gandhi afirma că
«democraţia înseamnă să asigurăm celor mai slabi aceleaşi şanse ca
şi celor mai puternici». Ca parlamentari, noi trebuie să facem din
aceste şanse drepturi pentru fiecare, atât în cadrul statelor noastre
respective cât şi la nivelul ordinii internaţionale".
Creşterea numărului organizaţiilor parlamentare în epoca
noastră constituie o dovadă de netăgăduit a faptului că parlamentele
pot să îndeplinească un rol cât se poate de eficace în facilitarea
apropierii dintre naţiuni, a promovării marilor idei ale colaborării
pe plan regional şi pe plan mondial. În prezent, forumurile
interparlamentare se înfăţişează fie ca instituţii internaţionale
distincte, având un profil exclusiv parlamentar, cum este de pildă
cazul Uniunii Interparlamentare - la care ne-am referit pe larg şi
care cuprinde astăzi 134 grupuri interparlamentare - fie ca elemente
integrate ale unor structuri internaţionale. Aşa, de pildă, se pot
menţiona Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
Parlamentul European, Adunarea Atlanticului de Nord, Adunarea
Uniunii Europei Occidentale, Consiliul Interparlamentar
Consultativ al Benelux, Parlamentul Andin, Parlamentul Latino-
american etc.
În asemenea cazuri, activitatea parlamentară se împleteşte
în mod fericit cu activitatea statală de reprezentare în cadrul
structurilor şi mecanismelor politice ale organizaţiei respective.
Dimensiunea parlamentară adaugă un element nou activităţii unor
organizaţii internaţionale care, depăşind structura etatică, devin în
acelaşi timp şi importante tribune de exprimare a unor poziţii, în
măsură să servească direct problemele ce se discută şi se convin la
nivelul statelor. Asistăm, aşa dar, chiar dacă elementele etatice şi
cele extra-etatice apar distinct în structurile unor asemenea
organisme, la o împletire tot mai puternică a diplomaţiei
parlamentare cu diplomaţia statală.
7.3.3 Asemănări şi deosebiri între diplomaţia parlamentară şi

diplomaţia oficială, desfăşurată la nivelul organelor de
stat pentru relaţii externe
Aşa cum este bine cunoscut în Dreptul constituţional

modern, în lumina principiului separaţiei puterilor, a fost elaborată
o solidă teorie a funcţiilor Parlamentului, printre care se includ
funcţia legislativă, stabilirea direcţiilor principale ale activităţii
economice, culturale, statale şi juridice, alegerea, formarea,
avizarea formării, numirea şi revocarea unor autorităţi statale,
controlul parlamentar. În enumerarea acestor funcţii este
nominalizată expres şi o funcţie de conducere în politica externă,
care astăzi este unanim recunoscută de autorii de specialitate.
Privită în raport cu diplomaţia oficială, ce se desfăşoară la
nivelul statelor, diplomaţia parlamentară prezintă o serie de
elemente de diferenţiere pe care dorim să le precizăm în cursul de
faţă.
- În primul rând, trebuie ţinut seama de faptul că
diplomaţia oficială la nivelul corpului diplomatic este desfăşurată
de un personal specializat, de carieră, ale cărui îndatoriri şi drepturi
sunt prevăzute în Statutul corpului diplomatic şi consular al
României. Diplomaţia parlamentară este exercitată de parlamentari,
care sunt reprezentanţii poporului şi care beneficiază de un mandat
dat de alegătorii lor, mandat ce devine o parte a suveranităţii pe
care poporul o încredinţează aleşilor săi. Remarcăm deci, de la bun
început, un prim element de diferenţiere în ceea ce priveşte
subiecţii diplomaţiei parlamentare în raport de diplomaţia
desfăşurată de organele ministerului de externe. Aceasta exprimă
caracterul funcţiei pe care o îndeplinesc cei ce prestează activitatea
diplomatică, în primul caz - titularii unor mandate de reprezentare;
în cel de al doilea - funcţionarii de carieră.
- O a doua trăsătură, care decurge de fapt din prima, este
aceea că personalul care exercită diplomaţia oficială şi care este un
personal specializat nu poate face parte din partidele politice, pe
când participanţii la acţiunile diplomaţiei parlamentare sunt tocmai
oameni politici, reprezentanţi ai diferitelor partide, care desfăşoară
activităţi diplomatice în raţiunea opţiunilor politice pe care le au.
Este semnificativ faptul că după alegerea oricărui Parlament, au
fost alese din nou delegaţiile ce reprezintă Parlamentul în relaţiile
interparlamentare, în virtutea raportului de forţe nou stabilit între
partidele politice (de pildă, au fost alese din nou Consiliul director
al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, delegaţia
parlamentară română la Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, delegaţia Parlamentului României la Adunarea
Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre etc.). În
schimb, diplomaţii de carieră sunt numiţi, transferaţi, revocaţi în
raport cu normele specifice ce sunt cuprinse în Statutul corpului
diplomatic şi consular, diplomaţii de carieră fiind menţinuţi –
datorită imparţialităţii şi neangajării lor – şi după schimbările care
se produc la nivelul organelor politice.
- În al treilea rând, în ceea ce priveşte conţinutul
diplomaţiei parlamentare în raport cu diplomaţia oficială, se pot
releva câteva aspecte cu totul specifice, în lumina principiului
general recunoscut al separaţiei puterilor. Există, pe de o parte,
prestaţia diplomaţiei parlamentare sub forma unor activităţi directe,
de contacte cu parlamentele altor state, dar şi un element de control
al Parlamentului asupra diplomaţiei exercitate la nivelul organelor
de stat. Aşa cum se cunoaşte foarte bine, parlamentarii beneficiază
de dreptul de a adresa întrebări şi interpelări care pot privi în mod
nemijlocit şi activitatea de relaţii externe. Pe de altă parte, Guvernul
informează periodic Parlamentul în legătură cu problemele pe care
le ridică aplicarea unor tratate, acorduri, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale, în vederea soluţionării operative a acestora în
deplină concordanţă cu principiile dreptului internaţional şi
interesele părţii române. Aşadar, diplomaţia parlamentară implică,
prin conţinutul său, o prestaţie diplomatică propriu zisă, dar şi
elemente în plus, de control, tocmai datorită poziţiei reprezentative
şi de purtător al suveranităţii pe care Parlamentul o are în sistemul
organelor statului.
- În al patrulea rând, în ceea ce priveşte metodele
diplomaţiei parlamentare, trebuie observat că unele dintre acestea
coincid – fireşte – cu acelea pe care le foloseşte şi diplomaţia
tradiţională (negocieri, discuţii, mesaje, scrisori etc.); altele, în
schimb, sunt specifice numai diplomaţiei parlamentare, cum ar fi,
de pildă, procedura întrebărilor şi interpelărilor (la care ne-am
referit), dezbaterile privind ratificarea unor tratate internaţionale,
aprobarea participării la forţele de menţinere a păcii, constituirea de
comisii mixte parlamentare de prietenie, obţinerea de informaţii din
partea Ministerului Afacerilor Externe în legătură cu activitatea
diplomatică propriu zisă pe care acesta o desfăşoară. Toate aceste
activităţi ar părea, fireşte, la prima vedere, a fi nu probleme de
diplomaţie parlamentară, ci numai elemente ce ţin de prerogativele
Parlamentului. În fond însă, după părerea noastră, ele vizează
diplomaţia parlamentară deoarece dacă, de pildă, tratativele vizând
perfectarea unor înţelegeri supuse ratificării constituie rezultatul
unor îndelungate negocieri diplomatice, dezbaterea propriu zisă a
ratificării acestora de către Parlament, cu dreptul de a pune
întrebări, de a ridica probleme, se corelează strâns cu activitatea
diplomatică desfăşurată de negociatori, contribuind uneori la
punerea în valoare a elementelor care o caracterizează.
- În al cincilea rând, dacă ne referim la aria problemelor
ce urmează a fi discutate, va trebui să recunoaştem că diplomaţia
oficială are – sub acest aspect – un câmp mai larg de acţiune decât
diplomaţia parlamentară. Nu toate tratatele sunt supuse ratificării de
către Parlament, ci numai cele care prezintă o anumită importanţă
politică ori angajează statul în mod deosebit.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre delegaţiile
parlamentare, care nu sunt constituite şi trimise în alte ţări pentru a
dezbate orice fel de probleme, ci numai problemele majore, de
însemnătate fundamentală pentru politica externă a ţării şi
orientarea ei. Această sferă mai restrânsă nu diminuează cu nimic
valoarea diplomaţiei parlamentare, ci relevă tocmai împrejurarea că
ea are un anumit obiect specific, mai circumstanţiat decât al
diplomaţiei tradiţionale, desfăşurate la nivelul organelor de stat
pentru relaţiile externe.
- În al şaselea rând, în ceea ce priveşte finalizarea
acţiunilor diplomaţiei parlamentare în comparaţie cu diplomaţia
tradiţională, trebuie să relevăm şi aici o serie de similitudini şi
diferenţieri: acţiunile diplomaţiei tradiţionale se finalizează în
modul cel mai fericit prin perfectarea unor tratate sau acorduri
internaţionale; acţiunile diplomaţiei parlamentare nu se finalizează
în acorduri la nivelul statelor decât indirect, prin influenţa politică
pe care parlamentele o au şi prin contribuţia lor la ratificarea
documentelor perfectate. Acţiunile diplomaţiei parlamentare se
concretizează, de cele mai multe ori, sub forma unor declaraţii,
comunicate, rezoluţii care conţin o uriaşă încărcătură politică, pe
care Guvernele nu o pot ignora.
- În al şaptelea rând, în ceea ce priveşte statutul juridic,
privilegiile şi imunităţile, trebuie să remarcăm şi aici existenţa unor
diferenţieri: diplomaţilor de carieră li se aplică regulile Convenţiei
de la Viena din 1961, precum şi prevederile cuprinse în Statutul
corpului diplomatic şi consular al României.
Pe durata mandatului, parlamentarii beneficiază de
imunitate în interiorul ţării, iar în exterior, cu prilejul deplasărilor
pe care le efectuează, au dreptul la paşapoarte diplomatice. Cu toate
acestea, în cazul includerii lor în cadrul unor misiuni speciale, le
sunt aplicabile prevederile Convenţiei privind misiunile speciale
din 1969, iar în cadrul unor misiuni diplomatice ad hoc li se vor
aplica normele diplomaţiei cutumiare, acestea neavând încă un
statut bine stabilit.
- În al optulea rând, ar fi lipsit de realism din partea
noastră dacă nu am menţiona şi eventualele disfuncţionalităţi pe
care le-ar putea prezenta unul sau altul din cele două tipuri de
diplomaţie. Fiecare dintre acestea are "punctele sale nevralgice"
sau, mai exact, propriul "călcâi al lui Achile". Diplomaţia
tradiţională, datorită echidistanţei şi profesionismului, riscă să
capete în anumite situaţii un caracter tehnicist, să se desfăşoare pe
parcursul unor perioade foarte îndelungate, pierzându-se din vedere
tocmai celeritatea şi operativitatea acţiunilor ce se cer perfectate. La
rândul său, diplomaţia parlamentară riscă să se "politizeze" prea
mult, iar interesele unor partide sau forţe politice să prevaleze
asupra intereselor generale, care au un caracter naţional, spectrul
politic prezentându-se divizat în faţa unor organisme parlamentare
internaţionale.
Concluzia acestei comparaţii este, evident, aceea că cele
două tipuri de diplomaţie, adevărate "surori gemene", nu se
suprapun, păstrându-şi fiecare propria individualitate. Între ele
există, fireşte, serioase interferenţe, care sunt inevitabile,
diplomaţia parlamentară servind ca un util instrument de cunoaştere
şi de apropiere politică, indispensabil perfectării de către diplomaţia
oficială a instrumentelor juridice care leagă statele, instrumente
care formează esenţa însăşi a ordinii de drept pe care trebuie să o
respecte astăzi toate statele lumii.
7.3.5.Formele şi metodele diplomaţiei parlamentare
Diplomaţia parlamentară dispune, aşa cum s-a arătat, de o

foarte largă paletă de forme şi metode de acţiune, care o fac ca în
anumite cazuri să dispună de posibilităţi sporite faţă de diplomaţia
oficială.
Aceste forme şi metode sunt, în esenţă, următoarele:
a) dezbaterea şi ratificarea unor legi privind tratatele şi
convenţiile internaţionale;
b) declaraţiile, rezoluţiile şi apelurile adoptate de
diferitele parlamente; şi
c) delegaţiile parlamentare ce iau parte la reuniunile
bilaterale şi multilaterale.
Ratificarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale
Potrivit constituţiilor naţionale, Parlamentele au dreptul de

a examina din toate punctele de vedere tratatele internaţionale
încheiate în numele statelor sau care privesc domenii fundamentale
ale colaborării lor. Actul prin care Parlamentul adoptă sau respinge
o lege ce are ca obiect ratificarea unui tratat este, în fond, un mod
de control al legislativului asupra activităţii actului de politică
externă, de verificare a concordanţei literei şi spiritului unor
înţelegeri constituţionale care definesc organizarea statului.
Această prerogativă a parlamentelor este recunoscută în
toate ţările lumii, indiferent de mecanismul lor de guvernare. Cu
toate acestea, "Camerele se găsesc în general în imposibilitatea
juridică sau practică de a participa la negocierile care preced
încheierea unor tratate, tot aşa cum ele nu pot să oblige guvernul să
pornească asemenea negocieri. În schimb, dreptul lor de control à
posteriori asupra tratatelor deja semnate, înainte de ratificarea ce
incumbă şefului statului, apare mai uşor de organizat şi, în orice
caz, justificat în virtutea principiilor democratice". După cum se
observă într-o sinteză asupra activităţii parlamentare întocmită de
Uniunea Interparlamentară în Bangladesh, Fidji, Noua Zeelandă şi
Zambia, nu există nici o dispoziţie constituţională care să prevadă
participarea adunărilor la procedura de ratificare. În Marea Britanie,
Guvernul poate să ratifice un tratat fără autorizarea Parlamentului,
chiar dacă în mod formal tratatele sunt depuse la Parlament. În fapt,
Guvernul – pentru a putea ratifica un tratat – este obligat numai să
aştepte 21 de zile după depunerea tratatului la cele două Camere. În
acest sistem, nu este vorba, de fapt, de o ratificare, ci mai curând de
o informare a parlamentarilor.
Sistemele constituţionale diferă în ce priveşte implicarea
parlamentelor în dezbaterea şi ratificarea tratatelor. În unele ţări
francofone, ca de pildă Camerun, Franţa şi Senegal, tratatele nu pot
să fie ratificate de preşedintele republicii decât în virtutea unei legi
care îl abilitează în acest scop. În diferite state, categoriile de tratate
care trebuie să fie aprobate de către Parlament înaintea ratificării
sunt precis stabilite. Aşa, de pildă, în Italia tratatele importante şi
cele care aduc cu ele o modificare teritorială trebuie să fie supuse
aprobării Camerelor. În Monaco, tratatele care au incidenţe
constituţionale trebuie să fie ratificate de Consiliul Naţional. În
Indonezia, tratatele sau acordurile care comportă angajamente
financiare sau care privesc drepturile fundamentale ale
iordanienilor trebuie ratificate de către Parlament. În Olanda,
aprobarea Statelor generale pentru ratificarea tratatelor poate să fie
explicită, situaţie în care proiectul de lege este discutat şi votat
după procedura legislativă ordinară, sau tacită, caz în care
Guvernul depune tratatul la Parlament, însoţit de o scrisoare,
solicitându-i consimţământul. În acest caz, aprobarea este
considerată obţinută dacă într-un termen de 30 de zile deputaţii nu
formulează cereri pentru ca tratatul să fie ratificat de Parlament în
mod explicit. În S.U.A., independenţa preşedintelui este limitată,
deoarece orice tratat, pentru a fi considerat definitiv, trebuie să
obţină asentimentul Senatului, exprimat prin votul a cel puţin două
treimi din membrii săi prezenţi. O asemenea prevedere
constituţională se explică prin aceea că Senatul este presupus a
acţiona "nu numai ca un organ reprezentând voinţa populară, ci ca
un apărător al independenţei statelor membre ale uniunii".
Preşedintele poate însă, spre a evita supunerea tratatelor spre
ratificare, să recurgă la procedura acordurilor executive (executive
agreements).
Aceste consideraţiuni sunt, desigur, cât se poate de exacte
dar nu este mai puţin adevărat că în sistemul separaţiei puterilor
în stat, încheierea tratatelor constituie o prerogativă a
executivului. Implicarea directă a factorului legislativ în
negocierea şi încheierea tratatelor ar constitui o interferenţă
nedorită ce nu ar putea fi admisă în prerogativele unei alte puteri a
statului. Controlul pe care îl exercită Parlamentul asupra ratificării
tratatelor este, fireşte, necesar şi el trebuie să se exercite în limitele
prerogativelor constituţionale. Parlamentul fiind un organ
reprezentativ, la nivelul întregii ţări, este chemat să se pronunţe
asupra aspectelor fundamentale ce privesc politica externă a unei
ţări şi nu asupra unor probleme minore sau asupra unor
angajamente practice, operative, de rutină, care în toate statele
lumii se derulează la nivelul executivului.
Legea nr.590/2003 privind tratatele, care înlocuieşte Legea
nr.4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, cuprinde o
amplă codificare a acestei materii a dreptului internaţional
interesând dreptul constituţional, cu precizarea unor definiţii şi
tipuri de tratate, a procedurii urmate pentru încheierea acestora, a
aplicării, modificării şi încetării valabilităţii tratatelor, precum şi
unele dispoziţii generale legate de atribuţiile Ministerului
Afacerilor Externe, publicarea tratatelor, examinarea
compatibilităţii prevederilor tratatelor cu Constituţia României,
procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor
administraţiei publice locale cu autorităţile similare din alte ţări.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional reţin
atenţia câteva dintre numeroasele prevederi ale acestei legi. Astfel,
este demnă de reţinut dispoziţia cuprinsă în art.31 alin.5, potrivit
căruia „prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a
justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare”.
Importante prevederi sunt cuprinse în Secţiunea a 3-a a
Capitolului III, care se referă la „examinarea compatibilităţii
prevederilor tratatelor cu Constituţia României”.
În această secţiune se arată că după convenirea sau
adoptarea unui tratat, în oricare etapă a încheierii acestuia, oricare
dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului României,
ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori, pot solicita Curţii Constituţionale avizul privind
compatibilitatea prevederilor tratatului în cauză cu Constituţia
României.
Aplicarea şi respectarea dispoziţiilor tratatelor în vigoare
reprezintă o obligaţie pentru toate autorităţile statului român,
inclusiv autoritatea judecătorească, precum şi pentru persoanele
fizice şi juridice române sau aflate pe teritoriul României.
În lege se arată că Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe,
precum şi alte ministere şi autorităţi ale statului au obligaţia de a
lua toate măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor în vigoare,
precum şi de a controla modul în care se realizează acestea.
Dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate,
completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne
ulterioare.
Constituţia României din 1991 nu conţine prevederi
speciale în legătură cu ratificarea tratatelor internaţionale, legile
prin care tratatele sunt ratificate urmând procedura de adoptare şi
promulgare prevăzută pentru toate actele normative. Există însă,
aşa cum s-a arătat, prevederi legale cu privire la prioritatea
reglementărilor internaţionale şi obligativitatea interpretării
dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi cu celelalte tratate internaţionale la care România este
parte. Observăm, totuşi, că deşi Parlamentele nu au decât o funcţie
limitată când este vorba de tratate internaţionale, putând numai să
voteze sau să respingă legile cu privire la ratificarea acestora,
discuţiile pe marginea ratificării unor tratate pot să se dovedească
deosebit de utile. În legătură cu o serie de tratate economice au fost
puse, de pildă, în Parlamentul României, întrebări vizând, pe un
plan mai larg, politica de importuri; au fost solicitate relaţii în
legătură cu raporturile ţării noastre cu diferite categorii de state. În
unele cazuri, când a fost vorba de ratificarea unor împrumuturi
speciale, s-a solicitat Guvernului informarea prealabilă a
Parlamentului în legătură cu unele acţiuni ce urmau să greveze
bugetul de stat etc. Este evident că asemenea discuţii depăşesc,
fireşte, cadrul menţionat al relaţiei "admitere-respingere". Ele
demonstrează o implicare activă a parlamentelor nu numai în
ratificarea legilor propriu zise (cărora li s-au adus uneori
îmbunătăţiri de tehnică legislativă), cât şi în dezbaterea problemelor
de fond, care sunt legate de acceptarea şi traducerea în viaţă a
angajamentelor internaţionale.
Declaraţii, rezoluţii şi apeluri
O a doua posibilitate pe care o au Parlamentele de a se

implica în politica externă o constituie declaraţiile, rezoluţiile şi
apelurile pe care le pot adresa altor forumuri legislative în legătură
cu unele probleme internaţionale actuale. Documentele respective
deşi nu au aceeaşi valoare juridică cu tratatele internaţionale,
exercită un covârşitor impact moral-politic asupra problemelor ce
interesează comunitatea statelor. În asemenea documente
parlamentele iau, practic, atitudine în legătură cu unele probleme în
litigiu, exprimă o poziţie angajată în favoarea rezolvării lor în
concordanţă cu normele dreptului internaţional. Aşa, de pildă, în
Declaraţia Parlamentului României privind Pactul Ribbentrop-
Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, adoptată la
24 iunie 1991, se constată că "Noile realităţi şi evoluţiile pozitive
ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru
identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a
consecinţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele
secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile
statuate în Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu normele
moralei şi dreptului internaţional".
O altă declaraţie importantă a Parlamentului României,
adoptată la 21 mai 1992, s-a referit la acţiunile militare războinice
desfăşurate în noaptea de 19/20 mai 1992 pe teritoriul de
răsărit al Republicii Moldova de către unităţi ale Armatei a 14-a,
aparţinând fostei armate sovietice. Solicitând Parlamentului
Federaţiei Ruse să adopte o atitudine în concordanţă cu normele
dreptului internaţional, Parlamentul României a cerut totodată
tuturor Parlamentelor lumii "să examineze situaţia creată în partea
de răsărit a Republicii Moldova, pericolele pe care această situaţie
le comportă pentru stabilitatea politică din această zonă a Europei şi
pentru însuşi procesul de democratizare şi reformă în fostul spaţiu
geo-politic sovietic şi să-şi ridice glasul, în concordanţă cu
principiile dreptului internaţional, în apărarea Republicii Moldova,
a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acesteia.
Parlamentul României cere Guvernului român să
urmărească cu atenţie evoluţia situaţiei din Republica Moldova, să
ia măsurile ce se impun de sprijinire a acesteia şi să întreprindă
demersurile necesare pe plan internaţional, pentru a se pune capăt
acţiunilor militare agresive la care această ţară este supusă în
prezent".
O altă importantă Declaraţie a Parlamentului României,
adoptată la 10 iulie 1992, s-a referit la conflictul din raioanele de
Est ale Republicii Moldova. Exprimându-şi îngrijorarea faţă de
conflictul din această zonă, Parlamentul României a preconizat
activizarea mecanismului stabilit la întâlnirea la nivel înalt de la
Istambul, din 25 iunie 1992, retragerea Armatei a 14-a de pe
teritoriul Republicii Moldova potrivit termenelor ce se vor conveni
prin negocieri bilaterale, menţionând totodată că "în situaţia în care
în Republica Moldova vor continua acţiunile ce pun în pericol
independenţa, suveranitatea statului şi viaţa cetăţenilor, Parlamentul
României cere Guvernului să apeleze la intervenţia Consiliului de
Securitate al O.N.U. în sprijinul Republicii Moldova".
Camera Deputaţilor, la 4 februarie 1993, luând act de
tensiunile acumulate în viaţa politică a Republicii Moldova, care au
dus la mai multe demisii din conducerea forumului legislativ, şi-a
exprimat părerea că "în conjunctura actuală sunt mai necesare ca
oricând înţelepciune, moderaţie, deschidere spre dialog şi
înţelegere, capacitate de a depăşi divizările de moment şi de a
salvgarda interesele noastre naţionale. Nutrim speranţa că tensiunile
actuale din Republica Moldova vor fi rezolvate prin efortul comun
al forţelor politice din această ţară.
În alte situaţii, Parlamentul a adoptat titulatura de
"rezoluţii" pentru anumite acte legate de politica internaţională. În
acest sens se pot menţiona Rezoluţia privind poziţia
Parlamentului României faţă de instituţionalizarea unui
organism parlamentar al C.S.C.E. Exprimându-şi satisfacţia în
legătură cu instituţionalizarea Adunării Europene – ca dimensiune
parlamentară a C.S.C.E. – Parlamentul României a solicitat
Guvernului "...să acţioneze în cadrul C.S.C.E. astfel ca interesele
României să fie promovate cu consecvenţă, să se găsească
modalităţile cele mai corespunzătoare de cooperare cu celelalte
state din Europa, în vederea accelerării proceselor de reînnoire
democratică a vieţii economice, sociale şi politice din ţara noastră".
Au fost şi cazuri când recomandarea adresată Guvernului în
legătură cu observarea unei anumite linii de conduită în relaţiile
internaţionale s-a concretizat în documente care au fost denumite
"declaraţii". Se pot menţiona în acest sens declaraţia adoptată de
Camera Deputaţilor în şedinţa din 18 februarie 1993 prin care,
luând act de adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
dar constatând că pentru moment nu sunt întrunite condiţiile
procedurale pentru adoptarea acestor documente şi de către
România, a recomandat Guvernului ca "...până la crearea
condiţiilor de ordin practic şi procedural pentru adoptarea
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a protocoalelor
adiţionale la aceasta de către România, să analizeze posibilitatea ca
în acţiunile pe care le va întreprinde să ia în considerare şi să aplice
prevederile documentelor amintite".
Prin documentul menţionat, Camera Deputaţilor a
exprimat, cu alte cuvinte, angajamentul României de a acţiona în
spiritul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, chiar anterior
momentului în care ţara noastră a întrunit condiţiile pentru a
deveni, din punct de vedere formal, parte la acest important
instrument juridic internaţional. Norma de recomandare cuprinsă în
Declaraţia Camerei Deputaţilor obliga Guvernul ca în toate
acţiunile sale pe plan internaţional să se conformeze acestei hotărâri
a forumului legislativ, pregătind totodată cadrul juridic
corespunzător de natură să faciliteze aderarea României la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
După cum se vede, deci, actele de politică externă ale
Parlamentului acoperă o foarte largă paletă de situaţii, de la
estimări cu caracter general asupra situaţiei internaţionale până la
situaţii absolut concrete în legătură cu care parlamentele doresc să-
şi exprime un anumit punct de vedere.
Delegaţiile parlamentare
În sfârşit, o a treia posibilitate de care dispun Parlamentele

spre a se implica în politica internaţională o constituie participarea
unor parlamentari fie în cadrul unor delegaţii guvernamentale, fie
în cadrul unor delegaţii parlamentare, la manifestări
internaţionale, reuniuni, simpozioane sau întâlniri organizate de
Parlamente, cu participare bilaterală sau multilaterală.
În ce priveşte prima situaţie evocată, şi anume participarea
unor parlamentari în cadrul unor anumite delegaţii
guvernamentale, este cert că introducerea unor parlamentari în
componenţa delegaţiilor respective nu influenţează asupra
caracterului etatic al delegaţiei. În fond, este vorba de întâlniri la
nivel statal, cărora pentru a li se da o şi mai mare greutate li se
includ o anumită participare parlamentară (evident, limitată), în
delegaţia unei anumite ţări. Cât priveşte delegaţiile parlamentare
propriu-zise, vizitele, schimbul de asemenea delegaţii, participarea
la manifestări interparlamentare, acestea se circumscriu, desigur, în
exclusivitate diplomaţiei parlamentare. Ele implică, în multe cazuri,
o pregătire meticuloasă şi uneori chiar mai dificilă decât a
delegaţiilor oficiale la nivelul statelor. Întrucât delegaţiile
parlamentare sunt alcătuite – aşa cum am mai arătat – din deputaţi
şi senatori aparţinând unor partide diferite, este însă necesar să se
sincronizeze poziţiile acestora, găsindu-se un numitor comun, care
să permită exprimarea unei poziţii comune de către întreaga
delegaţie, în totalitatea sa.
Odată definită o anumită linie comună pe care trebuie să o
urmeze delegaţia parlamentară, nu sunt excluse posibilităţile ca
anumiţi deputaţi sau senatori, în mod individual, să mai participe la
lucrări cu câte una sau două intervenţii consacrate unor teme
absolut specifice. Aceste participări cu titlu individual ale
parlamentarilor nu pot contraveni însă punctului de vedere global
urmat de întreaga delegaţie, deoarece ar însemna că delegaţia
respectivă nu ar mai avea suficientă credibilitate în ochii
auditoriului. Înfăţişarea unor puncte de vedere diametral opuse de
către membrii aceleiaşi delegaţii ar crea, în fond, dificultăţi statului
în cauză, a cărei politică nu ar mai putea fi înţeleasă corect de către
participanţii la respectiva reuniune. De aceea, este normal ca
delegaţii parlamentari care participă la diferite conferinţe să
stabilească de comun acord anumite linii fundamentale în cadrul
cărora ele vor trebui să acţioneze, realizând consensul în marile
probleme naţionale şi evitând fărâmiţarea discuţiilor spre probleme
colaterale, lipsite de interes. O asemenea sincronizare a punctelor
de vedere ale delegaţilor parlamentari nu însemnează cu nimic
estomparea individualităţii membrilor care le compun,
subaprecierea posibilităţilor pe care le oferă contactele individuale
cu oameni politici de aceeaşi orientare (de pildă, liberală, social-
democrată) ci, dimpotrivă, numai o anumită convenire a poziţiei de
principiu, indispensabilă afirmării intereselor naţionale la
momentul respectiv.
Delegaţiile parlamentare acţionând în acest spirit – aşa cum
s-a arătat – pot obţine uneori rezultate mai eficiente decât
diplomaţia oficială. Astfel, amintim că din iniţiativa parlamentarilor
români la Consiliul Europei, în septembrie 1991, a luat fiinţă
"Grupul latin", care reunea – în afară de parlamentarii români –
delegaţi parlamentari din Franţa, Italia, Spania şi Portugalia. Fără a
avea un caracter politic, grupul respectiv îşi propunea discutarea
unor probleme de interes comun pentru delegaţiile membre, crearea
cadrului adecvat pentru o mai bună cunoaştere reciprocă. Este
semnificativ că după prima reuniune a grupului s-a convenit ca la
lucrările acestuia să fie invitaţi şi reprezentanţi ai delegaţiilor
parlamentare din Belgia, Elveţia şi San Marino. În aceeaşi ordine
de idei mai poate fi amintită propunerea de a se înfiinţa un Centru
pentru studiul problemelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
recepţionată cu mare interes de membrii Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei.
Activitatea comisiilor de politică externă
Un rol deosebit de important în desfăşurarea acţiunilor de

politică externă, a diplomaţiei parlamentare, îl au cele două comisii
de politică externă: Comisia pentru politică externă a Senatului şi
Comisia pentru politică externă a Camerei Deputaţilor. Ambele
comisii sunt alcătuite din parlamentari având o experienţă în
domeniul activităţilor externe. Iniţial, în 1990, după alegerea
primului Parlament al României, s-a constituit o singură Comisie
pentru politică externă, la nivelul întregului Parlament, cuprinzând
reprezentanţi ai Camerei Deputaţilor şi ai Senatului.
Începând din 1992, comisiile pentru politică externă şi-au
desfăşurat activitatea în mod separat, în cadrul fiecăreia dintre cele
două Camere ale Parlamentului, măsura aceasta fiind luată în
special datorită unor motive funcţionale.
Fiecare dintre cele două comisii are un regulament propriu
de organizare şi funcţionare. Astfel, Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Comisiei pentru politică externă a Senatului
precizează că aceasta constituie un organ de lucru al Parlamentului,
înfiinţat pentru îndeplinirea însărcinărilor încredinţate în vederea
pregătirii lucrărilor Senatului în domeniul politicii externe, al
dreptului internaţional şi al relaţiilor internaţionale.
Se precizează, printre altele, ca fiind de competenţa
comisiei problemele ce privesc strategia generală a politicii externe
a României şi Programul de guvernare în domeniul politicii
externe, suveranitatea şi independenţa naţională, protecţia
cetăţenilor români în străinătate, participarea României la
organizaţiile internaţionale guvernamentale, relaţiile României cu
alte state în domeniile vieţii politice, economice şi sociale.
Reţin atenţia, printre altele, acele prevederi ale
Regulamentului care precizează următoarele: "Comisia
supraveghează modul în care Ministerul Afacerilor Externe,
celelalte ministere şi instituţii cu competenţă în domeniu asigură
transpunerea în practică a obiectivelor de politică externă a
României, precum şi utilizarea mijloacelor şi resurselor în vederea
atingerii acestor obiective.
Comisia studiază şi examinează aplicarea, administrarea şi
efectele tratatelor internaţionale la care România participă şi
prevederile legilor care intră în competenţa Comisiei".
Pe parcursul timpului, cele două comisii pentru politică
externă au desfăşurat o muncă remarcabilă în ce priveşte activitatea
de legiferare, integrarea euro-atlantică, relaţiile externe, dar şi în
ceea ce priveşte controlul activităţii guvernului.
În domeniul legislativ, cele două comisii au dezbătut
programele de guvernare în materie de politică externă la investirea
diferitelor guverne care s-au succedat la conducerea ţării, întocmind
totodată avize destinate consolidării cadrului legislativ al cooperării
în domeniile politic, economic, militar sau ştiinţific dintre România
şi alte ţări, în special statele vecine.
De asemenea, au fost dezbătute şi avizate favorabil mai
multe sute de proiecte de legi vizând în cea mai mare parte
armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene.
Totodată, cu prilejul dezbaterii şi adoptării legilor bugetare,
precum şi a rectificării acestora, au fost urmărite în mod special
mijloacele referitoare la activitatea organelor competente pentru a
aduce la îndeplinire acţiunile de politică externă.
În ceea ce priveşte integrarea euro-atlantică, cu prilejul
întâlnirilor avute în ţară şi în străinătate au fost promovate punctele
de vedere ale ţării noastre privind integrarea în NATO şi Uniunea
Europeană.
Deosebit de importantă a fost activitatea desfăşurată în
legătură cu controlul activităţii Guvernului. Astfel, toţi titularii
Ministerului Afacerilor Externe care s-au succedat la conducerea
acestui minister au fost audiaţi cu ocazia numirii lor în funcţie, în
şedinţe comune ale celor două comisii pentru politică externă ale
Parlamentului, şi au primit aviz favorabil.
Lunar au avut loc întâlniri cu factori de conducere din
Ministerul Afacerilor Externe, pentru consultări curente asupra
unor probleme de actualitate şi pentru informarea membrilor
comisiei. Relevantă este şi activitatea de dezbatere a apelurilor,
declaraţiilor, comunicatelor, care au prezentat poziţia comisiilor sau
a unora dintre membrii acestora. Nu rare au fost situaţiile în care
Comisia sau unii din membrii ei au exprimat poziţii mai ferme sau,
dimpotrivă, mai nuanţate decât cele ale Preşedinţiei, Guvernului
sau M.A.E. faţă de unele evenimente internaţionale, aceasta şi
datorită faptului că parlamentarii au o mai mare libertate de
exprimare care decurge din însăşi poziţia lor de reprezentanţi ai
naţiunii, dar şi de reprezentanţi ai formaţiunilor politice aflate la
guvernare şi în opoziţie.
De altfel, în cadrul comisiilor pentru politică externă a fost
elaborată o Procedură de audiere a persoanelor propuse a fi
numite ambasadori. În cadrul acestui document se prevede, printre
altele, că în cadrul audierii candidatul audiat va trebui să prezinte
unele consideraţii privind politica externă a României, în general, şi
în spaţiul geopolitic din care face parte ţara în care urmează a fi
acreditat, în special; vor fi luate în discuţie gradul de cunoaştere a
ţării în care urmează a fi acreditată persoana respectivă şi istoria
relaţiilor României cu ţara în cauză; principalele aspecte ale vieţii
politice, economice, sociale, juridice şi culturale ale statului
respectiv în contextul relaţiilor lui cu celelalte state ale lumii;
candidatul va preciza cum înţelege să promoveze şi să dezvolte
relaţiile României cu această ţară; la nevoie, va prezenta aspecte ale
vieţii lui personale care pot contribui la îndeplinirea misiunii; va
face aprecieri asupra situaţiei actuale din România şi perspectivele
ei.
 diplomaţia parlamentară
 diplomaţia oficială
 relaţii externe
 ratificare
 declaraţii
 rezoluţii
 delegaţiile parlamentare
 activitatea comisiilor de politică externă
1.Enuntati definitia diplomaţiei

2. Prezentați rolul şi însemnătatea diplomaţiei în lumea contemporană
3. Care sunt formele şi metodele diplomaţiei parlamentarere
4. Asemănări şi deosebiri între diplomaţia parlamentară şi diplomaţia oficială,
desfăşurată la nivelul organelor de stat pentru relaţii externe
5.Indicati pe scurt aspecte privind ratificarea tratatelor si conventiilor internationale .
6. Prezentați activitatea comisiilor de politică externă
7. Prezentați aspecte privind procedură de audiere a persoanelor propuse a fi numite
ambasadori
8. In ce consta participarea unor parlamentari fie în cadrul unor delegaţii guvernamentale,
fie în cadrul unor delegaţii parlamentare, la manifestări internaţionale, reuniuni, simpozioane sau
întâlniri organizate de Parlamente, cu participare bilaterală sau multilaterală.
9. Care este valoarea juridica a declaraţiilor, rezoluţiilor?
10. Redati aspecte referitoare la cum exercită Parlamentul controlul asupra ratificării
tratatelor
CONTENCIOSUL DE CONSTITUŢIONALITATE ÎN DREPTUL
PARLAMENTAR
8.1. Introducere
8.3.1. Supremaţia Constituţiei
8.3.2. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor de stat
8.3.3. Structura Curţii Constituţionale
8.3.5. Competenţa Curţii Constituţionale
8.3.6. Soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate. Controlul anterior (a priori) şi
7.1. Introducere
O prezentare a problemelor actuale ale dreptului

parlamentar ar fi, desigur, incompletă dacă nu ne-am referi şi la
unele probleme de contencios de constituţionalitate care privesc, în
mod special, dreptul parlamentar.
Pe parcursul anilor, Curtea Constituţională a pronunţat o
serie de importante decizii legate de controlul regulamentelor
parlamentare, la care ne vom referi în continuare.
Urmare a modificării constituţionale din anul 2003, Curtea

Constituţională a dobândit importante atribuţii şi în ceea ce priveşte
soluţionarea litigiilor de natură juridică dintre instituţiile statului.
În legătură cu Regulamentele parlamentare se relevă faptul că
acestea, chiar anterior
reformei constituţionale, urmau să fie puse de acord cu opiniile
Curţii Constituţionale în materie de regulamente, neacţionând acea
prevedere pe care am menţionat-o, potrivit căreia Parlamentul avea
posibilitatea să menţină cu o majoritate de două treimi o lege ce
fusese declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională.
- cunoașterea rolul Curţii Constituţionale în sistemul

organelor de stat
– cunoașterea aspectelor privind statutul judecătorilor
Curţii Constituţionale;
– cunoașterea aspectelor privind structura Curţii
Constituţionale si competenţa;
– cunoașterea aspectelor privind Soluţionarea sesizării de
neconstituţionalitate. Controlul anterior (a priori) şi

contenciosul de constitutionalitate;
– studenţii vor putea să aprecieze asupra structurii Curţii
Constituţionale si competenţa acesteia.
– studenţii vor putea să descrie aspectelor privind
soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate. Controlul
anterior (a priori) şicontrolul posteruior (a posteriori)privind
prezenţa parlamentarilor români la lucrările Parlamentului
European şi rolul Uniunii Interparlamentare
Pentruunitatea de învățare CONTENCIOSUL DE

CONSTITUŢIONALITATE ÎN DREPTUL PARLAMENTA,
8.3.1 Supremaţia Constituţiei
În condiţiile în care Constituţia este legea supremă a

statului, având un rol esenţial în determinarea întregii organizări
politico-sociale şi de stat a tuturor ţărilor lumii, fundamentarea ideii
supremaţiei constituţiei prezintă o însemnătate teoretică dar şi
practică dintre cele mai mari.
În literatura de specialitate au fost emise, de aceea, diverse
puncte de vedere legate de supremaţia constituţiei, unele corelând
această supremaţie a constituţiei cu principiul legalităţii (Georges
Burdeau), altele cu însuşi fundamentul puterii şi cu rolul său în
înfăptuirea democraţiei, în modelarea instituţiilor statului, a relaţiei
dintre drept şi politică (André Hauriou).
Într-o lucrare de referinţă, scrisă în 1974 în România,
profesorul Mircea Lepădătescu arăta că „Pentru a înţelege exact
instituţia controlului constituţionalităţii legilor, modul ei de
organizare şi funcţionare… este indispensabil să nu ne mărginim a
constata că ea se fundamentează pe principiul supremaţiei
constituţiei, ci să mergem, mai adânc, la însăşi fundamentarea
ştiinţifică a acestui principiu, la semnificaţia, finalitatea şi
implicaţiile lui, determinate de orânduirile sociale diferite în care îşi
găseşte aplicaţiunea”.
În doctrina română s-a subliniat cerinţa de a se detecta
întregul lanţ de determinări, la nivele diferite, ce condiţionează
ansamblul relaţiilor dintre drept şi economie, dintre stat şi putere,
de natură a conferi Constituţiei un loc fundamental, esenţial, în
întregul ansamblu al determinărilor, nu numai politico-juridice, dar
şi de organizare statală. Astfel, s-a arătat că supremaţia Constituţiei
se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor
este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre
Constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a
guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general
obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile Constituţiei sunt
deci determinate de funcţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar
puterea este determinată în conţinutul său de anumiţi factori
exteriori statului şi anume factori economici şi sociali. De aceea, în
şirul cauzelor care determină şi explică supremaţia Constituţiei nu
pot lipsi tocmai aceşti factori. Urmează, aşadar, a opina că
fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei trebuie să fie
căutată în totalitatea unor factori economici, sociali, politici şi
juridici, care se află într-o strânsă legătură unii cu alţii şi care
trebuie priviţi, deci, numai în unitatea şi indivizibilitatea lor.
Supremaţia Constituţiei este deci o noţiune complexă în conţinutul
căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice
care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în
sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări.
Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un
conţinut normativ complex, dar bineînţeles şi importante
consecinţe şi garanţii juridice.
Pe de altă parte, după cum observă Dominique
Chagnollaud de la Universitatea Paris II Panthéon-Assas,
„supremaţia Constituţiei în cea mai mare parte a democraţiilor
occidentale, consacrată prin organizarea protecţiei sale,
demonstrează succesul constituţionalismului, adică al mişcării de
idei favorabile să ridice Constituţia la rang de lege supremă”.
La rândul său, profesorul Didier Maus, consilier de stat,
preşedintele Asociaţiei Franceze a Constituţionaliştilor, constată că
„dezvoltarea curţilor constituţionale a influenţat considerabil, în
toate ţările, sistemul politic. Prin forţa lucrurilor, actorii politici
sunt de acum înainte obligaţi să ţină cont de deciziile curţilor
constituţionale, indiferent dacă este vorba de decizii în materie
electorală, de decizii cu privire la conformitatea normelor
legislative cu Constituţia, de acte adoptate de autorităţile naţionale
subordonate sau de interpretările date în materie de repartizarea
competenţelor”.
În ceea ce priveşte consecinţele juridice ale supremaţiei
Constituţiei, acestea privesc diferenţele de proceduri privind
adoptarea Constituţiei – care în toate ţările lumii necesită
proceduri specifice –, implicaţiile pe planul întregului sistem de
drept al unei ţări care decurg din modificarea, suspendarea şi
abrogarea Constituţiei, deosebirile ce există între Constituţie şi legi
(atât sub aspect material, cât şi sub aspect formal), consecinţele
supremaţiei Constituţiei, şi nu în ultimul rând conformitatea
întregului drept cu Constituţia, ca o consecinţă a faptului că prin
conţinutul şi poziţia sa, Constituţia comandă întregul drept.
Printre garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei,
prima este controlul general al aplicării Constituţiei, după care
urmează controlul constituţionalităţii legilor şi îndatorirea
fundamentală a tuturor de a respecta Constituţia, elemente ce se
înscriu în mod armonios şi necesar în unitatea şi complexitatea lor
în cadrul garanţiilor supremaţiei Constituţiei.
8.3.2 Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor

de stat
Controlul constituţionalităţi legilor reprezintă, în orice stat

de drept, o garanţie necesară a traducerii în viaţă a principiilor şi
normelor constituţionale, a aplicării lor practice, a realizării
neabătute a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest control
urmăreşte totodată garantarea înfăptuirii separaţiei/echilibrului
puterilor în stat, respectarea competenţelor ce sunt conferite
diferitelor organe ale statului. Este firesc deci ca, în acest context,
concordanţa legilor cu Constituţia, asigurarea conformităţii tuturor
prevederilor legale cu dispoziţiile legii fundamentale, să reprezinte
o condiţie esenţială a realizării însăşi a obiectivelor statului de
drept, a garantării conformităţii întregii ordini normative – privite
în totalitatea sa – cu ideile şi normele de bază pe care le consacră
Constituţia în calitatea sa de cea mai importantă lege a statului.
În ţara noastră, instituţia Curţii Constituţionale reprezintă o
inovaţie consacrată de Constituţia din 1991, deoarece în sistemul
Constituţiei din 1923 controlul constituţionalităţii legii fusese
încredinţat unui organ judiciar – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, în Adunarea Constituantă s-au purtat vii discuţii în
anii 1990-1991, fiind exprimate puncte de vedere pozitive, care au
susţinut consacrarea noii instituţii, cât şi puncte de vedere critice.
În final, Adunarea Constituantă a consacrat instituţia Curţii
Constituţionale, apreciind existenţa unui sistem de control
constituţional având realizări notabile în ţări democratice precum
Franţa, Italia, Spania, Germania, Portugalia, Belgia ş.a., ca şi
necesitatea existenţei unei asemenea instituţii în statul de drept.
Nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv jurisdicţional şi
aflându-se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative,
cum de altfel s-a şi preconizat: veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă definitiv
rezultatele sufragiului, hotărăşte asupra contestaţiilor având ca
obiect neconstituţionalitatea unui partid politic şi aşa mai departe.
Prevederilor de bază înscrise în Titlul V din Constituţia
României li s-au adus importante precizări prin Legea nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în
legătură cu profilul şi natura acestei instituţii. Astfel, Curtea
Constituţională este, potrivit legii sale de organizare, unica
autoritate de jurisdicţie constituţională existând în România, ea
fiind independentă faţă de orice altă autoritate publică şi
supunându-se numai Constituţiei şi prevederilor înscrise în legea sa
organică. În lege se mai precizează că Scopul Curţii
Constituţionale este garantarea supremaţiei Constituţiei.
Este semnificativ în această privinţă faptul că însuşi primul
articol al Constituţiei a fost completat în anul 2003 ca urmare a
votului Parlamentului României, înscriindu-se ideea că "în
România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie". Totodată, în fruntea prevederilor care
reglementează instituţia Curţii Constituţionale a fost introdus un
text în care se precizează că în România Curtea Constituţională
"este garantul supremaţiei Constituţiei".
Dintre noile competenţe ce revin Curţii Constituţionale ca
o consecinţă a reformei efectuate în anul 2003, menţionăm în
primul rând prerogativa Curţii de a se pronunţa asupra
constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
O a doua competenţă nouă este prerogativa Curţii
Constituţionale de a soluţiona conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului
ministru sau a preşedintelui Consiliului Suprem al Magistraturii.
Este de menţionat că în Avizul Curţii Constituţionale pe marginea
propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea
Constituţională a precizat că "într-o asemenea situaţie Curtea
Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale
între autorităţi", asemenea prevederi fiind întâlnite în
reglementările constituţionale ale altor state, cum ar fi de pildă
art.189 din Constituţia Poloniei sau art.160 din Constituţia
Sloveniei.
Potrivit punctului de vedere exprimat de Curtea
Constituţională în avizul său nr.2141 din 22 aprilie 2003,
introducerea unei asemenea prevederi "este o măsură necesară,
urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale". Cu toate
acestea, Curtea a considerat necesar să sublinieze, în Avizul său, că
"pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte
politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele
instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de
competenţă".
Dintre atribuţiile şi competenţele Curţii Constituţionale
care au cunoscut amendări menţionăm excepţiile de
neconstituţionalitate. Vechiul text se limita să precizeze numai că
printre alte atribuţii ale Curţii Constituţionale este şi aceea de a
hotărî asupra excepţiilor ridicate „în faţa instanţelor judecătoreşti”
privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. Modificarea
constituţională din 2003 menţionată, de asemenea, la prerogativa
Curţii de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele, dar a adus precizarea că acestea pot fi ridicate
"în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial", ceea ce
constituie o noutate faţă de textul anterior.
De asemenea, modificarea constituţională mai preconizează
că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului, întărindu-se astfel şi concretizându-se rolul
acestei instituţii ca apărătoare a statului de drept.
În sfârşit, o modificare extrem de importantă este aceea
care priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Vechiul text
al art.145 se limita să menţioneze că în cazurile de
neconstituţionalitate legea se retrimite spre examinare, putând fi
adoptată din nou, în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin
două treimi, situaţie în care obiecţia de neconstituţionalitate era
înlăturată.
Noua reglementare cuprinsă în alin.1 al art.147 este mult
mai tranşantă, dispunând că acele prevederi constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În acest fel dispare dreptul Parlamentului de a menţine o
lege declarată neconstituţională, problemă în legătură cu care
autorii de specialitate au emis puncte de vedere critice la adresa
fostei reglementări cuprinse în art.145 alin.1.
Mai este de menţionat că în cazul în care
constituţionalitatea unui tratat sau a unui acord internaţional a fost
constatată, acesta nu poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate. În schimb, dacă tratatul sau acordul
internaţional a fost constatat ca fiind neconstituţional, el nu va
putea fi ratificat. Într-o asemenea situaţie urmează a se recurge la o
reformă constituţională.
În ce priveşte soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate,
care constituie – poate – cea mai importantă funcţia a Curţii
Constituţionale, considerăm necesar să precizăm că în conformitate
cu prevederile art.147 din Constituţia României „deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Modificarea constituţională din 2003 a întărit forţa
obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale deoarece, aşa cum am
arătat, a prevăzut expres că dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Mai mult decât atât,
pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale
sunt suspendate de drept.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a adus, în
special în ultimii ani, numeroase elemente de noutate, de natură a
se asigura edificarea cadrului juridic necesar integrării României în
Uniunea Europeană.
În rândul deciziilor emise de Curtea Constituţională trebuie
menţionată, în mod special, Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003,
privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei României.
Această importantă decizie cuprinde interesante elemente
de analiză teoretică referitoare la suveranitate şi integrarea
României în Uniunea Europeană. Astfel, în decizie se arată: "Cu
referire la problema transferării unor atribuţii ale României către
instituţiile comunitare, Curtea Constituţională reţine că textul
art.145/1 (devenit după adoptarea Constituţiei art.148, n.aut.) are în
vedere exercitarea suverană a voinţei statului român de a adera la
tratatele constitutive ale Uniunii Europene printr-o lege, a cărei
adoptare este condiţionată de o majoritate calificată de două treimi.
Actul de aderare are o dublă consecinţă, şi anume, pe de o parte,
transferarea unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă
parte, exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a
competenţelor prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima
consecinţă, Curtea reţine că, prin simpla apartenenţă a unui stat la
un tratat internaţional, acesta îşi diminuează competenţele în
limitele stabilite de reglementarea internaţională. Din acest prim
punct de vedere, apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor
Unite, la Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor Comunităţii
Europene, la Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau
calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate
internaţionale, are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor
autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale. Însă
această consecinţă se impune a fi corelată cu cea de a doua
consecinţă, cea a integrării României în Uniunea Europeană. Cu
privire la acest aspect, Curtea Constituţională reţine că actul de
integrare are şi semnificaţia partajării exerciţiului acestor atribute
suverane cu celelalte state componente ale organismului
internaţional. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că prin
actele de transfer al unor atribuţii către structurile Uniunii
Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o
"supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate, statele
membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun
anumite atribuţii care în mod tradiţional ţin de domeniul
suveranităţii naţionale. Este evident că, în actuala eră a globalizării
problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării
inter-individuale la scară planetară, conceptul de suveranitate
naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără
riscul unei izolări inacceptabile".
Decizia, care se pronunţă în esenţă în sprijinul propunerii
de revizuire a Constituţiei României, pe care o consideră ca fiind
conformă cu principiile şi prevederile generale ale Constituţiei,
cuprinde totodată o serie de precizări care au fost utile activităţii
ulterioare de definitivare a textelor constituţionale.
Astfel, în ceea ce priveşte noile atribuţii ale Curţii
Constituţionale, se precizează că pentru a se evita antrenarea Curţii
în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că
este vorba doar de blocaje instituţionale, respectiv de conflictele
pozitive sau negative de competenţă. Curtea Constituţională s-a
pronunţat, totodată, împotriva posibilităţii ca printr-o lege organică
să-i fie conferite şi alte atribuţii, estimând că este necesar a se
păstra neutralitatea politică a acestei autorităţi publice şi a se da
curs voinţei puterii constituante originare.
8.3.3 Structura Curţii Constituţionale
În ceea ce priveşte structura Curţii Constituţionale aceasta

se compune din nouă judecători, care sunt numiţi pentru un mandat
de nouă ani, ce nu poate fi prelungit sau reînnoit. Dintre aceştia, trei
sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României. Judecătorii Curţii Constituţionale urmează
să aleagă dintre ei, prin vot secret, preşedintele Curţii, pentru o
perioadă de trei ani.
Cât priveşte condiţiile pentru numirea în funcţia de
judecători ai Curţii Constituţionale, Constituţia prevede că
judecătorii acestui înalt forum constituţional trebuie să aibă
pregătire juridică superioară, o înaltă competenţă profesională şi o
vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior. Funcţia de judecător al Curţii
Constituţionale este incompatibilă cu oricare altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
juridic superior (articolul 143).
Referitor la statutul judecătorilor, Constituţia prevede că

judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe durata acestuia. Această prevedere a Constituţiei se
coroborează cu prevederile Legii privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, care consacră, în cadrul
Capitolului privind dispoziţiile generale, independenţa Curţii
Constituţionale faţă de orice altă autoritate publică, ea fiind o
autoritate unică de jurisdicţie constituţională în România, care se
supune numai Constituţiei şi prevederilor legii sale organice de
funcţionare. Sunt de remarcat şi acele dispoziţiuni ale legii organice
care dispun că judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau opiniile exprimate în
exercitarea mandatului lor.
8.3.5 Competenţa Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen sau

în complete de jurisdicţie.
Competenţa Curţii se referă exclusiv la situaţiile enunţate
de articolul 146 din Constituţie. Potrivit acestui text din Constituţie,
atribuţiile Curţii sunt următoarele:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din
oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau
a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a
Curţii.
Competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de
Constituţia României, precum şi de Legea nr.47/1992, care a suferit
mai multe modificări.
În literatura de specialitate s-au preconizat mai multe
clasificări ale atribuţiilor Curţii Constituţionale. Prima clasificare
este aceea în atribuţii în exercitarea cărora Curtea Constituţională
emite decizii, atribuţii ce se finalizează prin emiterea de hotărâri şi
atribuţii în legătură cu care Curtea emite avize.
O altă clasificare consideră mai potrivită gruparea
atribuţiilor Curţii Constituţionale în atribuţii de control şi atribuţii
consultative.
Atribuţiile de control pot fi la rândul lor subclasificate în:
controlul de constituţionalitate, controlul sufragiului pentru
alegerea Preşedintelui României şi pentru exprimarea voinţei
corpului electoral prin referendum, controlul îndeplinirii condiţiilor
pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Atribuţiile consultative ar putea fi, la rândul lor,
subclasificate în: constatarea existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi
avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta
se realizează de regulă la sesizare, iar din oficiu numai asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
Controlul de sesizare poate funcţiona a priori sau a
posteriori, în timp ce cel din oficiu funcţionează numai sub forma
controlului prealabil şi preventiv.
Controlul de constituţionalitate a legilor înainte de
promulgare a fost calificat în doctrină ca fiind un control abstract,
aprioric, facultativ ce se exercită numai la sesizarea unor subiecte
arătate în mod expres şi limitativ. El este un control de conformitate
a legilor cu Constituţia şi nu un control de oportunitate.
Controlul a posteriori se realizează sub forma excepţiei de
neconstituţionalitate.
Controlul constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului se realizează la sesizare şi este un control a
posteriori, ce intervine după adoptarea regulamentelor. Sfera
subiectelor ce pot sesiza Curtea Constituţională este expres
limitativă.
În cadrul acestui sistem de control, reexaminarea
regulamentului de către Parlament pe baza deciziei de
neconstituţionalitate are ca obiect – şi a avut acest caracter şi
înainte de reforma din 2003 – numai punerea de acord a
dispoziţiilor cuprinse în regulament cu cele ale Constituţiei.
În ce priveşte efectul juridic al actelor pronunţate de
Curtea Constituţională (decizii, hotărâri şi avize) acesta este
diferenţiat. În cazul declarării ca neconstituţională a unor prevederi
din legi, ordonanţe sau regulamente ale Parlamentului va fi
necesară punerea de acord în termen de 45 de zile a prevederilor
declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata
punerii de acord, efectele prevederilor neconstituţionale se
suspendă de drept iar dacă în termenul de 45 de zile nu s-a realizat
punerea de acord, dispoziţiile constatate neconstituţionale îşi
încetează efectele.
În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat,
ratificarea poate avea loc doar după modificarea Constituţiei. În
cazul constatării neconstituţionalităţii unui partid politic, efectul va
fi radierea acelui partid politic din registrul aflat la Tribunalul
Municipiului Bucureşti.
Cât priveşte deciziile pronunţate în soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, acestea sunt obligatorii pentru autorităţile publice implicate
în conflict.
8.3.6. Soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate.

Controlul anterior (a priori) şi controlul posterior (a posteriori)
Aşa cum s-a arătat, Curtea Constituţională a dobândit un

număr important de atribuţii, în special ca o consecinţă a reformei
constituţionale din anul 2003. reţine atenţia în special ideea, la care
ne-am mai referit, că în sistemul organelor statului Curtea
Constituţională deţine atribuţia de garant al supremaţiei
Constituţiei.
Au fost introduse o serie de prevederi noi legate de
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, prevederi de natură să contureze şi mai puternic rolul şi
poziţia pe care o ocupă Curtea Constituţională în raport de diferitele
puteri ale statului. Această redimensionare a rolului Curţii
Constituţionale reflectă procesul tot mai puternic de reaşezare a
întregii organizării de stat, a relaţiilor dintre puterile şi instituţiile
statului, în condiţiile existenţei unui stat de drept.
Aceste atribuţii – deosebit de importante – ale Curţii
Constituţionale, nu sunt cu nimic de natură să diminueze atribuţia
Curţii Constituţionale de a efectua un control prealabil şi un
control posterior, în condiţiile expres specificate în legătură cu
constituţionalitatea (sau neconstituţionalitatea) legilor.
Sesizarea de neconstituţionalitate poate privi fie forma
controlului anterior, a priori sau prealabil, fie sub forma
controlului posterior, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.
Controlul prealabil asupra constituţionalităţii legilor se
efectuează înainte de promulgarea acestora. Titularii formulării
unei sesizări privind constituţionalitatea legilor, înainte de
promulgare, sunt: preşedintele României, preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Avocatul Poporului, precum şi un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Curtea Constituţională se
pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
În legătură cu constituţionalitatea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale, Curtea Constituţională poate fi sesizată de
preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, precum
şi de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
Cât priveşte constituţionalitatea regulamentelor
Parlamentului, aici sesizarea de neconstituţionalitate poate avea loc
la cererea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori.
O comparaţie a prevederilor cuprinse în alin.a), b) şi c) ale
art.146 din Constituţie, atestă faptul că subiectele dreptului de
sesizare nu sunt întotdeauna aceleaşi. Cea mai largă competenţă o
au preşedinţii celor două Camere, care pot declanşa sesizări fie în
legătură cu constituţionalitatea legilor înainte de promulgare, fie în
legătură cu constituţionalitatea tratatelor sau altor acorduri
internaţionale, fie în legătură cu constituţionalitatea
Regulamentelor Parlamentului.
Preşedintele României nu are dreptul să formuleze sesizări
de neconstituţionalitate decât în ceea priveşte constituţionalitatea
legilor înainte de promulgare. O asemenea competenţă restrânsă la
acest obiect o au Guvernul (deci Guvernul în integralitatea sa, nu
numai primul ministru), şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Un drept larg de sesizare în toate cele trei cazuri îl au un
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori,
prin aceasta marcându-se superioritatea coeficientului de
reprezentare pe care îl reprezintă senatorii faţă de deputaţi.
Grupurile parlamentare (şi nu numai liderul grupului, cum
s-a specificat într-o decizie a Curţii Constituţionale), au dreptul să
formuleze sesizări asupra constituţionalităţii regulamentelor.
În ce priveşte soluţionarea sesizării de
neconstituţionalitate, care constituie – poate – funcţia cea mai
importantă a Curţii Constituţionale, considerăm necesar să
precizăm că în conformitate cu prevederile art.147 din Constituţia
României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au
putere numai pentru viitor.
În legătură cu prevederile art.147 alin.2 din Constituţie s-au
ridicat interesante probleme de interpretare cu privire la Decizia
nr.1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale privind
obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate. Această decizie – care a suscitat vii comentarii –
a fost adoptată cu şase voturi, trei judecători semnând o opinie
separată (I), iar doi dintre aceştia, o a doua opinie separată (II).
Referindu-se la forţa obligatorie a deciziilor Curţii
Constituţionale, semnatarii opiniei majoritare amintesc că o parte –
deloc neglijabilă – a doctrinei constituţionale asimilează aceste
decizii cu actele având forţa legii. Totodată, majoritatea
judecătorilor Curţii Constituţionale au opinat că în cazul în care se
atacă o lege prin care s-a aprobat o Ordonanţă a Guvernului şi
aceasta a fost declarată neconstituţională, nu se poate susţine că ar
fi afectat de acest viciu numai articolul unic al legii de abilitare, ci
şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale
de ordonanţă, deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al
Guvernului şi a intrat în regimul procedurii legislative.
Principala problemă care a fost pusă în discuţia Curţii cu
prilejul adoptării deciziei menţionate a fost în special aceea dacă
Curtea Constituţională poate da nu numai o interpretare obligatorie
a legii fundamentale a statului, dar şi de a suspenda actele
normative contrare Constituţiei, substituindu-se organului
legislativ, reglementările stabilite de Curtea Constituţională
dobândind astfel o valoare directă în procesul legiferării.
Deşi problema a fost deosebit de interesantă şi a suscitat
numeroase discuţii, ea şi-a găsit o rezolvare de fond de abia prin
modificarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, modificarea survenită la 25 iulie 1997.
Remarcăm în această privinţă introducerea la art.2 al legii
menţionate a unui nou paragraf, având următorul conţinut: În
exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă numai
asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa
prevederea legală supusă controlului. De asemenea, Curtea
Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de
interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său
contrar Constituţiei.
În decursul existenţei sale, Curtea Constituţională a
desfăşurat o remarcabilă activitate, adoptând un număr important
de decizii ce au vizat fie problemele aplicării temporare a legilor,
exercitarea drepturilor electorale, autonomia parlamentară,
echilibrul constituţional în condiţiile separaţiei puterilor, drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti, limitele mandatului reprezentativ, dreptul
de organizare în grupuri parlamentare. Totodată, practica Curţii a
contribuit la clarificarea unor concepte juridice ca, de pildă,
conceptele de lege organică, delegare legislativă, avut obştesc,
conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ca şi la cristalizarea
unor reguli procedurale ce prefigurează un autentic Cod de
procedură constituţională.
Aşa cum s-a arătat, prin reforma constituţională din anul
2003 au sporit prerogativele Curţii Constituţionale şi s-a afirmat tot
mai puternic poziţia sa în sistemul organelor statului. S-a precizat,
de altfel, în mod expres că ea este „garantul supremaţiei
Constituţiei” şi a dispărut posibilitatea Parlamentului de a menţine,
cu o majoritate de două treimi, un text de lege declarat
neconstituţional. La întărirea poziţiei sale a contribuit şi noul text al
art.146 lit.e), care-i dă posibilitatea să soluţioneze „conflictele
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice”.
 supremaţia Constituţiei
 Curtea Constituţionale
 structura Curţii Constituţionale
 statutul judecătorilor
 competenţa
 sesizări de neconstituţionalita
 controlul anterior (a priori)
 controlul posteruior (a posteriori

1.Enuntati in ce consta supremaţia Constituţiei
2. Prezentați rolul şi însemnătatea Curţea Constituţionale
3. In ce consta structura Curţii Constituţionale
4. Asemănări şi deosebiri între statul judecatorilor Curtii constitutionale si judecatorii de la
instantele judecatoresti
5.Indicati pe scurt aspecte privind procedura sesizări exceptiei de neconstituţionalitate
6. Prezentați activitatea Curţii Constituţionale
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI PARLAMENTELE NAŢIONALE
9.1. Introducere
9.3.1. Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul organismelor comunitare. Funcţiile
9.3.2. Parlamentul European şi parlamentele naţionale
9.3.3. Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii
9.3.4. Tratatul Constituţional şi problematica raporturilor dintre Parlamentul European şi
7.1. Introducere
În cadrul acestui capitol sunt efectuate analize ce

privesc rolul Parlamentului în legătură cu dezbaterea şi
adoptarea unor legi privind ratificarea tratatelor
internaţionale, misiunile pe probleme de politică externă,
grupurile de prietenie, delegaţiile parlamentare, prezenţa
parlamentarilor români la lucrările Parlamentului European şi
rolul Uniunii Interparlamentare.
Este normal sa fie evidenţiate o serie de asemănări şi
deosebiri între diplomaţia oficială şi diplomaţia parlamentară,
subliniind posibilităţile foarte mari ce revin acestui tip de
diplomaţie care completează, întregeşte şi consolidează o
serie de idei şi aranjamente convenite la nivelul relaţiilor
interstatale. Sunt înfăţişate pe larg o serie de contribuţii aduse
de diplomaţia parlamentară românească în cadrul unor
organisme internaţionale, precum şi al relaţiilor bilaterale. În
mod deosebit sunt prezentate contribuţia diplomaţiei
parlamentare româneşti la aderarea României la NATO şi
integrarea în Uniunea Europeană, contribuţiile aduse în cadrul
diverselor organisme şi forme de colaborare multilaterală pe
plan parlamentar.
– cunoașterea Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul

organismelor comunitare.,
– cunoașterea aspectelor privind funcţiile Parlamentului
European
– cunoașterea aspectelor privind Parlamentul European şi
– cunoașterea aspectelor privind Tratatul Constituţional şi
problematica raporturilor dintre Parlamentul European şi
– parlamentele naţionale
–

organisme comunitare
– studenţii vor putea să diferențieze prin asemănări şi
deosebiri Parlamentul European şi parlamentele naţionale
diplomaţia oficială de diplomaţia parlamentară
Pentru unitatea de învățare PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI

PARLAMENTELE NAŢIONALE
9.3.1.Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul

organismelor comunitare.
Funcţiile Parlamentului European
Instituţia Parlamentului fiind una dintre cele mai dinamice

structuri ale Uniunii Europene care s-a afirmat cu deosebită vigoare
în ultimii ani, sporindu-şi competenţele şi gradul de angajare în
procesul de integrare europeană, este una dintre cele mai
importante pârghii de restructurare a mecanismului european. Este
şi firesc să fie aşa, deoarece parlamentele sunt expresia voinţei
cetăţenilor, asigură legătura nemijlocită cu aceştia prin
reprezentanţi aleşi în mod direct, care cunosc doleanţele şi
revendicările lor.
Parlamentul European reprezintă o transpunere la nivel
continental a acestei concepţii, însumând reprezentanţi direct aleşi
de popoarele Europei care aduc, fiecare, aportul lor în dezbaterea şi
soluţionarea unor probleme cu care Uniunea Europeană se
confruntă în procesul ei de adaptare la schimbări. În felul acesta
favorizează rezolvarea operativă şi eficientă a problemelor noi care
survin pe plan european, contribuind la aplanarea unor asperităţi
fireşti care apar într-un continent în care coexistă popoare diverse
din punct de vedere al tradiţiilor, intereselor, dezvoltării economice
etc.
Parlamentul European este unul dintre cele mai importante
organe ale Uniunii Europene, potrivit unor păreri chiar cel mai
important organ, dat fiind faptul că el exprimă "reprezentarea
populară", cu alte cuvinte fiind exponentul tuturor celor 450
milioane de locuitori care trăiesc pe teritoriul statelor care fac parte
din Uniunea Europeană.
Spre deosebire de parlamentele naţionale, Parlamentul
European a avut cu totul o altă geneză. Iniţial a existat numai o
Adunare comună a CECO şi o Adunare pentru CEE şi EURATOM.
De abia la 20 martie 1958 a fost creată Adunarea Parlamentară
Europeană, care la 30 martie 1962 a primit denumirea de
Parlamentul European.
Parlamentul European se compunea iniţial din delegaţii
desemnaţi de fiecare parlament naţional. Ulterior, în 1976, a fost
adoptată o importantă reformă, în conformitate cu care membrii
Parlamentului European au fost aleşi prin vot universal, direct şi
secret. Concomitent au sporit şi atribuţiile Parlamentului, care la
început era un organ consultativ, reformele succesive ale
instituţiilor comunitare transformând Parlamentul într-un organ de
co-decizie, de control şi chiar de decizie în problemele bugetare.
De menţionat este faptul că deşi dispune de importante
atribuţii, Parlamentul European nu îndeplineşte aceleaşi funcţii pe
care le au parlamentele naţionale. În sistemul comunitar funcţia
legislativă este îndeplinită, în principal, de către Consiliu, iar
Parlamentul European îndeplineşte atribuţii de co-decizie numai în
anumite situaţii, în prezent, desigur, mult mai numeroase decât în
trecut.
Funcţia de control a Parlamentului European este însă
deosebit de importantă, deoarece el controlează sistematic
activitatea Comisiei Europene, uneori modifică iniţiativele acesteia,
iar înainte de intrarea în atribuţii a unei noi Comisii, în fiecare al
cincilea an, Parlamentul urmează să decidă referitor la acordarea –
sau neacordarea – încrederii Comisiei.
Potrivit concepţiei admise în doctrina de specialitate,
Parlamentul European reprezintă popoarele Uniunii Europene, în
timp ce Consiliul este organ guvernamental; Comisia este organ
supranaţional, iar Curtea de Justiţie simbolizează preeminenţa
ideilor statului de drept.
Similitudinile între parlamentele naţionale şi Parlamentul
European nu sunt totuşi atât de importante încât să considerăm –
cel puţin în prezent – Parlamentul European ca o "proiecţie" a
sistemului parlamentar naţional. Deşi Parlamentul European are,
după cum am văzut, propria sa autonomie şi puteri importante,
atribuţiile sale nu sunt totuşi identice cu acelea ale parlamentelor
naţionale.
Încercarea de a găsi anumite similitudini între teoria
separaţiei puterilor, preconizată de doctrina clasică de drept
constituţional şi funcţiile Parlamentului European sunt totuşi
hazardate, pentru că funcţia de legiferare în cadrul parlamentelor
naţionale este exercitată în primul rând de Parlament, şi numai în
mod excepţional de puterea executivă, pe calea delegării legislative
sau a ordonanţelor de urgenţă. În cazul Parlamentului European
situaţia este exact inversă, deoarece de regulă competenţa
legislativă aparţine Consiliului Miniştrilor şi numai în mod cu totul
excepţional Parlamentului, în cadrul procedurii de co-decizie.
Procesul legislativ comunitar prezintă o serie de trăsături

specifice care îl diferenţiază în mod fundamental de procesul de
adoptare a legilor la nivelul parlamentelor naţionale.
Pentru a realiza marea deosebire care există între sistemul
de adoptare a legilor la nivel naţional şi cel existent la nivelul
comunitar european este necesar să percepem diferenţele
principiale ce există între aceste două posibilităţi de adoptare a unor
reglementări cu caracter normativ.
Aşa cum am arătat mai sus, la nivel naţional legile sunt
adoptate de regulă de parlamentul fiecărei ţări, existând totodată
aproape în toate ţările instituţia «delegării legislative», cu alte
cuvinte posibilitatea pe care o are guvernul unei ţări de a emite acte
normative în anumite domenii şi pentru anumite perioade de timp
limitate. Adoptarea actelor legislative se face, de regulă, de către
parlamente care confirmă sau infirmă totodată şi ordonanţele date
de guvern în temeiul «delegării legislative». Într-o serie de ţări (de
pildă Spania, Portugalia) există şi posibilitatea adoptării de către
guvern a unor ordonanţe legislative de «urgenţă», pentru cazuri
special delimitate. Iniţiativa legislativă aparţine, în sistemele
parlamentare, fie deputaţilor sau senatorilor, fie guvernelor. Legile
odată promulgate de şeful statului sunt publicate în buletinele
oficiale, dobândind forţă obligatorie pe întreg teritoriul ţării
respective, pentru toţi cetăţenii, pentru toate instituţiile şi organele
statului.
Există şi posibilitatea unei «iniţiative populare», a
propunerii unor legi la solicitarea unui număr de cetăţeni (respectiv
în ţara noastră 100.000 de cetăţeni cu drept de vot - art.74 pct.1.).
Constituţiile – legile cele mai înalte ale fiecărei ţări – se adoptă
potrivit unor majorităţi speciale, au o forţă superioară tuturor
celorlalte acte normative (aşa cum este şi în sistemul român) iar
după votarea de către Parlament se supun în foarte multe cazuri
referendumului popular.
Sistemul comunitar este configurat pe cu totul alte baze.
El reprezintă o îmbinare de elemente interguvernamentale,
supranaţionale şi populare. În vârful piramidei instituţiilor
comunitare se află Consiliul European, compus din şefii de state şi
de guverne ai celor 27 de ţări membre în prezent, care este organul
suprem politic de decizie. Consiliul de Miniştri, în cadrul căruia
majoritatea covârşitoare a problemelor se decide pe baza sistemului
«majorităţii calificate» (prin aceasta înţelegându-se majoritatea
statelor şi 60% din numărul populaţiei ţărilor membre) este de fapt
organul legislativ al Uniunii Europene, deoarece el emite actele
normative cu valoare generală (regulamente, directive, decizii,
hotărâri). Comisia, care este un organ supranaţional, compusă în
prezent din 27 de comisari, care devin independenţi de statele care
i-au propus; ea este adevăratul „Guvern” al Uniunii Europene, fiind
totodată singurul organ ce dispune de iniţiativă legislativă.
Parlamentul European, compus în prezent din 786 deputaţi,
nu este un organ legislativ în sensul termenului pe care îl folosim
atunci când ne referim la parlamentele naţionale. El a fost iniţial un
organ consultativ, afirmându-se cu timpul ca un important factor al
politicii comunitare şi dobândind treptat atribuţii legislative, de
„co-decizie”. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cuprinzând în
prezent 27 de judecători (unul de fiecare ţară membră), nu are
prerogativele unei Curţi Constituţionale (deşi unii doresc să-i
atribuie asemenea competenţe), dar ea soluţionează litigiile
comunitare având dreptul să se pronunţe şi asupra interpretării
tratatelor.
Sistemul normativ comunitar cuprinde două mari nivele.
Nivelul cel mai de sus îl constituie „dreptul originar”, tratatele
comunitare, adoptate pe baza unor negocieri interstatale care sunt
supuse ratificării de către parlamentele naţionale, iar în unele cazuri
referendumului popular.
La al doilea nivel se situează „dreptul derivat”, prin
aceasta înţelegându-se actele emise chiar de către organismele
comunitare, respectiv Comisia, Consiliul de Miniştri, Parlamentul
European etc. Aceste acte devin obligatorii pe teritoriul tuturor
statelor membre, fiind de aplicaţiune generală. Fără îndoială că
există şi anumite diferenţieri între actele comunitare pe care le-am
menţionat, unele fiind obligatorii numai în ceea ce priveşte efectele
lor (directivele), altele se adresează direct unor persoane sau
instituţii etc. (deciziile), dar esenţialul este acela că organele
comunitare create prin tratate dobândesc, la rândul lor calitatea de a
adopta şi emite acte normative, ceea ce în sistemul intern guvernele
nu pot face decât în mod excepţional. Prin aceasta, sistemul
comunitar se deosebeşte structural de modul în care sistemele
naţionale procedează în ce priveşte adoptarea actelor normative,
intrarea lor în vigoare, modul în care se produce abrogarea lor etc.
Sistemul legislativ comunitar prezintă deci o mare originalitate prin
aceea că el nu este structurat pe aceiaşi parametri ca sistemele
naţionale, ci porneşte de la determinarea unor competenţe la nivelul
întregii Uniuni Europene, la nivelul întregului sistem instituţional
comunitar.
În continuare, considerăm că nu este lipsit de interes să
arătăm mai îndeaproape modul în care lucrează Parlamentul
European în ceea ce priveşte sistemul elaborării şi adoptării actelor
normative.
În ceea ce priveşte atribuţiile legislative ale Parlamentului
European trebuie să facem precizarea că acestea s-au conturat pe
parcursul activităţilor comunitare. Iniţial, potrivit procedurii
stabilite prin Tratatul de la Roma, funcţia legislativă aparţinea în
exclusivitate Consiliului de Miniştri, care adopta diversele acte
comunitare, la propunerea Comisiei şi după "consultarea
Parlamentului". Rezultă, deci, că iniţial Parlamentul European avea
numai un rol consultativ, care trebuia îndeplinit pentru ca procedura
legislativă să fie considerată valabilă.
În prezent, ca urmare a diverselor evoluţii ce au avut loc în
viaţa Comunităţilor, puterea legislativă a Parlamentului European
se exercită în mai multe moduri şi potrivit mai multor proceduri:
- Consultarea simplă (o lectură) reprezintă de fapt avizul
Parlamentului asupra unei propuneri legislative a Comisiei, pentru
ca aceasta să fie adoptată de Consiliu. O asemenea procedură
constituie, evident, un important factor de natură să permită
fundamentarea unei decizii a Consiliului. Procedura de consultare
simplă se aplică, de pildă, în ce priveşte stabilirea preţurilor
agricole.
- Procedura de cooperare (două lecturi). În cazul în care
avizul dat de Parlament ca urmare a primei lecturi nu a fost luat în
considerare de către Consiliu, Parlamentul poate să respingă o
propunere cu prilejul celei de a doua lecturi. Într-o asemenea
situaţie, Consiliul nu poate să treacă peste punctul de vedere al
Parlamentului decât cu unanimitate de voturi. Dat fiind faptul că,
potrivit procedurii votului ponderat o unanimitate este foarte greu
de realizat în situaţii de genul celor menţionate, Consiliul va fi
obligat să caute o formulă de înţelegere cu Parlamentul, pentru a
evita o respingere a propunerii pe care a făcut-o. Ca exemple de
situaţii în care se foloseşte de obicei procedura de cooperare se pot
cita problema fondurilor europene de dezvoltare regională,
cercetarea, mediul, cooperarea şi dezvoltarea.
- Procedura de codecizie (trei lecturi). Într-o asemenea
situaţie se produce de fapt o divizare a puterii de decizie, în condiţii
de deplină egalitate între Parlament şi Consiliu. Dacă Consiliul, în
documentul care exprimă poziţia sa comună, nu a luat în calcul
poziţia Parlamentului, Parlamentul poate împiedica adoptarea
propunerii. Într-un asemenea caz, propunerea nu poate să fie
adoptată de către Consiliu. Se va stabili un comitet de conciliere,
compus din membri ai Parlamentului, ai Consiliului şi ai Comisiei,
pentru a căuta un compromis înaintea celei de a treia lecturi în
Parlament. Dacă dezacordul persistă, Parlamentul poate să respingă
definitiv propunerea.
Procedura de codecizie se aplică în domeniul libertăţii
circulaţiei muncitorilor, stabilirii pieţei interne, dezvoltării tehno-
logice, protecţiei consumatorilor, educaţiei, culturii şi sănătăţii.
Potrivit normelor comunitare, avizul conform al Parla-
mentului este indispensabil pentru a decide asupra aderării noilor
membri, a acordurilor de asociere cu ţările terţe, încheierii unor
acorduri internaţionale, procedurii electorale uniforme, dreptului de
rezidenţă al cetăţenilor Uniunii ş.a.
Importante atribuţii ale Parlamentului European privesc
adoptarea bugetului.
Bugetul comunitar este finanţat din resurse proprii, cum ar
fi drepturile de vamă percepute la frontierele externe ale Uniunii,
prelevările agricole percepute asupra produselor importate din ţări
terţe, 1,4% din TVA asupra bunurilor şi serviciilor la ansamblul
Uniunii şi 1,2% din Produsul Naţional Brut al statelor membre.
Proiectul de buget este întocmit de către Comisie şi este
transmis Consiliului Miniştrilor, care îl remite Parlamentului pentru
o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru buget şi
comisiile speciale analizează proiectul şi pregătesc sesiunea, în
cadrul căreia Parlamentul va propune modificările pe care le
consideră necesare pentru cheltuielile obligatorii şi amendamente
pentru cheltuielile "neobligatorii".
Această distincţie prezenta interes deoarece ea reflecta o
repartiţie a competenţelor între Consiliu, care decidea asupra
cheltuielilor obligatorii, în special cheltuieli agricole şi decurgând
din acorduri internaţionale cu terţe ţări, şi Parlament, care decide
asupra cheltuielilor neobligatorii (toate celelalte). Tratatul
Constituţional a suprimat însă această distincţie.
Potrivit procedurii încă în vigoare, după ce va negocia cu
Consiliul, Parlamentul – în cadrul unei a doua lecturi – poate încă
să amendeze modificările care au fost efectuate de Consiliu (fără
cheltuielile obligatorii). Parlamentul stabileşte definitiv bugetul iar
semnătura preşedintelui Parlamentului îl face executoriu.
Controlul executării bugetului se face de către Comisia
de control bugetar, Parlamentul apreciind în fiecare an
responsabilitatea politică a Comisiei Europene pentru a o putea
"descărca" de executarea bugetului.
Atribuţiile de control democratic sunt deosebit de
importante, ele constituind o veritabilă "armă juridică" la dispoziţia
Parlamentului European, deoarece votarea unei moţiuni de cenzură
ar putea constrânge Comisia să demisioneze.
În ceea ce priveşte "procedura codeciziei", se consideră că
ea a contribuit la echilibrarea puterii legislative între Consiliu şi
Parlamentul European. De regulă, la începutul fiecărei preşedinţii,
preşedintele în exerciţiu al Consiliului îşi prezintă programul în faţa
Parlamentului, iar la încheiere face cunoscute rezultatele obţinute.
Miniştrii participă la şedinţele Parlamentului în special la
"ora de întrebări". Preşedintele Parlamentului participă la reuniunile
Consiliului European, prezentând de obicei la începutul fiecărei
reuniuni a acestuia poziţia Parlamentului asupra problemelor ce
urmează a fi examinate. De altfel, la încheierea lucrărilor
Consiliului European se obişnuieşte ca preşedintele său să prezinte
un raport în faţa Parlamentului.
În ceea ce priveşte asocierea la procesul decizional,
noutatea radicală intervine în privinţa participării Parlamentului la
luarea deciziilor, deoarece Tratatul face din procedura de codecizie
regula şi îi atribuie un caracter exclusiv legislativ, denumind-o în
consecinţă „procedura legislativă ordinară” (chiar dacă mult
simplificată în raport cu codecizia); mai mult decât atât, în cazurile
de excepţie prevăzute nu numai Consiliul va avea dreptul să decidă
singur, deşi cu aprobarea sau cu consultarea Parlamentului, ci şi
Parlamentul, în cadrul aşa-numitei „proceduri legislative
speciale”. Deci, „Parlamentul este pus pe picior de relativă
egalitate cu Consiliul. Actele cu caracter legislativ se vor numi legi
şi legi-cadru, primele echivalând cu actualele regulamente iar
celelalte cu actualele directive”.
Importante atribuţii revin Parlamentului European în ce
priveşte justiţia, politica externă şi de securitate comună,
problemele afacerilor interne, ca şi ale relaţiilor cu «lumea a treia».
Pe de altă parte, reprezentând 495 milioane de cetăţeni din 27 state,
Parlamentul este şi un important factor de impulsionare politică. El
îndeplineşte o multitudine de atribuţii, care s-au cristalizat şi întărit
ca urmare a unui proces îndelungat, ce reflectă însăşi experienţa
acumulată în problemele comunitare. El s-a dovedit până acum un
important factor de echilibru, justificându-se întru totul părerea
cunoscutului autor Pierre Mathijsen, specialist în problemele
dreptului european: "Deşi nu este încă înarmat cu toate atributele
unui parlament, Parlamentul European a reuşit să-şi sporească de-a
lungul anilor puterile, atât datorită propriei hotărâri, cât şi
sprijinului oferit de dorinţa publică pentru o democraţie cât mai
puternică la nivel comunitar. El a devenit repede o instituţie având
statut egal cu cel al Consiliului şi al Comisiei. În realitate,
Parlamentul exercită o putere mai mare decât cea rezultată din
prevederile Tratatului".
Fără îndoială, există interesante similitudini în ceea ce
priveşte procedura întrebărilor şi interpelărilor, organizarea pe
comisii, grupurile parlamentare, înfiinţarea unor direcţii de
specialitate, care asistă parlamentarii europeni, a unui Secretariat
etc., dar toate acestea nu pot conferi Parlamentului European
profilul unui parlament naţional.
Autorul de specialitate Jean-Louis Quermonne, într-o
lucrare consacrată sistemului politic al Uniunii Europene,
observă următoarele: "dacă tratatele succesive au extins
atribuţiile Parlamentului European în materie legislativă şi în
alte domenii deloc neglijabile, acestea rămân încă mai puţine
decât cele de care dispun parlamentele naţionale. În special
faptul că grupurilor parlamentare care le compun nu le
corespund veritabile partide europene reduce şi mai mult
influenţa lor faţă de guverne şi faţă de opinia publică din
statele membre".
În ultimii ani, Parlamentul European s-a implicat activ
în dezbaterea
unor probleme importante precum reforma instituţională,
extinderea U.E., intensificarea cooperării interstatale
europene, combaterea terorismului internaţional.
Dintre problemele noi aflate pe agenda comisiilor
permanente ale Parlamentului European menţionăm:
dezvoltarea dialogului civil în lumina Tratatului de la
Lisabona, modificarea statutului Mediatorului European,
apărarea prerogativelor Parlamentului European în faţa
tribunalelor naţionale, rolul nou şi responsabilitatea
Parlamentului în virtutea Tratatului de la Lisabona,
modalităţile de constituire a grupurilor politice, definirea unui
cadru reglementând activitatea grupurilor de interese (lobiştii)
pe lângă instituţiile europene, evoluţia relaţiilor între
Parlamentul European şi parlamentele naţionale în cadrul
Tratatului de la Lisabona. Mai menţionăm impactul
Tratatului de la Lisabona asupra dezvoltării echilibrului
instituţional al Uniunii Europene, modalităţile de alegere a
Parlamentului European printr-o procedură uniformă, prin
sufragiu direct în toate statele membre ale Uniunii Europene,
simplificarea legislaţiei comunitare.
Este de remarcat că cele mai recente documente ale
Parlamentului European dau o înaltă apreciere activităţii
desfăşurate cu privire la elaborarea Tratatului de Reformă
semnat la Lisabona. Se remarcă, printre altele, că spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie a fost complet integrat în
Tratatul Uniunii Europene, legislaţia de interzicere a
discriminării a fost supusă unei proceduri legislative speciale,
necesitând acordul Parlamentului European, că va fi necesar
consimţământul Parlamentului pentru o gamă largă de
acorduri internaţionale semnate de Uniunea Europeană, că vor
apare noi competenţe de control, noi drepturi la informare,
dreptul Parlamentului de a iniţia amendamente la tratate,
precum şi noi proceduri în ce priveşte dreptul de control al
parlamentelor naţionale.
Sprijinind adoptarea Tratatului de la Lisabona,
Parlamentul European a formulat totodată o serie de
propuneri importante, ca de pildă, actualizarea acordului inter-
instituţional dintre Parlament şi Consiliu care defineşte
relaţiile de lucru ale acestora, propunând Consiliului şi
Comisiei să iniţieze un nou acord cu Parlamentul, care să
ofere acestuia o definiţie concretă a implicării sale în fiecare
etapă a procesului de încheiere a unui acord internaţional.
De asemenea, s-a solicitat Comisiei şi Consiliului să
ajungă la un acord cu Parlamentul cu privire la o strategie
menită să asigure coerenţa între legislaţia adoptată şi Carta
drepturilor fundamentale.
S-a mai recomandat o reexaminare urgentă şi
consolidarea poziţiei Uniunii Europene în cadrul
organizaţiilor internaţionale, după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.
Alte propuneri vizează îmbunătăţirea relaţiilor între
autorităţile europene şi cele naţionale, în deosebi în domeniul
legislativ şi judiciar, delimitarea domeniului de aplicare a
competenţei exclusive în domeniul resurselor biologice
marine, acordarea unei priorităţi problemelor politicii
agricole, promovarea efectivă a normelor sociale şi de mediu
la nivel bilateral, interregional şi multilateral.
Rolul şi poziţia Parlamentului European se cuvine a fi
raportate şi la alte instituţii parlamentare internaţionale care
fiinţează în momentul de faţă. Există, aşa cum se cunoaşte, o
Adunare Parlamentară a Consiliului Europei, o Adunare
Parlamentară a OSCE, o Adunare Parlamentară a NATO, o
Adunare Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre, fără
a mai vorbi de Uniunea Interparlamentară – important forum de
promovare a diplomaţiei parlamentare multilaterale.
După cum s-a subliniat într-un studiu de profil consacrat
instituţiilor parlamentare internaţionale, acestea au competenţe
limitate în ce priveşte: gestionarea afacerilor interne proprii, în
conformitate cu documentele constitutive şi cu mijloacele bugetare
primite; formularea recomandărilor adresate organismelor
guvernamentale; reacţia faţă de cererile de aviz ale organelor
guvernamentale.
În această ordine de idei se cuvine a remarca, de pildă, că
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei nu deţine nici ea
competenţele clasice ale unui Parlament, neputând declanşa o
moţiune de neîncredere, ci cel mult să exprime insatisfacţia faţă de
activitatea unor înalţi funcţionari. De altfel, în cadrul Consiliului
Europei atât competenţa legislativă cât şi puterea executivă aparţin
Comitetului Miniştrilor .
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă
recomandări către Comitetul Miniştrilor, prin care se propune
iniţierea unor acţiuni şi întocmeşte avize consultative.
În ce priveşte Adunarea Parlamentară a OSCE,
constituită în 1991, aceasta dispune – după cum se cunoaşte – de
atribuţii, mai ales în domeniul afacerilor externe şi al trimiterii unor
misiuni ce îşi aduc contribuţia la soluţionarea unor situaţii de criză.
Adunarea Parlamentară a NATO este şi ea o structură
independentă, care a fost creată tocmai spre a sublinia rolul politic
al acestei organizaţii, nu numai militar. Aşa cum s-a arătat în
literatura de specialitate, această instituţie – Adunarea Parlamentară
NATO – constituie, în principal, legătura între parlamentele
naţionale şi Alianţă. Totodată, ea are şi funcţia de a aminti
permanent că hotărârile interguvernamentale luate în cadrul NATO
urmează să fie omologate la nivel politic, în acord cu prevederile
constituţionale, de către parlamentele ţărilor reprezentate. Adunarea
Parlamentară NATO joacă, prin urmare, un rol important în
procesul de extindere a Alianţei.
Indiferent de atribuţiile – mai restrânse sau mai largi – de
care dispun organizaţiile parlamentare internaţionale, este un fapt
cert că ele s-au impus pe parcursul timpului ca un important factor
de dialog politic nu numai între guverne, dar şi între parlamente,
grupuri de prietenie, instituţii neguvernamentale etc., care
acţionează în special în problemele legate de asigurarea păcii,
eliminarea stărilor conflictuale şi promovarea neabătută a unor
relaţii de colaborare.
Creşterea numărului organizaţiilor parlamentare
internaţionale în epoca noastră constituie o dovadă de netăgăduit a
faptului că parlamentele pot să îndeplinească un rol cât se poate de
eficace în facilitarea apropierii dintre naţiuni, a promovării marilor
idei ale colaborării pe plan regional şi pe plan mondial. În prezent,
forumurile interparlamentare se înfăţişează fie ca instituţii
internaţionale distincte, având un profil exclusiv parlamentar, cum
este de pildă Uniunea Interparlamentară, fie ca elemente integrante
ale unor structuri internaţionale. În acest sens, de pildă, se pot
menţiona Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
Parlamentul European, Adunarea Atlanticului de Nord, Adunarea
Parlamentară a Cooperării Economice a Mării Negre etc..
Parlamentul European cuprinde, aşa cum arată art.189 din
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, "reprezentanţi ai
popoarelor statelor reunite în Comunitate".
Parlamentul European cuprinde în prezent un număr de 732
membri
În ceea ce priveşte statutul parlamentarilor, aceştia

dispun de un mandat reprezentativ, acţionând în mod individual şi
fiind aleşi pe o perioadă de cinci ani. Ei beneficiază de anumite
privilegii şi imunităţi, indispensabile exercitării în bune condiţii şi
în deplină independenţă a mandatului pe care îl au.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
respectă în general modelul parlamentelor democratice. Există un
Birou al Parlamentului European, care se compune dintr-un
preşedinte şi 14 vicepreşedinţi, care este ales pe doi ani şi jumătate.
Din Biroul Parlamentului mai fac parte cinci chestori cu vot
consultativ, care sunt responsabili pentru problemele legate de
statut, gestiunea şi interesele financiare ale membrilor.
În afară de Biroul Parlamentului European mai există şi
Conferinţa preşedinţilor, organism care întruneşte preşedintele
parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice, acesta reprezentând
organul politic care stabileşte ordinea de zi a sesiunilor plenare,
calendarul lucrărilor organelor parlamentare, precum şi competenţa
şi numărul membrilor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.
În cadrul Parlamentului European funcţionează 17 comisii
permanente, dar pot funcţiona, de asemenea, comisii temporare
sau comisii de anchetă. În afara acestora, există comisii
parlamentare mixte, care întreţin relaţiile cu parlamentele statelor
cu care există acorduri de asociere (o asemenea comisie există şi în
ce priveşte relaţiile Uniunea Europeană - România), precum şi
delegaţii parlamentare, prin care se desfăşoară o intensă activitate,
în special legată de problemele externe.
Pentru buna desfăşurare a muncii sale, Parlamentul este
deservit de un aparat de circa 3.500 funcţionari, la care se adaugă
agenţii grupurilor politice şi asistenţii parlamentari. O treime din
personal este afectat traducerii şi interpretării, datorită recunoaşterii
a 11 limbi de lucru în cadrul Parlamentului European. Aparatul
parlamentar se află sub conducerea şi îndrumarea Secretarului
general.
În cadrul Parlamentului European funcţionează grupurile
parlamentare, configurate în raţiunea afinităţilor politice. În
decursul anilor s-au constituit grupuri parlamentare socialist,
liberal, democratic, al stângii unite etc., toate aceste grupuri având
un rol important în elaborarea poziţiilor şi în asigurarea unei
reprezentativităţi politice lucrărilor şi hotărârilor ce se adoptă.
9.3.2 Parlamentul European şi parlamentele naţionale
Construcţia comunitară se înfăţişează însă ca un proces

care afectează prerogativele de decizie ale statelor într-o anumită
măsură, fără a le elimina însă cu totul şi nici a le face total
incompatibile cu noul sistem european în curs de afirmare şi
generalizare.
Ordinea juridică comunitară reprezintă o structură deosebit
de complexă, care s-a cristalizat şi perfecţionat pe baza unei viziuni
originale privind apropierea şi integrarea statelor europene. Aşa
cum observau doi cunoscuţi specialişti ai dreptului comunitar, Guy
Isaac şi Marc Blanquet, "spre deosebire de federaţii, care îşi găsesc
de obicei izvorul în constituţii, în acte de drept intern, comunităţile
– ca şi organizaţiile internaţionale – au fost create prin tratate
multilaterale, negociate în cursul unor conferinţe internaţionale,
semnate de către reprezentanţii statelor fondatoare, ratificate şi
intrate în vigoare potrivit principiilor clasice ale dreptului
tratatelor" .
La rândul său, cunoscutul constituţionalist francez Pierre
Pactet observă că deşi normele comunitare sunt considerate a fi
norme internaţionale decurgând din tratate, "în realitate ele sunt
norme internaţionale specifice, care alcătuiesc un grup aparte, de o
mare originalitate" .
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi
Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum încununat de
succes în final, dar nu lipsit de sinuozităţi, spre edificarea unei
ordini de drept europene.
Dacă tratatele comunitare – pe care le-am amintit – au
perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de
colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a
constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală,
necunoscută anterior în istorie.
Originalitatea construcţiei comunitare constă în aceea că,
marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele de drept
naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment să
se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre.
Principiul subsidiarităţii a rămas - şi rămâne - o regulă de bază a
construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit
o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele,
individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce
singure la bun sfârşit angajamentele comunitare.
Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi
sistemele naţionale de drept, Curtea Europeană de Justiţie de la
Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van Gend şi
Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc
superioritatea dreptului comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar
şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor membre.
Date fiind originalitatea şi elementele cu totul specifice ce
caracterizează dreptul comunitar, parlamentelor naţionale le revine
un rol dintre cele mai importante în integrarea sistemelor juridice şi
a constituţiilor diverselor ţări în ordinea juridică europeană,
asigurând sincronizarea şi compatibilitatea normelor constituţionale
interne cu principiile şi normele de bază ale Uniunii Europene.
După cum arată Giorgio Napolitano, actualul preşedinte al
Italiei, care a fost mult timp parlamentar european, "Parlamentul
European şi parlamentele naţionale reprezintă, în aceeaşi măsură,
popoarele Uniunii Europene. Sistemele de democraţie parlamentară
care fiinţează în fiecare dintre statele membre ale Uniunii au
rădăcini istorice profunde şi se întemeiază pe un ansamblu complex
de relaţii politice şi sociale".
În ultimii ani, tocmai ca o componentă a propunerilor ce
vizează perfecţionarea mecanismelor instituţionale comunitare, au
fost avansate şi numeroase idei legate de creşterea rolului
Parlamentului European, de o mai bună corelare a intereselor
parlamentelor naţionale cu Parlamentul European. S-au căutat
forme noi dar şi mai bune de colaborare şi sincronizare între
forumurile reprezentative naţionale şi marele forum parlamentar,
acţionând la nivelul continentului – Parlamentul European.
De altfel, preocupările Parlamentului European pentru
efectuarea unei reforme instituţionale datează de mult timp. Astfel,
În 1984 a fost dezbătut Proiectul Spinelli privind o reformă a
Uniunii Europene, iar apoi în 1994, Raportul Herman. Însăşi ideea
convocării Convenţiei pentru viitorul Europei are la orgine o
iniţiativă parlamentară, adoptată în 1997, cu privire la aplicarea
prevederilor Tratatului de la Amsterdam. Este de asemenea de
menţionat că ideea Cartei Drepturilor Fundamentale are la bază
dezbateri şi propuneri care au fost formulate în cadrul
Parlamentului European.
Pe parcursul timpului, Parlamentul European a adoptat
chiar mai multe rezoluţii pertinente, cum ar fi rezoluţia Menez de
Vigo-Seguro din 31 mai 2001 cu privire la Tratatul de la Nisa şi
viitorul Uniunii Europene, rezoluţia Mendez de Vigo-Leinen din 29
noiembrie 2001 asupra procesului constituţional şi viitorului
Europei, rezoluţia Napolitano din 7 februarie 2002 cu privire la
rolul parlamentelor naţionale, rezoluţia Camero din 14 martie 2002
asupra personalităţii juridice a Uniunii, rezoluţia Lamassoure din
16 mai 2002 asupra repartizării competenţelor ş.a.
În mod cu totul deosebit pentru problematica pe care o
cercetăm prezintă importanţă rezoluţia cu privire la relaţiile între
Parlamentul European şi parlamentele naţionale, care a fost
adoptată pe baza raportului prezentat de Giorgio Napolitano – fost
preşedinte al Comisiei pentru probleme constituţionale, având
avizul Comisiei pentru afaceri externe, drepturile omului, securitate
comună şi politica de apărare, precum şi al Comisiei juridice şi a
pieţii interne.
Raportul Napolitano sublinia ideea că Parlamentul
European nu se consideră singurul reprezentant al cetăţenilor, deşi
el este ales prin vot direct, relevând totodată importanţa antrenării
parlamentelor naţionale în acţiunea de făurire a noii Europe,
parlamentele naţionale urmând ca împreună cu Parlamentul
European să vegheze la adoptarea instrumentelor necesare pentru
înfăptuirea scopurilor integrării. Giorgio Napolitano propunea chiar
încheierea unui "acord interparlamentar" între parlamentele
naţionale şi Parlamentul European, pentru a organiza cooperarea
sistematică a activităţii lor.
Relevând ideea că Uniunea Europeană se bazează pe o
dublă legitimitate, fiind în acelaşi timp o uniune de state şi o uniune
de popoare, Napolitano preconiza, în spiritul prevederilor Tratatului
de la Amsterdam, extinderea puterii de co-decizie legislativă, dar şi
sporirea rolului COSAC (Consiliul Organismelor Specializate în
Probleme Parlamentare), cuprinzând reprezentanţi ai Parlamentului
European şi ai parlamentelor naţionale . După părerea lui
Napolitano, este esenţial ca parlamentele naţionale să poată
interveni în cursul fazei de elaborare a textelor legislative europene,
prezentând avize şi contribuţii de care guvernele respective trebuie
să ţină seama.
Raportul Napolitano făcea referiri şi la alte posibile opţiuni,
cum ar fi ideea unei a doua Camere, compusă din parlamentari
naţionali, a unui Congres sau a unei "conferinţe permanente a
parlamentelor" ş.a..
Avizul Comisiei pentru afaceri externe adaugă ideea că
atâta timp cât politica externă şi de securitate rămâne o formă de
colaborare pur etatică, parlamentele naţionale au un rol deosebit de
important deoarece ele îşi păstrează competenţa exclusivă în
probleme legate de cheltuielile militare şi angajarea forţelor armate
naţionale.
Comisia juridică, în avizul său, a subliniat de asemenea
importanţa sporirii rolului COSAC, dar s-a pronunţat împotriva
ideii creării unei a doua Camere. Ea a respins şi ideea creării unui
fel de "Consiliu constituţional", format din reprezentanţii
parlamentelor naţionale (propunerea revistei "The Economist"),
considerând că o asemenea propunere ar crea confuzii sau chiar un
conflict jurisdicţional între un asemenea organ nou creat şi Curtea
de Justiţie Constituţională. Ţinând seama de diversitatea
constituţiilor existente în ţările Uniunii Europene, Comisia juridică
a apreciat totuşi necesitatea creării unei forme de Curte
Constituţională sau de tribunal de Arbitraj, pentru a veghea la
interpretarea corectă a competenţelor.
9.3.3.Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii
Principiul subsidiarităţii reprezintă unul dintre principiile

fundamentale ale relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi statele
membre.
De altfel, pct.1 al art.I-5 din Tratatul Constituţional,
intitulat „relaţiile dintre Uniune şi statele membre”, prevede că
„Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în
ceea ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi
constituţionale, în special cele care se referă la asigurarea
integrităţii teritoriale a statului, la menţinerea ordinii publice şi la
apărarea securităţii interne”.
Titlul III al Tratatului Constituţional, intitulat
„Competenţele Uniunii”, stabileşte principiile fundamentale ale
Uniunii Europene. Aceste principii sunt: principiul atribuirii de
competenţe, principiul subsidiarităţii şi principiul proporţionalităţii.
Potrivit textului art.I-11, „1. Delimitarea competenţelor
Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea competenţelor
Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
2. În temeiul principului atribuirii, Uniunea acţionează în
limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către
statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către
acestea. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie
aparţine statelor membre.
3. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu
ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în
măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în
mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor
preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii”.
Următoarele texte ale primei Părţi din Tratatul
Constituţional stabilesc categoriile de „competenţe” existente în
cadrul Uniunii Europene. Aceste competenţe pot fi:
- competenţe exclusive, atunci când Constituţia atribuie
Uniunii competenţe exclusive într-un anumit domeniu, situaţie în
care numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic, statele membre neputând să facă acest
lucru decât cu autorizarea Uniunii sau pentru punerea în aplicare a
actelor adoptate de către aceasta;
- competenţe partajate între statele membre şi Uniune,
situaţie în care statele membre îşi exercită competenţa numai în
măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa sa sau a decis
să nu şi-o mai exercite;
- competenţe de sprijin, de coordonare sau
complimentare, situaţie în care Uniunea are competenţa de a
întreprinde acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a
actelor statelor membre, fără a putea înlocui însă prin aceasta
competenţa acestora în domeniile respective. Actele obligatorii din
punct de vedere juridic adoptate de către Uniune în temeiul
dispoziţiilor specifice acestor domenii nu implică armonizarea
dispoziţiilor legale şi de reglementare a statelor membre.
În ce priveşte competenţele exclusive ale Uniunii, acestea
privesc acordurile internaţionale în domeniul politicii comerciale
comune, dar şi în domeniile Uniunii Vamale, stabilirea regulilor de
concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, politica monetară
pentru statele membre a căror monedă este Euro.
Competenţa partajată include piaţa internă, politica
socială, agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor
biologice ale mării, care ţin de domeniul competenţei exclusive a
Uniunii, protecţia consumatorilor, transporturi, spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie ş.a.
Competenţele de sprijin, coordonare sau complementare
vizează celelalte domenii, cum ar fi industria, educaţia, tineretul,
sportul, domenii în care – aşa cum s-a arătat – competenţa revine
statelor membre.
Este de menţionat că dacă o acţiune a Uniunii se dovedeşte
necesară, fără a fi specificată expres prin Constituţie ca fiind de
domeniul de competenţă a Uniunii, Consiliul va putea adopta
măsurile necesare la propunerea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European.
Principiul subsidiarităţii şi complementarităţii sau
principiul proporţionalităţii acţionează numai în domeniile ce nu ţin
de competenţa exclusivă a Uniunii, domeniu care prin definiţie este
„transferat” Uniunii Europene.
În domeniile în care competenţele sunt concurente sau
revin statelor membre, este posibilă aplicarea principiului
subsidiarităţii, principiu care este dezvoltate, atât în textele generale
pe care le-am menţionat, cât şi în două Protocoale ce formează
anexe la Tratatul pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa:
„Protocolul cu privire la rolul parlamentelor naţionale în
Uniunea Europeană” şi „Protocolul cu privire la aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”.
Cele două protocoale precizează în special că toate
proiectele de acte legislative europene vor fi motivate din punctul
de vedere al respectării principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, orice proiect de act legislativ european trebuind
să cuprindă o fişă care să conţină elementele de natură să permită a
se aprecia că au fost respectate principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Orice parlament naţional sau orice Cameră a
unuia dintre parlamente poate, în termen de şase săptămâni cu
începere de la data transmiterii unui proiect de act legislativ
european, să adreseze preşedintelui Parlamentului European,
Consiliului sau Comisiei un aviz motivat, dacă ar aprecia că
respectivul proiect nu ar respecta principiul subsidiarităţii.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, sau dacă este
cazul un grup de state membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală
Europeană sau Banca Europeană de Investiţii vor ţine seama de
avizele motivate, care le vor fi transmise de parlamentele naţionale
sau de una dintre Camerele acestor parlamente.
Dacă avizul motivat cu privire la nerespectarea principiului
subsidiarităţii ar cuprinde o treime din totalul voturilor atribuite
parlamentelor naţionale, proiectul va trebui reexaminat. Acest
cvorum este de o pătrime şi nu de o treime dacă este vorba de un
act legislativ ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie.
Într-o asemenea circumstanţă, iniţiatorii pot decide fie menţinerea
proiectului, fie modificarea lui, fie retragerea proiectului, dar în
toate cazurile această decizie urmează să fie motivată.
Osebit de această modalitate, există şi posibilitatea folosirii
unei plângeri adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
introdusă de către statele membre sau transmise de către acestea în
numele Parlamentului naţional al unui stat membru sau al unei
Camere a acestui Parlament.
Din cele ce preced se vădeşte cu deosebită claritate faptul
că parlamentele naţionale nu dispun de un drept de veto împotriva
hotărârilor comunitare care ar dezavantaja, eventual, statele
respective. Ele pot, într-adevăr, să "tragă un semnal de alarmă"
atrăgând atenţia organelor comunitare asupra problemelor în cauză,
dar nu pot modifica şi nici reforma asemenea hotărâri. Calea
adresării unor acţiuni către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu
aparţine parlamentelor naţionale. În consecinţă, ele vor trebui să se
adreseze guvernelor în situaţia în care ar socoti că anumite interese
naţionale sunt prejudiciate, spre a cere Curţii de Justiţie anularea
sau modificarea dispoziţiilor respective.
Vor fi mari dificultăţi, desigur, în situaţia în care
parlamentele ar aprecia ca fiind necorespunzătoare intereselor
naţionale anumite dispoziţiuni comunitare, dar guvernele ar avea o
altă părere şi ar refuza să formuleze plângeri în numele statelor
respective către Curtea Europeană de Justiţie.
Rămâne a conchide, deci, că numai înţelepciunea organelor
comunitare singură va fi în măsură să decidă dacă anumite interese
naţionale sunt atât de importante încât să impună retragerea sau,
după caz, modificarea unui act juridic comunitar, pe baza unor
negocieri politice.
Este de menţionat că în cadrul Convenţiei de la Bruxelles
problematica subsidiarităţii a fost abordată în cadrul primului grup
de lucru şi parţial în cadrul celui de al patrulea, cu privire la rolul
parlamentelor naţionale. În esenţă, raportul elaborat de grupul de
lucru I "subsidiaritatea", a înscris patru idei:
a) obligaţia Comisiei de a anexa propunerilor sale de texte
normative o "fişă subsidiaritate", cuprinzând o evaluare a
propunerilor de reglementări în lumina aplicării corecte a
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
b) crearea unui mecanism de "alertă precoce" (early
warning system), permiţând o participare directă a parlamentelor
naţionale la controlul principiului subsidiarităţii. Această procedură
de "alertă precoce" se desfăşoară prin transmiterea tuturor textelor
de către Comisie nu numai Consiliului şi Parlamentului, dar şi
fiecărui parlament naţional, acestea având dreptul să se pronunţe
într-un interval de şase săptămâni printr-un aviz motivat, cu privire
la respectul principiului subsidiarităţii în cadrul propunerii
respective. Un asemenea aviz va trebui să fie însă adoptat cu
majoritate. Avizul se va referi exclusiv la problema respectului
principiului subsidiarităţii şi nu la substanţa propunerii însăşi. În
ipoteza în care într-un interval de şase săptămâni vor fi primite un
număr semnificativ de avize, emanând de la o treime din numărul
parlamentelor naţionale, Comisia va reexamina propunerea sa,
putând fie să o menţină, fie să o modifice sau să o retragă. După
cum se arată în concluziile grupului de lucru I, acest dispozitiv de
"alertă precoce" situează toate parlamentele naţionale pe picior de
egalitate, permiţându-le să formuleze observaţii pertinente legate de
aplicarea principiului subsidiarităţii;
c) o altă idee a fost aceea că parlamentele naţionale care au
folosit mecanismul de "alertă precoce" beneficiază şi de
posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, după adoptarea unor acte
legislative, dacă consideră că acestea încalcă principiul
subsidiarităţii;
d) o a patra propunere viza Comitetul regiunilor, care putea
sesiza Curtea de Justiţie cu privire la textele care privesc domenii
de activitate în legătură cu care ele sunt consultate de regulă în
cadrul normal al atribuţiilor ce le revin.
Documentele adoptate de grupul de lucru au subliniat că
toate aceste propuneri nu îngreunează procedura legislativă, nu
crează noi instanţe sau noi organe, respectă procesul legislativ
comunitar şi permite, pentru prima dată în istoria Uniunii
Europene, parlamentelor naţionale să intervină în mod direct şi
chiar să se implice într-un stadiu precoce, când propunerile
legislative nu au căpătat încă forţă juridică obligatorie.
În cadrul grupului de lucru au mai fost enunţate şi alte
propuneri, care nu au fost însă însuşite de către participanţi. Aşa, de
pildă, s-a propus la un moment dat ca în cadrul Comisiei Europene
să funcţioneze un Comisar special, eventual cu grad de
vicepreşedinte, şi care să vegheze în mod permanent la respectarea
principiului subsidiarităţii.
Evidenţiind necesitatea ca parlamentele naţionale să se
implice într-o măsură sporită în proiectul european, Peter Glotz
(Germania) a înfăţişat cinci posibile modele: înfiinţarea unei a doua
Camere a Parlamentului European, formată din reprezentanţii
parlamentelor naţionale; înfiinţarea unui Congres European, format
atât din europarlamentari cât şi din reprezentanţi ai parlamentelor
naţionale, după modelul Congresului american (alternativă
susţinută şi de Valery Giscard d'Estaing); consolidarea/reforma
COSAC, conform propunerilor conţinute în "raportul Napolitano";
înfiinţarea unui forum distinct, a cărui responsabilitate principală ar
fi controlul subsidiarităţii; menţinerea sistemului actual, cu un
mecanism ameliorat de informare a parlamentelor naţionale.
În discuţii a mai fost evocată şi ideea acordării dreptului de
apel parlamentelor naţionale la Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, pe probleme legate de subsidiaritate. Peter Glotz a
subliniat că alegerea modelului de implicare a parlamentelor
naţionale trebuie să aibă în vedere necesitatea simplificării
procesului decizional şi a asocierii parlamentelor naţionale la
procesul decizional al Uniunii sub forma consultativă.
Soluţiile adoptate în final de Convenţia de la Bruxelles nu
au întrunit totuşi – aşa cum s-a arătat – o adeziune unanimă. Au fost
exprimate atât în timpul Conferinţei, cât şi după aceea, diverse
puncte de vedere critice, dintre care – după cum am precizat mai
sus – unele au fost chiar menţionate în textul raportului prezentat la
Roma de Valery Giscard d'Estaing.
Într-un studiu publicat chiar în timpul desfăşurării
lucrărilor Convenţiei, Pierre Calamé propunea de pildă elaborarea
unui nou concept şi anume acela al "subsidiarităţii active", prin
aceasta înţelegându-se că nici o problemă contemporană nu poate fi
tratată la un singur nivel de guvernare, iar arta guvernării presupune
a se asigura în acelaşi timp maximum de unitate, dar şi de
diversitate, înţelegându-se prin aceasta respectul diferenţelor de
context, de cultură şi de aspiraţii. Organizaţia "L'autre Europe" a
propus, în ce priveşte subsidiaritatea, să i se recunoască fiecărui
parlament naţional un drept de veto în măsură să-i permită să refuze
un text european pe care l-ar considera contrar subsidiarităţii sau
depăşind competenţele delegate.
9.3.4 Tratatul Constituţional şi problematica raporturilor

dintre Parlamentul European şi parlamentele naţionale 21
Aşa cum s-a arătat la punctul precedent, problema

subsidiarităţii a fost abordată în cadrul principiilor fundamentale
care definesc competenţele şi acţiunile Uniunii. Art.I-9, înscris în
Titlul III "Competenţele şi acţiunile Uniunii", are următorul
cuprins: "În virtutea principiului subsidiarităţii în domeniile care nu
ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în
măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot să fie
realizate în mod satisfăcător de către statele membre, atât la nivel
central cât şi la nivel regional sau local, dar pot, în raţiunea
dimensiunilor sau efectelor acţiunii avută în vedere să fie mai bine
realizate la nivelul Uniunii".
Acelaşi text prevede, în continuare, că "instituţiile Uniunii
vor aplica principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul
asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
anexat la Constituţie. Parlamentele naţionale veghează la
respectarea acestui principiu, în conformitate cu procedura
prevăzută în protocolul menţionat".
Înţelegerea corectă a semnificaţiei acestui principiu poate fi
realizată, desigur, numai raportând subsidiaritatea la celelalte
principii fundamentale – ca şi la obiectivele generale ale Uniunii
Europene – iar, pe de altă parte, analizând însuşi textul Protocolului
cu privire la subsidiaritate.
Cu privire la primul aspect evocat, observăm că principiul
subsidiarităţii nu este singurul menţionat printre principiile
fundamentale ce se referă la competenţele şi acţiunile Uniunii.
Astfel, înainte de a introduce ideea de subsidiaritate, art.I-9 se
referă la delimitarea competenţelor Uniunii pe baza principiului
atribuirii de competenţe, în virtutea căruia Uniunea acţionează în
limitele competenţelor care îi sunt conferite de către statele
membre.
Potrivit art.I-9 pct.2 ultima parte, "orice competenţă care nu
a fost atribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor membre".
De menţionat este şi faptul că textul art.I-9, după ce enunţă
prncipiul subsidiarităţii, face referire şi la un alt principiu bine
cunoscut, complementar ideii subsidiarităţii, şi anume principiul
proporţionalităţii, în conformitate cu care conţinutul şi forma
acţiunii Uniunii nu trebuie să exceadă în nici un caz ceea ce este
necesar pentru a atinge obiectivele prevăzute în Constituţie.
Tot cu referire la cadrul general al raporturilor europene,
prevăzute în Titlul I intitulat "Definiţia şi obiectivele Uniunii", s-ar
putea menţiona însuşi primul articol (art.I-1), care înscrie ideea că
"Statele membre conferă (Uniunii, n.ns.) competenţele pentru
atingerea obiectivelor lor comune".
În acelaşi text se mai vorbeşte despre faptul că Uniunea
"coordonează politicile statelor membre" vizând să asigure
atingerea competenţelor ce i-au fost transferate.
Deosebit de importante sunt prevederile art.I-5, care dispun
în mod neechivoc că Uniunea respectă identitatea naţională a
statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale, politice şi
constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi
regională. Ea respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special
acelea care vizează asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea
ordinii publice şi salvgardarea securităţii.
Relaţia reciprocă dintre Uniune şi statele membre se
bazează – după cum postulează paragraful 2 al aceluiaşi articol – pe
principiul "cooperării loiale", prin acesta înţelegându-se că Uniunea
şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din Constituţie. O prevedere specială este
înscrisă şi în ultima parte a paragrafului 2, în sensul că statele
membre vor facilita îndeplinirea obiectivelor Uniunii, abţinându-se
de la orice măsură susceptibilă să ameninţe realizarea scopurilor
enunţate în Constituţie.
Pentru înţelegerea semnificaţiei corecte a principiului
subsidiarităţii o însemnătate aparte o prezintă Protocolul cu privire
la aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, la care
ne-am mai referit.
Însuşindu-şi ideile enunţate în dezbaterile Convenţiei,
protocolul precizează că înainte de a propune un act legislativ,
Comisia va proceda la consultări largi care vor ţine seama – dacă
este cazul – de dimensiunea regională şi locală a problemelor avute
în vedere. Propunerile Comisiei vor fi transmise parlamentelor
naţionale ca şi legislatorilor Uniunii Europene. Comisia va motiva
propunerile sale cu privire la principiul subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Orice propunere legislativă va trebui să fie
însoţită de o fişă care să conţină elementele circumstanţiale de
natură să permită o apreciere cu privire la respectul principiul
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Aşa cum s-a arătat mai sus, într-
un interval de şase săptămâni de la data transmiterii propunerii
legislative, parlamentele naţionale ale oricărui stat pot transmite
avizul motivat în care să specifice dacă consideră că propunerea
legislativă în cauză nu este conformă cu principiul subsidiarităţii.
Parlamentul European, Consiliul şi Comisia vor ţine
întotdeauna seama de avizele motivate care le sunt adresate de
parlamentele naţionale sau chiar de către una din Camerele
acestora, dacă parlamentele respective sunt bicamerale.
În situaţii întemeiate, se va proceda la o reexaminare a
propunerilor în cauză. Osebit de această modalitate, există şi
posibilitatea folosirii unei plângeri adresate Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, introduse de către statele membre sau transmise
de către acestea în numele Parlamentului naţional al unui stat
membru sau al unei Camere a acestui Parlament.
Din cele ce preced se vădeşte cu deosebită claritate faptul
că parlamentele naţionale nu dispun de un drept de veto împotriva
hotărârilor comunitare care ar dezavantaja, eventual, statele
respective. Ele pot, într-adevăr, să "tragă un semnal de alarmă"
atrăgând atenţia organelor comunitare asupra problemelor în cauză,
dar nu pot modifica şi nici reforma asemenea hotărâri. Calea
adresării unor acţiuni către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu
aparţine parlamentelor naţionale. În consecinţă, ele vor trebui să se
adreseze guvernelor în situaţia în care ar socoti că anumite interese
naţionale sunt prejudiciate, spre a cere Curţii de Justiţie anularea
sau modificarea dispoziţiilor respective.
Trebuie să menţionăm că spre a se asigura o cât mai bună
acurateţă textelor Tratatului Constituţional au fost propuse, pe
parcursul lucrărilor Convenţiei, numeroase amendamente care,
evident, nu au fost toate acceptate. Considerăm totuşi necesar să
menţionăm câteva dintre acestea, tocmai în scopul de a reda mai
exact atmosfera dezbaterilor şi dorinţa statelor ca interesele lor
vitale, ordinea lor constituţională să nu fie afectate ca o consecinţă
a procesului integrării. Aşa, de pildă, parlamentara Cristiana
Muscardini (Italia) a propus ca să se specifice expres în text că
"statele membre au dreptul să nu participe la decizii sau la iniţiative
care ar putea prejudicia interesele lor legitime naţionale". Un
parlamentar slovac a sugerat introducerea unui text în sensul că
"Uniunea respectă suveranitatea culturală şi etnică a statelor
membre".
Luis Queiro, supleant al delegaţiei portugheze, a propus
înscrierea chiar din art.I-2, a ideii că "un stat membru poate, cu
respectarea procedurilor prevăzute în acest scop, să angajeze o
procedură de retragere din Tratatul stabilind Uniunea Europeană"
(idee care se regăseşte în final, dar mult mai departe, în art.I-59).
Mai mulţi parlamentari portughezi au propus o referire
expresă la respectarea "dreptului constituţional" al fiecărei ţări. În
legătură cu competenţele, un grup de parlamentari din mai multe
ţări a sugerat să se prevadă expres că în delimitarea şi exercitarea
competenţelor, Uniunea va respecta "distribuţia internă a puterilor
între diferitele nivele instituţionale ale statelor membre, aşa cum
sunt prevăzute în respectivele constituţii".
Asemenea puncte de vedere, la care se adaugă, desigur, şi
opiniile pe care le-am menţionat deja ale celor opt membri ai
Convenţiei, care şi-au manifestat dezacordul faţă de textul finalizat
în ultima zi a lucrărilor, demonstrează faptul că problema
competenţelor, a delimitării corecte între ceea ce ţine de domeniul
european şi ceea ce aparţine suveranităţilor naţionale este încă
departe de a fi fost soluţionată într-un mod satisfăcător, necesitând
în continuare eforturi de sincronizare a poziţiilor şi mai ales
respectarea "loialităţii reciproce", aşa cum în mod corect se
subliniază în documentul adoptat.
La capătul unei analize consacrate principiului
subsidiarităţii, câteva idei se pot desprinde:
- 10 subsidiaritatea este în prezent un principiu de bază al
relaţiilor comunitare, care s-a afirmat în mod progresiv, căpătând
astăzi o valoare primordială pentru reglementarea raporturilor
comunitare, în spiritul asigurării unui echilibru între interesele
naţionale şi standardele comunitare;
- 20 subsidiaritatea reprezintă, dintr-un anumit punct de
vedere, o expresie a suveranităţii naţionale a statelor membre ale
Uniunii Europene, pe care nimeni nu o va putea aboli;
- 30 principiul subsidiarităţii, având o încărcătură morală,
filosofică şi politică, este în egală măsură un principiu
constituţional de organizare internă, interesând în cel mai înalt grad
dreptul constituţional şi dreptul administrativ, dar şi un principiu al
dreptului constituţional european, vizând modelarea în perspectivă
a raporturilor dintre o federaţie de state-naţiuni şi componentele
sale, care înţeleg să transfere Comunităţii anumite competenţe,
exercitând în comun o serie de prerogative ale suveranităţii de stat.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a adus, în
special în ultimii ani, numeroase elemente de noutate, de natură a
se asigura edificarea cadrului juridic necesar integrării României în
Uniunea Europeană şi mai ales al precizării raporturilor dintre
„suveranitate” şi „integrare”.
În rândul deciziilor emise de Curtea Constituţională trebuie
menţionată, în mod special, Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003,
privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a
Constituţiei României .
Această importantă decizie cuprinde interesante elemente
de analiză teoretică referitoare la suveranitate şi la integrarea
României în Uniunea Europenă. Astfel, în decizie se arată: "Cu
referire la problema transferării unor atribuţii ale României către
instituţiile comunitare, Curtea Constituţională reţine că textul
art.1451 (devenit după adoptarea Constituţiei art.148) are în vedere
exercitarea suverană a voinţei statului român de a adera la tratatele
constitutive ale Uniunii Europene, printr-o lege a cărei adoptare
este condiţionată de o majoritate calificată de două treimi. Actul de
aderare are o dublă consecinţă, anume, pe de o parte, transferarea
unor atribuţii către instituţiile comunitare, iar pe de altă parte,
exercitarea în comun, cu celelalte state membre, a competenţelor
prevăzute în aceste tratate. Referitor la prima consecinţă, Curtea
reţine că, prin simpla apartenenţă a unui stat la un tratat
internaţional, acesta îşi diminuează competenţele în limitele
stabilite de reglementarea internaţională. Din acest prim punct de
vedere, apartenenţa României la Organizaţia Naţiunilor Unite, la
Consiliul Europei, la Organizaţia Statelor Comunităţii Europene, la
Acordul Central European de Comerţ Liber etc. sau calitatea
României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale, are
semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o
relativizare a suveranităţii naţionale. Însă, această consecinţă se
impune a fi corelată cu cea de a doua consecinţă, cea a integrării
României în Uniunea Europeană. Cu privire la acest aspect, Curtea
Constituţională reţine că actul de integrare are şi semnificaţia
partajării exerciţiului acestor atribute suverane cu celelalte state
componente ale organismului internaţional. Prin urmare, Curtea
Constituţională constată că prin actele de transfer al unor atribuţii
către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin
înzestrare, o "supracompetenţă", o suveranitate proprie. În realitate,
statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun
anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul
suveranităţii naţionale. Este evident că, în actuala eră a globalizării
problematicii omenirii, a evoluţiilor interstatale şi a comunicării
inter-individuale la scară planetară, conceptul de suveranitate
naţională nu mai poate fi conceput ca absolut şi indivizibil, fără
riscul unei izolări inacceptabile".
Cunoscutele prevederi ale Tratatului Constituţional la care
ne-am referit, potrivit cărora Uniunea va respecta „identitatea
naţională” a statelor membre şi „structurile lor fundamentale,
politice şi constituţionale” (art.5/1) trebuie interpretate, considerăm
noi, nu în sensul unui „imobilism” – greu de menţinut, de altfel – ci
al sincronizării şi corelării prerogativelor de putere ale statelor, în
noul context constituţional european.
Soluţia problemelor atât de complexe şi dificile legate de
raporturile dintre statele mici impune din partea tuturor partenerilor
o viziune realistă, folosirea la maximum a metodei de negocieri,
luându-se în consideraţie interesele diferitelor categorii sau grupuri
de ţări.
Contribuţia Tratatul de la Lisabona la afirmarea şi dezvoltarea

fundamentului democratic al Uniunii Europene
Tratatul de la Lisabona sau „Tratatul de reformă”, cum mai

este denumit de multe ori, reprezintă un moment de cea mai mare
relevanţă pe drumul integrării europene, el constituind nu numai o
rezultantă meritorie a diplomaţiei europene – nu numai la nivel
statal, dar şi al celei parlamentare – cât şi un act juridic ce defineşte
şi afirmă rolul Parlamentului European şi al parlamentelor naţionale
în noul context istoric, interesând, prin aceasta, în cea mai mare
măsură, dreptul parlamentar.
Este notabil faptul că acest tratat încununează – de fapt – un
proces îndelungat de căutări, ce a durat mai mulţi ani, dovedind că
prin negocieri şi tratative laborioase pot fi convenite soluţii reciproc
acceptabile, depăşindu-se orice momente tensionale sau deosebiri
de vederi ce păreau insurmontabile.
Vom arăta, pe scurt, în cele ce urmează principalele
momente ale elaborării acestui tratat şi contribuţiile pe care le aduce
la edificarea construcţiei europene:
Ca urmare a hotărârilor Conferinţei de la Berlin, a fost
convocată la Lisabona, în zilele de 18-19 octombrie
2007,”Conferinţa guvernamentală 2007”, pentru a întocmi un tratat
modificator al tratatelor existente, în conformitate cu noile realităţi
şi sarcini ale Uniunii.
Renunţându-se la ideea „Constituţiei Europene”, neagreata
de o serie de tari si de oameni politici, Conferinţa guvernamentală
şi-a propus numai să întocmească un tratat de natură să adapteze
atât prevederile Tratatului Uniunii Europene (Tratatul UE), cât şi
ale tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Europeană
(Tratatul CE) la noile exigenţe ale etapei actuale a integrării
europene.
Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul reuniunii de la
Lisabona au trebuit să fie depăşite o serie de noi divergenţe care
ameninţau perfectarea documentelor amintite.
Astfel, deşi problemele fuseseră convenite în principiu,
Polonia a propus introducerea clauzei „Ioannina”, care însemna
posibilitatea acordată unor ţări - rămase în minoritate, să amâne
pentru un timp aplicarea unor acte comunitare care le dezavantajau.
La rândul său, Italia, care anterior dispusese de 78 de
europalamentari în Parlamentul European, nu a acceptat ideea ca
numărul acestora să-i fie redus la 72, în conformitate cu noile
reglementări, faţă de Marea Britanie care urma să aibă 73 iar Franţa
74.
În final, revendicările celor două ţări au fost acceptate, fiind
recunoscută clauza „Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei
ulterior de către Consiliu, iar numărul europarlamentarilor italieni a
fost stabilit la 73, ca şi Marea Britanie, prin modificarea
înţelegerilor convenite anterior.
În ce priveşte tratatul „modificator” sau „de reformă”,
acesta constă – după cum s-a arătat – din prevederile modificatoare
a două tratate, renunţându-se la ideea adoptării unui Tratat
Constituţional separat, deşi multe din prevederile fostului tratat
constituţional se regăsesc în modificările adoptate.
Dintre cele mai importante contribuţii ale noului document,
care a reprezentat un succes al politicii de negocieri, menţionăm:
Parlamentul European şi poziţia sa în sistemul organismelor comunitare. Funcţiile

9.3.2. Parlamentul European şi parlamentele naţionale
9.3.3. Importanţa şi rolul principiului subsidiarităţii
9.3.4. Tratatul Constituţional şi problematica raporturilor dintre Parlamentul European şi
 Parlamentul European
 organismelor comunitare.
 parlamentele naţionale
 Tratatul Constituţional
STUDII DE CAZ -PRACTICA Curţii Constituţionale
Decizia Curţii Constituţionale nr.44/1993, parlamentarul ,,are facultatea constituţională

de a adera la un grup parlamentar sau altul în funcţie de opţiunile sale, de a se transfera de la un
grup parlamentar la altul sau de a se declara independent faţă de toate grupurile parlamentare.
Nici o altă normă juridică, legală sau regulamentară, nu poate contraveni acestor dispoziţii
constituţionale”. Din prevederile art.14 alin.2 şi 3 rezultă însă că singura posibilitate a unui
senator ce a părăsit un grup parlamentar este, dacă înţelege să-şi exercite dreptul său prevăzut de
art.61 alin.(3) din Constituţie, să se reîntoarcă la grupul pe care l-a părăsit. Această consecinţă
încalcă nu numai prevederea constituţională sus-menţionată, dar şi libertatea opţiunii politice, ca
şi cum aceasta s-a putea întemeia altfel decât pe liberul consimţământ al senatorilor. Argumentul
dedus din alegerea senatorilor pe lista unui partid politic sau, în cazul coaliţiilor electorale, la
propunerea partidelor din coaliţie, nu poate justifica interdicţiile respective, cât timp, pe de o
parte, prin vot se aleg nu partide, ci parlamentari, partidele având numai rolul de mediatori între
corpul electoral şi Parlament, pentru constituirea acestuia prin votul alegătorilor, iar, pe de altă
parte, potrivit art.68 din Constituţie, în exercitarea mandatului, senatorii sunt în serviciul
poporului, nu al partidului care le-a mijlocit alegerea (în acest sens este şi Decizia Curţii
Constituţionale nr.44/1993). De aceea, pentru ca opţiunile politice reprezentate în Parlament să
corespundă modificărilor produse în opinia publică, schimbarea orientărilor politice este un
proces inevitabil care, dacă nu se reflectă şi în compunerea grupurilor parlamentare, ar putea
conduce la o necorelare între reprezentativitatea opţiunilor politice din Parlament şi din societate.
Interdicţia senatorilor independenţi de a constitui un grup parlamentar, prevăzută de
art.14 alineatul ultim din regulament, este neconstituţională întrucât încalcă libertatea lor de
opţiune, obligându-i, dacă vor să-şi exercite dreptul constituţional de a forma un grup
parlamentar, să recurgă exclusiv la posibilitatea de a se afilia la un grup parlamentar existent,
potrivit art.14 alin.1. Cele arătate cu privire la părăsirea unui grup parlamentar sau la trecerea de
la un grup parlamentar la altul, inclusiv afilierea, nu împiedică posibilitatea de a se stabili anumite
reguli specifice ipotezelor avute în vedere pentru a nu se destabiliza activitatea parlamentară pe
perioada desfăşurării sesiunii. Una dintre raţiunile regulamentului este tocmai asigurarea
eficacităţii acestei activităţi. Astfel, de exemplu, în considerarea faptului că alegerea Biroului
permanent se face la începutul fiecărei sesiuni, orice modificare a componenţei grupurilor ar
putea fi corelată cu această regulă. Asemenea norme, ce se găsesc şi în practica altor parlamente,
nu sunt neconstituţionale întrucât constituie modalităţi de exercitare a dreptului senatorilor de a
se constitui în grupuri parlamentare ţinând seama şi de cerinţele asigurării stabilităţii organelor de
lucru ale Senatului.
Decizia nr.63 din 2 aprilie 1997 referitoare la constituţionalitatea Hotărârii Senatului

nr.11 din 13 martie 1997 pentru adoptarea excepţiei invocate de domnul senator Nistor Bădiceanu
cu privire la imunitatea parlamentară a domnului senator Corneliu Vadim Tudor.
Această decizie a avut ca obiect sesizarea unui număr de 43 de senatori care au solicitat
invalidarea ca neconstituţională a procedurii prin care s-a adoptat hotărârea Senatului nr.11 din 13
martie 1997, precum şi conţinutul acestei hotărâri. În cazul respectiv era vorba de o hotărâre a
Senatului prin care s-a considerat că măsura ridicării imunităţii parlamentare a domnului senator
Corneliu Vadim Tudor luată în legislatura anterioară ar fi fost aplicabilă şi în ceea ce priveşte
noul mandat, pe care senatorul l-a obţinut ca urmare a alegerilor din toamna anului 1996.
În hotărâre se arată că „imunitatea parlamentară, într-un regim parlamentar
democratic şi pluralist, este indisolubil legată de instituţia mandatului reprezentativ….
Ca urmare, imunitatea parlamentară nu constituie un drept subiectiv, ci are caracter
imperativ, fiind o garanţie constituţională a mandatului reprezentativ, deci a opţiunii electoratului
prin votul căruia acest mandat a fost încredinţat. În acest sens se justifică şi dispoziţiile
regulamentare ce impun ridicarea imunităţii cu o majoritate calificată. În consecinţă, rezultă că
ridicarea imunităţii priveşte exclusiv faptele în considerarea cărora s-a adoptat o asemenea
măsură; odată cu încetarea mandatului încetează şi imunitatea a cărei protecţie o asigura; unui
nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispoziţiilor
regulamentare, nu constatarea ridicării imunităţii într-un mandat anterior”.
Decizia nr.142 din 24 martie 2004 privind constituţionalitatea unor prevederi din
Regulamentul Senatului, republicat.
Prin această decizie s-a luat în discuţie problema dacă sesizarea Curţii Constituţionale în
legătură cu unele aspecte de neconstituţionalitate ale Regulamentului Senatului poate fi făcută şi
de un grup parlamentar a cărui organizare nu este recunoscută, sau numai de preşedintele unui
grup parlamentar fără semnătura celorlalţi membri ai grupului.
După cum se arată în decizie potrivit dispoziţiilor art.146 lit.c) din Constituţia republicată
şi ale art.21 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională exercită controlul
de constituţionalitate asupra regulamentelor Parlamentului la sesizarea unor subiecte expres şi
limitativ determinate, şi anume a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
Astfel fiind, Curtea reţine că are calitatea de autor al sesizării numai Grupul parlamentar
al Partidului Naţional Liberal. Faţă de împrejurarea că sesizarea este semnată de preşedintele
grupului parlamentar în numele grupului, neexistând semnăturile tuturor membrilor acestui grup,
Curtea urmează să clarifice regularitatea sesizării sale în lumina dispoziţiilor cuprinse în
Constituţia republicată şi în Regulamentul Senatului. În funcţie de aceasta, Curtea va putea sau nu
să abordeze pe fond sesizarea.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale evocate, sesizarea Curţii în vederea declanşării
controlului de constituţionalitate a regulamentelor Parlamentului se poate face de către preşedinţii
celor două Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar sau de către un anumit număr de
deputaţi sau de senatori. În prezenţa acestor dispoziţii imperative, preşedintele grupului nu poate
ca, prin reprezentare, să se substituie grupului parlamentar în relaţia cu instanţa de jurisdicţie
constituţională, deoarece Constituţia nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la exercitarea
atribuţiilor grupului parlamentar de către preşedintele acestuia.
Decizia nr.196 din 28 aprilie 2004.

În această decizie, Curtea a luat din nou în discuţie problema interdicţiei trecerii unor
parlamentari de la un grup parlamentar la altul, în condiţiile modificărilor efectuate în
Regulamentul Senatului.
Curtea constată că, prin critica de neconstituţionalitate formulată de autorii sesizării, sunt
vizate, în esenţă, dispoziţiile art.15 alin.(3), art.16 alin.(2) teza întâi, alin.(3) teza întâi şi alin.(4)
din Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.58 din 2
februarie 2001, care reglementează interdicţia impusă senatorilor de a trece sau de a se afilia la un
grup parlamentar, interdicţii care au semnificaţia unor sancţiuni aplicate pentru părăsirea unui
grup parlamentar.
Curtea Constituţională mai constată că aceste dispoziţii regulamentare au fost cuprinse la
prevederile art.13 alin.ultim, art.14 alin.2, alin.3 şi alin.ultim din Regulamentul Senatului publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 27 iulie 1993, asupra cărora Curtea s-a mai
pronunţat prin Decizia nr.46 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.131 din 27 mai 1994. Prin această decizie s-a constatat că prevederile art.13 alin.ultim,
devenite art.15 alin.(3) teza întâi, contravin Constituţiei, în măsura în care nu permit asocierea
senatorilor în grupuri parlamentare pe alte criterii de interes general, decât acela al apartenenţei la
un partid politic, iar prevederile art.14 alin.2, alin.3 şi alin. ultim, preluate de art.16 alin.(2) teza
întâi, alin.(3) teza întâi şi alin.(4) sunt contrare dispoziţiilor Legii fundamentale, întrucât interzic
trecerea de la un grup parlamentar la altul, opresc afilierea la un alt grup parlamentar şi interzic
constituirea unui grup parlamentar format din senatori independenţi.
Faţă de sesizarea actuală, Curtea înţelege să evoce această practică, socotind că atât
considerentele, cât şi soluţia din Decizia nr.46 din 17 mai 1994 îşi păstrează valabilitatea.
Pentru toate acestea, Curtea Constituţională urmează să constate că dispoziţiile cuprinse
la art.16 alin.(2) teza întâi, alin.(3) teza întâi şi alin.(4) din Regulamentul Senatului, republicat,
sunt neconstituţionale.
Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, asupra cererilor de soluţionare a conflictului

juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, formulate de
preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului.
Această decizie a fost pronunţată de Curtea Constituţională în baza cererilor formulate de
preşedintele Camerei Deputaţilor la 8 ianuarie 2005 şi preşedintele Senatului la 10 ianuarie 2005.
Sesizǎrile respective considerau că a apărut un conflict juridic de natură constituţională
între Preşedintele României, pe de o parte, şi Parlament, ca urmare a depăşirii unor atribuţii ale
Preşedintelui României şi a ingerinţei sale în atribuţiile Parlamentului, apreciind că s-ar impune
schimbarea celor doi preşedinţi ai Camerelor şi necesitatea unor alegeri parlamentare anticipate.
Curtea Constituţională a respins aceste sesizări, considerând că în cazul respectiv nu a
apărut un „conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice, aşa cum prevede
textul constituţional”.
Analizând natura autorităţilor publice care sunt susceptibile de a fi părţi implicate în
conflict, Curtea a observat că acestea sunt numai cele prevăzute în titlul III al Constituţiei. În
categoria acestor autorităţi nu se încadrează partidele politice, persoanele juridice de drept public
care, potrivit prevederilor art.8 alin.(2) din Constituţie, „… contribuie la definirea şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor… Aşadar, partidele politice nu sunt autorităţi publice. De
asemenea, nici grupurile parlamentare nu sunt autorităţi publice, ci numai structuri ale Camerelor
Parlamentului.
Faţă de acestea, Curtea a reţinut că un eventual conflict între un partid politic sau un grup
parlamentar şi o autoritate publică nu intră în categoria conflictelor a căror soluţionare este dată în
competenţa Curţii Constituţionale de art.146 lit.e) din Constituţie.
Conflictul juridic de natură constituţională între autorităţi publice presupune acte sau
acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe
care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice,
constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în
obligaţiile lor. Or, un asemenea conflict juridic de natură constituţională nu a fost creat prin
declaraţiile examinate, care nu au produs nici un efect juridic.
Curtea a constatat că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile titularului unui mandat
de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele României, autoritate publică unipersonală, ori
cum este conducătorul unei autorităţi publice – referitoare la alte autorităţi publice, chiar critice
fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de acţiuni sau inacţiuni de natură
să împiedice îndeplinirea atribuţiilor constituţionale ale acelor autorităţi publice.
Pe de altă parte s-a reţinut că, în sistemul constituţional român autorităţile publice sunt
organizate potrivit „principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească”. Tocmai de aceea legiuitorul constituant a prevăzut dreptul Preşedintelui
României de a critica legile adoptate de Parlament şi de a acţiona împotriva lor. Astfel: potrivit
art.77 alin.(2) din Constituţie, „Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o
singură dată, reexaminarea legii”, iar art.146 lit.a) prevede dreptul Preşedintelui de a sesiza
Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori asupra constituţionalităţii legilor
adoptate de Parlament înainte de promulgare. Aceste atribuţii ale Preşedintelui României au
semnificaţia unei contraponderi faţă de puterea legislativă, pentru realizarea echilibrului puterilor
în statul de drept, consacrat prin dispoziţiile art.1 alin.(3) din Constituţie. Aceeaşi semnificaţie o
are şi dreptul Preşedintelui României de a cere Curţii Constituţionale soluţionarea conflictelor
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, conform art.146 lit.e) din Constituţie,
deoarece acest drept se exercită în condiţiile exprimării punctului de vedere asupra posibilelor căi
de soluţionare a conflictului, implicit asupra temeiniciei sau netemeiniciei atitudinii ori a
susţinerilor autorităţilor publice implicate în conflict.
Faţă de toate cele de mai sus, Curtea Constituţională a constatat că declaraţiile
Preşedintelui României au avut caracterul unor opinii politice, exprimate în temeiul art.84 alin.(2)
coroborat cu art.72 alin.(1) din Constituţie, care nu au dat naştere unui conflict juridic de natură
constituţională între autorităţile publice. Totuşi, Curtea şi-a exprimat părerea că şi declaraţiile
publice ale reprezentanţilor diferitelor autorităţi publice, în raport cu contextul în care sunt făcute
şi cu conţinutul lor concret, pot crea stări de confuzie, de incertitudine ori tensiuni, care ulterior ar
putea degenera în conflicte între autorităţi publice, chiar de natură juridică. Dar, potrivit
statutului său, Curtea Constituţională are competenţa de a interveni numai în situaţiile în care s-a
creat efectiv un conflict juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi
publice.
Decizia nr.62 din 1 februarie 2005.

Prin această decizie, Curtea s-a pronunţat asupra unor prevederi din Regulamentul
Camerei Deputaţilor, legate de posibilitatea revocării preşedintelui acesteia.
În decizie se constată că dispoziţiile art.25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
reprezintă o modalitate inexactă de transpunere pe plan regulamentar a prevederilor
constituţionale ale art.64 alin.(2) potrivit cărora membrii birourilor permanente pot fi revocaţi
înainte de expirarea mandatului. Aceste dispoziţii constituţionale se cer a fi coroborate cu
prevederile art.64 alin.(5) din Constituţie, care stabilesc că birourile permanente şi comisiile
parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Ca atare, nici
revocarea unui membru al Biroului permanent nu poate afecta această configuraţie politică.
Pentru aceste motive, propunerea de revocare, care poate duce la încetarea mandatului unui
membru al Biroului permanent, nu poate aparţine decât grupului care l-a propus. Curtea constată
că posibilitatea recunoscută oricărui grup parlamentar de a face o astfel de cerere contravine
imperativelor şi exigenţelor prevederilor constituţionale ale art.64 alin.(2) coroborate cu cele ale
alin.(5) al aceluiaşi articol, care stabilesc că "birourile permanente şi comisiile parlamentare se
alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere".
La adoptarea acestei soluţii, Curtea a avut în vedere şi practica sa. Astfel, prin Decizia
nr.46 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994, Curtea Constituţională a statuat
că art.22 din Regulamentul Senatului este neconstituţional pentru următoarele considerente:
"Potrivit art.22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent
poate fi făcută de un grup parlamentar. Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face această
cerere, şi nu doar a celui al cărui reprezentant este respectivul membru, este contrară art.61
alin.(5) din Constituţie, conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei
politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea
membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci atât desemnarea, cât şi revocarea sunt
supuse imperativelor art.61 alin.(5) din Constituţie."
Deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei
Curţii Constituţionale, cele statuate prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în speţa de
faţă.
Într-o opinie separată semnată de doi judecători se arată că art.64 consacră, în alin.(1)
teza întâi, principiul autonomiei regulamentare a fiecărei Camere a Parlamentului. În
conformitate cu acest principiu, orice reglementare privind organizarea şi funcţionarea Camerelor
care nu este prevăzută în Constituţie poate şi trebuie să fie stabilită prin regulamentul propriu al
fiecărei Camere. Oricare din cele două Camere este suverană în a adopta, cu majoritatea de voturi
prevăzută în regulament, dacă în această privinţă Constituţia nu dispune, măsurile pe care le
consideră necesare şi oportune pentru organizarea şi funcţionarea sa. Această prevedere
constituţională nu este încălcată prin dispoziţia regulamentară criticată pentru
neconstituţionalitate, care prevede că oricărui membru al Biroului permanent i se poate revoca
mandatul înainte de expirarea acestuia, la cererea motivată a grupului parlamentar care l-a propus
sau a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri
parlamentare, votul Camerei fiind secret şi exprimat prin bile.
În această situaţie – se arată în Decizie – este inacceptabil ca, în condiţiile existenţei unor
motive care ar justifica revocarea mandatului unui membru al Biroului permanent, plenul
Camerei să nu poată hotărî revocarea, dacă aceasta nu este cerută de grupul sau de grupurile
parlamentare care l-au propus pentru a fi ales, cu atât mai mult cu cât abţinerea acestora ar putea
să fie datorată unor atitudini de obstrucţionare a acestei măsuri.
În ceea ce priveşte art.64 alin.(5) din Constituţie, în raport cu care majoritatea membrilor
Curţii Constituţionale consideră ca fiind neconstituţionale prevederile art.25 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor, acesta dispune: "Birourile permanente şi comisiile parlamentare se
alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere." Considerăm că textul art.25 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor nu conţine nici o dispoziţie care ar înfrânge acest principiu
constituţional. Este evident că respectarea acestui principiu intră în obligaţiile plenului Camerei
numai atunci când alege membrii Biroului permanent şi ai comisiilor parlamentare ori adoptă
modificări în componenţa acestora, indiferent de cauzele înlocuirii unor membri.
Plenul Camerei, ca urmare a admiterii unei eventuale cereri de revocare a mandatului
unui membru al Biroului permanent, este obligat, conform art.64 alin.(5) din Constituţie, să-l
înlocuiască, prin alegerea altuia aparţinând aceleiaşi formaţiuni politice ori, prin orice alte măsuri,
să asigure în continuare ca Biroul permanent, prin componenţa sa, să respecte configuraţia
politică a Camerei.
Decizia nr.601 din 14 noiembrie 2005.

Prin această decizie s-au luat din nou în discuţie, printre altele, unele probleme
procedurale şi de conţinut în ceea ce priveşte instituţia Preşedintelui Senatului.
În decizie se arată că din textele constituţionale rezultă că preşedintele Senatului are un
statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Preşedintele Senatului
este membru de drept al Biroului permanent al Senatului, ceea ce rezultă în mod limpede din
textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului
permanent prin alegerea celorlalţi membri. Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului
permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, preşedintele Senatului este ales la
începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere.
Preşedintele Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru din punct de vedere politic,
întrucât nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Senatul în
integralitatea sa. Potrivit art.39 alin.(1) din Regulamentul Senatului, preşedintele Senatului are,
între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele:
convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; conduce lucrările Senatului şi asigură
respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează
problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă
rezultatul votului; asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a
Regulamentului Senatului; reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera
Deputaţilor, Guvernul României, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii
interne ori internaţionale.
Osebit de aceste atribuţii, preşedintele Senatului îndeplineşte unele competenţe de ordin
constituţional şi legal dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe
următoarele: în conformitate cu art.89 alin.(1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreună
cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de
Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; potrivit art.98 alin.(1) din Constituţie, asigură
interimatul funcţiei de Preşedinte al României; potrivit art.146 lit.a), b), c) şi e) din Constituţie
sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului constituţionalităţii legilor
înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al Regulamentului
Senatului, precum şi pentru soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice.
Statutul preşedintelui Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului
permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea
mandatului. Curtea Constituţională reţine în acest sens că orice reglementare care ar face posibilă
revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă
adoptării unei asemenea măsuri, ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă,
contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru
întregul ciclu electoral şi interesele cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că reglementarea revocării
preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit
art.64 alin.(5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional
menţionat rezultă fără echivoc că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege
compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o
deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa
corpului electoral se desemnează şi preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor.
Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul
în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca
sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a
preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se
poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la
funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se
principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că revocarea din
funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui
revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui, de a fi
reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt senator în locul
devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou
preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată
preşedintelui Senatului, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar care a
propus alegerea lui. Or, Constituţia României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu
caracter colectiv.
Curtea Constituţională a mai constatat că dispoziţiile art.30 alin.(2) din Regulamentul
Senatului, în conformitate cu care revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi
propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor, sunt neconstituţionale pentru că,
în pofida prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie care instituie criteriul configuraţiei politice la
alcătuirea Biroului permanent, cu consecinţa aplicării aceluiaşi criteriu la revocarea membrilor
acestui organ, s-a condiţionat revocarea de criteriul majorităţii, în înţelesul cantitativ, de
majoritate a senatorilor îndrituită să facă propunerea de revocare.
Instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politică a Parlamentului,
stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi
substituie o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor
politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încalcă litera şi spiritul
Constituţiei şi deschide calea instabilităţii activităţii parlamentare.
Dispoziţiile art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care
"Autorităţile publice sesizate au obligaţia să informeze Senatul, în scris, în termen de cel mult 30
de zile, despre soluţia adoptată", sunt contrare prevederilor art.64 alin. (1) din Constituţie care,
consacrând principiul autonomiei parlamentare, stabileşte că regulamentele Parlamentului au ca
obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere.
În ierarhia actelor juridice normative, Regulamentele Parlamentului sunt acte
normative cu aplicare limitată, subordonate Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai
pentru sfera de activitate a Camerei care le-a adoptat.
În consecinţă, prin regulamentele Camerelor nu se pot reglementa obligaţii pentru alte
subiecte de drept, acestea urmând să fie reglementate prin lege.
Este de menţionat că în legătură cu această decizie au fost emise două opinii separate.
Într-o primă opinie separată se arată că este de observat că dispoziţiile constituţionale nu stabilesc
motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, care
sunt preşedinţii Camerelor respective, pot fi revocaţi. În aceste condiţii este evident că intenţia
legiuitorului constituant a fost aceea de a lăsa la latitudinea fiecărei Camere reglementarea
motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor birourilor permanente
în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor, ceea ce Senatul a şi făcut prin Regulamentul aprobat
prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005.
Autorul acestei opinii nu împărtăşeşte părerea că dispoziţiile art.30 alin.(1) şi (2), precum
şi ale art.32 alin.(1) ar contraveni prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie, care stabilesc că
"Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a
fiecărei Camere", întrucât textul constituţional citat nu se referă la revocare, ci la alcătuirea
birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Prin urmare, în cazul în care intervine
revocarea, obligaţia constituţională devine operantă la desemnarea celor care vor lua locul celor
revocaţi, prilej cu care, într-adevăr, trebuie să se respecte în compunerea birourilor situaţia
reprezentării în Parlament a partidelor politice, astfel cum aceasta a rezultat din alegeri. Or,
această cerinţă este respectată, art.32 alin.(3) din Regulament prevăzând că după alegerea unui
nou preşedinte al Senatului se renegociază, dacă este cazul, de îndată repartizarea celorlalte
funcţii din Biroul permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor Regulamentului, astfel încât
noul Birou permanent să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.
În consecinţă, nu se poate considera că respectarea configuraţiei politice a Camerelor
poate constitui un impediment în calea revocării preşedintelui Senatului, întemeiată pe motivele
de revocare înscrise la art.30 alin.(1) lit.a) şi b) din Regulament, care au la bază încălcarea
Constituţiei sau a Regulamentului Senatului. De altfel, aceste motive, "mutatis mutandis", sunt
asemănătoare celor care, potrivit art.95 din Constituţie, pot duce la suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României.
Nu are temei nici susţinerea că propunerea de revocare a preşedintelui Senatului ar trebui
să provină numai de la grupul parlamentar care l-a propus, întrucât în acest fel s-ar putea ajunge,
practic, la situaţia ca, din raţiuni care ţin de interesul partidului politic al cărui membru este
persoana respectivă, chiar dacă preşedintele Senatului încalcă Constituţia sau Regulamentul
Senatului, să nu poată fi revocat, ceea ce apreciem că nu este de admis.
În ceea ce priveşte situaţia reglementată de art.30 alin.(2) din Regulamentul Senatului,
care se referă la posibilitatea revocării din funcţia de preşedinte al Senatului şi la propunerea a
jumătate plus unu din numărul senatorilor, fără să se indice în mod explicit motivul pentru care s-
ar putea invoca revocarea, deşi sunt justificate unele rezerve cu privire la această prevedere, care
nu are la bază ideea de culpă în exercitarea funcţiei de preşedinte, nici acest text regulamentar nu
încalcă Constituţia, având în vedere autonomia regulamentară a Camerelor şi inexistenţa unui text
constituţional care să limiteze motivele de revocare a preşedinţilor Camerelor sau a celorlalţi
membri ai birourilor permanente ale acestora ori, cel puţin, să precizeze natura acestor motive.
Într-o a doua opinie separată se arată că autonomia regulamentară a Camerelor
Parlamentului, consacrată în art.64 alin.(1) teza întâi din Constituţie, nu poate fi absolutizată,
întrucât supremaţia Constituţiei reprezintă un principiu general a cărui respectare este obligatorie,
inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta legi, hotărâri şi orice alte acte juridice
contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Aşadar, şi reglementările cuprinse în
regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile
constituţionale. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea
Camerelor, în privinţa cărora Constituţia nu dispune, Camerele au libertatea să decidă în mod
autonom, autonomie care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor Camerelor, manifestată
prin vot.
Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre
Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili
şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi
nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori
rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei
asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi
în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.
Rar se întâmplă ca majoritatea parlamentară să se formeze direct şi imediat în urma
alegerilor generale. Aceasta ar presupune ca un partid politic, o coaliţie ori o alianţă să obţină un
număr de mandate care îi asigură majoritatea locurilor în Cameră. În alte – şi cele mai frecvente –
situaţii majoritatea în fiecare Cameră se formează în urma negocierilor dintre diferitele forţe
politice, majoritate care ulterior se poate schimba, la modul general sau doar în legătură cu
reglementarea ori soluţionarea unor probleme concrete. Importantă este însă funcţionarea
principiului potrivit căruia majoritatea decide iar minoritatea se exprimă, drepturi care trebuie
asigurate necondiţionat. Constituţia dispune la art.64 alin.(2) teza întâi că "fiecare Cameră îşi
alege un birou permanent". Deci, alcătuirea Biroului permanent prin alegere este obligatorie, iar
prin rezultatele alegerii se manifestă voinţa majorităţii existente la acel moment şi în acel scop.
În această opinie separată se mai susţine că nu are nici un temei constituţional
condiţionarea declanşării procedurii de revocare a preşedintelui Senatului prin înscrierea pe
ordinea de zi a şedinţei Senatului a propunerii de revocare, de voinţa grupului parlamentar sau a
grupurilor parlamentare care l-au propus iniţial pe senatorul respectiv pentru a fi ales ca
preşedinte. Un asemenea temei nu poate fi găsit nici în obligaţia incontestabilă şi firească a
Camerelor Parlamentului de a respecta, prin componenţa organelor lor de lucru, configuraţia
politică a Camerelor, prevăzută la art.64 alin.(5) din Constituţie.
Textul constituţional invocat impune alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor
parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Reţinem însă că revocarea
preşedintelui sau a unui alt membru al Biroului permanent nu constituie o operaţiune de alcătuire.
Alcătuirea biroului cuprinde operaţiunile de propunere a condiţiilor şi alegerea membrilor. Este
adevărat că revocarea determină vacanţa unei funcţii, care trebuie completată prin alegeri, deci
printr-o operaţiune de alcătuire parţială. Începând din acest moment Camera, indiferent dacă a
prevăzut sau nu în regulament proceduri concrete, are obligaţia de a asigura respectarea
configuraţiei politice a Camerei prin compunerea în ansamblu a Biroului permanent. Omisiunea
reglementării complete a acestei proceduri nu constituie o problemă ce poate fi rezolvată de
Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat.
În legătură cu alegerea şi revocarea preşedintelui uneia dintre Camere, respectarea
prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie prezintă particularităţi importante. Biroul permanent se
alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului
permanent. În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte
configuraţia politică a Camerei respective. A transpune norma constituţională şi la desfăşurarea
acestei prime faze ar însemna că preşedintele va trebui în mod obligatoriu să reprezinte
majoritatea politică rezultată din alegeri ori formată ulterior prin negocieri, sens în care numai
această majoritate ar putea desemna un singur candidat. În asemenea condiţii nu s-ar mai putea
vorbi de alegeri, or Constituţia prevede alegerea Biroului permanent.
Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales
ca preşedinte al Camerei. Astfel, Regulamentul prevede că fiecare grup parlamentar poate
propune un singur candidat, care poate face parte din acel grup ori poate fi o personalitate din alt
grup parlamentar sau chiar independent. De asemenea, mai multe grupuri parlamentare pot
propune un candidat comun. Apartenenţa la o anumită formaţiune politică, dintre cele care au
intrat în Cameră, a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este
dată de rezultatele alegerilor generale, ci de voinţa majorităţii membrilor Camerei respective. Va
fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majorităţii membrilor Camerei. Abia după alegerea
preşedintelui, cunoscând grupul sau grupările politice pe care le reprezintă, se pot face calcule şi
algoritmi în vederea repartizării pe grupuri parlamentare a locurilor din Biroul permanent,
propunerile de candidaţi şi alegerile putându-se face numai cu respectarea repartizării locurilor,
pentru ca Biroul permanent în totalitatea sa să aibă o componenţă corespunzătoare configuraţiei
politice a Camerei.
Îndreptăţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea
preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângă faptul că este
contrară spiritului Constituţiei şi principiilor democraţiei parlamentare potrivit cărora trebuie
asigurată posibilitatea majorităţii de a decide, prezintă şi numeroase alte impedimente de ordin
practic, legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului. Este suficient,
credem, ca pentru demonstrarea parţială a posibilităţii ivirii unor asemenea dificultăţi să
formulăm câteva întrebări: ce se întâmplă dacă pe parcursul timpului grupul parlamentar care l-a
propus pe preşedinte dispare, se dizolvă indiferent din ce motive?; ce se întâmplă în situaţia în
care preşedintele a fost candidatul comun al mai multor grupuri parlamentare, iar când apar
motive temeinice pentru revocarea sa unul din grupurile parlamentare refuză asocierea la
propunerea de revocare? Este nefiresc ca, datorită inexistenţei propunerii, procedura să nu poată
fi declanşată, iar majoritatea să nu îşi poată exprima voinţa – se arată în opinia separată.
Decizia nr.602 din 14 noiembrie 2005 ia în discuţie o serie de probleme similare cu

cele enunţate în decizia nr.601/2005, cu menţiunea că ele se referă la preşedintele Camerei
Deputaţilor.
În decizie se arată că din textele constituţionale rezultă că preşedintele Camerei
Deputaţilor are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent.
Preşedintele Camerei Deputaţilor este membru de drept al Biroului permanent al Camerei
Deputaţilor, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este
alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri.
Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul
fiecărei sesiuni, Preşedintele Camerei Deputaţilor este ales la începutul legislaturii pe durata
mandatului acestei Camere.
În calitate de membru al Biroului permanent, în exercitarea funcţiei, Preşedintele
Camerei Deputaţilor este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintă poziţia politică
şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Camera Deputaţilor în integralitatea sa. Potrivit
art.31 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, preşedintele are, între alte atribuţii ce decurg din
calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele: reprezintă Camera şi interesele ei,
inclusiv pe plan internaţional, convoacă Camera în sesiuni ordinare sau extraordinare, prezidează
lucrările în plen, acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii,
asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Regulamentului, proclamă
rezultatul votului şi prezidează lucrările Biroului permanent. Deosebit de aceste atribuţii,
preşedintele Camerei Deputaţilor îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal,
dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe următoarele: este consultat,
alături de preşedintele Senatului, împreună cu liderii grupurilor parlamentare, de către
Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; poate sesiza Curtea Constituţională în
condiţiile prevăzute de art.146 lit.a), b), c) şi e) din Constituţie; participă la consultările politice
organizate de Preşedintele României; primeşte sau participă la depunerea jurământului de către
unele persoane cu funcţii de demnitate publică.
Statutul preşedintelui Camerei Deputaţilor, distinct de statutul celorlalţi membri ai
Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de
expirarea mandatului. Curtea Constituţională reţine în acest sens că orice reglementare care ar
face posibilă revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor ori de câte ori s-ar realiza majoritatea
de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri ar fi de natură să creeze o instabilitate
instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a
Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi intereselor cetăţenilor pe care
Parlamentul îi reprezintă.
Luând în considerare normele şi principiile constituţionale care fundamentează tragerea
la răspundere juridică, Curtea Constituţională reţine că şi în cazul revocării unui membru al
Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, cu titlu de sancţiune juridică pentru încălcarea
Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi
principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de
cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se
propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se
aduc, adică de a se apăra.
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că reglementarea revocării preşedintelui
Camerei Deputaţilor nu poate contraveni principiului configuraţiei politice care, potrivit
art.64 alin.(5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional
menţionat rezultă fără echivoc că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege
compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o
deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa
corpului electoral se desemnează şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Votul
acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care
grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune,
când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui
pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face
numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu îşi poate pierde dreptul la funcţia de
preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul
configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că revocarea din funcţie
înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui
revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui de a fi
reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt deputat în locul
devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou
preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată
preşedintelui Camerei Deputaţilor, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar
care a propus alegerea lui. Or, Constituţia nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu
caracter colectiv.
Art.43 alin.(5) care, potrivit redactării cuprinse în art.I. pct.50 din Hotărârea Camerei
Deputaţilor nr.34 din 25 octombrie 2005, privind procedura de revocare a unui membru al
biroului comisiei este neconstituţional în ceea ce priveşte teza finală "[...] sau a mai mult de
jumătate din numărul membrilor comisiei". Aceasta, deoarece textul atribuie deputaţilor
aparţinând altor grupuri parlamentare dreptul de a solicita revocarea unui membru din biroul
comisiei aparţinând altui grup parlamentar, legitim desemnat în funcţie, potrivit reprezentativităţii
rezultate din alegeri, în condiţiile art.64 alin.(5) din Constituţie. Revocarea prevăzută la alin.(5) al
art.43 din Regulament nu poate fi decât politică şi în acest caz propunerea aparţine numai
grupului parlamentar din care respectivul deputat face parte.
Şi la această decizie au fost pronunţate două opinii separate, aparţinând aceloraşi
judecători.
Într-o primă opinie separată se precizează că textul art.64 din Constituţie consacră
principiul autonomiei regulamentare a Camerelor, prevăzând că "organizarea şi funcţionarea
fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu". De asemenea, la alin.(2) al art.64 din
Constituţie se prevede: "Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei
Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai
birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot
fi revocaţi înainte de expirarea mandatului."
Este de observat – se arată în această opinie – că dispoziţiile constituţionale nu stabilesc
motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, care
sunt preşedinţii Camerelor respective, pot fi revocaţi. În aceste condiţii credem că este evident că
intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a lăsa la latitudinea fiecărei Camere
reglementarea motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor
birourilor permanente în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor, ceea ce, după părerea noastră,
Camera Deputaţilor a şi făcut prin modificările şi completările aduse Regulamentului său de
organizare şi funcţionare, aprobate prin Hotărârea nr.34 din 25 octombrie 2005.
Judecătorul în cauză nu a împărtăşit nici părerea că dispoziţiile art.251 alin.(1), (2), (4) şi
(7), precum şi ale art.252 alin.(2) ar contraveni prevederilor art.64 alin. (5) din Constituţie, care
stabilesc că "Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei
politice a fiecărei Camere", întrucât textul constituţional citat nu se referă la revocare, ci la
alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Prin urmare, în cazul în care
intervine revocarea, cerinţa constituţională devine operantă numai la desemnarea celor care vor
lua locul celor revocaţi, prilej cu care, într-adevăr, trebuie să se respecte în compunerea birourilor
situaţia reprezentării în Parlament a partidelor politice, astfel cum aceasta a rezultat din alegeri.
Or această cerinţă este respectată, art.251 alin.(7) din Regulament prevăzând, în cazul revocării
preşedintelui Camerei Deputaţilor, demersurile necesare pentru asigurarea păstrării componenţei
Biroului permanent corespunzător configuraţiei politice a Camerei Deputaţilor.
În consecinţă, potrivit acestei opinii separate nu se poate considera că obligaţia
constituţională a respectării configuraţiei politice a Camerelor poate constitui, prin ea însăşi, un
impediment în calea revocării preşedintelui Camerei Deputaţilor, întemeiată pe motivele de
revocare înscrise la art.251 din Regulament, care au la bază încălcarea Constituţiei sau a
Regulamentului Camerei Deputaţilor. De altfel, trebuie subliniat că aceste motive, mutatis
mutandis, sunt asemănătoare celor care, potrivit art.95 din Constituţie, pot duce la suspendarea
din funcţie a Preşedintelui României.
În opinie se arată că prevederile Regulamentului, având în vedere posibilitatea
constituţională de a revoca orice membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului,
urmăreşte crearea condiţiilor pentru ca majoritatea membrilor Camerei să se exprime în acest
sens. Majoritatea poate fi aceeaşi care l-a susţinut pe preşedinte la alegerea sa, care poate să îl
susţină şi ulterior ori să nu îl mai susţină în totalitate, dar poate fi şi o majoritate nou-formată ori
modificată datorită schimbării opţiunilor unui număr de parlamentari. Pentru a cunoaşte voinţa
majorităţii sunt necesare declanşarea şi desfăşurarea procedurii de vot. Primul moment al
declanşării procedurii îl reprezintă propunerea formulată de parlamentari care, după părerea
noastră, nu ar trebui condiţionată de cerinţe exagerat de restrictive. Observăm că art.251 din
Regulament nu reglementează propriu-zis revocarea preşedintelui Camerei Deputaţilor, ci
propunerea formulată în acest sens, în privinţa căreia, pentru a preveni folosirea ei abuzivă, s-au
stabilit exigenţe deosebite: propunerea poate fi făcută într-un caz de majoritatea deputaţilor, iar în
celălalt caz de minimum o treime din numărul total al deputaţilor.
Nu are nici un temei constituţional condiţionarea declanşării procedurii de revocare a
preşedintelui Camerei prin înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei Camerei Deputaţilor a propunerii
de revocare, de voinţa grupului parlamentar sau a grupurilor parlamentare care l-au propus iniţial
pe deputatul respectiv pentru a fi ales ca preşedinte. Nu vedem un asemenea temei nici în
obligaţia incontestabilă şi firească a Camerelor Parlamentului de a respecta, prin componenţa
organelor lor de lucru, configuraţia politică a Camerelor, prevăzută de art.64 alin.(5) din
Constituţie.
Textul constituţional invocat impune alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor
parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Reţinem însă că revocarea
preşedintelui sau a unui alt membru al Biroului permanent nu constituie o operaţiune de alcătuire.
Alcătuirea biroului cuprinde operaţiunile de propunere a condiţiilor şi alegerea membrilor. Este
adevărat că revocarea determină vacanţa unei funcţii care trebuie completată prin alegeri, deci
printr-o operaţiune de alcătuire parţială. Începând din acest moment Camera are obligaţia de a
asigura respectarea configuraţiei politice a Camerei prin compunerea în ansamblu a Biroului
permanent. Pentru situaţia în care este ales un nou preşedinte, reprezentant al altor formaţiuni
politice, alin.(7) al art.251 din Regulament prevede proceduri adecvate în vederea restabilirii
concordanţei noii compuneri a Biroului permanent cu configuraţia politică a Camerei Deputaţilor.
În legătură cu alegerea şi revocarea preşedintelui uneia dintre Camere, respectarea
prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie prezintă particularităţi importante. Biroul permanent se
alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului
permanent. În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte
configuraţia politică a Camerei respective. A transpune norma constituţională şi la desfăşurarea
acestei prime faze ar însemna că preşedintele va trebui în mod obligatoriu să reprezinte
majoritatea politică rezultată din alegeri ori formată ulterior prin negocieri, sens în care numai
această majoritate ar putea desemna un singur candidat. În asemenea condiţii nu s-ar mai putea
vorbi de alegeri, or, Constituţia prevede alegerea Biroului permanent.
Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales
ca preşedinte al Camerei. Astfel, Regulamentul prevede că fiecare grup parlamentar poate
propune un singur candidat, care poate face parte din acel grup ori poate fi o personalitate din alt
grup parlamentar sau chiar independent. De asemenea, mai multe grupuri parlamentare pot
propune un candidat comun. Apartenenţa la o anumită formaţiune politică, dintre cele care au
intrat în Cameră, a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este
dată de rezultatele alegerilor generale, ci de voinţa majorităţii membrilor Camerei respective. Va
fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majorităţii membrilor Camerei. Abia după alegerea
preşedintelui, cunoscând grupul sau grupările politice pe care le reprezintă, se pot face calcule şi
algoritmi în vederea repartizării pe grupuri parlamentare a locurilor din Biroul permanent,
propunerile de candidaţi şi alegerile putându-se face numai cu respectarea repartizării locurilor
pentru ca Biroul permanent, în totalitatea sa, să aibă o componenţă corespunzătoare configuraţiei
politice a Camerei.
Îndreptăţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea
preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângă faptul că este
contrară spiritului Constituţiei şi principiilor democraţiei parlamentare, potrivit cărora trebuie
asigurată posibilitatea majorităţii de a decide, prezintă şi numeroase alte impedimente de ordin
practic legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului.
Decizia nr. 148 din 21/02/2007 asupra sesizării privind neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului
La 14 februarie 2007, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale

sesizarea grupului parlamentar Dreptate şi Adevăr PNL-PD, prin care se solicită ca,să se pronunţe
asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin
Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005. .
Autorii sesizării de neconstituţionalitate considerau că prevederile art. 157 alin. (2) din
Regulamentul Senatului încalcă principiul separaţiei puterilor în stat şi dispoziţiile art. 106 şi 112
alin. (2) din Constituţie.
În susţinerea neconstituţionalităţii prevederilor art. 157 alin. (2) din Regulamentul
Senatului, se arăta că obligativitatea moţiunilor simple încalcă principiul separaţiei puterilor în
stat, "Parlamentul neavând calitatea să decidă asupra unor chestiuni care ţin exclusiv de
organizarea şi funcţionarea Guvernului". Autorii sesizării considerau că "Legiuitorul
constituţional, în respectul principiului echilibrului puterilor în stat, nu a înţeles să dea o finalitate
obligatorie hotărârilor Senatului, prin care se consemnează rezultatul unei moţiuni simple". Nici
Regulamentul Camerei Deputaţilor nu prevede obligativitatea pentru Guvern a hotărârilor
Parlamentului, fapt ce demonstrează că "Guvernul are decizia cu privire la aplicarea măsurilor
referitoare la problemele de politică internă dezbătute în cadrul moţiunii".
Se mai arăta , în finalul sesizării, că adoptarea unei moţiuni simple prin care se solicită
demiterea ministrului justiţiei nu se încadrează în prevederile art. 106 din Constituţie, potrivit
cărora "Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege".
În decizie se constată ca în practica sa,Curtea Constituţională a statuat în mod constant în

jurisprudenţa sa că regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind aprobate prin hotărâri care
reglementează organizarea internă, proprie Camerei respective, prevederile acestora nu pot stabili
drepturi şi obligaţii decât pentru parlamentari, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi
funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. ".
Cele statuate în jurisprudenţa menţionată, în legătură cu regulamentele parlamentare, îşi
menţin valabilitatea cu privire la orice hotărâre sau la orice moţiune simplă adoptată ca act juridic
al Camerei Deputaţilor sau Senatului, în conformitate cu art. 67 din Constituţie.
In decizia menţionată , Curtea a mai reţinut că Guvernul se află în raporturi
constituţionale cu Parlamentul şi cu cele două Camere ale acestuia.
Din aceste reglementări constituţionale rezultă obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe
ale administraţiei publice ca, în cadrul controlului parlamentar, să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul preşedinţilor acestora. De asemenea, este prevăzută obligaţia Guvernului şi a
fiecăruia dintre membrii săi de a răspunde la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi
sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Regulamentele parlamentare pot să prevadă condiţiile în care trebuie să fie date răspunsurile, însă
nu pot să stabilească şi obligaţia Guvernului sau a membrilor săi de a lua anumite măsuri
concrete, considerate de parlamentari ca fiind necesare.
Potrivit alin. (2) al art. 112din Constituţie, prin adoptarea unei moţiuni simple, Camera
Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă
ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Curtea reţine însă că
textul constituţional menţionat nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare
dintre Camerele Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor
măsuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din funcţie a unui ministru, şi nici
nu abilitează Camerele să prevadă în regulament o atare posibilitate.
Prin moţiunea simplă s-a pus la dispoziţia parlamentarilor un instrument mai eficient de
realizare a funcţiei de control a Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei moţiuni
simple nu are ca efect juridic direct revocarea unui membru al acestuia. Moţiunea simplă are însă
efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor politice care au iniţiat-o şi susţinut-o, cu un
ecou corespunzător în opinia publică. Aşadar, lipsa unui asemenea efect juridic a moţiunii simple
nu atrage consecinţa anihilării efectelor sale politice, deoarece, în situaţia în care executivul
ignoră moţiunea simplă, cele două Camere ale Parlamentului au posibilitatea să recurgă, dacă se
impune, la moţiunea de cenzură.
Curtea Constituţională reţine că, sub aspectul efectelor asupra Guvernului şi membrilor
săi, există deosebiri substanţiale între cele două tipuri de moţiune. Astfel, învestirea Guvernului
are loc, potrivit art. 103 alin. (3) din Constituţie, prin acordarea încrederii Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, în urma dezbaterii, în şedinţa comună a celor două Camere, a
programului şi listei Guvernului. Retragerea încrederii acordate Guvernului se face, potrivit art.
113 alin. (1) din Constituţie, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în şedinţa comună a celor
două Camere, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Spre deosebire de moţiunea simplă,
adoptarea moţiunii de cenzură are ca efect juridic direct demiterea Guvernului în întregul său.
Cel de-al treilea tip de moţiune, cunoscut în legislaţia şi practica mai multor ţări,
respectiv moţiunea individuală, nu este prevăzut de Constituţia României. Moţiunea individuală
are efecte juridice similare celor ale moţiunii de cenzură, dar nu asupra întregului Guvern, ci
numai asupra unor membri ai acestuia individualizaţi. Ca atare, introducerea unei cereri privitoare
la demiterea unui membru al Guvernului într-o moţiune simplă nu poate crea obligaţii juridice
pentru Guvern, primul-ministru sau alte persoane.
Considerentele expuse în cele ce preced nu duc la concluzia că moţiunea simplă nu are
nici un fel de efecte juridice şi că nu ar avea caracter obligatoriu. Este incontestabil că moţiunea
simplă nu produce efecte juridice ipso iure, ci efecte juridice ipso facto. Printr-o asemenea
moţiune, Camera care o adoptă îşi exprimă poziţia asupra unor probleme importante ale politicii
interne şi externe şi poate să constate deficienţe în diverse domenii ale activităţii Guvernului, a
organelor administraţiei publice, a conducătorilor ori a membrilor acestora. Guvernul şi organele
administraţiei publice sunt obligate să ţină seama de conţinutul moţiunii şi să acţioneze în sensul
poziţiei exprimate de Cameră, în vederea remedierii deficienţelor semnalate. Caracterul
obligatoriu nu înseamnă însă că Guvernul sau vreun alt organ al administraţiei publice ar fi
obligat să execute dispoziţii cuprinse în moţiune cu privire la luarea unor măsuri cu caracter
organizatoric, cum sunt numirea şi eliberarea din funcţie, care prin Constituţie sau prin alte legi
sunt date în competenţa lor exclusivă.
Curtea observă că în sensul acestor considerente sunt şi dispoziţiile art. 164 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora, "În cazul în care o moţiune simplă este
aprobată, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ţine cont de poziţia exprimată în
cuprinsul respectivei moţiuni", întrucât sintagma "va ţine cont" determină caracterul ipso facto al
efectelor juridice.
În consecinţă, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a constatat că prevederile
art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului, sunt constituţionale în măsura în care adoptarea
unei moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să propună revocarea unui
membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul moţiunii.
În opinia concurentă semnată de judecătorii Kozsokar Gabor şi Nicolae Cochinescu se
arată că potrivit alin. (2) al art. 112 din Constituţia României, prin adoptarea unei moţiuni simple,
Camera Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă poziţia cu privire la o problemă de politică internă
sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări. Textul
constituţional nu prevede posibilitatea ca, printr-o asemenea moţiune, oricare dintre Camerele
Parlamentului, odată cu exprimarea poziţiei sale, să dispună şi luarea unor măsuri organizatorice
concrete care obligă Guvernul şi nici nu abilitează Camerele să reglementeze prin regulament o
atare posibilitate.
Noţiunea de "poziţie exprimată" semnifică părerea susţinătorilor moţiunii simple şi a
Camerei care o adoptă cu majoritate de voturi prevăzută de Constituţie, cu privire la anumite
probleme importante ale politicii interne sau externe, cu privire la modul cum au fost tratate şi
rezolvate acestea sau cu privire la modul cum ar trebui gestionate şi soluţionate. Exprimarea
poziţiei poate să cuprindă şi aprecieri cu privire la necesitatea ori oportunitatea unor măsuri
concrete ce ar urma să fie luate de Guvern sau de alte organe ale administraţiei publice, dar nu şi
obligarea acestora la executarea măsurilor în privinţa cărora Constituţia şi alte legi stabilesc
atribuţia ori competenţa lor exclusivă.
Moţiunea simplă, ca instrument al controlului parlamentar şi ca un act politico-juridic,
adoptat de oricare dintre Camerele Parlamentului, trebuie să aibă o finalitate concretizată prin
măsuri cu caracter de obligativitate. Această obligativitate, de natură politică, înseamnă că
Guvernul, organele administraţiei publice şi celelalte persoane vizate, în măsura în care se află în
raporturi constituţionale cu Parlamentul, trebuie să ţină cont de poziţia Camerei care a adoptat
moţiunea, de măsurile considerate ca fiind necesare sau oportune în direcţionarea, organizarea şi
desfăşurarea activităţii pentru rezolvarea problemelor ce au constituit obiectul moţiunii.
Moţiunea simplă are o forţă juridică inferioară legii. De aceea, aceasta nu poate conţine
dispoziţii prin care să fie modificate atribuţiile sau competenţele Guvernului ori ale organelor
administraţiei publice, să oblige aceste autorităţi publice să ia măsuri ale căror apreciere şi
realizare intră, potrivit Constituţiei sau legii, în competenţa lor exclusivă. În asemenea chestiuni
Camera Parlamentului, prin conţinutul moţiunii simple, poate face aprecieri cu privire la
necesitatea, utilitatea şi eficienţa prevăzute ale anumitor măsuri concrete, poate să formuleze
recomandări de care autorităţile publice vizate trebuie să ţină cont, dar decizia le aparţine. Fără
îndoială, ignorarea acestor aprecieri şi recomandări, în raport cu consecinţele pe planul realizării
politicii generale a programului de guvernare pentru care Parlamentul a acordat încredere
Guvernului, poate atrage după sine răspunderi şi sancţiuni politice mergând până la retragerea
încrederii.
În lumina considerentelor expuse, rezultă că limitele caracterului obligatoriu al moţiunii
simple nu pot fi extinse, spre exemplu, asupra problemelor privind organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice vizate, înfiinţarea sau desfiinţarea unor ministere, înfiinţarea, organizarea sau
desfiinţarea unor organe de specialitate în subordinea Guvernului ori a ministerelor, numirea sau
eliberarea din funcţie a unor persoane sau alte probleme similare. Credem de asemenea că, printr-
o moţiune simplă, Guvernul nu poate fi obligat nici la elaborarea unor proiecte de lege cu
conţinut şi sens de reglementare considerate necesare de susţinătorii moţiunii. Potrivit art. 74 alin.
(1) din Constituţie, Guvernul are drept de iniţiativă legislativă, drept pe care îl exercită din
propria-i voinţă în vederea înfăptuirii programului de guvernare aprobat de Parlament. Acelaşi
drept de iniţiativă îl au deputaţii şi senatorii, care în cadrul procesului de legiferare pot propune şi
adopta amendamente şi la proiectul de lege iniţiat de Guvern, neavând nici un sens ca printr-o
moţiune simplă să oblige Guvernul să elaboreze un proiect de lege cu conţinut prestabilit.
În opinia concurentă, semnată de judecătoarea Aspazia Cojocaru, se arată că, după cum
se cunoaşte, Constituţia revizuită, în art. 112 alin. (2), reglementează dreptul Camerei Deputaţilor
sau al Senatului de a putea adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul
unei interpelări. Or, dacă legiuitorul constituant a considerat că trebuie reglementată şi moţiunea
simplă alături de moţiunea de cenzură, înseamnă că a avut în vedere, mai ales, efectele pe care le
produce fiecare dintre acestea. Dacă moţiunea de cenzură adoptată de Parlament duce la căderea
Guvernului, se poate pune întrebarea ce efecte produce moţiunea simplă introdusă în faţa unei
singure Camere, ce are ca obiect analizarea activităţii unui minister, prin care se cere şi revocarea
din funcţie a ministrului.
În aceste condiţii, adoptarea unei moţiuni simple poate produce şi efecte juridice, nu
numai politice, ce constau şi în dreptul primului-ministru de a revoca, dar nu necondiţionat, din
funcţie ministrul în cauză, ţinând seama de recomandările cuprinse în moţiunea simplă adoptată
de către Senat sau Camera Deputaţilor.
O comparaţie a celor două regulamente parlamentare învederează faptul că
Regulamentul Camerei Deputaţilor, în art. 164, este mult mai explicit, în sensul că, "în cazul în
care o moţiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei se va transmite Guvernului care va ţine
cont de poziţia exprimată în cuprinsul respectivei moţiuni".
De aceea, dispoziţiile art. 157 alin. (2) din Regulamentul Senatului care prevăd că
moţiunile simple "sunt obligatorii pentru Guvern şi membrii săi, precum şi pentru celelalte
persoane vizate" sunt constituţionale, dând posibilitatea acestuia de a lua măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii avută în vedere de moţiune şi nu exclude posibilitatea revocării din
funcţie a ministrului (art. 106 din Constituţie), urmare a controlului parlamentar exercitat prin
moţiunile simple.
Decizia nr. 266 din 21/03/2007 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 67, art. 68 şi
art. 70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
La 6 martie 2007 secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale

sesizarea formulată de 50 de deputaţi şi 26 de senatori, , în legătură cu neconstituţionalitatea art.
67, art. 68 şi art. 70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului,
aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 3 martie 1992,
Obiectul sesizării l-au constituit dispoziţiile art. 67, art. 68 şi art. 70 din Regulamentul
şedinţelor comune al Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului
României nr. 4/1992.
În esenţă, în opinia autorilor sesisării, aceste prevederi regulamentare, prin care se
instituie o comisie comună de anchetă în vederea cercetării unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei de către Preşedintele României, de natură să atragă suspendarea din funcţie a
acestuia, ar fi contrare dispoziţiilor cuprinse in art 88 (“Mesaje”),95 (“Suspendarea din funcţie”)
si 111(“Informarea Preşedintelui”) din Constituţia României.
Examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată, Curtea Constituţională constatat
că aceasta este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 95, Preşedintele României poate fi suspendat
din funcţie, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, în cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă dispoziţiile acesteia, iar potrivit art. 64 alin. (4) din Constituţie, fiecare
Cameră a Parlamentului "[...] îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă
sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune". Din analiza coroborată a
prevederilor constituţionale menţionate rezultă că Parlamentul îşi constituie comisii pentru
exercitarea oricăror atribuţii prevăzute de Constituţie în competenţa sa. Or, art. 95 din Constituţie,
care prevede ca atribuţie a celor două Camere ale Parlamentului suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României nu interzice instituirea unei comisii de anchetă pentru exercitarea acestei
atribuţii. Totodată, potrivit tezei finale a art. 95 din Constituţie, Preşedintele României poate da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută, care, de asemenea, presupun efectuarea de cercetări
prin intermediul unei comisii de anchetă. În caz contrar, faptele imputate ar fi cercetate chiar de
către cei care propun suspendarea, ceea ce este mai grav decât constituirea unei comisii în acest
scop. Mai mult, suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, a cărui legitimitate rezultă din
votul electoratului, este o măsură foarte gravă, având un caracter sancţionator, astfel că gravitatea
faptelor trebuie dovedită şi stabilită. Faţă de cele arătate rezultă că prevederile art. 67, art. 68 şi
art. 70 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, referitoare la
constituirea unei comisii de anchetă în vederea cercetării unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei de către Preşedintele României, de natură să atragă suspendarea din funcţie a
acestuia, nu numai că nu încalcă, dar sunt chiar în sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 95
coroborate cu cele ale art. 64 alin. (4).
În consecinţă, Curtea a constatat că prevederile art. 67, art. 68 şi art. 70 din Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului
României nr. 4 din 3 martie 1992, , sunt constituţionale.
În opinia separată,semnată de judecătorii Ioan Vida,preşedintele Curţii Constituţionale si

Kozsokar gabor se arată căprevederile regulamentului supuse controlului de constituţionalitate
reprezintă o interpretare extensivă nepermisă a dispoziţiilor Constituţiei referitoare la procedura
suspendării din funcţie a Preşedintelui României, adăugând la acestea proceduri a căror instituire
nu a fost în intenţia Constituantei. Reglementarea procedurii prin regulament împrumută de fapt
unele prevederi constituţionale care au ca obiect alte instituţii juridice.
Posibila sancţiune a suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea
unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei şi procedura acestei forme de tragere la
răspundere sunt reglementate exclusiv prin art. 95 din Constituţie. Dispoziţiile art. 95 implică în
procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui României: cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor, care pot iniţia propunerea de suspendare; Curtea Constituţională, care
trebuie să dea un aviz consultativ, înainte ca propunerea să fie dezbătută de Parlament; cele două
Camere ale Parlamentului, în şedinţă comună, în faţa cărora Preşedintele României poate da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută şi care pot hotărî suspendarea din funcţie; şi, în final,
cetăţenii cu drept de vot, care hotărăsc, prin referendum, eventuala demitere a Preşedintelui
României. Această implicare este valabilă atât în cazul preşedintelui ales, cât şi în cazul persoanei
care asigură interimatul funcţiei.
Rezultă din această reglementare constituţională că nicio altă autoritate publică sau
structură de lucru a Parlamentului nu are atribuţii ori competenţa de a întreprinde vreo măsură sau
de a hotărî în legătură cu suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Curtea Constituţională a statuat prin jurisprudenţa sa constantă că prin regulamentele
parlamentare nu pot fi stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi publice şi pentru
persoane care nu se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul. Efectuarea oricărei anchete
presupune inevitabil strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de documente, date şi
informaţii de la diferite autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor persoane, inclusiv a celei
ale cărei fapte constituie obiectul anchetei. Dreptul comisiei de anchetă de a întreprinde asemenea
demersuri se poate exercita numai dacă este prevăzută şi obligaţia corelativă a altor autorităţi,
instituţii şi persoane de a furniza documentele, datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta
la audieri.
Prin Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra
constituţionalităţii mai multor reglementări din Regulamentul Senatului, a constatat, printre altele,
că este neconstituţională prevederea "privind dreptul comisiei de anchetă de a invita orice
persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în cauza ce formează obiectul activităţii comisiei, obligaţia oricărei persoane care are
asemenea cunoştinţe ori deţine mijloace de probă pentru a le înfăţişa comisiei, precum şi obligaţia
instituţiilor de a răspunde solicitărilor sale".
În Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei
Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Curtea
Constituţională a statuat că "Ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a controlului
parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele controlului prin art. 110
din Constituţie" (actualul art. 111).
Potrivit prevederilor art. 111 din Constituţie, controlul parlamentar vizează numai
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, evident de grad inferior Guvernului. Nicio
altă dispoziţie constituţională nu prevede posibilitatea efectuării unei anchete parlamentare în
legătură cu activitatea sau faptele Preşedintelui României.
Decizia nr.270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de preşedintele

Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de
natură constituţională între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă
parte, precum şi asupra cererii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind
conflictul juridic de natură constituţională între Ministerul Public si Parlamentul României
- Camera Deputaţilor
La 6 februarie 2008, preşedintele Camerei Deputaţilor a solicitat Curţii Constituţionale

soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, Ministerul
Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul
României, pe de altă parte.
În motivarea cererii s-a susţinut , în esenţă, următoarele:

- în fapt, la data de 16 ianuarie 2008, Preşedintele României a transmis Ministerului
Justiţiei cererile de începere a urmăririi penale a patru membri sau foşti membri ai Guvernului,
care au şi calitatea de parlamentari, respectiv Adrian Năstase, Miron Mitrea, Paul Păcuraru şi
Codruţ Sereş. În consecinţă, pentru a se pronunţa cu privire la acestea, în temeiul art.109 alin.(2)
din Constituţie, preşedinţii celor două Camere au cerut ministrului interimar al justiţiei şi
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitările de
începere a urmăririi penale însoţite de dosarele cauzelor. Ministerul Justiţiei a înaintat cererile,
însoţite de referatele procurorilor de caz, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. În interviurile acordate presei scrise şi audiovizuale, procurorul general şi procurorul şef
al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au declarat că învestirea miniştrilor se realizează exclusiv prin
cererile formulate de Preşedintele României, indiferent dacă aceştia, membri sau foşti membri ai
Guvernului, sunt şi parlamentari, iar cu Scrisoarea nr.466/C/288 Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat preşedintelui Camerei Deputaţilor că nu există temei legal
pentru înaintarea dosarelor de urmărire penală. Autorul cererii consideră că prin această decizie
procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie "au anulat atributul
Parlamentului de a decide asupra începerii urmăririi penale împotriva foştilor şi actualilor membri
ai Guvernului care îndeplinesc şi funcţia de senator sau de deputat";
- în drept, susţinerea reprezentanţilor Ministerului Public, potrivit căreia sesizarea
Parlamentului nu mai este necesară întrucât art.16 din Legea nr.115/1999 a fost declarat
neconstituţional, astfel că este suficientă decizia Preşedintelui României, "este superficială si vădit
nelegală", precum şi "contrară principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor şi
răspunderea ministerială". Aceasta, deoarece art.109 alin.(2) din Constituţie, precum şi art.12 din
Legea nr.115/1999 dispun că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor, sens în care, de altfel, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.1.133
din 27 noiembrie 2007.
În continuare, se arată că atributul celor două Camere ale Parlamentului de a se pronunţa
cu privire la începerea urmăririi penale împotriva propriilor parlamentari se fundamentează şi pe
dispoziţiile art.13 alin.(1) din Legea nr.115/1999, pe prevederile art.155 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor, precum şi pe prevederile art.20, art.21 alin.(2) şi ale art.35 lit.h) din Legea
nr.96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, dispoziţii referitoare la imunitatea
parlamentară şi la urmărirea penală a membrilor Guvernului. Menţionează că regimuri similare
sau asemănătoare regimului răspunderii penale a membrilor Guvernului României care au
calitatea de parlamentar se regăsesc, de exemplu, în Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia,
Olanda, Portugalia, Spania.
II. La 8 februarie 2008, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale
soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Preşedintele României, Ministerul
României, pe de altă parte. Cererea a fost întemeiată pe prevederile art.146 lit.e) din Constituţie şi
ale art.34 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
iar cuprinsul cererii este, în fapt şi în drept, similar cu cel din cererea adresată de Preşedintele
Camerii deputaţilor.
III. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat la rândul său, la 12

februarie 2008,Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională
dintre Ministerul Public, ca autoritate judecătorească, şi Parlamentul României - Camera
Deputaţilor. Cererea a fost întemeiată pe prevederile art.146 lit.e) din Constituţie, ale art.34 şi
următoarele din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
precum şi ale art.24 alin.(3) lit.f) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii,
Prin cererea formulată s-a solicitat Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care
să se constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi
publice, în măsură să blocheze cursul unor procese penale şi să împiedice autoritatea
judecătorească să îşi îndeplinească atribuţiile constituţionale şi legale, precum şi să dispună
măsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale între autorităţile publice prevăzute
în titlul NI din Constituţie. S-a apreciat că, pentru a se pronunţa, Curtea Constituţională "va
trebui să interpreteze prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie asupra cărora poartă
conflictul".
Curtea Constituţională, examinând cererile de soluţionare a conflictului juridic de natură

constituţională formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind
existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, Ministerul
României, pe de altă parte, precum şi cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii
privind conflictul juridic de natură constituţională dintre Ministerul Public şi Parlamentul
României - Camera Deputaţilor, punctele de vedere exprimate şi documentele depuse de
autorităţile publice implicate în conflict, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile
Constituţiei şi ale Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
reţinut, printer altele, următoarele:
- În esenţă, prin cererile formulate se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa

unui conflict juridic de natură constituţională între autorităţile publice menţionate, declanşat de
Preşedintele României, care a cerut, la solicitarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, urmărirea penală a unor actuali şi foşti miniştri, care în prezent au şi calitatea de
parlamentari, precum şi de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a
înainta celor două Camere ale Parlamentului dosarele cauzelor ce fundamentează cererile
Preşedintelui României de începere a urmăririi penale pentru persoanele nominalizate. În sprijinul
solicitării se invocă prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie, potrivit cărora "Numai
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor". Aşa fiind, se consideră
că refuzul Parchetului, întemeiat pe susţinerea că sesizarea Parlamentului nu mai este necesară,
fiind suficientă solicitarea formulată de Preşedintele României, întrucât art.16 din Legea
nr.115/1999 a fost declarat neconstituţional, este superficial şi vădit nelegal, precum şi contrar
principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor în stat şi răspunderea ministerială.
Art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.95/2007, a cărui neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii
Constituţionale nr.1.133/2007, prevedea că "Dacă membrul Guvernului pentru care Preşedintele
României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, după caz,
primul-ministru va solicita Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de
începere a urmăririi penale. Dispoziţiile art.13-15 se aplică în mod corespunzător".
- Sesizată pentru prima dată în anul 2005 cu o cerere de soluţionare a conflictului juridic
de natură constituţională dintre Preşedintele României şi Parlament, Curtea Constituţională, prin
Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144
din 17 februarie 2005, a statuat cele ce urmează: "Conflictul juridic de natură constituţională
între autorităţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai
multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor
autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei
sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor", fără însă a considera
că nu se mai pot ivi şi alte categorii de conflicte juridice de natură constituţională.
- Un prim aspect asupra căruia Curtea a trebuit să se pronunţe s-a referit la natura juridică
a autorităţilor publice care ar putea fi implicate în conflict. Astfel, faţă de prevederile titlului III -
"Autorităţile publice" din Constituţie, toate autorităţile menţionate în cererile adresate Curţii
Constituţionale fac parte din această categorie, însă, cu privire la implicarea lor în conflictul
supus soluţionării, Curtea constată următoarele:
a) nu există un conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele
României, pe de o parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte, întrucât
prin cererile privind declanşarea urmăririi penale faţă de foşti şi actuali membri ai Guvernului, la
sesizarea Ministerului Public, Preşedintele României şi-a exercitat atribuţia prevăzută de art.109
alin.(2) din Constituţie, potrivit căreia "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor";
b) având în vedere că dispoziţiile art.16 alin.(11) din Legea nr.115/1999 privind
răspunderea ministerială, potrivit cărora "Dacă membrul Guvernului pentru care Preşedintele
României a cerut urmărirea penală este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, după caz,
primul-ministru va solicita Camerei competente să declanşeze procedura de adoptare a cererii de
începere a urmăririi penale", au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii
Constituţionale nr.1.133 din 27 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.851 din 12 decembrie 2007, iar, conform art.147 alin.(1) din Constituţie, prevederile
din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept pe durata
termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Curtea nu
poate reţine implicarea Ministerului Justiţiei în conflict. Or, Preşedintele României a transmis
ministrului justiţiei cererile de începere a urmăririi penale pentru patru membri sau foşti membri
ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, la data de 16 ianuarie 2008, pentru a proceda
conform art.18 din Legea nr.115/1999.
- Curtea a constatat însă existenţa unui conflict juridic de natură constituţională
între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o
parte, şi cele două Camere ale Parlamentului, pe de altă parte. Conflictul rezultă din modul
diferit în care aceste autorităţi publice interpretează şi aplică dispoziţiile art.109 alin.(2) teza întâi
din Constituţie în legătură cu cererile privind urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi
calitatea de deputat sau de senator. Din examinarea dispoziţiilor art.109 alin.(2) din Legea
fundamentală, care prevăd că "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor", rezultă că ele constituie o normă de procedură cu valoare de principiu
constituţional. Această formulă sintetică reflectă rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei
autorităţi publice în mecanismul constituţional de formare a Guvernului şi al răspunderii
membrilor Guvernului. Aşa cum rezultă din prevederile art.103 alin.(3) din Constituţie, hotărâtor
pentru învestitura Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament - Camera Deputaţilor
şi Senat - întregii echipe guvernamentale, pe baza căruia Preşedintele României numeşte
Guvernul, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art.85 alin.(1). În cadrul raportului
constituţional ce defineşte relaţia dintre Guvern, Parlament şi, respectiv, Preşedintele României
"esenţială este relaţia cu Parlamentul, prin voinţa căruia se învesteşte şi se dezînvesteşte
Guvernul". Art.109 din Constituţie, al cărui titlu marginal este "Răspunderea membrilor
Guvernului", prevede, la alin.(1), răspunderea politică a Guvernului numai în faţa Parlamentului,
iar la alin.(2), răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Nu întâmplător legiuitorul constituant a reglementat atât răspunderea politică, cât şi
pe cea penală în cadrul aceluiaşi text, acestea intervenind, pe de o parte, în urma încălcării
mandatului de încredere acordat de Parlament, iar, pe de altă parte, pentru încălcarea actului de
numire a Guvernului de către Preşedintele României pe baza acestui mandat. Aşa cum s-a arătat,
alin.(2) al art.109 din Constituţie stabileşte că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară angajarea răspunderii penale a membrilor Guvernului. Din analiza
textului, rezultă că expresia "numai" semnifică: "nimeni" altcineva decât cele trei autorităţi
publice nu poate cere urmărirea penală şi că aceasta nu poate fi declanşată în lipsa sesizării
Camerei Deputaţilor, Senatului ori a Preşedintelui României, după caz. Dacă organele de
urmărire penală pot efectua diverse acte premergătoare începerii urmăririi penale, în condiţiile
legii, ele nu îşi pot continua activitatea fără a sesiza una dintre cele trei autorităţi publice pentru a
cere urmărirea penală. În asemenea situaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie are obligaţia sesizării Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui
României, după caz, în legătură cu informaţiile şi datele pe care le deţin şi din care rezultă
posibilitatea începerii urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele
autorităţi în măsură să decidă asupra acestui act procedural. Cât priveşte conjuncţia "şi", în
textul art.109 alin.(2) ea semnifică sfârşitul unei enumerări, care conferă fiecăreia dintre cele trei
autorităţi o competenţă proprie. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativă a
cererilor celor trei autorităţi publice, cât şi competenţa alternativă între cele trei autorităţi. În
temeiul textului constituţional enunţat, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului s-au
adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a le fi remise
documentele ce privesc pe unii membri şi foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de
parlamentari, pentru a decide prin votul fiecărei Camere asupra urmăririi penale pentru fapte
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
- Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art.109 alin.(2) din Constituţie reprezintă o normă de
procedură specială, reiterată în art.12 din Legea nr.115/1999, republicată, cu modificările
ulterioare, care, în cap.III, reglementează "Procedura de urmărire penală şi de judecare", ce se
completează cu regulile de "Procedură privind punerea sub urmărire penală a membrilor
Guvernului", cuprinse în Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Textele constituţionale
şi cele legale menţionate au în vedere situaţia în care una dintre cele două Camere ale
Parlamentului a cerut, în cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, pe baza raportului
întocmit de o comisie permanentă ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest scop,
urmărirea penală a unui membru al Guvernului, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de
deputat sau de senator, atunci când constată existenţa unor fapte ce pot intra sub incidenţa legii
penale. Or, în cauza de faţă, iniţiativa punerii sub urmărire penală aparţine Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care l-a sesizat pe Preşedintele României pentru a
cere urmărirea penală a unor membri ai Guvernului, în baza art.109 alin.(2) din
Constituţie.
- Problema care a generat conflictul este rezultatul refuzului Ministerului Public de a
trimite celor două Camere ale Parlamentului documentele deţinute referitoare la posibila începere
a urmăririi penale privind pe unii sau foşti membri ai Guvernului care, la această dată, au şi
calitatea de deputat sau de senator. Acest conflict a fost determinat şi de modul diferit în care
autorităţile menţionate au interpretat şi au aplicat prevederile art.109 alin.(2) teza întâi din
Constituţie. În sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizării uneia dintre cele
trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici
preferenţial de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, şi aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.(2) din Constituţie,
calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcţiei de membru al
Guvernului. Aşa fiind, cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al
Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art.109 alin.(2), competenţa Camerei
Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele
menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să
sesizeze una dintre cele trei autorităţi - Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României -
pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată, după cum
acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării. În consecinţă, Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi,
după cum urmează:
a) Camerei Deputaţilor sau Senatului - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai
Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data
sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator;
b) Preşedintelui României - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului
(prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea
de deputat sau de senator.
În acest fel, este stabilit, fără echivoc, un reper în funcţie de care Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi publice
competente pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului în funcţie sau a foştilor
membri ai Guvernului. De observat că, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia ca dispoziţiile art.109
alin.(2) teza întâi din Constituţie să devină inaplicabile în ceea ce priveşte dreptul Camerei
Deputaţilor şi Senatului de a cere urmărirea penală a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului
care au şi calitatea de parlamentari, lăsându-se la latitudinea Ministerului Public să decidă, cu de
la sine putere, căreia dintre cele trei autorităţi să îi adreseze sesizarea.
În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură

constituţională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
pe de o parte, şi Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat -, pe de altă parte, în legătură cu
procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmărirea penală a membrilor şi foştilor
membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au
şi calitatea de deputat sau de senator.
În aplicarea dispoziţiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul,
după caz, pentru a cere urmărirea penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de
senator.
În aplicarea dispoziţiilor art.109 alin.(2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a
cere urmărirea penală a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data
sesizării, nu au şi calitatea de deputat sau de senator.
Curtea Constituţională a constatat totodată că nu există un conflict juridic de natură
constituţională între Preşedintele României şi cele două Camere ale Parlamentului.
În opinia separată, semnată de judecătorii Nicolae Cochinescu şi Augustin Zegrean

se arată că în motivarea soluţiei de care se delimitează se porneşte de la posibilitatea unor
interpretări divergente ale dispoziţiilor art.109 alin, (2) din Constituţie, ca premisă a conflictului
juridic dintre autorităţile menţionate. În consecinţă, pentru identificarea sensului dispoziţiilor
constituţionale analizate şi pentru soluţionarea conflictului se recurge la interpretarea textului prin
raportare la prevederile art.109 alin.(1) din Constituţie, în conformitate cu care Guvernul
răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Pe de altă parte, se
reţine că, dacă Preşedintele României ar avea competenţa să ceară urmărirea penală în toate
ipotezele, Ministerul Public i s-ar adresa acestuia preferenţial şi discreţionar, iar Camerele
Parlamentului s- ar afla în situaţia de a nu-şi putea exercita dreptul prevăzut de textul citat al
Legii fundamentale.
La procedeul juridic de interpretare sistematică a unei norme juridice se poate recurge
numai în ipoteza în care textul care conţine acea normă este eliptic, neclar sau confuz, altfel spus,
apt de a primi înţelesuri diferite. Or, nu aceasta este situaţia art.109 alin.(2) din Constituţie, care,
în interpretarea obişnuită, literală, este riguros şi clar: "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor." Textul enumera autorităţile care pot să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor,
cererea oricăreia dintre aceste autorităţi fiind suficientă pentru învestirea organelor competente cu
dreptul de a efectua urmărirea penală. Textul nu prevede condiţia ca pentru membrii Guvernului
care au calitatea de deputaţi cererea să fie făcută de Camera Deputaţilor, iar pentru membrii
Guvernului care au calitatea de senatori cererea să fie făcută de Senat şi nici restricţia pentru
Preşedintele României de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în ipoteza în care aceştia au şi calitatea de membri ai
Parlamentului. Dat fiind că dispoziţia cuprinsă în art.109 alin.(2) din Constituţie este o normă
de procedură penală cu statut constituţional, instituind o condiţie de punere în mişcare şi de
exercitare a acţiunii penale, textul nu poate fi interpretat decât ad litteram, fără
condiţionări pe care legea nu le prevede.
De altfel, raportarea conţinutului art.109 alin.(2) din Constituţie la dispoziţiile cuprinse în
alin.(1) al aceluiaşi articol nu este de natură să aducă elemente relevante pentru înţelegerea
textului analizat, cele două alineate reglementând două categorii de răspundere ministerială,
independente una de cealaltă, şi anume răspunderea politică, în cazul prevăzut de alin.(1), şi
răspunderea juridică, în cazul prevăzut de alin.(2).
Soluţia adoptată cu votul majoritar nu se poate sprijini nici pe ideea promovării unor
iniţiative preferenţiale ale Ministerului Public, mai întâi pentru că niciun text de lege nu prevede
condiţii în acest sens şi, în al doilea rând, pentru că şi atunci când Ministerul Public se adresează
numai uneia dintre cele trei autorităţi prevăzute de art.109 alin.(2) din Constituţie nimic nu le
împiedică pe celelalte două să-şi exercite dreptul de a cere urmărirea unui membru al Guvernului
pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei.
De altfel, nici Preşedintele României şi nici Camerele Parlamentului nu îşi exercită
dreptul prevăzut de art.109 alin.(2) din Constituţie exclusiv la sesizarea Ministerului Public,
oricare dintre aceste autorităţi având libertatea să ceară urmărirea penală a unui membru al
Guvernului pe baza datelor rezultate din orice surse legale, cum ar fi anchetele parlamentare,
sesizările cetăţenilor, anchetele de presă şi altele, în niciuna dintre ipoteze cererile adresate
organelor de urmărire penală de către autorităţile prevăzute de art.109 alin.(2) din Constituţie nu
au semnificaţia unor măsuri de tragere la răspundere juridică şi nu înlătură prezumţia de
nevinovăţie, competenţa stabilirii existenţei condiţiilor de exercitare a acţiunii penale şi a
răspunderii penale a membrului Guvernului cu privire la care s-a făcut cererea de
urmărire penală revenind în exclusivitate justiţiei.
Aşa cum corect se reţine în motivarea soluţiei adoptate cu majoritate de voturi, în cauză
există un conflict juridic de natură constituţională, cu efecte negative asupra înfăptuirii
justiţiei, conflict generat de divergenţa de opinii a autorităţilor la care se referă dispozitivul
deciziei Curţii cu privire la modul de exercitare de către Camera Deputaţilor, Senat şi
Preşedintele României a dreptului de a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
În opinia celor doi judecători, pentru înlăturarea blocajelor ce s-ar produce în înfăptuirea
justiţiei ca urmare a înţelegerii şi aplicării neuniforme a dispoziţiilor art.109 alin.(2) din
Constituţie de către autorităţile menţionate, Curtea Constituţională, consecventă cu jurisprudenţa
sa şi pentru deplina respectare a Legii fundamentale, ar fi trebuit să constate că, potrivit art.109
alin.(2) din Constituţie:
- urmărirea penală pentru faptele penale săvârşite de membrii Guvernului şi de foştii
miniştri în exerciţiul funcţiei lor poate fi efectuată la cererea oricăreia dintre cele trei autorităţi
prevăzute de textul menţionat - Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României -, indiferent
dacă aceştia sunt sau au fost membri ai Parlamentului;
- Preşedintele României poate să adreseze direct Ministerului Public cererea de urmărire
penală, fără intermedierea ministrului justiţiei sau a altei autorităţi;
- în cazul în care cererea de urmărire penală a fost făcută de Preşedintele României,
Ministerul Public nu are obligaţia să solicite şi Camerelor Parlamentului formularea unei cereri în
aceiaşi sens şi nici să prezinte Parlamentului motivele sau probele pe care se întemeiază începerea
urmăririi penale, chiar dacă miniştrii în cauză sunt ori au fost deputaţi sau senatori.

D 2 Drept Parlamentar C Calinoiu A Popescu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 2 Drept Parlamentar C Calinoiu A Popescu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.univ.dr.

PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM, EXPRESIE

CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI

DREPTUL PARLAMENTAR INSTITUŢIONAL

RELAŢIILE DINTRE PARLAMENT ŞI CELELALTE ORGANE ALE

8.4. Îndrumător pentru autoverificare

Prezentarea are în vedere și unele aplicatii practice respectiv o analiză substanţială a

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de alte manuale, supuse studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Parlamentul – organ reprezentativ suprem şi expresia suveranităţii

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

Tratate, manuale, monografii

– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit Constitutionnel et mutations de la

PARLAMENTUL – ORGAN REPREZENTATIV SUPREM,

Afirmarea vieţii democratice parlamentare în România a

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea originii sistemului parlamentar cat si pozitia

– studenţii vor putea să definească termeni precum

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Aspecte generale privind locul si

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1 Originile sistemului parlamentar

Originile parlamentarismului sunt foarte îndepărtate.

1.3.2 Poziţia Parlamentului în cadrul sistemului separaţiei

Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept

1.3.3.Originile sistemului parlamentar român

Apariţia sistemului parlamentar în ţara noastră este legată

1.3.3. Funcţiile Parlamentului în statul de drept

Conceptul de funcţii ale parlamentului prezintă o

1.1.1. Funcţia de reprezentare

Temeiul acestei funcţii se găseşte în art.61 alin.1 din

1.1.2. Funcţia legislativă

Această funcţie reprezintă de fapt nucleul întregii activităţi

1.1.3. Funcţia de informare

Această funcţie se realizează prin argumentarea deciziilor

Această funcţie parlamentară se manifestă printr-o serie

1.1.5. Funcţia de desemnare prin investire,

Aci locul cel mai important îl ocupă, desigur, acordarea

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt originilr sistemului parlamentar in Marea Britanie si in Franta?

CONCEPTELE DE BAZĂ ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI PARLAMENTAR

2.4. Îndrumător pentru autoverificare

2.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea cerecetarii conceptului de baza a dreptului

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească dreptului parlamentar,

Pentru unitatea de învățare Conceptele de bază şi principiile

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Definiţia dreptului parlamentar. Relaţia sa cu

În ultimele decenii, în special sub influenţa preocupărilor

1.2. Izvoarele dreptului parlamentar

1.2.1. Conceptul de izvoare ale dreptului.

Conceptul de izvoare ale dreptului a fost analizat de

1.2.2. Analiza diferitelor izvoare ale dreptului

Dreptul cunoaşte o multitudine de izvoare aşa cum s-a

1.2.2.1. Tratatele internaţionale