Ucenicul de la miazănoapte

Cinstea, onoarea, generozitatea, solidaritatea, empatia, iubirea, toleranţa. Sunt ele calităţi
înnăscute ale unui om? Sunt ele codate genetic în om sau se învaţă? Sune ele date sau se cultivă?
Izvorăsc din om sau sunt rezultatul relaţiei cu lumea, cu mediul, cu ceilalţi? Aparţin ele unui om, sunt
calităţile lui proprii sau din contră, nu-i aparţin, ci sunt ale mediului în care se mişcă? Au sens într-un
om izolat sau capătă sens doar în interacţiune?

Ucenicul se aşază la miazănoapte, sub semnul necunoscutului, al ignoranţei, al ambiguităţii.

Dar miazănoapte nu este un loc al stagnării, miazănoapte este un loc al căutarii, al întrebărilor. O
sămânţă nu moare, nu doarme, ea germinează în îmbrăţişarea neagră a pământului. La miazănoapte
ucenicul nu acţionează, nu are iniţiativă, cu toate acestea nu zace, nu stagnează. Încins cu şorţul
lucrătorului, nu este un element pasiv, nu este abandonat şi nu se abandonează. Întunericul şi liniştea
îi ascut simţurile, memoria, atenţia. Dinspre miazănoapte se contemplă lumea.

În templu se văd simboluri, ritualuri, atitudini, relaţii. Templul este un spaţiu ordonat, cu semne
recurente şi repetiţii fondatoare. În templu sunt fraţii şi există un sens spre lumină. Ucenicul intuieşte
o structură complexă şi delicată a lumii în care se regăsesc principiile parcurse în timpul iniţierii.

Ucenicul pregăteşte templul înainte de ţinută. Este un semn concret al construcţiei masonice
permanente. Este un exerciţiu de percepţie, de familiarizare, de întipărire. Ucenicul structurează
spaţiul după un model dat, nu creează, nu inventează. În schimb se intreabă şi înţelege, se hrăneşte,
absoarbe, conştientizează. Ucenicul construieşte fără martori, fără expunere, în afara ţinutei. Este o
formă de (re)iniţiere mută, proprie, condusă de ucenic, stăpânita de ucenic, turnată în ucenic. Este
parte din firea masonului, mereu în construcţie, mereu discret, nu în sensul conspirativ, ci în sensul
firescului, fără surle şi trâmbiţe.

Templul este oglinda lumii, este oglinda universului. Se întinde de la miazăzi la miazănoapte, de
la orient la occident, de la cer la pamant. Este susţinut de coloane, de înţelepciune, de fortă, de
frumuseţe, de fraţi. Acoperă spaţiul şi timpul. Este o construcţie armonioasă, sub semnul echerului şi
al compasului. Perpendiculara indică verticala, progresul, înţelegerea profundă. Nivela indică
orizontala, stabilitatea, trăinicia. Fraţii sunt sufletul şi spiritul templului, liberi şi egali.
Semnul fundamental al fratelui apare în gest - cum ar fi acolada fraternă, în ritual - cum ar fi
lanţul de uniune, în rostire - cum ar fi “voi, fraţii mei”, în spaţiu - cum ar fi cordonul ce înconjoară
templul sau rodia din ciucuri.

În afara templului, ucenicul mason, se confruntă cu lumea. Odată iniţiat, poartă cu el o decizie,
o direcţie şi un sens. Iar ce începe la miazănoapte în templu, continuă afară.
Ucenicul contemplă şi se contemplă în lumea exterioară, în lumea profană.

În câteva minute, chiar de la poarta templului, ucenicul este asediat. Unul îi taie calea, altul îl
claxonează, unul îl înghesuie, altul îl înjură, unul îl trage pe sfoară, altul zbiară. Este un talmeş balmeş
de supravieţuire, de afirmare a puterii brute, de fudulie şi prostie, de mizerie şi gesturi animalice, de
drepturi absolute şi pretenţii exagerate, de văicăreală şi prăbuşire continuă. La început ucenicul
zâmbeşte, are o deschidere, o energie pozitivă, încearcă să înţeleagă, se înarmează cu răbdare. Însă
încet-încet, pe nesimiţite, în mod pervers, ucenicul devine defensiv.
 Nu durează mult şi agresivitatea îl cuprinde. Locul reflecţiei, analizei, înţelegerii şi toleranţei
este luat de cea mai pură reflexie, de reacţie, de contaminarea totală. Se transformă într-o bestie
adaptată şi purtată de lumea din jur. Unde sunt toleranţa, solidaritatea, empatia? Unde este aerul
proaspăt? Unde este munca lui?

Ucenicul contemplă o lume dezmembrată, o lume în care el este un element viu care
contribuie în egală măsură la dezastru, o lume în care se pierde printre degete. Ucenicul iese din când
în când la suprafaţă. Ţinutele periodice îl ajută, îl trag la mal, îl reîncarcă. Ucenicul studiază, caută, se
calmează şi o ia în fiecare zi de la început. Dintr-o ambiţie a unei lumi mai bune păstrează doar
speranţa unei atitudini corecte pe zi, pe săptămână sau măcar pe lună. Gesturile simple se dovedesc a
fi dificile.
O idee sau un principiu sunt foarte greu de concretizat, faptele reale sunt foarte departe de
discurs. Fie ca eşti leneş, fie că eşti neatent, fie că eşti neinspirat, fie că nu ai timp, este înspăimântător
să realizezi că ce poţi face este prea puţin, iar ocaziile îţi fug de sub picioare. Şi nici măcar nu e vorba
de a schimba lumea, e vorba doar de a fi un ucenic, e vorba doar de a te păstra pe tine, sau mai bine
zis de a păstra sensul spre lumină.

Cinstea, onoarea, generozitatea, solidaritatea, empatia, iubirea, toleranţa. Izvorăsc din om sau
sunt rezultatul relaţiei cu lumea, cu mediul, cu ceilalţi? Nu existăm singuri şi nici aceste calităţi nu
există în sine. Ce ne înconjoară ne trage într-o direcţie sau alta. Atât în templu cât şi în lumea profană.
Pentru a fi ceea ce credem că este bine să fim trebuie să fim împreună.
În acest sens trebuie să turnăm în ceilalţi ceea ce vrem ca ei să toarne în noi. În acest sens
piatra brută se transformă pe sine într-un bloc cu feţe drepte pentru a sta alături de celelalte în
templu. În acest sens o piatră se modelează împreună cu celelalte.

Ucenicul de la miazănoapte contemplă lumea, în templu, în fraţi, în profani şi în sine. Ucenicul

de la miazănoapte observă şi se observă. Ucenicul de la miazănoapte ciopleşte zi de zi, cu vigilenţă şi
asiduitate masonică. Vigilenţă pentru a nu se pierde, asiduitate pentru a continua. În ultimă instanţă,
sunt poate singurele calităţi poprii pe care ne putem sprijini.

Am zis,

Nu pot face caritate dacă nu am suficient pentru mine; nu pot face afaceri dacă nu am
eu o afacere; nu pot face politică dacă nu am cunoștințe necesare despre politică; nu
pot face religie dacă nu înțeleg credința; nu pot fi un vector în societate dacă nu am
fost un vector în viața mea personală; nu potface cultură dacă nu sunt eu însumi un om
de cultură.
Și cum pot să devin toate acestea? Prin transmutarea regimului meu ontologic, adică
prin dezvoltarea mea personală, cioplirea pietrei brute și șlefuirea pietrei cubice.