Facultatea Management Marketing in Afaceri Economice Pitesti

Tematică PROBA DE VERIFICARE LA DISCIPLINA :

DEZVOLTARE DURABILA SI PROTECTIA MEDIULUI

1. Obiectul de studiu al ecologiei

Conform definiţiei larg acceptate în prezent, ecologia este ştiinţa care studiază vieţuitoarele Terrei
(microorganisme, plante, animale, oameni) la niveluri diferite de integrare şi organizare (individ,
populaţie, biocenoză) în dependenţa obligatorie, reciprocă şi permanentă cu mediul înconjurător 1.
Denumirea de „ecologie” a fost introdusă de omul de ştiinţă Ernst Haeckel (1866), prin îmbinarea
cuvintelor din limba greacă (oikos – casă, gospodărie şi logos – ştiinţă).
Ecologia înseamnă din punct de vedere etimologic studiul organismelor vii acasă la ele sau în
mediul lor de viaţă şi poate fi definită ca ştiinţa care se ocupă cu studiul diferitelor asociaţii de
vieţuitoare (specii, populaţii, biocenoze) în strânsă relaţie funcţională cu mediul lor de viaţă.

2. Ecologia şi ştiinţele economice

Pe lângă hrană, apă şi aer, mediul natural furnizează direct sau indirect, toate materiile prime şi
energia necesare firmelor şi industriei pentru activitatea de producţie şi servicii. Acestea sunt :
- finite şi neregenerabile (combustibili fosili şi minereurile metalifere);
- teoretic regenerabile, dar prin modul de gospodărire defectuos, nu se înlocuiesc decât parţial
(cazul multor păduri);
- regenerabile şi regenerate (energia eoliană şi solară).
În prezent, costurile de mediu nu sunt incluse în preţurile acestor materii prime, aşa încât
societatea industrializată se poate hrăni din profiturile rezultate din activitatea sa industrială,
„împingând” costurile spre generaţiile viitoare sau spre ţările mai puţin dezvoltate. Aceste costuri pot
fi atât de ridicate, încât omenirea să nu fie capabilă să le acopere.
Fie şi numai pentru aceste considerente de ordin general, este foarte clar că economia nu mai
poate fi abordată separat de biologie şi invers.
În acest cadru a apărut ca o necesitate bioeconomia – un domeniu al abordării legăturilor dintre
ecosferă şi societatea umană. un subsistem al ecosferei prin origine şi dezvoltare.
Mulţi economişti şi-au îndreptat atenţia spre bioeconomie, în România domeniile abordate fiind:
- ingineria şi protecţia mediului;
- ecotehnica agricolă;
- economia mediului;
- ecodezvoltarea;
- studii de impact etc.
Ecologia globală este o ştiinţă interdisciplinară care înglobează nu numai mediul de viaţă al omului
ci şi domenii extrabiologice astfel că fizicul, chimicul şi biologicul reprezintă un tot unitar.

3. Noţiunile de bază ale ecologiei: populaţie, biocenoză, biotop, biom, ecosistem, biosferă,
ecosferă
Populatie – vezi def curs I
Biocenoza , biotop,biom,ecosistem– vezi def curs I

UNESCO defineşte biosfera ca „stratul exterior al globului pământesc unde a luat naştere viaţa şi
unde se găseşte, actualmente multitudinea de organisme vii diferite, care populează straturile
inferioare ale atmosferei, litosferei emerse şi hidrosferei”. Ea rezultă din interacţiunea substanţelor

1
M. Barnea, Al. Calciu – Ecologie umană, Ed. Medicală, Bucureşti, 1979, p. 26.
biotice cu cele abiotice ale pământului. Graţie acţiunii plantelor, biosfera pune în rezervă şi
redistribuie pe glob energia provenită din spaţiul cosmic.
Ecologul austriac Eduard Suess (1831-1914) în urma studiilor efectuate în munţii Alpi, foloseşte
pentru prima dată termenul de biosferă.
Alţi ecologi consideră că marele botanist Lamark (1744-1820) a introdus acest termen care a
devenit universal recunoscut.
Dicţionarul de biologie (T. Crăciun, 1989) defineşte biosfera ca „acea parte a globului pământesc,
sol şi subsol, atmosferă şi hidrosferă care conţine organisme vii, plante şi animale, inclusiv cea mai
performantă sinteză a universului – omul”.
C. Cole La Monte (1958) introduce termenul de ecosferă definit ca „unitatea organismelor vii în
biosferă în strânsă interdependenţă cu mediul ambiant”.
Unii specialişti străini (B. Commoner, 1971, SUA) şi români (N. Botnariuc, 1976) consideră mult mai
potrivit pentru ecologi termenul de ecosferă(totlalitatea ecosostemelor de pe Terra).
4. Conceptul de mediu natural
Mediul natural, ca parte a mediului înconjurător este reprezentat de factorii naturali aflaţi într -un
echilibru relativ, cu rol important în crearea condiţiilor de viaţă pentru regnul vegetal, animal şi om.
La nivelul ecosistemelor, biotopul reprezintă mediul adică totalitatea factorilor externi care susţin
existenţa biocenozei (totalitatea vieţuitoarelor sistemului).

5. Conceptul de mediu înconjurător

Legea nr. 265/2006, Legea Protecţiei Mediului defineşte mediul „ca ansamblu de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei:
a) Solul şi subsolul, apele de suprafaţă şi subterane;
b) Toate straturile atmosferice;
c) Toate materialele organice şi anorganice ca şi fiinţele vii;
d) Sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele de la „a” la „c”, inclusiv valorile
istorice, culturale şi estetice rezultate.”
Mediul, în sens larg, poate fi asimilat cu acele forme de materie şi energie situate în imediata
vecinătate a sistemelor biologice vii. Din definiţia mediului se poate vedea că el cuprinde forme
de energie şi materie situate în imediata vecinătate a organismelor, deci care le înconjoară. Din
acest punct de vedere, noţiunea de „mediu înconjurător” se suprapune peste cea de „mediu”, fiind
de fapt mai puţin indicată pentru folosire.

6. Tipologia mediului după ştiinţa habitatului

În prezent, sunt cunoscute diferite tipuri de mediu :
- mediu geochimic(chimismul scoartei terestre);
- mediu edafic (tipul de sol şi caracteristicile sale);
- mediu hidrologic(invelisul de apa al Terrei);
- mediu orografic (referitor la relief);
- mediu climatic(tipurile si subtipurile de clima);
- mediu biocenotic (formele de viaţă cu care organismul vine în contact);
- mediu biochimic(totalitatea compusilor metabolici eliminati de organismele vii in mediu);
- mediu geofizic(totalitatea fortelor fizice dependente de alcatuirea scoartei terestre;
- mediu cosmic(totalitaea fortelor fizice dependente de alcatuirea cosmosului).

7. Conceptul şi componentele ecosistemului

Ierarhia supraindividuală sau ecologică cuprinde: individul, populaţia, biocenoza, biomul şi, respectiv,
biosfera.
Noţiunea centrală a ecologiei, şi anume cea de ecosistem, are doua componente de bază: biotopul şi
biocenoza.2

2
Gruia R., Managementul eco-fermelor, Ed. Ceres, Bucureşti, 1998, p. 37-39.
 Introdus pentru prima dată în ştiinţă de botanistul englez A. G. Tansley, la 1935, ecosistemul este unul
dintre sistemele fizice din care este edificat Universul. Acesta îl defineşte ca fiind „un complex de
organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului”.3
Ecosistemele sunt unităţi funcţionale ale biosferei, construcţii heterogene cu limite în spaţiu şi în timp,
având, ca orice sistem, o structură unitară. Plantele, animalele şi bacteriile sunt reunite într-un tot unitar cu
biotopul, sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii fizico-chimice. Altfel spus, ecosistemul
integrează într-un tot unitar, prin interacţiuni ale componentelor sale, un subsistem biotic (biocenoza) şi
altul primar fizic (biotopul).
Din punct de vedere morfologic, ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză.
Dicţionarul ecologic defineşte ecosistemul ca fiind un fragment mai mare sau mai mic al biosferei
alcătuit dintr-o componentă vie, reprezentată de plante şi animale (biocenoza) şi una nevie (biotop), formând
un ansamblu integrat în permanentă interacţiune.
Legea protecţiei mediului din ţara noastră (Legea nr. 265/2006) defineşte ecosistemul ca fiind „un
complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor abiotic, care
interacţionează într-o unitate funcţională”.

8. Clasificarea diverselor categorii de ecosisteme ale biosferei

Clasificarea diverselor categorii de ecosisteme ale biosferei
Tipul Categoria
I. Ecosistem 1. marine (oceanice)
e naturale 2. de ape continentale
3. terestre (tundra, muntele, pădurile, stepele etc.)
- tundra
- muntele
- pădurile
- stepele
- savanele
- deşerturile

II. Ecosisteme
modificate
(grad de
antropizare
redus)
III. Ecosisteme 1. agroecosisteme:
amenajate (grad - ecosisteme agrare (ale culturilor vegetale necesare
ridicat de omului);
antropizare) - ecosisteme zooproductive (ale animalelor care
produc biomasă utilă omului), având în componenţă:
- ecosisteme zootehnice (ale complexelor de animale);
- ecosisteme acvatice (crescătorii de plante, de peşte
şi alte animale apă;
- ecosisteme agrosilvice (ecosisteme „mixte” de
exploatare a faunei silvice );
2. ecosisteme silviculturale (forestiere):
3. ecosisteme urbane:
- ecosisteme ale zonelor de locuit şi agrement
- ecosisteme industriale
- ecosisteme ale zonelor civice

9. Lanţul trofic: definiţie, componente(verigi), exemple.

Schimbul de substanţe dintre organisme şi mediu este considerat baza creşterii biomasei pe
Terra.

3
Sima C., Marin Gh., Ecologie şi protecţia mediului, Ed. Independenţa Economică, Brăila, 1999, p. 85-88.
 Lanţurile trofice reprezintă căile prin care un organism îşi procură hrana, reprezentând unităţi
funcţionale ale transformării şi transmiterii nutrienţilor. Prin lanţ trofic se înţelege deci calea de
vehiculare a substanţelor nutritive în biocenoză.

În cadrul unui lanţ trofic se disting trei niveluri trofice majore:

1. Producători;
2. Consumatori;
3. Descompunători.
Primul nivel trofic major este constituit de plantele verzi care se situează pe nivelul producătorilor
deoarece îşi procură hrana prin asimilaţie clorofiliană. Prin fotosinteză substanţele anorganice, apa
şi bioxidul de carbon sunt transformate în zaharuri, proteine şi lipide.
Alături de fotosinteză, în biosferă se întâlneşte şi chemosinteza întâlnită la bacteriile
chemoautotrofe care alcătuiesc în mod asemănător materia organică primară.
Al doilea nivel trofic este cel al consumatorilor care se situează pe trei trepte succesive:
a) consumatorii primari sau de gradul I, care se mai numesc şi fitofagi (grecescul fiton –
plantă şi fagein – a mânca). Din această categorie de vieţuitoare fac parte: insectele,
mamiferele ierbivore, numeroase specii de păsări şi după unii autori chiar şi virusurile
patogene, bacteriile şi multe specii de ciuperci;
b) consumatorii secundari denumiţi şi zoofagi sau carnivori (de la grecescul zoon = animal şi
fagein = a mânca) sau de gradul II. Aceştia sunt reprezentaţi de animale care se hrănesc
cu animale fitofage la care se pot adăuga microorganismele zoopatogene.
c) Consumatorii terţiari sau de gradul III reprezentaţi de animale care folosesc drept hrană
consumatorii secundari şi primari.
În această categorie, după unii autori se includ şi paraziţii animalelor, iar după alţii paraziţii
consumatorilor terţiari sunt consumatorii cuaternari.
Cel de al treilea nivel trofic major este cel al descompunerii lor din care fac parte bacteriile şi
micromicetele, care transformă materia organică moartă în materie anorganică prin fenomenul de
descompunere – fermentare şi putrefacţie – pe care o redau biotopului.
În funcţie de relief şi de vegetaţia existentă putem prezenta câteva exemple de lanuri trofice:
În mare: diatomee – crustacee – peşti – delfini – detritivore.
În bălţi şi lacuri: diatomee – răcuşori – insecte de baltă – păsări de baltă – răpitoare de baltă –
saprofage.
La câmpie: cereale – rozătoare – răpitoare (şoim, uliu) – detritivore.
La deal: coleoptere – păsări insectivore – uliu – descompunători.
La munte: frunzele arborilor – omizi – ciocănitoare – uliul păsărelelor – detritivore.
Descompunătorii sau detritivorii se situează la toate nivelurile unui lanţ alimentar. Sunt în general
microorganisme capabile să utilizeze fie plantele cu clorofilă, fie animalele moarte şi să recicleze
elementele simple sau să utilizeze şi să elibereze elementele simple din deşeuri sau excrementele
animalelor.

10. Poziţia omului pe lanţul trofic

Cât priveşte omul şi poziţia lui pe lanţul trofic situaţia este dependentă de tipul de hrană pe care-l
consumă situându-se pe nivelul trofic al fitofagilor sau al zoofagilor ca în figura 14.
Poziţia omului pe lanţul trofic
OM

cereale animale de carne

legume peşti
fructe gastropode
crustacee etc.
Poziţia omului în lanţul trofic, prezintă o serie de caracteristici particulare, acesta fiind ultima
verigă în numeroase lanţuri trofice ale biosferei, nedepinzând însă obligatoriu de un anumit lanţ,
deoarece omul are posibilitatea de a se hrăni omnivor (lat. omnis – tot, orice şi vorare – a mânca, a
se hrăni).
Poziţia omului la nivelul diferitelor lanţuri trofice este în funcţie de condiţiile climatice regionale şi
apoi de posibilităţile de dezvoltare a anumitor specii de plante şi animale care-i asigură hrana
necesară existenţei. În zonele de litoral consumul de peşte şi alte specii acvatice reprezintă
principala hrană, în regiunile muntoase creşterea animalelor şi implicit carnea acestora, iar în
zonele agricole şi horticole, cerealele, fructele şi legumele constituie alimentele de bază. Astăzi
comerţul cu alimente a făcut ca omul să nu mai fie legat de producţia locală de hrană. Starea de
sănătate a omului poate astfel să nu se resimtă de pe urma particularităţilor structurii lanţurilor
trofice naturale, cu atât mai mult cu cât acestea pot fi dirijate în sens pozitiv de om, crescându-le
astfel productivitatea.
Raporturile cantitative dintre plante, animale ierbivore şi om pot fi evaluate prin unităţi numerice,
biomasă şi unităţi de energie (figura 15), reprezentarea grafică a acestor raporturi având aspectul
unei piramide („piramida trofică”).

11. Conceptul de ecosistem al aşezării umane

Prin dezvoltarea societăţii se ajunge la un ecosistem al aglomerărilor sociale implementat într-un
ecosistem natural. Într-un oraş apar fenomene biogeoclimatice, fenomene sociale şi fenomene
specifice mediului urban.
Ecosistemul unei aşezări, îndeosebi al unui oraş este un ecosistem deschis, cu schimb de
materie, energie şi informaţie între acesta şi mediu.
Acest mediu artificial, dacă ne referim numai la om, îl putem numi mediu antropic, care evoluează
mai repede decât zestrea ereditară a populaţiei umane. De aceea, omu,l în permanenţă, este pus în
situaţia de a se adapta la mediul modificat chiar de el, mediu perturbat, „înnoit” prin intermediul
tehnologiei societăţii.
Dezvoltarea extinsă la nivel teritorial a dus la substituirea parţială a biosferei cu tehnosfera si în
aceste condiţii a apărut un alt termen, noosfera, care este considerată o sferă planetară. Noosfera,
numită de geografi antroposferă, reprezintă geosfera a cărei structură şi dinamică depinde de
activitatea conştientă a omului (noos - cugetare în limba greacă).
Ecosistemele umane se pot raporta la două coordonate de bază, la scara timp (sub aspectul istoric)
şi la spaţiu (teritoriu) pentru a putea fi clasificate.
Formele concrete de existenţă a ecosistemelor umane în etapa actuală, care se găsesc în toate
ţările, indiferent că sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltate, pot fi : cătunul, satul, comuna,
denumite ecosisteme rurale şi oraşul, municipiul, metropola, conurbaţia, megalopolisul,
considerate ecosisteme urbane.
Deosebiri apar între ecosistemele rurale şi urbane, diferenţele sunt mari atunci când ne referim la o
ţară dezvoltată comparativ cu o ţară în curs de dezvoltare. În ţările în curs de dezvoltare densitatea
populaţiei este mare , dar acest parametru nu trebuie absolutizat, ci luat în considerare nivelul de
dotarea, de echipare a ecosistemului respectiv sub aspect tehnic, edilitar, social şi cultural.
12. Ecosistemul urban
Oraşul, municipiul, metropola, conurbaţia, megalopolisul, sunt considerate ecosisteme urbane.
Ca orice sistem, ecosistemul urban are numeroase schimburi cu mediul extern, care sunt de natură:
 substanţială, prin „intrările” de materii prime, bunuri de consum, alimente realizate în afara
lui şi „ieşirile” prin produsele rezultate din prelucrarea materiilor prime şi deşeuri;
 energetică, cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor din toate activităţile din
ecosistem;
 informaţională, respectiv tot ce este legat de domeniul desfăşurării activităţii, al reglării
vieţii interne şi externe.
În ecosistemul urban se păstrează configuraţia majoră a formelor de relief (macro-relieful),
respectiv axul văii, pantele dealurilor sau ale munţilor (după caz), dar modificate la scara
microreliefului datorită rezolvării problemelor edilitare.
 Învelişul de sol se reduce procentual datorită spaţiului construit (case de locuit, fabrici, edificii
publice, străzi asfaltate) doar la spaţii verzi şi la grădinile locuitorilor, în parte.
Învelişul vegetal spontan caracteristic zonei geografice este modificat în aceeaşi proporţie ca şi
solul. În schimb, sunt aduse în scopuri ornamentale specii de plante ierboase şi arbori, care aparţin
altor zone geografice şi care sunt adaptate.
În componenţa peisajului urban se remarcă componente alohtone, cum ar fi construcţiile din
beton, oţel, sticlă, marmură şi prefabricate din plastic, toate acestea modificând albedoul normal al
mediului iniţial.
Componenta principală de natură biologică în ecosistemul urban o reprezintă populaţia umană,
cu conexiunile sociale şi culturale, fapt care determină, pe lângă mediul artificial, tehnic, existenţa
unui mediu al simbolurilor, care conduce la ecologia culturală.
Creşterea numărului populaţiei şi respectiv a urbanizării duce la hiperurbanizarea oraşelor,
accentuând verticalitatea şi artificializarea lor. Spre deosebire de ecosistemul rural, cel urban se
caracterizează printr-o densitate mare de construcţii, îndeosebi pe verticală, care adăposteşte o
populaţie numeroasă cu activităţi economice, sociale şi politice mult mai dense.
Diferenţa dintre urban şi rural se constată, în primul rând, în modul de viaţă, respectiv confort dat de
locuinţe, deserviri, echipări tehnice, recreere etc.
Ca şi în cazul ecosistemului rural, şi cel urban este un ecosistem construit de om, mult mai
artificializat. Totuşi, nu se poate concepe oraşul rupt de zona înconjurătoare, zonă care în funcţie de
mărimea şi complexitatea lui variază foarte mult ca dimensiune. Aceste relaţii sunt impuse de însăşi
conţinutul şi funcţia ecosistemului urban – concentrează, transformă şi distribuie bunuri materiale şi
spirituale.
Sub acest aspect, trebuie să se aibă în vedere ca dezvoltarea oraşului ca atare să se înscrie între
anumite limite care să nu depăşească capacitatea de suport a mediului înconjurător şi să se
realizeze un echilibru ecologic.
13. Ecosistemul rural
Unele diferenţieri între ecosistemele umane rurale şi cele urbane sunt evidente în majoritatea
zonelor geografice, şi acestea pot fi următoarele: aşezările rurale sunt legate preponderent de
producţia agro-zootehnică iar individul şi respectiv comunitatea sunt legate mult de condiţiile de
mediu prin folosirea pământului ca mijloc de producere a bunurilor materiale şi prin faptul că
procesul muncii se desfăşoară la câmp, sub „cerul liber”.
Componentele ecosistemelor rurale sunt:
 populaţia, componenta socială cu aspecte cantitative(densitate, dinamică, mobilitate,
structură) şi aspecte calitative (resurse de muncă, relaţii sociale, tradiţii, obiceiuri);
 vatra cu poziţia geografică, condiţii fizico–geografice, dispersie, concentrare, factori
favorizanţi sau restrictivi;
 locul de muncă (moşia), componenta economică teritorială cu potenţialul resurselor,
modul de utilizare şi forma de proprietate.

14. Caracteristicile geografice(particularităţi ecologice) ale ecosistemelor umane

Poziţia geografică
Prin poziţia geografică a unei aşezări umane nu se are în vedere numai poziţia matematică cu coordonatele
respective (longitudine şi latitudine), ci toate caracteristicile geografice ale zonei, atât ale vetrei cât şi ale zonei
înconjurătoare.
Pentru extinderea ecosistemului, se analizează relieful, clima, apele, vegetaţia, solul şi evident
structura geologică cu pachetul de roci (litologia), gradul de stabilitate seismică, resursele
minerale (de la metale la combustibili fosili şi ape subterane –minerale şi dulci).

Substratul geologic
Substratul (fundamentul) geologic, în care intră aspectele privind structura (orogenetică sau de
platformă) şi litologia (roci dure eruptive şi metamorfice, sedimentare, cimentate sau necimentate),
stabilitatea sub aspectul mişcărilor tectonice cu degajare de masă şi energie (vulcani, cutremure),
trebuie luat în considerare în definirea ecosistemului aşezării umane. 1
Relieful
Relieful ca parametru geografic şi factor ecologic prezintă pentru ecosistemul unei aşezări o
importanţă cu totul deosebită, atrăgând după sine şi alţi parametri geografici cum ar fi clima, apele,
solurile şi vegetaţia.
În cea mai mare parte ecosistemul aşezării este, într-o oarecare măsură, direcţionat în extindere, în
structură şi chiar funcţii de configuraţia reliefului.
Ecosistemele urbane de câmpie sunt situate între 0-200 m înălţime (altitudine), iar relieful are
energie şi fragmentare redusă.
Ecosistemele urbane montane prezintă şi mai multe restricţii sub aspectul configuraţiei
reliefului. Aici energia şi fragmentarea au valori mari, văile sunt înguste şi adânci, fără terase şi
albii majore ale râurilor, fapt ce restrânge mult spaţiul – vatra oraşelor – pe fundul văii, obligând
extinderea pe versanţii cu înclinări mai mici.
O categorie cu totul specială o reprezintă ecosistemele urbane litorale şi deltaico-lagunare. Oraşele
situate la ţărmul mărilor şi oceanelor, în unele situaţii la ţărmurile marilor lacuri, se dezvoltă invariabil cu o
structură semi-concentrică având nucleul, centrul, la contactul uscatului cu marea, aşa numitul waterfront.

Clima
Clima unui ecosistem uman (aşezare rurală sau urbană) se înscrie pe fondul general al zonei
geografice respective.
Acest fond climatic conferit de cei doi parametri (latitudine şi altitudine) este modificat de către ecosistemul
uman în funcţie de gradul de dezvoltare, de la cătun la megalopolis. În funcţie de poziţia ecosistemului
respectiv pe această scară ierarhică vom constata diferenţieri climatice între acesta şi mediul înconjurător.
Alimentarea cu apă potabilă sau industrială si evacuarea apelor menajere reprezintă una din
componentele principale ale ecosistemului urban pentru preîntâmpinarea focarelor de infecţie şi a
bolilor corespunzătoare, aşa zise boli hidrice (holera, febra tifoidă).

15. Caracteristicile demografice ale ecosistemelor umane

Populaţia reprezintă componenta principală a ecosistemelor umane şi care acţionează în două
moduri asupra mediului înconjurător: prin trăsăturile şi procesele legate de viaţa propriu-zisă
(consum de alimente şi apă, respectiv eliminare de toxine) şi prin activităţile desfăşurate pentru
asigurarea subzistenţei (industrie, agricultură, transporturi, consum de materii prime şi de energie
etc.).
Din datele existente şi din prognozele făcute, tabloul demografic al planetei noastre este următorul:
1,6 miliarde locuitori la începutul secolului XX, 2,5 miliarde la mijlocul acestuia şi 6,2 la sfârşitul lui.
Dacă trecem dincolo de anul 2000, se estimează 8,5 miliarde locuitori în 2025 şi 10,5 miliarde în
anul 2110, după estimările făcute în variantă medie de ONU.
Capacitatea de susţinere (suport) este presiunea pe care o exercită populaţia asupra mediului şi
se referă la numărul de indivizi dintr-o specie oarecare pe care un anumit mediu (habitat) îl poate
susţine (suporta) într-un interval nelimitat de timp. Atunci când nivelul maxim suportabil al populaţiei
este depăşit, baza de resurse începe să scadă, pentru ca ulterior să scadă şi numărul de indivizi.

Resursele minerale şi alte materii prime

În cadrul ecosistemului uman şi în special în cel urban intrările de resurse minerale şi alte materii prime sunt
indispensabile funcţionării ecosistemului ca atare.
Dezvoltarea industriei, construcţiilor şi agriculturii nu mai poate fi concepută fără materii prime
metalifere, nemetalifere şi combustibili.
Prin această funcţie, ecosistemul urban devine un important nod de absorbţie, prelucrare şi
distribuire în regiunea în care se găseşte.

Transporturile şi rolul lor în ecosistemele umane

Reţeaua de transporturi, verigă importantă în dezvoltarea ecosistemelor umane, asigură legătura între ariile
cu materii prime, cele de prelucrare şi în final de desfacere a produselor către consumatori. Prin reţeaua de
transport se asigură schimburi de produse între diferite arii geografice, deplasarea forţei de muncă dinspre
mediul rural spre cel urban şi invers, deplasarea la locurile de recreere şi odihnă, în dezvoltarea turismului.
Dezvoltarea reţelei de transport (pe uscat, apă şi aer), intensificarea traficului pe aceste căi
constituie tot atâtea mijloace de poluare a mediului şi respectiv afectarea stării de sănătate a
oamenilor.
Dintre ecosistemele umane, cele urbane, prin densitatea, diversitatea mijloacelor şi intensitatea
traficului, resimt efectele negative ale acestui gen de activitate care este, de fapt, indispensabil.
Reţeaua de transporturi, traficul, în primul rând cel terestru auto, influenţează negativ mediul prin:
poluarea chimică şi fonică, aglomerări şi blocări ale circulaţiei auto şi pietonale în cazul ecosistemelor urbane
dezvoltate şi super-dezvoltate.

16. Economia mediului ca disciplină economică de graniţă

Relaţiile stabilite de-a lungul timpului între economie şi natură au îmbrăcat diverse forme, în general
grupate în patru categorii:
1. relaţie simbiotică;
2. relaţie de indiferenţă şi neutralitate;
3. relaţie conflictuală;
4. căutarea unei reconcilieri.
Evidenţierea aspectelor ecologice ale economiei a fost lansată secolul XX, la începutul
deceniului al şaptelea, când se constată o degradare accentuată a mediului care punea în pericol
progresul economic, diminuat în unele ţări şi chiar aproape stopat în altele.
După reuniunea de la Rio de Janeiro din 1992, relaţia ecologie – economie a devenit mai complexă
şi mai clară prin obiectivele sale, aspect dezvoltat şi în 2002 la Johannesburg.
Ecologia împinge economia spre schimbare, spre redefinirea teoriilor care au ignorat multă vreme
problemele mediului natural, precum şi legăturile dintre crizele ecologice şi cele economice.
Ecologia obligă economia la restructurare, regândire şi crearea de noi modele de gestiune şi
administrare a societăţii umane pe plan naţional şi regional.
Interacţiunea dintre mediu şi economie este studiată de o nouă disciplină – economia mediului – ce
promovează un demers ştiinţific echidistant faţă de economist şi ecolog, răspunzând în totalitate reconcilierii
dintre om şi natură, abordând şi problemele reconstrucţiei ecologice.
17. Funcţiile mediului
Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat de analiza
economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.
În linii generale, mediul fizic, pe lângă faptul că este un factor productiv generator de input- uri
primare – este, de asemenea, şi „recipientul” produselor reziduale al proceselor productive şi de
consum care vor putea fi sau nu absorbite, în funcţie de capacitatea de asimilare a mediului
considerat (figura 20).
Pe de altă parte, o a treia funcţie a mediului, actuală este aceea de furnizor de servicii cu caracter
recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror cerere este determinată de
nivelul de dezvoltare a societăţii.

Este, de asemenea, recunoscut faptul că mediul „administrează” cel mai mare serviciu pentru
umanitate: menţinerea vieţii pe pământ – bază a întregii activităţi economice, graţie procesului de
fotosinteză, ciclurilor biogeochimice ce sunt implicate în homeostazia ecosistemelor, în menţinerea
funcţionalităţii circuitelor informaţionale genetice etc.

18. Conceptul de poluare

Cuvântul poluare vine din latină, „polluo-ere” şi înseamnă a murdări, a pângări, a profana, a degrada.
Acesta desemnează o acţiune prin care omul îşi degradează propriul său mediu de viaţă. O astfel de acţiune nu
este caracteristică numai omului contemporan şi nici măcar omului în genere. Ea este o lege naturală generală,
conform căreia orice fiinţe vii produc deşeuri care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă nu
numai continuarea activităţii, ci şi a vieţii însăşi.
Mediul este afectat prin acţiunea umană pe două căi principale: prin poluare şi prin activităţi distructive
pentru echilibrul ecologic, precum eliminarea anumitor specii, despăduririle şi supraexploatarea resurselor
naturale.
În legislaţia românească actuală, poluantul reprezintă „orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care,
introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia sau al organismelor vii şi aduce daune
bunurilor materiale”.
Ordonanţa de Urgenţă 195/2005 utilizează însă şi o altă noţiune mai largă decât cea de poluare şi care o
înglobează pe aceasta, respectiv cea de „deteriorare a mediului” care desemnează „alterarea
caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii
şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural cu efecte
asupra calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a
teritoriului”.
După provenienţa lor poluanţii pot provoca: poluarea naturală (biologică şi menajeră), industrială şi
agricolă.
După natura poluanţilor se produc fenomene de poluare chimică, fizică, termică, sonoră, radioactivă,
biologică etc.

19. Efectul de seră: descriere, cauze, efecte, efecte în lanţ

Efectul de seră este o formulă care desemnează actualul proces de creştere globală a temperaturii atmosferei,
respectiv de încălzire globală. Expresia îşi are originea în similitudinile care se pot face între o seră acoperită cu sticlă
sau plastic şi acumularea în atmosferă a unor gaze care au practic acelaşi efect.
Principala calitate a unei sere este aceea de a înmagazina căldura. Acest lucru este posibil datorită geamurilor
serei care opresc în interior căldura adusă de razele solare, principalul efect fiind creşterea temperaturii mediului interior
al serei.
Pământul este înconjurat de atmosferă, care este un amestec constituit din gaze şi vapori de apă. Căldura
provenită de la Soare este în mare parte reflectată de scoarţa terestră, pierzându-se apoi în spaţiu. Gazele care
formează atmosfera - în mare parte oxigen şi azot - au calitatea de a capta căldura razelor cu lungime mare
de undă, realizând astfel efectul natural de seră al Pământului şi menţinerea vieţii pe Pământ, în condiţiile pe
care noi le considerăm normale. Fără această calitate a atmosferei, Terra ar fi cu 33  C mai rece, viaţa
devenind astfel imposibilă.
O dată cu creşterea concentraţiei de gaze ce produc efectul de seră, o cantitate mai mare de căldură este
înmagazinată în aer, rezultatul direct al acestui proces fiind creşterea temperaturii globale.
De pe urma activităţii umane rezultă o serie de gaze ce îşi măresc continuu concentraţia în atmosferă. o
mare parte din aceste gaze – dioxid de carbon, metan, dioxid de azot, clorofluorocarboni şi ozon – au calitatea
(sau defectul) de a înmagazina căldura reflectată de Pământ. Astfel, încet dar sigur, temperatura Terrei este în
pericol de a creşte.
Schimbările climatice
Clima terestră este rezultatul unui complex de reacţii între atmosferă, oceane, pământ, gheaţă, zăpadă şi
alţi factori naturali. Totalitatea acestor procese nu este pe deplin cunoscută de către specialişti. Acum este
cunoscut faptul că activitatea umană provoacă climatului serioase dereglări pe termen lung. Media temperaturii
globale a crescut în ultimii 100 de ani cu aproximativ 0,5  C. O mare parte a acestei probleme este cauzată de
gazele ce produc efectul de seră. Prezicerile savanţilor arată că media temperaturii globale va creşte cu 1  C/an
până în anul 2030 şi cu 3 C până la sfârşitul secolului viitor. Rezultatele unui asemenea eveniment ar fi
catastrofale!
Principalele gaze care provoacă efectul de seră
Dioxidul de carbon (CO2)
Dioxidul de carbon este un gaz obişnuit al atmosferei noastre. Există un echilibru foarte important între
cantitatea de CO2 expirată de animale şi cea absorbită de plante în timpul fotosintezei. Înaintea revoluţiei
industriale, atmosfera Terrei conţinea aproximativ 280 ppm CO2. Astăzi, această cantitate a atins 370 ppm, adică
cu 32% mai mult4. În cazul în care lucrurile vor continua aşa, cantitatea de CO 2 se va dubla până la mijlocul
secolului viitor.

4
După estimări recente, în anul 2004 nivelul CO 2 din atmosferă a fost de 336 ppm; deşi mai scăzut decât cel estimat iniţial,
acesta este totuşi cel mai ridicat nivel din ultimii 740.000 ani (Lester Brown, Planul B, Ed. Tehnică, 2006)
 De unde provine dioxidul de carbon ?
 din procesele de producere a energiei prin arderea cărbunelui, petrolului şi gazelor naturale în
termocentrale. Energia este produsă în cea mai mare parte prin arderea combustibililor fosili, deşi multe din
metodele utilizate sunt ineficiente.
 din transport. Folosirea autoturismelor – peste 500 milioane în întreaga lume – provoacă o mare
poluare cu CO2. Un autoturism produce anual o cantitate de 4 ori mai mare de CO2 decât greutatea sa.
 din procesele industriale. Aceste procese depind aproape în totalitate de arderea combustibililor fosili.
 prin distrugerea pădurilor. Arderea pădurilor eliberează o mare cantitate de CO 2 în atmosferă. Tăierea
lor scade absorbţia de CO2 folosit în procesul de fotosinteză, stricând astfel echilibrul natural.
Clorofluorocarbonii (CFC)
Aceste gaze produse artificial, sunt folosite în sistemele de răcire şi izolare ale frigiderelor şi
congelatoarelor, ale aparatelor de aer condiţionat din case şi maşini şi pentru spălarea circuitelor electronice
ale calculatoarelor. Ele sunt de 1000 ori mai efective în înmagazinarea căldurii decât CO 2, şi contribuie în
procent de 24% la procesul de încălzire globală. Rămân în atmosferă timp foarte îndelungat şi sunt în acelaşi
timp principalele gaze responsabile pentru distrugerea păturii de ozon.
Metanul (CH4)
Metanul este eliberat în principal prin descompunerea materiei organice. De asemenea, el este produs de
agricultură, în urma cultivării orezului şi a creşterii vitelor (procesele digestive ale vitelor produc o cantitate
foarte mare de metan). Alte surse de metan sunt arderea pădurilor, mineritul şi îngroparea materiilor organice
în gropile de gunoi. Deşi metanul se găseşte în cantităţi mai mici decât CO 2, este un gaz cu un efect de seră
mai puternic, fiind responsabil pentru 15% din totalul proceselor de încălzire al planetei.
Ozonul (O3)
Ozonul este foarte folositor în straturile superioare ale atmosferei, apărându-ne de periculoasele raze
ultraviolete. Dar ozonul poate apare şi în straturile inferioare atmosferice – în troposferă – unde are un efect
nociv asupra sănătăţii oamenilor şi se comportă ca un gaz ce produce efectul de seră. Gazele de eşapament ale
autoturismelor conţin monoxid de carbon, hidrocarburi şi oxizi de azot care, sub influenţa radiaţiilor solare,
produc ozon. Depăşirea concentraţiei de ozon din troposferă provoacă arsuri pe frunzele plantelor şi alte efecte
negative.
Efectele încălzirii globale
 Creşterea nivelului mărilor şi oceanelor – acest fapt va fi datorat topirii gheţurilor calotelor glaciare
şi a altor zone reci, cum ar fi Groenlanda, nordul Canadei, nordul Rusiei. Se presupune o creştere cu
aproximativ 20 cm până în anul 2030 şi cu 65 cm până la sfârşitul secolului actual. Astfel, zone care se
află sub nivelul mării şi zone de coastă cum ar fi Bangladeshul, Olanda, Insulele Maldive ş.a. vor dispărea
sub ape. Apele mărilor şi oceanelor vor înainta de-a lungul bazinelor fluviale provocând mari inundaţii;
sarea acestor ape va distruge multe specii de plante şi animale ce trăiesc de regulă în jurul râurilor şi
fluviilor.
 Efecte asupra habitatelor şi vieţii – schimbările climatice datorate încălzirii globale vor
influenţa foarte grav un număr mare de specii de plante şi animale. Foarte multe vor dispărea 5,
înmulţindu-se în schimb o serie de dăunători – şobolani şi ţânţari. Pădurile vor fi foarte sever
marcate de aceste schimbări. Copacilor le trebuie un timp îndelungat pentru creştere şi nu se
adaptează rapid schimbărilor. Pădurile tropicale, deja în declin, vor avea enorm de suferit datorită
schimbării sezoanelor ploioase.
 Culturile – o creştere cu 2 C produce mari pagube culturilor, în special celor de grâu. Încălzirea
globală va provoca accentuarea fenomenului de înfometare a populaţiei – astăzi există aproximativ 400
milioane de oameni afectaţi de acest fenomen – ţinându-se seama şi de creşterea demografică
prognozată.
 Rezervele de apă potabilă – vor fi de asemenea ameninţate de încălzirea globală, acest
fenomen provocând scăderea lor.
Topirea gheţii reprezintă una din manifestările cele mai vizibile ale încălzirii globului. De exemplu, în
Oceanul Arctic gheaţa se topeşte repede. Dacă în 1960 grosimea gheţii arctice era în medie de 2
m, în 2001 ea ajunge doar la 1 m, iar suprafaţa îngheţată a scăzut cu 6 procente.

5
Se estimează că în urma încălzirii globale ar putea dispărea 40% din fauna mondială (raport al guvernului britanic,
octombrie 2006)
Groenlanda pierde anual 51 miliarde m 3 de apă prin topirea gheţii, situaţie cu care ne întâlnim şi în
continentul Antarctic. De asemenea, gheţarii alpini se topesc peste tot în lume, masa de zăpadă şi
gheaţă restrângându-se în principalele zone alpine ale planetei: Munţii Stâncoşi, Anzi, Alpi şi
Himalaia.
Ca rezultat vor cădea mai multe ploi în sezonul ploios, se va reduce masa de gheaţă şi zăpadă şi
se va topi mai puţină zăpadă pentru alimentarea râurilor în sezonul secetos, ceea ce ar afecta
alimentarea cu apă a circa 1 miliard de persoane.
În acest caz, se vor restrânge resursele de apă pentru irigaţii în timpul verii, iar alimentarea cu apă
a marilor oraşe va avea de suferit.
Dacă pătura masivă de gheaţă şi zăpadă din Himalaya continuă să se topească, va fi afectată alimentarea cu
apă a majorităţii populaţiei asiatice. Toate marile fluvii ale regiunii – Indus, Gange, Mekong, Yangtze şi Fluviul
Galben izvorăsc din Himalaia, iar de alimentarea cu apă din aceste fluvii depinde o parte a populaţiei din India,
Pakistan, Bangladesh, Vietnam şi China.
 Sănătatea umană – va fi afectată de creşterea temperaturii prin accentuarea sau revenirea
unor boli specifice mediului tropical – de exemplu malaria.
 Alte efecte sunt legate de schimbări ale elementelor meteorologice şi posibile migrări ale populaţiei din
zonele de coastă spre interiorul continentelor.
La sfârşitul anului 2006, într-un raport al guvernului britanic privind schimbările climatice, se arată că
acestea riscă să provoace o criză economică fără precedent. Raportul avertizează că dacă nu vor fi adoptate
măsuri drastice pentru oprirea actualelor tendinţe dezastruoase, lumea ar putea fi confruntată cu cea mai mare
criză economică din istorie. PIB-ul global ar putea scădea cu până la 20%, ceea ce ar echivala cu o pierdere
fantastică de până la 3,6 milioane de miliarde de lire sterline (3,6 trilioane). În schimb, dacă s-ar întreprinde de
pe acum măsuri în direcţia reducerii emisiilor de gaze poluante, în primul rând dioxid de carbon, costul ar
reprezenta doar 1% din PIB-ul mondial. După unele estimări ar fi afectate peste 100 milioane de persoane,
datorită inundaţiilor.

20. Ploile acide: descriere, cauze, efecte, efecte în lanţ

Ploile acide se formează ca rezultat al poluării atmosferei cu oxizi de azot şi mai ales de sulf, rezultate
în procesele de ardere a combustibililor sau la combustia motoarelor cu ardere internă.
Ploaia acidă este un fenomen folosit pentru a descrie o serie de tipuri diferite de poluare, toate acestea
introducând cantităţi diferite de acizi în mediu. Mai bine zis, este vorba de precipitaţii acide, termen ce include
ploaia acidă, ninsoarea acidă, grindina acidă, ceaţa acidă.
Aciditatea şi alcalinitatea sunt măsurate pe o scală numită scala pH şi valorile pH-ului se întind de la 1 la 14;
pH-ul =1 este extrem de acid, iar pH-ul = 14 este extrem de alcalin; pH-ul = 7 este neutru (nici acid, nici alcalin).
pH-ul normal al ploii este 5,6. Aversele din multe zone europene sunt descrise ca ploi acide având valori
ale pH-ului sub 5,6. Recordul unei ploi ca aciditate a fost înregistrat într-o localitate scoţiană, în 1974, cu un
pH de 2,4, care reprezintă o valoare aproape egală cu cea a sucului de lămâie.
În anumite zone ale lumii, cum ar fi Scandinavia, unde solul are o aciditate naturală crescută, efectul
ploilor acide a fost devastator. În sudul Norvegiei, 33.000 km2 de lacuri au fost afectate de ploile acide; din
acestea, în 13.000 km2 nu mai există nici o specie de peşte. Când lacurile devin prea acide, metalele toxice
cum ar fi aluminiul, plumbul, mercurul şi cadmiul se dizolvă în apă cauzând probleme foarte serioase
mediului şi sănătăţii omului.
Ploile acide ameninţă şi existenţa multor specii de plante şi animale pe întinsul Europei. Lichenii,
pietrele şi zidurile sunt ameninţate în aceeaşi măsură. Copacii sunt printre cei mai afectaţi, cele mai atacate
fiind frunzele acestora. Alt efect distructiv al precipitaţiilor acide este îndepărtarea nutrienţilor esenţiali din sol
prin dizolvarea combinaţiilor şi spălarea în straturile mai profunde.
Efectele ploilor acide:
 asupra apei:
– acidifierea apelor lacurilor şi râurilor; aciditatea apei este mai mare toamna, când precipitaţiile sunt
mai frecvente şi primăvara când poluanţii stocaţi în zăpadă sunt cedaţi în prima fază a topirii zăpezii;
– afectarea organismelor din fiecare nivel trofic major; fitoplanctonul şi comunităţile de nevertebrate
sunt simplificate prin reducerea numărului de specii, algele perifite acumulându-se în râurile acide iar
descompunerea materialelor organice fiind inhibată la pH coborât.
 – populaţiile de peşte sunt sever afectate (în special somonul şi păstrăvul); la pH mai mic decât 5,5–6,0
capacitatea de reproducţie a peştilor începe să scadă (icrele fiind sensibile la acidifiere, bacteriile mor la pH
coborât iar ciupercile se înmulţesc; aciditatea ridicată solubilizează mai multe elemente depuse în sedimente
(Al, Mn, Cd, Ni, Hg, Cu şi Pb), devenind toxice pentru peşti.
Ecosistemele acvatice primesc cea mai mare parte din apa lor în urma scurgerilor de pe versanţi, iar
elementele chimice dizolvate în apă influenţează chimia şi biologia apelor dulci.
 asupra solului
Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului. Principalele efecte ale creşterii acidităţii
constau în:
- reducerea capacităţii de schimb cationic;
- mobilizarea ionilor de aluminiu;
- degradarea mineralelor primare;
- reducerea activităţii biologice;
- pierderea de cationi bazici;
- pierderi de K, Ca, Na, Mg, Mn, Al, precum şi acumulări de SO4 şi H+.
 asupra plantelor
- contactul ploii acide pe frunze conduce la distrugerea cuticulei, a celulelor epidermei de pe suprafaţa
superioară a frunzei, şi, în final, ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate. Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide
este dependent de: durata şi frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii şi mărimea picăturilor;
- afectarea procesului de creştere a plantelor (ploi cu pH sub 4), cultura de sfeclă de zahăr fiind cea mai
sensibilă;
- condiţiile de uscăciune urmată de ploi uşoare favorizează absorbţia elementelor nutritive, în timp ce
ploile repetate de lungă durată favorizează spălarea (ploaia poate spăla de pe frunze şi din frunze o cantitate
importantă de elemente nutritive esenţiale).
În cazul mai multor ţări, cea mai mare parte a depunerilor de sulf provin din emisii realizate peste
hotarele respectivelor ţări. În cazul României, această cantitate se ridică la 47% din totalul depunerilor de sulf.
Clădirile şi monumentele sunt de asemenea afectate de ploaia acidă. Când mari cantităţi de astfel de
precipitaţii au căzut la mijlocul anilor ’80 peste Montreal (Canada), pietrele din care erau construite casele
s-au transformat într-o masă spongioasă „care putea fi tăiată precum brânza”.

21. Degradarea stratului de ozon: descriere, cauze, efecte, efecte în lanţ

În anul 1985, oamenii de ştiinţă ce efectuau studii asupra Antarcticii, au descoperit o „gaură” în stratul
de ozon. Această „gaură” reprezintă o zonă în care concentraţia de ozon este mai mică decât cea normală.
Ozonul este o moleculă simplă, constituită din trei atomi de oxigen. Concentraţia sa maximă este
întâlnită la aproximativ 30 km înălţime, în zona numită stratosferă, şi poartă numele de „pătura de ozon”.
Rolul acestei pături este esenţial pentru menţinerea vieţii pe Pământ, ea oprind razele ultraviolete (UV) venite
de la Soare. Dintre acestea, cele mai periculoase pentru viaţă sunt ultravioletele B (UVB).
În 1974, doi oameni de ştiinţă americani au descoperit că substanţele chimice numite clorofluorocarboni (CFC),
pot distruge molecula de ozon. Începând cu acea dată, specialiştii au demonstrat că CFC-urile şi alte substanţe chimice
distrug stratul de ozon al Terrei, având consecinţe foarte grave asupra vieţii.
CFC-urile au fost produse pentru prima oară în jurul anilor 1930, fiind folosite pe scară industrială ca agenţi
de răcire. Înaintând în timp, s-au găsit aplicaţii ale CFC-urilor pentru spălarea materialelor plastice, a metalelor şi a
componentelor electronice, ca propulsori în spray-uri, agenţi de spumare pentru spume industriale şi poliuretani.
Avantajele lor sunt incontestabile: nu sunt toxice pentru oameni, sunt neinflamabile, uşor solubile, au preţ de
producţie scăzut, ceea ce a făcut ca producţia lor să ajungă la milioane de tone anual.
CFC-urile sunt în general foarte stabile din punct de vedere chimic, dar în momentul în care pătrund în
stratosferă, sunt desfăcute de către radiaţiile ultraviolete venite de la Soare. Radicalul clor (Cl) este foarte agresiv
chimic şi este responsabil pentru desfacerea moleculei de ozon. Rămâne în atmosferă o perioadă îndelungată, timp
în care distruge mai mult de 100.000 molecule de ozon. CFC-urile nu sunt singurele substanţe ce distrug pătura de
ozon, dar asupra lor se îndreaptă cea mai mare atenţie din cauza potenţialului ridicat de distrugere al ozonului şi a
vieţii lungi a moleculelor CFC.
Fluorocarboni (FC) – sunt similari CFC-urilor, dar nu conţin clor, şi deci nu au un potenţial ridicat de distrugere
a ozonului. Însă, ei au capacitatea de a înmagazina căldura, contribuind astfel foarte mult la accentuarea încălzirii
globale.
 Halonii – sunt substanţe chimice halogenate în întregime, având o perioadă de viaţă relativ lungă. Prin
desfacerea lor în stratosferă se eliberează atomi de brom, care sunt de 10-100 ori mai agresivi decât clorul în
ceea ce priveşte efectul distructiv al moleculei de ozon. În afară de haloni, care sunt folosiţi la sistemele de
răcire ale frigiderelor, o altă sursă de brom este bromura de metil, folosită ca pesticid.
Distrugerea ozonului este un proces extrem de complex. Substanţele periculoase pentru stratul de ozon,
ca de exemplu CFC-urile, scapă din sistemele de răcire, din spray-urile care conţin freon sau din procesele
industriale în care se utilizează, urcând în straturile superioare ale atmosferei (un proces relativ îndelungat
care poate dura până la 10 ani). Aici sunt atacate de către razele ultraviolete solare, eliberând un atom de clor
(sau brom). Clorul eliberat se ataşează curând unei molecule de ozon, legându-se de unul din atomii de oxigen
al acestuia – pe care îl desface, lăsând în urma lui o moleculă obişnuită de oxigen. Monoxidul de clor este
instabil chimic şi se desface rapid. Atomul de oxigen liber se ataşează unei alte molecule de oxigen. Atomul
de clor rămâne liber în atmosferă şi se ataşează altor molecule de ozon, continuând acţiunea de distrugere pe o
perioadă mai mare de 100 ani. Clorul reacţionează ca un catalizator – substanţă ce provoacă reacţii chimice
fără a suporta el însuşi nici o schimbare.
Gaura de ozon apare în momentul în care concentraţia atomilor de clor depăşeşte 1,5-2 părţi pe miliard.
CFC- urile ajunse în atmosferă pot rezista sute de ani până în momentul în care sunt distruse de către razele
ultraviolete solare, devenind astfel periculoase.
Creşterea nivelului radiaţiilor UVB ar provoca consecinţe dezastruoase oricărei forme de viaţă de pe
planetă, inclusiv oamenilor:
 arsuri grave în zonele expuse la soare;
 scăderea activităţii şi implicit a efectivităţii sistemului imunitar, care are ca rezultat o creştere semnificativă a
procentului de infecţii şi cancer al pielii;
 creşterea procentului de cataracte şi orbiri;
 scăderea efectivităţii programelor de vaccinare, în special la copii.
Creşterea concentraţiei de raze UVB provoacă micşorarea dimensiunilor frunzelor la plante ca fasolea,
varza, soia ş.a. care devin astfel mai vulnerabile la dăunători şi boli. Valoarea culturilor scade; reducerea
productivităţii culturilor ar avea consecinţe mult mai negative asupra cantităţii de hrană, mai ales în ţările în
curs de dezvoltare.
Efectele asupra vieţii marine se concentrează mai ales asupra planctonului – o serie de plante şi animale
microscopice şi macroscopice, dar cu dimensiuni extrem de mici, care trăiesc în suspensie aproape de
suprafaţa apei. Animalele care se hrănesc cu plancton ar scădea ca număr datorită dispariţiei surselor trofice.
Răpitorii şi-ar reduce şi ei numărul, din aceeaşi cauză, iar cantitatea de peşte comestibil ar scădea foarte mult.

22. Poluant bio/nebiodegradabil

Din punct de vedere al persistenţei în apă, poluanţii pot fi clasificaţi în următoarele categorii largi:
 poluanţi biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora acvatică;
 poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape;
 poluanţi termici.
Poluanţii biodegradabili tipici sunt cei biologici (dejecţiile animalelor de la crescătorii, de pildă, sau poluanţii
din apele menajere uzate ale marilor oraşe).
Caracterul biodegradabil nu înseamnă, însă, că aceştia pot fi oricând şi oricât în ape. Degradarea lor se
face prin intermediul unor procese de oxidare, deci, prin consum de oxigen. Câtă vreme concentraţia
impurificatorilor biodegradabili este sub un anumit prag ei sunt oxidaţi fără probleme şi apa se autopurifică.
Dincolo de acest prag, însă, consumul de oxigen necesar depăşeşte disponibilul cursului respectiv de apă, ceea
ce duce la „sufocarea” sa; lipsa de oxigen înseamnă în final pieirea florei şi faunei acvatice.
Se consideră că fiecare efluent are o anumită capacitate de autoepurare proprie. Aceasta poate fi menţinută prin
mărirea gradului de diluţie a apelor uzate, adică prin aducţia unor debite suplimentare de apă, operaţie prohibitivă,
datorită consumurilor suplimentare de apă şi a cheltuielilor de captare, transport etc.
Autoepurarea depinde de cantitatea de oxigen dizolvat în apă şi implicit de temperatura şi debitul apei, care este
variabil în decursul unui interval de timp.
Cantitatea de impurificatori biodegradabili se măsoară prin intermediul unei mărimi numită
„CBO5”, reprezentând consumul de oxigen în 5 zile – timpul necesar degradării impurificatorilor. Cu cât
CBO5 al unei ape este mai redus, cu atât aceasta este mai curată.
 Creşterea indicatorului CBO5 ilustrează atingerea pragului de sufocare a vegetaţiei şi faunei,
concomitent cu o dezvoltare anormală a algelor monocelulare, proces numit eutrofizare.
Poluanţii nebiodegradabili sunt cei alcătuiţi din substanţele anorganice (săruri ale metalelor grele), organice
(insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive. La prima vedere, soluţia ar fi aceea de a-i dilua în suficientă apă,
pentru ca, în final, concentraţia lor să scadă sub cea maximă admisă. O analiză atentă arată însă că formula de mai sus
nu poate fi aplicată în cele mai multe cazuri.
În cazul unor substanţe toxice (cum ar fi ionii de mercur sau cei de fosfor radioactiv), chiar dacă se
realizează o diluare până la valori la care prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul de a le
regăsi concentrate în alimente, pe seama unor lanţuri trofice.
Organismele prezintă limite de toleranţă diferite faţă de poluanţi. Toxicitatea poluanţilor se exprimă
prin efecte acute, care apar la expuneri de scurtă durată şi prin efecte cronice după expuneri de lungă durată.
Toxicităţile acute se exprimă prin concentraţii letale (CL), care indică ml/l sau g/l în soluţia apoasă şi
pot provoca moartea a 50% din efectivul populaţiei acvatice imerse (scufundate), după 24-96 ore. Se notează
cu sigla CL-50/24 ……96 ore.
Efectele cronice se exprimă pe o perioadă de timp, pe unul sau mai multe cicluri de viaţă. Majoritatea
efectelor cronice sunt ireversibile şi sunt mai vizibile la populaţii decât la indivizi.

23. Soluţii globale la probleme globale: diminuarea efectului de seră

 Reducerea efectului de seră. Încălzirea globală este un fenomen care nu poate fi oprit pur
şi simplu, el continuând chiar dacă emisiile de gaze ar fi stopate în acest moment. Oricum, o
scădere a acestor emisii reprezintă singura soluţie universal valabilă pentru oprirea încălzirii globale.
Alte efecte ecologice benefice ar fi reducerea poluării aerului care provoacă ploi acide, salvarea
pădurilor tropicale şi a statului de ozon.
Enumerăm în continuare câteva metode prin care poate fi redusă emisia de gaze ce produc efectul de
seră:
 energia – combustibilii folosiţi pot fi utilizaţi mai atent şi mai eficient. De exemplu, prin utilizarea becurilor
cu eficienţă energetică crescută se poate consuma cu 80% mai puţină energie. De asemenea, există maşini de spălat şi
frigidere eficiente din punct de vedere energetic, cu consum minim de energie;
 transport – călătoria cu mijloacele de transport în comun sau trenuri determină o folosire mai scăzută de
energie şi de asemenea, o poluare mai scăzută a aerului. Mersul pe jos sau pe bicicletă este cu mult mai sănătos şi mai
eficient;
 pădurile tropicale – aceşti adevăraţi „plămâni” ai planetei sunt în pericol de distrugere. Oprirea tăierii
acestor păduri ar avea un efect benefic asupra stopării încălzirii globale;
 CFC – folosirea alternativelor acestor substanţe chimice sau reciclarea lor reprezintă una din soluţii;
 reciclarea – reciclarea sau refolosirea sticlei, a hârtiei şi aluminiului economiseşte o mare cantitate de energie.
Aruncarea lor nu ajută absolut la nimic, având efecte negative atât prin acumularea de deşeuri, cât şi prin consumarea
unei mari cantităţi de energie şi materii prime pentru obţinerea unor produse noi.

24. Soluţii globale la probleme globale: diminuarea impactului ploilor acide

Diminuarea impactului ploilor acide. Soluţia de evitare a formării ploilor acide o constituie
reducerea cantităţilor de SO 2 şi NOx eliberate de atmosferă. Acest lucru poate fi realizat prin
„curăţarea” emisiilor termocentralelor cu unităţi de desulfurizare.
Altă cale de reducere a emisiilor de SO 2 ar fi utilizarea cărbunilor cu conţinut scăzut de sulf – există
cărbuni cu conţinut de 0,6% sulf.
Metodele de conservare a energiei – izolarea termică a locuinţelor şi utilizarea responsabilă a energiei –
sunt căile de reducere a emisiilor de SO 2. Prin consumul mai redus de curent electric se produce o cantitate
mai redusă de energie în termocentrale ceea ce înseamnă o cantitate mai mică de cărbune ars şi implicit o
cantitate mai mică de SO2 eliberată în atmosferă.
Folosirea surselor alternative de energie – vânt, valuri, Soare – reduce de asemenea poluarea datorată
SO2.
Întrucât pentru reducerea poluării datorate autoturismelor cartuşul catalitic s-a dovedit eficient, în prezent nu se
mai fabrică decât autoturisme care folosesc benzină fără plumb, dotate cu catalizatoare din ce în ce mai perfecţionate.
 Eficienţa combustibilului
Convertoarele catalitice nu reduc emisiile de CO 2, principalul gaz responsabil pentru producerea
efectului de seră. Acest lucru poate fi realizat prin îmbunătăţirea sistemelor de ardere şi creşterea eficienţei
energetice.
Cel mai efectiv mod de a reduce emisiile de CO 2 este acela de a reduce numărul de autoturisme aflate
în circulaţie.

25. Soluţii globale la probleme globale: stoparea degradării stratului de ozon

 Alternative la folosirea CFC-urilor. Principala soluţie a problemei distrugerii păturii de ozon
este oprirea producerii şi consumului de CFC. Bineînţeles că pentru aceasta trebuie să existe
alternative. Şi alternative există.
Pentru sistemele de răcire – amestecul de propan/butan care se găseşte în noile modele de frigidere.
Pentru solvenţi – ape neionizate, gheaţă, curăţire semiudă, gaze sub presiune – acestea sunt alternative
pentru procesele de spălare a sistemelor electronice folosite pentru producţia de computere.
Pentru aerosoli – pulverizatoare mecanice, non-spray-uri, gaze sub presiune şi inhalatoare de praf uscat
pentru folosinţa medicală.
Pentru extinctoare – folosirea amestecurilor de gaze inerte precum azot/argon sau dioxid de
carbon/azot/argon ce pot înlocui folosirea halonilor.
Protocolul de la Montreal
Datorită rapoartelor îngrijorătoare ale oamenilor de ştiinţă cu privire la marele pericol ce planează
asupra unei componente esenţiale ale ecosistemului terestru – pătura de ozon – s-au făcut simţite primele
reacţii ale statelor lumii. Pasul de la început a fost semnarea Convenţiei de la Viena în martie 1985, ratificată
apoi de 20 de state.
Următoarea întâlnire a avut loc în 1987, când a fost semnat Protocolul de la Montreal care a intrat în vigoare
pe 1 ianuarie 1989, şi ratificat în timp de peste 130 de state.
Protocolul prevede diminuarea treptată urmată de oprirea producţiei şi utilizării substanţelor de tip CFC.
Există ţări cu politici chiar mai restrictive decât prevederile Protocolului de la Montreal, dar mai
important este să se pună în evidenţă căile prin care fenomenul de deteriorare a stratului de ozon poate fi mai
strict pus sub control. Dintre aceste căi se menţionează:
- scheme de reducere voluntară a consumului de CFC sau ODS iniţiate de guvern, la nivelul ramurilor şi
subramurilor industriale sau a marilor firme industriale şi introducerea etichetării ecologice;
- consolidarea activităţii de cercetare-dezvoltare, consumatorii şi furnizorii de CFC/ODS fiind obligaţi
să apeleze la „cea mai bună tehnologie disponibilă” în desfăşurarea activităţilor productive;
- interzicerea fabricării şi utilizării unor CFC lăsând la dispoziţia celor interesaţi să-şi adapteze
producţia;
- solicitarea de ajutor financiar străin sau mobilizarea unor fonduri financiare proprii (de tipul Fondului
de Mediu) în favoarea conversiei industriei către alternative la ODS;
- punerea sub control a importului de ODS. La această măsură eficace a apelat majoritatea ţărilor ce au
aderat la Protocolul de la Montreal, ţările Comunităţii Europene protejându-şi economia naţională prin
controlul importurilor de ODS încă din anul 1988.
În ceea ce priveşte România, vor trebui făcute în continuare eforturi pentru încadrarea în prevederile
Acordului de la Montreal, în privinţa restructurării industriei, adoptarea de programe de cercetare, controlul
mai sever al importurilor de aparate, produse cosmetice etc.
- procesul de restructurare a industriei este necesar să includă şi criteriile protecţiei stratului de ozon.
Oportunităţile economiei româneşti la obiectivul devansării termenelor de punere sub control a
stratului de ozon sunt următoarele:
- iniţiative evidente la nivelul agenţilor economici, Fabrica de Frigidere-Găeşti, devansează preocupările
decidenţilor guvernamentali în domeniul controlului utilizării CFC;
- potenţialul naţional de cercetare-dezvoltare are capacitatea de a se implica în elaborarea de soluţii
alternative la producţia /consumul de CFC şi de ODS în perspectivă;
În concluzie, obiectivul propus pentru o politică naţională de protecţie a stratului de ozon, în lumina
prevederilor Protocolului de la Montreal, este urmărirea graficului de reducere /sistare a utilizării / fabricării
CFC şi, în general a ODS, în conformitate cu cerinţele acordurilor internaţionale.
26. Auditul de mediu(concept, tipologie)
Pentru ţările cu o dezvoltată activitate de protecţie a mediului, auditul de mediu este specific tuturor
categoriilor de întreprinderi, completând astfel managementul global al acesteia. Precizăm că sistemul de
management de mediu al unei întreprinderi trebuie să permită echipei de conducere să se asigure că:
- întreprinderea respectă, prin întreaga sa activitate, toate prevederile actelor normative pe
linia protecţiei mediului;
- activităţile interne, organizarea şi structurarea întreprinderii, procedurile interne pe linia
preocupărilor de protecţia mediului sunt clar definite;
- riscurile de mediu ale întreprinderii sunt cunoscute şi se află sub control;
- întreprinderea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;
- există siguranţa aplicării şi ţinerii sub control a activităţii respective atât la nivelul serviciului
de specialitate cât şi la nivelul întreprinderii.
Auditul de mediu al unei întreprinderi presupune desfăşurarea următoarelor activităţi de:
- pre-audit;
- audit propriu-zis;
- post-audit.
Auditul de mediu trebuie aplicat la toate întreprinderile cu activitate economică şi cu efecte
negative asupra mediului şi la toate tipurile de activităţi, stimulând astfel preocuparea
responsabilului unităţii pentru managementul de mediu al întreprinderii.
În timp, această activitate va căpăta o anumită periodicitate şi se repetă ori de câte ori
întreprinderea se restructurează, introduce noi tehnologii, realizează noi produse etc. De precizat că
atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în ţara noastră, se află în curs de derulare adoptarea unor
standarde de definire a principalelor elemente legate de protecţia auditului de mediu. Aceste
standarde sunt:
- ISO/DIS 14010;
- ISO/DIS 14011;
- ISO/DIS 14012 (Linii directoare pentru auditul de mediu, principii generale, proceduri de audit)

27. Ariile protejate şi rezervaţiile naturale din ţara noastră

Ariile protejate reprezintă suprafeţele de teren, care au sau reprezintă o bogăţie naturală
specifică. Pentru acest fapt sunt supuse unui regim special având ca scop conservarea resurselor
naturale, a diversităţii biologice precum şi menţinerea stabilităţii ecologice a regiunilor limitrofe.
Ariile protejate constituie un model de utilizare raţională a terenurilor marginale, a suprafeţelor
antropizate, au supraveghere continuă şi servesc atât pentru cercetare cât şi pentru educaţia
cetăţenilor în spiritul grijii faţă de natură, concomitent cu o utilitate publică pentru recreere şi turism.
1. Clasificarea ariilor protejate
În ultima perioadă, pentru simplificare ariile protejate se împart în 6 grupe principale. Acestea
sunt următoarele:
1. Rezervaţii ale biosferei
2. Parcuri naţionale
3. Parcuri naturale
4. Rezervaţii ştiinţifice
5. Rezervaţii naturale
6. Monumente ale naturii
Datele statistice din anul 2004 cu privire la ariile protejate sunt prezentate în tabelul 12.
Tabelul 12
Suprafaţa ariilor protejate în România, anul 2004
Nr. Tipul de arie protejată Număr Suprafaţa (ha)
1. Rezervaţii ale biosferei 3 664.446
2. Rezervaţii ştiinţifice 55 111.277
3. Parcuri naţionale 12 304.730
4. Monumente ale naturii 234 7.705
5. Rezervaţii naturale 617 204.355
6. Parcuri naturale 13 728.272
TOTAL 2.020.785
 • Rezervaţiile biosferei
Aceste rezervaţii includ zone ale biosferei în care s-au luat măsuri de protecţie, în scopul
menţinerii proceselor naturale într-o stare netulburată, pentru a avea exemple reprezentative
ecologice ale mediului natural; sunt incluse într-un program ştiinţific internaţional.
Rezervaţiile sunt desemnate exclusiv pentru a proteja regiuni unice. Importanţa lor este diferită, în
special în legătură cu cercetarea ştiinţifică, accesibilitatea, supravegherea continuă, activităţi formative
instructive, şi demonstraţii, fără a se omite scopul de conservare. În aceste cazuri, elementul uman este vital
pentru funcţionarea rezervaţiilor biosferei.
Pe teritoriul ţării noastre au fost declarate trei rezervaţii ale biosferei (tabelul 13).
Tabelul 13
Rezervaţiile biosferei din România
Nr. Denumire Judeţul Suprafaţa Act normativ
crt. (ha) de înfiinţare
1. Delta Dunării Tulcea / Constanţa 580.000 Legea 82/1992
2. M-ţii Retezat Hunedoara 38.047 HCM 593/1935
3. M-ţii Rodnei Maramureş 46.399 OMM 7/1990
TOTAL 664.446

• Parcurile naţionale
Sunt, în general, suprafeţe mari, care pot include mai multe ecosisteme nemodificate sau puţin
modificate prin exploatarea de către om. În aceste ecosisteme, speciile vegetale şi animale şi sit-urile
geomorfologice, precum şi habitatele, prezintă un interes special din punct de vedere ştiinţific, educativ,
sau recreativ, deoarece cuprind peisaje naturale de mare valoare estetică.
Respectarea entităţilor ecologice, prin măsuri luate de autorităţi competente la nivel de stat,
împiedică, reduc sau elimină, pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă, exploatările sau ocupaţiile
antropice diverse, precum activităţile agropastorale, miniere, vânătoarea, pescuitul, efectuarea de
construcţii de interes public, transport, comunicaţii energetice etc., activităţile imobiliare comerciale
sau industriale.
Vizitarea şi turismul se fac în condiţiile stabilite prin reglementări specifice numai în scopuri
recreative, educative şi culturale.
Accesibilitatea publicului în interiorul parcului este delimitată pe zone în care se admite
construcţia de drumuri, de clădiri necesare primirii turiştilor sau serviciilor de administrare a
parcurilor. Situaţia parcurilor naţionale din România la nivelul anului 2004 este prezentată în
tabelul 14.
• Parcurile naturale sunt arii naturale protejate în scopul conservării unor ansambluri
peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura, a creat, de-a lungul timpului o zonă
distinctă de mare valoare peisagistică şi culturală, deseori cu mare diversitate biologică.
Suprafaţa totală a acestor parcuri este de 728.272 ha (în anul 2004) iar cele mai importante
parcuri naturale din România sunt prezentate în tabelul 15.

• Rezervaţiile ştiinţifice (Rezervaţii naturale integrale)

Sunt incluse, de obicei, ecosistemele care cuprind specii de importanţă ştiinţifică
reprezentative pentru regiuni naturale deosebite, zone cu particularităţi biologice sau geologice
remarcabile ca, de exemplu, ariile pentru conservarea resurselor genetice. Mărimea acestor arii
este stabilită astfel ca să le asigure integritatea. Procesele naturale trebuie să se desfăşoare în
absenţa totală a intervenţiilor directe ale omului.
Accesul publicului şi turismul sunt, în general, interzise. Exemple: peisajul lacustru marin Nuntaşi-
Istria-Tusla (1610 ha), Cetatea Istria Grindul Saiele (350,0 ha - jud. Constanţa), Bucegi - Abruptul
Prahovean (3.748 ha - jud. Prahova), Peştera Muierii (19,0 ha), Peştera Cloşani (15,6 ha-jud. Gorj) etc.
• Monumente ale naturii
Această categorie conţine unul sau mai multe elemente particulare de importanţă naţională
excepţională, dar care nu ocupă suprafeţe mari. Ca urmare, suprafaţa rezervată se va extinde numai
atât cât este necesar pentru a-i asigura integritatea. Pot prezenta interes pe plan turistic sau pentru
odihnă. Multe exemplare de arbori rari sau cu vârste înaintate sunt declarate de asemenea monumente
ale naturii.
• Rezervaţii de conservare a naturii
Au ca scop principal protecţia unor „sit-uri sau habitate" deosebite sau esenţiale pentru fauna
sedentară sau migratoare de importanţă naţională sau mondială. Dimensiunile acestor rezervaţii pot
fi relativ limitate şi includ zone de cuibărit, biotopuri marine sau lacuri, păduri sau terenuri înierbate
etc. Uneori pot fi necesare intervenţii ale omului, pentru a asigura condiţii optime speciilor sau
comunităţilor de specii etc. Producţia de resurse exploatabile şi regenerabile poate să aibă un rol
secundar.
Aceste terenuri pot fi proprietatea statului, a organizaţiilor sau asociaţiilor cu scop lucrativ,
persoanelor private etc., cu condiţia asigurării măsurilor de ocrotire. Exemple: Vulcanii noroioşi de la
Pâclele Mari şi Mici
(30,0 ha - jud. Buzău), Dunele de la Agigea (25,0 ha), lacul Agigea (86,8 ha), Pădurea Hagieni (392,9
ha - jud. Constanţa).
• Peisaje terestre sau marine protejate. În această categorie se includ două tipuri: a) peisaje
cu calităţi estetice deosebite, rezultate din interacţiunea om-natură (ex.: forme tradiţionale de
utilizare a spaţiului legate de agricultură, păşunat etc.) şi b) zone naturale pe care omul le-a
amenajat pentru odihnă sau turism ca peisaje de-a lungul coastelor mării, a lacurilor, de-a lungul
râurilor, în regiuni colinare, de munte etc.
Acestea se pot amenaja ca locuri de importanţă naţională pentru odihnă. Pot fi proprietate
privată sau domeniu de utilitate publică. Exemple: Pădurea de Aramă (20,0 ha), Pădurea de Argint
(0,5 ha - jud. Neamţ), Tăul fără fund de la Bâgu (4,0 ha - jud. Alba), Muntele Tâmpa (188,2 ha),
Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (252,0 ha. jud. Braşov).
28. Politici de mediu
Domeniile politicii de mediu

Cauza principală a degradării ecosferei ţine de formele de producţie şi de consum ale

societăţii de tip industrial.

Soluţia trebuie căutată tot de pe poziţii economice, fără a subestima importanţa celorlalţi
agenţi de ordin social, moral sau cultural.

 O perioadă îndelungată s-a neglijat costul degradării mediului.

Domeniile politicii de mediu pot cuprinde următoarele subiecte:

A Tipuri de solicitări ale mediului
B Teme de mediu;
C Substanţe;
D Regiuni sau zone de mediu;
E Grupuri ţintă etc.

A Tipuri de solicitări ale mediului

Cele mai cunoscute domenii ale politicii de mediu sunt cele care privesc sectoarele în mod
distinct:
• Poluarea aerului
• Poluarea apei
• Poluarea solului
Structura organizaţională a mai multor A.C.P.M. este bazată pe tipuri de solicitări:
• Departament pentru Protecţia Aerului etc.
Avantaje: - mai ales în primele faze
Dezavantaje: - integrările se fac dificil
Tendinţa actuală: abordare în ordinea priorităţilor, făcută din punct de vedere integrat.
B Teme de mediu
 O temă tratează un grup de probleme de mediu importante – care au cauze comune şi
efecte similare.

• Teme de mediu:
• Schimbările climatice (CO2)
• Acidifierea
• Eutrofizarea
• Îndepărtarea deşeurilor
• Epuizarea resurselor mediului
• Pierderea biodiversităţii

C Substanţe şi produse

a) Substanţe specifice

Politica orientată în mod special asupra substanţelor se justifică dacă:

sunt în joc probleme de sănătate grave – azbest. Se adoptă standarde internaţionale (OMS,
UE, ONU)
sunt probleme de epuizare a resurselor (de ex. Sn)
există substanţe potrivite ca obiect al unei baze de impozitare (ex. Benzine cu Pb)
Politica de mediu bazată pe produs leagă între ei toţi agenţii cauzatori şi toate solicitările care
apar în timpul Ciclului de viaţă al produsului.

Acest tip de politică are sens numai pentru acele cicluri de produse cu largi implicaţii de mediu.

Scop: Promovarea produselor care nu atacă mediul

• închiderea ciclului de viaţă al produsului
• mărirea durabilităţii bunurilor
• o mai mică utilizare a resurselor
• separarea mai uşoară a componentelor în cazul dezmembrării
• problema „filierei de produs”
• existenţa alternativelor
D Politici de mediu zonale

Ex: Bazinul hidrografic (Dunărea, Bazinul Mării Negre). Această politică se justifică în cazul:

• regiunilor foarte curate (zone naturale, rezidenţiale, recreaţionale)

• regiunilor foarte deteriorate (zone industriale care trebuie reabilitate etc.)
• zonelor în care reglementările de mediu sunt insuficiente
E Abordarea pe grupuri-ţintă

Un grup-ţintă este format dintr-o mulţime de persoane cu o anumită omogenitate care produce
o solicitare a mediului sau care se implică în rezolvarea unei tematici.
Ex: Poluatori direcţi
- stabilirea relaţiei cauză-efect
- aplicarea măsurilor preventive sau corectiv
subdiviziuni ale industriei, agriculturii, transporturilor sau comerţului care întrunesc
trăsături în comun
29. Instrumente ale politicii de mediu

Mijloace şi instrumente
Etape:
a) stabilirea priorităţilor
b) alegerea instrumentelor de aplicare a politicii de mediu
Tipuri principale:
- Impune şi Controlează (I.C.)
- Politica mecanismelor de piaţă (M.P.). În multe cazuri utilizarea M.P. este mai eficientă decât
metoda I.C.
- Încurajarea industriilor care necesită costuri mai mici pentru purificare

Soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de instrumente.

Probleme de soluţionat:
• Informarea
• Măsurarea volumului emisiilor sau a concentraţiilor

Abordări posibile pe M.P., în cazul:

• pulberilor sedimentabile
• SO2
• deşeuri consumatoarea de O2
• surselor mari
• unde există o gamă variată de procese tehnologice

Abordări:
• reglementări specifice
• stabilirea de limite maxime (ex. metale grele, substanţe chimice toxice)
• stabilirea taxelor de poluare (la întreprinderile care pot fi monitorizate eficient)
• permise negociabile de emisie
• taxe pe produs şi stimulente adecvate pentru reducerea producerii deşeurilor sau tratarea
adecvată a acestora
• implicarea interactivă a societăţii
Taxele şi amenzile pentru emisiile de poluanţi:
• au devenit o realitate în majoritatea ţărilor
• au eficienţă în reducerea poluării
• este necesar ca nivelul acestora să crească
• constituie o motivaţie pentru investiţii în soluţii de reducerea poluării
Fondul pentru mediu
• instrument financiar eficient în realizarea unor proiecte pentru protecţia mediului
• aplicabil în economiile în tranziţie
• de obicei are caracter guvernamental
• surse: taxe şi amenzi de mediu etc.
• utilizare: sub formă de granturi, credite subvenţionate
Fondul pentru mediu are caracter tranzitoriu. În economiile puternice, concurenţiale, rolul său este
diminuat sau dispare.
În România fondul pentru mediu este reglementat prin Legea 73/2000, cu cplet ulterioare.
Surse ale fondului în România: exportul de fier vechi şi metale neferoase, buşteni, alocaţii bugetare,
donaţii şi sponsorizări, alte surse.

30. Poluarea internationala (transfrontaliera)

Expresia „poluare atmosferică transfrontalieră la lungă distanţă” desemnează poluarea atmosferică a cărei
sursă fizică este situată, total ori în parte, într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care exercită
efecte prejudiciabile într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să
se distingă aporturile surselor individuale ori ale grupelor de surse de emisie (Convenţia de la Geneva, noiembrie
1979).
Aşa cum rezultă din definiţie, fenomenul transfrontalier implică prezenţa a două state: „poluatorul” şi
„poluatul”, fiind excluse zonele care nu sunt supuse nici unei jurisdicţii statale: marea liberă, spaţiul cosmic
etc.
Principiul 21 al Declaraţiei Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului (Stockholm, 1972) reafirmă, alături
de dreptul suveran al statelor de a exploata propriile resurse naturale, datoria de a evita ca prin activităţile exercitate
în limitele jurisdicţiei lor şi sub controlul lor să provoace pagube mediului altor state sau în regiuni care nu intră
sub nici o jurisdicţie naţională.
Definim poluarea internaţională (transfrontalieră) ca fiind suma efectelor defavorabile pe care le
provoacă un sistem, de tipul unei economii naţionale, în afara graniţelor sale, altor sisteme – economii
naţionale.
Există mai multe moduri de a produce poluarea internaţională6, respectiv:
1) Poluarea directă, care constă în transferarea unor reziduuri într-o altă ţară, folosind mişcarea aerului sau
curgerea apei. Astfel, Rinul impurificat, în Germania, poluează şi Olanda, prin care trece spre vărsare, iar Tisa poluată în
România traversează Ungaria şi Serbia. În SUA, se degajă nori de bioxid de sulf, din cauza cărora suferă pădurile din
Canada ş.a.m.d. Avem, tot aici, poluarea reciprocă, în cazul în care mai multe ţări împart ţărmul unui mare lac sau chiar
al unei mări. Aşa se întâmplă cu Mediterana, cu Marile Lacuri din America de Nord ş.a.
2) Există forme mai discrete de poluare, care nu sunt însă mai puţin periculoase. Iată câteva exemple:
 exportul către ţări mai sărace a unor produse agricole impurificate, care nu se pot vinde pe
piaţa internă.
 interdicţia importului de produse, în special din lumea a III-a în baza unor legi ce impun criterii de puritate
exagerat de severe (aşa-numita „Barieră ecologică”).
 păstrarea secretului referitor la tehnologiile de epurare şi reciclare a deşeurilor şi la
tehnologiile nepoluante, sau oferirea la vânzare a acestor tehnologii la preţuri prohibitive.
3) Un al treilea mod de poluare internaţională este cel ascuns, uneori sub oferta făcută de ţările
dezvoltate celor în curs de dezvoltare. Iată trei moduri tipice de a acţiona:
 implementarea pe teritoriul altor ţări a unor industrii puternic poluante, eventual fără instalaţii de
depoluare pentru a le face mai rentabile, sub pretextul contribuirii la dezvoltarea industriei în ţara
gazdă. Aşa s-a construit, de pildă, un complex gigantic de celuloză, la Porto Alegro, în Brazilia.
 exploatarea de materii prime pe teritoriul altor ţări, cu tot ansamblul de perturbare a mediului
pe care tehnologiile de profil îl implică.
 închirierea de suprafeţe în ţările gazdă pentru depozitarea deşeurilor puternic poluante.
Agenţia pentru protecţia mediului înconjurător din SUA (EPA) estima că în cursul anului 1988 s-au
exportat circa 2,2 milioane tone gunoaie toxice, costul depozitării lor în ţări sărace fiind considerabil
mai mic decât cel al tratării lor în ţările de origine. Astfel, o firmă italiană, prin semnarea unui
contract prevăzând depozitarea unor deşeuri toxice în Nigeria, a obţinut un beneficiu de 4,3
milioane USD.
Această ultimă formă de export de poluare, poate cea mai brutală, a determinat până la urmă o reacţie
energică din partea ţărilor ce aveau de suferit. În mai 1988, Organizaţia Unităţii Africane a cerut oprirea
importurilor de deşeuri. În toamna anului 1988, România a înscris la ONU un punct care vizează, în esenţă,
interzicerea unor asemenea practici. Punctul a fost adoptat, ceea ce nu înseamnă însă că problema poate fi
considerată deplin rezolvată. De altfel, ţara noastră s-a confruntat şi în ultimii ani fie cu importul unor deşeuri
toxice, fie cu solicitări din partea unor ţări de a „găzdui” o serie de deşeuri, solicitări care au fost respinse.

31. Dezvoltarea durabila

6
Băloiu L. M. ş.a., op. cit., 178-180.
 Pentru depăşirea efectelor crizelor ambientale, omenirea de astăzi propune modelul de
dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă = dezvoltare fără epuizarea resurselor respectiv fără a se trece dincolo
de limita de suportabilitate a ecosistemelor.

Se admite aşadar că obiectivele economice trebuie să fie integrate cu cele de portecţie a

mediului.
• Se poate acorda prioritate creşterii economice?
– Pe termen scurt, da;
– Pe termen lung, nu.
Necesitatea participării tuturor ţărilor la rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei
mediului.
Prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică decât tratarea.
Este esenţial ca în această etapă obiectivele economice şi cele ecologice să fie integrate încă
de la început pentru a minimiza pagubele economico-ecologice.
Dezvoltarea durabilă include cel puţin următoarele aspecte
• Redimensionarea creşterii economice pentru o distribuţie mai echitabilă a resurselor;
• Eliminarea sărăciei (locuri de muncă, hrană, energie, locuinţă, sănătate);
• Creşterea demografică rezonabilă;
• Conservarea resurselor naturale;
• Întreţinerea diversităţii ecosistemelor;
• Reorientarea tehnologiilor şi ţinerea sub control a riscurilor;
• Integrarea măsurilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan
internaţional.
În ultimii ani, conceptul dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic pentru
întreaga umanitate

32. Strategii de protectia mediului

Strategiile de protecţie a mediului reprezintă arta de a coordona un ansamblu de acţiuni la
nivel naţional sau local, menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea
calităţii tuturor componentelor mediului, precum şi a mediului în ansamblu.
Principiile generale de protecţia mediului
1. Principiul prevenirii este cel mai eficient;
2. La concepţia unui obiectiv sau acţiune trebuie luat în considerare impactul asupra
mediului;
3. Activităţile de exploatare a naturii care produc dezechilibre ecologice trebuie abandonate;
4. Adoptarea de măsuri de protecţie trebuie făcută pe baza cunoaşterii ştiinţifice;
5. Poluatorul suportă costurile, pentru prevenirea poluării şi remedierea pagubelor
(poluator-plătitor);
6. Activităţile dintr-un stat nu trebuie să producă daune mediului din alt stat

7. Politica de protecţie a mediului trebuie să ţină seamă şi de interesele statelor în curs de

dezvoltare;
8. Promovarea politicii de mediu să fie făcută de organizaţii internaţionale;
9. Sunt necesare acţiuni educaţionale pentru ca protecţia mediului să devină o
responsabilitate a tuturor cetăţenilor;
10. Măsurile de portecţia mediului se vor lua la nivel adecvat, în funţie de circumstanţe
(principiul subsidiarităţii);
11. Programele naţionale să se bazeze pe o concepţie unitară, pe termen lung;
12. Politicile naţionale trebuie să se armonizeze în cadrul Uniunii.
Din punct de vedere legislativ ACTUL UNIC EUROPEAN confirmă competenţa Uniunii la
elaborarea startegiei şi legislaţiei pentru mediu.
În ultimii 30 de ani, în U.E. s-au elaborat peste 300 de reglementări (directive, decizii şi
reglementări) în domeniul protecţiei mediului.
Pentru România, politica referitoare la mediu este un element esenţial al procesului de integrare
europeană.

33. Principii ale strategiei de protectia mediului

I. Principii ce actioneaza pe plan Intern

a) Protecţia mediului este un element esenţial al politicii economice şi sociale a statului.

b) Statele au dreptul suveran la exploatarea propriilor lor resurse din teritoriul naţional în aşa
fel încât să nu aducă prejudicii altor state.
c) Sănătatea şi bunăstarea populaţiei sunt prioritare faţă de alte scopuri de folosire a resurselor
naturale.
d) Folosirea atentă, raţională a resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor viitoare
e) Participarea populaţiei la protecţia şi ameliorarea mediului înconjurător
f) Interzicerea poluării
g) Principiul poluatorul plăteşte

II. Principii ce acţionează pe plan extern

a) Activităţile exercitate de un stat să nu dăuneze mediului altor state
b) Principiul informării şi cooperării între state
c) Principiul bunei vecinătăţi
d) Principiul notificării şi consultării
e) Principil protejării patrimoniului comun (inclusiv în spaţiul oceanic sau extraatmosferic)
f) Există şi alte câteva principii care au caracter mai restrâns:
– Principiul prevenirii
– Principiul interzicerii poluării
– Principiul poluatorul plăteşte

34. Instrumente ale strategiei de protectia mediului

Instrumentele strategiei de protecţie a mediului se pot clasifica în mai multe categorii:
a) Instrumente ale reglementărilor globale. Se referă la ansamblul agenţilor economici şi la
cetăţeni (legi, hotărâri)
b) Reglementări specifice
c) Instrumente ale politicii de convingere şi ransferului de informaţie
– Utilizarea mecanismelor de piaţă
– Promovarea conştientizării, a educaţiei, a accesului la studii şi rezultate ştiinţifice
d) Politici de stimulare financiară şi economică

Componente ale protecţiei mediului

1. Legislativă
2. Administrativ-teritorială
3. Educativ-informaţională
4. Economico-tehnologică
5. Socială
6. De cooperare internaţională

Componenta legislativă
• Legi (legi cadru şi specifice)
• Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe
• Ordine, decizii şi normative ale Ministerului
 • Instrucţiuni şi standarde elaborate de institute de specialitate

Componenta administrativ-instituţională
• Înfiinţarea unei Autorităţi Centrale de Mediu cu structuri administrative şi în teritoriu
• Inspecţie de Mediu la nivel central şi local
• Direcţii sau Servicii de Mediu la fiecare minister economic
• Organizarea unor institute de specialitate (cercetare, laboratoare de referinţă)
• Organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global
• Înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate

Componenta Educativ-informaţională

• Şcoli şi facultăţi de specialitate

• Introducerea în programa şcolară şi universitară a disciplinelor de ecologie şi protecţia
mediului
• Muzee, expoziţii, parcuri
• Conferinţe, seminarii şi congrese
• Emisiuni radio-TV, presă scrisă

Bibliografie obligatorie
1. Ecologie şi protecţia mediului, Scurtu I.(coord), Sima C., Ed. Independenţa
Economică, 2019
2. Ecologie şi protecţia mediului, Scurtu I.(coord), Sima C., Ed. Independenţa
Economică, 2009
3. Ecologie şi protecţia mediului înconjurător, Scurtu I., Sima C., Poşircă R., Ed.
Independenţa Economică, 2005
4. Legea protecţiei mediului nr. 265/2006(OUG nr.195/2005),cu modif ulterioare
Bibliografie facultativă
1. Ecologie şi protecţia mediului, Scurtu I.(coord), Sima C., Poşircă R. , Ed.
Independenţa Economică, 2006