Aci sosi pe vremuri...

de Ion Pillat

Ion Pillat este un poet reprezentativ pentru tradiționalismul liric. Poezia „Aci sosi pe vremuri” a fost publicată
mai întâi în revista „Letopiseț” (1919) și reluată mai târziu în cel mai important volum al său, „Pe Argeș în sus” (1923).

Ca specie: un pastel spiritual, pretext pentru meditație pe teme timpului trecător și împăcarea cu acest aspect al
vieții (elegie)

Tema: trecerea timpului; subtemă: iubirea

Titlul: are valoare anticipativă. Exprimat printr-o propoziție alcătuită dintr-un adverb de loc („aci”), verbul „sosi”
și locuțiunea adverbială de timp „pe vremuri”, împreună sugerând cititorului repere temporale și spațiale nedefinite. Se
realizează astfel o apropiere până la identificare a timpului prezent cu timpul trecut, dând impresia de continuitate.

Structura: poezia este alcătuită din 19 distihuri și un vers liber. Cele 19 strofe sunt organizate în două secvențe –
prima plasată în trecut (sosirea bunicii Calyopi, așteptată la scară de bunicul, pe atunci un tânăr emoționat) și sub semnul
romantismului; a doua secvență conține detalii identice ale cadrului natural și surprinde prezentul (sosirea tinerei soții a
poetului). Cele două secvențe se află într-o continuitate ce pare chiar o repetare a acelorași gesturi și sunt legate între ele
printr-o scurtă meditație pe tema timpului trecător. Acesta se scurge atât de ușor, aproape imperceptibil, iar omul
îmbătrânește fără să vrea.

Compoziția:

Cadrul natural: se caracterizează printr-o impresie de familiaritate, o constantă în contrast cu trecerea timpului.
Ideea de trecere este asociată cu chipurile umane (versuri). Eul liric se joacă cu imaginile. El suprapune trecutul peste
prezent pentru a sugera ideea continuității. Detaliile schimbate – culoarea ochilor, tipul trăsurii, poeziile recitate (ex. din
txt.) – se înscriu deasupra gesturilor identice, semne ale unei fericiri trecătoare, dar puternice, care le dă îndrăgostiților
senzația de durată, senzație sancționată de sunetul apropiat al clopotului „de nuntă sau de moarte” – momentele principale
ale existenței umane: cununia/iubirea și moartea.

Tonul melancolic și nostalgic este susținut și de un registru lexical ușor arhaic, grupat în jurul metaforei „casa
amintirii”: pridvor, poteri, haiduc sunt realități ale unei lumi încremenite-n timp, ca și ființele care au populat-o. Chiar și
natura pare atinsă de îmbătrânire („îmbătrâniră plopii”). Eul liric are însă un echilibru interior, nu e sfâșiat de deznădejde,
nu e trist sau revoltat împotriva acestei realități. El are atitudinea mioritică, de împăcare cu moartea, de acceptare a ei. De
aici și echilibrul sufletesc, dar și tonul elegiac al poeziei.

Pe opoziția „ieri”/„acum” – „pe-atunci”/„azi” se construiește simetria complementară a poeziei, marcând

repetabilitatea existenței umane, continuitatea generațiilor. Se trece de la un registru liric obiectiv la unul subiectiv prin
implicarea eului liric („și m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram...”). Reveria romantică este starea permanentă a
îndrăgostiților, indiferent de timp/epocă.

Din punct de vedere estetic, prima impresie este de apropiere a lui Pillat de clasicism, rezultată din împăcarea cu
fericirea trecătoare. El nu este în căutarea înverșunată a absolutului și, prin urmare, nu este nefericit fiindcă acesta nu i se
relevă. El este calm precum spațiul în care își trăiește fericirea efemeră. Și achiar acest lucru îl apropie de clasicism.
Natura este doar un decor pentru ființa umană. Pillat păstrează expresivitatea clasică a imaginilor de tip pictural.

Versificația este una tradițională: distihul, rima împerecheată, ritmul preponderent iambic, care imprimă tonul
elegiac.

Poet rafinat, Ion Pillat reușește, în plin avânt modernist, să-și găsească locul cu o poezie prin care se întoarce la
„dulcele stil clasic” (cum va spune, peste ani, un alt nume mare al liricii noastre: Nichita Stănescu).