Aci sosi pe vremuri

(poezie tradiționalistă)
de Ion Pillat

Opera poetică a lui Ion Pillat este caracterizată prin echilibru, simplitate, armonie și
seninătate, aflându-se la confluența mai multor curente literare, romantism, clasicism,
simbolism, armonizate însă cu tradiționalismul autohton. Poezia „Aci sosi pe vremuri”,
publicată în volumul „Pe Argeș în sus”(1923), este considerată un pastel psihologic, fiind
străbătută de motivul amintirii, prin intermediul căruia este regăsită identitatea ființei.
Întregul volum se inspiră din copilăria poetului, petrecută la moșia lui din județul Argeș.
Prin amintire, sunt recuperate imaginea paradisiacă a copilăriei și cea a casei părintești, pe
fundalul satului natal. Elementul modern al poeziei îl constituie faptul că natura nu este un
simplu cadru, ci devine un pretext pentru meditația asupra trecerii timpului vorbind în
subtext despre eternitatea naturii prin comparație cu fragilitatea ființei umane.
Un prim element al tradiționalismului este tema poeziei, trecerea ireversibilă a
timpului care adună întreaga recuzită a tradiționalismului prin descrierea celor două planuri
trecut-prezent, imaginea patriarhală a satului și a casei părintești. Deopotrivă, se ilustrează
legătura dintre generații. Paseismul oferă tabloului o atmosferă lirică, melancolică prin
evocarea iubirii trăite de bunici, completată în prezent de cea a nepotului.
Un alt element care înscrie poezia în tradiționalism se referă la referințele livrești,
spre exemplu, aluzia la poezia Sburătorul, aparținând poetului pașoptist Ion Heliade
Rădulescu, la poezia Le lac, scrisă de Alphonse de Lamartine „Bunicul meu desigur i-a
recitat Le lac” sau la Balada lunei, scrisă de Horia Furtună, poet contemporan cu Ion Pillat.
Tot de estetica tradiționalistă ține și folosirea termenilor populari și arhaici: „oblon”,
„pridvor”, „zăvor”, „poteri”, „berlină”, „crinolină”.
Un element de structură și compoziție este titlul, sintagmă care anticipează aici
semnificațiile poemului și motivele principale: vanitas vanitatum (deșertăciunea
deșertăciunilor) și panta rhei (toate curg). Tot în sens conotativ, titlul fixează cadrul spațio-
temporal al poeziei, astfel spațiul este sugerat de adverbul „aci”, iar timpul, de locuțiunea
„pe vremuri”. Ideea exprimată prin titlu este că satul natal rămâne un spațiu privilegiat, un
univers compensatoriu care stârnește nostalgii.
Poezia este structurată în nouăsprezece distihurii, organizate în trei secvențe
poetice, și un vers liber cu rol de concluzie. Textul valorifică două planuri temporale, un
plan al trecutului, cu rol evocator; și un plan al prezentului, cu rol confesiv.
În prima secvență poetică se regăsește și incipitul care are ca motiv central casa
amintirii, răvășită de timp și ascunsă printre plopii îmbătrâniți: „La casa amintirii cu-
obloane și pridvor,/ Păienjeni zăbreliră și poartă și zăvor.” Cu toate că ea trăiește doar în
amintirea omului, este un simbol al statorniciei. Cu subtilitate, se evocă timpurile arhaice,
de legendă, când se spuneau povești cu haiduci. În continuare, versurile readuc în prezent
povestea de dragoste a bunicilor. Numele bunicii face aluzie la Calyope, muza poeziei.
Întocmai ca o muză, bunica inspiră evocarea sensibilă a vremurilor de altădată: „Aci sosi pe
vremuri bunica-mi Calyopi”. Secvența descrie întâlnirea romantică a bunicilor, în vremea
tinereții lor, într-un cadru bucolic cu lanuri de secară, câmpia strălucind sub lună, umbra
berzelor. De asemenea, secvența cuprinde și descrierea bunicilor: Bunicul se arată
nerăbdător, visător și romantic, iar bunica pare este o fată cu ochii vii, în rochie cu crinolină.
Priviți din prezent, par a fi personaje de basm care sfidează timpul: „Dar ei în clipa asta
simțeau c-o să rămână.” Sunetul clopotului, prezent în distihul al nouălea, avertizează
asupra fragilității ființei umane care trăiește etapele firești ale vieții: nașterea, nunta și
moartea: „ (...) un clopot a sunat/ De nuntă sau de moarte în turnul vechi din sat.”
 A doua secvență poetică conține două distihuri cu tentă filosofică ce prezintă tema
timpului trecător, conturată de motivul fugit irreparabile tempus: „Ce straniu lucru,
vremea!” Efectul tragic al trecerii timpului este înstrăinarea de sine. Trupul devine o povară
care îi confirmă omului că este trecător prin lume: „Trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita.”
În relație de simetrie, a treia secvență prezintă povestea de iubire a tinerilor
îndrăgostiți. Iubirea bunicilor viețuiește parcă prin cea din prezent, idee sugerată de
comparații „ca ieri”, „ca dânsa”. Trecerea timpului este sugerată de anumite elemente de
detaliu, berlina este înlocuită cu trăsura însă atmosfera este aceeași ca și cum timpul ar fi
încremenit. Și în această secvență, bărbatul este romantic, recitând, de astă dată, versuri din
creația lui Horea Furtună. Cei doi tineri se plimbă pe câmpul luminat de razele lunii, reluând
gesturile bunicilor. Laitmotivul clopotului aduce cu sine adevărul morții, prezent în versul
final: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.”
La nivel stilistic, personificarea are rolul de a umaniza peisajul rustic: „amurgul se
opri”, „hornul nu mai trage alene din ciubuc”, „îmbătrâniră plopii”. În realizarea portretelor
feminine predomină epitetele, „ochi de peruzea”, „ochi de ametist”.
În concluzie, textul liric „Aci sosi pe vremuri” este o ilustrare a liricii tradiționaliste
prin: evocarea trecutului, percepția asupra timpului și asupra iubirii, dar și prin reîntoarcerea
la vatra satului românesc. De altfel, poetul se declară păstrător al tradiției vii care se
contopește cu simțirea românească.

„Las altora tot globul terestru ca o minge, /

Eu am rămas în paza pridvorului străbun.” (Ion Pillat, Cititorii)

Motive latinești:
vanitas vanitatum – deșertăciunea deșertăciunilor
panta rhei – toate curg (trec)
fugit irreparabile tempus – timpul trece și nu se mai întoarce