FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE DIPLOMĂ
TITLUL:
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
ABSOLVENT:
Pîrşe Elena Daniela
PROMOŢIA 2002
BUCUREŞTI
1
CUPRINS:
2
CAPITOLUL IV-FOTOGRAFIA DE EXAMINARE CA MIJLOC DE
CERCETARE A URMELOR ŞI CORPURILOR
DELICTE.
1.Importanţa fotografiei judiciare de examinare.
2.Fotografia judiciară de examinare în spectrul vizibil.
3.Fotografia judiciară de examinare in spectrul invizibil.
4.Microfotografia şi holografia.
5.Planşă fotografică.
CAPITOLUL V-CONCLUZII.
3
CAPITOLUL I
Aspecte procesual penale privind fotografia ca mijloc de
probă
Secţiunea I
1
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p.
168.
2
Art. 62 din Codul de procedură penală prevede:
„În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să
lămurească
cauza sub toate aspectele, pe bază de probe”.
3
Art. 63 din Codul de procedură penală prevede:
„Constituie probă orice elemente de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei.
Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire
penală şi de
instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi
conducându-se după conştiinţa lor juridică”.
4
Având în vedere importanţa deosebită a probelor în soluţionarea
cauzelor penale, în literatura juridică de specialitate 4 s-a semnalat că în
privinţa lor se poate reţine cel puţin o dublă funcţionalitate: proba constituie
din punct de vedere gneseologic un instrument de cunoaştere prin
intermediul căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă
un instrument prin care se realizează procesul de cunoaştere, de apropiere
treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Proba are şi o funcţionalitate în care se reflectă conţinutul său
etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă
pregnant în condiţiile contradictorialităţii procesului, când părţile folosesc
sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susţinerilor şi
argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un
suport material, faptic, cererilor şi concluziilor părţilor sau combaterii
susţinerilor adverse.
Probele sunt entităţi de fapt extraprocesuale (există în afara procesului
penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta şi făptuitorul la care se
referă cazul). Prin administrarea lor în desfăşurarea procesului penal ele
capătă caracter procesual 5.
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a
determinat pe unii autori să afirme că întregul proces penal este dominat de
problema probelor 6. O asemenea opinie a fost considerată justificată 7,
deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi până la
soluţionarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate
cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei penale, depinde, în principal, de
sistemul probelor. Aceasta este şi explicaţia pentru care, de-a lungul
timpului, a existat o intensă preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de
probaţiune.
În literatura de specialitate 8 s-a conchis că în istoria procesului penal
pot fi distinse mai multe sisteme de probaţiune, care corespund unor
concepţii diferite despre adevăr şi despre posibilitatea cunoaşterii lumii
înconjurătoare. Sistemele de probaţiune pot fi localizate în anumite epoci sau
orânduiri sociale, ele reflectând atitudinea claselor dominante faţă de modul
de administrare a justiţiei.
4
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. II, editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 331.
5
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 168.
6
A se vedea şi G. Levasseur, A. Chavanne, Droit et procedure penale, Paris, Sirey, 1972, p. 98 citat de
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, editura Pro, Bucureşti, 1997, p. 256.
7
Ion Neagu, op. cit., p. 257.
8
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 207; a se vedea şi N.
Volonciu, op. cit., p. 332-336.
5
În orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem, de probaţiune empiric,
caracterizat prin posibilitatea de a se trage concluzii din orice probă,
indiferent dacă aceasta este sau nu cea mai concludentă în cauză 9. În cadrul
acestui proces de tip acuzatorial, concepţiile mistice şi empirice permiteau
organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber şi foarte arbitrar
anumite probe, având chiar o esenţă sau explicaţie supranaturală, în care
spiritul de echitate şi de dreptate era transferat uneori pe seama
„înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţii” 10.
În orânduirea feudală, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios 11,
în care, în vederea aflării adevărului, se recurge la serviciile divinităţii.
Datele cu privire la rezolvarea cauzei erau transmise de divinitate prin
intermediul duelului judiciar, al ordaliilor şi al jurământului religios etc. 12.
Jurământul cu brazda pe cap 13 sau instituţia cojurătorilor cunoscute şi
îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete
a unor asemenea concepţii juridice.
Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în care
valoarea probelor era aprioric stabilită. În acest sistem, probele erau tarifate
dinainte, cei ce soluţionau cauza având doar sarcina de a respecta ierarhia
probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forţei lor de dovadă 14.
Mai târziu, sistemul formal este înlocuit cu sistemul sentimental şi
sistemul ştiinţific al probelor. În cadrul sistemului sentimental, judecătorii au
libertatea să aprecieze probele, ei luând în seamă numai pe acelea care le
inspiră certitudini asupra adevărului real 15.
Fundamentându-şi teoriile privind aflarea adevărului pe concepţii
filosofice angostice, unii jurişti susţin teza aflării adevărului judiciar în
procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în
9
Ion Neagu, op. cit., p. 257.
10
N. Volonciu, op. cit., p. 332.
11
A se vedea şi Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi
presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p. 125.
12
În duelul judiciar, acuzatul şi acuzatorul erau puşi să lupte între ei înşişi, în cele din urmă învingătorul
având câştig de cauză în procesul penal deoarece însăşi câştigarea luptei de către acest era expresia voinţei
divinităţii. Prin intermediul ordaliilor, acuzatul şi acuzatorul erau supuşi unor încercări ca ţinerea mâinii în
foc, pe fier înroşit, şi, în final, se acorda dreptate celui care se vindeca mai repede sau care rezista mai
multor încercări.
13
Jurământul cu brazda, supravieţuire a unei străvechi forme de jurământ, avea la bază concepţia
panbiotică a pământului zeificat, atotştiutor şi judecător al faptelor oamenilor, apărător al celor drepţi şi
sancţionator al celor fărădelege în viaţă sau după moarte. Pământul se punea pe cap sau într-o traistă purtată
pe umerii celui angajat să meargă corect pe hotarul adevărat al terenului în litigiu (Emil Cernea, Emil
Molcuţ, op. cit., p. 125).
14
În cadrul acestui sistem, mărturisirea inculpatului prima asupra tuturor probelor, fiind considerată regina
probelor, iar declaraţia unui singur martor nu ave nici o valoare (testis unus testis nullus).
15
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănescu, op. cit., p. 209.
6
cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară
comportând, în mod necesar, un anumit procent de nesiguranţă 16.
În sistemul ştiinţific al probelor se folosesc tehnici noi, socotite
eficiente în aflarea adevărului, ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni
(foarte utilizat în SUA) însă unele dintre aceste metode ştiinţifice sunt
socotite metode incorecte de administrare a probelor 17.
În dreptul român a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor.
În acest sistem, probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63 alin. 2
Cod de procedură penală).
Astfel, s-a decis că din moment ce din ansamblul probelor
administrate într-o cauză rezultă că inculpatul este autorul uciderii
victimelor, prin aplicarea unor multiple lovituri de cuţit, împrejurarea că nu
s-a găsit cuţitul cu care acesta a acţionat nu poate infirma concluzia
referitoare la vinovăţia sa; altfel, ar însemna, pe de-o parte, să se ignore
probele existente, iar pe de altă parte, să se acorde, în principiu,
instrumentului cu care se săvârşeşte un omor o valoare probantă prestabilită,
determinantă pentru reţinerea vinovăţiei ori nevinovăţiei, ceea ce, desigur,
este inadmisibil în raport şi cu dispoziţiile art. 63 alin. 2 Cod de procedură
penală 18.
În procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei din România, fiecărei
probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care
acestea le aduce la aflarea adevărului în cauza penală. Importanţa fotografiei
judiciare ca mijloc de probă în procesul penal este dată, pe de-o parte, de
posibilitatea de a fixa urmele infracţiunii, cu toate amănuntele lor, reţinând
pe fotogramă şi acele detalii care scapă unei examinări obişnuite, iar pe de
altă parte, caracterului demonstrativ al fotogramelor
În ceea ce priveşte clasificarea probelor, acestea pot fi clasificate după
numeroase criterii, în literatura juridică neexistând un punct de vedere unitar
în această privinţă 19.
Astfel, o primă şi importanţă clasificare a probelor le împarte pe
acestea în probe în acuzare şi probe în apărare, după cum vin sau nu în
16
A se vedea P. E. Trousse, La preuve des infractions în Revue de Droit penal et Criminologie nr. 8/1959,
p. 731 citat de I. Neagu, op. cit., p. 257.
17
A se vedea I. Neagu, op. cit., p. 257.
18
Decizia Tribunalului Suprem nr. 2447/1979, secţia penală, citată în Vasile Papadopol, Mihai Popovici,
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976 – 1980, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 323.
19
În literatura de specialitate a secolului XVIII întâlnim şi alte clasificări alcătuite în funcţie de relevanţa
probelor asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului. Potrivit acestor opinii, probele pot fi perfecte şi
imperfecte. Probele perfecte sunt acelea care exclud posibilitatea nevinovăţiei cuiva, iar cele imperfecte nu
exclud nevinovăţiei unei persoane. Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă (Cesare
Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 20).
7
sprijinul învinuirii. Probele în acuzare sunt acelea prin care se face dovada
vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la
stabilirea vinovăţiei acestuia. Probele în acuzare sunt în defavoarea
învinuitului sau inculpatului, ele fiind administrate în vederea susţinerii
acuzării. Probele în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăţia
inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare care survine în favoarea
acestuia. Probele în apărare sunt administrate în genere de apărare, dar pot fi
administrate şi de organele judiciare în baza rolului activ şi a obligaţiei
aflării adevărului în cauză 20.
După obiect, probele se clasifică în probe principale, cele care se
referă la existenţa faptului imputat, probe secundare, cele care privesc
împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului şi probe
incidentale care servesc la dovedirea unor excepţii ridicate pe parcursul
cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de către
parte).
În raport cu realităţile la care se referă, probele pot fi împărţite în
preexistente şi survenite. Constituie o probă preexistentă o împrejurare de
fapt care este anterioară săvârşirii infracţiunii iar proba este survenită dacă
se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii
infracţiunii sau chiar ulterior.
După izvoarele lor 21, probele sunt imediate şi mediate. Probe imediate
sunt cele obţinute de la sursa lor iniţială cum ar fi conţinutul declaraţiei unui
martor ocular. Probele mediate sunt socotite probe secundare, ele fiind
obţinute dintr-o altă sursă decât cea originală aşa cum ar fi conţinutul
declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular
despre o anumită situaţie sau împrejurare.
Clasificarea re în vedere gradul în care se aplică principiul
nemijlocirii. Importanţa practică constă în determinarea folosirii pe cât
posibil a probelor imediate şi în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar
fi împietat asupra nemijlocirii.
După legătura lor cu obiectul probaţiunii probele se împart în probe
directe şi indirecte. Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia
sau nevinovăţia învinuitului sau inculpatului, ele conţinând informaţii care
pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea
problemelor esenţiale în cauza penală. Probele indirecte nu furnizează
informaţii care pot dovedi în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în cauza penală
8
numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau
indirecte.
Aceste clasificări ale probelor prezintă însemnătate şi din perspectiva
temei analizate deoarece fotografia judiciară constituie în prezent una dintre
cele mai importante metode tehnico-ştiinţifice folosite în cercetarea
criminalistică. Importanţa este dată, pe de-o parte, de posibilitatea de a fixa
urmele infracţiunii, cu toate amănuntele lor, reţinând pe fotogramă şi acele
detalii care scapă unei examinări obişnuite, iar pe de altă parte, caracterului
demonstrativ al fotogramelor 22.
În ceea ce priveşte obiectul probaţiunii (thema probandum) acesta
reprezintă ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite
în vederea soluţionării cauzei penale. În obiectul probaţiunii se includ numai
faptele şi împrejurările de fapt, existenţa normelor juridice nu trebuie
dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele
judiciare 23, cât şi de către justiţiabili. De la regula că normele juridice nu
trebuie dovedite sunt şi anumite excepţii în ceea ce priveşte aplicarea unor
norme de drept străin 24.
Sunt anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite
în orice cauză penală, ele alcătuind obiectul generic al probţiunii 25. Alte
fapte sau împrejurări trebuie dovedite numai în anumite cauzei penale,
acestea din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii 26.
În vederea realizării scopului procesului penal, în conţinutul
obiectului probaţiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce
conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei.
Vând în vedere acest deziderat, în teoria procesului penal, dar şi în lege se
folosesc denumirile de probe pertinente, probe concludente şi probe utile.
Probe pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu
faptele sau împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Nu
orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea adevărului şi soluţionarea
cauzei penale. Pentru a contribui la soluţionarea cauzei penale, proba
pertinentă trebuie să fie şi concludentă 27.
22
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972, p. 34.
23
Grigore Gr. Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, vol. II, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, p. 65.
24
De exemplu, în cazul dublei incriminări, dispoziţia prevăzută de art. 6 din Codul penal. De asemenea, în
cazul recunoaşterii unei hotărâri sau a unui act judiciar străin, potrivit art. 520, dovada că hotărârea a fost
pronunţată de o instanţă competentă sau că actul emană de la un organ judiciar competent se face pe baza
certificării autorităţii competente a statului străin (Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 65).
25
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările referitoare la
agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii.
26
N. Volonciu, op. cit., p. 158 – 159.
27
I. Neagu, op. cit., p. 264.
9
Probele concludente sunt acele elemente de fapt care contribuie la
aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale 28. S-a considerat 29 că în mod
logic, orice probă concludentă este şi pertinentă, deoarece o probă nu ar
putea ajuta la soluţionarea cauzei dacă nu ar avea legătură cu ace cauză. Nu
orice probă pertinentă este şi concludentă 30.
Prin probe utile se înţeleg acele elemente de fapt care, prin
informaţiile pe care le conţin, sunt necesare soluţionării cauzei. Proba utilă
este implicit şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă, în sensul
că nu este necesară pentru soluţionarea cauzei.
În concluzie, o probă poate fi administrată într-o cauză penală numai
dacă întruneşte trei condiţii, şi anume, dacă este pertinentă, concludentă şi
utilă.
Admiterea sau respingerea cererii de a administra o anumită probă se
face motivat (art. 67 alin. 3). Pentru administrarea probelor pertinente,
concludente şi utile, legea fixează un anumit regim procesual, pentru ca,
într-adevăr, proba să inspire siguranţă în valorificarea ei în aflarea
adevărului. Astfel, conform art. 68 alin. 1, este oprit a se întrebuinţa
violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni
sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe 31.
În ceea ce priveşte sarcina probaţiunii 32 (onus probandi), s-a
considerat 33 că acesta reprezintă obligaţia administrării probelor. Într-o altă
opinie 34, sarcina probei reprezintă obligaţia procesuală ce revine
participanţilor de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii.
Legea penală arată că sarcina administrării probelor revine organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată. Ceastă sarcină este, de fapt, o
28
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 75
29
N. Volonciu, op. cit., p. 361.
30
De exemplu, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o probă pertinentă, dar nu
şi o probă concludentă, deoarece nu aduce informaţii esenţiale şi edificatoare în soluţionarea cauzei.
31
Încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. 1 constituie infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266
alin. 2 şi 3 din Codul penal, unde se arată că:
„Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare,
ancheta penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Cu aceeaşi pedeapsa se sancţionează şi întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un
martor, expert sau interpret”. Cu privire la analiza acestei infracţiuni a se vedea A. Filipaş, Infracţiuni contra
înfăptuirii justiţiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 141-156; Gh. Nistoreanu, Alexandru Boroi, I.
Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti,
1999, p. 399.
32
În practica instanţelor judecătoreşti din ţara noastră se acordă o atenţie deosebită principiului potrivit
căruia organelor judecătoreşti le revine sarcina administrării probelor. A se vedea în aceste sens decizia
Tribunalului Suprem nr. 4249 din 1971 citată în Revista română de drept nr. 4/1972, p. 157; decizia
Tribunalului Suprem nr. 763 din 1982 citată în Revista română de drept nr. 3/1983, p. 69.
33
I. Neagu, op. cit., p. 265.
34
S. Kahane, op. cit., p. 135.
10
obligaţie deoarece în baza art. 62, 202 alin. 1 şi 2, art. 287, organele de
urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei penale sub
toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Organele judiciare
penale dună probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau
inculpatului.
În literatura de specialitate 35 s-a subliniat că, pornind de la principiul
că cel ce acuză este obligat să probeze (actori incumbit probatio),
procurorului şi părţii vătămate le revine sarcina administrării probelor în
învinuire. Potrivit principiului amintit, procurorul are obligaţia de manifesta
o deosebită grijă în privinţa administrării probelor în acuzare şi în apărare;
superficialitatea în acuzare poate conduce la soluţii neconcordante
adevărului în cauzele penale 36. În lipsa probelor de vinovăţie, învinuitul sau
inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa (art. 66 alin. 1 Cod de
procedură penală).
35
I. Neagu, op. cit., p. 266.
36
A se vedea Gr. Theodoru, Rolul activ al organelor judiciare şi sarcina probaţiunii în procesul penal în
Revista română de drept nr. 4/1968, p. 101.
37
I. Neagu, op. cit., p. 268.
38
N. Volonciu, op. cit., p. 169.
39
M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 373.
11
audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din
Codul de procedură penală anterior 40, pe de-o parte pentru că legea
anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă, autonome, a unor
procedee de probaţiune 41, iar pe de altă parte, prin faptul că nu erau incluse
în sistemul mijloacelor de probă declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi
nici declaraţiile celorlalte părţi din proces.
Actuala reglementare, conţinând o enumerare limitativă a mijloacelor
de probă, exclude posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de
investigaţie ca mijloace de probă distincte; mijloace şi procedeele de
investigaţie tehnice puteau deveni, în anumite condiţii, mijloace de probă ca
înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă , iar ele sunt consacrate distinct.
Aprecierea mijloacelor tehnice de investigaţie sau a procedeelor tehnice de
investigaţie ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se făcea în
funcţie de natura înregistrărilor făcute. De exemplu, banda de magnetofon
care conţinea relatările unei persoane care a fost ascultată ca martor nu
constituia un mijloc material de probă, ci o parte integrantă a procesului-
verbal în care sunt transcrise relatările înregistrate pe banda de magnetofon;
în acest caz, procesul-verbal ca înscris constituia mijlocul de probă 42.
Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă
importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi, în final, la
soluţionarea cauzelor penale.
Paleta de garanţii procesuale privind administrarea probelor (art. 68,
art. 83, art. 85), instituţiile cu caracter de constrângere care pot fi aplicate
celor care încalcă legea cu ocazia administrării probelor (art. 260 din C.p.,
art. 26 alin. 2 din C.p.) vădesc importanţa acordată de lege probelor şi
mijloacelor lor de administrare în procesul penal.
40
Art. 131 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală anterior prevedea că proba în materie penală se face
prin procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, precum şi prin orice alte mijloace neoprite
de lege (A se vedea şi V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeş, M. Popovici, P.
Sârbulescu, V. Stoican, Noul cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior.
Prezentare comparativă, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 64.). Noul Cod a considerat inutilă
menţiunea „orice alte mijloace neoprite de lege”.
41
Erau considerate mijloace de probă, de exemplu, constatările la faţa locului.
42
Grigore Gr. Theodoru, op. cit., p. 110.
12
Secţiunea a II-a
43
Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a
fost publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
13
CAPITOLUL II
FOTOGRAFIA JUDICIARĂ-MIJLOC DE INVESTIGARE
CRIMINALISTICĂ A URMELOR ŞI MIJLOACELOR MATERIALE DE
PROBĂ
1. Aspecte introductive
În ansamblul activităţii criminalistice, fotografia judiciară deţine o
poziţie particulară. Adaptarea tehnicii fotografice la specificul procesului
judiciar, a reprezentat o necesitate obiectivă, aşa cum apariţia Criminalisticii,
a fost impusă de nevoia combaterii eficiente a infracţiunilor.
Apariţia Criminalisticii ca disciplină autonomă a avut un prim suport
tehnic ştiinţific in metodele fotografice, deşi realitatea demonstrează că
utilizarea fotografiei de către serviciile de poliţie a devansat-o. Astfel, dacă
procedeul fixării imaginilor fotografice e pus la punct de către Daguerre, în
anul 1939, poliţia belgiană a început deja să o folosească in anul 1840, în
închisoarea din Bruxelles.
Printre primele servicii specializate în fotografiere judiciară s-a aflat cel
al Prefecturii poliţiei din Paris, înfiinţat in anul 1872, a cărui activitate a fost
perfecţionată de către Alphonse Bertillon, după anul 1879.
România s-a situat printre primele ţări care au apelat la serviciile
fotografiei judiciare, practicarea ei a fost semnalată începănd cu anul 1879,
de către un serviciu specializat al poliţiei capitalei . Primele reguli cu
caracter stiinţific de executare a fotografiei judiciare au fost iniţiate în
România de către Nicolae Minovici.
Cu timpul juriştii practicieni devin tot mai conştienţi de utilitatea
fotografiei în activitatea justiţiei.
Cu mai bine de 80 de ani in urmă, cunoscutul criminalist R.A. Reiss
sublinia: “fotografia judiciară va fi un document care va reproduce fidel
faptele. Ea va permite magistratului însărcinat cu ancheta, de a avea în faţa
ochilor, în orice moment, imaginea exactă a locului, sau a locurilor unde s-a
săvârşit crima. Fotografia va constitui deci un fel de memoriu artificial al
magistratului care conduce ancheta”.
În acea epocă se aveau în vedere avantajele fotografiei judiciare
executate la faţa locului ori în împrejurări similare, nu şi fotografiile
ştiintifice de examinare a corpurilor delicte care urmau să lărgească rolul şi
importanţa fotografiei în descoperirea infracţiunii. 1
1
Emilian Stancu-Criminalistică,volumul I,Ediţia aIIIa,
Editura Actami,Bucureşti,1999, pag 99-100.
14
2. Rolul şi importanţa fotografiei judiciare în investigarea
infracţiunilor
15
Se susţine deasemenea că fotografia judiciară reprezintă un ajutor
indispensabil pentru organele de anchetă.
Cu ajutorul fotografiei judiciare sunt reţinute cu exactitate toate detaliile
şi în special cele care scapă atenţiei sau posibilitaţilor de observare
obişnuite.
Aplicarea metodelor fotografice în diferite ramuri de cercetare
criminalistică prezinta mai multe garanţii:
Fidelitatea în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor
infracţiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator
atăt în radiaţii vizibile căt şi invizibile.
Obiectivitatea în prezentarea datelor obţinute prin mijloace criminalistice
fixate prin intermediul fotografiei, asupra faptei şi persoanei
infractorului.
Rapiditatea şi relativa simplitate de executare a fotografiilor, ceea ce
permite urgentarea anchetei şi duce la rezolvarea operartivă a cazului.
Imaginile obiectelor pot fi luate cu rapiditate înainte să îşi schimbe forma
sau poziţia.
Evidenţa probatorie a fotografiei reprezintă un mare avantaj pentru
clarificarea multor cauze judiciare.
O altă calitate a fotografiei poate fi considerată şi influenţa psihologică
pe care o poate avea asupra învinuitului sau inculpatului dar şi asupra
organelor de judecată. Pentru a evidenţia acest avantaj Reiss afirma că: “un
raport, oricăt de documentat nu va putea reda niciodată oroarea unui asasinat
ca o fotografie”. 4,5
Este foarte important rolul fotografiei judiciare şi în descoperirea şi
combaterea prin mijloace criminalistice a falsului în acte. Prin procedee
specifice şi tehnici speciale pot fi descoperite semnături false.
Unul dintre aceste procedee constă în fotografierea şi suprapunerea uneia
dintre semnăturile examinate pe hârtie fotografică obişnuită, iar a alteia pe
hârtie fotografică transparenta. Aşezarea celei din urmă peste prima
semnatură, va dovedi prin suprapunerea trăsăturilor ce le alcătuiesc,
copierea.
Un alt procedeu îl constituie proiectarea concomitentă pe o singură
hârtie fotografică, a peliculei negative executate după una din semnături şi a
unei pelicule pozitive executată după cealaltă semnătură. Acest procedeu
este foarte sugestiv pentru ilustrarea contrafacerii.
4
Camil Suciu-Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1972, pag 34-35
5.Emilian Stancu, op.cit., pag 101
16
Metoda cea mai eficientă de punere în evidenţă a copierii prealabile,
constă în disocierea optică a trăsăturilor de creion de cele de cerneală
suprapuse, operaţie care se realizează în principal prin folosirea
proprietăţilor radiaţiilor infraroşii. Există şi posibilitatea obţinerii imaginilor
cu ajutorul fotografiei. Pentru executarea acestora sunt necesare o sursă de
ilustrare a înscrisului bogată în radiaţii infraroşii, un filtru aşezat în faţa
obiectivului fotografic sau a sursei de lumină care permite trecerea
radiaţiilor infraroşii absorbindu-le pe celelalte.
Metoda fotografierii în radiaţii infraroşii, deşi eficientă este anevoioasă
şi necesită materiale fotografice special sensibilizate, cu termen de
valabilitate scurt, filtre de lumină şi corectare a distanţei focale. Radiaţiile
infraroşii fiind invizibile, imaginea nu poate fi observată decât după
obţinerea fotografiilor.
În relevarea scrisului acoperit, rezultate bune se obţin prin fotografierea
în radiaţii infraroşii, cu condiţia ca materialul de scriere să fie opac pentru
ele, iar cel care-l acoperă penetrabil.
În relevarea scrisului executat cu cerneluri simpatice o largă aplicare o
au radiaţiile ultraviolete şi infraroşii. Actul suspect se examinează şi se
fotografiază în diferite zone ale acestor spectre de lumină, scrisul invizibil
putându-se releva datorită reflectării radiaţiilor menţionate sau producerii
luminiscenţei, care se înregistrează fie cu ochiul liber fie pe materiale
fotografice sensibilizate.
Stabilirea adăugirilor prin întărirea contrastului de culoare se poate
realiza prin mărirea saturaţiei culorilor sau prin transformarea acestora.
Procedeul constă în fotografierea scrisului presupus adăugat şi a celui iniţial
pe material fotografic alb-negru cu sensibilitate spectrală diferită şi cu filtre
de culori diferite. Negativele finale se proiectează succesiv pe o hârtie
fotografică color care după developare va reda imaginea scrisurilor în
aceleasi culori dar mai saturate sau în alte culori. Diferenţa cromatică dintre
scrisul adăugat şi cel iniţial se poate înregistra şi cu ajutorul fotografiei color
obişnuite. 6
Fotografia judiciară este un sistem de metode şi procedee tehnice
speciale de fotografiere cu aplicaţie în activitatea de prevenire şi descoperire
a infracţiunilor, în efectuarea actelor de urmărire penală, investigaţie,
supraveghere operativă, expertiză şi constatare tehnico-ştiinţifică
criminalistice.
6
Dumitru Sandu, Falsul în acte-Descoperire şi combatere prin mijloace criminalistice,
Editura Lumina Lex, Bucureşti 1994, pag 35,40,80,107,123.
17
Fotografia este prezentă întotdeauna în diversele etape ale cercetării
criminalistice, uneori numai ca mijloc de atestare şi de cele mai multe ori ca
mijloc de cunoaştere. Datorită faptului că îşi găseşte aplicarea într-o
varietate de domenii se ridică o serie de probleme care trebuiesc rezolvate
aplicând metode adecvate. 7
Aceste probleme sunt ridicate de următoarele activitaţi şi aspecte:
• ridicarea fotografică a aspectului general şi specific al locului faptei.
• fotografierea obiectelor care au servit la săvârşirea infracţiunii, au
fost scopul ei sau poartă urmele acesteia.
• fotografierea oricăror alte obiecte sau fenomene, care au o valoare de
probă, fie că au fost descoperite cu ochiul liber sau cu diferite
mijloace tehnico-ştiinţifice, fie că de la început au fost descoperite şi
ridicate cu mijloace fotografice.
• măsurarea prin fotografie a dimensiunilor plane ale obiectelor ce
formează urme ale infracţiunii.
• măsurarea prin fotografie a dimensiunilor spaţiale ale locului faptei.
• fotografia semnalmentelor persoanelor şi a cadavrelor în vederea
identificării lor.
• fotografia operativă de urmărire activă a persoanelor.
• fotografia anumitor momente din cursul activităţii de urmărire penală.
• fotografia de reproducere a documentelor
• fotografia de comparare a elementelor caracteristice în vederea
identificării obiectelor creatoare ale urmelor infracţiunii.
• fotografia de contrast.
• fotografia de umbre.
• fotografia separatoare de culori.
• fotografia de selectare si repetare.
• fotografia sub radiaţii ultraviolete.
• fotografia sub radiaţii infraroşii.
• roentgenografia.
• spectrografia.
• microfotografia.
• gamagrafia.
• diferite reproduceri fotografice executate fără aparatul fotografic 8.
7
.Curs de tehnică criminalistică-vol I,Bucureşti1983, pag 20
8
Camil Suciu, op.cit., pag 34-35.
18
Cuvântul “fotografie” s-a format prin îmbinarea a două cuvinte greceşti:
“photos”-lumină şi “graphos”-a scrie. Deci, cuvântul fotografie înseamnă a
scrie cu ajutorul luminii.
Pentru realizarea oricăror fotografii sunt indispensabile anumite condiţii:
-existenţa unei surse de lumină, fie din domeniul spectrului vizibil, fie
din domeniul spectrului invizibil
-existenţa aparatului de fotografiat în care se găseşte material
fotosensibil. 9
Orice aparat fotografic care îndeplineşte condiţia de a forma o imagine
clară pe suprafaţa plană a unui material fotosensibil, poate fi considerat în
general bun. Dar, datorită multiplelor perfecţionări, fiecare aparat a dat
naştere la nenumărate modele, astfel încât aparatura fotografică cât şi
accesoriile se fabrică în zilele noastre în sute de modele.
Procedeele fotografice folosite în investigaţiile criminalistice nu
reprezintă o simplă preluare a metodelor curente de fotografiere şi aplicare a
lor la nevoile procesului judiciar. Necesităţile de ordin practic, situaţii dintre
cele mai diverse sau complexe, aşa cum sunt întâlnite în cercetările
criminalistice, au impus adaptarea specifică a metodelor fotografice.
Deasemenea au fost iniţiate noi procedee şi au fost concepute noi tehnici de
fotografiere, care au ca destinaţie investigaţiile criminalistice.
Fotografia judiciară poate fi definită ţinând cont de cele de mai sus ca
un ansamblu de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării şi
redării rezultatelor cercetărilor criminalistice sub forma imaginilor
fotografice.
9
Curs de tehnică criminalistică,op.cit., pag 21.
19
Pe de altă parte instanţele de judecată, ca şi avocaţii, trebuie să
aprecieze, să se pronunţe asupra cercetărilor criminalistice, care de multe ori
sunt redate prin imagini fotografice. Aprecierea, însuşirea sau respingerea
acestor concluzii poate fi făcută, în deplina cunoştinţa de cauză, numai de
juristul avizat asupra posibilitaţilor, limitelor de executare a fotografiilor
judiciare. 10
2. Fotografia semnalmentelor
2.1.Fotografia de identitate a persoanelor
2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
2.3.Fotografia de urmarire
10
Emilian Stancu, op.cit., pag 101
20
Fotografia judiciară de examinare
1. Fotografia judiciară de examinare in spectrul vizibil
1.1.Fotografia de ilustrare
1.2.Fotografia de comparare
1.3.Fotografia de umbre
1.4.Fotografia de reflexe
1.5.Fotografia separatoare de culori
1.6.Fotografia de contrast
2. Fotografia judiciară de examinare în spectrul invizibil
2.1.Fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete
2.2.Fotografia de examinare în radiaţii infraroşii
2.3.Fotografia de examinare în radiaţii roentgen, gamma, beta si
neutronice
3. Microfotografia si holografia. 11,12
11,
Camil Suciu, op.cit.,pag 34
12
Curs de tehnică criminalistică,op.cit., pag 20.
21
CAPITOLUL III
22
Se instalează aparatul pe trepied şi se iau imagini în mod succesiv,
deplasându-se pe linia paralelă imaginară aleasă.
Reuşita acestui procedeu presupune respectarea riguroasă a unor
reguli:folosirea permanentă a unor valori optime a timpului de
expunere stabilite cu exponometrul, atât pentru parţile luminoase cât
şi pentru cele umbrite; respectarea riguroasă a liniei bazei fotografice;
cuprinderea în imaginea urmatoare a unei porţiuni din terenul
fotografiat anterior pentru a nu rămâne părţi nefotografiate şi pentru a
nu întâmpina greutăţi la montarea fotografiilor din cauza liniilor de
fugă.
-În cazul în care locul ce trebuie fotografiat prezintă lăţime şi
adâncime mare, terenul fiind lipsit de acoperiri prea mari sau
denivelări imporante se aplică procedeul fotografiei panoramice
circulare. Aceasta se execută aşezând aparatul de fotografiat montat
pe trepiede, în centrul terenului. Luarea imaginilor se face de la
centru spre exterior, rotind aparatul cu ajutorul capului panoramic al
trepiedului, astfel încât imaginea următoare să cuprindă şi o fâşie din
terenul fotografiat anterior, care va fi însemnat întotdeauna cu jaloane
sau cu orice alt obiect.
Pentru ca această metodă să fie aplicată cu succes se cer a fi
respectate cateva cerinţe:
♦ prin rotirea aparatului cu 360° se va lua o imagine atât cu lumina
venind din spate sau lateral, cât şi pe direcţia luminii.
♦ deoarece în final se va obţine o fotografie panoramică destul de
mare, se cere respectarea riguroasă a liniei orizontului, altfel montajul
fotografiei va fi în final imposibil.
♦ fiind vorba de o imagine panoramică obţinută prin asamblarea
mai multor fotografii în semitonuri, va trebui ca toate să aibă aceiaşi
nuanţă. Pentru aceasta la trecerea negativului în pozitiv se va expune
prima imagine, va fi developată corect, şi după ce va fi spălată sumar
va fi aşezată pe marginea tavei în care vor fi developate celelalte
pozitive. Prima imagine va folosii ca etalon pentru celelalte două.
c) Metoda măsurătorii fotografice. Această metodă dă posibilitatea
determinării pe fotografie a dimensiunilor obiectelor, a distanţelor
dintre acestea şi folosirea ei este obligatorie în cercetarea la faţa
locului căt şi în fotografia de examinare.
Dintre varietăţile fotografiei de măsuratoare cele mai folosite sunt:
-fotografia la scară.
-fotografia metrică.
23
Fotografia la scară este procedeul prin care se fixează obiectele şi urmele
a căror dimensiuni exacte sunt necesare în timpul urmăririi penale. Astfel se
poate fotografia la scară o urmă plantară, cu ajutorul căreia poate fi
identificat obiectul creator, măsurându-se şi comparându-se distanţele dintre
diferitele caracteristici, dimensiunile acestora. Tot la scară se pot fotografia
diferitele corpuri delicte ale căror dimensiuni pot avea importanţă, spre
exemplu obiectele cu care s-a comis infracţiunea.
Acest procedeu constă în următoarele etape: se montează aparatul pe trepied
folosind capul panoramic cu şina şi cursor, orientând perfect aparatul cu axa
lui optică în plan perpendicular cu suprafaţa urmei; paralel cu suprafaţa
urmei şi la aceiaşi inalţime se aşeaza un metru de croitorie sau o rigla
gradată. Executarea pozitivelor de pe negativul astfel obţinut se face mărind
sau micşorând imaginea negativa până ce imaginea unui centrimetru de pe
fotografie se încadrează perfect într-un centimetru de pe rigla sau metrul de
croitorie.
24
d) Fotografia stereoscopică. Fotografiile realizate cu aparatele fotografice
cu un singur obiectiv , redau limitat şi convenţional situarea în spaţiu a
subiectelor fotografiate. Acest lucru se datoreşte faptului că aparatul
obişnuit fotografiază subiectul potrivit dintr-un singur punct, redându-l
astfel numai în două dimensiuni: în lăţime şi în înălţime, în timp ce în
vederea normală subiectul este privit din două puncte distincte, fapt
pentru care perceperea se face în trei dimensiuni-înalţime, lăţime şi
profunzime.
Avantajul fotografiei stereoscopice este acela că subiectul este redat cu
trei dimensiuni. Posibilitatea de a aprecia forma diferitelor obiecte şi
asezarea lor în spaţiu este un avantaj specific, în mod special în cazul
accidentelor de circulatie, distrugeri, catastrofe.
Stereofotografia se bazează pe principiul reconstituirii imaginii percepute
de ochiul stang şi de cel drept atunci când subiectul este privit în condiţii
naturale. În acest scop subiectul este fotografiat simultan din două puncte
situate la o anumită distanţă, iar imaginile obţinute sunt privite în aşa fel
ca fiecare ochi să vadă numai imaginea care-i corespunde.
Pentru luarea simultan a celor două imagini se folosesc aparate de
construcţie specială formate din două aparate gemene.
În stereofotografie e foarte importantă acurateţea de lucru. Zgărieturile,
firele de praf sunt extrem de suparatoare pentru că în timpul vizionării
acestea apar suspecte în spaţiu.
Imaginile stereofotografice pot fi privite cu ajutorul unui stereoscop sau
dacă sunt diapozitive pot fi proiectate pe un ecran. 1
1
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag 59.
2
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag 65
25
Pot fi folosite deasemenea obiective superangulare sau obiective
rotative, iar uneori pot fi folosite şi teleobiective, dacă condiţiile de la faţa
locului o impun.
Ca exemplu poate fi dat un incendiu sau o explozie când fotografia se
execută de la o distanţă apreciabilă pentru a nu pune în pericol membrii
echipei de cercetare.
Întotdeauna fotografiile de orientare se execută înaintea tuturor celorlalte
operaţii ce se întreprind cu ocazia cercetarii la faţa locului, pentru a se
realiza înregistrarea exactă a aspectului locului faptei aşa cum l-a lăsat
faptuitorul şi pentru a se evita eventualele modificări ce ar putea intervenii în
timpul cercetării.
Fotografia operativă serveşte la stabilirea imaginii întregului loc al
faptei, într-un ansamblu de puncte de reper sau de orientare, de natură să
permită identificarea zonei în care s-a săvârşit infracţiunea, ori a avut loc un
eveniment cu implicaţii juridice.
Un alt rol al fotografiei judiciare de orientare este acela de a ajuta
organele judiciare să stabilească posibilităţile de acces la locul faptei de care
a profitat faptuitorul precum şi în verificarea condiţiilor de observare din
eventualele posturi de pază. În acelaşi timp, fotografia de orientare permite
identificarea exactă şi cu uşurinţă a locului faptei în situaţiile când se impune
efectuarea reconstituirilor. 3
Ca şi în procesul de urmărire penală, în care mai întâi se rezolvă
problemele generale de orientare, căutând să cuprindă cadrul infracţiunii, şi
în cazul fotografiei judiciare, înainte de a se trece la reproducerea detaliilor
şi al locului propriuzis al infracţiunii, se va fixa tabloul general în care se
încadrează acest loc. 4
De exemplu în cazul cercetării unui accident de circulaţie, înainte de a se
trece la fotografierea elementelor de detaliu sau a locului propriuzis al
accidentului, se vor executa câteva fotografii de orientare pentru a cuprinde
împrejurimile locului.
În cazul cercetării unei magazii jefuite, înainte de a fotografia urmele
propriuzise ale săvârşirii infracţiunii, se execută fotografii de orientare, care
vor încadra clădirea magaziei în decorul înconjurător, insistând asupra
drumurilor de acces şi asupra celorlalte raporturi ale locului săvârşirii faptei
cu imprejurimile.
Fotografiile de orientare pot fi realizate atăt in locuri deschise cât şi în
locuri închise.
3
Emilian Stancu, op.cit., pag 104
4
Camil Suciu, op. cit., pag 51
26
În cazul în care sunt executate în locuri deschise, punctele de orientare
pot fi un grup de cladiri, poduri, diverse indicatoare şi în general orice
element cu existenţă stabilă în zonă.
În situaţia în care fotografiile se realizează în locuri închise, acestea vor
surprinde exteriorul clădirii încadrat în diverse puncte de reper determinate
de particularitaţile construcţiilor învecinate, ale străzii în ansamblul sau. 5
O fotografie de orientare corect executată, trebuie să cuprindă pe lângă
locul faptei propriuzis şi anumite repere considerate fixe. Aceste repere se
aleg în funţie de configuraţia terenului şi de plasarea lor în raport cu locul
faptei, cum ar fi:bornele kilometrice, bornele de hotar, indicatoarele de
circulaţie din afara localităţilor, barierele de cale ferată, anumite cladiri cu
destinaţie specială sau care au firmă, particularităţi ale topografiei terenului.
Nu este indicat să se folosească ca repere de orientare grămezi de pietriş
de pe şosele, glugi de coceni, barăci sau corturi provizorii, căpiţe de făn şi
altele de acest gen a căror existenţă este temporară, uneori chear de ordinul
orelor.
In funcţie de amplasamentul locului faptei şi de condiţiile impuse de
configuraţia terenului, pot fi folosite diferite obiective ale aparatului de
fotografiat, care să permită realizarea unei orientări corecte şi la o scară
acceptabilă, deoarece altfel există riscul de a nu se înregistra pe peliculă
unele amănunte importante. 6
Fotografia schită prezintă o importanţă deosebită pentru cercetarea la
faţa locului, deoarece ea se referă la înregistrarea în întregime a locului
faptei în întregul său ori numai pe anumite sectoare, cu tot ce are el
caracteristic şi izolat de mediul înconjurător.
Este recomandat ca fotografia schiţă să fie executată de la o distanţă care
să permită încadrarea întregului loc al infracţiunii, inclusiv obiectul
principal, cadavrul, spărtura în perete, focarul incendiului sau alte elemente.
Pentru a se obţine o imagine completă este important să se execute mai
multe fotografii schiţă din mai multe poziţii, în caz contrar, obiectul
fotografiat având mai multe suprafeţe,va apărea pe fotografie numai cu
suprafaţa care a fost dispusă în faţa obiectivului aparatului fotografic.
Această operaţiune este justificată şi de faptul că la locul infracţiunii se
găsesc o serie întreagă de obiecte care se suprapun.
În cazul infracţiunilor cu victime, se va executa o fotografie schiţa care
va reprezenta cadavrul cu obiectele aflate în imediata lui apropiere, iar alta
care va reprezenta separat numai cadavrul. Cea de-a doua fotografie va reda
5
Emilian Stancu, op. cit.,pag 104
6
Tratat practic de criminalistică,vol I, op. cit., pag. 61
27
poziţia cadavrului cât şi îmbracămintea. În unele cazuri pentru a reda cât mai
clar poziţia cadavrului culcat, se va executa fotografierea verticală.
28
• -fotografia panoramică circulară realizată prin luarea de imagini prin
rotirea aparatului situat într-un punct de staţie central.
7
Emilian Stancu, op.cit., pag.105
8
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit.,pag.62
9
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit.,pag.62
10
Camil Suciu, op. cit., pag 52
29
Dacă urmează să se fotografieze un pistol, topor , cuţit, levier trebuie să
se aşeze lângă acesta un centimetru gradat în aşa fel încât din fotografie să
rezulte atât dimensiunile cât şi aspectul obiectului respectiv.
Centrimetrul gradat se aşează paralel cu una din laturile obiectului, de
regulă cea mai mare la o distanţă de 1-2cm şi în accelaşi plan cu partea
superioară a obiectului.
Orice obiect care prezintă importanţă pentru elucidarea cauzei se
fotografiază mai intâi cu alte obiecte vecine pentru a se stabili raportul dintre
el şi acestea, apoi se fotografiază separat şi de aproape, în aşa fel încât dacă
pe el există eventuale urme, să se distingă clar acestea, cât şi tăbliţa cu care a
fost marcat.
În cazul în care obiectele purtatoare de urme sunt de dimensiuni mici, ele
se ambalează şi se transportă la laborator pentru executarea fotografierii
urmelor, mai ales în cazurile când sunt necesare tehnici sau operaţii speciale.
Fotografierea urmelor la faţa locului prezintă anumite particularitaţi, în
funcţie de modul de creare a urmei sau de forma şi caracteristicile obiectului
creator de urmă.
O atenţie deosebită trebuie acordată fotografierii urmelor de adâncime
create de diferite instrumente folosite la săvârşirea infracţiunilor. Aceste
urme uneori nu pot fi observate cu ochiul liber şi trebuie cercetate cu
ajutorul aparaturii optice de laborator. Fixarea urmelor se face în funcţie de
marime prin macro sau microfotografiere. Microfotografierea nu se poate
realiza decât în interiorul unui laborator.
Fotografierea urmelor de suprafată impune respectarea unor reguli:
-aparatul de fotografiat se fixează deasupra urmei în plan paralel cu
suprafaţa pe care se afla urma. Dacă se fotografiaza la lumină artificială,
reflectorul se va aşeza în spatele aparatului de fotografiat şi deasupra lui, în
aşa fel ca toată suprafaţa urmei să fie în mod uniform iluminată. Aceste
fotografii se executa la scară în mod obligatoriu.
-când culoarea suprafeţei pe care se gaseşte urma este apropiată de
culoarea urmei se alege un negativ sensibil la acea culoare. Filmul realizat
va fi developat într-un revelator de mare contrast şi apoi copiat pe hârtie
contrast pentru că se evidenţiază mai bine urma.
În cazul în care urma are altă culoare decât fondul dar ca intensitate este
apropiată de nuanţa fondului şi ţinându-se cont de faptul că redarea pe
fotografie se face în nuanţe de gri apropiate, separarea lor se face cu ajutorul
filtrelor de lumina.
Cărarea de urme descoperită la faţa locului se fotografiază prin
procedeul fotografierii panoramice. Fiecare porţiune se fotografiază la scară.
30
Urmele de degete şi urmele palmare se fotografiază după ce în prealabil
au fost evidenţiate ca orice urmă de suprafaţă.
Dacă urma se gaseşte pe un obiect transparent, sub obiectul transparent
se pune o bucată de pânză sau hârtie colorată care să contrasteze cu urma.
11
Emilian Stancu,op.cit.,pag.106
12
Camil Suciu, op.cit.,pag54-57
31
criminalistice, iar în alte situaţii există posibilitatea dispariţiei
caracteristicilor pe care le poartă.
13
Emilian Stancu,op.cit.,pag.107,111
14
Camil Suciu,op.cit.,pag.55-56,69
32
Fotografia semnalmentelor se împarte în trei subdiviziuni:
-2.1.Fotografia de identificare a persoanelor
-2.2.Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
-2.3.Fotografia de urmărire
33
sau cu identitate contestată este comparată cu imagini fotografice originale,
preexistente expertizei sau realizate în acest scop.
Identificarea fotografică a persoanei se realizează pe baza elementelor
menţionate pentru portretul vorbit, coroborate cu masurători şi proiecţii. La
evaluarea constatărilor trebuie să se aibă în vedere eventuale modificări ale
fizionomiei care sunt inerente trecerii timpului. Se va verifica deasemenea
dacă nu s-a operat un trucaj fotografic. 15
Perfecţionarea tehnicii fotografice a permis introducerea de aparate
special destinate fotografierii semnalmentelor. În acest fel, se execută
fotografii simultane din faţa şi profil, urmate de o developare rapidă. Pentru
realizarea diverselor documente de legitimare cât şi pentru fixarea
semnalmentelor, a început să se folosească fotografia color.
Fotografia se execută la scara1/7,iar plăcuţa cu data şi numarul de ordine
are o lungime de 28cm şi se ataşează la nivelul pieptului persoanei. 16,17
15
Lucian Ionescu,Dumitru Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiintifică,
Bucureşti, 1990,pag.18 si urm.
16
Emilian Stancu,op.cit.,pag112
17
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.77
34
în dosul globurilor oculare apa glicerinată, iar dacă ochii sunt distruşi sau
lipsă vor fi înlocuiţi cu ochi de sticla, aşezaţi în orbite pe un tampon de vata.
Buzele, pleoapele şi sprâncenele sunt cusute sau fixate cu ace de gămălie,
ţesuturile tumefiate vor fi aduse la normal cu ajutorul unor incizii în
interiorul gurii.
După refacerea feţei aceasta se unge cu vaselină şi se pudrează cu talc
pentru acoperirea leziunilor şi înlăturarea unor reflexe supărătoare. Părul se
aşează într-o formă apropiată de pieptănătura avută de persoană în viaţă.
Pentru fotografierea cadavrelor înhumate, se dezgroapă cadavrul fără a fi
scos din coşciug, iar înainte de fotografiere, faţa se pudrează cu un strat gros
de talc.
“Toaleta cadavrului” se face de către medicul legist sau de altă persoană
sub îndrumarea şi supravegherea lui. 18,19,20
18
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.78
19
Emilian Stancu,op.cit.,pag.113-114
20
Camil Suciu,op.cit.,pag.72
35
Când situaţia de pe teren nu permite apropierea de locul indicat, se va
folosii un teleobiectiv care face posibilă efectuarea unor fotografii de la mare
distantă. 21,22
21
Curs de tehnică criminalistică,op.cit.,pag.76
22
Emilian Stancu,op.cit.,pag.114-115
36
identităţii sau particularităţilor obiectelor care au folosit la săvârşirea
infracţiunii sau care reprezintă produsul ei. 23,24
23
Curs de tehnică criminalistică, op.cit., pag.75
24
Emilian Stancu, op.cit., pag115
25
Curs de tehnică criminalistică, op.cit.,pag.75
26
Emilian Stancu, op.cit.,pag.115-116
37
Fotografiile trebuiesc astfel executate încât să rezulte clar că, din întregul
grup de persoane sau obiecte, alcătuit în vederea recunoaşterii, a fost
identificată o anumită persoană sau un anumit obiect.
27
Emilian Stancu, op,cit., pag.118
38
Pentru atenuarea umbrelor ce apar în cazul iluminarii naturale se poate
folosii iluminarea suplimentară cu ajutorul lămpilor electronice. La
fotografierea pe materiale fotosensibile color, de regulă, se folosesc filtrele
care au rolul de a modifica temperatura de culoare a luminii.
Filtrele cel mai des folosite în fotografierea color sunt:
-filtrele de conversiune care schimbă temperatura de culoare a luminii,
făcând posibilă folosirea unor filme sensibile la lumina artificială în
cazul luminii naturale sau invers.
-filtrele de compensare a culorilor-au o gradaţie foarte fină şi creează
posibilitatea compensării micilor devieri ale culorii.
-filtrele protectoare sunt utilizate pentru eliminarea componentei
invizibile ultraviolete a luminii de zi.
-filtrele polarizante-sunt folosite pentru atenuarea reflexelor provocate
de ploaie, de suprafeţe de apă sau de ceaţă. 28
Fotografia în culori fixează detalii indispensabile cercetîrii
criminalistice, care nu pot fi redate într-o formă mulţumitoare în fotografia
alb-negru, îndeosebi în reproducerea urmelor biologice a diferitelor resturi
de materii ca vopsea, uleiuri, fire textile.
Pentru fotografia în culori se folosesc obiective fotografice cu o mare
claritate. Redarea cât mai exactă a culorilor depinde de compoziţia spectrală
a izvoarelor de lumină folosite, de timpul de expunere, de raportul dintre
culorile obiectului fotografiat şi culoarea de fond.
Un obiect fotografiat la lumina zilei ăi apoi la o lumina artificială
produsă de becuri incandescente va fi redat în culori diferite. Echilibrul
culorilor suferă modificări şi în funcţie de distanţa de la care se fotografiaza
un obiect, deoarece umezeala şi praful din aer pot absorbi o parte din
radiaţiile pe care obiectul le reflectă în mod obişnuit.
O alta condiţie ce influenţează redarea exactă a culorilor unui obiect este
intensitatea şi coloraţia de iluminare a mediului imediat înconjurător,
deoarece pe un fond deschis, culorile obiectelor vor părea întunecate, iar pe
un fond închis, culorile obiectelor vor părea mai deschise decât sunt în
realitate.
Dacă iluminarea obiectului este prea intensă, toate culorile vor apărea
deschise, aproape şterse. Acele părţi ale obiectului fotografiat care vor cădea
în umbră vor fi redate în altă culoare decât părţile luminate, chear dacă ele în
realitate reflectă aceeaşi nuanţă de culoare. În fotografia în culori trebuie să
se ţină seama şi de reflexele diferitelor culori ale acestui obiect sau ale
28
Tratat practic de criminalistică,vol I, op.cit., pag.57-58
39
obiectelor înconjurătoare, pentru că aceste reflexe vor modifica supărător
echilibrul natural al culorilor. Spre exemplu dacă o suprafată albă este
fotografiată lângă o suprafaţă roşie, primeşte o nuanţă roşcată mai ales în
părţile umbrite. 29
29
Camil Suciu, op.cit.,pag.103
40
Ilustraţii:
Planşă fotografică
privind omorul deosebit de grav comis în comuna Tigveni,
judeţul Argeş, victime fiind soţii Trandafir Gheorghe şi
Floarea în vârstă de 84 şi respectiv
76 de ani
SINTEZA EVENIMENTULUI
La data de 27.01.1985 în jurul orelor 845 soţii Trandafir Gheorghe
şi Floarea din comuna Tigveni, judeţul Argeş, au fost găsiţi decedaţi în
locuinţă prezentând multiple plăgi tăiate şi înţepate.
La faţa locului s-a deplasat echipa operativă complexă, care a
efectuat cercetarea, stabilind că în cauză este vorba de un dublu asasinat.
Cercetările efectuate au scos în evidenţă faptul că mobilul crimei a fost jaful,
din locuinţa victimelor fiind sustraşi banişi bunuri.
În urma investigaţiilor efectuate şi a probelor administrate în
cauză s-a stabilit că autorul este numitul Bănică Dumitru, surdomut, arestat
la data de 03.02.1985.
41