CURSUL 1 ETAPA CERCETĂRILOR ȘI A DEZBATERILOR

I. Activități premergătoare ședinței de judecată

1. Grefierul de ședință - are rolul principal.

*Într-o instanță sunt mai mulți grefieri. Există grefieri registratori - care înregistrează cererea,
grefieri arhivari - cei care țin dosarele și ordinea lor în arhivă și grefieri de ședință - adică cei
care intră alături de judecători și fac parte din ceea ce numim constituirea completului de
judecată.
Acestora din urmă le revin o serie de sarcini prealabile ședinței:
- Preluarea dosarelor din arhivă;
- Verificarea dovezilor de înmânare ori comunicare a citațiilor și a altor acte de procedură ori
relațiilor solicitate de instanță;
- Întocmirea listei de procese - art. 215 NCPC; Această listă despre care vorbește art. 215 este
făcută de către grefier.
Sigur, judecătorul poate să îi indice acele intervale orare (*Această parte cu intervalele orare nu prea
funcționează, mai ales la instanțele foarte aglomerate. Cele care au un număr mai mic de procese pun
și un interval orar. Mulți spun că această prevedere cu intervalul orar s-ar aplica numai în ipoteza în
care am avea ședințe publice exclusiv pentru dezbaterea pe fond a cauzei, iar cercetarea procesului
s-ar fi făcut în camera de consiliu - aceste prevederi însă au fost amânate până în 2019.)
- Predarea dosarelor completului de judecată;
Unele dintre aceste prevederi sunt în codul de procedură civilă, altele sunt în regulamentul de
ordine interioară al instanței. Activitatea făcută de grefieri este esențială pentru proces. De ce? De
exemplu: verificarea dovezilor de înmânare a citațiilor - acestea trebuie să cuprindă anumite mențiuni,
operațiune ce este migăloasă, mai ales atunci când într-un proces sunt mai multe părți. Dacă
judecătorul ar sta să verifice aceste aspecte, ședința nu s-ar mai termina în ziua respectivă. Judecătorul
decide până la urmă dacă procedura este sau nu îndeplinită, însă grefierul este cel care face un referat
(în care menționează P. C. - procedură completă sau L. P. - lipsă procedură). Cum face acest lucru?
Verifică înainte de ședință dacă procedura respectivă a fost corect îndeplinită.
Grefierii, mai ales cei de ședință, au o anumită pregătire. Nu trebuie neapărat să fie licențiați
în drept. Ei urmează cursurile Școlii de Grefieri care funcționează pe lângă Institutul Național al
Magistraturii.

Art. 215 NCPC - Ordinea judecării proceselor

(1) Pentru fiecare ședință de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi,
care va fi afișată pe portalul instanței și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de
începerea acestuia. Lista va cuprinde și intervalele orare orientative fixate pentru strigarea
cauzelor. Dispozițiile art. 220 sunt aplicabile.
(2) Procesele declarare urgente, cele rămase în stare de divergență și cele care au primul termen
în continuare se vor dezbate cu prioritate.
(3) Procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate ori asistate de avocat, respectiv consilier
juridic se vor dezbate cu prioritate.
(4) La cererea părții interesate, pentru motive temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de
pe listă.
- procesele urgente - De exemplu: ordonanță președințială;
- procesele în stare de divergență - Sunt posibile numai la completele din apel (unde sunt doi
judecători); Sunt cauzele în care judecătorii nu au ajuns la un punct comun; În acest caz se repune
cauza pe rol pentru un complet de trei judecători.
- procesele care au primit termen în continuare - Sunt procesele care nu se termină într-o zi, fiind
nevoie să se continue ziua următoare; Acestea trebuie puse la începutul zilei următoare pentru că,
practic, ședința din ziua trecută este încă în curs, ea fiind doar întreruptă.

1
 Prevederi legate de întocmirea listei de procese și aspecte prealabile găsim și în Regulamentul
de ordine interioară al instanțelor. De exemplu:
Art. 103 ind. 2: Grefierul de ședință, pe baza dispozițiilor date de complet (*el urmează totuși niște
indicații date de judecători), întocmește toate comunicările prevăzute de lege înainte de fixarea
primului termen de judecată, completează borderourile, predă corespondența la arhivă în vederea
expedierii. Apoi, dovezile de comunicare primite la instanță se transmit grefierului de ședință de către
grefierul arhivar, împreună cu dosarul. Grefierul de ședință evidențiază dovezile de primire și data
primirii comunicărilor în aplicația ECRIS și le prezintă completului de judecată.

II. Ședința de judecată propriu-zisă

2. Președintele de complet - rolul primordial în ședința de judecată. Orice complet de judecată
are un președinte de complet. De multe ori, mai ales în variantele mai vechi ale codului, vom
găsi noțiunea de președintele instanței - de multe ori, această noțiune se referă la președintele
completului, pentru că, în codul vechi și în doctrină, noțiunea de instanța avea un dublu sens:
pe de o parte era înțeleasă ca instituție, iar pe de altă parte ca acel complet de judecată care
judecă. Astfel, și noțiunea de președinte avea un dublu sens. De cele mai multe ori, îți dădeai
seama despre care sens din context, știind că anumite măsuri puteau fi dispuse numai de către
președintele completului, nu și de președintele instanței ca instituție. Însă, noul cod a aranjat
aceste aspecte și vorbește de președintele completului de judecată.
Președintele completului de judecată are o serie de atribuții care au fost sintetizate în următorul mod:
a) Conduce, deschide, suspendă și închide ședința;
b) Ceilalți judecători se adresează părților sau altor participanți prin intermediul lui, dacă nu
li se încuviințează de către președinte să se adreseze direct;
(*dacă avem judecătorul unic, acela este și președintele)
c) Exercită poliția ședinței - art. 217 NCPC.

Art. 217 NCPC - Poliția ședinței de judecată

(1) Președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, putând lua măsuri pentru
păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată.
(2) Dacă nu mai este loc în sala de judecată, președintele le poate cere celor care ar veni mai
târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească sala.
(3) Nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de ședință, cu excepția cazului în care le
poartă în exercitarea serviciului pe care îl îndeplinește în fața instanței.
(4) Persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o ținută cuviincioase.
(5) Cei care se adresează instanței în ședință publică trebuie să stea în picioare, însă președintele
poate încuviința, atunci când apreciază că este necesar, excepții de la această îndatorire.
*În camera de consiliu, persoanele care se adresează nu sunt obligate să stea în picioare. Bine, în
practică vom vedea că și în camera de consiliu se stă tot în picioare - probabil din reflex, pentru că
la noi ședințele din camera de consiliu se țin în aceeași sală în care se țin și ședințele publice.
(6) Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori
nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoie dispune
îndepărtarea ei.
(7) Pot fi, de asemenea, îndepărtați din sală minorii, precum și persoanele care s-ar înfățișa într-
o ținută necuviincioasă.
(8) Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală, aceasta
va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa ei. Aceste
dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a
rămas în sală.
• Partea este informată cu privire la ce s-a întâmplat în lipsă - dacă partea are mandatar, ea
nu va mai fi chemată (mandatarul poate să o informeze);

2
 • Dacă mandatarul este cel ce tulbură, el va fi amendat, iar procesul va fi amânat.
(9) Când cel care tulbură liniștea ședinței este însuși apărătorul părții, președintele îl va chema
la ordine și, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putință,
procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută la art. 187 alin. (1) pct. 2, iar
cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere executorie,
dispozițiile art. 191 fiind aplicabile.
*Spre deosebire de vechiul cod, unde nu se făcea distincție, aici se face distincție între parte și
apărător. Dacă cel care tulbură ședința este avocatul, el va fi înlăturat, însă procesul se va amâna.
Sigur, corespunzător se va aplica o amendă judiciară și cheltuielile de amânare vor fi în sarcina părții
respective. Ideea e că procesul nu poate continua în lipsa avocatului. (Textul vorbește despre
apărătorul părții - probabil e o scăpare. Cu siguranță nu poate fi vorba de un apărător care este
mandatar neavocat, pentru că funcția de apărare este exercitată de avocat sau de către consilierul
juridic).
Art. 218 - Infracțiunile de audiență
(1) Dacă în cursul ședinței se săvârșește o infracțiune, președintele o constată și îl identifică pe
făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.
(2) Instanța poate, în condițiile legii penale, să dispună și reținerea făptuitorului.
Președintele completului de judecată nu are o poziție dominantă în ceea ce privește soluționarea
cauzei, poziția lui este una dominantă doar în ceea ce privește poliția ședinței de judecată.

III. Momentele principale în desfășurarea ședinței de judecată

Art. 219 - Verificări privind prezentarea părților
(1) Instanța verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică și
împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.
(2) În cazul în care părțile nu răspund la apel, instanța va verifica dacă procedura de citare a fost
îndeplinită și, după caz, va proceda, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori la
judecarea procesului.
Avem o primă reglementare în ceea ce privește momentele principale în desfășurarea ședinței
de judecată în art. 215 care vorbește despre ordinea în care se examinează cauzele. Acest articol
vorbește despre o prioritate a proceselor declarate urgente, a celor rămase în divergență și a celor care
au primit termen în continuare. Însă mai sunt și alte reguli. Aceste trei categorii pot fi puse pe o listă
de prioritate, dar sunt și aspecte care intervin în ceea ce privește ordinea examinării cauzelor și care
nu pot fi prevăzute. De exemplu: procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate ori asistate de
avocat, respectiv consilier juridic, se vor dezbate cu prioritate - regula. Evident, acest lucru (că partea
e reprezentată/ asistată sau nu) nu se poate ști întotdeauna de la momentul în care se face lista - sunt
și situații în care dosarul este la primul termen și avocatul abia atunci se prezintă (nu se știa dinainte
că partea este reprezentată). Aceasta este mai mult o regulă pe care președintele o aplică în interiorul
ședinței, când întreabă în care cauze sunt avocați și o să le ia cu prioritate pe acestea. De ce această
prioritate? Pentru că avocat este un profesionist, el poate avea și mai multe cauze într-o zi; părțile care
nu au avocat este puțin probabil să aibă mai multe procese în aceeași zi.
O altă regulă este aceea că la cererea părții interesate, pentru motive temeinice, judecătorul
poate schimba ordinea de pe listă. De exemplu: una dintre părți sau avocatul ei depune o cerere scrisă
că nu s-au putut prezenta de la prima oră întrucât vin din altă localitate și nu pot ajunge la ora
respectivă.
Legat de acestea, există și o prevedere în regulament, care este puțin diferită: La cererea
părților, instanța va putea lăsa cauza la urmă fixând o altă ordine. Cele doua texte (din cod și
regulament) nu se contrazic. Textul din cod vorbește de faptul că la cererea unei părți și pentru motive
justificate, instanța poate să schimbe ordinea (fie să ia dosarul mai repede, fie să îl lase la urmă).
Regulamentul se referă la o cerere făcută de ambele părți, de a se fixa o ordine mai târzie (justificare
nu este necesară în acest caz, deși de cele mai multe ori se prevăd motivele cererii).

3
! - O altă ordine de orientare a ședinței este aceea că cauzele care se amână fără discuții vor putea
fi strigate la începutul ședinței. Avem doua reglementări aici:
1) Art. 220 NCPC
Art. 220 - Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată
Părțile pot cere instanței, la începutul ședinței, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de
judecată, dacă acestea nu provoacă dezbateri. Când completul de judecată este alcătuit din mai mulți
judecători, această amânare se poate face și de un singur judecător.
Pot exista situații în care procesele nu sunt în stare de judecată, dar sunt discuții cu privire la
administrarea probelor, sau nu sunt în stare de judecată dar trebuie să interogheze un martor. De
exemplu:
a) Una dintre părți observă din studiul pe care îl face asupra dosarului că procedura de citare a
unei părți nu a fost legal îndeplinită, ceea ce înseamnă că dacă partea respectivă nu este
prezentă ca să acopere procedura de citare, nu are de ce să aștepte ca judecătorul să vadă că nu
e procedura completă și să acorde în mod obligatoriu un termen.
b) Instanța a dispus formularea unei adrese pentru a solicita anumite informații de la o anumită
instituție, informații pe care le-a considerat necesare pentru rezolvarea cauzei. S-a dat un
termen, și la termenul respectiv adresa nu a venit la dosar. În acest caz nu vor avea loc
dezbateri, iar dosarul de va amâna.
! - Dacă, în schimb, discutăm de excepții procesuale, incidente precum suspendarea, probe, chiar dacă
nu sunt în stare de judecată, acestea sunt dezbateri, și nu se va putea aplica această regulă.
2) Regulamentul de ordine interioară: Cauzele care se amână fără discuții (nu ca în cod, fără
dezbateri) vor putea fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dacă toate părțile legal citate
sunt prezente și cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă.
*Cam același lucru ca și în cod, cu singura mențiune că în regulament ni se spune că este
aplicabil textul și în cazul în care nu sunt toate părțile prezente, însă acelea care lipsesc au cerut
judecarea în lipsă.
Trebuie să reținem că lista de ordine care este întocmită de grefierul de ședință poate suferi
modificări după următoarele împrejurări: părțile au sau nu avocat, cer sau nu amânarea cauzei la
începutul ședinței sau cer lăsarea mai la urmă a cauzei de comun acord. În rest, se respectă ordinea de
pe listă.

IV. Ce se întâmplă la apelul propriu-zis, atunci când se strigă cauzele?

Apelul îl face grefierul de ședință. Dacă există și instalație de sonorizare, se face prin acesta
astfel încât să audă și cei de afară. Grefierul va striga numele/denumirea părților sau numărul
dosarului.
După apel, grefierul de ședință face un referat al cauzei. Potrivit Regulamentului, acesta
cuprinde o prezentare pe scurt a obiectului pricinii (despre ce este vorba în proces: nulitate, divorț),
stadiul în care se află pricina (administrare probe, primul termen, termen de dezbateri etc) și modul în
care s-a îndeplinit procedura de citare sau s-au îndeplinit alte măsuri dispuse de instanța de judecată
la termenul anterior (P. C., L. P. etc). În referat se poate face mențiune și despre motivele de
incompatibilitate absolută. Prin urmare, în cadrul acestui referat se vorbește nu numai despre
procedură, ci și, de exemplu, despre eventualele adrese, expertize dispuse de instanță.
După acestea, dosarul este predat completului de judecată. Odată ce dosarul ajunge aici, avem
mai multe ipoteze: E posibil ca acel termen să fie unul în care va interveni amânarea, un termen în
care vor avea loc dezbateri asupra excepțiilor, probelor sau chiar dezbaterile finale.
AMÂNAREA
Motive de amânare:
1. Lipsa de procedură cu o parte ce nu se prezintă pentru a o acoperi; Avem text care spune că
instanța are obligația de a amâna cauza ori de câte ori observă că procedura nu este legal
îndeplinită față de una dintre părți - art. 160 NCPC;

4
 2. În temeiul învoielii părților - art. 221 NCPC.
Art. 221 - Amânarea judecății prin învoiala părților
(1) Amânarea judecății în temeiul învoielii părților nu se poate încuviința decât o singură dată în
cursul procesului.
(2) După o asemenea amânare, dacă părților nu stăruiesc în judecată, aceasta poate fi suspendată
și cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor de timbru, potrivit legii.
(3) Instanța este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părți pentru un motiv anumit nu
tinde la o amânare prin învoiala părților; este socotită ca atare cererea de amânarea la care
cealaltă parte s-ar putea împotrivi.
Dacă părțile au cerut o amânare de comun acord și nu stăruiesc la termenul următor în
judecarea cauzei, va interveni suspendarea de drept a procesului. De ce? Ținem minte că procesul este
bazat pe principiul contradictorialității. Dacă prima dată părțile nu vor să se judece, instanța acceptă
și va da un nou termen. Dacă și la următorul termen părțile cer o amânare, instanța suspendă procesul
și când părțile o să dorească să se judece, se repune cauza pe rol, se plătesc taxele de timbru în cuantum
de jumătate din cât s-a plătit inițial și se va judeca atunci. Mai este un lucru ce trebuie reținut aici, și
anume că instanța e obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de părți, după ce au luat o amânare de
comun acord, nu reprezintă în realitate o nestăruință în judecată. Este considerată ca atare amânarea
la care partea cealaltă s-ar putea împotrivi. Asta pentru că și părțile știu textul și vor spune astfel „Am
cerut amânarea de comun acord, dar trebuie din nou să amânăm. Însă există textul acela care spune că
dacă mai cerem încă o dată amânarea ne vor suspenda procesul și plătim jumătate din taxă. Cum
facem? Ne facem că avem un motiv temeinic: tu depui un înscris pe care eu îl știu, iar eu cer termen
ca să îl cunosc, conform codului. ” Astfel, partea cealaltă s-ar putea opune la depunerea înscrisului,
care e depus peste termen (acesta este reglementat de norme dispozitive), însă nu o va face, cerând
astfel termen pentru cunoașterea înscrisului, obținând astfel amânarea.
3. Lipsă de apărare - art. 222 NCPC
Art. 222 - Amânarea judecății pentru lipsă de apărare
(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate,
numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau
reprezentantului ei.
(2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții,
pronunțarea în vederea depunerii concluziilor scrise.
Motive temeinice: partea a suferit o boală care a necesitat spitalizare și nu a avut timp să
meargă să își angajeze avocat, sau și-a angajat însă avocatul nu a avut timp să se pregătească.
Dacă se refuză amânarea pentru lipsă de apărare (nu se consideră că există motive temeinice
etc), instanța, totuși, la cererea părții va amâna pronunțarea în vederea depunerii concluziilor scrise.

În principiu, în tot cursul procesului (cu precădere la începutul ședinței), judecătorul va încerca
împăcarea părților. Dacă apreciază că pentru a da aceste sfaturi de împăcare este necesară prezența
părților, judecătorul poate solicita prezența personală a părților, chiar dacă ele au reprezentanți. - art.
227 NCPC.
Art. 227 - Prezența personală a părților în vederea soluționării amiabile
(1) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările
necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfățișarea personală a părților, chiar dacă
acestea sunt reprezentate. Dispozițiile art. 241 alin. (3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii.
Judecătorul poate informa părțile cu privire la doua aspecte: procedura medierii și, dacă este cazul, în
ipoteza în care au avocați, pot solicita administrarea probelor de către avocați.

5
 V. După toate acestea se ajunge la problema de bază. Care este ordinea de analiză?
1. Examinarea excepțiilor
2. Administrarea probelor
3. Dezbaterea cauzei.
*În fiecare dintre aceste etape există o ordine.

VI. Modul în care părțile iau cuvântul (valabil pentru dezbaterea finală cât și pentru orice
alte dezbateri)
! Ordine: Reclamant - Pârât - Alte părți după poziția lor procesuală.
Reprezentantul Ministerului Public ia ultimul cuvântul în cazul în care acesta nu este parte la
proces. În cazul în care acesta are calitatea procesuală de reclamant/pârât, se va păstra ordinea: va lua
cuvântul primul în cazul în care are calitatea de reclamant și al doilea în cazul în care are calitatea de
pârât.
Intervenientul principal va vorbi după reclamant, pentru că el are tot poziția procesuală de
reclamant. Chematul în garanție, va vorbi după partea care l-a chemat în garanție. Intervenienții
accesorii vor vorbi imediat după partea pentru care au intervenit.
După dezbatere, instanța va da o încheiere prin care declară cercetarea închisă și fixează termen
pentru dezbaterea fondului în ședință publică. - art. 244 NCPC.
Majoritatea consideră că această prevedere este amânată. De ce?
La ora actuală, lucrurile merg cam cum mergeau pe vechiul cod. Cercetarea procesului se termină și
imediat, la același termen și fără o încheiere distinctă, începe dezbaterea fondului. Încheierea dată de
instanță va fi pentru tot (și cercetare și dezbateri) sau nu va fi nicio încheiere m dacă are loc pronunțarea
în acea ședință.
Art. 244 - Terminarea cercetării procesului
(1) Când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată
și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.
(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vederea părților să redacteze note privind
susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit
alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.
(3) Părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeași zi
sau la alt termen.
(4) Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord și ca
dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a
solicitat expres ca aceasta să aibă loc în ședință publică.

VII. Repunerea cauzei pe rol

După încheierea dezbaterilor, judecătorii se retrag pentru deliberare. După închiderea
dezbaterilor nu mai pot fi depuse înscrisuri. Singurul lucru pe care părțile îl mai pot face este să depună
concluzii scrise, fie în completarea celor depuse anterior, fie singure.
*Concluziile scrise reprezintă o dezvoltare a concluziilor orale făcute în ședința publică.
Totuși, judecătorul ar putea repune cauza pe rol (adică să nu pronunțe o hotărâre) în cel puțin
următoarele două cazuri:
a) Când există divergentă între judecători - doar în cazurile în care avem un complet par.
b) Nu există divergență, dar completul de judecată consideră necesar administrarea unor
probe noi sau are nevoie de noi lămuriri.
Exemple:
a) Se observă o excepție de ordine publică neinvocată. Ce ar însemna asta? Că acea excepție
oricum ar putea fi invocată în apel. Și atunci, avem doua ipoteze: fie nu repune cauza pe rol și
pronunță o hotărâre casabilă, fie repune cauza pe rol pentru a discuta excepția, dând o hotărâre
corectă, chiar dacă aceasta situație prezintă un deranj (trebuie citate din nou părțile etc);

6
 b) În cazul observării unei proceduri ce nu a fost legal îndeplinită: Grefierul a făcut prost referatul,
judecătorul s-a luat la povești cu el și astfel trebuie repusă cauza pe rol, tot pentru a evita
pronunțarea unei hotărâri casabile.
c) Ignorarea unei probe esențiale: își dau seama că nu reușesc să facă anumite calcule și au nevoie
de un expert. Nu pot să le facă prost, așa că se repune cauza și se desemnează un expert.
Părțile trebuie citate din nou în toate aceste ipoteze, pentru că ele nu mai au termen în
cunoștință - De aceea părțile trebuie citate și cauza repusă pe rol.

VIII. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate

De ce este important?
Pentru pârât este termenul până la care:
1) Ar putea atrage terți în proces, dacă întâmpinarea nu este obligatorie;
2) Poate invoca necompetența materială și teritorială;
3) Poate invoca nulitatea relativă cu privire la neregularitățile săvârșite până la începerea
procesului - pentru că este primul termen următor celui în care s-au săvârșit neregularitățile.
4) Poate formula cererea reconvențională.
Pentru reclamant este termenul până la care:
1) Poate modifica cererea de chemare în judecată;
2) Poate propune probe noi conform art. 204 NCPC.
*T. B.: probele noi trebuie să fie în legătură cu modificările aduse cererii.
Pentru instanță este termenul până la care/la care:
1) Își poate verifica din oficiu competența generală, materială, teritorială exclusivă;
2) Este obligată să verifice (din oficiu) identitatea părților și calitatea de reprezentant (dacă
este cazul), conform art. 219 NCPC. Această neverificare atrage o nulitate necondiționată,
conform art. 196 NCPC.
3) Estimează durata procesului, conform art. 238 NCPC; Este un concept nou introdus în
codul de procedură civilă. Din oficiu, judecătorul ascultă părțile, și, după ascultarea lor,
va estima cam care este durata necesară soluționării procesului, ținând cont de:
împrejurări, de excepțiile invocate, de numărul părților, de probele propuse de părți etc și
trece în încheiere durata procesului. Depășirea termenului estimat nu atrage sancțiuni, însă,
trebuie să ne gândim cât de importantă este o estimare făcută de instanță și o depășire a
termenului, fără motive temeinice, într-o eventuală plângere la CEDO într-un proces
privind încălcarea dreptului la un proces rezolvat într-un termen rezonabil. În asemenea
plângeri, CEDO se va raporta la termenul estimat de instanță. (*bine, e valabil în cazul în
care termenul se depășește cu ceva timp, nu o lună două).

Art. 219 - Verificări privind prezentarea părților

(1) Instanța verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate, verifică și
împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă sau le asistă.
(2) În cazul în care părțile nu răspund la apel, instanța va verifica dacă procedura de citare a fost
legal îndeplinită și, după caz, va proceda, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori la
judecarea procesului.

ÎNCHEIEREA DE ȘEDINȚĂ
I. Care este rolul încheierii de ședință?
Un dosar ar putea să dureze uneori și ani de zile, astfel încât ar fi foarte complicat pentru un
judecător să mai țină minte ce s-a întâmplat la un anumit termen. Se poate modifica completul sau
poate avea loc ipoteza controlului judiciar făcut de instanța superioară care trebuie să aibă în vedere
toate deciziile ce s-au luat la fiecare termen în parte.

7
Încheierea se redactează pentru fiecare termen în parte, numai că aici trebuie făcute unele precizări
(observații).
Observații:
1) Pentru termenul la care a avut loc chiar judecata (ultimul termen de judecată la care s-au pus
concluziile pe fond) nu se da o încheiere, pentru că ce s-a întâmplat la termenul respectiv va fi
reflectat chiar în hotărârea judecătorească pronunțată, în partea de început a acesteia, numita
„practicaua” hotărârii;

2) Dacă judecătorii nu decid să se pronunțe chiar în ziua în care au avut loc dezbaterile finale și
amână pronunțarea pentru că au nevoie de timp pentru a pronunța, atunci se redactează o
încheiere pentru ziua în care au avut loc dezbaterile și această încheiere poartă denumirea de
încheiere de dezbatere. Are un regim foarte important pentru că hotărârea judecătorească ce se
va pronunța nu va mai cuprinde partea expozitivă numită practicaua, ci numai mențiunea că
tot ce s-a întâmplat în ședința în care au avut loc dezbaterile este cuprins în încheierea de
dezbatere. Deci vom avea o hotărâre judecătorească să zicem mai mică decât prevede codul ca
regulă - ea va avea considerente, dispozitiv, dar nu va avea partea expozitivă.
*Dacă judecătorii amână de mai multe ori pronunțarea, pentru fiecare amânare va fi
dată o încheiere de dezbatere (în aceasta se va spune de regulă faptul că completul a fost legal
constituit, însă amână pronunțarea pentru că mai au nevoie de timp pentru a delibera - această
amânare va fi de maximum 15 zile);
*De ce e importantă încheierea de dezbatere? Dacă această încheiere de dezbatere nu
este valabilă, nulitatea se extinde automat asupra întregii hotărâri judecătorești întrucât
încheierea face corp comun cu hotărârea. De ce? Am spus că dacă există o încheiere de
dezbateri, practic hotărârea nu va mai avea o parte (partea expozitivă). Ori dacă ar fi nulă
încheierea (sau hotărârea - dl profesor a spus în ambele feluri) de dezbatere, în felul acesta ar
fi nulă și o parte din hotărâre și cum hotărârea e un act juridic unitar, nu am putea spune că o
parte este valabilă și una nu.

3) Încheierile de ședință nu trebuie confundate cu încheierile date de executorul judecătoresc. Și

acesta dă încheieri, însă ele sunt specifice executării silite - nu sunt acte jurisdicționale (cum
este încheierea de ședință), ci sunt acte de procedură specifice executării silite.

II. Cum se ajunge la încheiere și cine o redactează?

Printr-o modificare recentă a codului de procedură s-a stabilit următorul regim de redactare a
încheierii de ședință:
Rolul primordial în redactarea hotărârii revine grefierului de ședință. De ce? Grefierul este
obligat să ia note în legătură cu ceea ce se discută în ședința de judecată la un termen oarecare. Aceste
note sunt ținute într-un caiet al grefierului care este vizat de către președintele completului. Părțile pot
solicita citirea notelor și, dacă este cazul, pot să ceară corectarea lor. De asemenea, pot contesta modul
în care s-au notat cele întâmplate în ședință, însă contestarea nu se poate face decât la ședința imediat
următoare la care este procedură completă.
Orice ședință de judecată se înregistrează. Deci grefierul ia note (notele se iau pe aspectele
esențiale doar, nu e nevoie ca grefierul să scrie tot) și ședința se înregistrează. În caz de contestare a
notelor, acestea vor fi confruntate cu înregistrarea, dispunându-se, dacă este cazul, modificarea sau
completarea lor. Părțile, pe cheltuiala lor, pot obține o copie electronică după înregistrările ședinței în
ceea ce privește pricina lor. Copiile de pe înregistrare se pot cere și de către instanța de control judiciar.
! - Pe baza notelor și, eventual, cu verificarea înregistrărilor (în cazul în care grefierul are dubii cu
privire la notele pe care le-a luat), se redactează încheierea de ședință, în termen de 3 zile de la
termenul la care a avut loc ședința de judecată. Redactarea o face grefierul, dar ea va fi verificată de
către judecător cu ocazia semnării (ocazie cu care poate dispune refacerea, completarea ei).

8
III. De câte feluri sunt încheierile?
Avem doua mari categorii de încheieri:
1) Încheieri interlocutorii - sunt definite ca fiind cele care, fără a hotărî asupra fondului
procesului, soluționează excepții procesuale, incidente procedurale sau alte chestiuni litigioase.
Esențial este că în cadrul acestor încheieri, instanța nu poate reveni asupra celor dispuse. Aceste
încheieri pot fi desființate numai pe calea controlului judiciar de către instanța ierarhic
superioară. Prin sintagma „instanța nu poate reveni” trebuie să înțelegem chiar și ipoteza în
care, din cauza unor motive temeinice, completul a suferit modificări - astfel, chiar dacă
judecătorii sunt alții, atâta vreme cât ei reprezintă aceeași instanță, nu se poate reveni asupra
unei încheieri interlocutorii, chiar dacă noii judecători nu sunt de acord cu soluția dată de unul
dintre colegii judecători care au fost înlocuiți.
*Odată dispusă o măsură prin încheiere interlocutorie, nu se mai poate reveni asupra ei
decât în cazul unui control judiciar.

Exemple (enumerarea nu este exhaustivă):

a) Încheierea prin care s-a respins excepția de necompetență;
b) Încheierea prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale, a capacității, a
interesului;
c) Încheierea de admitere în principiu a unei cereri de partaj
*Despre ce este vorba? Într-un proces de partaj, mai întâi, judecătorul stabilește
calitatea părților, drepturile pe care le au în legătura cu masa partajabilă (cotele) și
bunurile ce compun masa partajabilă și pronunță o hotărâre ce se numește încheiere
de admitere în principiu prin care stabilește: cine e moștenitor/coproprietar,
drepturile și bunurile. După aceasta, dispune efectuarea de expertize în vederea
stabilirii loturilor, sultelor și se dă hotărârea finală. Dar, încheierea mai sus-
menționată, este practic o încheiere dată în cursul procesului și care intră, evident,
în categoria încheierilor interlocutorii pentru că ea rezolvă o chestiune litigioasă
(practic s-a rezolvat jumătate din proces prin această încheiere).
d) Încheierea prin care instanța se pronunță asupra unui incident, cum ar fi suspendarea.
e) Încheierea prin care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate a unui act
administrativ - această nelegalitate se poate observa chiar și într-un proces civil;
f) Încheierea prin care se admite conexarea.

2) Încheieri preparatorii - sunt încheieri prin care se adoptă simple măsuri de administrare a
judecății și nu dezleagă chestiuni litigioase. Esența: în cadrul acestor încheieri, instanța nu este
ținută de măsurile adoptate, putând reveni motivat, asupra lor. Majoritatea încheierilor sunt
preparatorii.
Exemple:
a) Încheierea prin care s-a estimat durata procesului - este o încheiere preparatorie pentru
că în funcție de evoluția procesului, instanța poate să revină asupra estimării.
b) Încheierea de încuviințare a probelor
*Instanța la un moment dat aprobă o serie de probe, pentru că are viziunea că acele
probe vor conduce la aflarea adevărului, dar, pe parcursul procesului, unele probe devin
inutile prin administrarea altora, astfel încât instanța poate reveni (de exemplu când
încuviințează interogarea unui martor și revine ulterior asupra măsurii, întrucât până la
acea dată a fost suficient de lămurită din înscrisuri / se depune un înscris doveditor,
făcând astfel mărturia ce ar urma irelevantă / sau invers, se aprobă doar proba cu
înscrisuri și se constată ulterior că acestea nu sunt suficiente, urmând a fi necesară și
interogarea unui martor).

9
 *Orice încheiere de încuviințare a probelor are două componente: o componentă
prin care instanța se pronunță asupra legalității probei și o componentă prin care se
pronunță asupra utilității / oportunității probei. Partea legată de oportunitatea probei
este una preparatorie, în timp ce partea legată de legalitatea probei este una
interlocutorie (dacă este legală proba cu martori / dacă este legal interogatoriul / dacă
este legal să administrezi un anumit înscris în cazul în care nu e autentic - acestea sunt
chestiuni litigioase).

În realitate, într-un proces este greu ca o încheiere sa fie numai interlocutorie sau numai
preparatorie, deși codul așa ar părea că spune. În realitate, o încheiere cuprinde mențiuni preparatorii
și mențiuni interlocutorii, pentru că, de cele mai multe ori putem găsi atât măsuri de administrare a
judecății, cât și chestiuni de dezlegare a unor probleme litigioase. Deci clasificarea pe care o face codul
este mai mult din prisma efectelor pe care le produc cele doua feluri de încheieri, și nu că se dau două
tipuri: doar preparatorii sau doar interlocutorii.

IV. Forma încheierilor

Încheierea are forma hotărârii judecătorești, numai că este o hotărâre pregătitoare, nu una finală.
Găsim aici toate elementele pe care le cuprinde o hotărâre judecătorească: denumirea instanței,
denumirea/numele părților, obiectul procesului, probelor, calea de atac și termenul de exercitare, dacă
judecata a avut loc în ședință publică sau nu, semnătura membrilor completului și a grefierului.
SEDIUL MATERIEI: Art. 425 / NCPC.

V. Regimul căilor de atac

Regula: Încheierile premergătoare se atacă odată cu fondul. Practic, apelul sau recursul făcut
împotriva unei hotărâri se consideră a fi făcut și împotriva tuturor încheierilor pronunțate în acea cauză,
dacă partea nu menționeze contrariul.
De ce am spus „încheieri premergătoare”? Normal ar fi o greșeală de limbaj, pentru că am spus
că toate încheierile sunt premergătoare unei hotărâri, dar tot atunci am spus că există și excepții, de
aceea folosirea acestei expresii nu reprezintă o greșeală pentru că sunt și încheieri care nu sunt
premergătoare. Când se întâmpla acest lucru?
1) Dacă se face o cerere de sechestru judiciar anterior existenței unui proces se pronunță o
încheiere. Ea nu este premergătoare, este o încheiere ce finalizează o procedură. Este adevărat
că finalizează o procedură care are o particularitate, și anume că nu antamează fondul;
2) Atunci când vrei să asiguri o dovadă: îți dai seama că o anumită probă ar putea să dispară, dar
nu ai început încă procesul de fond și nu sunt întrunite condițiile de exercițiu ale acțiunii. Dar
îți dai seama că la un moment dat dreptul va deveni actual, ai dubii semnificative că o să te
înțelegi cu partea adversă și știi că se va ajunge la proces și că o probă esențială s-ar putea să
dispară până la începerea procesului. Soluția: procedura specială a administrării de probe în
viitor - această procedură presupune doar conservarea unei probe ce ar putea să dispară.
Instanța se pronunță printr-o încheiere care iarăși nu e premergătoare pentru că nu mai urmează
nimic după ea. Sigur, urmează acel proces de fond, dar acela este alt dosar. Sunt situații (ce-i
drept excepționale) în care încheierile finalizează anumite proceduri, dar, cu mențiunea că
acele proceduri nu vizează fondul.
*Sigur că acele încheieri care sunt finale se atacă imediat, nu odată cu fondul.
! - Lăsând la o parte acele ipoteze în care încheierile nu sunt premergătoare, în genere, când vorbim
despre încheieri vorbim despre ceva premergător.
Excepții: În cazul încheierilor premergătoare, sunt și reguli derogatorii de la cea privind atacarea
odată cu fondul.
a) Atacarea pe cale separată - pentru aceasta trebuie să existe o prevedere expresă a legii.

10
 Exemple:
1) Respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție (principală sau accesorie) este o
încheiere interlocutorie.
*Se atacă cu apel cu apel în 5 zile de la comunicare și trebuie soluționată în
10 zile. De ce e termenul așa scurt? Pentru că procesul de fond se suspendă până
la soluționarea acelui apel. Sigur, dacă se atacă la ICCJ vorbim despre recurs.
*Încheierea de admitere în principiu a cererii merge după regulile obișnuite
și se atacă odată cu fondul.
2) Încheierile date asupra cererilor de suspendare a procesului
*De exemplu, suspendarea procesului când părțile nu se prezintă, deși toate
sunt legal citate și niciuna nu a cerut judecarea în lipsă.
*Imaginați-vă că instanța suspendă procesul printr-o încheiere interlocutorie,
iar una dintre părți vine și spune „e adevărat că nu ne-am prezentat și că am fost
legal citați, dar vedeți că am făcut o cerere de judecare în lipsă și se află la dosar”
- judecătorul când s-a uitat peste dosar poate nu a văzut cererea formulată de
parte. Evident, judecătorul nu mai poate să revină, dar există cale de atac,
separată. Ce ar însemna să se atace odată cu fondul? Judecătorul poate reveni
asupra cererii formulată de parte doar dacă se repune cauza pe rol și se plătesc
jumătate din taxele datorate. Dar de ce să plătească partea taxele când nu fusese
vina lui? Ar fi o măsură injustă.
3) Cererea de suspendare a executării provizorii. Hotărârile care în general sunt atacabile cu
apel, nu sunt executorii, pentru că apelul suspendă executarea. Cu toate aceste, sunt o
serie de hotărâri care sunt executorii chiar dacă sunt atacate cu apel. În aceste cazuri,
legea spune că în cursul procesului de apel, poți să ceri suspendarea executării
provizorii cu plata unei cauțiuni. Instanța, evident, soluționează această cerere de
suspendare cu prioritate, pentru că este urgentă și apoi va soluționa apelul. Deci va
soluționa cererea de suspendare a executării provizorii printr-o încheiere. Această
încheiere se va ataca separat, pentru că dacă se va ataca odată cu hotărârea dată în apel,
nu va avea niciun sens. De ce? Pentru că suspendarea dacă s-ar da, s-ar da până la
soluționarea apelului. Ori la soluționarea apelului aveam două ipoteze: ori se admite
apelul și atunci se desființează hotărârea (nu mai ai ce să mai suspenzi în cazul acesta),
ori se va respinge apelul și atunci o cerere de suspendare a unei hotărâri apelate până la
soluționarea apelului ar deveni lipsită de interes. De aceea se va ataca imediat separat.
b) Nu există cale de atac - nici imediat și nici odată cu fondul.
Exemple:
1) Cererea de admitere a abținerii;
2) Cererea de admitere a recuzării;
3) Suspendarea cauzei a cărei strămutare se cere până la soluționarea strămutării;

CERCETAREA PROCESULUI
I. Noțiune:
Etapa procesuală în care se efectuează acte de procedură pentru pregătirea dezbaterilor finale
ale procesului. Acte de procedură - Art. 237 NCPC.
*Etapa dezbaterilor, singura care mai rămâne în afară de cercetarea procesului reprezintă depunerea
concluziilor pe fond. Celelalte acte de procedură sunt efectuate în etapa cercetărilor.

Locul cercetării procesului este camera de consiliu. Dar acest lucru numai din 2019. Instanța, după
ce constată încheiată cercetarea procesului, nu mai este obligată să acorde un termen exclusiv pentru
dezbaterile pe fond, putând continua chiar în ședința în care s-a terminat cercetarea procesului (deși
aici codul prevede o segregare a acestora printr-un termen).

11
 II. Reguli privind cercetarea procesului:
- Stabilirea probelor dacă probele se administrează de către instanță sau de către avocați /
consilieri juridici (*când vom ajunge la această parte a materiei vom vedea că există o
procedură prin care părțile care sunt asistate de avocați sau consilieri juridici pot administra
probele în afara instanței, caz în care, acest lucru evident se stabilește în faza de cercetare a
procesului);
- Legea stabilește că termenele sunt scurte, uneori putând fi chiar și de la o zi la alta și că numai
pentru motive temeinice se pot da termene îndelungate - doar că această prevedere, deși
imperativă în codul de procedură, este mai mult sau mai puțin respectată după gradul de
încărcare pe care îl are fiecare judecător. Deși există o hotărâre a CSM privind un program
optim de lucru al judecătorilor și fiecare dintre aceștia are un grad optim de încărcare (ceea ce
înseamnă că în principiu nu poate primi mai multe dosare decât un anumit număr), totuși
dispozițiile privind termenele scurte ține de numărul de dosare pe care îl are fiecare judecător;
- Se stabilesc lucruri precum renunțări la cerere sau la drept, tranzacții, rezolvarea procesului pe
cale de excepție;
- La sfârșit, dacă judecătorul se consideră lămurit, prin încheiere declară închisă cercetarea
procesului și fixează termen pentru dezbaterea procesului (*părțile pot conveni ca dezbaterea
să aibă loc la același termen - în acest caz prevederea din cod este importantă, dar mai mult
din 2017 încolo; în prezent judecătorii nu o aplică pentru că apreciază că este strâns legată
de problema camerei de consiliu). În ipoteza în care s-ar amâna (*dar și această dispoziție
pare a fi aplicabilă tot din ianuarie 2017) se prevedea că părțile depun concluziile scrise
înainte de dezbateri și logica era corectă - ar fi permis instanței să vadă toată pledoaria
dezvoltată, astfel încât în dezbateri să puncteze doar acele aspecte care i se par importante.
Acum, pentru că textul nu se aplică, concluziile scrise se depun după terminarea dezbaterilor,
ceea ce nu mai permite părții adverse să răspundă la ele și nici instanței să întrebe ceva dacă
nu a înțeles.

EXCEPȚII PROCESUALE

I. Noțiune
În primul rând, trebuie să înțelegem că excepțiile sunt niște apărări. Ele de fapt sunt mijloace
de apărare care privesc încălcarea unor norme de organizare, de procedură sau privind exercițiul
dreptului la acțiune, iar sub aspectul efectelor lor, tind fie la amânarea cauzei, fie la respingerea
pretențiilor - dar, în acest caz, fără o analiză în fond. Deci, plecăm de la ideea că excepțiile reprezintă
o specie a apărărilor și care poate fi determinată prin doua aspecte:
- determinări raportate la încălcările pe care le pretinde: apărările de fond în general se referă
la modul de interpretare a textelor de lege sau principiilor de drept aplicabile în privința
determinării drepturilor părții, precum și la modul de interpretare a probelor, în timp ce
excepțiile au un alt obiect: ele nu vizează cum se interpretează/ aplică legea care stabilește
dreptul subiectiv dedus judecății - în schimb îți stabilește ca obiect modul în care a fost
încălcată o normă fie ea de organizare, de procedură, fie o chestiune legată de exercițiul
dreptului la acțiune (adică existența dreptului, interesului, calității, capacității)
- spre deosebire de apărările de fond care tind la respingerea cererii ca nefondată (când textul
invocat nu conduce la consecințele solicitate) / neîntemeiată (când probele solicitate și
administrate nu conduc la cele pretinse), excepțiile tind fie la amânare, fie la respingerea cererii
fără o analiză în fond.

12
 Art. 245 - Noțiune
Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, parte interesată, procurorul
sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare
la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de
judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, urmărind, după caz, declinarea competenței,
amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.
Apărări lato sensu - totalitatea mijloacelor folosite pentru respingerea pretențiilor formulare de
către reclamant. Sunt alcătuite din:
1) Apărări de fond care sunt apărări în drept și apărări în fapt;
2) Excepții
! - Nu sunt excepții, ci apărări de fond, o serie de instituții care au în componenta lor denumirea
de excepție.
Cum s-a ajuns ca ele să fie denumite excepții? Problema este următoarea: ele au fost preluate
din dreptul roman, unde nu exista această diferențiere clară între apărările de fond și apărările de
procedură. Ele cuprindeau noțiunea de *exceptio* care cuprindea apărări mai largi decât desemnează
astăzi excepția și s-au împământenit cu cuvântul preluat din latină. Ulterior, acestea au fost traduse:
excepția procesului rău condus, excepția de neexecutare a contractului, mergând de fapt pe o traducere
ad litteram din latină, uitând de fapt că s-ar putea să facem prin asta o suprapunere peste un termen
românesc, și anume excepția ca mijloc de apărare specific procedurii civile. Evident, pentru persoanele
cu mai puțină aplecare spre istoria dreptului, confuzia poate fi una gravă.
*Excepția nulității actului juridic - ea nu este o excepție, ci este o apărare de fond; Cineva îți
spune să-i plătești o sumă de bani și își întemeiază pretenția pe un anume act. Tu spui că actul
respectiv e nul absolut sau anulabil și invoci excepția nulității/anulării lor. În acest caz, tu nu ceri
respingerea cererii fără o analiză în fond - tu ceri chiar analiza fondului și anume respingerea cererii
ca nefondată pentru că se întemeiază pe un act nevalabil. Chiar dacă îi spui excepție, ea nu are sensul
de excepție procesuală.
! - Nu reprezintă excepții, ci apărări de fond, deși deseori se spune că ele se invocă pe cale de
excepție (nu e pe nicio cale de excepție; prin această formulare trebuie să înțelegem că ele se invocă
pe cale de apărare):
a) Compensația legală - tinde la respingerea cererii ca nefondată - Reclamantul solicită o suma
de bani, iar tu spui că nu mai există datoria pentru că s-a compensat. Prin urmare, tu spui că
cererea este nefondată, nu este o cerere fără analiza fondului;
b) Beneficiul de diviziune;
c) Cererea reconvențională.
! - A nu se confunda excepțiile cu unele incidente procedurale care cuprind noțiunea de
“excepție”:
a) Excepția de neconstituționalitate - este un incident procedural, care are, din punct de vedere
doctrinar, o denumire aparte - ea este o chestiune prejudicială - adică este o apărare de fond
care în realitate nu poate fi rezolvată de către instanța învestită cu soluționarea cauzei în
virtutea principiului conform căruia instanța care judecă o cauză judecă și apărările și
incidentele. De ce? Ea este deferită unui alt organism, de obicei chiar din afara sistemului
judecătoresc sau chiar din sistemul judecătoresc, dar după altă procedură (*în cazul excepției
de neconstituționalitate este vorba de chiar un organism din afara sistemului judecătoresc).
Ea nu este o excepție nici pentru faptul că nu corespunde definiției - ea vizează înlăturarea din
cauză a unui text dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, cu alte cuvinte, lipsirea de suport legal a
pretențiilor sau apărărilor părții care invocă textele respective. Nu e nimic de excepție, ci este
vorba de rămânerea nefondată a acelor pretenții sau apărări care se întemeiază pe textul
neconstituțional.

13
 b) Excepția de nelegalitate a actului administrativ - este o apărare incidentală, care până de
curând era dată în competența instanțelor de contencios și, de la intrarea în vigoare a codului
de procedură, este dată în competența instanței civile în fața căreia se invocă;
c) Excepția trimiterii preliminare la CJUE - este un împrumut lingvistic, se referă la invocarea
nu pe cale de excepție, ci pe cale de apărare;
d) Sesizarea ICCJ pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în dezlegarea unei probleme de
drept - când instanța e nedumerită cu privire la o problema de drept și adresează o întrebare
ICCJ. E un incident de procedură ce suspenda judecata, dar e un aspect ce ține de fondul cauzei;
e) Suspendarea procesului civil până când se rezolvă procesul penal aflat în curs - este o
chestiune prejudicială.
Excepțiile sunt și ele forme de manifestare a acțiunii civile, prin urmare și pentru invocarea unei
excepție trebuie să se verifice condițiile de exercitare a acțiunii - în special interesul.
Exemplu - Ne punem problema dacă atunci când una dintre părți nu este legal citată la un termen,
dacă partea care este legal citată are interesul de invoca nulitatea procedurii de citare în
procesul cu partea adversă? Ea o va invoca pe cale de excepție - excepția nulității procedurii
de citare - e o excepție de procedură ce tinde la amânarea procesului. Dacă procesul va
continua în asemenea condiții, partea adversă va veni la următorul termen și va invoca ea
excepția nulității cu privire la toate actele ce s-au întâmplat la respectivul termen, iar partea
care a fost prezentă și, neinvocând acest lucru, va face anumite acte de procedură la acel
termen, își va vedea desființate acele acte și va pierde efectul acelor acte care poate sunt
benefice ei (în unele cazuri poate fi vorba chiar despre hotărârea judecătorească pronunțată
deja). Astfel, partea legal citată are interesul de a invoca această excepție.
- Dar dacă partea nu-și dă seama și nu invocă această excepție la termenul respectiv și se
fac o serie de acte. La termenul următor, partea care a fost prezentă și la termenul anterior
nu mai are interesul să invoce excepția nelegalei citări a părții adverse, ci numai partea care
nu a fost prezentă. Acum singurul lucru ce trebuie văzut e dacă actele ce s-au îndeplinit la
termenul anterior convin sau nu părții care a lipsit.
Deci, trebuie gândite cele 4 condiții de invocare a excepției, dar cu prioritate excepția interesului,
capacității și calității - dreptul mai puțin pentru că se referă la aspecte de fond.
Exemplu: Un avocat (nedeterminat) a confundat o excepție cu o apărare de fond care cuprindea
cuvântul excepție.
Nu e problema simplei confuzii, problema este că acestea au regimuri diferite de invocare.
Excepțiile pot fi invocate într-un anume termen și sunt soluționate într-un anumite mod, în timp ce
apărările de fond se invocă în alte termen și se soluționează altfel de către instanță:
- Asupra unei excepții instanța se pronunță prin dispozitiv (fie dispozitivul încheierii, fie
dispozitivul hotărârii finale);
- Asupra unei apărări instanța nu se pronunță prin dispozitiv, ci explică modul în care a acceptat
sau nu a acceptat apărările părților în considerentele hotărârii.
Probleme apar și în ceea ce privește ordinea soluționării, pentru că, de regulă, excepțiile se
soluționează înainte de fond, în timp ce apărările vor fi lăsate pentru dezbaterile finale. Dacă tu
consideri cumva că o apărare de fond este excepție și te pronunți înainte - acest lucru înseamnă că te-
ai antepronunțat - te pronunți asupra unei probleme de fond la începutul procesului.

II. Clasificarea excepțiilor:

I. După obiectul lor:
a)De procedură - sunt cele privind încălcarea normelor de organizare, de competență,
precum și a normelor de procedură propriu-zisă (acestea sunt cele mai multe: excepția de
necompetență, perimare, nulității citației, inadmisibilității / nelegalității administrării unei
probe, lipsa calității de reprezentant etc).
b)De fond - vizează lipsuri ale dreptului la acțiune. Aici pot fi determinate.

14
 Astfel, avem:
- excepția lipsei de interes;
- excepția lipsei capacității;
- excepția lipsei calității;
- excepția prematurității;
- prescripția;
- autoritatea de lucru judecat - pentru că aceasta face ca dreptul să nu mai existe,
pentru că el a fost tranșat. Autoritatea de lucru judecat ascunde o lipsă a dreptului pe
care îți întemeiezi pretenția și este tratată ca fiind o excepție de fond.
- constatarea faptului că pârâtul îi datorează o sumă de bani. - caracterul subsidiar
al acțiunii în constatare (excepție de ordine publică). Aceasta distincție este importanta
pentru ca, de principiu, excepțiile de fond sunt de ordine publica, mai puțin prescripția.
! - Excepțiile de fond nu trebuie confundate cu apărările de fond. Ele vizează dreptul la acțiune,
ceea ce le aproprie foarte mult de fond, dar se deosebesc de acestea pentru că vizează respingerea unei
cereri fără analiza pe fond.
*În doctrină s-a mai vorbit și despre așa-numitele inadmisibilități ca fiind o categorie
intermediară între apărările de fond și excepții. Această teză a categoriei separate nu este
corectă. Ea este împrumutată din jurisprudența și doctrina franceză care e congruentă cu
legislația franceză (în legislația franceză sunt denumite „fine de neprimire”, pe când la noi ar
fi o analogie fără acoperire în legislație. Acestea sunt în genere ceea ce numim noi excepții de
fond, aspecte care nu sunt formale, dar nici nu permit intrarea pe fond. Nu putem primi o astfel
de teză pentru că s-ar suprapune peste o definiție legală a noastră, și anume excepțiile de fond.
Ar fi regretabil, terminologic, să ai două denumire care definesc aceeași realitate și, mai mult,
să spui că de fapt sunt două lucruri distincte.
*Prin urmare, doctrina noastră respinge teza existenței categoriei separate, DAR acceptă
noțiunea de inadmisibilitate ca efect al admiterii unei excepții de fond sau de procedură. Cei
care resping categoria de apărări numite inadmisibilități, nu resping ideea că o cerere ar putea
fi respinsă ca inadmisibilă, numai că această respingere vine ca urmare a admiterii unei excepții
(deci e un efect), nu ca o structură în sine.
Exemplu:
1. Avem o acțiune în constatare. Dacă o acțiune în constatare este formulată, dar se cere constatarea
unei situații de fapt, tu de fapt invoci o excepție de fond, pentru că vizează o condiție de exercițiu
(specială) a acțiunii. Dar, admițând excepția, vei respinge cererea ca inadmisibilă - nu înseamnă
că ai invocat o inadmisibilitate și că aceasta este altceva decât o excepție așa cum le-am învățat.
2. Legea prevede că o hotărâre este dată fără nicio cale de atac (de exemplu: hotărârea de
declinare). Să ne gândim că poate se trezește omul să facă o cale de atac, scriind pe cerere că
face apel. Acea cerere va primi un număr de dosar. E adevărat că cererea va fi inadmisibilă, dar
trebuie să dea cineva această soluție. Cu această ocazie, se va invoca de instanță din oficiu
excepția (v-aș spune) a inadmisibilității - dar e o excepție totuși; nu e considerată a fi o altă
categorie. Ce se ascunde în spatele acestui cuvânt? Se ascunde o lipsă a dreptului de a face apel
- e o „excepție a lipsei dreptului”. Însă de aici la a face o categorie separată a inadmisibilităților
ca excepții, este mult.

II. După efectul spre care tind:

a)Dilatorii - tind la amânarea procesului:
Exemple:
1. excepția de nulitate a citării uneia dintre părți. Care ar fi soluția? Dispune admiterea
excepției, o nouă citare a respectivei părți și amânarea procesului;
2. excepția necompetenței - odată admisă excepția nu se termină procesului, ci doar se declină
cauza în favoarea unei alte instanțe la care va continua;

15
 3. excepția de conexitate - cele două procese se unesc și vor continua la o anume instanță;
4. excepția litispendenței - doua procese având tripla identitate se unesc, iar procesul
continuă.
b)Peremptorii - tind la restrângerea procesului/ paralizarea procesului, dar fără o analiză
pe fond. Poate fi respingere sau anulare.
În general, majoritatea excepțiilor de fond sunt preemptori, pentru că toate, presupunând
lipsa exercițiului dreptului la acțiune, vor duce la paralizarea acțiunii. Admiterea excepțiilor
duce la blocarea procesului.
Sunt și excepții de procedură care duc la paralizarea procesului. Exemplu: excepția de
perimare.
! - Sunt și excepții care încep printr-un efect dilatoriu, dar se transformă ulterior într-un efect
peremptoriu.
Exemplu:
1. lipsa calității de reprezentant - se acordă un termen pentru dovedirea calității de reprezentant
sau confirmarea actelor de către mandant. Dacă acest lucru nu se întâmplă în interiorul unui
termen, se admite excepția și se anulează cererea;
2. Lipsa capacității de exercițiu - nu se anulează actul, ci se dă un termen pentru a se confirma
actele. Dacă nu se confirmă, intervine nulitatea;
3. Netimbrarea cererii. Se dă un termen, fie în procedura de regularizare (termen de 10 zile), fie
dacă își modifică cererea și trebuie să timbreze diferit - i se dă un termen pentru diferență
(termen lăsat la aprecierea instanței).

Mai avem diviziunea (în funcție de regimul normelor) între:

a) Excepții absolute - vizează încălcarea unor norme de ordine publică;
b) Excepții relative - vizează încălcarea unor norme de ordine privată.

III. Invocare
Art. 247 - Invocare
(1) Excepțiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanță în orice stare a procesului, dacă
prin lege nu se prevede astfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței de recurs numai dacă,
pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
(2) Excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes, dar nu mai târziu la primul
termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului
și înainte de a se pune concluzii pe fond.
(3) Cu toate acestea, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile
procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele
pricinuite părții adverse, dispozițiile art. 189-191 fiind aplicabile.
Cine invocă? Termen
Excepții - părți, dar și terți care intră - în principiu, în orice stare a procesului.
absolute în proces și dobândesc *în recurs pot fi invocate, dar numai dacă soluționarea lor
drepturi ca și reclamanți; nu impune administrarea unor alte probe decât proba prin
- instanța înscrisuri (singura admisibilă în recurs)
- procurorul - dacă participă
Excepții - partea care justifică un - cel mai târziu la primul termen de judecată ulterior
relative interes săvârșirii respectivei neregularități, în etapa cercetării și
înainte de a se pune concluzii pe fond (după nu se mai pot
invoca). Dar daca apar vicii în legătura cu încheierea prin
care s-a luat act de finalizarea cercetării sau chiar în
legătura cu ședința privind dezbaterile atunci excepția
trebuie invocata înainte de a se da cuvântul pe fond.

16
Pentru alin. (3) nu avem o decădere. Mențiunea că părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de
apărare de îndată ce le sunt cunoscute, nu înseamnă că dacă ar fi de ordine publică nu le-ar putea
invoca și mai târziu. Numai că, dacă se va dovedi că au ținut o excepție de ordine publică care le era
cunoscută până în recurs pentru ca acolo să se caseze cu trimitere la prima instanță, deși nu li se poate
invoca nimic sub aspectul decăderii, ar putea fi sancționate, pentru reaua-credință, cu plata de
despăgubiri pentru pagubele aduse părții adverse.

De asemenea, mai trebuie luate în calcul și prevederea de la art. 178 alin. (5) și care se aplică
și în cazul normelor de ordine publice.
Art. 178 - Invocarea nulității
(5) Toate cauzele de nulitate ale actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată,
sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.
Aici avem și nulități de ordine publică și de ordine privată. Prin urmare, dacă în legătură
cu o un act de procedură se invocă o excepție invocând nulități de ordine privată, nu s-ar mai putea
invoca în legătură cu același act, ulterior, nulități de ordine publică. Nulitățile de ordine publică pot fi
invocate oricând, dar dacă ai invocat o nulitate în legătură cu acel act la un anumit termen, trebuie să
invoci toate nulitățile atunci. - aici e o normă de decădere.
Diferența este mare - avem 3 ipoteze:
- Prima ipoteză: nu-mi dau seama că actul e nul sau îmi dau seama foarte târziu și atunci avem
două situații: dacă nulitatea e de ordine privată - nu mai am ce face, iar dacă nulitatea e de
ordine publică - e în regulă, poate fi invocată oricând.
- A doua ipoteză: știu că actul este nul și știu că nulitatea este de ordine publică, dar tac și o să
o invoc cât mai târziu, ca să șterg cât mai multe din efectele procesului. Am dreptate, dar sunt
de rea-credință - va trebui să plătesc amendă și despăgubiri părții adverse.
- A treia ipoteza: Invoc unele nulități acum și pe altele le păstrez pentru mai târziu. Aici intervine
sancțiunea decăderii.

IV. Regimul de soluționare a excepțiilor

Regula: excepția se soluționează înainte de administrarea probelor și dezbaterea pe fond a pricinii.
Excepția: Excepțiile pot fi unite cu fondul sau cu administrarea probelor, adică instanța se va
pronunța asupra lor fie la sfârșitul cercetării procesului după ce probele au fost administrate sau chiar
după ce vor avea loc și dezbaterile în fond. Pentru această unire, e nevoie să fie întrunite (cumulativ)
două condiții:
a) Pentru judecarea excepției să fie necesară administrarea de dovezi - dar nu este o condiție
suficientă;
b) Aceste dovezi necesare pentru judecarea excepției să fie comune cu cele necesare pentru
finalizarea cercetării procesului sau pentru soluționarea fondului.
În general, unirea cu fondul are loc în cazul excepțiilor de fond (mai ales calitatea procesuală poate să
implice o astfel de unire, în cazul răspunderii civile delictuale - trebuie văzută calitatea procesuală
pasivă). Ex. acțiunile reale - problema calității procesuale nu este alta decât identitatea dintre reclamant
și titularul dreptului. Cum asupra unui drept real nu pot fi mai mulți titulari exclusivi, în cazul acest,
evident că problema calității se confundă cu problema dreptului. Dacă pârâtul are un titlu, iar
reclamantul la rândul lui îi opune un alt titlu, problema este care titlu este preferat - în acest caz, o
unire cu fondul este absolut firească.

*Și în cazul prescripției există cazuri de unire. Exemplu: atunci când prescripția se calculează diferit,
mai ales în materia viciilor (termenul e diferit după cum viciile au fost sau nu cunoscute) - trebuie
administrate probe pentru dovedirea cunoașterii sau necunoașterii viciilor.

17
 Dacă se invocă simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare, în
funcție de efectele pe care le produce eventuala admitere a unora dintre excepții asupra celorlalte. -
art. 248 NCPC.
! - Instanța trebuie să soluționeze mai întâi excepțiile care produc efecte asupra celorlalte.
Art. 248 - Procedura de soluționare
(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de
fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în
fond a cauzei.
(2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de
soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc.
(3) Dacă instanța nu se poate pronunța de îndată asupra excepției invocate va amâna judecata și
va stabil un termen scurt în vederea soluționării excepției.
(4) Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă
pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea
etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.
(5) Încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea prin care, după admiterea excepției,
instanța a rămas în continuare învestită pot fi atacate numai odată cu fondul, dacă legea nu
dispune altfel.

Exemple:
A. 1. Necompetență; 2. Prescripția; 3. Autoritatea de lucru judecat (Ordine: 1, 3, 2)
*În primul rând, ca să te pronunți asupra unui lucru, trebuie să vezi dacă ești competent. De ce?
Pentru că asta produce efecte și asupra prescripției și asupra competenței. Ce ar însemna să rezolv
întâi prescripția? Să resping prescripția, apoi să constat că nu sunt competent și să declin, astfel
încât s-ar anula și soluția asupra excepției prescripției pentru că a fost dată de un complet
necompetent. După care, mă pronunț pe autoritate, pentru că în primul rând trebuie să văd dacă
mai există un drept în discuție. De ce? Pentru că un drept poate să fie prescris, dar poate să fie
prescris sub aspectul posibilității de a solicita intervenția forței coercitive a statului, dar dreptul
subiectiv există, pe când autoritatea spune că dreptul respectiv a fost deja adjudecat către o altă
persoană.

B. 1. Necompetență. 2. Incompatibilități (și în plus cam orice problema ce ține de compunerea

completului sau constituirea lui) 3. Lipsa calității procesuale active (2, 1, 3)
*Aici bătaia se dă între necompetență și incompatibilitate. Pe de o parte te gândești că pentru a te
pronunța pe ceva, trebuie să fii competent, iar pe de altă parte, te gândești că nu poți să te pronunți
pe nimic dacă ești incompatibil. Necompetența vizează instanța, incompatibilitatea vizează
judecătorul. Prima dată, ca să se decidă că instanța e competentă, trebuie să vedem dacă judecătorul
X este incompatibil. Atunci, prima problemă este incompatibilitatea (sau orice problema ce ține
de compunerea completului: de exemplu continuitatea). Dacă am judeca întâi necompetența, s-ar
ajunge la ipoteza în care asupra excepției de necompetență s-ar pronunța un complet care nu era
legal constituit, astfel încât s-ar anula și soluția pe necompetență, motiv pentru care se vede mai
întâi problema incompatibilității, apoi necompetența și lipsa calității procesuale - aceasta se va
rezolva la instanța care păstrează competența sau la instanța la care se declină competența.

C. 1. Netimbrare; 2. Necompetență; 3. Conexitate (1, 2, 3)

*Aici lupta e între toate de fapt, dar în primul rând între netimbrare și necompetență. Ce este întâi?
Există puncte de vedere divergente.
T. B.: Ceea ce este destul de clarificat în NCC este că, în timp ce timbrajul poate fi rezolvat în cadrul
procedurii de regularizare, necompetența nu (excepție: când vorbim de repartizarea pe secții sau
complete). Atunci, cel puțin între netimbraj și necompetență ar trebui să primeze timbrajul.

18
Pentru că legiuitorul din moment ce ne spune că poți să anulezi cererea în faza de regularizare dacă nu
este timbrată, în schimb nu poți să îți declini competența în faza de regularizare. Astfel, prin aceasta,
se acceptă că timbrajul primează.
*Dar nu este nicio nenorocire dacă se soluționează invers. Dacă s-ar soluționa prima dată competența
și ulterior s-ar constata că în urma unei calificări a cererii care atrage o anumită competență s-a ajuns
la o taxă a timbrului care este diferită de cea corectă, avem două mecanisme la dispoziție: fie
completarea taxei de timbru, fie restituirea taxei plătită inutil. În orice caz, după acestea două
vorbim despre conexitate. Desigur, și aici este o discuție: am putea fi tentați să spunem că conexitatea
ar fi înaintea competenței, mergând pe ideea că dacă s-ar uni pricinile ar rămâne fără obiect excepția
de necompetență, numai că nu-i așa, pentru că nu întotdeauna necompetența se invocă spunând că nu
e competentă instanța la care urmează să se conexeze - poate excepția vizează o altă instanță, astfel
încât nu rămâne fără importanță problema. Sau ar fi vorba de o competență generală și atunci nu mai
avem de ce să vorbim de necompetență. Și un alt argument: asupra excepției conexității trebuie să se
pronunțe o instanță competentă - altfel soluția pe conexitate devine nulă dacă instanța nu era
competentă.

V. Soluții asupra excepțiilor

1. În cazul în care excepția se admite, distingem:
a) Dacă este excepție peremptorie - măsura este anularea cererii sau constatarea perimării;
Calea de atac: se va atacă odată cu fondul sau se va recurge la o altă cale de atac din
cadrul perimării (unde se atacă numai cu recurs)
b) Dacă este excepție dilatorie:
- amânarea cauzei și refacerea actul de procedură în legătură cu care s-a ridicat
excepția;
- în cadrul excepției de necompetență - declinarea cauzei și trimiterea ei către o
instanță competentă.
*Soluțiile aici sunt multe și depind de tipul excepției care este admisă, însă
esențială este amânarea și refacerea actului.
2. În caz că excepția se respinge, se pronunță o hotărâre (când excepția s-a unit cu fondul și
instanța se pronunță la final) sau o încheiere (dacă respingerea are loc în cursul procesului). În
general se atacă odată cu fondul. Excepțiile sunt de strictă interpretare.

CURSUL 2 PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

Art. 26 - Legea aplicabilă mijloacelor de probă

(1) Legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor
preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
Cu alte cuvinte, trebuie să facem deosebirea între ceea ce înseamnă admisibilitatea unei probe
(condițiile în care ea poate fi acceptată într-un proces), administrarea ei (cum se derulează
procedura de înfățișare a ei - are o dificultate strâns legată de tipul probei: înscris, martor, expertiză)
și puterea doveditoare (o probă prevalează asupra celeilalte, dacă poate stabili un lucru sau nu).
Exemple:
- Dacă avem un text de lege care spune că „în lipsă de înscrisuri s-ar putea dovedi și cu” - aici
nu mai este o problemă de probatoriu, ci de admisibilitate.
- Dacă avem o normă care ar spune „recunoașterea este mai puternică decât înscrisul” - nu avem
o problemă de admisibilitate, pentru legea le permite pe amândouă. (Nu găsim așa ceva în lege,
dar a fost un exemplu pentru a înțelege mai bine)

19
 NATURA:
I. Admisibilitatea, obiectul și sarcina probei sunt de regula reglementate prin norme
dispozitive, de la care părțile pot deroga.

Art. 256 - Convenții asupra probelor

Convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu
excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac
imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii
publice sau bunelor moravuri.
Din acest articol reies 3 condiții:
a) Să nu existe norme de ordine publică, adică drepturi de care părțile nu pot dispune - aici ne
gândim de obicei la regulile din materia stării și capacității persoanei;
b) Prin convenția respectivă să nu se facă imposibilă sau dificilă proba - adică părțile să nu spună
în convenție ceva de genul „împotriva acestui fapt nu se admite niciun mijloc de probă”;
c) Să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri - folosirea unor probe obținute prin
mijloace nelegale; această convenție nu poate fi acceptată.
Această prevedere legală ar putea fi interpretată ca o limitare.
Exemplu: norma din codul de procedură ce spune că pentru convențiile ce au o valoare mai mare
de 250 de lei nu se poate admite decât proba prin înscrisuri. Gândiți-vă la situația în care avem o
convenție cu o valoare de 5000 lei și părțile nu au înscris. În cazul acesta, pot să convină să se audieze
martorii - nu este nimic ilicit aici.

II. Administrarea dovezilor: nu se poate deroga, aceasta este reglementată de norme de ordine
publică. Există o singură excepție și anume atunci când probele sunt administrare de către
avocat.
*Pentru acest lucru este nevoie să fie întrunite mai multe condiții:
a) ambele părți să aibă avocați/consilier juridic;
b) ambele părți să convină la acest lucru.

III. Subiectul probei

Subiectul este reprezentat de către judecător, adică de cel căruia i se adresează intenția de a
convinge cu privire la un fapt sau un act juridic. El în cele din urma va fi obligat să aprecieze probele,
de aceea îl desemnăm ca fiind subiectul probei.
Discuțiile mai ample sunt, însă, în legătură cu obiectul și sarcina probei.

IV. Obiectul probei

În ce constă obiectul probei? Aparent situația este simplă, pentru că obiectul probei va constitui
actele și faptele ce trebuie dovedite (sau faptele lato sensu - cum ne este mai ușor să spunem). Mai
delicat aici este ceea ce nu poate face obiectul probei - acesta este important pentru a ști atunci când
formulăm o cerere de probe / prin cererea de chemare în judecată indicăm probele că anumite elemente
sunt scutite de obligația de ale proba, fie ele pot fi probate, dar proba lor ar fi caraghioasă (greșită).

Art. 251 - Lipsa îndatoririi de a proba

Nimeni nu este ținut de a proba ceea ce instanța este ținută să ia la cunoștință din oficiu. Ce ar putea
fi ținută să ia cunoștință din oficiu? Aflăm în art. 252:

Art. 252 - Obligativitatea cunoașterii din oficiu

(1) Instanța de judecată trebuie să ia cunoștință din oficiu de dreptul în vigoare în România.
(2) Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate
anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în

20
 România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar
trebuie dovedite de partea interesată.
(3) Dispozițiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite și consultate numai în
condițiile prevăzute de lege.
- Avem de a face aici cu acele acte publicate în M O
- În legătura cu tratele/convențiile - ele sunt de obicei incluse în legea de aprobare a tratatului
respectiv și ele nu trebuie dovedite. Totuși, dacă vorbim de tratate care nu sunt integrate sau
cutume sau drept străin (avem dispoziții în noul cod civil)
De exemplu: uzanțele trebuie dovedite de partea care le invocă; uzanțele publicate în culegeri
elaborate de entități sau organisme autorizate în domeniu se prezumă că există până la proba
contrară - este o prezumție relativă.

Art. 2562 / NCC - Conținutul legii străine

(1) Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei.
* Există o obligație subsidiară a părții de a face dovada legii străine la care face referire.
Judecătorul nu mai e prezumat că o cunoaște.
(3) În cazul imposibilității de a stabili, într-un termen rezonabil, conținutul legii străine, se aplică
legea română.
* În ipotezele în care instanța, prin mijloacele folosite (adrese la MAE, internetul,
programe legislative) nu reușește să afle conținutul legii străine

- La fel trebuie dovedită, nefiind supusă principiului prevăzut de art. 252 / NCPC, jurisprudența.
Deși logic ar fi că o instanță cunoaște jurisprudența, totuși:
a) Nu trebuie dovedită jurisprudența CCR (e publicată În M. O.), jurisprudența constând în
recursurile în interesul legii (sunt publicate în M. O.), dezlegările prealabile date într-o
problemă de drept de către ICCJ.
b) Dacă invoci jurisprudența C. A. sau tribunalului sau chiar a ICCJ (dar nu din cele care se
publică) trebuie să faci proba.

- Alte categorii de fapte ce nu trebuie dovedite sunt faptele necontestate de părți, faptele negative
nedeterminate și faptele notorii.
a) Faptele notorii sunt prezumate a fi cunoscute de către toată lumea
b) Faptele negative nedeterminate sunt imposibil de a fi dovedite (nu poți să dovedești, de
exemplu, că nu ai fost niciodată într-o anumită localitate). Faptele negative determinate (Faptul
că nu ai fost în anumite zile într-o localitate) pot fi dovedite - dovada lor se face prin faptul
pozitiv contrar.
c) Faptele necontestate - nu trebuie dovedite, deși, dacă judecătorul suspectează că ar fi o
convenție frauduloasă între părți (în sensul că ei recunosc un anumit fapt care nu este adevărat),
în virtutea rolului activ și pentru aflarea adevărului, el poate solicita dovedirea unui anumit
fapt.

V. Sarcina probei
La nivel general: Cel care face o susținere trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio).
Nu numai reclamantul trebuie să dovedească. De ce? E mai corect să spunem că „cel care face
o susținere e obligat să o probeze” pentru că, de exemplu, în cazul unei excepții procesuale, cel care
invocă excepția poate să fie și pârâtul și în cazul acesta lui îi revine sarcina probei celor invocate prin
excepția respectivă. (*am spus poate fi și pârâtul pentru că și reclamantul poate invoca excepții - prin
răspunsul la întâmpinare, nu prin cererea de chemare în judecată).

21
 Prin urmare, trebuie luată în calcul mai de grabă poziția procesuală în legătură cu incidentul,
nu cu procesul per ansamblu.
Excepții:
1) Existența unei prezumții legale (excepție relativă) -
Relativă de ce? O prezumție legală absolvă parțial de probe.
Prezumția legală este concluzia pe care legea o trage de la un fapt cunoscut către un fapt
necunoscut conex cu primul. Dar întotdeauna trebuie să dovedești ceva.

Exemple:
a) regimul bunurilor comune. În cazul comunității de bunuri (când nu există o convenție
matrimonială) dobândirea unor bunuri în timpul căsătoriei este prezumată a conduce la
concluzia că bunurile respective sunt comune. Aceasta este o prezumție - nu trebuie să
dovedești că bunurile respective sunt comune. Dar prezumția operează doar dacă dovedești
că au fost dobândite în timpul căsătoriei - nu ești absolvit total de sarcina probei.

b) remiterea înscrisului original al creanței

Art. 1503 NCC - Remiterea înscrisului original al creanței
Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței făcută de creditor către debitor,
unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată. Proba contrară
revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale.

c) În materia filiației - în acțiunea privind contestarea recunoașterii filiației. În cazul în care

se contestă de către copil sau alte persoane recunoașterea filiației făcută de către o persoană
sarcina probei este inversată. Cel care a făcut recunoașterea de paternitate va trebui să
dovedească că el este tatăl, nu cel care contestă. Deși, din punct de vedere al normelor
procesuale, avem următoarea ipoteză: copilul (deși nu e singurul) contestă declarația de
paternitate făcută de X spunând că nu e adevărată. Copilul este reclamant, X este pârât.
Totuși, din punct de vedere probatoriu, deși reclamantul afirmă că nu X este tatăl, sarcina
probei îi revine lui X. Se procedează astfel pentru că atunci când X a recunoscut, el nu a
dovedit nimic, ori aceste recunoașteri ar putea avea în spate motive patrimoniale (poate X
voia să fie moștenitor). În primul rând cel care face o recunoaștere trebuie să dovedească
că aceasta este reală și abia apoi se pune problema contestării.

2) Legea 202/2001 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați - persoana care reclamă o
discriminare directă sau indirectă nu e obligată la probă, ci cel chemat în judecată trebuie să
facă dovada inexistenței unei discriminări.

3) În cazul litigiilor de muncă - angajatorul va trebui să dovedească culpa salariatului, salariatul

nu este obligat la nimic.

4) În materia protecției consumatorului

a) Legea 193/2000 - în materia clauzelor abuzive se prevede că faptul negocierii unei clauze
trebuie dovedit de către un profesionist, nu de către consumator. Nu contează poziția
procesuală a acestora.
b) OUG 34/20014 (transpunere a unei directive europene) - sarcina probei că l-a informat pe
consumator cu privire la tot ceea ce este prevăzut în ordonanță incumbă profesionistului.
c) alte vreo două legi care merg pe același principiu ca primele două

22
Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor
VI. Condiții de admisibilitate:
1) Să fie legală - să nu fie oprită de legea de drept material sau procesual
Exemple:
- art. 51 alin. (3) (recuzare) NCPC - în dreptul procesual;
„Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare”
- art. 2200 alin. (1) NCC - în dreptul material
„Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris.
Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă
scrisă. ”
2) Să fie verosimilă - să contribuie la probarea unor fapte credibile - este o condiție relativă;
3) Să fie pertinentă - să aibă legătură cu obiectul pretențiilor sau apărărilor părților.
4) Să fie concludentă - să conducă la soluționarea cauzei. Regulă - o probă concludentă este și
pertinentă (nu poate să ducă la soluționarea cauzei dacă nu are legătură cu pretenția). În schimb,
pot exista probe pertinente, dar neconcludente. Ex. în materie de despăgubiri la delicte: pârâtul
vrea să dovedească că la fapta care a constituit delict au mai participat și alte persoane.
O astfel de probă o să fie pertinentă, că are legătură cu cauza, dar nu schimbă problema pentru că
răspunderea fiind solidară, el oricum va răspunde pentru întreaga suma. Dacă el dovedește că la delict
a participat și culpa victima - atunci proba ar fi și concludentă și pertinentă. Va arată că un fapt are
legătură cu cauza și ar putea să reducă și cuantumul despăgubirilor (pentru culpă concurentă).

VII. Propunerea probelor

Art. 254 - Propunerea probelor. Rolul instanței
(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în
judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse
și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate
în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. Necesitatea probei rezultă din modificarea cererii - când reclamantul, la primul termen de
judecată, își modifică cererea și solicită cu această ocazie și probe noi. În acest caz, și pârâtul
va avea un termen să depună o nouă întâmpinare prin care va putea și el să invoce probe noi.
* Există o neînțelegere la nivel doctrinar în legătură cu posibilitatea de a propune probe
prin răspunsul la întâmpinare.
- sunt acei autori care spun că, în cazul în care, după ce pârâtul depune întâmpinare,
reclamantul observă din probele propuse de pârât necesitatea redimensionarea cotelor
reclamantului, acesta din urmă are dreptul să ceară acest supliment de probe prin răspunsul
la întâmpinare. (opinie T. Briciu)
- alți autori spun că reclamantul nu poate să ceară probe prin răspunsul la întâmpinare
sau dacă poate, oricum nu e obligat, motiv pentru care, acești autori consideră că față de
depunerea întâmpinării de către pârât, reclamantul ar putea să administreze noi probe la
primul termen de judecată - și ei recunosc că în urma depunerii întâmpinării reclamantul are
dreptul să își moduleze probatoriul.
* Diferența este că unii autori spun că se poate prin răspunsul la întâmpinare, alți autori
spun că la primul termen de judecată (motivul este acela că nu se prevede niciunde obligația
administrării de noi probe prin răspunsul la întâmpinare).
2. Nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu putea să o
prevadă - de obicei această ipoteză apare fie din invocarea unei excepții (care poate fi de ordine
publică și nu a fost invocată prin întâmpinare, astfel încât în faza cercetării ea poate presupune
niște probe care nu puteau fi administrate înainte să se știe că se invocă excepția) sau din
derularea altor probe care pot dezvălui un deficit de probatoriu.

23
 (Ex. se face o expertiză și din aceasta rezultă niște lucruri pe care părțile nu le puteau anticipa
și a căror lămurire necesită extinderea probatoriului. Cele două condiții - necesitatea probei să
rezulte din cercetarea judecătorească și partea să nu o prevadă - sunt cumulative).
3. Partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut depune în termen
probele cerute - e un fel de repunere în termen. Anterior, în vechiul cod, acest text se raporta
la neștiința părților, în sensul că partea nu știa că trebuie să administreze probe. S-a extins
motivul neștiinței (care funcționa doar în cazurile în care partea nu era reprezentată sau asistată)
ajungându-se la „motivele temeinic justificate”. Sunt incluse aici, pe lângă neștiința părții, și
alte motive: indisponibilități fizice, negăsirea unei persoane care să fie audiată ca martor,
imposibilitatea respectivei persoane de a depune mărturie - totul este ca instanța să aprecieze
că motivul este temeinic justificat.
4. Administrarea probei nu duce la amânarea judecății - exemplu: depunerea unui înscris
(acestea se administrează foarte ușor, doar se depun la dosar, se comunică părții adverse). Nu
același lucru se poate spune despre o probă cu martori (când trebuie citat martorul și automat
dat un termen) sau expertiza (când trebuie stabilit expertul, trebuie stabilite obiectivele și
termenul în care să se efectueze expertiza.) Și interogatoriul ar putea face parte din categorie
probelor pentru a căror administrare nu trebuie amânată judecata - în cazurile în care martorul
pe care vrei să-l interoghezi este deja în sala de judecată.
5. Există acordul expres al tuturor părților - noțiunea de acord expres elimină situația în care
una dintre părți dorește administrarea unei probe iar partea adversă nu se manifestă în niciun
fel - caz în care pe vechiul cod se considera că proba este legal administrată și nu se respingea.
*Depunerea unor probe peste termen este reglementată de norme de ordine privată, pentru
că acest fapt ar deranja în primul rând pe cel căruia îi opui respectiva proba. Însă acest fapt
ar putea să jeneze și instanța, care are obligația să termine procesul într-un termen optim și
previzibil. De aceea legiuitorul a unit interesul public (de a termina procesul într-un termen
optim și previzibil) cu interesul privat (ca părțile să-și manifeste expres acordul pentru
administrarea probei, pentru că aceasta prezintă un interes comun). În cazul în care una dintre
părți administrează o probă în legătură cu care partea adversă nu și-a dat acordul, instanța
poate să invoce din oficiu decăderea și să respingă proba.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra
aceluiași aspect pentru care s-a încuviințat proba invocată.
*Dacă nu ar exista acest text de lege s-ar produce o ruptură în ceea ce privește egalitatea
părților. Dacă se descoperă la mijlocul procesului că reclamantul trebuie să audieze un martor
și că din motive temeinice nu a putut să îl audieze până acum, iar instanța admite ca există un
motiv temeinic, pârâtul are dreptul la contraprobă, chiar dacă el nu are motive justificate.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea
decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată:
a) Să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere
proba cu martori - rolul termenului de 5 zile este justificat, de exemplu, în cazul în care
necesitatea administrării unei probe apare chiar în ședința de judecată și partea nu are toate
datele unui martor pentru a le da.
b) Să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de termenul
fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) Să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile
în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) Să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de
la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin.
(2), dacă s-a încuviințat proba expertizei.

24
 (5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului,
instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din
oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate
ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
*Dreptul instanței de a administra probe din oficiu trece peste principiul disponibilității
părților - în cele din urmă, rezultatul procesului și-l asumă și instanța și atunci este evident că
trebuie să aibă un control asupra probatoriului.
(6) Cu toate acestea, părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din
oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.
*Instanța are dreptul - ea are într-un fel și o obligație de a administra probele necesare, însă
această obligație nu este sancționată prin anularea hotărârii sau altă formă. Pe de o parte
legiuitorul lasă instanței un câmp larg de apreciere, dar pe de altă parte nu lasă părțile să critice
modul în care instanța a ales să administreze anumite probe pentru că le obligă să își asume
propria tardivitate.

VIII. Administrarea probelor

Art. 260 - Administrarea probelor
(7) Când proba cu martori a fost încuviințată în condițiile prevăzute la art. 254 alin. (2), dovada
contrară va fi cerută, sub sancțiunea decăderii, în aceeași ședință, dacă amândouă părțile
sunt de față.
(8) Partea care a lipsit la încuviințarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la ședința
următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfățișează.

! - În aceste cazuri, contradovada se solicită cu privire la același aspect. Încuviințarea unei probe
pe baza acestor excepții nu generează o repunere în termen pentru partea cealaltă ca, prevalându-se de
contradovada pe care poate să o ceară, să își refacă probatoriul inclusiv pentru lucruri pe care nu le-a
cerut inițial și care nu au nicio legătură cu dovada cerută peste termen.
! - Nu confundați sancțiunea decăderii (care intervine pentru neinvocarea unei probe) cu sancțiunea
nulității (ce ar putea să intervină în cazul în care, invoci o anumită probă prin cererea de chemare în
judecată, dar într-un mod incomplet: indici proba cu martori, dar nu indici și martorii sau indici proba
cu înscrisuri, dar nu depui înscrisurile în forma cerută).
Partea decăzută din dreptul de a mai propune probe poate să discute în fapt și în drept
temeinicia susținerilor și dovezilor părții potrivnice. Ex. partea decăzută nu are martori, nu are
persoane pe care să le propună ca să vină să depună mărturie, dar are dreptul să-i întrebe pe martorii
propuși de partea adversă diverse lucruri, poate să ceară confruntarea lor, reaudierea lor (Dacă sunt
nepotriviri). Nu poate să ceară expertiză, dar poate să discute dacă obiectele expertizei cerute de partea
adversă sunt corecte sau incorecte și să solicite reformularea lor astfel încât să corespundă obiectelor
cauzei. Bineînțeles, instanța poate să invoce și ea anumite probe din oficiu - oricât ar fi părțile de
delăsătoare, instanța are această posibilitate. Încuviințarea probelor va fi făcută printr-o încheiere
motivată, în care trebuie să se menționeze mai multe aspecte - vezi art. 258 NCPC

• Încuviințarea probelor
Art. 258 - Încuviințarea probelor
(1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de
cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite,
mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu
administrarea acestora.
(3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși.
! - Încheierea trebuie să cuprindă obligatoriu cele trei elemente.

25
Ex. o încheiere prin care instanța încuviințează sec „se admite proba cu martori” fără o delimitare clară
a obiectului acestei probe - adică ce urmează a fi dovedit prin această probă, martorii care o sa fie citați
- ar conduce la posibilitatea părților ca în cursul judecății să încerce să dovedească prin proba cu
martori și elemente care nu sunt dovedibile prin proba cu martori. Sigur că instanța ar putea să
cenzureze fiecare întrebare, dar asta ar însemna să avem o desfășurare dezarticulată a procesului.
Trebuie să spună, de exemplu, „se încuviințează proba cu martori pentru aflarea bunei-credințe, proba
prin înscrisuri pentru dovedirea datei înscrisului și proba cu expertiză pentru.. ceva legat de dreptul
asupra unui imobil”. Dacă nu avem aceste exprimări exacte, ne-am trezi în proces cu o mulțime de
întrebări ce nu ar avea legătură cu cauza procesului. De asemenea, trebuie menționate obligațiile
părților în legătură cu probele, pentru că orice probă presupune anumite cheltuieli - bine, mai puțin
proba cu înscrisuri (ar putea fi și aici dacă înscrisul ar fi într-o limbă străină și trebuie tradus)
! - Încheierea aceasta este preparatorie - acest fapt reiese din art. 259.
Art. 259 - Revenirea asupra probelor încuviințate
Instanța poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe,
apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanța este obligată să pună această
împrejurare în discuția părților.
! - Calificarea ca preparatorie a încheierii are o anumită circumstanțiere. Art. 259 se referă la dreptul
instanței de a reveni asupra elementelor legate de concludența probei. Nu se vorbește de dreptul de
a reveni asupra legalității probelor - cu privire la aceste elemente, încheierea are un caracter
interlocutoriu.

• Regulile generale privind administrarea probelor

Probele se administrează în ordinea stabilită de instanța de judecată. Pe cât posibil dovada și
dovada contrara, se fac în aceeași ședință (în practică, de obicei, când există un caz de amânare în ceea
ce privește un martor, instanța preferă să-i amâne și pe ceilalți pentru a-i audia ulterior pe toți odată
în aceeași ședință - pentru a nu exista cazuri în care audiind unii martori la o ședință și pe alții la altă
ședință, cei audiați ulterior să „se inspire” din declarațiile martorilor audiați prima dată. - nu este o
regulă de ordine publică, este apreciată de instanță de la caz la caz.
Dacă există o cercetare la fața locului, aceasta se va face înaintea tuturor celorlalte probelor.
De ce? Pentru că dacă judecătorul simte ceva prin propriile simțuri, eventual întrebările adresate
martorilor vor fi puse în legătură cu ceea ce s-a văzut/auzit etc, astfel încât să nu fie cazuri în care
instanța să realizeze că dacă ar fi văzut anumite lucruri de la început ar fi pus în altfel întrebările
martorilor.

• Locul administrării probei

Art. 261 - Locul administrării probelor
(1) Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă
legea nu dispune altfel.
*Mențiunea legată de camera de consiliu se aplică din ianuarie 2019. Aceasta înseamnă că
probele se administrează în faza cercetării procesului, care are loc în camera de consiliu din 2019.
Până atunci, administrarea probelor va avea loc în ședință publică.
*Aceste mențiuni sunt o aplicare a principiul nemijlocirii prevăzut de art. 16 NCPC.
(2) Dacă, din momente obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara localității
de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o instanță de
același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de același
grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie și părțile se învoiesc, instanța care administrează
proba poate fi scutită de citarea părților.
(3) Când instanța care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se
face în circumscripția altei instanțe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie
rogatorie instanței competente, comunicând aceasta instanței de la care a primit însărcinarea.

26
(4) Instanța însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în prezența
părților sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleași atribuții ca și instanța
sesizată, în ceea ce privește procedura de urmat.
(5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanța sesizată, dacă este
cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după caz, pentru
dezbaterea fondului.
Excepțiile de la regula prevăzută de alin. (1) sunt:
a) Comisia rogatorie - este reglementată la art. 261 și vizează situația în care o probă trebuie
administrată într-o altă localitate decât cea în care își are reședința instanța competentă.
*Ce ar putea intra aici?
- O expertiză care va urmări expertizarea unor bunuri mobile sau imobile aflate într-o
altă localitate decât cea a instanței;
- Un martor care locuiește într-o altă localitate și nu poate fi transportat la instanța
competentă.
- O cercetare la fața locului, când locul respectiv nu se află în localitatea unde se află
instanța respectivă.
*Comisia rogatorie nu este o obligație, instanța „poate” să facă o comisie rogatorie dacă i se
pare împovărătoare administrarea respective probe.
*Cum se face comisia rogatorie?
- Instanța învestită cu cererea de chemare în judecată stabilește probatoriul și practic, stabilește
o altă instanță egală în grad cu ea sau, în anumite cazuri, inferioară în grad, pe care o va învesti cu
administrarea probei: audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului. Instanța
învestită prin comisie rogatorie procedează la administrarea probei și are aceleași atribuții pe care
le-ar avea instanța inițiala. După efectuarea probei, instanța stabilește un termen.
- Aprecierea probei o va face, însă, instanța care judecă procesul.

b) Asigurarea dovezilor - se va face ora următoare; e o excepție parțială de la regulă.

c) Probele administrate de instanțele necompetente - dacă instanța este necompetentă se anulează

toate actele de procedură, dar probele administrate rămân câștigate judecății, iar instanța
competentă va putea să le administreze numai dacă va considera că este cazul. De principiu, ele
nu sunt nule. Instanța are dreptul de a le readministra sau nu;

d) Cazul perimării - situația în care dosarul rămâne în prelucrare din vina părților mai mult de 6 luni
și care se încheie prin lipsirea de orice efect a cererii de chemare în judecată. Totuși, în cazul
formulării unei noi cereri de chemare în judecată, probele administrate vor putea fi folosite. Este
o derogare, pentru că instanța învestită cu noua cerere de chemare în judecată va putea folosi
probele administrate de către instanța veche.

• Cheltuielii legate de administrarea probelor

Instanța stabilește, prin încheierea pe care o dă, cheltuielile, partea care are obligația de a le
suporta și termenul în interiorul căruia trebuie efectuate.
Dacă partea în sarcina căreia s-au pus anumite cheltuieli privind administrarea unei probe nu
suportă respectivele cheltuieli, sancțiunea este decăderea din dreptul de a mai administra proba
respectivă. Totuși, codul prevede că întârzierea în depunerea cheltuielilor nu atrage decăderea dacă
dosarul s-a amânat din alte motive. (de exemplu: instanța a pus în vedere părții să depună cheltuielile
pentru un expert, partea nu a depus în termen, dar la termenul următorul se constată că nu se poate
efectua expertiza nu pentru nedepunerea sumei respective, ci pentru că expertul ar fi incompatibil sau
că nu e de specialitatea lui cauza. Instanța amâna cauza nu pentru că nu au fost efectuate cheltuielile,
ci ca urmare a unor motive independente).

27
 În cazul în care instanța solicită a fi administrate probe din oficiu sau când probele sunt
solicitate de Ministerul Public (dacă participă la judecată) tot instanța este cea care pune în sarcina
unei părți cheltuielile respective, pentru că nici instanța și nici Ministerul Public nu au buget pentru
cheltuielile respective în cauzele civile. Daca partea nu suportă cheltuiala? Două păreri:
- Decăderea - Nu, din două motive. Pentru că textul referitor la decădere nu acoperă și această
ipoteză (această variantă nu s-ar potrivi, pentru că nu partea solicită, ci instanța și atunci ar însemna
să decazi din dreptul de a propune o probă o parte care nu a cerut-o. Ce rău i-ai face părții? Nu ar
avea rost sancțiunea.
*Soluția din doctrina: proba nu se administrează, dar partea care nu plătește va suporta
consecințele procedurale ale neadministrării probei - dacă, de exemplu, prin proba respectivă se
află ceva în favoarea reclamantului (care era obligat la plata cheltuielilor), acestuia i se va
respinge cererea ca nefondată (la fel se aplică și în cazul în care proba era în favoarea pârâtului).
- Soluția din practică: Se pun cheltuielile în sarcina reclamantului și dacă el nu plătește, se suspendă
procesul pentru neîndeplinirea obligațiilor puse în sarcina sa de către instanță. - art. 242

Art. 242 - Suspendarea judecății cauzei

(1) Când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului,
prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate
suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate. Dispozițiile
art. 189 sunt aplicabile.
(2) La cererea părții, judecata va fi reluată dacă obligațiile la care se referă alin. (1) au fost
îndeplinite și, potrivit legii, aceasta poate continua.
Instanța ar spune în felul următor: „nu îmi asuma judecata dacă nu este administrată o anumită
probă care mă lămurește. Dacă nu vreți să administrați proba, problema voastră, dar judecata nu
poate continua. ” Știind că proba costă, pune cheltuielile în sarcina reclamantului. De ce lui? pentru
că împotriva lui instanța are un mijloc civil, la pârât nu există. Dacă reclamantul nu plătește, instanța
poate spune în felul următor: „i-am pus în vedere o sarcină fără de care nu se poate continua
procesului, dacă el nu plătește, avem un caz de suspendare până când va plăti. ” De la caz la caz,
instanța va aprecia dacă proba este atât de necesară încât să suspende judecata în lipsa ei.

IX. Aprecierea probelor

Regula: instanța va aprecia probele, fiecare în parte și toate în ansamblul lor. Noi nu avem, cu
caracter general, o clasificare a probelor sub aspectul gradului lor de încredere. Avem probe legale și
nelegale (când legea interzice probarea anumitor acte/ fapte prin anumite mijloace - nu avem un text
de genul „proba cu expertiză este mai puternică decât proba cu martori”, dar avem situații în care ni
se spune, de exemplu, „proba cu martori este inadmisibilă”). Aveam, înainte de noul cod de procedură
o regulă cu privire la mărturisire - era considerată „regina probelor”. În ziua de astăzi, această regulă
se admite doar în circumstanțe specifice.
Sigur, avem cazuri în care ni se face o ierarhie a probelor, fie una explicită stabilită de
anumite texte pentru situații concrete, fie una generală impusă de natura probelor.
Exemplu:
- Ierarhie generală: în jurisprudență s-a menționat în mai multe rânduri că în materia stabilirii
filiației sau tăgada paternității prevalează probele tehnice - adică expertiza făcută pe baza de ADN.
Aceasta nu poate fi combătută cu mărturiile anumitor persoane. Nu e scris niciunde, dar e o
practică constantă. Tot în zona aceasta a filiației mai avem și regula prevăzută de NCC cu privire
la timpul legal de concepțiune, acțiunea în stabilirea filiației față de mamă când nu avem un
certificat constatator sau când acesta este contestat.

28
 X. Asigurarea probelor
Asigurarea probelor este o procedură ce constituie excepție de la principiul nemijlocirii
probelor (o excepție parțială) și are drept scop conservarea unor probe ce ar urma a fi folosite într-un
proces viitor sau chiar într-un proces în curs ce nu a ajuns în etapa administrării probelor - procedura
implica și un pericol de pierdere a respectivelor probe. Această etapă are ca efect producerea unui
decalaj în procesul civil, în sensul că anumite probe ce ar trebui administrate în cursul cercetării
procesului, se administrează fie înainte chiar de existența unei cereri de chemare în judecată, fie după
formularea acesteia, dar înainte ca aceasta să parcurgă toate fazele necesare pentru a se discuta despre
probe (exemplu: cererea se află încă în faza de regularizare, se află la primul termen etc).
Procedura are natură contencioasă. Vom avea un reclamant și un pârât chiar dacă nu se discută
dreptul pe fond pentru că vrem să administrăm o probă, nu să vedem cine are dreptate și cine nu. Dar,
avem aceste două părți pentru că există acea stare de contradictorialitate: reclamantul vrea să
administreze proba, iar pârâtul se opune. De asemenea, nu se cercetează admisibilitatea și concludența
probei - nici nu am avea cum, pentru că, cât timp nu ai un litigiu, nu poți să spui că proba e sau nu
admisibilități. Tu ceri doar să se audieze un martor - nu poate instanța să spună că proba cu martori e
inadmisibilă, pentru că nu știe ce proces ai tu de gând să intentezi în viitor. Se audiază martorul și se
va vedea apoi, în proces, dacă proba va fi sau nu admisibilă. La fel și în cazul concludenței. Pentru a
verifica acest aspect trebuie să vezi mai întâi ce se cere, ori instanța, din moment ce nu există un proces
pendinte, nu are ce verifica.

• Formele asigurării de dovezi

a) Constatarea unei dovezi / probe
b) Constatarea unei situații de fapt

Ce probe ar putea fi asigurate? - Toate, mai puțin prezumțiile: mărturie, expertiză, cercetare la fața
locului, înscris. Este nevoie, pentru a se administra dovezile, de două lucruri:
- Interesul în administrarea unei dovezi
- Urgența - pericolul ca proba să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Cerința specială a urgenței trebuie să fie probată de cel care solicită administrarea de probe pentru
viitor. Există și o excepție: nu trebuie dovedită dacă și celălalt parte își dă acordul pentru aceasta
procedură. Ce ar însemna acest pericol? În practică sunt consemnate exemple precum:
- un martor ar urma să plece în străinătate (nu ar fi o imposibilitate totală, numai că ar fi mai
greu de alcătuit o comisie rogatorie acolo);
- un martor să fie într-o stare precară de sănătate;
- expertize: avem un contract între un antreprenor și un beneficiar. La un moment dat,
antreprenorul părăsește șantierul lăsând lucrările neefectuate. Beneficiarul face în continuare
lucrările prin alți antreprenori, după care îl dă în judecată pe primul. Însă, el va fi pus în situația
delicată în care trebuie să dovedească care era starea lucrărilor la momentul la care primul
antreprenor a părăsit șantierul.
• Instanța competentă
Aici deosebim după cum:
a) Cererea se face înainte de începerea unui proces (pe cale separată) - competentă va fi
judecătoria în circumscripția căreia se află obiectul constatării, adică proba.
Ex. la martor - locul unde domiciliază acesta; cercetare la fața locului - locul unde se face
cercetarea; expertiză - locul unde se expertizează.
*Aici întotdeauna este judecătoria, indiferent de competența materială a viitorului posibil litigiu - nici
nu s-ar putea știi de la început, pentru că poate chiar din administrarea probei rezultă tipul litigiului.
Ex. în speța cu antreprenorul și beneficiarul și viciile construcției - prin expertiză se afla cuantumul
viciilor și în funcție de această valoare cererea va fi de o anumită competență.

29
 b) Cererea se face în cadrul unui proces început, dar care nu a ajuns în faza de administrare a
probelor - competentă este instanța care judecă procesul în fond - se merge pe regula generală
a cererii incidentale.

• Procedura de asigurare a probelor

Cererea de asigurare trebuie să evidențieze probele ce se doresc a fi conservate, faptele și să
arate în mod necesar motivele care fac necesară asigurarea acestora (de ce se impune administrarea
lor în avans).
Procedura e de regulă cu citarea părților, dar, în mod excepțional, poate avea loc și fără citare
dacă pericolul de întârziere este unul maxim - proba e atât de aproape să dispară încât nici citarea nu
mai este posibilă - acest lucru se apreciază de la caz la caz de către judecător.
Întâmpinarea nu este obligatorie. În practica, ca regulă, nici nu se face toată procedura de
regularizare pentru că nici nu avem o cerere care să judece pe fond cererea. Se va da un termen direct
și apărările se vor face la termenul respectiv. Apărările sunt legate de: fie se constată acordul părților
cu privire la administrarea probelor, caz în care nu se mai justifică urgența, fie, în caz contrar, discuțiile
vor purta asupra naturii urgente sau nu a cererii (dacă poate fi sau nu conservată, daca dispare sau nu).

• Soluții posibile
1. Se admite proba - se dă o încheiere executorie fără nicio cale de atac.
Instanța va putea acorda un termen, dacă este necesar, în vederea administrării probei.
Sigur, instanța poate administra proba, dacă este posibil și la acel termen. În general, termenul
este necesar pentru: a se face o expertiza, a aduce un martor (Care nu e în sală), a se face
cercetarea la fața locului.
După ce se administrează proba, se dă o încheiere prin care să se dovedească că proba a
fost administrată. Aceasta nu e supusă niciunei căi de atac.
2. Se respinge proba - se dă o încheiere care se atacă separat cu apel, termenul fiind de 5 zile de
la pronunțare sau de la comunicare (s-a dat fără citare).

• Cheltuielile de judecată
Asupra cheltuielilor de judecată în acest caz instanța se va putea pronunța numai prin procesul
de fond, pentru că deocamdată nu se știe care dintre părți este vinovată. Chiar dacă una din părți suportă
această probă, s-ar putea dovedi la final că aceasta era vinovată și atunci nu-i nicio problemă.
Aprecierea probelor astfel administrate va fi făcută de către instanța care va judeca procesul de fond.
Instanța care judecă procesul de fond va putea chiar să readministreze aceste probe, dacă acest
lucru este posibil - nu există o autoritate a administrării probelor.

*** (b) constatarea unei situații de fapt)

Aici nu mai vorbim de administrarea unor probe, ci este vorba exclusiv de constatarea de către
executorul judecătoresc a stării în care se află anumite lucruri. Diferența: una este să meargă un expert
care să vorbească despre vicii, alta e să meargă un executor judecătoresc. Acesta din urma nu se va
putea pronunța asupra viciilor - el va putea cel mult spune dacă o construcție există sau nu, dacă are
acoperiș, dacă are geamuri, chestiuni ce nu presupun o evaluare tehnică.
Exemplu: vrei să verifici dacă anumite părți locuiesc sau nu într-un anume loc. Executorul poate
să se deplaseze acolo pentru a vedea cine locuiește - în cazul în care vrei să dai în judecată una/mai
multe persoane care stau în locuința ta, dar nu știi cum îi cheamă și nu știi pe cine să dai în judecată.

• Condiții:
a) Să se constate o stare de fapt, nu de drept;
b) Starea să nu presupună o evaluare tehnică - astfel s-ar intra în domeniul expertizei;

30
 c) Interesul - trebuie sa arăți de ce anume vrei lucrul respectiv;
d) Urgența - pericolul ca starea de fapt să înceteze sau să se schimbe.

• Administrarea propriu - zisă

Dacă administrarea probelor presupune acordul părții adverse (vrei să intri la el în casa) atunci
trebuie sesizată instanța de judecată.
În principiu, procedura poate fi făcută și fără sesizarea instanței, numai că executorul nu poate,
fără încuviințarea instanței, să constate o situație de fapt în lipsa consimțământului părții adverse (daca
acesta trebuie dat).

• Procedura
Competența revine executorului în circumscripția locului în care urmează a se face constatarea.
Poate fi încuviințată proba și fără consimțământul părții adverse, chiar și atunci când partea
aceea este împotrivă.
Se întocmește un proces-verbal de constatare care se comunică și celui împotriva căruia s-a
făcut constatarea și are valoarea de înscris autentic - ceea ce constată executorul face dovada până la
înscrierea în fals.
*De multe ori, în practică, executorii judecătorești își depășesc atribuțiile și se întind dincolo de
constatare, făcând și evaluări. Sigur, el poate să scrie tot ce dorește în acel proces-verbal, dar
judecătorul va ține cont doar ceea ce executorul putea să constate prin „propriile simțuri”, dar în
limita competențelor sale.
Spre deosebire de restul actelor de procedură, în cazul în care constatarea presupune o maximă
urgență, ea ar putea fi făcută chiar și în zile nelucrătoare sau în afara orelor legale de efectuare - numai
cu încuviințarea expresă a instanței.

CURSUL 3
I. PROBA PRIN ÎNSCRISURI
Art. 265 - Noțiune
Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt
juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.
• Clasificare:

După cum s-au întocmit cu intenția de fi folosite ca mijloc de probă sau fără această intenție:
a) Înscrisuri preconstituite - înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, orice bilete
sau tichete emise pentru a dovedi o anumită situație;

După efectul ori după obiectul lor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în:
i. originare - întocmite pentru a constata încheierea, modificarea sau stingerea unui raport
juridic;
ii. recognitive - întocmite în scopul recunoașterii existenței unui înscris primordial dispărut,
pentru a-l înlocui;
iii. confirmative - sunt cele care întăresc un act juridic anulabil, făcând să nu mai fie viciat.

După raportul dintre ele:

i. originale
ii. duplicate
iii. copii

b) Înscrisuri nepreconstituite - registrele și hârtiile domestice, registrele profesioniștilor,

mențiunile scrise de creditor pe titlul constatator al creanței sau pe chitanță.

31
 După criteriul semnăturii:
c) Înscris semnat - înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată și, în principiu, scrisorile;
d) Înscrise nesemnat - registrele și hârtiile domestice, registrele profesioniștilor, telexurile și
diverse forme de listinguri.
*Importanță: rolul semnăturii dat de art. 268 - asumarea consimțământului de către părți în
legătură cu înscrisul. În funcție de cine l-a semnat, se dă acestuia natura de înscris autentic sau
înscris sub semnătură privată - diferența este foarte importantă sub aspect probatoriu.
Art. 268 - Rolul semnăturii
(1) Semnătura unui înscris face deplină credibilă până la proba contrară, despre existența
consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura
aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate înscrisului, în condițiile legii.
(2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în
condițiile prevăzute de lege.

Art. 285 - Regimul duplicatelor

Duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate în condițiile prevăzute
de lege, înlocuiesc originalul și au aceeași putere doveditoare ca și acestea.
Art. 286 - Regimul copiilor

1. ÎNSCRISUL AUTENTIC
Avem o definiție a înscrisului autentic în art. 269 NCPC, dar avem și în Legea notarilor
publici. Cele două nu se exclud pentru că definiția înscrisului autentic nu se suprapune peste cea a
înscrisului notarial - acesta din urmă este doar o specie a înscrisului autentic. Definiția din codul de
procedură este una generală.
Art. 269 - Noțiune
(1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate
publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică,
în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea
identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura
acestora și data înscrisului.
(2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică și căruia lege
îi conferă acest caracter.
Observăm că notarul public este doar unul dintre cei care pot da autenticitate actului juridic. Avem și
persoane care nu sunt autorități publice, dar totuși pot da autenticitate unui act - de exemplu: executorul
judecătoresc - aceștia sunt liber profesioniști, dar în virtutea legii pot face acte autentice.
Legea notarilor se referă strict la actul notarial, pe care îl definește ca un act întocmit sau
autentificat de notarul public.
Elementele asupra cărora cade „autenticitatea” sunt evidențiate de art. 269: identitatea părților (părțile
care l-au semnat sunt cele reale și nu altele), exprimarea consimțământului cu privire la conținut (e
vorba de exteriorizare, nu de existența lui - poate să fie, de exemplu, un consimțământ exteriorizat ca
urmare a temerii sau erorii, deci viciat - se analizează aici doar exteriorizarea lui), semnătura părților
și data înscrisului.
La actele notariale, părțile primesc doar duplicate de pe act - originalul rămâne la notarul public. Dar,
duplicatele au aceeași valoare ca și originalul.

• Ce caracterizează înscrisul autentic?

1. Puterea doveditoare - Art. 270 - Puterea doveditoare
(1) Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals,
cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile
legii,

32
 (2) Declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât
între părți, cât și față de oricare alte persoane.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul mențiunilor din înscris care sunt în directă
legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte
mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă.

Legea notarilor publici este și mai clară, pentru că ne spune că fac dovadă până la înscrisul în fals:
identitatea părților, data încheierii, locul încheierii, exteriorizarea consimțământului. Declarațiile
părților cuprinse în actul autentic notarial fac dovadă până la proba contrară.
Exemplu: Una e să spui „prețul s-a numărat în fața notarului și suma s-a transmis vânzătorului tot
în fața notarului” - aceasta e valabilă până la înscrierea în fals. Altceva este să spui „prețul a fost plătit
în totalitate vânzătorului” - aceasta e valabilă până la proba contrară pentru că nu e ceva ce notarul a
luat la cunoștință prin propriile simțuri.
Actele notariale au și o altă valoare - dacă ele constată o creanță certă, lichidă și exigibilă au
putere de titlu executoriu. Printr-o modificare intervenită în 2014 se prevede că, pentru a fi pus în
executare, actul autentic trebui mai întâi să fie învestit cu formulă executorie - el e titlu executoriu, dar
ca să poți să-l execuți trebui să îl învestești cu formulă executorie. Partea interesantă este că aceasta
din urmă este o procedură prin care nu se verifică fondul, ci numai dacă actul respectă din punct de
vede formal condițiile pentru a fi un act autentic.

2. Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic

Art. 271 - Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic
(1) Înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă
ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de
nulitate absolută dacă legea nu dispune altfel.
(2) Înscrisul prevăzut la alin. (1) face însă deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă
este semnat de părți, iar dacă nu este semnat, constituie, între acestea, doar un început de
dovadă scrisă.

2. ÎNSCRISUL SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

Ele prezintă o condiție generală și două condiții speciale.
Condiția generală: să fie semnat de către părți. Nu trebuie să fie olograf în totalitate, ci doar
semnătura să fie olografă. În absența acesteia, înscrisul poate valora cel mult început de dovadă scrisă.

Art. 273 - Puterea doveditoare

(1) Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus, sau, după caz, socotit
de lege ca recunoscut, face dovada între părți până la proba contrară.
(2) Mențiunile din înscris care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților fac, de
asemenea, dovadă până.
Condiții speciale (separate):
a) Pluralitatea de exemplare - se folosește în cadrul contractelor sinalagmatice;
b) Mențiunea / Formalitatea „bun și aprobat” - se folosește atunci când o parte se obligă să dea o
cantitate de bunuri fungibile.
Aceste două condiții suplimentare sunt o problemă pentru că, pe lângă semnătura pe care
trebuie să o aibă actul, lucrurile se complică. De ce? Cele două condiții acoperă o bună parte din
înscrisurile sub semnătură privată.

Condiții:
1. Pluralitatea de exemplare
Art. 274 - Pluralitatea de exemplare

33
 (1) Înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic, are putere
doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese
contrare sunt.
(2) Un singur exemplar original este suficient pentru toate persoanele având același interes.
(3) Fiecare exemplar original trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor ce au fost
făcute. Lipsa aceste mențiuni nu poate fi opusă însă de cel care a executat, în ce îl privește,
obligația constatată în acel înscris.
(4) Pluralitatea exemplarelor originale nu este cerută când părțile, de comun acord, au depus
singurul original la un terț ales de ele.

De la regula pluralității de exemplare există două excepții:

a) Când părțile au ales să se facă un singur exemplar (e făcut la momentul întocmirii contractului)
și el să fie depus spre păstrare la un terț (de exemplu: un avocat, un notar - dar este nevoie de
acordul părților). În acest caz se prezumă că nu mai există acel pericol ca una dintre părți să
altereze conținutul originalului. Textul nu se aplică în raporturile dintre profesioniști, lucru pe
care îl găsim reglementat la art. 277 NCPC.
b) Mai sunt și alte cazuri consacrate în jurisprudență, dintre care menționăm situația unui înscris
care e nul ca înscris autentic, dar poate fi folosit ca înscris sub semnătură privată. În acest caz
se constată în jurisprudență că nu e obligatorie formalitatea multiplului exemplar (formalitate
neprevăzută pentru înscrisurile autentice), pentru că actul decăzând din această calitate prin
conversiunea, este evident că nu trebuie să îndeplinească această condiție pentru că așa nu ar
putea fi niciodată folosit. Aceasta este o creație a jurisprudenței destul de constantă și logică.

Art. 277 - Înscrisurile întocmite de profesioniști

(1) Dispozițiile art. 274 și art. 275 nu se aplică în raporturile dintre profesioniști.
(2) Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi
pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepția cazului în care
legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este
prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului
sub semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în
raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.

2. Mențiunea bun și aprobat

Art. 275 - Formalitatea „bun și aprobat”
(1) Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească
o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scrisă cu mâna
celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun și
aprobat pentru... ”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.
(2) Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula „bun și
aprobat”, se prezumă că obligația există pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și
formula „bun și aprobat” sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă
se dovedește în care parte este greșeala sau dacă prin lege se prevede altfel.
Formalitatea se aplică înscrisurilor sub semnătură privată, dar nu celor care constată o
operațiune într-un contract sinalagmatic, ci cele prin care o parte se obligă să dea o sumă de bani sau
o cantitate de bunuri fungibile. Prin urmare este vorba de un act ce constată o obligație unilaterală a
uneia dintre părți. Această condiție are tot două elemente ca și prima condiție analizată, dar spre
deosebire de aceasta din urmă, elementele ei sunt alternative, nu cumulative.
a) Fie înscrisul e redactat în întregime de cel care se obligă - e olograf;

34
 b) Fie, în măsura în care nu suntem în primul caz, la sfârșitul înscrisului se pune o mențiune
olografă „bun și aprobat pentru.. ” și acolo se pune suma de bani (în cifre și în litere) sau
cantitatea de bunuri fungibile (și modul în care se vor determina), după care se semnează.
Ne dăm seama din expunerea celor două condiții alternative că este vorba de o măsură de protecție
contra înscrisurilor semnate în alb și apoi completate de creditor.
De principiu, înscrisurile în alb nu sunt acceptate. Sunt și cazuri în care sunt acceptate (bilete la ordin,
cambie, cec - pentru că majoritatea sunt titluri utilizate între profesioniști și ele se bazează și pe o
oarecare relație de încredere) - sunt cazuri expres prevăzute de lege, cu sancțiuni speciale în cazul
falsului. Nu sunt acceptate pentru că legiuitorul vrea ca cel care se obligă să știe dimensiunea obligației
sale atunci când semnează.

Aceasta mențiune nu ar fi necesară în unele situații:

a) Când înscrisul e nul ca înscris autentic, dar valabil ca act sub semnătură privată;
b) Când obligația e una de a face sau a nu face - vorbim aici despre obligații de a da;
c) Obligația are ca obiect un bun individual determinat;
d) În cazul profesioniștilor
e) Chitanțelor liberatorii - mențiune reținută din jurisprudență - nu se aplică în această caz pentru
că prin aceste chitanțe cel care le redactează nu se obligă să dea ceva, ci spune că a primit ceva.
*Creditorul spune că a primit o sumă de bani de la debitor. Se folosește în vederea descărcării de
datorie și nu a încărcării de datorie și este logică această măsură pentru că în acest caz, cel mai
rău lucru care i se poate întâmpla creditorului este ca debitorului să îl folosească completând o
iertare de datorie.
Art. 275 alin. (2) prezintă situația în care există un conflict între suma arătată în înscris și cea
menționată în formula bun și aprobat - va fi luată în considerare suma cea mai mică. Prezumția este
una relativă. Cum se va dovedi? Prin diferite mijloace de probă.
Sancțiunea este nulitatea înscrisului ca mijloc de proba, dar evident că operațiunea în sine va
putea fi dovedită prin alte mijloace de probă, dacă acestea sunt îngăduite.
Nerespectarea formalității bun și aprobat produce (în viziunea jurisprudenței) decăderea
acestui instrument din categoria înscrisurilor, dar dacă e scris de cel care se obligă, și chiar dacă nu
are semnătura, atunci poate fi fol ca început de dovadă scrisă (chiar dacă e scris olograf, fără mențiune).
Aspecte generale:
Înscrisul sub semnătură privată - face deplina dovada între părți în ceea ce privește și
mențiunile și data, dar față de terți, acesta e opozabil numai de la data la care a dobândit dată certă. -
mențiunea este foarte importantă.
Exemple:
A) Se încheie un contract de închiriere între locator și locatar. Locatorul, fiind și proprietar, e
supus unei executări silite din partea unui terț care îi scoate bunul la vânzare și îl execută,
adjudecându-i-se bunul unui alt terț. Față de cel căruia i se adjudecă bunul, chiriașul are o
situație precară. Dacă el nu poate să dovedească că acel înscris sub semnătură privată numit
contract de închiriere are o dată certă anterioară notării în cartea funciară a executării silite, el
va fi evacuat. Nu vorbim neapărat de contractele care după un anumit număr de ani sunt
obligatoriu să fie notate în cartea funciară - dar chiar și sub această obligație, chiriașul nu ar fi
la adăpost de o evacuare.
B) Chiriașul a fost diligent și a făcut un contract de închiriere (tot sub semnătură privată) pe 10
ani, l-a notat în cartea funciară și a plătit chiria pe 5 ani. Dar cine îl va crede că acea chitanță
descărcătoare dintre el și locator a fost și reală? Adjudecatarul ar veni și ar spune: „bun, ți-ai
notat contractul în cartea funciară, știam când am executat de existența ta și îți respect
contractul, dar plătește-mi chiria”. Când locatarul îi va da chitanța, adjudecatarul nu-l va crede
în privința datei, spunându-i că aceasta nu este certă și că nu dovedește plata chiriei.
*Nu contează dacă acel chiriaș este sau nu de bună-credință.

35
Cazurile în care înscrisul sub semn. privata primește dată certă sunt enumerate limitativ la art. 278.
Art. 278 - Data certă a înscrisului sub semnătură privată
(1) Data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au
întocmit, numai din ziua în care a devenit certă prin una din modalitățile prevăzute de lege,
respectiv:
1. Din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public,
executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință;
2. Din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică, făcându-se despre
aceasta mențiune pe înscrisuri;
*Aici ar putea fi, de exemplu, o înregistrare la administrația financiară unde s-a depus
contractul de închiriere, pe baza lui emițându-se o depoziție pentru proprietarul care
încasează chirie - chiar dacă nu se găsește înscrisul, rămâne acea mențiune.
3. Din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public.
4. Din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a celui care l-a
întocmit sau a unuia dintre cei care l-au subscris, după caz;
5. Din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri autentice
întocmite în condițiile art. 269 NCPC, precum încheieri, procese-verbale pentru punerea
de sigilii sau pentru facere de inventar;
6. Din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip
neîndoielnic anterioritatea înscrisului.
(2) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța, ținând seama de împrejurări, poate să
înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii.
Potrivit legii speciale nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat - și avocatul poate să
acorde dată certă înscrisurilor care îi sunt prezentate.

O mențiune specială este în cazul înscrisurilor încheiate între profesioniști - art. 277 alin. (3)
și (4). - derogă de la data certă și e strict aplicabil profesioniștilor.
Art. 277 - Înscrisurile întocmite între profesioniști
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei întreprinderi este
prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în
raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă.

ÎNCEPUTUL DE DOVADĂ SCRISĂ

Art. 310 - Începutul de dovadă scrisă
(1) Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine
de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este
acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
(2) Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i
se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile
cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
(3) Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte
mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții.

Condiții:
a) Să existe o scriere - indiferent de forma sau motivul pentru care a fost redactat;
b) Scrierea să provină de la cel căruia i se opune înscrisul;
c) Scrierea să facă credibil faptul pretins de adversar.

36
 Ar mai trebui spus că tot valoare de început de dovadă scrisă o mai au și alte împrejurări: atunci
când una din părți refuză să se prezinte / să răspundă la interogatoriu, instanța are două posibilități -
ori să considere ca adevărate afirmațiile făcute de partea opusă, ori să considere început de dovadă
scrisă atitudinea respective persoane.
*Nu are nicio legătură cu art. 310, dar prin acest text se instituie o altă categorie de început
de dovadă scrisă.

Puterea doveditoare:
Particularitatea este aceea că nu se poate proba faptul per se, dar acest fapt se poate dovedi
dacă e începutul de dovadă scrisă este completat cu alte mijloace de probă, inclusiv prezumții (simple,
judecătorești, nu neapărat legale).
Exemplu: În cazurile în care legea nu permite proba cu martori, dacă ai un început de dovadă
scrisă poți să îl completezi cu martori, chiar dacă nu ai un înscris. Ce ar putea intra aici? înscrisurile
(caiete, hârtii) pe care le are un creditor, în care el își face anumite notițe, scrie anumite împrejurări
care ar avea importanță în ceea ce privește raporturile patrimoniale - în general acestea nu sunt făcute
cu intenția de a dovedi ceva, dar reprezintă o scriere din partea celui care se obligă și care poate fi
folosit pentru a stabili dacă o împrejurare este reală sau nu.

• ADMINISTRAREA PROBEI PRIN ÎNSCRISURI

Avem trei ipoteze:

I. Înscrisul de află în posesia părții
Înscrisul se depune odată cu cererea de chemare în judecată sau întâmpinarea (sau, după
caz, cerere reconvențională, răspuns la întâmpinare). Copiile de pe înscris trebuie depuse în
numărul necesar de exemplare (câte părți sunt plus un exemplar pentru instanță) și trebuie
certificate pentru conformitate cu originalul (adică semnate de partea care le depună și le atestă
ca fiind identice cu originalul).
! - Când se depune o astfel de copie, partea e obligată să aibă asupra ei originalul acelui înscris.
Oricând instanța, din oficiu sau la cerere, poate cere prezentarea originalului. (*dacă nu îl are
asupra ei, instanța poate acorda un termen pentru a le aduce în vederea confruntării). Dacă
înscrisurile sunt în limbă străină - trebuie depuse împreună cu o traducere legalizată (*În cursul
tipărit nu se face această mențiune) Înscrisurile depuse nu pot fi retrase decât după ce sunt
depuse copii după acestea.

II. Înscrisul se află în posesia adversarului

În acest caz, partea care este interesată de administrarea probei cu acel înscris, va
solicita instanței să îl oblige pe adversar sa depună respectivul înscris. Sigur că Uneori, pentru
a afla dacă înscrisul este în posesia adversarului e nevoie de administrarea unei probe, cum ar
fi interogatoriul (partea respectivă va fi întrebată dacă deține înscrisul și dacă răspunsul ei este
că da sau dacă instanța din răspunsul lui are motive să creadă că deține înscrisul, următorul
lucru este obligarea acestuia să îl și depună).
Art. 293 - Obligația părții adverse de a prezenta înscrisul
(1) Când partea învederează că partea adversă deține un înscris probatoriu, referitor la proces,
instanța poate ordona înfățișarea lui.
(2) Cererea de înfățișare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părților din proces, dacă însăși
partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să
înfățișeze înscrisul.

Astfel, NCC stabilește cazurile în care înfățișarea înscrisului este oblig. Sunt trei cazuri:

37
 a) Înscrisul este comun părților din proces
Ex. una dintre părți (reclamantul) pretinde, prezentând un anumit înscris, că acesta are
anumite efecte și că a comunicat înscrisul pârâtului, printr-o autoritate publică, pârâtul
spunându-i să îl depună. În acest caz, reclamantul este obligat să depună înscrisul, pentru
că e un act comun și pentru că reclamantul a decis să se folosească de el. Pârâtul nu are
niciun interes să depună respectivul înscris (poate doar în situația în care el știe că
respectivul înscris are un conținut contrar celor pretinse de reclamant).
b) Însăși partea adversă s-a referit în proces la respectivul înscris;
Ex. rămâne exemplul de mai sus, cu modificarea că însuși pârâtul, după ce reclamantul a
făcut vorbire despre acel înscris, a spus că i s-a comunicat și lui.
c) Daca după lege, partea e obligata sa înfățișeze înscrisul - trebuie un text expres.
Dacă înscrisul nu e prezentat de către parte, sancțiunea este una specifica: instanța va putea
considera ca adev. mențiunile făcute cu privire la acel înscris de către partea care a solicitat înfățișarea.
Tot aici se încadrează și alte situații, cum ar fi următoarele:
- partea refuză să se prezinte sau să răspundă la interogatoriu:
- rezulta din dovezi că a ascuns sau a distrus înscrisul;
- nu îl prezintă, după ce s-a dovedit în prealabil că deținea înscrisul.
Aceste cazuri în care partea, deși obligată, nu prezintă înscrisul, duc la concluzia, bazată pe o prezumție
simplă, că este vorba de o dovedire a afirmațiilor făcute de partea care cere respectivul înscris.

Art. 295 - Refuzul de a prezenta înscrisul

Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în vederea dovedirii deținerii
sau existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că a ascuns înscrisul ori l-a distrus
sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu se conformează ordinului dat de către instanță
de a-l înfățișa, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui
înscris de partea care a cerut înfățișarea.
! - Nu confundați dovedirea afirmațiilor părții în legătură cu conținutul înscrisul cu dovedirea
pretențiilor părții.
De multe ori, în practică, se greșește spunându-se „n-ai vrut să prezinți înscrisul, partea cealaltă
câștigă”. Nu este adevărat. Este posibil ca înscrisul acela să nu fie atât de important încât să ducă la
soluționarea procesului. Codul vorbește numai de faptul că afirmațiile respective pot fi considerate ca
fiind valabile. Cât vor cântări afirmațiile făcute pe baza respectivului înscris este o chestiune ce ține
de etapa dezbaterilor.
Sunt și situații în care legea permite judecătorului să respingă cererea de înfățișare a înscrisului
- art. 294 NCPC
Art. 294 - Cazuri de respingere a cererii de prezentare a înscrisului
(1) Judecătorul va respinge motivat cererea de depunere la dosar a înscrisului, în întregime sau
în parte, când:
1. Conținutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața
privată a unei persoane;
*Va putea intra aici o corespondență privată în care se va face mențiune despre
existența unor obligații, acceptarea unei succesiuni, preluarea unor bunuri dintr-o
succesiune. Este valabilă mențiunea și în cazul e-mailurilor.
2. Depunerea înscrisului ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului;
*Poate fi ipoteza unui avocat sau notar public care este ținut de păstrarea secretului și
nu va fi obligat la depunerea înscrisurilor care intră sub această îndatorire.
3. Depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părții, soțului sau a unei rude ori afin
până la gradul al treilea inclusiv.
*Vechiul cod menționa și situația în care depunerea înscrisului ar atrage oprobiul
public, dar această ipoteza se poate încadra în cea prevăzută de punctul 1.

38
 (2) Dacă legea nu dispune altfel, incidența vreunuia dintre cazurile de mai sus va fi verificată de
judecător, prin cercetarea conținutului înscrisului. În încheierea de ședință se va face o
mențiune corespunzătoare.

Pentru cercetarea acestor înscrisuri se prevede și posibilitatea cercetării lor de un judecător delegat
atunci când aducerea înscrisurilor ar fi costisitoare. Ar putea fi aici vorba de înscrisuri voluminoase,
înscrisuri care sunt depuse la diverse autorități publice și nu pot fi scoase afară din acele instituții,
înscrisurile care au regimuri speciale. Aceste cazuri sunt prevăzute la art. 296.
Art. 296 - Cercetarea înscrisului prin judecătorul delegat
(1) Când un înscris, necesar dezlegării procesului, se găsește la una dintre părți și nu poate fi
prezentat fiindcă aducerea ar fi prea costisitoare sau când înscrisurile sunt prea voluminoase
ori numeroase, se va putea delega un jud. în prezența căruia părțile vor cerceta înscrisurile la
locul unde se găsesc.
(2) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), instanța, ținând seama de împrejurări, poate să ceară
doar prezentarea unor extrase sau copii de pe înscrisurile solicitate, certificate de persoana
care le deține. În asemenea cazuri, dacă este necesar, instanța poate dispune verificarea
conformității extrasului sau copiei cu originalul.

III. Înscrisul se află la un terț.

Terțul va fi chemat ca martor pentru a se afla existenta sau inexistenta înscrisului asupra
sa. Daca se probează existenta înscrisului asupra sa, el va fi obligat sa aducă înscrisul respectiv.
De asemenea, terțul ar putea sa refuze daca se afla în acele trei ipoteze pentru care și partea ar
putea sa refuze.
O alta ipoteza (similara celei de mai sus) este când înscrisul se afla la o instituție publica
- ele sunt obligate, la solicitarea instanței, la fel ca și terțul, sa le prezinte. Daca nu le prezinta,
instanța poate sa amendeze conducătorul respectivei instituții publice până la momentul
depunerii înscrisul.
Sunt și înscrisuri care nu pot fi depuse de către cel care le solicita - în general, cele ale notarilor,
avocaților (nu cele care sunt protejate de secretul profesional), autorităților publice (planuri cadastrale,
CF, alte documente care sunt improprii a fi transportate). În acest caz fie se prezinta niște extrase, fie
judecătorul le va cerceta la locul unde acestea se afla (el, judecătorul delegat sau comisia rogatorie).

• VERIFICAREA ÎNSCRISURILOR
Doua incidente care vizează administrarea probei prin înscrisuri:
I. Verificarea de scripte
Art. 302 - Obligația de verificare a înscrisului
(1) Când una dintre persoanele menționate la art. 301 contesta scrierea sau semnătura ori declara
ca nu le cunoaște, instanța va proceda la verificarea înscrisului prin:
1. Compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri
necontestate de părți;
2. Expertiza;
3. Orice alte mijloace de proba admise de lege.
(2) În acest scop, președintele completului de judecata va obliga partea căreia i se atribuie
scrierea sau semnătura sa scrie și sa semneze sub dictarea sa părți din înscris. Refuzul de a
scrie ori de a semna va putea fi considerat ca o recunoaștere a scrierii sau a semnăturii.

Este o procedura incidentala ce se aplica înscrisurilor sub semnătură privata când partea căreia
i se opune un astfel de înscris:
a) nu recunoaște semnătura sau scrierea;

39
 b) atunci când succesorii acesteia, fie nu recunosc, fie spun ca nu cunosc semnătura / scrierea
autorului.
Cum înscrisul sub semnătură privata nu se bucura de prezumția de validitate (ca înscrisurile
autentice). o astfel de opunere din partea părții semnatare duce înscrisul în ceea ce se numește
procedura verificării de scripte (se verifica autenticitatea semnăturii/scrierii).
! - Contestarea poate fi făcută până la primul termen după depunerea înscrisului sub sancțiunea
decăderii.
*Nu se poate accepta ca înscrisul sa fie depus la prima instanța, iar în apel partea sa vina sa
spună ca nu recunoaște semnătura - reacția trebuia sa fie instantanee, cel mai târziu la primul termen
după depunerea înscrisului.
Odată contestat, instanța trebuie sa procedeze la verificarea lui, ceea ce presupune următoare
operațiuni (vezi jos după art. 303):

Art. 303 - Procedura de verificare

(1) Judecătorul, după compararea înscrisului cu scrierea sau semnătura făcută în fata sa ori,
daca este cazul, și cu alte înscrisuri, se poate lamuri asupra înscrisului.
(2) Daca însă, din compararea scrierilor, judecătorul nu este lămurit, va ordona ca verificarea
sa se facă prin expertiza, obligând părțile sau alte persoane sa depună de îndată înscrisuri de
comparație.
(3) Se primesc ca înscrisuri de comparație:
1. Înscrisurile autentice;
2. Înscrisurile sau alte scrieri private necontestate de părți;
3. Partea din înscris care nu este contestata;
4. Scrisul sau semnătura făcut/făcută înaintea instanței.
(4) Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de președinte, grefier și părți.
(5) Părțile iau cunoștință de înscrisuri în ședință.

a) Instanța va proceda la compararea scrierii/semnăturii de pe înscris cu scrierea / semnătura

din înscrisuri necontestate de parte.
Acestea se numesc scripte de comparație (înscrisuri pe care instanța le folosește pentru a-
și forma convingerea ca înscrisul aparține sau nu părții care îl contesta) și ar putea fi următoarele:
- semnătura/scrierea făcută în fata judecătorului - judecătorul va invita partea respectiva
sa scrie în fata ei după dictare, astfel încât, ulterior, sa poată compara;
- înscrisuri autentice (eventual cele notariale din perioada în care părților li se elibera cate
un exemplar sau întocmite de alte persoane);
- înscrisuri sub semnătură privata necontestate de părți - diverse scrisori, cereri făcute la
alte instituții (din cam aceeași perioada);
- o parte din înscrisul respectiv care nu e contestata de parte - în situația în care partea
contesta doar o porțiune a înscrisului.

b) Daca instanța nu e lămurită și nu dorește sa își asume rezultate comparării efectuate de ea,
atunci va recurge la o expertiza.
Deci, aceasta expertiza nu e o obligatorie, dar ea intervine daca instanța se declara
nelămurita. De obicei se declara nelămurita, și e normal, mai ales în ipoteza în care înscrisul
contestat este mai vechi și partea e posibil sa-și fi schimbat scrisul (pot exista și suspiciuni din
partea părții adversa cum ca partea obligata de judecător la scrierea după dictare scrie intenționat
diferit sau partea care a semnat înscrisul a decedat și în proces sunt moștenitorii sau împrejurarea
ca scrisul se poate schimba, poate depinde de emoțiile pe care le ai, de modul în care stai etc).
După ce instanța se lămurește, daca apreciază ca înscrisul ii aparține celui care îl contesta, îl va folosi.
Daca ajunge la concluzia ca respectivul înscris nu aparține părții, va continua procesul fără înscris.

40
Aceasta procedura nu are valente penale, fiind eminamente civile, spre deosebire de procedura
defăimării ca fals a unui înscris.

II. Defăimarea ca fals a unui înscris

Art. 304 - Denunțarea înscrisului ca fals
(1) Daca cel mai târziu la primul termen după prezentarea unui înscris folosit în proces una dintre
părți declara ca acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligata sa
arate motivele pe care se sprijină.
(2) Daca partea care folosește înscrisul nu este prezenta, instanța va ordona ca aceasta sa se
prezinte personal pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals, sa depună
originalul și sa dea explicațiile necesare.
(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părților chiar și înainte de primul termen de judecata,
daca partea declara, prin întâmpinare, ca scrierea sau semnătura sa este falsificata.
(4) În cazuri temeinic justificate, părțile pot fi reprezentate prin mandatari cu procura speciala.
Intre procedura defăimării ca fals a unui înscris și procedura verificării de scripte exista
asemănări și deosebiri.
Deosebire: procedura verificării de scripte nu poate fi folosita pentru înscrisurile autentice, în
timp ce procedura defăimării este preponderent folosita pentru înscrisurile autentice, dar nimeni nu o
interzice în cazul înscrisurilor sub semnătura privată - art. 304 nu face deosebire. De ce? Pentru ca în
cazul înscrisurilor sub semnătura privată în mod constant s-a afirmat în mod constant ca exista o
lejeritate intre a o contesta pur și simplu, fără a-ti asuma riscul unui proces penal și decizia de a te
înscrie în fals împotriva lui. În cazul înscrisurilor autentice, în schimb, nu ai decât varianta înscrierii
în fals. Acest lucru este normal pentru ca la înscrisul sub semnătura privată nu se pune neapărat
problema nerecunoașterii semnăturii, ci pot veni moștenitorii sa spună ca ei nu cunosc scrierea/
semnătura autorului lor (mai ales când e vorba de o ruda mai îndepărtată) și nu este nimic penal în
acest fapt. În schimb, în cazul înscrisului autentic, lucrurile sunt destul de clare: un notar /funcționar
atesta ca o persoana a semnat în fata lui și el atesta identitatea respectivei persoane. În cazul acesta nu
prea ai cum sa spui „cunosc, nu cunosc” - aici nu se poate ajunge la o denaturare a realității decât
printr-o fapta penala și de aceea singura cale este procedura defăimării înscrisului.
În legislația veche nu se prevedea termenul până la care trebuie sa invoci procedura falsului,
însă în legislația actuala se prevede: acesta este cel mai târziu la primul termen după prezentarea
unui înscris folosit în proces.
Aici apare și o întrebare, și anume daca ambele proceduri ar putea fi declanșate în faza
recursului? (Mai ales la verificarea de scripte, pentru ca presupune și o expertiza, iar în recurs
singurele probe admise sunt înscrisurile).
Răspunsul este afirmativ, cu o condiție: înscrisul sa fie depus direct în recurs. Expertiza
va fi făcută, dar scopul ei nu va fi aflarea motivelor de recurs, ci numai în interiorul administrării
probei cu înscrisuri pentru a se vedea daca acesta poate sau nu sa fie folosit.
Pentru a defăima ca fals un înscris, cererea trebuie făcute fie de parte personal, fie de un
mandatar cu procura speciala - simplul mandat pentru administrarea procesului nu este suficient (o
astfel de procedura poate antrena consecințe nefaste, chiar și pentru cel care doar formulează o astfel
de cerere)

Odată defăimat ca fals înscrisul, avem doua ipoteze:

a) Partea care folosește înscrisul lipsește - în acest caz ea este citata și i se pune în vedere ca
trebuie sa se prezinte personal sau prin mandatarul special, în vederea discutării procedurii
falsului;
b) Partea care folosește înscrisul e prezenta.
Daca partea respectiva tot nu se prezinta, deși a fost legal citata, instanța va considera ca aceasta
renunță la folosirea înscrisului.

41
 Daca partea se prezinta și declara ca folosește înscrisul, chiar daca s-a declanșat procedura
defăimării, instanța întreabă și partea care a defăimat ca fals daca dorește sa insiste în procedura,
atrăgându-i atenția în legătură cu consecințele nefaste ale admiterii falsului (ar putea fi un denunț
calomnios). Judecătorul încearcă sa creeze părților ultima posibilitate de a rămâne în procesul civil, sa
nu se ajungă la un proces penal, de aceea se aplica sancțiunea neluării în considerare a înscrisului în
cazurile în care părțile lipsesc, renunță sau nu răspund la interogatoriu.

Art. 304 - Denunțarea înscrisului ca fals

(1) Daca cel mai târziu la primul termen după prezentarea unu înscris folosit în proces una dintre
părți declara ca acesta este fals prin falsificarea scrierii sau semnăturii, ea este obligata sa
arate motivele pe care se sprijină.
(2) Daca partea care folosește înscrisul nu este prezenta, instanța va ordina ca aceasta sa se
prezinte personal pentru a lua cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals, sa depună
originalul și sa dea explicațiile necesare
(3) Judecătorul poate ordona prezentarea părților chiar și înainte de primul termen de judecata,
daca partea declara, prin întâmpinare, ca scrierea sau semnătura este falsificata.
(4) În cazuri temeinic justificate, părțile pot fi reprezentate prin mandatari cu procura speciala.
Daca se continua, judecătorul va proceda la întocmirea unui proces-verbal prin care sa constate
starea înscrisului și va semna înscrisul împreună cu grefierul și părțile spre neschimbare. Instanța va
trimite procesul-verbal și înscrisul la parchetul competent pentru a se dovedi falsul.

Art. 305 - Verificarea stării înscrisului denunțat ca fals

(1) Judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal, starea materiala a înscrisului denunțat
ca fals, daca exista pe el ștersături, adăugiri sau corecturi, apoi îl va semna, spre neschimbare,
și îl va încredința grefei, după ce va fi contrasemnat de grefier și de părți.
(2) Daca părțile nu vor sau nu pot sa semneze, se va face mențiune despre toate acestea în
procesul-verbal.
Ce se întâmplă cu judecata civila? Instanța va putea suspenda judecata (nu e suspendare legala
de drept, ci una care rămâne la aprecierea instanței), daca se indica autorul falsului sau complicele
acestuia - adică fapta e cat de cat conturata. Invers, daca partea doar defăima, dar nu spune cine a făcut
asta sau cine a participat la fapta, instanța nu va suspenda procesul, ci va continua, deși înscrisul va fi
trimis la parchet.
Ce s-ar putea întâmpla în procesul civil?
a) Instanța poate suspenda procesul civil până la terminarea procesului penal;
b) Instanța nu suspenda deocamdată procesul, dar el se va suspenda de drept când se va pune în
mișcare acțiunea penala (daca se va pune în mișcare acțiunea penala);
c) E posibil ca până atunci instanța civila sa rezolve procesul, adică procesul penal sa curgă după
terminarea procesului civil. Daca în urma procesului penal se va ajunge la concluzia ca înscrisul
e fals, exista un caz de revizuire a hotărârii judecătorești pronunțate pe baza acelui înscris.
d) Exista și o alta ipoteza -în cazul în care potrivit legii, acțiunea penala nu poate fi pusa în mișcare
sau nu poate continua, cercetarea falsului se va face de instanța civila prin toate mijloacele de
proba
Exemplu: se știe autorul, dar acesta e decedat sau el decedează pe parcursul urmăririi penale -
procurorul poate declanșa el acțiunea civila privind înscrisul falsificat - art. 315 / NCPP.

II. PROBA CU MARTORI

Proba cu martori, în zile noastre, este aproape într-o decădere totala. Societatea nu prea are
mare încredere în mărturia unei persoane și se ferește de caracterul subiectiv al acesteia. Ea rămâne
totuși o proba esențială în zona dovedirii faptelor, pentru ca acolo înscrisurile nu pot fi preconstituite.

42
 Avem doua chestiuni importante de discutat aici:
I. Admisibilitatea - proba cu martori e folosita fără limita în ceea ce privește faptele juridice. În
ceea ce privește înscrisurile, avem reguli și excepții - Art. 309 - Admisibilitatea probei

Reguli și excepții:
a) Niciun act juridic nu poate fi probat prin martori daca acesta are o valoare mai mare de 250 lei.
Excepție: proba se face împotriva unui profesionist, iar actul respectiv a fost făcut în exercițiul
activității sale profesionale.

b) Daca legea cere forma scrisa pentru validitatea unui anumit act, acesta nu poate fi dovedit prin
depoziția martorilor

c) Este inadmisibila proba cu martori contra unui înscris - Daca exista un înscris, chiar daca ne
aflam sub pragul de 250 de lei, proba cu martori nu poate fi făcută împotriva lui. Situația este
ipotetica.
Excepție: Partea s-a aflat în imposibilitatea materiala sau morala de a întocmi un înscris pentru
dovedire.
*Este vorba de înscrisuri intre soți, înscrisurile intre rude, actele intre șefi și angajați - acestea sunt
considerate a fi imposibilități morale de a întocmi un înscris și se accepta proba cu martori

d) Daca exista un început de dovada scrisa - acesta se poate completa cu martori chiar daca nu
exista un înscris

e) Exista un înscris, dar partea l-a pierdut pentru caz fortuit sau forță majora - aici excepția este
parțială întrucât înscrisul a existat, numai ca el nu mai poate fi prezentat instanței.
*Daca înscrisul a existat, însă a fost distrus de una dintre părți, nu se aplica acest text, ci se va aplica
prezumția conform căreia înscrisul va fi considerat ca avea conținutul presupus de partea care
dorea sa se folosească de el.
f) Convenția părților - se poate folosi proba cu martori chiar și atunci când ea este inadmisibila, daca
părțile convin în acest sens. De ce? Normele care reglementează proba cu martori sunt norme de
ordine privata.
*Ex. poți solicita proba cu martori deși pentru dovedirea unui fapt tu ai un înscris, iar cealaltă parte
nu se opune sau soliciți proba cu martori atunci când obiectul probei depășește 250 de lei. În acest
caz, instanța nu va respinge proba din oficiu, pentru ca regula e una de ordine privata.

g) Actul juridic e atacat pentru frauda, dol, lipsa de cauza, cauza imorala (chiar și prezumții etc
(astea sunt veritabile fapte juridice, nu acte, așa ca n -ar trebui sa fie considerate excepții).

II. Când prin proba cu martori nu se tinde la dovedirea actului, ci a se lamuri interpretarea anumitor
clauze îndoielnice. Nu se tinde a dovedi ca părțile au convenit altfel, ci doar se întreabă martorii
cu privire la înțelesul pe care părțile au vrut sa le dea clauzelor. Nu trebuie sa înțelegem ca prin
mărturie judecătorul ar putea ajunge la concluzia ca părțile au convenit și alte aspecte decât cele
scrise în contract sau ca ar fi renunțat la unele aspecte din acel înscris. Acest fapt nu este
prevăzut, ci doar lămurirea înțelesului clauzelor.

A. Reguli privind administrarea probei prin depozițiile martorilor

Încheierea de încuviințare a probei trebuie sa arate martorii care urmează a fi audiați și
obligațiile părților în legătură cu proba respectiva, eventual anumite cheltuieli ce trebuie făcute. În
măsura în care instanța pune în sarcina unei părți avansarea unor cheltuieli în legătură cu aducerea
martorilor și aceasta nu le îndeplinește, instanța va decădea partea din dreptul de a audia martorilor.

43
Totuși, decăderea nu operează daca martorii vin din proprie inițiativa, chiar daca nu au fost avansate
costurile necesare deplasării lor.
Art. 311 - Ascultarea și înlocuirea martorilor
(4) Decăderea din dreptul de a administra dovada cu martori pentru neîndeplinirea obligațiilor
prevăzute la art. 262 se acoperă daca aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea
lor.
Legea prevede și situația în care martorii nu se prezinta, deși au fost legali citați. Daca martorul nu se
prezinta la prima citare, instanța va dispune aducerea lui cu mandat. În cazuri urgente, ar putea fi adus
cu mandat de prima data. Ce înseamnă aducerea cu mandat? Nu înseamnă ca martorul va fi reținut. Se
prezinta un polițist și îl invita sa îl însoțească, însă polițistul nu poate sa îl retina. Daca martorul nu e
găsit sau nu vrea sa se prezinte, instanța n-are decât sa judece cauza fără audierea martorului respectiv.
În aceasta situație, partea care ar putea sa fie vătămată de lipsa martorului ar putea sa solicite
suplimentarea probei cu martori în baza art. 254 alin. (2) pentru ca aceasta situație a decurs din
cercetarea procesului (el nu avea de unde sa știe ca daca va chema 5 martori, 3 ii vor lipsi). (art. 313)

Art. 313 - Refuzul martorului de a se prezenta

(1) Împotriva martorului care lipsește la prima citare, instanța poate emite mandat de aducere.
(2) În pricinile urgente, se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar la primul termen.
(3) Daca, după emiterea mandatului de aducere, martorul nu poate fi găsit sau nu se înfățișează,
instanța va putea proceda la judecata.
În legătură cu mărturia, exista și regula ca martorii, în principiu, nu se pot înlocui. Este foarte
important de reținut acest aspect, întrucât foarte mulți considera ca nu contează daca propun doi
martori și vin alți doi.

Art. 311 - Ascultarea și înlocuirea martorilor

(2) Înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine
întemeiate, caz în care lista se va depune sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la
încuviințare.
B. Reguli speciale cu privire la anumite categorii de persoane:
a) Persoane care sunt obligate sa depună mărturie
Este regula generala - Orice persoana care are cunoștință de un anumit fapt, este
obligata sa depună mărturie. Depunerea mărturiei nu este un act de voință și de facultate a
martorilor, ci este o obligație a martorilor.

b) Persoane care nu depun mărturie - nu au voie, e interzis

Art. 315 - Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor.
(1) Nu pot fi martori:
1. Rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. Soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. Cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;
4. Persoane puse sub interdicție judecătorească;
5. Cei condamnați pentru mărturie mincinoasa.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, sa fie ascultate ca martori și persoanele prevăzute la alin.
(1) pct. 1-3.

c) Persoane care sunt scutite de a depune mărturie - au voie, dar au dreptul de a fi interziși.
Persoane care sunt ținute de o obligație de secret cu privire la informațiile pe care le
obțin în timpul serviciului și care sunt enumerate cu titlu exemplificativ la art. 317 pot fi
dezlegate de secretul profesional de parte, în afara de cazurile în care legea prevede altfel (Ex.
avocatul). Nu se aplica aceasta dezlegare nici în cazul slujitorilor cultelor.

44
Judecatorii, procurorii - pot depune mărturie daca autoritatea pe lângă care funcționează și-au dat
acordul în prealabil.
Mai sunt doua categorii de persoane care ar avea voie sa depună mărturie - cei care nu au împlinit
vârsta de 14 ani și cei lipsiți de discernământ în momentul audierii, dar fără a fi puși sub interdicție.
Ei pot fi unicele persoane care dețin informații cu privire la un anumit fapt. Pot fi ascultați, dar fără
jurământ, iar instanța va tine seama în momentul aprecierii de situația în care aceștia se afla (în acest
caz, legiuitorul atrage atenția judecătorului ca și modul în care respectivii martori sunt audiați,
întrebările ce li se vor pune trebuie raportate la situația lor).

Art. 317 - Persoanele scutite de a depune mărturie.

(1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. Slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești,
mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea le impune
sa păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au
luat cunoștință în cadrul serviciului ori în executarea profesiei lor, chiar și după încetarea
activ. lor;
2. Judecatorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției lor, asupra
împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în aceasta calitate;
3. Cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna din
persoanele prevăzute la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsa penala sau la disprețul
public.
*Pot depune mărturie, dar sancțiunea va fi răspunderea delictuala / contractuala a
acestora.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea totuși
depune mărturie, daca au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea
interesata la păstrarea secretului, în afara de cazul în care prin lege se dispune altfel.
*Daca se obține dezlegarea de la partea interesata la păstrarea secretului, din acel moment,
persoana respectiva devine obligata sa depună mărturie.

C. Reguli privind audierea martorilor

Regula: Martorii sunt audiați separați, nu toți odată. Cei care nu sunt audiați stau în afara salii,
neputând fi de fata la audierea celorlalți, pentru a nu-și modula mărturia auzind mărturiile celorlalți.
Aici este importanta și regula menționată la cursul anterior, și anume ca probele, pe cat posibil, trebuie
administrate toate odată.
Judecătorul începe prin identificarea martorului - art. 318. Aceasta identificare are rolul de a
contura profilul martorului și are o importanta în ceea ce privește aprecierea lui, dar și descoperirea
anumitor lucruri care pot duce la înlăturarea mărturiei lui. Judecătorul va întreba martorul cu privire
la numele, prenumele, domiciliul, vârsta, profesia, daca e ruda cu una dintre părți și în ce grad, daca
se afla în serviciul uneia dintre părți (ea este pusa nu ca sa fie exclusa persoana respectiva de la
mărturie, pentru ca ea poate fi ascultata chiar și în aceasta situație, însă judecătorul va aprecia luând
în considerare acest aspect).

Art. 318 - Identificarea martorului

(1) Președintele, înainte de a lua declarație, va cere martorului sa arate:
a) Numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta;
b) Daca este ruda sau afin cu una dintre părți și în ce grad;
c) Daca se afla în serviciul vreuneia dintre părți.
(2) Președintele va pune apoi în vedere martorului îndatorirea de a jura și semnificația
jurământului.

45
 Înainte de a se începe luarea depoziției, martorul trebuie sa depună jurământul. Avem câteva
ipoteze - art. 319. Jurământul este obligatoriu, iar referirea la divinitate se face în funcție de
confesiunea martorului - judecătorul îl va întreba cu privire la confesiune înainte.
Sunt și martori care nu au confesiune (atei) - art. 319 alin. (5). Sunt și martori care au
confesiune, dar confesiunea le interzice sa jure - art. 319 alin. (6). Minorii și cei care sunt lipsiți de
discernământ nu vor depune jurământ. - art. 320
Judecătorul, înainte ca martorul sa înceapă sa fie audiat, atrage atenția acestuia ca, în măsura
în care nu spune adevărul, va fi culpabil de infracțiunea de mărturie mincinoasa, aducându-i la
cunoștință și sancțiunile acestei fapte. - art. 319 alin. (9).
! - Mărturia fără jurământ este nula.

Art. 320 - Scutirea de jurământ

Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ, în momentul
audierii, fără a fi puși sub interdicție, pot fi ascultați, fără jurământ, însă instanța le va atrage atenția
sa spună adevărul și va tine seama, la aprecierea depoziției lor, de situația lor speciala.

D. Audierea propriu-zisa a martorilor

Martorul, de principiu, este lăsat sa își facă singur depoziția. El nu trebuie sa citească un
răspuns, dar se poate ajuta de anumite însemnări cu privire la cifre, date, denumiri. După acestea, ii
sunt puse întrebări în ordine de judecători (daca completul este colegial, întrebările se pun prin
președinte sau se poate solicita acestuia adresarea directa către martor), de partea care l-a propus și din
partea celorlalte părți. Și părțile pun întrebări tot prin intermediul președintelui, dar și ele pot cere
încuviințarea de a se adresa direct martorului.
Instanța poate refuza anumite întrebări - daca întrebarea e pusa prin intermediul președintelui,
el o cenzurează cu aceasta ocazie (Ex. ii spune martorului sa răspundă la întrebare în felul în care o
reformulează el, nu așa cum a pus-o una dintre părți). Și daca partea pune direct întrebări, judecătorul
poate interveni direct și sa spună martorului sa nu răspundă la respectiva întrebare. De asemenea, și
partea adversa poate cere instanței sa intervină și sa nu lase martorul sa răspundă la o întrebare adresata
(de exemplu, întrebarea adresata excedă probatoriului încuviințat prin încheierea data de instanța).
Art. 321 - Ascultarea martorului
(1) Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultați încă neputând fi de fata.
(2) Ordinea ascultării martorilor va fi fixata de președinte, ținând seama și de cererea părților.
(3) Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de președinte, iar apoi la întrebările puse,
cu încuviințarea acestuia, de către partea care l-a propus, precum și de către partea adversa.
(4) După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință până la sfârșitul cercetării, afara numai
daca instanța hotărăște altfel.
(5) Cu ocazia audierii, martorul va fi lăsat sa-și facă liber depoziția, fără sa aibă voie sa citească
un răspuns scris mai înainte; el se poate servi însă de însemnări, cu încuviințarea
președintelui, dar numai pentru a preciza cifre sau denumiri.
Martorii, odată ascultați, rămân în sala, pentru ca ar putea fi reascultați. Cei ale căror declarații
nu se potrivesc pot fi confruntați, adică puși fata în fata pentru a fi audiați din nou.
Audierea martorilor este o chestiune delicata. Numai judecatorii experimentați pot sa afle
adevărul din cuvântarea martorilor. De ce? pentru ca daca nu ai o tehnica, sa duci martorul, punând
întrebări, și îl lași sa spună ce vrea, el va ascunde o parte din adevăr, nu va spune tot sau va ocoli și n-
o sa obții nimic prin mărturie. De aceea judecătorul ar trebui sa pună anumite întrebări, unele care nu
sunt previzibile, pentru a vedea reacția și modul în care vorbește martorul.
Art. 322 - Reascultarea și confruntarea martorilor
(1) Martorii pot fi din nou întrebați, daca instanța găsește de cuviința.
(2) Martorii ale căror declarații nu se potrivesc pot fi confruntați.

46
 (3) Daca instanța găsește ca întrebarea pusa de parte nu poate sa duca la dezlegarea procesului,
este jignitoare sau tinde a proba un fapt a cărui dovedire este oprita de lege, nu o va
încuviința. Instanța, la cererea părții, va trece în încheierea de ședință atât întrebarea
formulata, cat și motivul pentru care nu a fost încuviințată.

E. Consemnarea mărturiei
Se face de către grefier, sub dictarea judecătorului. Martorul vorbește, iar judecătorul ii spune
ulterior grefierului ce sa consemneze. După mărturie, martorului i se va da sa citească, iar aceasta va
fi semnata de judecător, grefier și martor. Orice adăugiri, schimbări, modificări poți fi autorizate, însă
numai daca sunt semnate de judecător și grefier. Sancțiunea nesemnării va fi neluarea în seama a
respectivelor modificări.
Locurile libere din decl. se marchează pentru a nu fi făcute adăugiri peste declarația inițială.
Art. 323 - Consemnarea declarației martorului
(1) Mărturia se va scrie de grefier, după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat, și va
fi semnata pe fiecare pagina și la sfârșitul ei de către judecător, grefier și martor, după ce
acesta a luat cunoștință de cuprins. Daca martorul refuza sau nu poate sa semneze, se va face
mențiune despre aceasta în încheierea de ședință.
(2) Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și semnate
de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare.
(3) Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât sa nu se poate face
adăugiri.
(4) Dispozițiile art. 231 alin. (2) se aplica în mod corespunzător.

F. Aprecierea probelor
Daca exista marturii din care se desprinde în mod clar ca martorul minte, judecătorul poate
sesiza parchetul pentru bănuială de mărturie mincinoasa. În rest, este o problema de sinceritate a
martorului și de apreciere a măsurii în care declarația lui va conta pentru stabilirea realității.
Nu întotdeauna un neadevăr al martorului va fi asociat unei marturii mincinoase. Toate acestea
sunt apreciate și de capacitatea și sinceritatea martorului respectiv. Judecătorul are libera apreciere
asupra mărturiilor.
Art. 324 - Aprecierea probei cu martori
În aprecierea declarațiilor martorilor, instanța va tine seama de sinceritatea acestora și de
împrejurările în care au luat cunoștință de faptele ce fac obiectul declarației respective.

Art. 325 - Bănuiala de mărturie mincinoasa

Daca, din cercetare, reies bănuieli de mărturie mincinoasa sau de mituire a martorului,
instanța va încheia un proces-verbal și va sesiza organul de urmărire penala competent.
Martorul are dreptul la despăgubiri pentru cheltuielile pe care le face cu transportul, cazarea,
masa. Daca judecătorul nu a pus partea sa avanseze cheltuieli, oricum prin încheierea pe care o va da,
poate sa pună în sarcina părții restituirea către martor a cheltuielilor pe care acesta le-a făcut. De
asemenea, pot fi incluse în aceste cheltuieli și veniturile pe care martorul le-ar fi putut obține daca ar
fi lucrat în ziua în care acesta a venit sa depună mărturie.
Art. 326 - Drepturile bănești ale martorului
(1) Martorul are dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport, cazare și masa daca este din
alta localitate, precum și dreptul la despăgubiri pentru acoperirea veniturilor pe care le-ar fi
obținut daca s-ar fi exercitat profesia pe durata lipsei de la locul de munca, prilejuita de
chemarea sa în vederea ascultării ca martor, stabilite în raport cu starea sau cu profesia pe
care o exercita, precum și cu timpul efectiv pierdut.
(2) Drepturile bănești se asigura de partea care a propus martorul și se stabilesc, la cerere, de
către instanța, prin încheiere executorie.

47
 III. PREZUMȚII
Definiție: Prezumțiile sunt consecințele pe care judecătorul sau legea le trage de la un fapt
cunoscut pentru a determina un fapt necunoscut. Mai trebuie adăugat ceva la definiția legală, și anume
că între cele două trebuie să fie o legătură de conexitate; nu pot fi fapte care nu au nicio legătură.
Trebuie să avem pe de o parte un fapt cunoscut și dovedit și pe de altă parte un fapt necunoscut, dar
conex primului.
Art. 327 - Noțiune - Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un
fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.
Atunci când vorbim de o prezumție spunem adesea că cel care beneficiază de o prezumție este
scutit de sarcina probei. Afirmația este una corectă, dar relativă, pentru că el este scutit de sarcina
probei faptului necunoscut și conex, dar trebuie, totuși, să dovedească faptul cunoscut.
Exemplu: Un bărbat e căsătorit cu o femeie - fapt cunoscut. Femeia a născut un copil, iar acesta a
fost conceput în timpul căsătoriei cu acel bărbat - tot un fapt cunoscut. Unind aceste doua, legea este
cea care ne spune, printr-o ficțiune, că acel bărbat este și tatăl copilului. Evident (din fericire) se poate
face proba contrară - prezumție legala.
Categorii de prezumții legale:
a) Simple - cele care permit proba contrară;
b) Absolute - cele care nu permit proba contrară;
c) Mixte - permit proba dar numai prin anumite mijloace și de către anumite persoane sau în
anumite situații.
Art. 328 - Prezumțiile legale
(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce
privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită
prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază
aceasta.
(2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, daca legea nu dispune altfel.

Prezumții mixte:
- timpul legal de concepțiune: art. 412 NCC;
- prezumția de filiație față de mama;
- remiterea voluntară a înscrisului;
- prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor.
În ceea ce privește prezumțiile judiciare, avem două condiții pentru ca acestea să poată fi operabile:
a) să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și necunoscut
b) să fie admisibila proba cu martori - nu se poate ocoli această proba prin intermediul
prezumțiilor.
Art. 329 - Prezumțiile judiciare - În cazul prezumțiilor judiciare lăsate la luminile și
înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutatea și puterea de a
naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite
proba cu martori.

CURSUL 4
IV. EXPERTIZA
Sediul materiei: Art. 330-340 / NCPC.
De la început, trebuie sa reținem faptul ca titulatura este eronata. Mijlocul de proba nu este expertiza,
ci raportul de expertiza. Expertiza este operațiunea tehnica prin care se ajunge la un raport, iar acel
raport depus la dosarul cauzei este efectiv, formal, mijlocul de proba.
Acest mijloc de proba, din punctul de vedere al obiectului probator, adică ceea ce iți propui sa
dovedești cu el, vizează o situație de fapt, o împrejurare de fapt care presupune cunoștințe de
specialitate, deci presupune intervenția unui specialist.

48
 Este ceea ce spune și art. 330 (1): Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța
consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști va numi, la cererea părților ori din oficiu,
unul sau 3 experți.

Noțiunea de “specialist”: deși textul nu distinge, în practica nu au fost acceptate expertize

juridice deoarece se prezuma ca judecătorul este un “expert” în domeniul juridic, nu ai nevoie de
interpretarea unui specialist pe o anumita instituție care sa se regăsească intr-un raport de expertiza.
Deși textul nu distinge, instanțele nu au încuviințat asemenea expertize. Deci trebuie orice alt domeniu,
decât cel juridic.

De asemenea, așa cum rezulta din art. 330, expertiza este facultativa, ca regula. Adică ori
părțile, ori instanța, din oficiu, pot propune acest mijloc de proba. Totuși, sunt materii în care expertiza
este obligatorie pentru ca legea prevede acest lucru.
Exemplu: - în materia punerii sub interdicție judecătorească, procedura speciala, unde expertiza
psihiatrica este obligatorie, expertiza medicala care sa spună daca are sau nu discernământ, daca mai
poate avea discernământ; - în materie de filiație;
În alte situații, expertiza deși nu este obligatorie, pentru ca nu o prevede legea, totuși este necesara și
judecătorul nu poate transa litigiul daca, de exemplu, la o stabilire tardiva a nașterii, legea spune ca
expertiza medicala este obligatorie; la o acțiune în tăgada paternității sau în stabilirea paternității, o
expertiza medicala ADN este mai mult decât necesara, judecătorul nu poate transa fără ea.

Valoarea probatorie
Deși expertiza vizează opinia unui expert intr-un domeniu specializat, nu are o valoare probatorie
prestabilita, nu este o regina a probelor, ci hotărârea se va da coroborând acest mijloc de proba cu
altele. Deci chiar daca e intr-un domeniu tehnic, judecătorul nu este ținut de expertiza.
În cazul expertizei, expertul nu tranșează litigiul, nu da soluția, el numai răspunde din punct de
vedere tehnic la o problema tehnica, nu se pronunță în cauza.
Exemplu: la proces de partaj în care un teren trebuie partajat lotizat, expertul trebuie sa facă loturile,
dar nu sa le și atribuie copărtașilor, asta o face judecătorul. El trebuie sa spună numai tehnic care este
cea mai buna împărțire astfel încât sa se împartă la numărul de copărtași.

Textele din NCPC se completează în materie de expertiza cu alte reglementari și reținem:

- OG 2/2000 care reglementează organizarea și efectuarea unei expertize judiciare și extrajudiciare;
- OG 1/2000 care reglementează organizarea activității și funcționarea institutelor de medicina
legala;
- OUG 190/2000 privind regimul metalelor prețioase (expertiza valorica);
- Daca avem în vedere expertiza criminalistica, expertiza grafoscopica și nu numai, ar fi incidenta
OG 75/2000 privind organizarea activității de expertiza criminalistica.

Procedura de administrare a probei

• Numirea expertului
Ca orice mijloc de proba, el trebuie propus în condițiile și formele deja știute și prevăzute de
NCPC, proba care normal, după aceeași procedura, trebuie încuviințată de instanța prin încheierea
preparatorie de încuviințare a probei. Însă, aceasta încuviințare prezinta un anumit tipic, anumite
reguli derogatorii pe acest mijloc de proba.
Instanța prin încheierea de încuviințare trebuie sa desemneze expertul sau experții care trebuie
sa facă raportul. Regula este ca va numi (art. 330 alin. (1)) unul sau trei experți. De regula, se numește
unul.

49
 În privința acestor experți, ei se numesc de pe o lista autorizata aflata la nivelul instanței
respective, o lista de experți autorizați, iar numirea, potrivit art. 331, ar trebui sa respecte
disponibilitatea părților, adică “părțile sa se învoiască asupra numirii experților”, adică sa fie de
acord: “Noi, de acord, îl desemnam pe Popescu de pe lista”.
Daca părțile nu se învoiesc, art. 331 spune ca instanța poate desemna experții prin tragere la
sorti tot de pe lista aflata la dispoziția instanței. Aceasta tragere la sorti nu este reglementata punctual
într-o anumita forma. De regula, depinde de numărul experților.
În practica, unele instanțe întreabă pe altcineva, cineva din public un număr de la 1 la 50, daca
sunt, sa zicem 50 de experți pe lista. Alte instanțe, daca lista este mai scurta sau sunt pregătite, au
efectiv un bol cu numere și se trage efectiv la sorti.
Aceasta modalitate este necesara pentru ca expertul astfel desemnat trebuie sa fie neutru și
imparțial. El nu este un expert al părții, de ex., care îl și plătește. Nu, el trebuie sa fie neutru.

Este posibil ca pe lista de experți autorizați sa nu se afle o anumita specialitate. Spre exemplu,
s-ar putea sa nu se regăsească un expert autorizat pt expertizarea unei opere de arta (ca e reala, copie,
ce fel de copie). În situația asta, art. 330 alin. (2) și (3) permit sa se deroge de la regula ca expertul
este desemnat de pe lista.
(2) Când este necesar, instanța va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau unui institut
de specialitate.
(3) În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea
oricăreia dintre părți, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor
personalități ori specialiști din domeniul respectiv.

Pe lângă expertul sau experții oficiali ai instanței, părțile, la cerere, au dreptul la experți-parte,
ai lor, personali. Este ceea ce prevede art. 330 alin. (5) care spune: La efectuarea expertizei pot
participa experți aleși de părți și încuviințați de instanța, având calitatea de consilieri ai părților,
daca legea nu dispune altfel.
Uneori este necesar pentru ca fiind un aspect tehnic, specializat, ai nevoie și de expertul “tău”
(chiar daca este încuviințat tot de instanța) care sa te ajute pe probleme tehnice, chiar Codul spune: sa
dea relații, sa formuleze întrebări și observații și, daca este cazul, sa formuleze un raport separat cu
privire la obiectivele expertizei. Nu e obligatoriu sa fie pentru ca înseamnă o cheltuiala în plus - e un
expert oficial căruia trebuie sa ii plătești onorariul și ar mai fi și expertul-parte cu un alt onorariu.

Pe lângă numirea expertului care trebuie sa apară în încheierea de încuviințare a expertizei,

trebuie sa se stabilească și alte elemente care sa facă posibila administrarea acestui mijloc de proba.

• Obiectivele asupra cărora experții urmează sa se pronunțe

Obiectivele sunt întrebări care așteaptă un răspuns tehnic, de specialitate. Ele nu apar din neant,
ci partea sau instanța, din oficiu, daca propune proba, trebuie sa enunțe obiectivele, adică faptul
probator până la urma, și trebuie văzut daca acele obiective au legătură cu cauza, ca numai acestea fac
expertiza pertinenta, concludenta și utila.
Sunt fixate de judecător, după o discuție contradictorie cu părțile, formulate clar pentru ca
expertul nu poate răspunde la altceva decât ceea ce i-a formulat instanța.

Expertul nu face expertiza gratis, ci la momentul încuviințării, încheierea trebuie sa cuprindă

și un onorariu provizoriu care poate fi completat la final, daca este cazul, după finalizarea expertizei.
Este pus în sarcina părții care a propus proba sau căreia ii profita proba. Acest lucru trebuie sa se
regăsească în încheierea de încuviințare.

50
 • Termenul în care trebuie depus raportul de expertiza
Termenul se stabilește în contradictoriu de părți și trebuie raportat la obiectivele expertizei și
la tipul expertizei. Reținem ca pentru a fixa termenul (aici cea mai mare problema a expertizei e ca
părțile/judecătorul sunt interesate de un termen mai scurt, dar în sine expertiza s-ar putea sa dureze
mai mult decât își doresc aceștia) trebuie sa se tina cont și de poziția expertului.

De regula, la momentul încuviințării, expertul nu știe ca el a fost desemnat în cauza, deci nu ai

cum sa ai și părerea lui pentru ca el este desemnat aleatoriu. Deci nu ai poziția expertului. Atunci art.
331 alin. (2) a venit cu 2 variante în care instanța poate remedia acest lucru:
1) Instanța poate fixa o audiere în camera de consiliu, în cadrul căreia va solicita expertului
sa estimeze costul lucrării ce urmează a fi efectuata, cat și termenul necesar efectuării
expertizei.
Nu este un termen în ședință publica, este exact o audiere - cheamă expertul intre termene, sau chiar
în ziua respectiva, depinde de gradul de încărcare al instanței.
Pentru ca expertul, după ce l-ai desemnat, ai stabilit onorariul și termenul, va face o cerere imediat în
care sa spună ca nu poate face expertiza cu acest onorariul mic provizoriu și intr-un termen atât de
scurt, justificând de ce. Și atunci trebuie amânată judecata pentru ca tu ai un termen pentru
administrarea probei, nu va fi ținut termenul respectiv și nu ai rezolvat nimic.
2) Instanța poate fixa un termen scurt, intermediar, când va solicita expertului sa estimeze în
scris costul lucrării ce urmează a fi efectuata, cat și termenul necesar.
! - Poziția părților va fi consemnata în încheiere. În funcție de poziția expertului și a părților, instanța
va fixa termenul de depunere a raportului de expertiza și condițiile de plata a costurilor.
Un termen scurt - pentru definitivarea încheierii de încuviințare a expertizei. Asta înseamnă ca îl va
cita pe expert și, deși nu rezulta expres, și părțile.
Daca una dintre părți nu este prezenta, dar are termen în cunoștință, potrivit prof. Dinu, ar putea
dispune citarea pentru ca este un termen scurt, intermediar și ai nevoie de poziția părților, deși Codul
nu prevede pentru aceasta ipoteza faptul ca nu exista termen în cunoștință.
Formal, judecătorul poate sa spună ca și pentru asta partea are termen în cunoștință.

După ce expertul a fost desemnat și s-au stabilit onorariul, obiectivele și termenul, pasul
următor este sa se și achite banii de onorariu. Art. 331 alin. (3): Dovada plății onorariului (provizoriu)
se depune la grefa instanței de partea care a fost obligata prin încheiere, în termen de 5 zile de la
numire sau în termenul stabilit de instanța potrivit alin. (2). Onorariul poate fi majorat numai în
condițiile art. 339 alin. (2), adică numai după depunere raportului de expertiza.

Termenul, ca este fixat de Cod sau de judecător, este un termen legal imperativ care daca nu
este depusa aceasta suma, atrage decăderea părții din dreptul de a administra proba.

Recuzarea expertului
Întrucât expertul trebuie sa fie imparțial, neutru, daca sunt suspiciuni cu privire la
imparțialitatea sa, art. 332 permite recuzarea expertului pentru aceleași motive ca și judecatorii, adică
se face trimitere la cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor (art. 41-42) care trebuie adaptate la
cazul expertului.
Procedural, recuzarea trebuie ceruta în termen de 5 zile de la numirea expertului, daca motivul
exista la acea data, iar daca motivul apare pe parcurs (daca este cunoscut de parte), în termen de 5 zile
de la data când s-a ivit motivul de recuzare.
Recuzarea se judeca cu citarea părților și a expertului, desigur nu de un alt complet al
instanței respective, ci chiar de judecătorul cauzei pentru ca nu se pune în discuție recuzarea lui, ci
este un incident. Daca se admite cererea de recuzare, expertul va fi înlocuit și va fi desemnat, potrivit
art. 331, un alt expert.

51
Înlocuirea expertului
Pe lângă recuzare, exista și instituția înlocuirii expertului. În situația în care expertul a fost
desemnat prin încheiere, acesta, la momentul în care va fi citat în acest sens de instanța, poate sa nu se
prezinte, sa nu vrea însărcinarea. Desigur ca procesul nu poate sa stea pe loc și atunci art. 333 (2)
permite instanței sa îl înlocuiască (nu sunt motive de recuzare, el efectiv nu dorește, din varii motive,
sa preia speță) și fie va fi amendat judiciar, fie se poate trezi cu o problema de răspundere disciplinara
în profesia din care provine.
Mai este un caz de înlocuire - deși a acceptat lucrarea, nu depune raportul de expertiza,
situație în care expertiza trebuie făcută de un alt expert, ceea ce presupune și restituirea onorariului
pentru ca expertul nu și-a făcut treaba.

Administrarea expertizei
Codul prevede 2 mari posibilități:
1) Prima este caracterizata prin celeritate, dar puțin probabila în practica.
Art. 334 Ascultarea expertului
Dacă experții pot să-și exprime de îndată opinia, aceștia vor fi ascultați chiar în ședință, iar părerea
lor se va consemna intr-un proces-verbal, dispozițiile art. 323 aplicându-se în mod corespunzător.
Daca obiectivele la care trebuie sa răspundă expertiza, prin natura lor, pot fi soluționate de expert
direct în instanța, se aplica aceasta varianta. Adică daca nu presupune nicio lucrare, măsurători,
calcule etc.
Sigur ca la acel termen pot fi și părțile prezente sau au termen în cunoștință și pot pune întrebări.

2) A doua implica o derulare mai mare în timp, impusa de natura expertizei.

Art. 335 Efectuarea expertizei la fața locului
Daca pentru expertiza este necesara o lucrare la fata locului (o deplasare a expertului, asta presupune
activități materiale de măsurare, de evaluare, de vizionare) sau sunt necesare explicațiile părților fără
de care expertul nu poate face expertiza, se schimba procedura.
Care sunt regulile?
Expertiza nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandata cu conținut
declarat și confirmare de primire, prin care li se vor indica ziua, ora și locul unde se face lucrarea.
Citația, sub sancțiunea nulității, trebuie comunicata părții cu 5 zile înaintea termenului de efectuare a
lucrării. Confirmarea de primire va fi alăturată raportului de expertiza.
Se creează niște reguli pentru expert, care trebuie sa citeze părțile, iar modalitatea de citare nu este
lăsată la apreciere pe textul general (acele multe modalități de la citare), ci una singura: scrisoare
recomandata cu confirmare de primire și conținut declarat.

Orice viciu de citare care poate apărea va atrage nulitatea raportului de expertiza, care este o
nulitate relativa pentru ca textul este edictat în favoarea părților. Partea care nu a fost citata ori deloc,
ori nu în termenul prevăzut de Cod, la momentul depunerii raportului de expertiza, potrivit regulilor
generale va trebui sa invoce nulitatea raportului de expertiza, sub sancțiunea decăderii.
Daca nu invoca nulitatea, aceasta se acoperă. Este o nulitate expresa. Reținem însă ca norma este de
ordine privata și nulitatea este relativa.

Odată citarea făcută corect, părțile sunt obligate sa dea expertului orice lămuriri în legătură cu lucrarea
care trebuie făcută. Citarea nu implica obligatoriu prezenta părților, ele se pot duce sau pot la fel de
bine sa nu se duca, dar art. 335 alin. (3) instituie o sancțiune indirecta, dar destul de dura pentru părți,
în funcție de atitudinea lor în cazul acestui tip de efectuare de expertiza: În cazul în care una dintre
părți opune rezistență sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării, instanța va putea socoti ca
dovedite afirmațiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt ce face obiectul
lucrării, în contextul administrării tuturor celorlalte probe.

52
Art. 335 alin. (5) spune ca atunci când este vorba de o expertiza tehnica și una dintre părți
obstrucționează aceasta expertiza (de exemplu, nu permite accesul expertului pe proprietatea sa),
pentru ca este nevoie de măsurători, expertul trebuie sa pună aparatul, sa constate, instanța va autoriza
folosirea forței publice în scopul efectuării expertizei, prin încheiere executorie, pronunțată în camera
de consiliu, după ascultarea părților.
De regula, aceasta forță publica este ceruta chiar de expert sau de partea adversa, după ce se lovește
de un refuz al părții de a permite expertului sa facă expertiza, printr-o cerere făcută la instanța.
! - După ce instanța autorizează folosirea forței publice, expertul trebuie din nou sa citeze părțile pentru
ca nu e vorba de termen în cunoștință aici, cu 5 zile înainte prin scrisoare recomandata, cu confirmare
de primire și conținut declarat. Altfel, la următorul termen, deși intri în curte cu forță publica, nu o sa
ai procedura de citare legal îndeplinită, deci pica raportul de expertiza pe nulitatea relativa.

Art. 336: Rezultatele expertizei vor fi consemnate intr-un raport scris, care trebuie depus cu cel puțin
10 zile înainte de termenul fixat pentru judecata. În cazuri urgente, acest termen poate fi micșorat de
judecător.
Raportul de expertiza este mijlocul de proba efectiv. Reținem ca legiuitorul a instituit acest termen de
10 zile pentru ca părțile sa verifice, sa ia la cunoștință de raport de la dosarul cauzei. Textul nu spune
ca se depune în mai multe exemplare, ci intr-un singur exemplar care nu se comunica părților. Și te
duci și te interesezi la dosar daca raportul a fost depus.
Daca nu se respecta termenul de 10 zile, lucru posibil (se depune în 3-5 zile sau chiar la termen) partea
interesata poate cere amânarea judecății în vederea luării la cunoștință a raportului de expertiza, iar
daca instanța nu va acorda acest termen, poate sa intervină o nulitate a hotărârii, nulitate virtuala,
dar a cărei vătămare este ușor de dovedit pentru ca este o vătămare procesuala.
Legea iți da un termen de 10 zile ca sa iei la cunoștință, ca sa formulezi obiecțiuni, sa depui concluzii
pe raportul de expertiza și instanța nu tine cont și nu iți da nici dreptul sa iți exerciți dreptul la apărare.

Atunci când sunt mai mulți experți, fie merg toți pe aceeași soluție și atunci răspunsul la obiective
este unic, se va trece o singura concluzie. Daca sunt experți cu păreri deosebite, lucrarea trebuie sa
cuprindă părerea motivata a fiecăruia. Este posibil acest lucru pentru ca experții nu trebuie sa
delibereze, nu trebuie sa ajungă la o concluzie unica.
! - Expertul-parte face un raport separat, daca este cazul, care se va depune la dosarul cauzei.

După depunerea raportului în termen procedural, sunt posibile 3 variante:

I. Lămurirea raportului
Daca răspunsul expertului la obiectivele stabilite (art. 337) nu este clar, exista contradicții în
problemele pe care le tranșează, adică nu răspunde concret la problema stabilita de instanța, instanța
poate solicita expertului sa lămurească raportul de expertiza, sens în care va acorda un termen.
Aceasta lămurire se poate face de instanța, din oficiu sau la cererea părților.

II. Completarea raportului

Completarea vizează (se face tot din oficiu sau la cerere) situația în care expertul nu a răspuns la toate
obiectivele stabilite. Se cere completarea raportului de expertiza.
În ambele situații, ca e vorba de lămurire sau completare, ulterior va rămâne la dosarul cauzei un
singur raport, lămurit, completat, de un singur expert.

III. Efectuarea unei noi expertize

! - Este greșită formularea din practica de “contraexpertiza”, adică o expertiza contra primei. Nu exista
așa ceva, chiar și art. 338 spune “o noua expertiza”. Pentru motive temeinice (expertul nu a ajuns la o
concluzie, nu a știut sa răspundă, a fost desemnat greșit ca expert specializat), la cerere sau din oficiu,
instanța poate dispune efectuarea unei noi expertize.

53
Asta înseamnă un alt expert. Daca aceasta noua expertiza este ceruta de parte, legea spune ca ea trebuie
ceruta la primul termen după depunerea raportului, iar daca s-au formulat obiecțiuni la termenul
imediat următor depunerii răspunsului la obiecțiuni ori, după caz, a raportului suplimentar. Este un
termen de decădere care incumba părții, iar instanța, din oficiu, poate oricând.
După depunerea raportului suplimentar sau a raportului nou de expertiza, instanța omologhează
raportul de expertiza și el rămâne ca proba în dosar, în cauza respectiva.
În ceea ce privește drepturile bănești ale experților, observam ca trebuie sa existe o transparenta totala
cu privire la onorariul expertului pentru ca deși este plătit de una dintre părți, expertul oficial nu trebuie
sa fie “pentru” partea respectiva. Din cauza asta, onorariul provizoriu este fixat de instanța și se
consemnează la o instituție bancara la dispoziția instanței, deci prin instanța se face plata. De ce?
Pentru ca art. 339 alin. (1) spune ca daca expertul cere sau primește o suma mai mare decât cea fixată
în încheierea de încuviințare, va răspunde potrivit legii penale (luare de mita). Nu are voie sa ia bani
de la părți.
De asemenea, la onorariul provizoriu, instanța poate încuviința, la cerere, după depunere raportului de
expertiza, majorarea onorariului inițial, majorare care trebuie ceruta motivat de către expert (ca a lucrat
în plus, ca au apărut cheltuieli în plus etc.)
Cu privire la majorare, se pronunță o încheiere executorie data cu citarea părților.

Aprecierea probei
Deși este o proba tehnica, judecătorul nu este ținut obligatoriu de concluziile raportului de
expertiza, proba fiind lăsată la libera apreciere a judecătorului. Poate sa retina judecătorul concluziile
experților în mod motivat, cum, la fel de bine, poate sa le respingă, tot motivat.
Constatările de fapt ale experților, cum ar fi prezenta părților la efectuarea raportului,
susținerile părților, arătarea operațiunilor probate materiale fac proba până la înscrierea în fals. E o
constatare personala a expertului.
Daca exista mai multe rapoarte de expertiza, judecătorul nu are voie sa facă, de exemplu, o medie intre
concluziile expertizelor administrate. Daca ai o expertiza contabila și una spune 2000, iar cealaltă
3000, nu poți face o medie spunând ca valoarea e de 2500.
Judecătorul daca retine o concluzie dintr-un raport de expertiza o va retine în mod motivat, coroborând-
o cu alte mijloace de proba și, tot motivat, va înlătura celelalte rapoarte de expertiza, care veneau cu
alte soluții/concluzii.

V. CERCETAREA LA FATA LOCULUI

Este un mijloc de proba care a existat dintotdeauna în procesul civil și care prin natura lui
implica o excepție de la principiul nemijlocirii pentru ca proba nu se mai administrează la sediul
instanței, ci daca este încuviințată, implica o deplasare a completului de judecata la locul respectiv, ca
sa facă o constatare personala.
Deplasarea se face cu citarea părților pentru ca în realitate este un termen de judecata în afara
instanței, se poate deplasa un judecător-delegat sau întreg completul respectiv, întreaga instanța, daca
exista și procuror, inclusiv grefierul.
De asemenea, la fata locului unde are loc deplasarea se pot audia martori, experți și se pot
asculta și părțile. Aceasta cheltuiala trebuie, după încuviințare, avansata de către parte pentru ca
instanța nu se duce pe banii ei.
În ceea ce privește efectiv mijlocul de proba, ni-l da art. 347 care spune ca se întocmește un
proces-verbal în care se consemnează susținerile și obiecțiunile părților și care va fi semnat de cei
prezenți. Acest proces-verbal va face dovada.
Acest mijloc de proba se folosește în procese care privesc stabilirea hotarelor, acțiune în
grănițuire, respectiv acțiuni pe o răspundere delictuala pe ruina edificiului.

54
 VI. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBA
Au fost inserate în NCPC având caracter de noutate în procesul civil. Ele nu existau înainte de
NCPC. Și în prezent, acestea au o relevanta mai mare în procesul penal, dar își găsesc locul și în
procesul civil.
Potrivit art. 341 alin. (1): Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însușirile lor,
prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate
duce la soluționarea procesului. Mijlocul de proba e chiar bunul în sine.
Ca orice mijloc de proba, trebuie propus în formele și în condițiile de drept comun, regulile
aplicabile în materie de cerere, de sarcina fiind cele deja cunoscute.
! - Aparenta contradicție:
• Art. 341 alin. (2) menționează: Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile,
fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea
mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. Deci
Codul spune ca aceste lucruri sunt mijloace materiale de proba.
• Art. 287 - Copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice
Datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme şi alte suporturi
accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea dispozițiilor legale, au aceeași
putere doveditoare ca şi înscrisurile în baza cărora au fost redate.

Prin urmare, fotografia este mijloc material de proba sau, pe art. 287, copie de pe un înscris care are
valoare ca și înscrisul?
Lucrurile trebuie interpretate în sensul aplicării textelor.
Interpretare: Daca avem o poza de pe un înscris autentic sau sub semnătura privată, potrivit
art. 287 este o copie de pe un înscris, cu valoare ca înscrisul de pe care s-a făcut poza. Daca poza
vizează orice altceva decât un înscris, potrivit art. 341 alin. (2) este un mijloc material de proba (de
ex., poza unei ruine, poza unui gard).

Reținem ca în art. 342-344 s-a instituit similar procesului penal o procedura de administrare
a acestei probe.
Sigur ca ea nu poate fi depusa la dosar, nu poți aduce o piatra sa o depui la dosar. Ele trebuie
cumva păstrate la instanța, iar art. 342 spune ca până la soluționarea definitiva a procesului, rămân
în depozitul instanței.
Daca aceste mijloace materiale de proba sunt mari, nu pot fi aduse la instanța, se aplica alin.
(2): Dacă aducerea la instanță a mijloacelor materiale de probă prezintă greutăți datorită numărului,
volumului sau altor însușiri ale lor ori locului unde se află, acestea vor fi lăsate în depozitul
deținătorului sau al altei persoane și vor fi numai cercetate de judecător.

În cea ce privește verificarea acestor mijloace de probă - art. 343 - (1) Mijloacele materiale de
probă, aflate în păstrarea instanței, se aduc în ședința de judecată.
(2) Dacă mijloacele materiale de probă nu se află în păstrarea instanței, aceasta poate ordona,
după caz, fie aducerea lor, fie verificarea la fața locului, dispozițiile art. 293-300 fiind aplicabile în
mod corespunzător (cu un judecător delegat).
(3) În încheierea sau în procesul-verbal, după caz, conținând constatările instanței, se va face
mențiune şi despre starea şi semnele caracteristice ale mijloacelor materiale de probă verificate.
În realitate, pe lângă mijlocul de proba respectiv exista și un act constatator, un proces-verbal, o
încheiere în care sunt trecute aceste elemente specifice.
Nu exista în NCPC un mod de a contesta asemenea mijloace de proba. Ele nu sunt înscrisuri. Cum
se contesta o fotografie a unui zid care este pe hotar și se dărâmă pe proprietatea reclamantului? Pentru
ca nu este o copie de pe un înscris ca sa mergem la procedura de la înscrisuri, este efectiv o poza care
pentru a fi admisibila trebuie sa fie luata în condițiile legii. Codul nu oferă aceasta soluție.

55
 În privința restituirii acestor bunuri, se țin la instanța până la soluționarea definitiva a cauzei
și daca nu se ridica în termen de 6 luni de la data la care au fost încunoștințate părțile în acest scop,
instanța, în camera de consiliu, cu citarea părților și a organului local competent da o încheiere
prin care aceste bunuri sunt considerate ca abandonate și trecute în proprietatea privata a unității
administrativ-teritoriale unde își are sediul instanța. Încheierea poate fi atacata numai cu apel la
instanța ierarhic superioara.
Mijloacele materiale de proba sunt foarte rar întâlnite în practica, fiind uzitate mai mult pe
partea de fotografii.

VII. MĂRTURISIREA
Sau așa-zisa recunoaștere.
Acest mijloc de proba vizează pe una dintre părți. Nu este a martorului, expertului sau a
altcuiva, ci a reclamantului, paratului sau unuia dintre terții intervenienți.
Aceasta mărturisire vizează aspecte cu privire la care cealaltă parte își întemeiază pretenții ori apărări
și tu recunoști, mărturisești ca e adevărat, în tot sau în parte, mărturisirea fiind totala sau parțială.
Mărturisirea poate fi de 2 feluri, ea generând 2 mijloace de proba. Poate fi una spontana, ceea
ce te duce cu gândul ca mijlocul de proba respectiv este chiar mărturisirea în sine, actul prin care se
recunoaște sau provocata, provocare care se poate face prin intermediul interogatoriului, un alt mijloc
de proba.
A. Mărturisirea spontana (recunoașterea părții)
Aceasta mărturisire este de 2 feluri:
a. Extrajudiciara - este făcută în afara procesului, dar vizează aspecte dintr-un proces, adică nu mai
este făcută în fata completului, ci la notar sau printr-un înscris;
Art. 350 spune ca mărturisirea extrajudiciara este un act supus aprecierii judecătorului, potrivit
regulilor generale de probațiune, adică depinde cum este făcută
Daca este făcută printr-un înscris autentic/sub semnătura privată, se depun înscrisurile și ea va fi
coroborata cu alte mijloace de proba.
Art. 350 alin. (2): Daca este pe cale verbala, aceasta mărturisire este valabila în proces numai în
cazurile în care proba cu martori este admisa. Mărturisirea extrajudiciara verbala nu poate fi invocata
în cazurile în care proba cu martori nu este admisa. Mărturisirea verbala, spontana este o situație de
fapt, tu ca parte adversa trebuie sa o aduci în dosar prin martori. Daca în respectivul proces proba cu
martori nu e admisibila, mărturisirea verbala extrajudiciara nu are nicio valoare, nu se poate proba.

b. Judiciara - face deplina dovada împotriva celui care a făcut-o fie personal, fie prin mandatar cu
procura speciala, autentica sau împuternicire avocațială (art. 349 alin. (1))
Nici mărturisirea nu este o regina a probei, nu înseamnă ca din moment ce s-a obținut o mărturisire,
judecătorul nu mai administrează nicio proba și obligatoriu va da soluția în raport de ea. Daca
considera necesar, administrează alte mijloace de proba și poate da o soluție chiar contrara mărturisirii.
De exemplu, daca se face un proces de partaj fictiv ca urmare a unui divorț fictiv și unul dintre foștii
soți propune o anumita partajare, iar celălalt soț va spune ca este de acord cu partajarea, nu înseamnă
ca obligatoriu, judecătorul va face partajul conform mărturisirii pentru ca în realitate se poate urmări
fraudarea creditorilor și o creare a stării de insolvabilitate pentru soțul care mărturisește.

Art. 349 alin. (2) Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în
cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele.

De asemenea, nu poate fi revocata, fiind un act unilateral de voință al părții. Avem o singura
situație permisa de Cod în care revocarea este posibila: ca urmare a unei erori de fapt, scuzabile.
! - Nu de drept! Faptul ca nu ai știut legea, care sunt consecințele juridice ale recunoașterii nu da
dreptul la retractare.

56
Chiar și în cazul unei erori de fapt, scuzabila, este lăsat la aprecierea instanței de judecata daca
aceasta retractare face ca mărturisirea sa dispară de la dosar sau sa rămână în continuare.

Ca sa faci mărturisirea - art. 349 alin. (4) - persoana în cauza trebuie sa aibă discernământ. De
asemenea, nu poate fi făcută mărturisirea daca duce la pierderea unui drept de care cel care face
recunoașterea nu poate dispune: dreptul la viață sau în procese cu privire la stabilirea filiației.

B. Interogatoriul: art. 351-358

Interogatoriul trebuie propus prin cererea de chemare în judecata, prin întâmpinare, pe art. 204,
pe art. 254 (2).
În cazul în care s-a încuviințat în încheiere aceasta proba, nu mai exista termen în cunoștință deoarece
art. 229 alin. 2 pct. 3 spune acest lucru, cu excepția cazului în care partea a fost prezenta la
încuviințarea lui, când s-a stabilit și termenul pentru luarea acestuia. Ca regula însă, daca ai încuviințat
interogatoriul trebuie sa citezi partea personal la interogatoriu.
Interogatoriul este un mijloc de proba care vizează partea, reclamant sau parat.
Faptul probator (adică, ceea ce se urmărește a se demonstra prin interogatoriu): fapte personale de
natura sa conducă la soluționarea procesului. Întrebările din interogatoriu nu trebuie sa vizeze fapte
ale terților, și nici sa vizeze aspecte pe care le probează alte mijloace de proba (de ex., expertiza).
Ex. daca paratul prin întâmpinare nu recunoaște pretenția reclamantului din cererea de chemare în
judecata (spune ca nu exista dpdv juridic, creanța nu e certa/lichida/exigibila), nu poți sa vii cu un
interogatoriu prin care sa ceri sa se pună întrebarea “recunoașteți ca creanța x este certa și exigibila?”.
Nu mai este cazul pt ca el deja și-a exprimat punctul de vedere prin întâmpinare și nu se mai revine.
Daca a fost totuși încuviințat un interogatoriu și se propun astfel de întrebări, ele se vor respinge pt ca
deja partea și-a exprimat opinia.

După încuviințare, sunt 2 variante:

Daca interogatoriul este luat unei persoane fizice, procedura ar fi în felul următor:
Partea are pregătit un formular de interogatoriu, deci întrebările. Acesta va fi înmânat
judecătorului, partea trebuie sa răspundă personal în fata judecătorului la întrebările pe care el i le va
pune.
Partea nu este asistata de avocat, nu răspunde avocatul la întrebări. Mai mult decât atât, partea va
răspunde fără sa poată citi un proiect de răspuns scris în prealabil. În schimb, ea se poate folosi de
însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
Daca partea declara ca pentru a răspunde trebuie sa cerceteze înscrisuri, registre sau dosare, se va
putea fixa un nou termen pentru interogatoriu. Acestea sunt însă cazuri excepționale. De regula, se
răspunde liber, fără sa ai nimic în fata.
În privința întrebărilor, este de reținut faptul ca vor fi citite toate întrebările din interogatoriu. Unele
pot fi respinse de judecător motivat (de ex., nu se răspunde pentru ca nu vizează o fapta personala) și
se consemnează în încheiere motivul pentru au fost respinse.
Nu exista o limitare la întrebările puse de parte, deoarece art. 352 alin. (2) spune ca, cu
încuviințarea președintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, când participa la judecata, precum și
partea adversa pot pune direct întrebări celui chemat la interogatoriu, ceea ce înseamnă ca lista poate
oricând fi suplimentata cu alte întrebări.

Răspunsul la interogatoriu (art. 354):

Răspunsurile la interogatoriu se consemnează de judecător (scris de mana) pe aceeași foaie, în
partea dreapta, în sinteza evident (ex. “da, sunt de acord”) pentru ca nu este vorba despre o depoziție;
răspunsurile trebuie sa fie foarte scurte. După ce se completează toate răspunsurile, atunci acel
interogatoriu va fi semnat pe fiecare pagina de președinte, grefier, de cel care l-a propus, precum și
de partea care a răspuns, după ce a luat cunoștință de cuprins.

57
 De asemenea, aceleași semnături trebuie sa apară în cazul în care se fac adăugiri, ștersături sau
schimbări, sub sancțiunea de a nu fi ținute în seama. Daca partea nu vrea sa semneze, s-ar putea din
greșeală sa fi recunoscut, nu este nicio problema, se consemnează acest lucru în josul interogatoriului.
Însă, interogatoriul va rămâne la dosar ca mijloc de proba (mărturisire provocata).

Este vorba așadar de prezenta personala, răspunsul se da în fata instanței și privește un fapt
personal. Prin excepție însă, în condițiile art. 356, este permis răspunsul în scris în cazul persoanele
fizice aflate în străinătate. În aceste situații, practic interogatoriul moare, nu prea își mai poate atinge
scopul.
Art. 356: Luarea interogatoriului părții aflate în străinătate
(1) Dacă prin tratate sau convenții internaționale la care România este parte ori prin acte
normative speciale nu se prevede altfel, partea care se află în străinătate şi este reprezentată
în proces printr-un mandatar va putea fi interogată prin acesta.
Exista 2 condiții:
- partea sa se afle în străinătate în momentul administrării probei. Nu trebuie ca ea sa aibă
domiciliul sau reședința în străinătate, ci din orice motiv se întâmplă sa fie plecata din tara (studii,
vacanta, tratament medical, etc.), poate sa răspundă în scris.
- ea sa fie reprezentata printr-un mandatar.
În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții
dat în cuprinsul unei procuri speciale și autentice. Daca mandatarul este avocat, procura speciala
certificata de acesta este suficienta.

Sunt doua opinii în legătură cu procedura ce va fi parcursa.

1. Se încuviințează interogatoriul, se citează partea personal la interogatoriu și se fixează termen
pentru administrarea lui. La acel termen, mandatarul (pentru ca trebuie sa existe un mandatar) știe ca
partea nu se afla în Romania. El ce are de făcut? Trebuie sa vina la acel termen cu un mandat special
ca sa răspundă în baza art. 365 și sa facă dovada, prin orice mijloc de proba, ca partea se afla în
străinătate. În caz contrar, devine aplicabil art. 358. Instanța când afla ca partea se afla în străinătate,
va comunica interogatoriul mandatarului și va fixa termen pentru a se depune răspunsul scris.
Mandatarul ia legătura cu partea, aceasta răspunde în scris și la termenul respectiv se întoarce cu
răspunsul în scris, care se depune la dosar prin mandat special și autentic/împuternicire avocațială.
2. A doua varianta ar fi sa meargă până la parte, dar mandatarul răspunde el personal, în numele
părții la interogatoriu, având un mandat special și autentic. Aceasta opinie ar trebui reținută din mai
multe motive. În primul rând, observam ca este necesar un mandat special. Pentru ce ii trebuie un
mandat special, sa facă pe curierul, pentru a prelua un înscris și sa vina sa îl depună la dosar? Poți face
chestii mult mai importante, mai grave, poți sa exerciți chiar și o cale de atac fără mandat, pe când aici
iți trebuie mandat special doar pentru a aduce un înscris. Nu ar avea sens.
Partea ar trebui sa răspundă personal pe 258, dar ea are mandatar, deci răspunderea va fi pe seama
mandatarului. Daca nu are mandatar, poate cere amânarea pentru motive temeinice și atunci nu se mai
aplica art. 358. Dar daca ea accepta sa se duca în străinătate, își asuma și riscul ca mandatarul sa facă
și o mărturisire, o recunoaștere. Tocmai de aceea este necesar un mandat special. Aceasta opinie este
și o sancțiune pentru parte pentru ca va fi pe mana mandatarului. Sigur, daca face aiurea decât realitatea
o mărturisire, ai o desocotire cu mandatarul.
În privința răspunsului, art. 356 (2) spune În acest caz, interogatoriul va fi comunicat în scris
mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice.
Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este suficientă. Sa nu se înțeleagă
din formulare ca trebuie ca și răspunsul la interogatoriu sa fie autentificat. Acesta nu se poate
autentifica. Răspunsul la interogatoriu este separat de procura speciala și autentica. Nu este autentificat
de notar și nici mandatarul avocat nu îl certifica. Răspunsul este sub semnătura părții, sau în funcție
de opțiunea pe care o avem în legătură cu problema discutata, a mandatarului părții.

58
 Art. 353 - Luarea interogatoriului reprezentantului legal
Reprezentantul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cel care asistă persoana
cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi chemat personal la interogatoriu numai în legătură cu
actele încheiate şi faptele săvârșite în această calitate.
El nu răspunde pentru faptele personale ale părții, ci numai pentru actele încheiate și faptele
săvârșite în aceasta calitate de reprezentant legal/persoana care asista o persoana cu capacitate de
exercițiu restrânsă.

În cazul în care interogatoriul se ia unei PERSOANE JURIDICE, fiindcă nu a fost găsită o

alta modalitate, răspunsul se comunica în scris, de aceea el este cam lipsit de efect.
Art. 355: Luarea interogatoriului persoanelor juridice
(1) Statul şi celelalte persoane juridice de drept public, precum şi persoanele juridice de drept
privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil, în condițiile prevăzute
la art. 194 lit. e).
(2) Se exceptează societățile de persoane, ai căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați
personal la interogatoriu.
Deci, în cazul persoanei juridice se răspunde în scris și se comunica răspunsul în scris.
Mai mult decât atât, potrivit art. 194 lit. e) interogatoriul (adică întrebările) va fi atașat cererii de
chemare în judecata. În caz contrar, proba nu este propusa în formele prevăzute de lege.
Este cam greu de imaginat cum s-ar putea obține în aceasta situație o mărturisire provocata, având
în vedere ca partea poate răspunde ce ii zice avocatul și mai degrabă se poate obține un răspuns care
sa încurce decât sa ajute la soluționarea procesului.
Textul nu se aplica în cazul societăților de persoane. În acest caz, asociații cu drept de reprezentare
vor fi citați personal la interogatoriu. În cazul alin. (1), partea nu era invitata la interogatoriu.

Ce se întâmplă daca partea nu se prezinta la interogatoriu?

Art. 358 Neprezentarea la interogatoriu şi refuzul de a răspunde
Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează,
instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă
în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În acest din urmă caz, atât dovada cu martori, cât şi
alte probe, inclusiv prezumțiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului.
Sancțiunea este una drastica pentru parte. Sigur, instanța are alegerea: poate alege sancțiunea mai
dura de a considera refuzul/neprezentarea ca o mărturisire deplina, ceea ce nu se întâmplă foarte des
în practica, ori doar ca un început de dovada. Alegerea va fi motivata. De regula, instanțele merg pe a
doua varianta. Socotesc acest refuz ca un început de dovada și se deschide posibilitatea admisibilității
probei cu martori, înscrisuri, prezumții, etc. Toate aceste mijloace coroborate vor conduce la
soluționarea cauzei. Dar, în cazul în care nu exista aceste probe (de ex., nu exista martori), poate sa
considere refuzul ca fiind o mărturisire. De aceea, partea trebuie sa fie foarte atenta.
La persoana juridica exista șansa sa propui un interogatoriu și sa nu se răspundă în termen (la
termenul fixat pentru depunerea răspunsului, acesta sa nu fie depus).

INCIDENTE PROCEDURALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ

SUSPENDAREA JUDECĂȚII
Consta în oprirea judecății, determinata fie de voința părților, fie de cauze care sunt independente de
voința părților, cauze ce apar și blochează derularea procesului.
Sediul materiei: art. 411-415 / NCPC. Acestea sunt regulile generale. Ele se completează cu alte
dispoziții din CPC.
În funcție de cauza care o determina, suspendarea este de 3 feluri:
1. Suspendare voluntara

59
 2. Suspendare de drept, obligatorie
3. Suspendare facultativa
Indiferent de cauza care determina suspendarea, pentru ca aceasta sa producă efecte (adică sa aibă loc
oprirea procesului), trebuie în toate situațiile sa fie constata de instanța de judecata, adică de completul
care judeca pricina. Constatarea suspendării este necesara chiar și în situația în care ea este voluntara,
deoarece simplul acord de voință al părților, fără pronunțarea unei încheieri de suspendare nu produce
efecte.

Suspendarea voluntara
Art. 411 instituie 2 cazuri de suspendare voluntara. Acestea au la baza exclusiv voința părților, una
directa, iar în celălalt caz, voința părților rezulta indirect:
1. Când amândouă părțile o cer.
Acest caz de suspendare da curs principiului disponibilității părților. Poate sa se producă pentru
încheierea unei tranzacții, pentru o mediere, pentru o eventuala renunțare la judecata.
Părțile nu trebuie sa își justifice înțelegerea lor privind suspendarea, nu trebuie sa și-o motiveze,
ci trebuie doar sa o ceara, adică sa exista acordul expres, fără sa conteze pentru judecător daca părțile
au un anumit argument sau altul pentru aceasta, putând fi chiar și o desistare.

2. Când niciuna din părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei.

În acest caz, exista indirect o voință de a suspenda, prin neprezentarea părților.
Din practica au rezultat următoarele concluzii. Textul vorbește despre situația în care “părțile nu
se înfățișează la strigarea cauzei”. Astfel, daca una dintre părți este în sala de ședință când se striga
cauza, dar nu răspunde în concret, se va suspenda judecata, considerându-se ca nu a răspuns la apel.
Împrejurarea ca partea se afla prezenta în sala nu poate fi asimilata unui răspuns la strigarea cauzei.
Nu poate fi obligata sa răspundă, pentru ca este posibil de exemplu, ca paratul chiar sa aibă un interes
în suspendarea cauzei. Deci chiar daca judecătorul îl identifica în sala, îl recunoaște, face apel, dar
acesta nu răspunde (nici avocatul, nici partea), se considera ca nu a răspuns la apel și se va suspenda
cauza.
Potrivit Regulamentului de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aceasta ipoteza când
părțile deși legal citate, nu răspund la strigarea cauzei, obliga instanța sa lase la o a doua strigare cauza,
adică la sfârșitul discuției și numai în situația în care la o a doua strigare nu s-au prezentat, se închide
discuția și se suspenda cauza.
Aceasta suspendare prin lipsa părților presupune ca părțile sa fie legal citate. Daca una dintre părți
nu este legal citata, ea nu știe de proces. Neștiind de proces, nu se poate considera ca ea a lipsit, ca s-
a desistat. Trebuie ca ea sa fie legal citata pentru a se deschide judecătorului posibilitatea de a
suspenda.

Aceasta suspendare poate fi paralizata daca oricare din părți a cerut, în scris, judecarea în
lipsa. Art. 223 face aceeași trimitere la cererea de judecare în lipsa.
Art. 223- Judecarea cauzei în lipsa părții legal citate:
(1) Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța,
după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susținerile părții prezente, se va
pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepțiile şi apărările părții care
lipsește.
(3) Dispozițiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele
părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei
în lipsă.

60
 Cu privire la forma cererii, deși CPC prevede ca ea trebuie făcută în scris, nimic nu interzice însă
ca partea oricând în cursul judecății sa facă o cerere de judecare în lipsa verbal, cerere care oricum se
consemnează în încheiere. Deci și în acest caz forma scrisa este respectata, nu trebuie sa fie neapărat
o foaie scrisa. Nu contează cum e făcută: poate fi făcută prin cererea de chemare în judecata, prin
întâmpinare, dar poate fi făcută și separat.
Aceasta cerere de judecare în lipsa, potrivit art. 411 (2) produce efecte numai în fata instanței
care a făcut-o. Daca se schimba instanța (apel, recurs), ea trebuie reiterata daca partea dorește acest
lucru. Daca nu este reiterata și suntem în aceeași ipoteza, în apel, în recurs, se va suspenda prin lipsa
părților, fiindcă niciuna nu a cerut judecarea în lipsa. Art. 411 (1) pct. 2 este o norma de ordine publica,
ceea ce înseamnă ca, daca judecătorul constata ipoteza îndeplinită este obligat sa suspende judecata și
nici părțile nu se pot înțelege prin convenție altcumva. Ele pot sa evite suspendarea numai printr-o
cerere scrisa, dar nu pot sa deroge prin acordul lor pentru ca norma nu este una de ordine privata.
Fiind vorba de un incident de procedura, daca sunt îndeplinite ipotezele de la art. 411, acest
incident are prioritate în pronunțarea pe care o da judecătorul. De exemplu, daca suntem în ipoteza în
care părțile sunt legal citate, nu s-a timbrat acțiunea, dar nici nu s-au prezentat și nu au cerut judecarea
în lipsa, nu se va anula acțiunea ca netimbrata/insuficient timbrata, ci se va suspenda în baza art. 411
alin. (1) pct. 2. Odată citarea realizata, nu mai contează ca sunt alte probleme în acea cauza, nu mai
sunt luate în discuție. Lipsa părților legal citate care nu au cerut judecarea în lipsa atrage suspendarea
judecății, existând o prezumție de desistare (părțile nu vor sa se judece).

❖ Suspendarea de drept
Toate cazurile de suspendare sunt de drept pentru ca sunt prevăzute de lege, dar au la baza cauze
diferite, iar suspendarea de drept nu mai tine de voința părților.
Susp. de drept obliga judecătorul sa pronunțe susp. daca intervin cazurile de la art. 411 (1) pct. 1-7.
Toate cazurile de suspendare trebuie sa se producă în timpul judecății, nu înainte, nu după
închiderea dezbaterilor. Intr-o singura situație, daca cauza apare după închiderea dezbaterilor, poate
sa determine suspendarea, daca cauza e repusa pe rol. În alte situații însă, avem alte remedii procesuale.

1. Prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauza a moștenitorilor, în afara
de cazul când partea interesata cere termen pentru introducerea în judecata a acestora.
Decesul nu trebuie sa intervină nici înainte de sesizare (nu mai exista capacitate procesuala de
folosință, deci nu mai poate fi parte, cererea este nula), nici după pronunțarea hotărârii (avem caz de
întrerupere a termenului caii de atac, se face o noua comunicare pe adresa moștenirii și lucrurile merg
înainte cu moștenitorii).
Daca intervine pe parcurs, textul da posibilitate pentru partea interesata sa ceara un termen pt
introducerea moștenitorilor.
Nu trebuie sa fie efectiv la momentul indicării și un certificat de moștenitor. Ar fi aberant, pt
ca acei moștenitori poate nu doresc sa împartă moștenirea lăsată de defunctul care a fost parte, și atunci
niciodată procesul nu se mai repune pe rol. Ei vor fi indicați de parte, se va face proba cu acte de stare
civila, daca nu exista un certificat de moștenitor și sigur, fiecare chemat va spune ca sunt mai mulți,
ca el nu are calitate. Dar nu, partea nu este ținută de certificatul de moștenitor, părțile neputând fi
obligate în niciun fel sa dezbată succesiunea. Aceasta suspendare poate implica sau nu un termen.

2. Prin interdicția judecătorească sau punerea sub curatela a unei părți, până la numirea
tutorelui sau curatorului.
Este vorba despre o hotărâre pentru punerea sub interdicție sau curatela. Trebuie numit tutorele
sau curatorul, caz în care el va fi introdus în proces pentru ca partea nu mai poate sta ea în proces, nu
mai are exercițiul drepturilor procesuale.

61
 3. Prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, survenit cu mai
puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou reprezentant sau
mandatar.
Cum procesul nu putea continua decât cu reprezentant sau mandatar, odată ce a intervenit
moartea acestuia, trebuie sa suspende judecata.

4. Prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau
curator.
Aceste funcții încetează în condițiile prevăzute de NCC. Cum el nu mai poate îndeplini aceasta
funcție, tutorele/curatorul trebuie schimbat și va fi schimbat printr-un act.

5. Când persoana juridica este dizolvata, până la desemnarea lichidatorului.

6. Prin deschiderea procedurii insolventei, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive,

daca debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului
judiciar.
În realitate, aceste doua texte sunt texte generale care vizează dizolvarea și insolventa. În
materie de insolventa, avem 2 legi în vigoare: L85/2006 (daca procesul de insolventa a început cat
timp ea era în vigoare) și L85/2014 (daca procesul de insolventa a început după intrarea ei în vigoare).
Ambele legi au o dispoziție speciala de suspendare a acțiunilor judiciare. Deci oricum se suspendă
când se intra în procesul de insolventa.
Textele generale rămân în cod pentru ipoteza în care în legile speciale vor dispărea aceste
cazuri de suspendare. Atunci se vor activa textile generale.

7. În cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare

adresata Curții de Justiție a UE, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază
UE.
Când poți sesiza CJUE cu pronunțarea unei hotărâri preliminare? Când soliciți interpretarea
unor norme din tratele UE, regulamente, directive (daca nu sunt transpuse/a expirat termenul de
transpunere).

8. În alte cazuri prevăzute de lege. Exemple:

- art. 49 (1): Până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun act de procedură în
cauză.
- art. 64 (4): Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în
termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare
pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță,
respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată
în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței
competente să soluționeze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este
obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare.
Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva
încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție.
- art. 74 (4): Cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea,
dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanție, instanța poate
dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare
în garanție va fi suspendată până la soluționarea cererii principale.
- art. 134: Instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competență va suspenda din oficiu judecata
cauzei şi va înainta dosarul instanței competente să soluționeze conflictul.

62
- art. 138 alin. (6): Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanțelor de
fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.
- art. 221: Amânarea judecății prin învoiala părților: (2) După o asemenea amânare, dacă părțile nu
stăruiesc în judecată, aceasta va fi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai după plata taxelor
de timbru, potrivit legii.
- art. 520 (1): Sesizarea Înaltei Curți de Casație şi Justiție se face de către completul de judecată după
dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu
este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde
motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al
completului de judecată şi al părților. (2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată
până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.
- art. 27 CPP: Cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă: (1) Dacă nu s-au constituit
parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța
civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.
(7) În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare
a acțiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
Daca în procesul penal, partea vătămată nu se constituie parte civila și pornește o acțiune
separata la instanța civila, se suspenda obligatoriu judecata civila până la soluționarea acțiunii penale.
Hotărârea penala pronunțată va avea autoritate de lucru judecat în privința existentei făptuitorului, a
faptei și a vinovăției. Prejudiciul se va stabili la instanța civila. Este vorba despre acel dicton “penalul
tine în loc civilul”.
- art. 75 din Legea 85/2014: De la data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate
acțiunile judiciare, extrajudiciare sau masurile de executare silita pentru realizarea creanțelor asupra
averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii
insolventei, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este
posibila doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de
deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. în cazul în care
hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocata, acțiunile judiciare sau
extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar masurile
de executare silita pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii,
atât acțiunea judiciara sau extrajudiciara, cat și executările silite suspendate încetează.

❖ Suspendarea facultativa
Sediul materiei - art. 413 care se completează cu alte texte.
Aceasta suspendare este lăsată la aprecierea judecătorului, el poate suspenda daca se regăsesc
cazurile prevăzute de cod. Nu se lasă chiar la aprecierea totala a judecătorului în sensul ca el nu poate
suspenda oricând, ci numai daca intervin unul din cazurile prevăzute de lege are posibilitatea sa o facă.
De multe ori, chiar daca nu suspenda, exista remedii procesuale.
1. Când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenta sau inexistenta unui
drept care face obiectul unei alte judecăți.
Suntem în ipoteza unei chestiuni prejudiciale.
“Drept ce face obiectul unei alte judecăți”: de ex.:
- o procedura succesorala în fata unui notar public nu se regăsește în aceasta ipoteza, pentru ca este
o procedura necontencioasa.
- o procedura în fata comisiilor de fond funciar (comisia locala/județeană de fond funciar) - nu are
loc o judecata deci nu poate determina o suspendare.
- o acțiune în revendicare poate fi susp. până când se sol. o acțiune în anularea titlului reclamantului.
- o acțiune de partaj a unui bun se suspenda până se soluționează o acțiune în revendicare a unui terț
cu privire la acel bun.
! - Trebuie sa se afle un alt dosar pe rol.

63
 S-a pus problema daca se suspendă sau nu în cazul ridicării unei excepții de
neconstituționalitate. Aceasta chestiune prejudiciala merge pentru soluționare la CCR, ca organ cu
activitate jurisdicțională pe problema neconstituționalității unui text de lege. Potrivit modificării Legii
47/1992, nu se mai suspenda obligatoriu judecata. Legea tace, nici nu spune ca s-ar putea suspenda,
ceea ce înseamnă ca s-ar activa textul din CPP. În doctrina și în practica, în parte, se merge pe ideea
ca și în cazul în care se sesizează CCR se poate suspenda judecata.

2. Când s-a început urmărirea penala pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire
hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează sa se dea, daca legea nu prevede altfel.
Textul trebuie interpretat în primul rând restrictiv și apoi extinctiv. Restrictiv, pentru ca nu este
suficient sa existe indicii temeinice, sa se facă o plângere la organele penale, textul spune foarte clar:
“s-a început urmărirea penala”, adică exista o ordonanță a procurorului de începere a urmăririi penale.
În momentul ala s-ar putea activa cazul de suspendare facultativa.
Nici așa nu este suficient, pentru ca textul spune ca urmărirea penala trebuie sa înceapă pentru o
infracțiune care ar avea legătură cu hotărârea în procesul care poate sa fie suspendat.
Când s-a dat neînceperea urmăririi penale, iar aceasta soluție se ataca, daca se admite plângerea
și se dispune începerea urmăririi penale, acela va fi momentul când poate interveni suspendarea.
Textul ar mai trebui interpretat și prin raportare la specificul actelor de procedura ale
procurorului, pentru ca în anumite situații se definitivează chiar la el.

3. În alte cazuri prevăzute de lege.

- art. 143 alin. (1): La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă
este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauțiuni în cuantum de 1.000 lei.
Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleași condiții, fără citarea părților,
chiar înainte de primul termen de judecată.
- art. 242: Împrejurări care pun capăt procesului: În cazul în care, în cursul cercetării
procesului, reclamantul renunță la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins,
intervine învoiala părților sau sunt admise cereri ori excepții care pun capăt în întregime
procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în ședință
publică, judecătorul se va pronunța asupra cauzei prin hotărâre.
- art. 307: Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși
denunțarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau
complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat
ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va
încheia în acest scop.
- art. 520 (4): Cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până
la soluționarea sesizării.

Până când durează aceasta suspendare?

Art. 413 alin. 2: suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a
provocat suspendarea a devenit definitiva, adică până când a încetat impedimentul. În prima ipoteza
este simplu pentru ca fie e un proces de la o instanța simpla, fie daca acceptam la CCR, odată rămasă
definitiva aceasta hotărâre, cauza se repune pe rol.
În ipoteza de la 413 pct. 2: până când hotărârea penala a rămas definitiva.
! - Daca soluția se definitivează la nivelul parchetului, suspendarea durează până la pronunțarea
actului de procedura, a ordonanței, care rămâne definitiva. Ipoteza ar fi următoarea: s-a început
urmărirea penala și se suspenda judecata, după care intervine o cauza care duce la încetarea urmăririi
penale/imposibilitatea continuării urmăririi penale (de ex., decesul, prescripția).

64
Nu va mai exista o hotărâre definitiva, ci o ordonanță care se definitivează la procuror, ori prin
expirarea termenului pentru exercitarea caii de atac, ori prin exercitarea caii de atac și respingerea
acesteia.

Art. 413 alin. 3 - instanța poate reveni motivat asupra suspendării, daca se constata ca partea
care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea,
tergiversând soluționarea acestuia, ori daca urmărirea penala care a determinat suspendarea durează
mai mult de 1 an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauza.
Sunt niște circumstanțe lăsate la aprecierea judecătorului, circumstanțe care pot sa determine
instanța civila sa revină - atitudinea culpabila ori a părții, ori a organelor de urmărire penala.

Procedura de constatare - art. 414

Asupra suspendării, instanța se pronunță printr-o încheiere, care în doctrina este
interlocutorie, chiar daca art. 413 (3) spune ca instanța poate reveni. Ea poate reveni fiindcă se
schimba situația de fapt.
Aceasta încheiere are un regim derogatoriu în privința cailor de atac: poate fi atacata separat cu recurs
la instanța ierarhic superioara. Când suspendarea a fost dispusa de ICCJ hotărârea este definitiva.
Recursul se poate declara cat timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva
încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cat și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea
cererii de repunere pe rol a procesului.

Daca este un recurs la CA și se pronunță o încheiere de suspendare a recursului, se mai poate

face recurs la instanța ierarhic superioara, adică la ICCJ? - Prof. Boroi - nu se poate face recurs la
recurs, pentru ca acea hotărâre este definitiva, este o judecata în ultima instanța. Cealaltă opinie
majoritara - se poate face recurs pentru ca este un incident pentru care legiuitorul a înțeles sa deroge
și a spus ca într-o singura situație nu se poate face recurs: când suspendarea este dispusa de ICCJ, nu
de CA, atunci este definitiva. Fiind un text limitativ și derogator, el nu trebuie extins.

Ce se ataca în mod separat cu recurs, încheierea prin care se admite, încheierea prin care se
respinge sau ambele? - Boroi + Tabarca: Daca se admite suspendarea, se poate face recurs, iar
termenul este prevăzut la art. 414 alin. 2, adică cat durează suspendarea. Daca se respinge suspendarea,
încheierea nu poate fi atacata decât odată cu fondul.
Cealaltă opinie - în ambele situații se ataca cu recurs.

Reluarea judecății procesului

După ce se produce suspendarea judecății (după ce se pronunță), aceasta se poate relua în
condițiile art. 415 pct. 1 - cauza suspendata se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre
părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor, exact cazurile de
suspendare voluntara. Aceasta repunere pe rol a cauzei de către partea care o face, fie parat, fie
reclamant, implica și aplicarea unei taxe judiciare de timbru de 50% din taxa inițială plătită de
reclamant (OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru). Se întâmplă acest lucru pentru ca,
daca părțile nu au stăruit și vor sa reia demersul judiciar, trebuie sa plătească.

Odată ce s-a pronunțat încheierea de suspendare, întrucât are la baza voința părților, începe sa
curgă termenul de perimare. Daca timp de 6 luni procesul rămâne în nelucrare din motive imputabile
părților, intervine perimarea cererii. În acest caz exista o culpa a părții.

65
CURSUL 5 INCIDENTE PROCEDURALE
PERIMAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATA

A. Noțiune. Ce este perimarea?

Are o natura juridica mixta, însă nu a fost tranșată problema clar. Perimarea este o instituție de
ordine publica. Daca ar predomina natura de sancțiune pentru partea neglijenta, logic ar fi sa nu fie de
ordine publica. Numai ca aici este și o sancțiune, dar e clar ca exista și un interes al sistemului judiciar
de a nu lăsa în suspans chestiuni judiciare începute. Sistemul judiciar funcționează pe un principiu
relativ simplu: odată ce un conflict a devenit latent, statul trebuie sa îl rezolve.

B. Domeniul perimării - pentru ce litigii poate fi utilizata perimarea?

Textul de lege este unul care ne creează o planșă destul de larga - orice cerere de chemare în
judecata, contestație, apel, recurs, revizuire și orice cerere de retractare și reformare - art. 416.
Art. 416 - Cererile supuse perimării
(1) Orice cerere de chemare în judecata, contestație, apel, recurs, revizuire și orice alta cerere de
reformare sau de retractare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, daca a rămas
în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.
(2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedura îndeplinit de părți sau de instanța.
(3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedura trebuia efectuat din oficiu,
precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța
competenta sau nu se poate fixa termen de judecata.

Teoretic, orice cerere s-ar putea perima. Tragem concluzia de aici ca nu vorbim numai de
perimarea unei cereri de chemare în judecata, dar și de perimarea unei căi de atac. În anumite domenii
perimarea nu ar putea interveni:
1) atunci când titularul acțiunii este procurorul, pentru ca fiind o sancțiune care se aplica
părților, iar procurorul nu este parte (el este participant suis generis), evident ca nu ar interveni
sancțiunea. Argumentul este relativ, ar putea fi susținut, dar pleacă oarecum de la o premisa greșită, și
anume ca procurorul n-ar fi parte. Ori a numi parte suis generis este cam același lucru cu a fi parte în
proces. Ca este o parte cu o configurație speciala și ca are o calitate procesuala ex lege și nu una care
intervine ca implicare a lui în proces, aceasta este alta problema. Dar, cu aceste mențiuni, el este parte.
2) în situația în care pe calea perimării s-ar pune în discuție, pe cale ocolita, renunțarea la
anumite drepturi la care nu se poate renunță;
Exemplu: art. 437 NCC (în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunță la drept. De
asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la o filiație, în numele unui copil sau a unei persoane
puse sub interdicție, precum și copilul minor care a introdus-o singur, nu poate renunță la judecata ei).
Dar ce s-ar întâmplă? Părțile nu s-ar prezenta și instanța ar putea sa suspende procesul în virtutea
faptului ca părțile, deja citate, nu s-au prezentat, așteaptă 6 luni sa treacă termenul de perimarea și
avem chiar efectul unei perimării. Aici problema nu este la perimare, ci la suspendare. Nu ar fi vorba
neapărat ca nu operează perimarea, dar daca s-ar dovedi ca intr-adevăr perimarea este utilizata ca un
mijloc prin care părțile sa renunțe la ceea ce nu au voie sa fac, instanța ar putea sa considere ca aceasta
nelucrare are o cauza falsa, ca în realitate părțile nu au fost neglijente și ar putea sa continue judecata.
Practic, perimarea ar putea opera în aceste cazuri, dar nu și în acelea în care ar avea o cauza falsa.
3) în pricinile necontencioase - nu exista un temei.
4) în cazul recursului în interesul legii sau în cazul în care ICCJ e investita cu pronunțarea
unei hotărâri prealabile cu privire la o problema de drept sesizata de o alta instanța sau chiar ea însăși.
Exista o procedura - când o instanța care este investita cu soluționarea unei pricini în ultimul grad
constata ca problema respectiva este noua și prezintă o anumita dificultate, va solicita ICCJ sa pronunțe
o hotărâre prin care sa tranșeze modul de rezolvare a respective spete - după acestea, va relua judecata
și va soluționa problema de drept așa cum a statuat ICCJ.

66
 Pentru a vorbi de perimare, mai trebuie doua elemente:
- Sa existe culpa părții;
- Sa treacă 6 luni.

Perimarea, totuși, păstrează acest caracter de sancțiune, dar nu oricum - nu și în ipoteza în care
nelucrarea nu ar decurge din culpa părților.
Art. 416 prezinta trei exemple de situații în care rămânerea în nelucrare nu este din culpa
părților - art. 416 alin. (3) reprezintă numai un exemplu, el nu e singurul caz în care avem lipsa culpei,
ci doar exemplifica.
a) Cazul în care actul de procedura trebuia efectuat din oficiu;
Exemple:
- Se face cerere de abținere, cererea blochează judecarea procesului (este întrerupt până la
soluționarea cererii; daca este vorba de o cerere de recuzare, procesul ar putea continua).
Imaginați-va ca după aceasta soluționare, instanța uita sa pună pe rol cauza - trecut 6 luni și se
perima. Sigur ca ar fi putut părțile sa facă cerere de repunere pe rol, dar nu erau obligate -
comportamentul normal al părților era sa aștepte. Legea spune ca instanța trebuie sa repună cauza
pe rol.
b) Când din motive neimputabile părții, dosarul nu a ajuns la instanța competenta
Exemplu:
- Se declina competenta de la o instanța la alta și se uita sa se trimită dosarul. Normal, instanța
care își declina competenta trimite dosarul din oficiu;
- Instanța A declina la B, B declina la A și se creează un conflict negativ de competenta și, în acest
caz, ar trebui sa se trimită la regulator, numai ca se uita sa se investească instanța superioara. În
acest caz, părțile nu ar avea ce sa facă, pentru ca ele nu pot sa ceara investirea unui regulator.
c) Când din motive neimputabile părții, nu s-a putut fixa termen de judecata
Exemplu:
- S-a casat cu trimitere, normal ar trebui sa se stabilească termen pentru rejudecarea cauzei la
instanța la care s-a trimis (prima instanța), însă dosarul nu a fost trimis de instanța de casare și
astfel nu se poate judeca;
- Gândiți-va la procedura de regularizare. Avem situația în care trebuie citate părțile și una dintre
părți nu este de găsit și nu poate fi citata. În acest caz trebuie făcută adresa pentru a se afla daca
are sau nu domiciliu - în toata aceasta perioada, daca se dovedește ca reclamantul a încercat sa
afle domiciliul, nefixarea termenului nu ar fi din vina lui;
- În cazul unei suspendări: se suspenda pricina pentru faptul ca a murit una dintre părți. Moare
partea adversa, nu partea reclamanta (în acest caz, moștenitorii reclamantului ar putea sa ceara
reluarea procesului). Moștenitorii paratului nu ar avea niciun interes sa se reia procesul atât de
repede - poate ar recurge chiar la instituția acceptării tacite a moștenirii și astfel încât nimeni nu
ar ști cine sunt moștenitorii. Reclamantul ar putea sa afle doar dintr-un registru public.

C. Curgerea termenului de 6 luni

Noua reglementare diferă puțin spre deosebire de situația vechiului cod, care distingea intre
litigiile comerciale și cele civile (în cazul litigiilor comerciale termenul era de 6 luni, iar în cazul
litigiilor civile termenul era de 1 an) - acum termenul este același (de 6 luni).
Acțiunea civila atașată acțiunii penala și disjunsa din procesul penal nu se perima, deși e
acțiune civila - prevedere expresa a CPP, în care se prevede ca instanța penala este obligata sa se
pronunțe asupra laturii civile. *Nu ne referim la situația în care instanța penala nu a fost investita cu
acțiunea civila (ea s-a judecat separat, direct la instanța civila), ci doar la procesele penale care au
în componenta lor și o latura civila.
În legătură cu termenul de 6 luni, avem cazuri de întrerupere și cazuri de suspendare. Ele sunt
dispoziții speciale, aplicabile numai termenului de perimare și se aplica cu precădere.

67
 D. Cazuri de întrerupere a termenului:
Art. 417 - Întreruperea cursului perimării
Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedura făcut în vederea judecării
procesului de către partea care justifica un interes.
Din acest text de lege, putem trage concluzii multiple:
a) Este vorba de un act de procedura;
b) Actul e făcut de una dintre părți, nu de către instanța. De exemplu o repunere pe rol făcută
de către instanța nu întrerupe termenul de perimare;
c) Nu trebuie făcută de oricare parte, ci de partea care justifica un interes;
De principiu, aceasta parte este reclamantul, dar nu neapărat, pentru ca în cazul în care
paratul are o cerere reconvențională sau daca intervenientul principal are calitatea de reclamant
sau de persoana chemata în judecata.
Sunt situații în care este mai interesat paratul sa continue procesul decât reclamantul.
Ex. Reclamantul declanșează un proces numai pentru a-l șicana pe parat, fără o șansa reala
de a câștiga procesul - în acest caz, paratul ar avea dificultăți: nu ar putea sa ia credite, nu ar
putea sa constituie ipoteci sau sa vândă. Și mai ales în cazul în care paratul nu se știe vinovat,
el nu va avea nicio tragere de inima sa stea și sa aștepte 6 luni pentru a se perima procesul,
când tocmai, el ar vrea sa se soluționeze cat mai repede.
d) Actul de procedura făcut de persoana care justifica un interes trebuie făcut în scopul judecării.
Nu este un act întrerupător de perimare cererea prin care reclamantul solicita eliberarea
unor copii din dosar sau cererea de comunicare a unor acte de procedura din dosar (*sunt acte
de procedura, dar nu sunt făcute în scopul judecății.)
Putem avea și situații mai complicate.
Exemplu: Reclamantul repune cauza pe rol, părând ca are scop de a se judeca, însă la primul
termen nici reclamantul și nici paratul nu se prezinta la și acesta rămâne în nelucrare. În acest
caz, este clar ca cererea nu a avut scopul de a continua procesul, ci doar de a întrerupe termenul
de perimare.
*Chiar daca nu se prezentau, trebuiau măcar sa facă o cerere de judecare în lipsa.

E. Cazuri de suspendare a termenului:

Art. 418 - Suspendarea cursului perimării
(1) Cursul perimării este suspendat cat timp durează suspendarea judecății, pronunțată de
instanța în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, daca
suspendarea este cauzata de lipsa de stăruință a părților în judecata.
(2) În cazurile prevăzute la art. 412, cursul perimării este suspendat timp de o luna de la data
când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea judecății, daca aceste fapte s-au
petrecut în cele din urma 3 luni ale termenului de perimare.
(3) Perimarea se suspenda, de asemenea, pe timpul cat partea este împiedicată de a stărui în
judecata din cauza unor motive temeinic justificate, precum și în alte cazuri expres prevăzute
de lege.
1) Pe toata durata suspendării judecății - în cazurile de suspendare legala facultativa prevăzute
de art. 413 cat timp durează aceste cazuri.
- Daca vorbim de 413 pct. 1 - acțiunea civila
În momentul în care în procesul care a generat suspendarea se pronunță o hotărâre
definitiva, este obligația părții interesate de a solicita repunerea cauzei pe rol. Cauza de
suspendare a termenului de perimare încetează în momentul pronunțării acelei hotărâri și
rămânerii ei definitive.
- Art. 27 alin. (7) CPP - acțiune penala

68
 Daca s-a pus în mișcare acțiunea penala judecata în fata instanței civile se suspenda, după
punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în prima instanța a cauzei penale, dar
nu mai mult de un an. Prin urmare, daca a trecut un an și cauza penala care a generat
suspendarea în virtutea art. 27 CPP nu s-a soluționat măcar în prima instanța, e de datoria părții
sa ceara repunerea pe rol a acțiuni civile, pentru ca altfel termenul de perimare a acțiunii civile
începe sa curgă.
2) Pe durata existentei unor alte cauze de suspendare ale judecății, daca suspendarea nu e
cauzata de lipsa de stăruință a părților în judecata.
Exemplu:
a) S-ar putea încadra aici ipoteza de la art. 412 pct. 7
Art. 412 - Suspendarea de drept
(1) Pct. 7 - în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare adresata Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeana.
b) Art. 520 - sesizarea ICCJ cu pronunțarea unei hotărâri prealabile - se suspendă termenul
de perimare până la pronunțarea unei hotărâri de către ICCJ.
Art. 520 - Procedura de judecata
(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza va fi suspendată până la pronunțarea
hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiuni de drept.
3) Art. 412 - în cazurile în care intervine suspendarea de drept, cursul perimării este suspendat
timp de o luna de la data la care s-au petrecut faptele ce au determinat suspendarea, daca aceste
fapte s-au petrecut în cele din urma 3 luni ale termenului de perimare.
Ipoteza de la care pleacă textul de lege este ca întreruperea s-a produs de la altceva sau
chiar de la un motiv prevăzut de art. 412, dar pe parcursul suspendării, a mai intervenit încă unul
din motivele prevăzute de art. 412.
Ex. Procesul a rămas în nelucrare pentru ca părțile nu s-au prezentat la proces, dar în ultimele
3 luni ale termenului de perimare (care curge în cazul acesta) a murit una dintre ele și atunci se
prelungește cu încă o luna termenul de perimare - se presupune ca moștenitorii trebuie sa ia la
cunoștință de existenta procesului și sa ia masurile de rigoare.
4) Din motive temeinic justif. partea a fost împiedicată sa stăruie în judecata - e un caz general.
5) Mai exista și cazuri speciale - De exemplu, în procedura medierii, termenul de suspendare nu
curge 3 luni de la momentul suspendării daca în timp de 3 luni se încheie un acord de mediere sau se
repune cauza pe rol. Astfel, termenul de perimare ar fi și el suspendat.

F. Diferența intre suspendare și întrerupere:

Daca avem un caz de întrerupere, va începe sa curgă un nou termen, în timp ce în cazul
suspendării, doar perioada în care operează cazul de suspendare este scoasa din termenul de perimare
- după aceea termenul continua sa curgă pentru restul de timp.
În materia perimării, ambele cazuri (atât de întrerupere cat și de suspendare) produc efecte
pentru toate părțile, independent de dispozițiile referitoare la independenta procesuala (noțiuni pe care
le știm de la coparticipare), adică nu numai pentru cei care se afla în raporturi de solidaritate sau de
indivizibilitate cu cel care face actul, ci și pentru părțile celelalte. De ce? La efectul perimării -
perimarea operează în bloc, pentru toate cererile din dosar, nu numai pentru titularul cererii de chemare
în judecata. Daca titularul cererii de chemare în judecata face un act întrerupător, iar paratul, deși are
și el cerere reconvențională nu face niciun act, actul întrerupător al reclamantului va produce efecte și
asupra cererii paratului.
Art. 419 - Efectele cererii asupra coparticipanților
În cazul în care sunt mai mulți reclamanți și mai mulți pârâți împreună, cererea de perimare
ori actul de procedura întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți.
*Întrebare la grila: Reclamantul face act de întrerupere. Paratul nu face niciun act. Variante:

69
 a) se perima cererea de chemare în judecata;
b) nu se perima nici cererea de chemare în judecata, nici cererea reconvențională;
c) se perima cererea reconvențională, nu și cererea de chemare în judecata.
Nicio varianta nu e corecta - nu se perima nimic. De ce? Un act întrerupător de perimare produce
efecte asupra tuturor actelor aflat în acel dosar, chiar și asupra acelor acte ce provin de la părțile cu
interese contrare.

! - Perimarea produce efecte în bloc - se perima tot dosarul sau nu se perima nimic. Intra aici:
cererile reconvenționale, cereri de chemare în garanție - ele sunt salvate prin efectul întreruptiv produs
de un singur act - bineînțeles, daca se dovedește ca a existat un interes la întocmirea respectivului act.

G. Procedura perimării
Perimarea poate fi invocata de oricare dintre părți, de către procuror (daca participa la
judecata), dar și de instanța din oficiu, fiind considerata o chestiune de ordine publica.
Cum se procedează? Avem trei ipoteze (toate conduc la aceeași analiza):
- Fie instanța repune cauza pe rol în vederea perimării;
- Fie una dintre părți solicita repunerea pe rol a cauzei în vederea perimării (formulând o
cerere de constatare a perimării);
- Fie se face o cerere de repunere și partea adversa invoca excepția perimării / instanța invoca
excepția perimării.

Art. 420 - Procedura perimării

(1) Perimarea se constata din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de
urgenta părțile și va dispune grefierului sa întocmească un referat asupra actelor de
procedura în legătură cu perimarea.
(2) Perimarea poate fi invocata și pe cale de excepție în camera de consiliu sau în ședință publica.
(3) Perimarea cererii de chemare în judecata nu poate fi ridicata pentru prima oara în instanța
de apel.
Procedura de verificare a perimării este una contradictorie (cu citarea părților în termen scurt). Instanța
solicita un referat grefei și se pronunță printr-un act procesual care diferă după cum admitere / respinge
cererea / excepția:
a) Daca respinge cererea de perimare / excepția - pronunță o încheiere atacabila odată cu
fondul;
b) Daca admite fie cererea, fie excepția și constata perimat dosarul - pronunță o hotărâre care
va fi supusa numai recursului la instanța superioara în termen de 5 zile de la pronunțare.
*Când perimarea se constata de ICCJ, recursul se face la completul de 5 jud. de la ICCJ.

Art. 421 - Hotărârea de perimare

(1) Daca instanța constata ca perimarea nu a intervenit, pronunță o încheiere care poate fi
atacata odată cu fondul procesului.
(2) Hotărârea care constata perimarea este supusa recursului, la instanța ierarhic superioara, în
termen de 5 zile de la pronunțare. Când perimarea se constata de o secție a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, recursul se judeca la Completul de 5 judecători.

! - Cale de atac a recursului e deschisa chiar și în ipotezele în care pentru hotărârea de fond nu
e prevăzută o astfel de cale de atac.
Nu ne aflam în ipoteza unui recurs la recurs sau ipoteza unui recurs pentru o hotărâre nesusceptibila
de aceasta cale. Astfel, daca pricina se afla deja în recurs și se perima recursul, nu te afli în ipoteza
unui recurs la recurs daca ataci hotărârea de constatare a perimării. Recurs la recurs ar însemna sa ataci
modul în care instanța a soluționat criticile cu privire la hotărârea data în fond.

70
 Pentru a pronunță hotărârea, instanța trebuie sa verifice următoarele aspecte:
1) Daca pricina se încadrează în domeniul de aplicabilitate al perimării;
2) Daca au trecut 6 luni;
3) Daca nu exista o întrerupere sau suspendare;
4) Daca exista culpa părților;
5) Daca nu intervine un alt caz de încetare a judecății prevăzut de norme speciale.
Se da exemplu: art. 924 NCPC în materia divorțului - se perima doar calea de atac nu și
hotărârea din prima instanța. Cazurile de acest fel de obicei primează în fata chestiunii perimării.
Art. 924 - Împăcarea soților
(1) Soții se pot împacă oricând în tot cursul judecății, chiar daca nu au fost plătite taxele de
timbru. În acest caz, instanța va lua act de împăcare și va dispune, prin hotărâre definitiva,
închiderea dosarului, precum și restituirea taxelor de timbru, daca au fost achitate.
*Speța se refera la doi nefericiți care au făcut un proces de divorț. Ei nu s-au mai prezentat la
proces după un anumit termen, probabil au revenit la sentimente mai bune și au uitat de divorț. Nu
au mai trecut pe acolo. Instanța nu știa de sentimentele lor. A rămas pricina în nelucrare timp de un
an (atâta era termenul) și după care au fost citate părțile. Ele au venit, însă intre timp își reluaseră
viața. Ei se aflau în fata instanței de apel - prima instanța pronunțase deja divorțul. Instanța i-a citat
în vederea discutării perimării, însă părțile au spus ca s-au împăcat și au invocat un articol similar
art. 924. Ei s-or fi împăcat, dar a intervenit perimarea, și ca urmare a perimării apelului, efectul este
rămânerea definitiva a hotărârii din prima instanța, s-a perimat doar calea de atac.
Deși este o chestiune de ordine publica, perimarea nu poate fi invocata direct în fata instanței
de apel. Ai voie sa o invoci în tot cursul procesului, dar în fata instanței în care s-a produs lăsarea în
nelucrare. Daca s-a dat deja o hotărâre și perimarea nu s-a invocat, atunci ea nu poate fi o critica a
hotărârii și nu se poate invoca direct în calea de atac.

H. Efectele perimării
Efectul perimării îl reprezintă lipsirea de efect a tuturor actelor de procedura de la acea
instanța. Daca este vorba de perimarea cererii de chemare în judecata, efectul va fi ștergerea efectelor
actelor făcute la acea instanța, inclusiv efectele cererii de chemare în judecata (Cel mai important efect
al ei: întreruperea prescripției extinctiva).
! - În NCC se prevede ca daca după reamânarea definitiva a hotărârii de perimare, în timp de 6 luni
reclamantul face o noua cerere, efectul întreruptiv de prescripție obținut prin prima cerere încă poate
fi utilizat, cu condiția ca a doua cerere sa fie admisa.
Prin urmare, daca vorbim de o cerere chemare în judecata, perimarea nu produce efecte
asupra dreptului subiectiv dedus judecății - aceasta întrucât perimarea produce efecte doar asupra
actelor de procedura. Dreptul subiectiv poți sa-l exerciți cat timp nu s-a împlinit termenul de
prescripție. Mai multe de atât, conform dispozițiilor Noului Cod Civil, mai ai și un termen de gratie
de 6 luni sa-l exerciți, chiar daca ai ieșit din termenul de prescripție, cu condiția ca prima cerere
respinsa sa fi fost formulata în interiorul termenului.
În cazul perimării cererii de apel / recurs, lucrurile stau diferit. Teoretic, nici ele nu produc
efecte asupra dreptului subiectiv în mod direct, dar produc efecte indirecte, în sensul ca daca hotărârea
primei instanțe a tranșat pe fond litigiul și are efect de lucru judecat, prin efectul perimării apelului /
recursului, ea devine definitiva, iar o noua cerere nu ar putea fi făcută pentru ca s-ar opune autoritatea
de lucru judecat.
Atunci când se perima cererea de chemare în judecata, daca reclamantul formulează o cerere
noua, exista un avantaj pentru el: probele administrare în procesul ce s-a perimat, pot fi utilizate în
noul proces, daca noua instanța nu considera necesar efectuarea lor. Ca regula rămâne la aprecierea
noii instanțe daca este cazul sa le refacă sau nu. Ele sunt salvate de la efectul desființării.

71
 I. Perimarea instanței
Aceasta instituție se refera la situația în care o cerere rămâne în nelucrare timp de 10 ani, după
care intervine perimarea, indiferent de culpa vreunei părți. Aici pur și simplu calculam 10 ani - nu ne
interesează de ce a rămas în nelucrare, nu sunt incidente nici cazurile de suspendare sau de întrerupere.
Procedura de constatare a perimării instanței este similara celei de perimare a cererii.
Art. 423 - Perimarea instanței
Orice cerere adresata unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10 ani se perima de
drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Dispozițiile art. 420 se aplica în mod
corespunzător.

INCIDENTE PROCEDURALE CE CONSTITUIE ACTE DE DISPOZIȚIE

Enumerare:
Acte de procedură specifice reclamantului:
1. Renunțarea la judecata
2. Renunțarea la un drept
Acte de dispoziție specifice paratului:
Achiesarea
Acte de procedura aplicabile ambelor părți:
1. Achiesarea la hotărârea pronunțată
2. Tranzacția

Reguli generale privitoare la toate incidentele procedurale:

1. Fiind acte de dispoziție, partea care le face trebuie sa aibă capacitate de exercițiu deplina. Daca
nu are capacitate deplina și este reprezenta / asistata - reprezentantul trebuie sa aibă încuviințarea
instanței de tutela sau, până la constituirea deplina a acesteia, de la autoritatea tutelara.
Trebuie revăzut aici un text din partea generala, și anume art. 81.
Art. 81 - Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului
(1) Renunțarea la judecata sau la dreptul dedus judecății, achiesarea la hotărârea pronunțată,
încheierea unei tranzacții, precum și orice alte acte procedurale de dispoziție nu se pot face
de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviințarea prealabila a instanței
sau a autorității administrative competente.
(2) Actele procedurale de dispoziție prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanții
minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și a dispăruților, nu vor împiedica judecarea
cauzei, daca instanța apreciază ca ele nu sunt în interesul acestor persoane.
Chiar daca reprezentantul are încuviințarea autorității tutelare, instanța ar putea sa ignore
actul de dispoziție și sa judece procesul.
2. În cazul în care vorbim de un act de dispoziție făcut printr un mandat, mandatul trebuie dat în
forma autentica și vorbim de un mandat special - sa cuprindă în el dreptul de a face actul de
dispoziție respectiv. O procura generala, pentru asig. reprezentării în proces nu este suficienta.
În cazul în care mandatarul este avocat, lui nu ii trebuie procura, dar în schimb, trebuie ca în
contractul de asistenta sa se prevadă dreptul avocatului de a face acte de dispoziție și ce anume
acte de dispoziție.
3. Sunt o serie de cauze în care nu se pot face acte de dispoziție:
Art. 437 - Inadmisibilitatea renunțării
(1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunță la un drept;
(2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil
sau al unei persoane puse sub interdicție, precum și copilul minor care a introdus
singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunță la judecata ei.
*Nu se pot face nici tranzacții cu privire la acest drept.

72
 - Legea contenciosului administrativ - instituțiile publice nu pot renunță în procesele de
contencios administrativ la acele drepturi în legătură cu care exista un interes public. Pot
face concesii în ceea ce privește drepturile în legătură cu care exista un interes privat (de
exemplu contractele administrative).

I. RENUNȚAREA LA JUDECATĂ
• Sediul materiei Art. 406 - art. 407 NCPC
Art. 406 - Condiții
(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de
judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(3) Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la
cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a
făcut.
(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau
ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al
celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că
renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția
față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord
tacit la renunțare.
(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua
act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a
hotărârilor pronunțate în cauză.
(6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de
instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în
fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.

Renunțarea la judecata este un act de dispoziție specific reclamantului. ! - Este aplicabil și

paratului daca are o cerere reconvențională. De asemenea, se poate aplica și intervenientului
principal pentru ca are poziția de reclamant.
Cererea de renunțare se face fie verbal (în ședința de judecata), fie în forma scrisa. Nu se cere
o anumita forma a actului, dar, de obicei, daca nu e făcută prin act autentic, instanța va cita partea
pentru a-și însuși semnătura. Instanța este terț și, nefiindu-i opozabila semnătura, vrea sa vadă daca
partea își însușește semnătura. Cererea se poate face personal sau prin mandatar - mandatar cu procura
autentica și speciala.

• Termen:
Teoretic cererea poate fi făcută oricând, însă momentul când e făcută importa foarte mult în ceea
ce privește poziția părții adverse:
a) Cererea se face până la comunicarea cererii de chemare în judecata părții adverse - nu e
nevoie de consimțământul părții adverse pentru ca ea nici măcar nu știe încă acest lucru;
b) Cererea se face după ce s-a comunicat cererea de chemare în judecata părții adverse, dar
până la primul termen de judecata - nu e nevoie de consimțământul părții adverse, dar ea
poate solicita cheltuieli de judecata (se presupune ca din moment ce a aflat de cerere, partea
a făcut cheltuieli: de exemplu, și-a angajat avocat);
c) Cererea se face la primul termen de judecata sau ulterior, în tot cursul procesului - e nevoie
de consimțământul părții adverse.

73
• Consimțământul părții adverse
În ceea ce privește consimțământul părții adverse, am putea sa ne întrebam de ce este
cerut, din moment ce vorbim despre un drept potestativ de a renunța la o cerere? Ba da, este un drept
potestativ - dar se pare ca e potestativ până la primul termen. După acest moment vorbim și de dreptul
paratului de a stărui în judecata procesului și de a obține o hotărâre care sa tranșeze pe fond problema,
hotărâre investita cu o autoritate de lucru judecat. După cum vom vedea, daca se renunța la judecata,
reclamantul are posibilitatea de a introduce o noua cerere de chemare în judecata. Ceea ce înseamnă
ca paratul nu scapă de problema litigioasa, ci cel mult, o amână, astfel încât, acesta este motivul pentru
care i se recunoaște paratului dreptul de a rămâne în proces chiar în contra voinței reclamantului.

• Modul în care se ia consimțământul

Nu e nevoie de un consimțământ expres, poate fi și tacit. Daca paratul nu e prezent, instanța
îl va cita, comunicându-i cererea de renunțare și punându-i în vedere sa își exprime poziția cu privire
la aceasta. Daca paratul nu-și exprima nicio poziție până la termenul următor, se considera ca e de
acord cu renunțarea. Este exact invers ca la modificarea cererii de chemare în judecata - unde daca
paratul tăcea, se considera ca nu e de acord cu modificarea.

! - Daca renunțarea are loc în fata instanței de apel / recurs, efectul este acela de anulare a
hotărârilor pronunțate în instanțele anterioare și se dispune numai închiderea dosarului ca urmare
a renunțării.
*Exemplu: În epoca, un avocat bun în materie de procedura a vrut sa facă o farsa unui avocat
mai puțin bun. În prima instanța se obținuse o hotărâre buna de către partea intimata în apel și
apelantul depune o cerere de renunțare la judecata (el fiind reclamant în prima instanța - adică
paratul câștigase procesul). Intimatul, se bucura, crezând ca renunțarea la judecata are semnificația
faptului ca rămâne definitiva hotărârea primei instanțe. El a confundat renunțarea la judecata cu
renunțarea la apel (aceasta din urma este o achiesare la hotărârea primei instanțe).
Nu se pronunță o decizie sau sentința, ci se pronunță o încheiere care e supusa numai
recursului. Aici era o mare discuție. Legea spune ca e supusa recursului care va fi judecat la instanța
ierarhic superioara, iar când renunțarea are loc în fata unei secții a Înaltei Curți, încheierea este
definitiva. Doua opinii:
a) Opinia profesorului Boroi: aceasta prevedere vizează practic suprimarea caii de atac a apelului,
dar ea nu presupune acordarea dreptului de recurs acolo unde el nu era prevăzut pentru
hotărârea de fond. Daca vorbim de o hotărâre data în apel, pentru care nu se prevedea dreptul
de recurs. Textul nu ar fi aplicabil. Daca vorbim de o renunțare în fata instanței de recurs, textul
nu ar fi aplicabil. Ar fi aplicabil numai:
- daca se renunța în fata primei instanțe, și atunci ai avea drept de apel, dar legea îți da drept
de recurs în loc de apel;
- daca se renunța în fata instanței de apel dar exista un drept de recurs în privința hotărârii
de fond - atunci exista și un drept de recurs în privința încheierii prin care se ia act de
renunțare.
b) *T. B.: a fost de acord cu acest argument, dar sub imperiul vechiul cod. Incidentul privitor la
suspendare nu a apărut, nu a făcut obiectul caii de atac - ea a apărut direct în recurs. Autorii își
bazează soluția pe teza a doua a alin. (6) art. 406 - din moment ce legiuitorul a apreciat ca
atunci când ICCJ pronunță o astfel de încheiere nu mai exista cale de atac împotriva ei, ar
trebui sa gândim la fel și pentru celelalte instanțe de recurs precum și pentru celelalte cazuri în
care nu exista recurs.
Art. 407 - Efectele renunțării
(1) Renunțarea la judecata a unuia dintre reclamanți nu este opozabila celorlalți reclamanți.
(2) Renunțarea produce efecte numai fata de părțile în privința cărora a fost făcută și nu afectează
cererile incidentale care au caracter de sine stătător.

74
 II. RENUNȚAREA LA UN DREPT

Art. 408 - Renunțarea în prima instanță

(1) Reclamantul poate, în tot cursul judecății, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate
dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.
(2) În caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge
cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată.
(3) Renunțarea se poate face atât verbal în ședință, consemnându-se în încheiere, cât și prin
înscris autentic.

Art. 409 - Renunțarea în căile de atac

(1) Când renunțarea este făcută în instanța de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în tot
sau în parte, în măsura renunțării, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Când renunțarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile
pronunțate în cauză, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
În cazul acesta diferența fata de renunțarea la judecata este una esențială. În timp ce renunțarea la
judecata da posibilitatea reclamantului sa reformuleze o cerere noua, fără a i se opune o autoritate de
lucru judecat, în cazul renunțării la drept, se pronunță o hotărâre prin care se respinge cererea de
chemare în judecata ca nefondata, ceea ce înseamnă ca nu va putea introduce o noua cerere sau daca
va formula o alta cerere i se va opune autoritatea de lucru judecat.

• Forma și termenul renunțării la drept

Renunțarea la drept se poate face oricând în cursul procesului și fără consimțământul părții adverse.
Din punct de vedere al formei, cererea de renunțare la drept se face în oral în ședința sau
printr-un înscris, în forma autentica.
Exista identitate de soluții cu renunțarea la judecata în cazul în care cererea de renunțare la
drept se face în apel. Daca se face cerere de renunțare la drept în apel sau în recurs, hotărârile
anterioare se desființează și sunt înlocuite cu hotărârea data în baza renunțării la drept adică
respingerea cererii ca nefondata. Situație: reclamantul câștigă în prima instanța și renunța la drept în
apel, soluția va fi de admitere a apelului, de desființare a soluției primei instanțe și de respingere a
cererii ca nefondata.
În ceea ce privește căile de atac, situația e puțin diferita. Soluția este supusa numai recursului
la instanța ierarhic superioara. Când renunțarea are loc în fata unei secții a ICCJ recursul se judeca în
completul de 5 judecători.
Art. 410 - Căi de atac
Hotărârea este supusă recursului, care se judecă de instanța ierarhic superioară celei care a
luat act de renunțarea la dreptul pretins. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, recursul de judecă de Completul de 5 judecători.

III. ACHIESAREA LA PRETENȚIILE RECLAMANTULUI

Art. 436 - Cazuri

(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea
acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii.
(2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase
necunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora.
Ca sa vorbim despre o achiesare și hotărârea sa se pronunțe pe baza achiesării și nu pe baza unei
analize a instanței în care se iau în calcul anumite recunoașteri ale paratului trebuie sa vorbim despre
o mărturisire pura și simpla.

75
Mărturisirea complexa chiar daca este divizibila nu presupune o achiesare pentru ca îl obliga pe
judecător sa analizeze cauza.
Aici de vorbim de situația în care judecătorul nu mai analizează cauza, ia act doar de faptul ca
paratul achiesează la pretențiile reclamantului, așadar trebuie sa avem de a face cu o mărturisire clara
pura și simpla, în niciun caz una complexa.
Mărturisirea trebuie făcută în cursul procesului și nu extrajudiciara. Mărturisirea
extrajudiciara poate fi folosita în proces, dar ca înscris sau prin martori. Mărturisirea care sta la baza
achiesării nu trebuie sa fie neapărat provocata - poate fi spontana.
Recunoașterea poate fi totala sau parțială. Daca este vorba despre o recunoaștere parțială, se
poate da la cererea reclamantului o hotărâre parțială în limita recunoașterii și sa continue procesul
pentru restul aspectelor nerecunoscute. Avantajul este ca, pronunțându-se o hotărâre parțială în limita
recunoașterii, acea hotărâre devine executorie, astfel încât poate fi executata fără a mai aștepta
finalizarea procesului asupra aspectelor ramase cu adevărat în disputa. Este executorie pentru ca art.
448 prevede ca hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect: alin. (9) - hotărârile
pronunțate în temeiul recunoașterii de către parat a pretențiilor reclamantului, pronunțate în condițiile
art. 436.
În ceea ce privește hotărârea, daca coroboram dispozițiile art. 436 cu cele din materia
cheltuielilor de judecata - art. 454, observam ca daca paratul face cererea de achiesare la primul
termen de judecata și nu a fost pus în întârziere sau nu era de drept în întârziere, el ar putea fi exonerat
de plata cheltuielilor. Ca art. 454 sa poată fi aplicat trebuie ca achiesarea sa se facă la primul termen
de judecata, iar mărturisirea sa fie spontana. Daca paratul nu a fost pus în întârziere, paratul ar putea
sa se exonereze nu recunoscând, ci plătind creanța intr-un termen rezonabil de la momentul
comunicării cererii de chemare în judecata.
În ceea ce privește calea de atac - se poate ataca numai cu recurs.
* Prof. Briciu - exista recurs la hotărârea de achiesare inclusiv cea din recurs cu mențiunea ca la
Înalta Curte recursul va fi dedus completului de 5 judecători.
Art. 437 - Calea de atac
(1) Hotărârea prevăzută la art. 436 poate fi atacată numai cu recurs la instanța ierarhic
superioară.
(2) Când recunoașterea pretențiilor a fost făcută înaintea instanței de apel, hotărârea primei
instanțe va fi anulată în măsura recunoașterii, dispunându-se admiterea, în mod
corespunzător, a cererii, dispozițiile art. 436 alin. (2) rămân aplicabile.

IV. ACHIESAREA LA HOTĂRÂREA PRONUNȚATĂ

Art. 463 - Achiesarea la hotărâre

(1) Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea uneia dintre părți la calea de atac pe care o
putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din
respectiva hotărâre.
(2) Achiesarea, atunci când este condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată expres
de partea adversă.
(3) Dispozițiile art. 404 rămân aplicabile.
O altă instituție asemănătoare la denumire cu cea de dinainte, dar care reprezintă cu totul și cu
totul altceva este achiesarea la hotărârea pronunțată. Acesta nu este un act de procedură specific
pârâtului, ci amândurora. De ce? Pentru că hotărârea ar putea fi potrivnică fie pârâtului, fie
reclamantului.
Achiesarea la hotărârea pronunțată reprezintă un act prin care partea care a pierdut procesul,
indiferent de poziția pe care a avut inițial în proces, înțelege sa nu mai susțină calea de atac - adică e
de acord cu hotărârea pronunțată.

76
• Reguli:
1. Achiesarea la hotărârea pronunțată nu se poate exercita decât după pronunțarea
hotărârii
Este nulă achiesarea anticipată (nu se admite să spui ceva de genul: „orice hotărâre s-ar sa da
sunt de acord” - în primul rând trebuie să se nască actul și apoi, în momentul respectiv, poți să exerciți
dreptul la renunțare.
2. Achiesarea la hotărârea pronunțată poate fi necondiționată sau condiționată.
Legiuitorul accepta și achiesarea condiționată, dar produce efecte doar daca este acceptata
(expres) de cealaltă parte - oarecum reprezintă un act bilateral.

• Forma achiesării la hotărârea pronunțată

Art. 464 - Felurile achiesării
(1) Achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală ori parțială.
(2) Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declarație verbală în fața
instanței ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.
(3) Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care
exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre.
(4) Achiesarea poate fi totală, dacă privește hotărârea în întregul ei sau, după caz, parțială,
dacă privește numai o parte din hotărârea respectivă.
Achiesarea la hotărârea pronunțată poate fi:
a) Expresă: atunci când intervine printr-un act autentic sau prin declarație verbala în fata
instanței.
*Dacă este vorba de mandatar, avem nevoie de o procură specială pentru că este un act de
dispoziție.
b) Tacită: poate fi dedusa din acte sau fapte precise și concordante care exprima intenția certă a
părții de a-și da adeziunea la hotărâre. Simpla confuzie nu este suficienta, trebuie sa fie acte
sau fapte precise și concordante și care exprima o intenție certa. Exemple:
- Nu avem achiesare la hotărârea pronunțată în cazul în care uneia dintre părți i se comunica
hotărârea și în interiorul termenului de apel, nefiind vorba de o hotărâre executorie de drept,
executa singura hotărârea. Nu ar fi un act de achiesare tacită dacă partea ar executa de una
singură hotărârea pentru că începuse deja o procedură de executare silită și nu vrea să
aștepte să vină executorul judecătoresc, așa că execută de bună voie.
- Se pronunță o hotărâre în prima instanță, hotărâre care este executorie de drept. Ai dreptul
să faci apel împotriva ei, dar apelul nu suspendă executarea. Ce-i drept, nu a început
executarea silită, dar tu ai tot interesul să o execuți pentru că încep să curgă dobânzi și dacă
vine executorul, este posibil să plătești și cheltuielile legate de acesta. Așa că singura
variantă bună în acest caz ar fi să execute singur, să facă apel și să ceară repunerea în
situația anterioară. În acest caz nu avem o achiesare - partea a executat hotărârea pentru că
era executorie și în caz de respingere a apelului ar fi trebuit să plătească dobânzi și
cheltuielile de executare silită, acest fapt nu înseamnă că a achiesat la hotărârea pronunțată.
În legătură cu achiesarea, sunt aplicabile dispozițiile art. 404, în sensul că renunțarea la calea de atac
poate fi făcută și în ședința publica cu ocazia pronunțării.
Art. 404 - Renunțarea la calea de atac în fața primei instanțe
(1) Partea prezentă la pronunțarea hotărârii poate renunța, în condițiile legii, la calea de atac,
făcându-se mențiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de președinte și de grefier.
(2) Renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin
prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori,
după caz, prin înscris autentic care se va depună la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a
fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

77
 V. TRANZACȚIA

Art. 438 - Condițiile în care se poate lua act de tranzacție

(1) Părțile se pot înfățișa oricând în cursul judecății, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să
se dea o hotărâre care să consfințească tranzacția lor.
(2) Dacă părțile se înfățișează la ziua stabilită pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va
putea fi primită chiar de un singur judecător.
(3) Dacă părțile se înfățișează într-o altă zi, instanța va da hotărârea în camera de consiliu.
Vorbim despre tranzacție judiciară, care trebuie să îmbrace toate condițiile tranzacției extrajudiciare
și în plus, ea va fi folosită și pentru pronunțarea unei hotărâri de expedient (*hotărârea de expedient
este o hotărâre judecătorească prin care se ia act de tranzacție).

Art. 439 - Forma tranzacției

Tranzacția va fi încheiată în formă scrisă și va alcătui dispozitivul hotărârii.

• Reguli generale:
1. Cu privire la termen, tranzacția poate fi făcută oricând în timpul procesului, ceea ce înseamnă
că poate fi făcută în prima instanța, apel, recurs și așa mai departe - nu există o limită.
2. De tranzacție se poate lua act chiar și în zilele pentru care nu s-a stabilit ședință - adică
părțile nu sunt obligate să aștepte termenul de judecată, ci se pot prezenta la judecător chiar și
între termen.
3. De tranzacție poate lua act chiar și un singur judecător - în ipoteza în care completul este
format din mai mulți judecători.
4. Soluția se va pronunța în ședință publică - chiar dacă aceasta se ia între termen sau în camera
de consiliu.
5. Căi de atac.
Art. 440 - Calea de atac
Hotărârea care consfințește tranzacția intervenită între părți poate fi atacată, pentru motive
procedurale, numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.
În urma tranzacției se dă o hotărâre care are o anumită particularitate - dispozitivul acelei
hotărâri va fi reprezentat chiar de tranzacția părților, care practic ia locul judecății judecătorului.
Va fi o hotărâre specială din acest punct de vedere și poartă denumirea de hotărâre de expedient.
Unele discuții sunt cu privire la capacitatea judecătorului de a cenzura tranzacția. Judecătorul
are obligația de a verifica identitatea părților (persoanele care sunt părți sunt cele care au semnat
tranzacția), dacă consimțământul lor este valabil exprimat / exteriorizat, dar pe lângă aspectele
formale, judecătorul are obligația de a verifica dacă tranzacția contravine sau nu ordinii publice, astfel
încât oricând el sesizează aspecte privind frauda la lege, cauză ilicită sau alte aspecte lovite de nulitate
absolută, judecătorul poate să refuze să ia act de tranzacția dintre părți.
La fel, judecătorul poate să refuze să ia act de tranzacție atunci când tranzacția este încheiată
de reprezentantul unui minor / persoane puse sub interdicție / dispărut și contravine intereselor
acestuia, chiar dacă există încuviințarea autorității tutelare - este dreptul judecătorului în virtutea art.
81 NCPC.

• Calea de atac propriu-zisă

Împotriva hotărârii de expedient, singura cale de atac este recursul. Aici legea spune că recursul
se exercită la instanța ierarhic superioară și nu ne dă niciun detaliu despre Înalta Curte de Casație și
Justiție - ceea ce ne îndreptățește să credem că și atunci când pricina a fost tranzacționată în fața Înaltei
Curți și aceasta pronunță o hotărâre, există un drept de recurs la Completul de 5 judecători (*Este o
opinie care nu este împărtășită de toată lumea, dar aceasta este cea corectă).

78
! - Recursul împotriva hotărârii de expedient vizează exclusiv aspecte procedurale. El nu va viza și
aspecte legate de fond.
Dacă analizăm codul civil, vom observa că în realitate părțile sunt libere să atace tranzacția,
chiar dacă ea a fost consfințită printr-o hotărâre judecătorească, pe aspecte de fond. Acest fapt e posibil
pentru că tranzacția rămâne un contract, așa că poate fi atacat cu o acțiune în anulare (de exemplu,
pentru vicierea consimțământului) sau cu o acțiune în rezoluțiune (dacă prestațiile nu au fost
respectate).
Faptul că acel contract a fost consfințit printr-o hotărâre nu înlătură posibilitatea de a ataca pe
cale separată, pentru că părțile nu atacă hotărârea instanței sub aspect procedural (care se atacă pe cale
separată, și care oricum ar putea fi atacată doar pentru motive procedurale pentru că instanța nu a
soluționat pricina pe fond). În acest caz nu s-ar putea spune că printr-o acțiune paralelă și ulterioară
de desființare a tranzacției s-ar încălca vreo autoritate de lucru judecat - pentru că nu există această
autoritate. Instanța nu a spus că drepturile sunt sau nu ale părților, ci doar a spus că părțile s-au înțeles
și prin hotărârea pronunțată a consfințit alegerea lor.
Dacă discutăm de faptul că instanța nu era competentă și nu trebuia să ia ea act de tranzacție
sau în compunerea completului erau judecători incompatibili (plus alte chestii de genul) - aceste fapte
sunt chestiuni de recurs, ataci hotărârea. Dacă spui că da, ai fost acolo, ți-ai dat consimțământul, dar
de fapt acesta era viciat pentru că te aflai într-o eroare - în acest caz faci acțiune separată bazată pe
dreptul comun, de anulare nu a hotărârii judecătorești, ci a contractului de tranzacție. Întrebarea este
ce se va întâmpla cu hotărârea instanței? Ea rămâne valabilă ca act procedural, numai că tranzacția pe
care o consfințește va fi ineficace în raport cu dreptul substanțial.

CURSUL 6 HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ

Până acum am discutat de probleme ce țin de cercetarea procesului. Deja știm ca cercetarea procesului
se finalizează printr-o încheiere, urmând o faza finala a procesului și anume dezbaterile. Aceasta faza
durează un termen, care este și termenul final. Din discuțiile pe care le-am avut, am reținut ca filosofia
codului de procedura implica ca, de principiu, cercetarea procesului sa se finalizeze printr-o încheiere
și sa se acorde un termen exclusiv în vederea dezbaterilor.
Dar aceasta filosofie este pusa în discuție până în 2019 prin faptul ca nemaiexistând regula ca
cercetarea sa se desfășoare în camera de consiliu, judecatorii, de cele mai multe ori apreciază ca nu
mai este necesara acordarea acestui termen și în aceeași ședința în care constata încheierea cercetării
procesului dau cuvântul pe fond - lucru care, daca citești codul, este posibil ce-i drept, dar e posibil cu
caracter de excepție, când:
- ambele părți sunt de acord;
- una dintre părți lipsește, dar a cerut judecarea în lipsa;
- una dintre părți a prevăzut în mod expres într-o cerere cum ca este de acord sa nu se mai
acorde un termen.
* E o chestiune de excepție, dar care la ora actuala este regula.
Indiferent cum s-ar ajunge la etapa dezbaterilor, ea presupune ca fiecare parte sa își spună
apărările cu privire la fondul raportului dedus judecății - practic sunt pledoariile finale. După ce
audiază părțile, instanța declara închise dezbaterile și urmează o faza care se face fără participarea
părților, și anume deliberarea și pronunțarea hotărârii.

I. DELIBERAREA
Art. 395 - Deliberarea
(1) După închiderea dezbaterilor, completul de judecata deliberează în secret asupra hotărârii ce
urmează sa pronunțe.

79
 (2) La deliberare iau parte numai membrii completului în fata cărora au avut loc dezbaterile.
Fiecare dintre membrii completului de judecata are îndatorirea sa își exprime opinia,
începând cu cel mai nou în funcție. Președintele își exprima opinia cel din urma.
Are loc în camera de consiliu, participând numai judecatorii. Grefierul nu participa, existând secretul
deliberării. În cazul litigiilor de munca și asigurări sociale, precum și în cazul celor ce se desfășoară
la ICCJ avem o excepție: participarea la deliberare a asistenților judiciari pentru ca au un vot
consultativ / magistrații-asistenți pentru același motiv.
În ce privește deliberarea, trebuie sa reținem ca ea reprezintă un secret - nu este permisa
divulgarea, de către cei care participă, a modului în care s-a luat decizia respectiva.
În ce privește ordinea în care judecatorii își spun opiniile, codul spune ca prima data își
spune părerea judecătorul cel mai nou în funcție, iar ultimul președintele completului (regula e
aplicabila în cazul completelor colegiale). Rațiune: se presupune ca președintele ar avea autoritatea
cea mai mare în cadrul completului și atunci se începe cu cel mai nou (Care are practic autoritatea cea
mai mica), ca opinia celorlalți sa nu fie influențată de opinia președintelui (sa fie o opinie servila celui
care în complet are o poziție ușor dominanta).
Trebuie văzut și ce se întâmplă în situația în care, în cadrul completelor colegiale, nu exista o
unanimitate privind soluția. Marea problema apare la completul de doi. De ce? Pentru ca aici putem
avea doua opinii contrare din partea membrilor completului. În cest caz, întrucât nu se poate lua o
soluție, codul reglementează instituția completului de divergenta.

Art. 398 - Luarea hotărârii

(1) Hotărârea trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor completului de judecata și se da în
numele legii.
(2) Când unanimitatea nu poate fi realizata, hotărârea se ia cu majoritatea membrilor completului
de judecata. Daca din deliberare rezulta mai mult de doua opinii, judecatorii ale căror păreri se
apropie mai mult sunt datori sa se unească într-o singura opinie.
(3) În cazul în care majoritatea nu poate fi realizata, procesul se judeca în complet de divergenta,
constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui,
a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte.

• Completul de divergenta
Art. 399 - Judecata în complet de divergenta
(1) În situația prevăzută la art. 398 alin. (3), divergenta se judeca în aceeași zi sau, daca nu este
posibil, intr-un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergentei, cu citarea părților.
În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor ramase în divergenta și care se anunță părților în
ședința, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază ca este necesar, sa administreze noi
dovezi și sa ordone orice alte masuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergenta.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplica în mod corespunzător, judecatorii având dreptul de a
reveni asupra chestiunilor ramase în divergenta.
(5) Când divergenta nu privește soluția ce trebuie data întregii cauze, după judecarea chestiunilor
ramase în divergenta, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea
cauzei.
Daca cei doi judecători nu pot ajunge la o soluție comuna, urmează sa se repună cauza pe rol în
vederea discutării intr-un complet de divergenta numai a problemelor asupra cărora exista o disputa
intre cei doi judecători - problemelor ramase în divergenta.
Compunerea acestui complet e următoarea: Cei doi judecători inițiali plus un al treilea
judecător (care ar putea fi președintele, vicepreședintele sau alt judecător desemnat de aceștia).

80
Aici avem o prevedere speciala în regulamentul de ordine interioara al instanțelor: se prevede ca
poate fi și judecătorul din lista de permanenta din ziua în care se va judeca divergenta.
După constituirea completului de divergenta, constituit din trei judecători, vor fi citate părțile
(ele nu mai au termen în cunoștință - se așteptau sa primească hotărârea, nu sa fie chemate sa pledeze
din nou), fixându-se un termen ce nu poate fi mai mare de 20 zile sau 7 zile în pricinile urgente. Cu
ocazia repunerii pe rol, părțile vor rediscuta numai acele probleme care sunt în divergenta.
Cum vor afla ele ce anume e în divergenta din moment ce deliberarea e secreta? *Vechiul
cod spunea ca până la momentul judecării în completul de divergenta, judecatorii trebuiau sa își
motiveze opiniile divergente, în acest fel părțile știau care anume e divergenta pentru a respecta
prevederile codului (părțile pun concluzii numai asupra aspectelor ramase în divergenta). Aceasta
prevedere (logica) a vechiului cod a fost contestata puternic de către judecători în noul cod, întrucât
în felul acesta părțile ar putea sa ii recuze ca s-au antepronunțat. Din punct de vedere al filosofiei
dreptului, asta e o prostie, pentru ca nu ai cum sa fii recuzat temeinic în situația în care judecătorul
nu se antepronunță, ci chiar se pronunță de fapt. Antepronunțarea este ceva în afara deliberării, ori
în acest caz judecătorul își spune părerea, dar și-o spune în chiar interiorul deliberării, ceea ce era
inevitabil. În acest mod a devenit un mister cum părțile și reprezentanții lor vor afla de aspectele
ramase în divergenta.
În concret, cu ocazia judecării divergentei, judecatorii vor spune părților care sunt aspectele
asupra cărora părțile trebuie sa pună concluzii. Ex. o cerere ar putea sa aibă 5 capete, iar judecatorii sa
nu se înțeleagă doar pe anumite capete, astfel încât vor spune părților sa pledeze doar pe acele capete
de cerere. Este posibil ca rezolvarea divergentei sa implice și administrarea unor noi probe sau a altor
masuri, caz în care acestea se vor lua de completul de divergenta.
Întrebare: ce se întâmplă daca după dezbaterea completului de divergenta, în loc sa avem 2 opinii
diferite avem 3 opinii diferite? Posibilitățile sunt următoarele:
- O singura opinie: unanimitate;
- Doua opinii: majoritate;
- Trei opinii
În acest din urma caz, codul spune ca judecatorii ale căror opinii se apropie sunt obligați sa își
unească opiniile în una singura. Aceeași regula se aplica și la completele colegiale formate din număr
impar de judecători, unde nu mai avem divergenta. Cum ar putea suna aceste 3 opinii separate? Primul
judecător admite tot, al doilea admite în parte și al treilea respinge tot. Practic, se conturează ideea
unei admiteri aici. Ca ea va fi în totalitate cum zice primul sau parțială cum zice al doilea, este
obligatoriu ca cei doi sa își armonizeze soluțiile. *Depinde și aici de cat de mult admite în parte al
doilea judecător. Daca al doilea admite foarte puține lucruri din cerere, pararea lui se va situa mai
mult înspre pararea celui de-al treilea, astfel încât ar fi mai probabil ca hotărârea sa fie una de
respingere.
! - Cu ocazia discutării divergentei și deliberării în urma ei, judecatorii pot reveni asupra
opiniilor pe care le au avut în deliberarea inițială. În mod normal, odată ce ti-ai expus părerea nu
mai poți sa ti-o modifici. Aici codul prevede o excepție. Acesta era și un argument puternic pentru
faptul ca nu puteau fi recuzați - pentru ca ei tocmai, aveau posibilitatea sa își schimbe poziția.
În afara de situația impusa de divergenta, exista posibilitatea ca fără a există puncte de vedere
în disputa intre judecători, cu ocazia deliberării, sa se decidă necesitatea repunerii pe rol a procesului.

• Repunerea pe rol
Art. 400 - Repunerea pe rol
Daca, în timpul deliberării, instanța găsește ca sunt necesare probe sau lămuriri va dispune
repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părților.
Poate sa rezulte din următoarele:
- cu ocazia deliberării, completul observa ca a omis sa pună în discuția părților o anumita
excepție invocata de părți - ceea ce ar înseamnă ca hotărârea sa fie anulabila;

81
 - atunci când constata, în deliberare, ca nu poate sa dezlege pricina întrucât mai are nevoie
de probe, probe pe care nici părțile nu le-au propus și nici instanța, în virtutea rolului activ,
nu le-a solicitat.

În aceste cazuri, precum și altele asemănătoare, practic completul e pus într-o dilema:
- Sa pronunțe o hotărâre în legătura cu care are de la început convingerea ca este greșită;
- Sa repună cauza pe rol - cu oareșce jena ce-i drept, pentru ca implica și o culpa a instanței,
dar e mai bine decât o hotărâre greșită.
! - Daca se repune cauza pe rol, părțile trebuie citate (nu mai au termen în cunoștință).

În ce privește deliberarea, un singur lucru trebuie reținut. Ce se întâmplă în situația în care

un judecător care a participat la dezbateri nu mai face parte din instanța respectiva până la momentul
pronunțării / deliberării? De obicei (e greu sa spunem de obicei, dar așa pare a fi regula) deliberarea
și pronunțarea au loc chiar în ziua în care se fac dezbaterile. Însă, instanța poate sa și amâne deliberarea
/ pronunțarea, astfel încât dezbaterile sa aibă loc într-o zi, iar deliberarea peste mai multe zile, timp în
care un judecător poate părăsi instanța, din motive imputabile sau neimputabile. Aici avem o regula
interesanta, prevăzută la art. 395.
Cu alte cuvinte, daca un judecător participa la dezbateri și ulterior pleacă la alta instanța, el
continua sa rămână în cauza respectiva pentru a delibera și a pronunță hotărârea. Daca, însă, nu mai
este judecător (a trecut în procuratura sau în alta profesie/ sau e suspendat, a ieșit la pensie) - nu mai
poate pronunța hotărârea și nici nu poate participa la deliberări. Întrebarea este ce se întâmplă în acest
caz? Se va repune cauza pe rol, cu formarea unui alt complet, părțile vor fi citate din nou (nu au
termen în cunoștință), vor pune din nou concluzii (pentru ca judecatorii noi / judecătorul nou nu a
ascultat părții) și va avea loc o alta deliberare și pronunțat. *Acest lucru este de evitat în practica și de
aceea, de exemplu, daca se cunoaște ca un judecător iese la pensie sau urmează a fi suspendat, nu i
se mai dau cauze.
De principiu, deliberarea are loc în ziua în care au avut loc dezbaterile. Totuși, în pricinile
complexe, când completul are nevoie de timp mai mult pentru deliberare, instanța poate decide
amânarea pronunțării cu cel mult 15 zile. Instanțele au un truc în ceea ce privește acest aspect. După
15 zile se pot întâlni și pot stabili ca încă mai au nevoie de timp - legea spune doar ca nu se poate fixa
un termen mai mare de 15 zile, dar daca după astea 15, ei încă mai au nevoie de timp, nu le interzice
nimeni sa mai amâne. Termenul, în noul cod, este mai generos decât în vechiul cod, unde era de 7 zile
- cum acest termen nu prea era suficient, pentru ca erau multe cazuri în care instanța amână de doua
ori pronunțarea, s-a mărit cu ocazia noului cod la 15 zile.

! - Daca s-a amânat pronunțarea, hotărârea nu poate fi pronunțată mai înainte de data fixata de
complet. Încălcarea acestei dispoziții se sancționează cu nulitatea. Este vorba de o nulitate
necondiționată, pentru ca vorbim de o nulitate extrinseca actului de procedura.

II. PRONUNȚAREA HOTĂRÂRII

Pronunțarea are loc după deliberare. În concret, după ce se ajunge la o soluție, fie din prima,
fie după divergenta, soluția se trece în condica de pronunțări a instanței și, în aceeași zi, se citește în
ședința publica.
Înainte de citirea în ședința publica, se întocmește un act important, numit minuta - Minuta
reprezintă soluția pe scurt, este scrisa de obicei chiar de judecător, se aplica de obicei pe spatele cererii
de chemare în judecata sau a altei file din dosar și se semnează numai de judecător (cu excepțiile de
la ICCJ și litigiile de munca și asigurări sociale).

82
 Art. 401 - Întocmirea minutei
(1) După ce a fost luata hotărârea, se va întocmi de îndată o minuta care va cuprinde soluția și
în care se va arata, când este cazul, opinia separata a judecătorilor aflați în minoritate.
(2) Minuta, sub sancțiunea nulității hotărârii, se va semna pe fiecare pagina de către judecători
și, după caz, de magistratul-asistent, după care se va consemna intr-un registru special, ținut
la grefa instanței. Acest registru poate fi ținut și în format electronic.
! - Aceasta minuta nu mai poate fi schimbata, ceea ce înseamnă ca apare întrebarea: daca hotărârea
ce se va pronunță ulterior va avea un dispozitiv contrar celui din minuta? Ce soluție va interveni?
La prima vedere am spune nulitatea. Dar nu intervine nulitatea, ci hotărârea va fi refăcută
conform minutei. De ce? Am spus ca după redactarea minutei și pronunțarea ei în ședința publica
soluția nu mai poate fi schimbata. Daca s-ar permite ca prin redactarea unei hotărâri diferite fata de
minuta, aceștia sa distrugă hotărârea, ar fi o acceptare implicita a unei reveniri asupra soluției.
Judecătorul ar putea sa facă intenționat o hotărâre defectuoasa, ea intrând în conflict cu minuta, ar fi
caz de nulitate și ar putea sa revină asupra soluției pronunțate.
Tocmai de aceea, se spune în doctrina ca, odată ce s-a pronunțat și s-a redactat minuta,
judecatorii nu mai pot reveni asupra soluției. În cazul în care hotărârea ce se va redacta nu va fi
identica sub aspectul soluției cu minuta, acest fapt nu va atrage refacerea întregului proces, ci, din
contra, se va reface hotărârea conform minutei, pentru a se da curs a ceea ce s-a stabilit în minuta.
*Sigur, acest aspect este greu de înțeles în practica, dar, altfel, ideea ca judecătorul nu poate sa revină
după pronunțare ar fi tot timpul pusa sub semnul întrebării. El nu ar putea reveni, dar ar putea sa își
autodistrugă hotărârea. Pe când, tocmai asta se spune în procedura, ca din momentul în care s-a
pronunțat, judecătorul nu mai este stăpân pe dosarul respectiv, el se dezinvestește, devenind un terț
care nu mai are legătura cu procesul respectiv și nici nu ii mai poate genera soarta - procesul e în
mana părților și în mana judecătorilor din completele de atac. Judecătorul respectiv, chiar daca știe
ca a greșit, nu poate decât sa asiste, cu tristețe, la propria lui greșeala.
Pronunțarea este prevăzută, ca regula, a avea loc în ședința publica. Totuși, exista o excepție.
Înainte, trebuie spus ca regula ca pronunțarea se face în ședința publica se admite și atunci când codul
prevede judecata în camera de consiliu. Faptul ca, de exemplu, la masurile asiguratorii se prevede ca
judecata are loc în camera de consiliu, nu înseamnă ca pronunțarea va avea loc tot în camera de
consiliu. Acest lucru e valabil chiar și daca într-o anumita speța, pentru protecția intereselor minorilor,
judecatorii decid ca procesul sa aibă loc în camera de consiliu.

Art. 402 - Pronunțarea hotărârii

Sub rezerva dispozițiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va pronunță în ședința publica, la
locul unde s-au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător, membru al
completului de judecata, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi folosita împotriva
hotărârii.
! - A nu se confunda judecata în camera de consiliu cu pronunțarea în camera de consiliu.
Excepția: situația în care se amână pronunțarea, caz în care, cu ocazia amânării pronunțării,
președintele completului poate stabili ca pronunțarea hotărârii sa nu se facă în ședința publica, ci prin
punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței. Acest lucru se face prin: fie
scrierea intr-un registru, pe care părțile pot sa îl consulte, fie prin afișarea pe portalul instanțelor care
asigura publicitatea necesara. Sigur ca în legătura cu acest text s-a ridicat problema cum ca ar fi
neconstituțional, neconvențional sub aspectul CEDO. Nu este așa. O analiza mai atenta arata ca CEDO
nu confunda publicitatea cu pronunțarea hotărârii în ședința publica. Curtea vorbește despre
publicitate, retine ca este o condiție a unui proces civil, dar prin publicitate sub aspectul cunoașterii
soluției, vede noțiunea intr-un mod extins, intrând în noțiunea de „publicitate” și aducerea la cunoștință
publicului și prin alte metode decât pronunțarea în ședința publica. Aceasta metoda de punere la
dispoziția publicului prin afișarea pe portalul instanței sau alte asemenea metode este considerata de
Curte mulțumitoare asigurării condiției publicității.

83
 III. CLASIFICAREA HOTĂRÂRILOR

1. În funcție de nivelul judecății:

a) SENTINȚE
Art. 424 - Denumirea hotărârilor
(1) Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanța sau prin care aceasta se
dezinvestește fără a soluționa cauza se numește sentința.
(2) Hotărârea prin care judecatoria soluționează căile de atac împotriva hotărârilor autorităților
administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în
cazurile prevăzute de lege, se numește sentința.
Prin urmare, sentințele au următoarele caracteristici:
- se pronunță de prima instanța;
- prin ele instanța se dezinvestește;
- nu se soluționează fondul sau instanța finalizează procesului printr-o excepție peremptorie.

b) DECIZII
Art. 424 - Denumirea hotărârilor
(3) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului și recursului în
interesul legii, precum și hotărârea pronunțată ca urmare a anularii în apel a hotărârii
primei instanțe și reținerii cauzei spre rejudecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond
după casarea cu reținere în recurs se numește decizie.
Sunt cele prin care instanța se pronunță:
- asupra cailor de atac (ordinare sau extraordinare de reformare);
- asupra recursului în interesul legii;
- rejudeca cauza ca urmare a reținerii spre rejudecare într-o cale de atac.
Cu alte cuvinte, daca sentințele sunt acele hotărâri prin care se pronunță prima instanța, deciziile sunt
cele prin care se pronunță instanța într-o cale de atac.
! - Sunt și căi de atac de retractare, precum este revizuirea. Căile de atac de retractare se exercita
chiar la instanța care a pronunțat hotărârea - instanța nu reformează hotărârea, ci pur și simplu își
retrage hotărârea - una din ele e revizuirea.
Daca revizuirea se exercita chiar împotriva unei hotărâri de prima instanța și instanța își retrage
practic hotărârea pronunțată pentru motivele prevăzute de lege, se va pronunță o sentința, nu o decizie,
deși revizuirea reprezintă o cale de atac, pentru ca retragerea urmează regula hotărârii retractate, care,
daca e o sentința, va fi înlocuită tot cu o sentința.
Art. 424 - Denumirea hotărârilor
(4) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra contestației în anulare sau revizuirii se
numește, după caz, sentința sau decizie.

c) ÎNCHEIERI
Art. 424 - Denumirea hotărârilor
(5) Toate celelalte hotărâri date de instanța se numesc încheieri, daca legea nu prevede altfel.
Sunt cele care se pronunță în cursul soluționării unui proces: încheierile premergătoare. Sunt și
încheieri care finalizează o procedura, cum e în cazul sechestrului judiciar, dar știm ca acestea nu sunt
veritabile procese pentru ca nu ating fondul procesului.

2. În funcție de posibilitatea atacării

a) Nedefinitive - sunt cele pronunțate în prima instanța;
b) Executorii - sunt date în apel sau hotărârile date în prima instanța fără drept de apel (când legea
prevede doar recurs);
c) Definitive - Intra aici următoarele hotărâri:

84
 - hotărâri ce nu sunt supuse nici apelului, nici recursului;
- hotărâri de prima instanța fără drept de apel și neatacate cu recurs;
- hotărârile de prima instanța cu drept de apel, dara fără sa se fi exercitat acest drept - în
cazul acesta recursul nu se poate exercita omisio medio, decât daca părțile au convenit acest
lucru;
- hotărârile date în recurs;
- hotărârile date în apel unde legea nu prevede recurs;

Importanta clasificării - În funcție de posibilitate atacării avem:

- cele nedefinitive, de principiu, nu se pot executa. Ai o hotărâre, ea se bucura de o autoritate de
lucru judecat provizorie, dar pe care nu poți sa o pui încă în executare și nici nu poți cere executarea
acesteia;
- cele executorii: nu exista o autoritate de lucru judecat care sa se definitiveze, dar ai avantajul ca
poți sa le pui în executare. Mai ai practic o cale de atac - recursul - pentru ca cele executorii mai
pot fi atacate cu recurs. Dar treaba aici este oarecum proasta, pentru ca cel care a pierdut și are
împotriva lui o hotărâre executorie, deși nu are încă o hotărâre cu autoritate de lucru judecat, poate
executa în baza hotărârii. Sigur, daca se câștigă recursul, partea poate cere întoarcerea executării.
- Cele definitive: pe lângă faptul ca poate fi executata, hotărârea dobândește și o autoritate de lucru
judecat definitivă.

3. În funcție de conținutul lor:

a) Integrale
b) Parțiale - în cazul achiesării parțiale la pretențiile reclamantului, acesta poate solicita instanței
sa pronunțe o hotărâre parțială pe aspectele pe care părțile sau înțeles și sa continue procesul
pentru celelalte ramase în discuție. Hotărârile parțiale sunt executorii de drept daca vin în urma
recunoașterii unor pretenții ale reclamantului.

4. În funcție de acțiunea în timp:

a) Nelimitata în timp
b) Provizorii - sunt, în general, cele ce nu au autoritate de lucru judecat.
Ex. ordonanțele președințiale - se dau anumite hotărâri până la soluționarea pe fond a
procesului; încheieri prin care se dispune suspendarea executării până când se soluționează
contestația la executare. Se vorbește de o autoritate în cazul lor în măsura în care nu se schimba
situația care a impus admiterea lor.

5. În funcție de obiectul condamnării:

a) Cu o singura condamnare
b) Cu condamnare alternativa - Ex. atunci când instanța îl obliga pe parat sa predea un anumit
bun sau în absenta bunului respectiv, sa-i plătească reclamantului o suma de bani echivalenta.
Se întâmplă în general în cererile de partaj, unde nu se mai știe ce bunuri mai exista. Se recurge
la aceasta condamnare, pentru ca, în același exemplu cu partajul, daca partea este obligata sa
restituie un bun pe care nu îl mai găsește, partea adversa sa nu mai recurgă la alt proces pentru
obligarea la plata unui echivalent al respectivului bun. În cazul acestor hotărâri, executarea va
începe pe baza condamnării inițiale. Numai daca executorul judecătoresc constata ca prima
obligație nu se mai poate realiza în natura, se va trece la obligația subsidiara.

85
 IV. PĂRȚILE HOTĂRÂRII

1. PARTEA INTRODUCTIVA - „PRACTICAUA”

Art. 425 - Conținutul hotărârii
(1) Hotărârea va cuprinde:
a) Partea introductiva, în care se vor face mențiunii prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când
dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședința, partea introductiva a hotărârii
va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și
calitatea membrilor completului de judecata, numele și prenumele grefierului, numele și
prenumele procurorului, daca a participat la judecata, precum și mențiunea ca celelalte
date sunt arătate în încheiere;
Nu prea se cunoaște istoric de unde vine aceasta denumire de „practicaua”, are o origine pe
undeva în zona de început a dreptului romanesc, și e posibil sa aibă legătura cu hotărârile care se
pronunțau în Imperiul Bizantin în epoca târzie. Denumirea, deși foarte răspândită, nu apare în niciun
text de lege.
Cuprinde dispozițiile pe care le găsim la încheierile judecătorești - art. 233 NCPC
Atunci când se amână pronunțarea hotărârii, dezbaterile sunt consemnate într-o încheiere de
ședința, care se numește încheiere de dezbateri. Acea încheiere va cuprinde elemente precum:
denumirea instanței, numărul, numele și prenumele judecătorilor, grefierilor etc. Toate acestea vor fi
cuprinse în hotărâre; hotărârea va face mențiune ca toate celelalte se găsesc în încheierea de dezbateri.
Ce anume ar trebui sa se mai găsească în acea încheiere de dezbateri? Ce anume s-a întâmplat la
termenul respectiv: daca părțile au fost prezente, excepțiile ridicate, ce a spus fiecare parte etc.
Încheierea de dezbateri face corp comun cu hotărârea pronunțată, iar nulitatea încheierii de
dezbateri va atrage, automat, nulitatea întregii hotărârii.
Care este rolul atâtor elemente în hotărâre? Toate au un rol. De exemplu, denumirea instanței,
numărul dosarul - e de înțeles aici. Daca vorbim de persoanele care compun completul - se verifica,
prin prezenta acestui element în hotărâre, în primul rând daca numărul de judecători este corect, se
verifica cazurile de incompatibilitate, se confrunta numele din complet cu semnătura de pe hotărâre.
De asemenea, se observa o importanta și în cazul procurorului, când participarea acestuia este
obligatorie - din hotărâre afli daca procurorul a fost prezent sau nu.
Deși ideea ca aceasta parte e introductiva ne-ar duce cu gândul ca nu ar prea fi important ce
scrie aici, nerespectarea anumitor dispoziții legale în ceea ce o privește poate atrage sancțiuni mari. E
posibil ca aceasta parte sa atragă sancțiuni mult mai grave decât considerentele, care reprezintă o parte
conceptuala de un nivel superior.

2. CONSIDERENTELE
Art. 425 - Conținutul hotărârii
(1) Hotărârea va cuprinde:
b) Considerentele, în care se vor arata obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților,
expunerea situației de fapt reținută de instanța pe baza probelor administrate, motivele de
fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cat și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;
În legătura cu aceasta parte a hotărârii se retine o condiție: trebuie sa răspundă la toate motivele
invocate de părți. Cu alte cuvinte nu e acceptabila o motivare formala (Ex. „din probe rezulta ca
pretențiile reclamantului sunt întemeiate”). Trebuie sa se arate ce anume probe au fost arătate, la ce
concluzii au dus respectivele probe și de ce probele părții adverse nu au fost luate în considerare. Tot
aici trebuie menționat și de ce s-au înlăturat susținerile părții care a pierdut procesul, nu numai de ce
au fost admise susținerile părții adverse.
! - Judecătorul nu e obligat sa răspundă chiar la toate susținerile părților, el putând sa le
unească, răspunzând printr-un motiv comun.

86
3. DISPOZITIVUL
Art. 425 - Conținutul hotărârii
(1) Hotărârea va cuprinde:
c) Dispozitivul, în care vor arata numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul
sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau
codul de identificare fiscala, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de
înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția data tuturor cererilor
deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecata acordate.
În ce privește soluția, trebuie reamintite câteva reguli:
• Judecatorii nu au voie sa se pronunțe decât asupra a ceea ce s-a cerut. Nu pot sa dea mai
mult / mai puțin decât s-a cerut (minus petiția) - adică sa nu se pronunțe asupra anumitor chestii ce nu
s-au cerut.
! - Nu confundați minus petița cu admiterea în parte a cererii. - în acest ultim caz, judecatorii s-
au pronunțat cu privire la tot, numai ca au admis doar ceva din acel tot, restul au respins. Minus petița
înseamnă ca anumite capete de cerere nu au fost antamate deloc. (*Reclamantul a avut 3 capete de
cerere, iar instanța s-a pronunțat doar asupra a 2 dintre ele, pe al 3-lea l-a omis.) De la aceasta regula
sunt și unele excepții: situația în care instanța se pronunță din oficiu asupra unor lucruri necerute de
către părți, atunci când exista o prevedere expresa a legii. Ex. divorțul - instanța se pronunță și asupra
exercitării autorității părintești.

• Atunci când cererea a avut ca obiect pretenții referitoare la obligația de întreținere, chirie,
arenda, salariu, ratele din prețul vânzării sau alte sume periodice, prin dispozitivul hotărârii, instanța
îl obliga pe parat și la plata sumelor devenite exigibile după introducerea cererii de chemare în
judecata. Reclamantul, practic, când formulează cererea de chemare în judecata, are în vedere doar
restantele la plata de până atunci - ar putea sa se judece 1 an, astfel încât s-ar putea aduna și alte
restante. În acest caz, legiuitorul a spus ca nu se va considera o extra petița daca i se vor da și ratele
care au devenit scadente și în timpul procesului.

• Daca este cazul sa se acorde termenul de gratie, judecătorul o va face la cererea paratului,
tot prin dispozitiv. Dispozitivul nu conține motivări - este foarte simplu ca și structura. Aceasta parte
a hotărârii se va lua în considerare de către executorul judecătoresc când se va pune în executare
hotărârea. Pe el nu-l vor interesa considerentele, ci doar dispozitivul, astfel încât acesta va trebui sa
fie foarte clar.

• După soluție, apare mențiunea daca hotărârea e executorie, daca e supusa unei căi de atac ori
daca este definitivă, data pronunțării, mențiunea ca pronunțarea a avut loc în ședința publica sau
prin punerea la dispoziția publicului prin intermediului grefierului și semnăturile membrilor
completului de judecata. Atunci când e supusa apelului sau recursului, în hotărâre se arata și instanța
la care se depune cererea privind exercițiul caii de atac - ca partea care nu e asistata sa nu depună
cererea la instanța la care știe ea ca ar trebui sa se judece respectiva cale. Încălcarea acestei dispoziții
constituie o nulitate necondiționată de vătămare.

V. REDACTAREA HOTĂRÂRII ȘI TERMENUL

În ce privește redactarea:
a) În cazul în care avem complet unic - judecătorul care a soluționat procesul.
b) În cazul în care avem compunere colegiala - președintele stabilește care dintre judecători
redactează hotărârea - poate fi chiar președintele sau alt judecător.
Daca hotărârea cuprinde o opinie separata, acela care a făcut opinia va trebui sa o motiveze și ea va
face corp comun cu hotărârea (va fi trecuta atât opinia majoritară, cat și opinia separata, minoritara).

87
Exista și o alta varianta - situația opiniei concurente. Este situația în care un judecător din cei trei (ca
doar în completul de 3 putem întâlni aceasta situație) este de acord cu soluția celorlalți doi, dar pentru
o alta motivare.

Art. 426 - Redactarea și semnarea hotărârii (cuprinde regulile principale)

Redactarea se face intr-un termen pe care legea îl prevede ca fiind de 30 de zile de la pronunțare.
Trebuie menționat faptul ca termenul este de recomandare și ca în realitate, termenul poate fi depășit
chiar cu mult (poate ajunge și la un an).
Hotărârea se comunica din oficiu părților, chiar daca împotriva ei nu se mai exercita căi de
atac. Aceasta regula este un câștig al noului cod, pentru ca sub imperiul vechiului cod, hotărârea se
comunica numai daca aceasta comunicare era necesara în vederea exercitării caii de atac. Hotărârile
irevocabile (instituție care nu mai exista) nu se comunicau - părțile și le procurau de la grefa instanței
prin diferite mijloace.
Art. 427 - Comunicarea hotărârii (cuprinde regulile principale)

EXECUTAREA PROVIZORIE
Executarea provizorie se refera la domeniul hotărârilor nedefinitive.
În anumite cazuri, fie prevăzute de lege, fie stabilite de instanța, hotărârile care sunt
nedefinitive, se pot bucura de execuție provizorie - vor putea fi puse în executare, chiar daca împotriva
lor se poate exercita apel. (Ca regula apelul este suspensiv de executare - dar aici e o excepție).
Executarea provizorie este sub condiția suspensiva ca apelul sa nu fie admis - daca se admite
apelul se va dispune ulterior întoarcerea executării. De ce aceasta graba? Graba rezulta din natura
cazurilor.
Avem 2 categorii:
1. Executarea provizorie de drept - prevăzută de dispozițiile legale, iar judecătorul nu are nicio
putere de a aprecia daca hotărârea e sau nu executorie de drept, ci, odată admisa pretenția
reclamantului, soluția e pusa în executare prin forța legii.
Cazurile sunt enumerate de art. 448 NCPC
a) Stabilirea modul de exercitare a autorității părintești; stabilirea locuinței minorului
precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul - e
adevărat ca se poate exercita apel în aceste cazuri, dar aici e o urgenta legata de nevoia
relației părinte-minor sau nevoia legata de o locuința. În acest moment, legiuitorul
recunoaște ca hotărârea este încă șubredă, dar se poate executa provizoriu pentru a nu crea
un dezechilibru la nivelul raporturilor de familie.
b) Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de munca și a
sumelor cuvenite potrivit legii șomerilor - aici urgenta vine din nevoia de subzistenta. Nu
ii poți spune celui care nu și-a luat salariul sa aștepte sa se termine apelul pentru a-și
recupera banii. Se recunoaște dreptul la salariu potrivit primei instanțe, se executa, iar daca
va câștigă apelul angajatorul, ii va cere salariatului restituirea sumelor plătite pe nedrept.
c) Despăgubirile pentru accidente de munca - este aceeași justificare ca și cazul prevăzut la
litera b.
d) Rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii,
precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale - aceeași justificare.
e) Despăgubiri pentru cauza de moarte sau vătămare a integrității corporale sau a
sănătății, daca despăgubirile se acorda sub forma de prestații bănești periodice - se
presupune ca odată ce persoana respectiva a suferit un accident nu mai are cu ce sa se
întrețină pentru ca nu mai poate lucra, însă a primit o compensație care este absolut
necesara traiului zilnic. În acest caz nu se așteaptă soluționarea și a apelului și trece peste
ideea securității raporturilor judiciare care ar presupune așteptarea soluționării apelului.
f) Reparații periodice;

88
 g) Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului - daca nu pui sigiliu imediat s-
ar putea sa dispară bunurile și după ce soluționezi apelul nu mai ai pe ce sa pui sigiliu.
h) Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia - nu și cheltuielile de
judecata. Daca avem o cerere de posesie admisa și obligarea părții la plata cheltuielilor de
judecata prin aceeași hotărâre, executorie de drept este numai punerea în posesie, nu și
plata cheltuielilor.
i) Hotărârile pronunțate în temeiul recunoașterii de către parat a pretențiilor
reclamantului, pronunțate în cazurile prevăzute la art. 346 - aici rațiunea este ca
legiuitorul nu a văzut pentru ce motive ar mai putea paratul sa protesteze din moment ce a
recunoscut pretențiile reclamantului. Riscul întoarcerii executorii este mic, având în vedere
ca s-a pronunțat pe baza acordului părților.
j) În orice alte cazuri în care legea prevede ca hotărârea e executorie: ordonanța
președințială, ordonanța de plata, hotărârea pronunțată în procedura evacuării, sechestrul
judiciar și asigurator - toate sunt proceduri speciale.
! - Daca ne aflam în vreuna din aceste situații, nu este necesar ca judecătorul sa scrie în hotărâre
ca ea este executorie de drept, pentru ca are aceasta calitate din prevederea ei în lege.

2. Executarea provizorie judecătorească - intervine atunci când, în alte situații decât cele prezentate
anterior, instanța apreciază ca fata de împrejurările cauzei, este necesara admiterea executării de
îndată a hotărârii, fără a se mai aștepta soluționarea apelului.

Condiții ale executării provizorii judecătorești:

1. De fond - art. 449 NCPC
a) Obiectul procesului trebuie sa aibă conținut patrimonial - decurge din art. 449 alin. (1).
b) Obiectul procesului sa nu fie:
- strămutarea de hotărâre;
- desființarea de construcții, plantații sau alte așezări;
- intabularea sau radierea unui drept din cartea funciara.
*Aceste trei categorii nasc executări ireversibile prin conținutul lor.
c) Măsura de execuție este necesara în raport cu:
-Temeinicia vădită a dreptului;
-Starea de insolvabilitate a debitorului;
-Neadoptarea de îndată a măsurii e vădit prejudiciabila pentru creditor.
*De fapt, am avea cam doar doua categorii. Ultimele doua vizează ambele un pericol
major de întârziere, astfel încât ar însemna cam același lucru.
*Condițiile sunt alternative, e de ajuns sa lipsească doar una dintre cele trei.
d) Plata unei cauțiuni - nu e întotdeauna obligatorie: doar când instanța apreciază ca e nevoie,
ea poate cere o cauțiune celui care beneficiază de executarea provizorie (creditorul).

2. De forma - de precizat ca procedura nu se declanșează din oficiu, ci este nevoie de o cerere a

părții, formulata:
- în scris
- verbal

• Termen:
Cererea se face:
- În fata primei instanțe, până la închiderea dezbaterilor;
- În apel, poate fi reiterata cererea, daca a fost respinsa la prima instanța. Doctrina și jurisprudența
rețin ca daca nu ai formulat cererea în prima instanța, nu o poți formula direct în apel.

89
Executarea provizorie este o excepție de la regula ca apelul este suspensiv de executare. Dar aceasta
excepție, are la rândul ei o excepție, care presupune revenirea la regula, adică apelul sa rămână
suspensiv.

Instituția care ajunge la aceasta performanta se numește suspendarea executării provizorii.

Este cazul în care instanța de apel, apreciază ca, deși judecătorul primei instanțe sau legea, după caz,
au prevăzut execuție provizorie, totuși este cazul ca apelul sa fie suspensiv de executare.
Art. 450 - Suspendarea executării provizorii
(1) Suspendarea executării provizorii va putea fi solicitata fie prin cererea de apel, fie distinct în
tot cursul judecății în apel.
(2) Cererea se va depune la prima instanța sau, după caz, la instanța de apel. În aceasta din urma
situație, la cerere se va alătura o copie legalizata a dispozitivului hotărârii.
(3) Cererea de suspendare se va judeca de către instanța de apel. Dispozițiile art. 718 alin. (6)
sunt aplicabile. Încheierea data asupra cererii de suspendare este supusa acelorași căi de atac
ca și hotărârea atacata.
(4) Suspendarea va putea fi încuviințata numai cu plata unei cauțiuni al cărei cuantum va fi
stabilit de instanța în condițiile art. 718 alin. (2) și (3).
(5) Până la soluționarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviințata provizoriu, prin
ordonanța președințială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinței prevăzute
la alin. (4).
Nu trebuie sa intram într-o confuzie: Suspendarea executării provizorii este posibila numai în cazul
suspendării executării provizorii de drept sau și judecătorești? Ea e posibila și colo și colo, deși logica
ne-ar duce cu gândul ca este posibila doar în cazul executării provizorii judecătorești - mergând pe
ideea principiului simetriei. Dar acest principiu nu prea se aplica aici.

! - Regula spune ca atât executarea provizorie legale, cat și cea judecătorească, pot forma obiectul
unei înlăturări în calea de atac, pe calea aceasta a suspendării executării provizorii.

• Reguli generale:
1. În primul rând, trebuie sa se facă apel.
Cererea de suspendare se poate face odată cu cererea de apel sau distinct, în fata instanței de
apel, în tot cursul apelului.

2. Judecata cererii de suspendare revine instanței de apel.

Ea se judeca cu citarea părților în termen scurt și se soluționează printr-o încheiere ce se
ataca separat, în 5 zile de la pronunțare.

3. Este obligatorie stabilirea unei cauțiuni, care se plătește anticipat, înaintea judecării cererii de
suspendare.

4. Până la soluționarea cererii de suspendare de către completul instanței de apel și chiar înainte
de ajungerea dosarului la instanța de apel, se poate dispune o suspendare provizorie, pe cale
de ordonanța președințială, cu obligația plății unei cauțiuni. Aceasta prevedere este importanta.
Ex. Sa presupunem ca avem o executare prin poprire ce durează 10 zile. Gândiți-va ca hotărârea
beneficiază de execuție provizorie. Creditorul are hotărârea și o poate pune în executare a doua
zi. Chiar daca debitorul face apel și odată cu apelul depune o cerere de suspendare, până va ajunge
dosarul la instanța de apel, mai durează. Plus ca instanța poate sa dea termen pentru a se judeca
cererea. Ceea ce înseamnă ca, de cele mai multe ori, s-ar putea întâmpla ca cererea de suspendare,
când ii va veni momentul sa fie judecata, executarea sa se fi terminat.

90
 În acest caz s-a dat posibilitatea ca, pe calea ordonanței, în fata instanței de apel, sa se suspende
executarea numai până la discutarea cererii de suspendare făcută odată cu apelul - aceasta pentru
a se întreține condiția interesului, pentru ca altfel s-ar putea sa nu mai ai interes sa discuți
suspendarea executării provizorii.

5. Încheierea se comunica din oficiu și executorului judecătoresc, daca este cazul.

CHELTUIELILE DE JUDECATA
Art. 451 - Cuantumul cheltuielilor de judecata (care sunt, cat, cum se plătesc)
Din ce sunt compuse cheltuielile de judecata?
1. Taxa judiciara de timbru
2. Onorariile avocaților, experților, altor specialiști
3. Sumele cuvenite martorilor pentru deplasare, transport și cazare
4. Alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului civil. Exemplu: plata
traducătorilor
Nu sunt cheltuieli de judecata amenzile judiciare pe care una dintre părți le-a primit sau
daunele / despăgubirile pentru tergiversarea procesului, chiar daca partea lezata câștigă procesul.
Ea poate câștigă procesul, dar atitudinea ei culpabila de a nu se prezenta la anumite termene, de a se
eschiva de la anumite obligații procesuale sunt lucruri ce nu se mai pot schimba.

! - Onorariile avocaților, experților și celorlalți specialiști pot fi reduse de către instanța, daca sunt
vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei sau sunt vădit disproporționate
în raport cu activitatea desfășurată. În aceasta analiza, instanța va tine cont de toate împrejurările.
! - Reducerea cheltuielilor nu afectează raporturile dintre avocat și client. Onorariul avocatului
este prevăzut în contractul din părți și are caracter executoriu. Instanța poate sa reducă cheltuielile de
judecata aferente onorariului. Onorariul e obligatoriu a fi plătit de către client, însă el, de la partea care
pierde procesul poate sa recupereze ori tot ori doar o parte.
Textul vine sa sancționeze un abuz de drept, adică o cheltuiala cu avocatul disproporționată. E
dreptul tău sa îți angajezi câți avocați vrei pentru o cauza, numai ca legea îți va recunoaște ca și
cheltuiala recuperabila de la partea adversa, care a pierdut procesul, numai ceea ce era rezonabil sa
faci, nu tot ceea ce ai făcut. Sigur ca practica reducerii cheltuielilor atunci când onorariul i se pare
judecătorului ca ar fi puțin mai mare este greșită. Textul nu da posibilitatea judecătorului sa aprecieze
onorariul avocatului. Dreptul lui de apreciere se leagă strict de expresia „vădit disproporționată”.
Ex. o avocata, într-o executare silita, cu titlu de cheltuiala de judecata aferenta fazei de executare
a pus 1.100.000 lei. Ori avocatul în faza de executare face o cerere care are maxim 10 rânduri în care
solicita executorului următorul lucru: va solicitam punerea în executare prin toate formele de executare
prevăzute de codul de procedura civila a titlului executoriu atașat. Se semnează cererea și mai face
efortul de a îndrepta cererea la executorul competent. Aceasta cheltuiala este vădit disproporționată.
*Exista și viziunea unor judecători care spun ca onorariile trebuie reduse pentru ca este plătit prea
mult. Acum, un avocat, sigur ca primește mai mult pentru soluționarea unui dosar, numai ca în suma
aceea nu ai în calcul faptul ca: e producătoare de TVA (24%), e purtătoare de impozit (16%), este
purtătoare de CASS (5,5%), este purtătoare obligații la casa de asigurări de sănătate a avocatului
(10%) și alte cheltuieli de birou.

Cheltuielile de judecata se acorda numai la cerere, nu și din oficiu. Este drept ca aceasta
cerere de acordare a cheltuielilor de judecata nu trebuie făcută neapărat la începutul procesului. Ea
poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor cel târziu. Logica decurge din faptul ca pot decurge
cheltuieli și de pe parcursul cercetării și atunci, la începutul procesului, nu ai de unde sa știi ce
cheltuieli vor interveni.

91
 Daca nu au fost solicitate în cursul procesului sau daca au fost solicitate, dar instanța a omis sa
se pronunțe asupra lor, cheltuielile pot fi solicitate și pe cale separata, în limita termenului general
de prescripție. Daca au fost solicitate și instanța le-a respins, singura cale este apelul / recursul.
Când se formulează cererea de cheltuieli pe cale separata, ea e supusa taxei judiciare de timbru
la valoare, chiar daca cheltuielile de judecata în cadrul procesului nu sunt supuse taxei (adică acel
capăt de cerere în legătura cu cheltuielile în cadrul procesului nu e supus taxei). Competenta
determinata pentru instanța competenta pentru soluționarea cererii se adopta după dreptul
comun, nu are nicio legătura cu competenta instanței care a soluționat cauza din care au decurs acele
cheltuieli.
Exemplu:
- un proces de contencios administrativ, unde s-a admis cererea dar reclamantul nu a cerut
cheltuieli de judecata și vrea sa facă un proces contra administrației în care sa ceara
cheltuieli. Acesta e un proces de drept comun, care se va judeca de instanța civila după
valoare (până la 200.000 la judecătorie, peste 200.000 la tribunal), nu de către instanța de
contencios.
- La fel și în cazul unui proces civil cu o valoare de peste 200.000 (deci s-a judecat la
tribunal) și nu ai cerut cheltuielile în cadrul acelui proces și faci un nou proces, te vei duce
la instanța competenta în funcție de valoarea cheltuielilor.

Cheltuielile de judecata trebuie dovedite, iar dovada lor se depune până la închiderea
dezbaterilor. Este o prevedere existenta în cod, dar care practic nu spune nimic - face parte din
categoria prevederilor care puteau sa nici nu existe. De ce ar scrie legiuitorul ceva ce este evident?
Pentru ca exista o practica anterioara vechiului cod care nu mai putea fi stăvilită, în sensul ca toți
depuneau dovezile după închiderea dezbaterilor, spunând ca nu au nicio legătura cu fondul. Nu au
legătura cu fondul, dar cheltuielile pot fi de multe ori mai mari decât fondul, așa ca partea adversa are
și ea dreptul sa vadă daca sunt reale. Toate aceste lucruri nu ai cum sa le discuți daca nu le cunoști.
Art. 452 - Dovada cheltuielilor de judecata
Partea care pretinde cheltuieli de judecata, trebuie sa facă, în condițiile legii, dovada
existentei și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În ce privește suportarea cheltuielilor, regula este simpla. Suporta cheltuielile partea care
pierde procesul. Daca cererea se admite în parte, cheltuielile se suporta proporțional cu partea admisa.
Daca exista și o cerere reconvențională și sunt admise amândouă, atât cererea principala, cat și cea
reconvențională, cheltuielile se compensează, în limita valorilor.
Art. 453 - Acordarea cheltuielilor de judecata
(1) Partea care pierde procesul va fi obligata, la cererea părții care a câștigat, sa ii plătească
acesteia cheltuieli de judecata.
(2) Când cererea a fost admisa numai în parte, judecatorii vor stabili măsura în care fiecare dintre
părți poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata. Daca este cazul, judecatorii vor putea
dispune compensarea cheltuielilor de judecata.
Daca exista mai multe părți, cheltuielile se suporta egal, proporțional sau solidar în funcție
de natura raportului juridic dedus judecății (daca raportul este solidar, și cheltuielile vor fi suportate
în mod solidar).
Art. 455 - Situația mai multor reclamanți sau pârâți
Daca în cauza sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor putea fi obligați sa
plătească cheltuieli de judecata în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu poziția lor în proces
ori cu natura raportului juridic existent intre ei.
Exista și o excepție - exonerarea de plata a cheltuielilor de judecata, atunci când paratul
recunoaște, la primul termen, spontan, pretențiile reclamantului în întregime și nu a fost pus în
întârziere sau nu se afla de drept în întârziere, cu mențiunea de a avea în vedere și aplicarea art. 1522

92
NCC care, în raporturile dintre creditor și debitor găsește o alta soluție, și anume scutirea paratului de
plata cheltuielilor numai în ipoteza în care plătește intr-un termen rezonabil de la comunicarea cererii
de chemare în judecata.
Art. 454 - Exonerarea paratului de la plata
Paratul care a recunoscut, la primul termen de judecata la care părțile sunt legal citate,
pretențiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului
în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept
în întârziere. Dispozițiile art. 1522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.

EFECTELE HOTĂRÂRII

1. Dezinvestește instanța
După pronunțarea hotărârii, judecatorii nu mai au voie sa schimbe soluția. Hotărârea, e adevărat, se
redactează în 30 de zile de la pronunțare, dar hotărârea nu poate sa cuprindă elemente contrare minutei,
care surprinde soluția pe scurt și care nu mai poate fi schimbata.
Art. 429 - Dezinvestire instanței
După pronunțarea hotărârii instanța se dezinvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra
părerii sale.

2. Are forța unui înscris autentic.

Hotărârea judecătorească, chiar nula ca act de procedura, va produce anumite efecte secundare,
specifice actului autentic. Ex. partea expozitiva poate cuprinde mențiuni legate de declarații ale
părților, prezenta lor în fata instanței, anumite solicitări. Acestea rămân ca fiind valabile sub aspectul
faptului ca s-au întâmplat în ziua respectiva, chiar daca hotărârea este nula.
Art. 434 - Forța probanta
Hotărârea judecătorească are forța probanta a unui înscris autentic.

3. Executorialitatea
Este un atribut al hotărârii judecătorești, în sensul ca ea poate fi pusa în executare cu ajutorul forței
coercitive a statului. Este ceea ce numim „imperium”. Ea nu este numai un cognitio sau iurisdictio,
adică un act al judecătorul, ci este și un act care recurge la forța statala - sigur, în cazul în care nu se
aduce la îndeplinire de bunăvoie de către debitor
Art. 433 - Puterea executorie
Hotărârea judecătorească are putere executorie, în condițiile prevăzute de lege.

4. Obligativitate și opozabilitate
Obligativitatea se refera la raporturile dintre părți.
Opozabilitatea se refera la raporturile cu terții.
Fata de părți, hotărârea este obligatorie, în sensul ca acestea sunt obligate sa aducă la îndeplinire cele
prevăzute în hotărâre. Fata de terți, ea nu este obligatorie, pentru ca nu poate fi pusa în executare, dar
este opozabila lor, în sensul ca ea produce efecte până la proba contrara. Un terț nu poate ignora o
hotărâre - e adevărat ca nu i se poate opune o autoritate în ceea ce o privește, dar realitatea descrisa
într-o hotărâre poate fi combătută de un terț (în lipsa unei combateri, ea naște o prezumție în defavoarea
chiar și a acelui terț).
Art. 435 - Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii
(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai intre părți și succesorii
acesteia.
(2) Hotărârea este opozabila oricărei terțe persoane atât timp cat aceasta din urma nu face, în
condițiile legii, dovada contrara.

93
5. Autoritate de lucru judecat
O buna perioada de timp, ne-am aflat sub naivitatea prevederilor din vechiul cod civil, care stabileau
ca puterea de lucru judecat reprezintă o prezumție irefragabila de adevăr. Din fericire, acum nu mai e
considerata ca o prezumție absoluta, ci este o simpla prezumție a cetățenilor unui stat și presupune ca
la un anumit moment, după ce parcurg mai multe grade de jurisdicție (doua la noi, plus controlul de
legalitate prin recurs) convin sa nu mai atace ce a rezultat de acolo. Însă acest rezultat e de la catastrofal
la sublim. Toate acestea se găsesc sub autoritatea de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat are 2 efecte:

a) Efectul negativ sau peremptoriu
*Noi îl știm preponderent pe acesta - deși apare mai rar. La ce ne gândim când spunem autoritate de
lucru judecat? La faptul ca daca faci un al doilea proces, identic cu unul soluționat deja definitiv, al
doilea se va respinge fără a se analiza pe fond - acesta este efectul negativ.
El tinde a stopa judecarea pe fond a unui nou proces ce prezinta o tripla identitate cu cel soluționat
deja. În situația în care într-o cauza se constata existenta triplei identități, instanța va respinge
cererea în baza unei excepții absolute - poate fi invocata direct în recurs și înlătura chiar și principiul
neagravării situației în recurs.
Ex. a fost un proces, pe care l-ai pierdut pe fond și faci un nou proces, identic cu primul și nu
invoca nimeni autoritatea. Câștigi jumătate din el. În loc sa taci și sa te mulțumești cu ce ai obținut,
spui ca vrei și jumătatea cealaltă și faci apel. Instanța poate observa ca exista autoritate de lucru judecat
și respinge cererea, cu desființare a tot, inclusiv a ceea ce s-a discutat în prima instanța.

b) Efectul pozitiv - Presupune valorificarea intr-un proces viitor a rezultatului obținut intr-un proces
anterior, atunci când exista tripla identitate.
În cazul acesta, identitatea de obiect intre cele doua procese nu mai exista. Exista cel mult o identitate
intre chestiunea judecata în primul proces și chestiunea de drept incidenta în al doilea proces.
Ex. în primul proces se discuta nulitatea unui contract și cererea se respinge. În al doilea proces,
una dintre părțile care au discutat în primul proces nulitatea, solicita executarea, iar partea cealaltă se
apără, invocând faptul ca acel contract e nul. Reclamantul va cere înlăturarea apărărilor părții adverse
în legătura cu nulitatea contractului, pentru faptul ca pe chestiunea nulității exista o autoritate de lucru
judecat în sens pozitiv. În cazul acesta, nu vorbim despre un efect extinctiv, pentru ca cel care folosește
autoritatea nu dorește stoparea procesului, ci dimpotrivă, vrea judecarea lui, dar cu luarea în
considerare a câștigului obținut în urma proceselor anterioare.
Identitatea nu exista în legătura cu întregul obiect al procesului, ci doar la nivelul nulității, care
este în legătura cu obiectul.
Aceasta autoritate în sens pozitiv obliga la consecventa instanțelor în legătura cu anumite
probleme dezlegate în legătura cu aceleași chestiuni.
Fie ca vorbim de autoritate în sens negativ, fie ca vorbim de autoritate în sens pozitiv, trebuie
sa existe acea tripla identitate: părți, obiect, cauza, cu următoarele precizări:
- În ceea ce privește părțile:
a) Nu este necesara identitatea fizica, ci vorbim de o identitate juridica, adică ea se păstrează
chiar daca vorbim de alte persoane, dar acele persoane sunt succesoarele în drepturi ale
părților inițiale. Exemplu: transmiterea calității procesuale.
b) Nu e necesar ca ele sa se regăsească în aceeași calitate în cele doua procese. Rolurile de
reclamant și parat se pot inversa, pentru ca părțile sunt identice.

- În ceea ce privește obiectul:

a) Uneori, dpdv gramatical, obiectul s-ar putea sa nu semene, dar, în realitate, sa fie identic.
Ex. intr-un caz se cere anularea și în celălalt desființarea, dar când citești cererile îți dai
seama ca în ambele se vorbește de eroare asupra substanței lucrului.

94
 b) În multe cazuri, obiectul unei cereri este inclus într-o alta cerere.
Ex. În primul proces avem o act. în revendicare și s-a dat o soluție pe revendicare, iar al
doilea proces este de partaj - ca sa partajezi, trebuie sa vezi cine sunt coproprietarii. Daca tu
pierzi primul proces, înseamnă ca nu ai calitatea de coproprietar și automat o sa se respingă
cererea de partaj, pt ca problema proprietății e inclusa în cererea de partaj.

- În ceea ce privește cauza: vorbim de cauza cererii și nu de cauza acțiunii. Ne referim la

temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecata, pe care se sprijină pretențiile
și apărările, nu la scopul acțiunii, care unul larg, general determinat.

ÎNDREPTAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Îndreptarea hotărârii judecătorești e o procedura ce vizează înlăturarea din hotărârea judecătorească a

eventualelor erori materiale sau omisiuni. (evident, deși vorbim de hotărâre, includem și încheierile,
pentru ca și ele sunt tot hotărâri).
Art. 442 - Îndreptarea hotărârii
(1) Erorile au omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau ce de calcul,
precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din
oficiu sau la cerere.
(2) Instanța se pronunță prin încheiere data în camera de consiliu. Părțile vor fi citate numai daca
instanța socotește ca este necesar ca ele sa dea anumite lămuriri.
! - Înlăturarea omisiunilor și a erorilor materiale pe baza acestei proceduri nu trebuie sa influențeze
soluția.
Exemple:
1) Intr-o pricina s-ar putea ca un anume Ionescu sa își fi scris greșit numele în timpul procesului,
astfel încât sa nu figureze „Ionescu”, ci sa figureze „Ion”. Instanța a preluat, chiar daca din
actele depuse de el rezulta ca nu avem niciun „Ion” și singura parte din proces era „Ionescu”
acea prezentare pe care el, eronat, a făcut-o în timpul procesului și în hotărâre, în dispozitiv,
apărea „Ion”.
! - Lipsa culpei părții în generarea greșelii nu este o condiție.
Greșeala va fi înlăturată fie ca se datorează grefierului care a scris greșit, fie părții (ea ar putea
fi sancționată pentru greșeala ei, dar nu acesta este mijlocul, pentru ca hotărârea judecătorească nu
poate rămâne așa. Au fost soluții în practica în care s-a spus ca se respinge cererea de îndreptare
întrucât greșeala materiala a fost provocata chiar de partea care cere acum îndreptarea. Soluțiile de
acest fel sunt greșite - Nu are importanta a cui e greșeala. Acest fapt ar putea prezenta o relevanta
și o sa vedem mai târziu, dar nu în ceea ce privește (in)admisibilitatea cererii de îndreptare.

2) Ipoteza în care, în mod eronat, în dispozitivul hotărârii, la suma pe care instanța a dispus-o apar
sau dispar câteva zerouri. Problema este una de greșeala materiala. Daca din dezbateri ar
rezulta ca părțile discuta daca se datorează 1.000.000 sau 100.000 lei, adică a existat o
dezbatere asupra acestei problema, în acest caz problema nu poate fi tranșată pe baza
îndreptării. Daca însă, nu s-a discutat niciodată despre suma apărută în dispozitiv, singura suma
din proces fiind de 1.000.000 (reclamantul a cerut aceasta suma, iar paratul a cerut respingerea
cererii, fără a spune ca el datora doar 100.000 lei) și totuși în hotărâre apare suma de 100.000
lei, e clar ca acolo este vorba de o eroare materiala.

3) Cereri de partaj: se pot aduna sultele în mod greșit.

! - Eroarea materiala nu influențează soluția.

95
 Ex. Daca instanța a calculat greșit taxa de timbru, partea nu s-a supus obligației de a o achita și
instanța a anulat cererea - e tot o eroare materiala pt ca instanța nu din raționament a spus ca se
datorează o suma, ci pur și simplu când a făcut calculul taxei, a pus greșit. Dar aceasta greșeala
materiala a avut efecte asupra soluției, astfel încât mijloc de îndreptare este calea de atac, nu
îndreptarea erorii materiale.

• Procedura și termen:
Cererea se poate face din oficiu sau la cererea părții interesate. Deci, chiar instanța, daca își
da seama ca a greșit, va putea sa procedeze la îndreptarea hotărârii.
Nu exista un termen înăuntrul căruia trebuie făcută cererea.
În doctrina VCPC, unde textul era identic, se spunea ca deși nu exista un termen, cererea
trebuia făcută în termenul de prescripție al executării silite - pentru ca o hotărâre judecătorească, după
ce intervine termenul prescripției, teoretic, nu ar mai avea vreo valoarea sub aspectului
(in)corectitudinii ei. Lucrurile nu stau chiar așa și, chiar sub imperiul vechiului cod, o alta parte
majoritara spunea ca cererea poate sa intervină și după expirarea termenului de prescripție, rațiunea
fiind aceea, ca dincolo de forța executorie, hotărârea judecătorească are și natura unui act autentic, iar
aceasta natura supraviețuiește forței executorii - e vorba de acele mențiuni care, și în legătura cu o
hotărâre nula, rămân valabile: prezenta părții (poate persoana respectiva va fi întrebată peste 10 ani
unde a fost într-o alta zi și ea poate, prin intermediul hotărârii, sa dovedească faptul ca a fost la proces.
Din aceasta perspectiva exista interesul de a îndrepta și hotărârile care nu mai pot fi puse în executare.

• Competenta:
Instanța care a pronunțat hotărârea. Acest lucru marchează faptul ca nu ne aflam în fata unei
rejudecări - ci o îndreptare care nu implica o reanalizare a cauzei. Ar fi și greu, pt ca judecătorul odată
dezinvestit nu mai poate soluționa cauza, dar poate sa îndrepte anumite greșeli daca ele sunt pur
formale.
Art. 445 - Obligativitatea procedurii
Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii
nu poate fi ceruta pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - art. 444.
Chiar mai mult, aici codul vorbește de competenta, dar daca ne uitam în regulamentul de ordine
interioara al instanțelor, constatam ca cererea se îndreaptă la același complet (aceiași judecători care
au pronunțat hotărârea - este logic, ei știu mai bine unde a intervenit greșeala). Sigur, acest aspect se
aplica daca acel complet mai funcționează.

• Judecata:
Se face, de regula, fără citarea părților, în camera de consiliu. Dar, părțile pot fi citate daca
instanța apreciază necesar pentru a da anumite lămuriri.
Soluția se da printr-o încheiere, care va face corp comun cu hotărârea, pentru ca hotărârea
nu va putea fi înțeleasa decât împreună ca aceasta încheiere de îndreptare a unei erori materiale.

• Căi de atac:
Sunt identice cu cele prevăzute pentru hotărârea îndreptată.
Art. 446 - Căi de atac
Ne gândim la situațiile în care s-ar greși în privința aplicării procedurii. Procedura este una de stricta
interpretare, nu poți sa o folosești, de ex., daca instanța a omis sa se pronunțe asupra cheltuielilor de
judecata - asta poate fi o eroare, dar nu vorbim de erori care intra în îndreptare. Aici putem vorbi de o
completare a hotărârii.

96
• Curgerea termenului:
Mai pe scurt: termenele curg de la comunicare. De cele mai multe ori, părțile, nefiind citate,
chiar daca, potrivit dreptului comun ar curge termenul de la pronunțare, daca nu au fost citate, nu ai
cum sa le ceri sa cunoască data pronunțării - mai ales când cererea a fost făcută din oficiu de către
instanța.
Prin aceasta înțelegem și faptul ca încheierea de îndreptare se comunica ambelor părți, chiar
daca nu ele au făcut ele cererea. Vor primi o încheiere în care se va spune ca la o anumita data instanța
a constatat o greșeala pe care a rectificat-o.

LĂMURIREA HOTĂRÂRII

Aceasta procedura presupune doua ipoteze:

1) Când ar fi necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului
hotărârii;
2) Când dispozitivul prevede dispoziții contradictorii.
Art. 443 - Lămurirea hotărârii și înlăturarea dispozițiilor contradictorii
(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului hotărârii ori daca acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere
instanței care a pronunțat hotărârea sa lămurească dispozitivul sau sa înlăture dispozițiile
potrivnice.
(2) Instanța va rezolva cererea de urgenta, prin încheiere data în camera de consiliu, cu citarea
părților.
(3) Încheierea se va atașa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cat și în dosarul de hotărâri al
instanței.

• Reguli generale:
1. Spre deosebire de îndreptarea erorii (care se refera la întreaga hotărâre), lămurirea presupune
îndreptarea unei părți din hotărâre, și anume a dispozitivului.
2. Nu se poate folosi această procedura pentru a înlătura o contradicție intre dispozitiv, pe de o
parte, și considerente, pe de alta parte. În acest caz am avea cel mult o hotărâre nemotivata
corect - mijlocul procesual ar fi calea de atac a apelului sau recursului, în funcție de hotărâre.

Ex. pt. ipoteza lămuririlor privind înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii:
a) Ex. A cheamă în judecata pe B, cerând rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația
anterioara și instanța dispune. Numai ca A face o cerere prin care întreabă doua lucruri: daca
repunerea în situația anterioara înseamnă doar predarea bunului pe care l-a vândut sau și
radierea din Cartea Funciara. E o problema. El nu cere schimbarea soluției, ci întreabă numai
un aspect legat de întinderea hotărârii. Sigur ca a fost și vina lui A pentru ca a formulat cererea
inițială intr-un mod evaziv, dar și a instanței, pentru ca în baza principiului rolului activ putea
sa îl întrebe pe A ce înțelege prin repunere. Hotărârea trebuie sa rămână definitiva, pentru ca
numai în aceasta situație se poate duce cu ea la cartea funciara - unde registratorul ii poate
spune ca nu radiază nimic pentru ca în hotărâre nu scrie despre acest fapt.
b) Se dispune evacuarea paratului din imobilul aflat la etajul 2 dintr-un anumit imobil și mergi la
fata locului și vezi ca sunt doua apartamente la etajul 2. Nu știi la care imobil se refera
hotărârea.
c) Instanța dispune obligarea paratului la predarea imobilului compus din construcție aflat la
adresa poștală X. Ajungi la adresa X, intri în curte și vezi ca sunt 3 imobile compuse din
construcție - în aceasta situație ar fi bine ca în hotărâre sa se menționeze suprafața imobilului,
vecinătățile lui, un număr de camere, eventual numărul cadastral daca are sau alte modalități
de identificare. Aceasta ar fi o chestiune de întindere a hotărârii judecătorești.

97
 Ex. S-a respins o cerere de lămurire ce tindea la reevaluarea unei sume stabilita de instanța cu titlul
de despăgubire pentru preluarea unor imobile de către stat, în sensul ca se propunea o alta varianta de
calcul, care ar fi fost mai corecta decât cea folosita de instanța. Dispozitivul nu avea nimic neclar:
spunea ca se datorează 150.000 lei. Faptul ca respectiva suma nu a fost corect calculata sau s-au aplicat
sisteme greșite de calcul, cel mult poate face obiectul unei căi de atac. Nu poate face obiectului unei
cereri de lămurire - suma e suficient de bine lămurită.

Ex. pentru lămurirea unei hotărâri în cazul în care dispozitivul conține prevederi contradictorii:
a) Se formulează de către A o cerere de obligare a lui B la prestarea unei obligații în baza unui
contract. B formulează o cerere reconvențională prin care cere anularea contractului. Instanța
admite ambele cereri (îl obliga pe B sa respecte contractul, dar și anulează contractul la cererea
lui B) - aici vorbim de dispoziții contradictorii (nu mai vorbim de considerente - evident ca ele
o sa fie varza). Cele doua dispoziții ale instanței (anularea și obligarea lui B) nu pot coexista.
b) Se formulează o cerere de intervenție principala având ca obiect același drept cu cel din cererea
de chemare în judecata și instanța admite ambele cereri, deși ele au ca obiect același drept.
Daca le-ar admite în parte, ar fi de înțeles, dar instanța le admite pe amândouă în tot - ipoteze
ce se exclud - nu pot exista doi titulari exclusivi ai aceluiași drept. Situația ar fi grea și pentru
parat - el cui sa restituie bunul? Reclamantului sau intervenientului?

• Procedura și termen:
Spre deosebire de cererea de îndreptare, cererea de lămurire nu se poate face din oficiu, ci doar
la solicitarea părții interesate.
Ca și la cererea de îndreptare, nu exista un termen pentru formularea cererii, dar o problema ar
fi cu privire la interes. De ce? Daca în cazul unei cereri de îndreptare nu aveam nicio problema în a
spune ca o hotărâre care nu mai e susceptibila de executare silita, ar putea sa fie îndreptată pentru ca
ea valorează ca înscris autentic, chiar și după ce își pierde puterea executorie, în cazul cererii de
lămurire, fiind vorba de lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului sau lămurirea unor
prevederi contradictorii din dispozitiv, este cert ca aceasta procedura se angajează în vederea
facilitării executării. Cam din toate exemplele date, marea problema era ca se ajunge la executor /
registratorul de CF și ei nu știau cum sa execute hotărârea. De aceea, chiar daca, teoretic nu avem un
termen, daca cererea s-ar face după expirarea termenului de prescripție al executării silite, s-ar putea
ridica o problema de interes - ce interes ai avea sa lămurești o hotărâre care oricum nu ar mai putea fi
pusa în executare, din moment ce lămurirea se cere tocmai pentru a ști cum pui în executare o hotărâre?
! - Daca exista interesul de a te prevala de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat ar putea
fi justificat un interes. (Se poate în cazul în care nu s-a prescris dreptul la acțiune - sa poți sa faci o
noua acțiune în care sa invoci efectul hotărârii din vechiul proces, numai ca pentru asta trebuie sa ne
aflam pe tărâmul acțiunilor reale sau patrimoniale, pt ca de cele mai multe ori se prescrie dr. la acțiune).
O procedura extrem de asemănătoare (chiar identica) o găsim în materia executării silite și se
numește contestația la executare care poate îmbrăca și forma prevăzută de art. 711 alin. (2).

Art. 711 - Obiectul contestației

(1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva
oricărui act de executare, se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin
executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul
judecătoresc refuza sa efectueze o executare silita sau sa îndeplinească un act de executare silita
în condițiile legii.
(2) Daca nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestație și în cazul în care
sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea unui titlu executoriu.
Cel puțin în parte, procedura este identica cu cea de lămurire. Identitatea este subliniata și de mențiunea
din textul de lege „daca nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443”.

98
Daca în legătura cu hotărârea judecătorească începe o executare silita, în cursul acelei executări, daca
anterior nu s-a folosit procedura lămuririi, partea ar putea fi interesata și ar putea sa solicite aceleași
lucruri pe care le solicita în lămurire și pe calea contestației la executare. Dar pentru acest fapt trebuie
ca hotărârea sa fie executorie, sa se fi început executarea și sa nu se fi terminat executarea.
În ceea ce privește aceasta contestație la executare cu conținut special, este interesant și
termenul. La art. 714 se vorbește de faptul ca aceasta contestație se poate face oricând înăuntrul
termenului de prescripție al dreptului de a cere executarea silita.
Nu poți face acea contestație la executare daca ai făcut înainte lămurirea - s-ar opune autoritatea
de lucru judecat (ai avea doua proceduri pentru unul și același lucru) și principiul imutabilității
litigiului. Dar și reciproca e valabila. Daca nu ai făcut lămurirea și în cadrul executării faci contestația
la executare cu același obiect (lămurirea întinderii) și se respinge / se admite într-o anumita maniera,
evident ca după nu mai poți face o cerere de lămurire după - și aici se opune autoritatea de lucru judecat
a hotărârii inițiale fata de un nou proces.

• Competenta:
Competenta revine instanței care a pronunțat hotărârea. Cine ar putea sa lămurească cel mai
bine ce a vrut sa spună?
În regulamentul de ordine interioara se prevede ca nu numai ca e competenta instanța, dar chiar
același complet care a pron. hotărârea va soluționa cererea de lămurire - daca mai funct. acel complet.

• Judecata
Pricina se judeca de urgenta și cu citarea părților, în camera de consiliu. Spre deosebire de
îndreptare, aici este obligatorie citarea. La îndreptare vorbim de erori materiale, pe când aici vorbim
despre cum se interpretează dispozitivul sau care este logica lui.
Soluția se da printr-o încheiere care e supusa acelorași căi de atac ca și hotărârea a cărei
lămurire se cere. Daca hotărârea e data în recurs - nu mai exista cale de atac.

COMPLETAREA HOTĂRÂRII

Art. 444 - Completarea hotărârii

(1) Daca prin hotărârea data instanța a omis sa se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal
sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea
hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei
hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea
cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.
(2) Cererea se soluționează de urgenta, cu citarea părților, prin hotărâre separata. Prevederile
art. 443 alin. (3) se aplica în mod corespunzător.
(3) Dispozițiile prezentului articol se aplica și în cazul când instanța a omis sa se pronunțe asupra
cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la
drepturile lor.

Are ca situație premisa omisiunea instanței de a se pronunță cu privire la una din urm. cereri:
1. Cerere principala, incidentala, accesorie sau conexa;
2. Un capăt de cerere;
3. Cererile martorilor, experților, traducătorilor, interpreților, avocaților etc cu privire la
remunerațiile lor.

Una dintre aceste 3 omisiuni va antrena un drept de completare a hotărârii judecătorești.

99
• Precizări:
1. Omisiunea nu trebuie confundata cu respingerea/admiterea parțială. Daca avem mai multe
capete de cerere și instanța spune ca admite în parte cererea și îl obliga pe parat la plata sumei
X și nu spune nimic de celelalte capete, aici nu avem o nepronunțate, o minus petița, ci în
realitate, s-a admis numai în parte și s-a și spus ce parte a fost admisa. Prin urmare, restul s-a
respins.
*Nu ar mai fi necesar aici sa se spună ca se resping celelalte capete de cerere. Instanța a spus ca
admite în parte, implicit celelalte au fost respinse. Daca n-ar fi fost acel „în parte” ar fi fost o
problema, pentru ca admiterea cererea și obliga doar la plata unei anume sume de bani, când
reclamantul poate ceruse și alte sume sau cheltuieli de judecata - aici ar fi o minus petița.
2. Nu avem o omisiune atunci când instanța omite sa se pronunțe asupra unei excepții pe care în
prealabil a unit-o cu fondul. Intr-adevăr, instanța ar trebui mai întâi sa se pronunțe asupra
excepției, și apoi asupra fondului. Dar aceasta omisiune nu se încadrează în text, pentru ca
excepția nu e o cerere sau un capăt de cerere, ci mijloc de apărare. Sigur ca este criticabil
ceea ce a făcut instanța, numai ca aceasta critica va fi făcută printr-o cale de atac: apel sau
recurs. La fel daca instanța omite sa se pronunțe asupra unui motiv de apel sau recurs. Instanța
s-a pronunțat asupra apelului, spunând ca respinge, dar ea nu analizase toate motivele. Soluția
nu e completarea hotărârii, ci calea de atac.

• Procedura și termen:
Cererea se numai la cererea părții interesate, nu din oficiu.
Termenul este cel prevăzut pentru declararea apelului sau recursului. Atunci când avem
hotărâri pronunțate în căi extraordinare, termenul este de 15 zile de la pronunțare. Asta e posibil în
ipoteza în care avem o hotărâre de recurs / recurs după casarea cu reținere. Spre deosebire de celelalte
proceduri, unde nu mai exista cale de atac pentru hotărârile pronunțate în recurs, aici avem completare
chiar și daca vorbim de hotărâre data în recurs.

• Competenta
Cererea se judeca de aceeași instanța care a pronunțat hotărârea incompleta.
Se judeca de urgenta cu citarea părților. Se pronunță o hotărâre în sensul de sentința sau
decizie. Calea de atac e cea prevăzută pentru hotărârea inițială. De ce? trebuie sa ne gândim la ipoteza
în care instanța nu ar fi omis, ci s-ar fi pronunțat. În acest caz nu aveam cale de atac. Pe când, daca s-
ar admite cale de atac în cazul în care pentru hotărârea inițială nu exista, am avea o cale de atac în
plus, nejustificata.
! - Completarea nu e singura varianta. Daca instanța a omis sa se pronunțe asupra unei cerere,
exista oricând varianta de a formula un proces separat - hotărârea judecătorească nu ar avea
autoritate de lucru judecat.

Reguli generale cu privire la cele trei proceduri:

1. Toate aspectele care pot fi deduse procesului pe calea îndreptării, lămuririi sau completării
nu pot fi făcute pe calea atacului sau recursului.
Daca instanța a omis sa îți acorde cheltuieli de judecata, deși le-ai cerut, nu poți sa faci
apel sau recurs, e obligatoriu completarea.
În ceea ce privește completarea, exista deschisa calea revizuirii potrivit art. 509 pct. 1.
prin urmare, daca instanța a omis sa-ti dea cheltuieli, ai 3 variante:
- completarea;
- procesul separat;
- revizuirea hotărârii potrivit art. 509 pct. 1

100
 2. Căile de atac sunt cele prevăzute pentru hotărârea a cărei îndreptare, lămurire sau
completare se solicita.
Cererile de îndreptare, lămurire și completare sunt accesorii hotărârii principale

3. Daca sunt admise, cheltuielile sunt suportate de stat - se presupune ca toate au la baza și o
culpa a instanței.
! - Nu se aplica când în cazul îndreptării se constata ca eroarea a fost provocata de parte (opinie din
doctrina). Se admite cererea, dar partea nu e exonerata de plata cheltuielilor de judecata.
*Textul de lege nu face nicio distincție, regula de mai sus este o opinie din doctrina, o sa vedem
la seminar daca este întemeiată sau nu.

CĂILE DE ATAC
CLASIFICARE. REGULI GENERALE

• Clasificare:

1. Căi ordinare (au ca și caracteristica aceea ca poți sa le formulezi pentru o simpla nemulțumire,
fără sa fie nevoie ca acea nemulțumire sa fie încadrată în dispoziții ale legii)
/ căi extraordinare (trebuie sa te încadrezi în anumite motive prevăzute de lege, după caz)

2. Căi de reformare: apel și recurs (presupun un control judiciar din partea unei instanțe
superioare) / căi de retractare: contestația în anulare și revizuirea (se adresează instanței care
a pronunțat hotărârea, nu presupun un control, ci o retractare a hotărârii de către instanța care
a pronunțat-o în baza unor motive noi sau a unor greșeli grave pe care instanța le asuma)

3. Căi devolutive: apel (presupun o analiza de fond - și aspecte de fapt și drept)

/ căi nedevolutive (vizează doar analiza în drept)

4. Căi suspensive de executare: apelul (ca regula, exista și excepții)

/ căi nesuspensive de executare (cel mult dau dreptul de a cere suspendarea)

• Reguli generale:

1. Căile de atac de formulează, de principiu, de părțile care au fost în proces în faza inițială
și care justifica un interes în criticarea hotărârii.
Art. 458 - Subiectele cailor de atac
Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifica un interes, în
afara de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Excepții
a) Daca vorbim de succesorii părților (universali, cu titlu universal și chiar și cu titlu particular)
- pot formula căi de atac, chiar daca ei nu au figurat în fata primei instanțe;
b) Procurorul - art. 92 alin. (4) - Procurorul poate sa exercite căile de atac împotriva hotărârilor
pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar daca nu a pornit acțiunea civila, precum și
atunci când a participat la judecata, în condițiile legii.
*Situațiile în care sunt cauze cu minori, dispăruți, persoane puse sub interdicție.
c) Creditorii chirografari - ca o conservare a patrimoniului debitorului lor.

101
 2. Căile de atac extraordinare nu pot fi exercitate cat timp exista calea apelului, dar pot fi
exercitate cat timp exista recurs. - art. 459 alin. (1)

3. Căile extraordinare se pot exercita concomitent, dar, daca exista și un recurs, acesta are
prioritate. - art. 459 alin. (3)
Daca s-ar admite recursul ar putea sa lase fără obiect celelalte căi.

4. Legalitatea caii de atac.

Art. 457 - Legalitatea caii de atac
(1) Hotărârea judecătorească este supusa numai cailor de atac prevăzute de lege, în condițiile
și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Calea de atac nu poate fi data de judecător, ci doar de lege. Daca într-o hotărâre se
menționează în mod greșit o cale de atac, calea de atac e cea prevăzută de lege, nu în hotărârea
judecătorească.
Mențiunea inexacta din dispozitivul hotărârii judecătorești nu produce niciun efect cu
privire la calea de atac de urmat.

5. Daca partea exercita o cale de atac inexistenta, întemeindu-se pe cuprinsul dispozitivului

hotărârii judecătorești, care o indica, calea de atac se va respinge ca inadmisibila, dar partea
va putea formula calea de atac corecta (daca exista) intr-un termen ce începe sa curgă de
la data comunicării hotărârii de inadmisibilitate a caii de atac declarate incorecte - art.
457 alin. (2)-(4).

Avem 2 ipoteze:
a) Ipoteza în care în dispozitivul hotărârii scrie ca împotriva acesteia se poate exercita apelul.
Dar, sa spunem ca este o pricina de contencios administrativ, unde singura cale de atac e recursul.
Partea va formula apel. De ce? Pentru ca intre lectura legii care vorbește de recurs și lectura hotărârii
care vorbește de apel, partea are mai mare încredere în hotărâre. Partea face apel și ajunge la instanța
superioara care-i spune ca trebuia sa facă recurs, și nu apel și ca recursul se motivează în alt fel decât
apelul (acesta se poate motiva general, uneori deloc - în timp ce recursul îl motivezi raportându-te la
motivele prevăzute de lege). Instanța va respinge calea de atac exercitata ca inadmisibila, dar pentru
ca partea a fost indusa în eroare de judecătorul de la prima instanța, este repusa în termenul de a
formula calea de atac corecta.

b) Ipoteza în care partea formulează o cale de atac inadmisibila, fără a se întemeia pe cuprinsul
hotărârii judecătorești - face ea o interpretare ajungând la o interpretare inadmisibila. Aici nu se aplica
soluția de mai sus. Cel mult, în acest caz, instanța ar putea sa procedeze la recalificarea caii de atac și
sa o judece ca fiind cea corecta, mergând pe dispozițiile care permit judecătorului recalificarea unei
cereri.

6. Unicitatea caii de atac.

Art. 460 - Unicitatea caii de atac
(1) O cale de atac poate fi exercitata împotriva unei hotărâri numai o singura data, daca
legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data
declarării caii de atac.
Calea de atac se poate exercita împotriva unei hotărâri o singura data. Mențiunea este logica -
Daca s-a exercitat o data și s-a respins, hotărârea atacata intra în autoritatea de lucru judecat.

102
 7. Daca prin hotărâre s-au soluționat mai multe cereri, printre care și cereri accesorii,
hotărârea este supusa în întregul ei caii de atac prevăzută pentru cererea principala,
chiar daca cererile accesorii, făcute pe cale separata, ar putea sa atragă incidenta altor
căi de atac. -art. 469 alin. (2) - (5)
Daca exista mai multe cereri, deopotrivă principale sau principale și incidentale, dintre
care unele sunt supuse apelului și altele recursului, hotărârea în întregime va fi supusa apelului
și, ulterior, recursului. Legiuitorul, când are cereri de aceeași forța, principale sau incidentale
(știind ca oricând cererile incidentale pot deveni cereri principale) operează cu soluția cea mai
favorabila părții - calea de atac a apelului. Daca cererile principale și incidentale nu sunt supuse
nici apelului nici recursului, celelalte capete de cerere sunt supuse cailor de atac conform legii.

Exemplu: Avem un divorț prin acordul părților, însă consimțământul lor nu se manifesta
și în legătura cu capetele de cerere privitoare la partaj sau încredințarea minorilor. În acest caz
se da o hotărâre pe divorț care este definitivă, dar celelalte capete de cerere sunt supuse
dispozițiilor legii.

8. În ceea ce privește partea din hotărâre care se ataca, regula este ca se ataca dispozitivul
hotărârii, adică soluția. - art. 461.
Daca soluția este convenabila, iar considerentele nu, de principiu, nu ai de ce sa ataci. Dar,
exista și posibilitatea atacării doar a considerentelor în următoarele ipoteze:
a) considerentele cuprind dezlegări de drept ce nu au legătura cu judecata acelui proces;
b) considerentele sunt greșite;
c) considerentele cuprind constatări de drept ce sunt nedrepte pentru parte.
În aceste situații, chiar daca soluția este buna, și vei cere în cazul apelului / recursului,
înlocuirea acelor considerente cu altele corecte, însă cu păstrarea soluției.
*Inițial, autoritatea de lucru judecat nu se întindea decât asupra dispozitivului. Considerentele
nu erau purtătoarea de autoritate. În logica acestei proceduri, nu exista nicio justificare sa ataci
considerentele, pentru ca acestea nu te puteau vătăma intr-un fel. Cel mult rămâneau doar o
dezamăgire cu privire la calitatea motivărilor.
Odată cu modificarea conceptelor procesuale, s-a recunoscut considerentelor o autoritate de
lucru judecat și s-a renunțat la atacarea doar a dispozitivului. Însă, considerentele nu se pot ataca pentru
orice motiv, ci doar:
- motive de drept care fie nu au legătura cu procesul, fie au legătura cu procesul dar sunt greșite;
- constatări de fapt care prejudiciază partea.

Ce ar putea fi?
- dezlegări de drept care nu au legătura cu procesul sau nu au legătura suficienta cu procesul;
- obiectul procesului este anularea unui act și cauza anularii este eroarea viciu de consimțământ
- cu toate acestea, judecătorul, respingând cererea, motivează în realitate actul este valabil și din alte
perspective (spune ca n-a fost eroare, dar n-a fost nici dol, nici leziune etc), lucruri cu care instanța nu
a fost investita, dar lucruri care, lăsate ca atare, ar putea ridica întrebarea daca au intrat sau în
autoritatea de lucru judecat - nu au intrat, pentru ca ele nu susțin dispozitivul, dar chiar și așa, partea
nu e mulțumită cu aceasta prezumție creata prin considerente.

9. Masurile de administrare judiciara nu pot face obiectul niciunei căi de atac.

Exemplu: termenele pe care le acorda instanța

10. De principiu, căile de atac nu pot fi exercitate omisio medio.

Adică, de exemplu, nu poți sa exerciți recursul, daca n-ai exercitat mai întâi apelul.
Regula este importanta, dar comporta o excepție.

103
 Excepție: în cazul hotărârilor care sunt susceptibile de apel, este adevărat ca formularea directa a
recursului face ca acesta sa fie inadmisibil, dar părțile se pot înțelege sa nu mai exercite apelul și sa
exercite direct recursul daca sunt întrunite următoare condiții:
a) Aceasta înțelegere sa intervină după pronunțarea hotărârii în prima instanța;
b) Sa intervină în interiorul termenului de apel;
c) Sa existe un acord expres, nu tacit, prin înscris autentic sau declarație verbala în fata instanței
a cărei hotărâre se ataca;
d) În acel recurs exercitat omisio medio sa se invoce ca motiv doar aplicarea greșită a normelor
de drept material, nu probleme de drept procesual. - art. 488 pct. 8
Care este logica acestui text care introduce în procedura o excepție de la regula ca recursul nu poate fi
exercitat omisio medio? Părțile nu au comentarii sau critici de adus în ceea ce privește situația de fapt,
sunt mulțumite de aplicarea legii. Singura critica a lor este ca instanța, aplicând corect legea unei
anumite situații de fapt, a dat o interpretare greșită textelor de lege aplicabile. Exercițiul unui apel este
inutil în acest caz, așa ca vor sa se duca direct în recurs, scurtând timpul de soluționare a procesului.

CURSUL 7
1. APELUL

• Sediul materiei: Art. 466 - 482 NCPC

• Noțiune: Este o cale de atac de reformare (de control judiciar), devolutiva (privește aspecte de
fapt și de drept) și suspensiva de executare (atât timp cat se judeca apelul, hotărârea pronunțată în
prima instanța nu e executorie - cu excepțiile de rigoare).

• Obiectul apelului: Fac obiect al apelului hotărârile de prima instanța, cu unele excepții.
Excepțiile sunt de doua feluri:
a) Hotărâri care nu sunt supuse niciunei căi de atac: declinarea competentei (chiar și în fata unei
instanțe necompetente, când excepția s-a soluționat prin declinarea competentei), asigurarea de
probe, strămutarea.
b) Hotărâri care sunt supuse numai recursului: perimarea, tranzacția - hotărârea de expedient, toate
hotărârile din materia contenciosului administrativ etc.
În ceea ce privește încheierile, regula este ca ele se ataca odată cu fondul - apelul făcut
împotriva hotărârilor de fond se considera a fi făcut și împotriva hotărârilor premergătoare. Excepții
de la aceasta regula (încheieri care se ataca separat de fond): respingerea cererii de admitere în
principiu a cererii de intervenție, de chemare în garanție sau alte cereri de atragere a terților în proces,
încheierile prin care se stabilește taxa de timbru. Sunt și încheieri care nu se ataca odată cu fondul
pentru ca sunt încheieri finale - ele chiar dezinvestesc instanța cu o problema care nu intra pe fond.

Avem:
a) Apelul principal - este cel exercitat de partea nemulțumită de soluția din prima instanța și tinde
la schimbarea acesteia sau la anularea hotărârii.
Art. 466 - Apelul principal. Obiectul.
(1) Hotărârile pronunțate în prima instanța pot fi atacate cu apel, daca legea nu prevede în mod
expres altfel.
(2) Sunt supuse apelului și hotărârile date în ultima instanța daca, potrivit legii, instanța nu putea
sa judece decât în prima instanța.
(3) Hotărârile date în ultima instanța rămân neapelabile, chiar daca în hotărâre s-a arătat ca au
fost pronunțate în prima instanța.
(4) Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afara de cazul
când legea dispune altfel.

104
b) Apelul incident - cel formulat de intimatul din apelul principal, care nu a formulat apel principal
la rândul lui și care formulează acest apel incident după expirarea termenului pentru apelul
principal, printr-o cerere proprie prin care tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe.
Art. 472 - Apelul incident
(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, sa formuleze apel scris, în cadrul
procesului în care se judeca apelul făcut de partea potrivnica, printr-o cerere proprie care sa
tinda la schimbarea hotărârii primei instanțe.
(2) Daca apelantul principal își retrage apelul sau daca acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil
ori pentru alte motive care nu implica cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1)
rămâne fără efect.

Ex. ipoteza logica de la care pleacă acest apel incident este cea în care s-a admis în parte o pretenție,
astfel încât, ambele părți ar putea fi nemulțumite de soluție, pentru ca admițând-se cererea
reclamantului în parte, A e mulțumit ca a câștigat ceva, dar nemulțumit ca nu a câștigat tot, iar B e
nemulțumit ca a fost obligat la ceva, dar mulțumit ca nu a fost obligat la tot. Atunci: Sa zicem ca B,
care a fost obligat la o parte din ce voia A, face apel principal, criticând soluția. A, care a câștigat
parțial, nu a făcut apel, considerând soluția instanței mulțumitoare inițial, dar văzând ca B a făcut apel,
practic, legiuitorul ii da și lui posibilitatea de a face apel incident, în sensul de a critica și el hotărârea
pe care n-a criticat-o inițial.
Textul implica o încercare de descurajare a formulării apelurilor șicanatori. Daca B, știind ca exista
potențialul de a fi obligat la tot, știind ca și A are posibilitatea de a face apel după el, se gândește de
doua ori înainte sa exercite calea de atac, existând posibilitatea ca, admițând-se apelul incident al lui
A sa fie obligat la tot sau la mai mult.

c) Apelul provocat - atunci când, în caz de coparticipare sau de intervenție a unor terți în prima
instanța, intimatul din apelul principal (B), după împlinirea termenului de apel în ceea ce îl
privește pe el, declara apel împotriva altui intimat sau alta persoana care a figurat în prima instanța,
dar nu mai este parte în proces (adică C - acesta nu e parte în apelul principal, cel mult ar putea sa
figureze ca parte în apelul lui A dar numai pentru acele apărări pe care C le-a făcut în folosul lui
B și chiar au condus la respingerea acțiunii lui A - dar A nu ar putea niciodată sa ceara și admiterea
cererii de chemare în garanție, nu are calitate, daca acestea din urma ar fi de natura sa producă
consecințe în privința situației sale juridice în proces).
Art. 473 - Apelul provocat
În caz de coparticipare procesuala, precum și atunci când la prima instanța au intervenit terțe
persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, sa declare în scris
apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în prima instanța și care nu este parte
în apelul principal, daca acesta din urma ar fi de natura sa producă consecințe asupra situației sale
juridice în proces. Dispozițiile art. 472 alin. (2) se aplica în mod corespunzător.
Ex. cererea de chemare în garanție. A cheamă în judecata pe B, cerând un imobil. B cheamă în
garanție pe C, solicitând obligarea acestuia la sumele pe care el va trebui sa i le plătească lui A. De
ce? Ca sa comprime mai mult timpul în care va obține despăgubirea de la C. Prima instanța respinge
cererea principala a lui A, ceea ce înseamnă ca respinge și cererea de chemare în garanție ca fiind
lipsita de interes. Numai ca, în acest caz, B nu are niciun interes sa atace soluția din cererea de chemare
în garanție, pentru ca, chiar daca s-a respins ca lipsita de interes, el e câștigător în procesul cu A, în
cererea principala. A face apel în ceea ce privește cererea de chemare în judecata, iar instanța ar putea
sa schimbe soluția și sa îl oblige pe B sa-i plătească lui A ceea ce el a cerut. Daca se întâmplă așa, B
se va afla într-o poziție mai proasta decât daca ar fi pierdut procesul la prima instanța, pentru ca acolo
putea sa se îndrepte împotriva lui C pentru suma respectiva, pe când acum, ar fi obligat fata de A, dar
nu ar mai putea obține și obligarea lui C fata de el, pentru ca cererea de garanție fiind deja respinsa,
nu poate obține reîntoarcerea soluției.

105
Singurul lucru care ii rămâne de făcut este ca, după ce vede ca A a făcut apel împotriva hotărârii din
prima instanța, la acel moment, peste termenul de apel principal, sa facă și el apel împotriva hotărârii
din cererea de chemare în garanție, astfel ca daca se va schimba soluția din cererea de chemare în
judecata, sa se schimbe și soluția din cererea de chemare în garanție.
*Nu este singurul exemplu, pot fi și altele în cazul coparticipării procesuale.

Reguli comune:
1. Și în cazul apelului incident, și în cazul apelului provocat, acestea se depun peste termenul de
apel principal, și anume odată cu întâmpinarea din apelul principal.
2. Daca apelantul principal își retrage apelul, daca apelul principal e respins ca tardiv, inadmisibil,
se perima sau e respins pentru alte motive ce nu presupun cercetarea fondului, apelul incident
și apelul provocat nu vor mai fi judecate. Rațiunea lor este aceea ca presupun o reechilibrare a
situației principale în cazul în care se va admite apelul pp - daca apelul pp. nu se mai judeca
pe fond, rămân oarecum lipsite de obiect, dar lg prevede ca ele nu vor mai fi judecate în fond.

• Instanța competenta:
Competenta este instanța ierarhic superioara celei care a pronunțat hotărârea. Daca legea
prevede apelul și observam ca instanța de fond e CA și hotărârea are drept de apel, înseamnă ca vorbim
de fapt de recurs, pentru ca ICCJ nu are competente de apel.

• Termenul:
Termenul general este de 30 de zile de la comunicare, daca legea nu prevede altfel. Sunt situații
care prevăd altfel: încheierea prin care se respinge cererea de intervenție, apelul în cazul sechestrului,
popriri asiguratorii, ordonanța președințială.
Art. 468 - Termenul de apel
(1) Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, daca legea nu dispune altfel.
(2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când
aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.
(3) Daca o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicata la
data depunerii cererii de apel.
(4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afara de cazurile în
care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la
comunicarea hotărârii.
(5) Termenul de apel suspenda executarea hotărârii de prima instanța, cu excepția cazurilor
anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspenda daca apelul a fost
exercitat în termen.

o Cazurile de echipolenta:
- Partea a primit sub semnătură copie de pe hotărârea judecătorească, precum și daca ea a cerut
comunicarea hotărârii celeilalte părți, de la data la care a primit copia sau a cerut comunicarea
curge termenul de apel, chiar daca nu avem un de înmânare, cum ar fi un proces-verbal;
- Odată cu încheierea de încuviințare a executării. Acest caz intervine în general când avem o
hotărâre cu executare provizorie, pentru ca altfel apelul este suspensiv de executare și cat curge
termenul de apel este suspendata executarea - art. 468 alin. (2)
- La data depunerii cererii de apel formulate înainte de comunicarea hotărârii mai curge un nou
termen de apel, astfel încât daca apelul este inform, poți sa depui un nou apel în forma corecta.
Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afara de cazurile în care a
participat la proces, când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

106
o Cazuri de întrerupere a termenului - art. 469
a) Moartea părții care are interes sa facă apel - art. 469 alin. (1).
În acest caz se va face o noua comunicare pe numele moștenirii (fără a se identifica
moștenitorii pentru ca aceștia poate nici nu se cunosc încă) la ultimul domiciliu al defunctului,
iar de la aceasta comunicare va curge un nou termen de apel, pentru moștenitori.
*Formularea unui apel de către moștenitorii părții decedate nu presupune o acceptare a moștenirii.
De ce aceasta precizare? Termenul de apel este foarte scurt, ar putea fi insuficient pentru clarificarea
moștenitorilor daca e bine sau nu sa accepte moștenirea. În acest caz, pentru a nu ii împiedică în
formularea apelului, se prevede ca acest act de procedura nu constituie o acceptare. - art. 469 (3).
b) Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea - art. 469 alin. (4)
În acest caz, se va face o noua comunicare părții și de la aceasta comunicare la domiciliul
părții va curge un nou termen de apel.

c) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă - art. 469 (2).
Este un caz general. Cat timp nu este desemnata o persoana ca tutore sau curator, după caz,
care sa îl reprezinte sau sa îl asiste, nu curge termenul de apel. După desemnarea acestei
persoane va începe sa curgă termenul de apel.

Daca se pierde termenul de apel, exista instituția repunerii în termen - art. 186 / NCPC. Cererea se
face în 15 zile de la încetarea împiedicării. Nu se face doar cererea de repunere, se face și cererea de
apel. Daca se va invoca excepția tardivității apelului, instanța va judeca mai întâi cererea de repunere
în termen și, daca o va admite, va respinge excepția tardivității. Daca va respinge cererea de repunere
în termen, va admite excepția tardivității și va respinge cererea de apel ca fiind formulat tardiv.

• Cererea de apel și efectele acesteia:

Cerințe intrinseci:
a. Identificarea părților - numele, prenumele, cnp, domiciliu..
Inexistenta ei produce o nulitate condiționată de vătămare și în care vătămarea nu se
prezuma.
b. Hotărârea atacata (sentința / încheierea, după caz)
Lipsa mențiunii generează o nulitate condiționată de vătămare, dar vătămarea se prezuma -
e o nulitate expresa.
c. Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul
Inexistenta atrage decăderea din dreptul de mai motiva, nu atrage o nulitate.
Apelul e o cale devolutiva, ceea ce presupune ca în apel se reia judecata sub toate aspectele
de fapt și de drept - este o cale de apel ordinara, care se poate exercita de partea interesata
pentru simple nemulțumiri în legătura cu soluția. Prin urmare, daca nu se motivează deloc,
apelul nu se va anula, ci partea va fi decăzută din dreptul de mai motiva apelul, dar apelul se
va judeca pe baza susținerilor făcute de parte la prima instanța. E dezavantajos, nu poți sa mai
vii cu motive noi, nu mai poți sa mai ceri probe noi, nu poți sa invoci excepții relative cu privire
la chestiuni legate de hotărârea din prima instanța. Chiar daca nu mai poți motiva apelul, daca
la prima instanța ai avut suficient de multe argumente, poți sa obții o schimbare a soluției fără
sa mai vii cu altele noi. Deși vorbim de o decădere, aici nu avem de a face și cu efectul ei de
anulare a cererii de apel. Efectul se reduce la rămânerea unui apel nemotivat, ce va fi judecat
pe baza argumentelor date și în prima instanța.
d. Probele invocate în susținerea apelului
Sunt prevăzute tot sub sancțiunea decăderii - daca cererea nu cuprinde aceste probe, va
interveni decăderea din dreptul de mai formula probe noi în apel. Sigur ca instanța va putea sa
reevalueze probele din prima instanța.

107
 e. Semnătura
Este prevăzut sub sancțiunea nulității exprese - condiționată de vătămare, dar vătămarea
se prezuma. Înlăturarea sancțiunii poate fi posibila prin semnarea în tot cursul procesului în
apel. Daca instanța de apel va observa ca cererea de apel este nesemnata, nu va anula cererea,
ci se va da părții un termen pentru a semna, și daca nu semnează, atunci va anula cererea.

Condiții extrinseci:
a. Taxa de timbru
Prevăzută sub sancțiunea unei nulități necondiționată de vătămare - nulitate extrinseca. Poate
fi acoperita până la primul termen de judecata în apel.
b. Depunerea cererii la instanța care a pronunțat
Atrage o nulitate necondiționată pentru ca este extrinseca. Cererea de apel nu se depune direct
la instanța care judeca apelul. Aceasta instanța nu și-ar putea da seama când s-a închis termenul
de a face apel. Instanța care a pronunțat hotărârea în prima instanța știe când a comunicat
hotărârea părților și de la ce data curge termenul de apel, astfel încât va putea sa verifice daca
cererea de apel este făcută în termen.

• Efectele cererii
1. Investește instanța de apel.
Depunerea cererii de apel, chiar daca ea se pronunță la instanța care a pronunțat
hotărârea, ea produce investirea instanței de apel. E adevărat ca încă nu avem un complet de
apel format, asta vom avea abia când va ajunge dosarul la instanța superioara. Dar instanța de
apel este investita.

2. Continua efectul suspensiv de executare până la soluționarea apelul

De ce spunem „continua”? Pentru ca curgerea termenului de apel, în sine, a suspendat
executarea. Daca în interiorul termenului de apel, faci și apelul, efectul suspensiv durează până
la soluționarea apelului, cu mențiunea ca acest efect nu se aplica în cazul hotărârilor date cu
execuție provizorie de drept sau judecătorească.

3. Efectul devolutiv
Este efectul ce consta în provocarea unei noi judecăți, atât sub aspectele de fapt, cat și
sub aspectele de drept. Prin acest lucru se distinge apelul de recurs, pentru ca recursul privește
o judecata numai sub aspecte de drept și oricum este limitata la anumite motive.
Ce înseamnă acest lucru? Spiritul apelului este ca el reprezintă o noua șansa pentru
părți sa discute toate aspectele, toate argumentele, motivele de fapt și de drept și cu posibilitatea
readministrării probelor, administrării unor probe în completare, readucerea în discuție a unor
chestiuni de fapt. Acest efect, chiar daca presupune o identitate totala intre judecata în fata
primei instanțe și judecata în apel, are o serie de excepții.
În situațiile în care se cere anularea hotărârii primei instanțe sau respingerea cererii de
chemare în judecata pe baza unei excepții peremptorii nu vorbim de un efect devolutiv, pentru
ca partea nu dorește o reluare a judecății, ci spune ca hotărârea primei instanțe este nula cu
totul sau prima instanța a ignorat autoritatea de lucru judecat. în acest caz, apelul nu are un
efect devolutiv. Partea vrea admiterea apelului și schimbarea soluției în sensul respingerii
cererii fără jud. pe fond.

• Limitele efectului devolutiv:

a) Tantum devolutum quantum apellatum - art. 477
Art. 477 - Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat

108
 (1) Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit,
de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre
care a fost atacata.
(2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauza atunci apelul nu este limitat la anumite
soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau daca obiectul litigiului
este indivizibil.
Intr-o traducere aproximativa ar însemna ca se judeca cat s-a apelat (numai cat s-a
apelat) - Apelantul ar putea restrângă efectul devolutiv numai la anumite părți cu care s-a
judecat sau numai la anumite părți ale hotărâri, restul trecând sub ALJ. Prin urmare, el ar putea
sa atace hotărârea numai pt anumite capete de cerere, pentru restul acceptând soluția instanței
sau numai sub anumite cereri sau în legătura cu anumite părți. Pentru celelalte e aceeași soluție.

! - Efectul acestei limite este aceea ca, sub aspectele neapelate, hotărârea intra sub autoritatea
de lucru judecat și devine definitivă (recursul nu mai poate fi intentat omisio medio).

Observații:
- Daca apelul nu menționează în mod expres ca este redus la anumite soluții ale primei instanțe
sau la anumite persoane, regula este ca devoluțiunea este totala - se va rejudeca tot.
- Chiar daca apelantul înțelege sa atace numai anumite asp. ale hot., devoluțiunea se va extinde
și asupra chestiunilor pe care el nu le-a tratat, dar sunt dependente de cele pe care le-a atacat.
Exemplu:
a) Chiar daca nu a atacat hotărârea sub aspectul obligării la plata unor dobânzi, daca a atacat
hotărârea sub aspectul unui calcul greșit în ceea ce privește cuantumul obligației de a plăti
capitalul împrumutat, instanța de apel, admițând apelul, va schimba soluția în tot.
b) Chiar daca partea a atacat o hotărâre de partaj numai sub aspectul includerii greșite în
masa de partaj a altor bunuri și i se da dreptate (el nu a atacat și modul de stabilire a loturilor),
dar prin scoaterea unui bun din masa partajabila, loturile sunt dezechilibrate și instanța, chiar
daca el nu a cerut, va trebui sa rejudece pricina și sub aspectul loturilor.
Iată cum putem avea cereri legate intre ele și nu trebuie sa intram în capcana și sa
spunem ca daca partea nu s-a referit și la chestiunile dependente, devoluțiunea se oprește la
ceea ce s-a apelat - la chestiunile dependente devoluțiunea se extinde.
În ipotezele în care apelantul critica competenta instanței sau critica aspecte privind
nulitatea a hotărârii ca urmare a nesemnării minutei. În acest din urma caz, degeaba el spune
ca a criticat hotărârea doar în legătura cu o parte din părți, ca restul ar putea sa rămână valabila,
daca critica lui se refera la nulitatea hotărârii pentru nesemnare și nu e o nulitate parțială, în
cazul acesta soluția se va extinde și asupra părților care ar fi vrut sa rămână valabile.
Ex. nu poți apela cerând anularea a doua capete de cerere din trei, invocând ca motiv de apel
nulitatea ca urmare a nesemnării minutei - automat, daca se va admite apelul, se va anula
hotărârea în ansamblul ei, cu privire la toate capetele de cerere - și cele pierdute și cele câștigate
/ La fel daca se va ajunge în apel la concluzia ca instanța era necompetenta - nu putea sa fie
competenta pentru anumite capete de cerere și necompetenta pt altele - se trimite la instanța
competenta și se rejudeca tot).

b) Tantum devolutum quantum indicatul - art. 478

Art. 478 - Limitele efectului devolutiv det. de ceea ce s-a supus judecății la prima instanța
(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fata primei instanțe.
(2) Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și
dovezi decât cele invocate la prima instanța sau arătate în motivarea apelului ori în
întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate
rezulta din dezbateri.

109
 (3) În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecata și nici nu se pot formula pretenții noi.
(4) Părțile pot însă sa expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările
adresate primei instanțe.
(5) Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte
despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocata compensația
legala.
Intr-o traducere la fel de aproximativa ar însemna ca se rejudeca numai cat s-a judecat la
prima instanța. Cu alte cuvinte, se da aici și dimensiunea caii de atac a apelului. Daca n-ar fi aceasta
limita, ne-am pune o întrebare serioasa, și anume: Apelul este o cale de atac sau o judecata noua?
Răspunsul ar fi unul parțial: e în același timp și o judecata noua și o cale de atac. Daca este o cale de
atac, ideea ar fi ca judecatorii din calea de atac trebuie sa aibă la baza exact situația pe care a judecat-
o prima instanța, fără aspecte noi, de aceea se spune ca nu poți judeca în apel ceea ce n-ai judecat la
prima instanța. Premisele procesului trebuie sa rămâne neschimbate, pentru ca numai în felul acesta
judecatorii din control ar putea face control deplin - daca vii cu aspecte noi, deja vorbim de o alta
judecata, nu de control.
În apel nu se poate schimba obiectul pricinii, calitatea părților sau aducerea unor părți
și nici cauza - adică cele trei elemente care dau dimensiunea procesului.

- Părțile cererii: nu poți sa vii cu părți noi în apel, ca regula. De asemenea, nu poți sa schimbi
calitatea părților. Nu ne referim aici la calitatea procesuala în sensul de poziție practica pe care
o ocupa o persoana - adică se poate sa fie reclamant în primul proces și parat în al doilea. Nu
trebuie sa schimbi calitatea persoanei în raport de drept substanțial.
Exemplu: la prima instanța partea își întemeiază cererea pe moștenirea legala, iar în apel
invoca moștenirea testamentare - în acest exemplu se schimba doua lucruri: calitatea părților
(în primul proces te pretinzi moștenitor legal, în al doilea moștenitor testamentar, ceea ce prima
instanța nu a judecat) și cauza (în primul proces iți întemeiai pretenția pe lege, iar în al doilea
proces iți întemeiezi pretenția pe testament). Poți face o alta cerere în acest caz - nu s-ar opune
autoritatea de lucru judecat, neexistând identitate de cauze.

- Obiectul cererii:
Exemplu: la prima instanța ceri rezoluțiunea, iar în apel ceri nulitatea. În apel se poate
critica hot. numai sub aspectul rezoluțiunii, pt ca pe nulitate prima instanța nu s-a pron.

- Cauza cererii:
Exemplu: În primul proces iți întemeiezi cererea pe răspunderea contractuala, iar în apel,
iți întemeiezi cererea pe răspunderea delictuala.
! - Nu se poate formula în apel, în baza regulii prevăzute la art. 478, o cerere reconvențională, o
cerere de chemare în garanție - presupun o pretenție noua.
*Trecem în acest caz peste termenele de formulare a cererii reconvenționale sau de chemare
în garanție, sa zicem ca părțile s-ar putea înțelege cu privire la acestea.

Excepții (valabile doar pentru punctul b)

1. În privința părților, regula este ca nu pot fi părți noi, dar regula nu e absoluta.
- Intervenția principala se poate face și direct în apel, cu condiția acceptului tuturor părților.
- Apariția procurorului direct în instanța de apel;
- Formularea apelului de către creditorii chirografari - acțiune oblica.
- Succesorii cu titlu particular - prin schimbarea calității procesuale, preiau calitatea părții
(practic sunt noi, dar am avea de-a face cu o transmitere a calității și nu ar fi chiar o
excepție, decât aparenta).

110
 2. La art. 478, ni se spune ca în apel se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau
orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii în prima instanța.
3. Direct în apel se poate invoca compensarea legala, nu și cea judiciara. Compensarea legala
operează de drept, produce o stingere a datoriilor reciproce, ceea ce ar fi similar cu invocarea
unei plăți făcute în timpul procesului. Nu contează ca a intervenit cat timp procesul era la prima
instanța sau a intervenit după pronunțare.

• Reguli privind depunerea dosarului

Aceste reguli se refera la perioada până la 1 ianuarie 2019, pentru ca de la aceasta data ar intra
în vigoare codul de procedura sub aceste aspecte. NCPC prevedea ca toata partea de pregătire a
dosarului se face chiar de către instanța care a pronunțat hotărârea, asta însemnând: depunerea apelului,
comunicarea apelului către partea adversa, depunerea întâmpinării, depunerea răspunsului la
întâmpinare - toate acestea, potrivit codului, s-ar face la instanța care a pronunțat hotărârea. După toate
acestea, prima instanța te trimite la instanța de apel, care doar fixează termen pentru judecata.
Însă, până în 2019, faza pregătitoare se va desfășura în fata inst. de apel, așa cum era în VCPC.
Cererea se depune la instanța care a pronunțat hotărârea. După expirarea termenului de apel
pentru toate părțile, dosarul se înaintează instanței de apel și de aici președintele instanței de apel ia
masuri pentru distribuirea aleatorie a dosarului: fixează un complet.
Daca cererea nu îndeplinește condițiile legale, completul de apel va solicita apelantului ca
acestea sa fie îndeplinite în termen de 10 zile de la comunicarea unei înștiințări - cu alte cuvinte, este
o procedura de regularizare.
Mai problematic este faptul ca aici apare un semn de întrebare. Nu știm ce se întâmplă daca
apelantul nu regularizează cererea. Legea nu spune nimic. De ce? Pentru ca, în realitate, nu se putea
aplica sancțiunea nulității - atunci când s-a făcut codul, regularizarea avea loc la instanța care a
pronunțat hotărârea și acea instanța nu ar fi putut, tot ea, sa anuleze apelul. Daca nu se regulariza după
termenul de 10 zile, trimitea la instanța superioara care anula cererea de apel. Numai ca, legiuitorul
nostru a spus ca nu intra în vigoare dispozițiile din noul cod, a lăsat norme tranzitorii și au copiat
codul, numai ca l-au pus la instanța superioara. Evident ca, copiind codul, în cod nu era nicio mențiune
cu privire la nulitatea cererii de apel de regularizare, pentru ca nu se putea dispune nulitatea de chiar
instanța care a judecat pricina în prima instanța. Dar acum, mutând-se la instanța superioara, ar fi putut
sa prevadă sancțiunea nulității. În acest caz, avem doua opinii:
- Unii care spun ca se completează cu art. 200 și în acest caz, daca în 10 zile nu se
complinește cererea va interveni nulitatea;
- Alții care spun ca nu se completează cu art. 200, ca legiuitorul daca ar fi vrut ar fi spus.
Cea mai buna ar fi sa îmbrățișăm prima teza, pentru ca în a doua am avea o problema - daca
nu se regularizează în 10 zile, nu știm ce se întâmplă. Codul nu spune nimic, legea care se aplica până
intra în vigoare codul nou spune ca se va da termen, se comunica cererea de apel intimatului numai
după ce este regularizata (nu ne spune ce se întâmplă daca nu este regularizata) ceea ce înseamnă ca
instanța aici nu acorda termen, pentru ca nu poate sa treacă mai departe, dar nici nu o anulează, de
unde rezulta ca pricina intra în perimare.
Daca cererea este bine făcută, atunci ea se comunica părții intimate cu mențiunea de a depune
întâmpinarea în 15 zile de la comunicarea cererii de apel. La întâmpinare se depune un răspuns la
întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării.
După acestea, se fixează un termen care nu poate fi mai mare de 60 zile. În cazul unor pricini
urgente, termenele se pot reduce.
! - Daca sunt mai multe apeluri împotriva aceleiași hotărâri, toate se judeca de același complet.
*Hotărârea care ar trebui menținută, schimbata sau anulata, după caz, este una singura - daca s-ar
judeca de mai multe complete, s-ar putea ajunge la soluții diferite.

111
 Am vorbit deja de faptul ca judecata în apel are un caracter devolutiv, ceea ce înseamnă ca se
discuta și aspectele de fapt și aspectele de drept. De asemenea, în apel, părțile pot folos motivele pe
care le-au prezentat la prima instanța, dar și motive noi. Acestea trebuie invocate fie prin cerere de
apel, fie prin întâmpinare, cu condiția ca aceste motive noi sa nu schimbe cauza cererii de chemare în
judecata sau cauza apărărilor de la prima instanța. Tot în spiritul acestei discuții, trebuie reținut ca în
apel se pot administra toate probele ce se puteau administra și în fata primei instanțe - nu exista o
limita în legătura cu anumite probe care ar putea fi administrate și altele care nu ar putea fi
administrate, lucru valabil pentru recurs.
Prin urmare, instanța de apel ar putea sa administreze probe noi, care nu au fost administrate
la prima instanța, dar poate sa și readministreze probe care au fost deja administrate la prima instanța,
sub condiția ca ele sa fie legale, pertinente și utile cauzei.
Cercetarea procesului în faza apelului, chiar potrivit Codului de procedura civila, în varianta
inițială, nemodificata ulterior, prevede ca se realizează în ședința publica. Cu alte cuvinte, știm discuția
referitoare la prima instanța, și anume ca potrivit codului exista o segregare intre cercetarea procesului
care are loc în camera de consiliu și dezbaterile care au loc în ședința publica, dar aceasta regula intra
în vigoare abia la 1 ianuarie 2019. În cazul cailor de atac aceasta segregare nu exista. Și cercetarea
procesului și dezbaterile au loc în ședința publica. Sigur ca în cazul apelului, spre deosebire de judecata
în prima instanța, am putea avea și situația în care sa nu avem o cercetare a procesului - este situația
în care nu se solicita alte probe, în apel invocând-se doar critici cu privire la modul în care prima
instanța a interpretat legea, nefiind vorba de excepții. Daca exista, se vor judeca în ședința publica.

• Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel

I. Respingerea, anularea sau perimarea apelului

1. Respingerea apelului
Se poate respinge ca nefondat atunci când criticile apelantului nu sunt găsite a fi justificate,
dar putem avea și o respingerea pe baza unei excepții.
Exemplu:
- apelul a fost făcut de o persoana care nu avea calitate procesuala, nu a figurat ca parte în fond.
- putem vorbi și de alte excepții, cum ar fi lipsa interesului - face apel partea care a câștigat
procesul în prima instanța sau face apel o parte care invoca o nulitate decurgând din vătămarea
părții adverse (invocarea lipsei calității de reprezentant a părții potrivnice de către partea care a
fost legal reprez. - acest fapt, invocat direct în apel, e neacceptat, întrucât e o lipsa de interes.

2. Anularea apelului
Putem avea aici mai multe cazuri de nulitate - ca e netimbrat, nesemnat, nu s-a depus dovada
împuternicirii celui care a semnat apelul, ca s-a depus la alta instanța decât la cea la care trebuie
depus (pe aceasta cale reamintim ca apelul trebuie depus la instanța care a pronunțat soluția în
prima instanța).
Nu se poate anula apelul pe motiv de nemotivare. Nemotivarea lui nu atrage nulitatea, ci
instanța va judeca procesul pe baza a ceea ce s-a invocat la prima instanța.

3. Perimarea apelului
Are ca și consecință faptul ca hotărârea de prima instanța se desființează.

II. Admiterea apelului - art. 480 NCPC

1. Admite apelul și schimba în tot sau în parte sentința
Este cea mai uzitata ipoteza de admitere a apelului. Aceasta înseamnă ca instanța de apel,
reinterpretând probele sau dreptul aplicabil cauzei, în ceea ce privește fondul, ajunge la o
concluzie inedita de cea a primei instanțe.

112
 Nu întotdeauna acest fapt atrage un oprobiu asupra primei instanțe, pentru ca, după cum am
spus, în apel pot fi administrate și probe noi, pe care prima instanța nu le-a avut la dispoziție,
astfel încât o schimbare a soluției de către instanța de apel, schimbare bazata pe niște probe pe
care prima instanța nu le-a cunoscut, nu-i neapărat un lucru rău famat pentru prima instanța. De
aceea, de exemplu, în ceea ce privește promovarea judecătorilor, exista, totuși, un criteriu al
hotărârilor casate (în privința lor s-a admis un recurs), dar nu exista un criteriu în ceea ce privește
hotărârile schimbate, pentru ca schimbarea hotărârii poate avea loc și în baza unei readministrări
sau suplimentari a probatoriului.
Schimbarea poate fi în tot sau în parte, în sensul ca se poate schimba o parte a sentinței, ceea
ce înseamnă ca devine executorie.

2. Admite apelul și anulează hotărârea, evocând fondul

Acest lucru (vorbim aici de o anulare a sentinței, nu de o schimbare, ca în prima ipoteza) este
posibil în doua ipoteze:
a) Daca la prima instanța, cererea s-a judecat fără cercetarea procesului în fond.
b) Daca procesul s-a judecat fără citarea legala a părții și daca partea nu a acoperit lipsa de citare
prin prezenta ei.
Ambele ipoteze care conduc la admiterea apelului cu consecința anularii hotărârii și a evocării
fondului, chiar de către instanța de apel, au la baza ideea ca la prima instanța nu a existat
contradictorialitate pe fond:
- fie procesul s-a stopat într-o faza incipienta, cum ar fi, admiterea unei excepții peremptorii (lipsa
calității, lipsa interesului sau prescripția, autoritatea de lucru judecat), dar instanța de apel
apreciază ca aceste excepții în mod greșit au fost respinse și dorește intrarea pe fond. Și în acest
caz anulează hotărârea primei instanțe și evoca ea fondul
- fie a doua ipoteza, când la prima instanța s-a judecat pe fond, dar una dintre părți, adică chiar
partea apelanta, nu a fost legal citata, și atunci, fata de ea, nu exista o contradictorialitate, pentru
ca nu se poate spune ca acea parte a participat la judecarea fondului.
Soluția este de anulare a hotărârii și evocare a fondului de către instanța de apel. Din punct
de vedere tehnic, se da întâi o încheiere (opinie prof. Briciu - nu e opinie majoritara) prin care se
desființează hotărârea și se acorda un termen în vederea judecării fondului.
*Exista autori care spun ca nu e vorba de o încheiere, ci de o decizie. Nu e greșit nici așa,
numai ca încheierea ar fi mai potrivita, pentru ca nu dezinvestește ideea. Din perspectiva
definiției pare mai apropiata de adevăr soluția încheierii. Dar, daca acceptam soluția unei
decizii, trebuie sa înțelegem ca e vorba de o decizie intermediara, atacata doar odată cu fondul.
Blocajul doctrinarilor sau practicienilor care vorbesc de decizie și nu de încheiere consta în
faptul ca apreciază ca nu se poate desființa o sentința printr-o încheiere. Emoțional, e de înțeles,
dar din punct de vedere matematic, nu exista nicio piedica. Dif. dintre cele 2 nu consta în forța
lor, ci în faptul ca dezinvestesc sau nu instanța, dar cap. lor corectiva / distructiva este egala.
Doua observații:
Aceasta soluție de anulare și evocare a fondului direct de către instanța de apel are o mica
problema. Daca, la prima instanța, nu s-a judecat fondul sau partea nu a fost legal citata (lipsa totala
de contradictorialitate), evocarea fondului direct în fata instanței de apel, din perspectiva principiilor
procesului, prezinta o particularitate. În acest fel, se șterge un grad de jurisdicție. În aceasta ipoteza
vom avea o cercetare a fondului direct în apel, după care, va urma un recurs.
Recursul nu vizează fondul, și prin urmare nu vom aveam o cercetare a procesului în fond atât în prima
instanța, cat și în apel, ci doar o cercetare a fondului în apel. Lucrul acesta nu e neconstituțional (așa
cum s-a afirmat într-o prima faza de către anumiți doctrinari), pentru ca dublul grad de jurisdicție în
materie civila nu este un principiu de natura constituțională, ci unul de natura legala. Chiar și așa,
legiuitorul a stabilit unele reguli, astfel încât părțile sa poate sa beneficieze de dublul grad de jurisdicție
daca vor.

113
 1. Daca una dintre părți, solicita, prin cererea de apel sau prin întâmpinare, trimiterea spre
rejudecare, instanța va trebui sa nu retina cauza și sa retrimită. Deci regula evocării fondului
de către instanța de apel se menține atâta vreme cat niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea
spre rejudecare - ambele părți au fost de acord sa li se șteargă un grad de jurisdicție. Daca, însă,
una dintre părți invoca faptul ca, daca se admite apelul și se anulează hotărârea primei instanțe,
ea vrea sa se întoarcă la prima instanța, atunci instanța de apel e obligata sa trimită.
2. Totuși, legiuitorul revine și spune ca trimiterea spre rejudecare poate avea loc o singura data
în cursul procesului. Adică, daca s-a respins la prima instanța cererea ca fiind prescrisa, iar
instanța de apel spune ca nu e prescrisa și anulează hotărârea, dar luând act de faptul ca una
dintre părți solicita trimiterea către prima instanța, procedează conform cererii acesteia, prima
instanța, în ipoteza în care se soluționează din nou greșit cererea, ajungând-se la un nou apel,
de data aceasta nu se mai poate cere retrimiterea către instanța de apel în cazul admiterii.
Atunci când instanța de apel trimite spre rejudecare, dezlegarea problemelor de drept de către aceasta,
precum și necesitarea administrării unor probe, sunt obligatorii pentru instanța de trimitere. Sigur,
exista și opinii conform cărora aceasta prevedere e neconstituțională, pentru ca obliga pe judecător sa
se conformeze ideilor altor judecători, fapt ce contravine principiul constituțional ce presupune ca
judecătorul se supune numai legii în sine, nu și legii așa cum o interpretează alt judecător. Ex. în
dreptul francez, hotărârile instanțelor de casare nu sunt obligatorii.

3. Admite apelul, anulează hotărârea și trimite cauza la instanța competenta/ organ

jurisdicțional competent sau retine cauza pentru a o rejudeca, însă în prima instanța
Acest lucru se întâmplă când instanța de apel admite o critica vizând necompetenta primei
instanței. În acest caz va anula și va trimite spre judecare (NU rejudecare) instanței competente,
unui organ jurisdicțional competent (organism arbitral).
Avem și a doua ipoteza, când instanța de apel considera ca ea este competenta și retine cauza.
Diferă însă mult ipoteza de la pct. 2:
- În situația de la pct. 2, ne situam în ipoteza în care instanța judeca ca și instanța de apel, iar
hotărârea ce o va pronunța va fi susceptibila de recurs;
- În situația aceasta, de la pct. 3, instanța retine cauza pentru a judeca în prima instanța, iar
hotărârea pronunțată este cu drept de apel.

4. Admite apelul pentru ca exista un motiv de nulitate cu privire la sentința atacata, altul
decât cele doua de mai sus
Ne referim la situațiile în care prima instanța a judecat prima pricina în fond. În acest caz,
instanța de apel va anula, în tot sau în parte, procedura urmata în fata primei instanțe, și va retine
procesul spre rejudecare, pronunțând o hotărâre susceptibila de recurs (daca exista aceasta cale).
Seamănă foarte mult cu a doua ipoteza de la pct. 2, pentru ca și în acest caz anulează hotărârea
primei instanțe, dar diferă prin:
o La ipoteza de la pct. 2 anula hotărârea și reținea pentru evocarea fondului sau trimitea, daca una
dintre părți solicita;
o La ipoteza de la pct. 4, retine în toate cazurile. Nu mai exista posibilitatea părților de a solicita
trimiterea. De ce? Spre deosebire de situația de la punctul 2, aici instanța a pronunțat o hotărâre
nula, dar a judecat fondul și nulitatea nu provine dintr-o necitare.
Ex. - judecătorul a judecat pricina, a citat părțile, s-a pronunțat pe fond, dar n-a semnat nimic -
hotărârea e nula, însă în proces s-a cercetat fondul;
- Se judeca, se pronunță hotărârea pe fond (Se admite sau se respinge ca neîntemeiată/nefondata)
și se constata ca hotărârea are la baza o proba care a fost nula (poate fi un raport de expertiza făcut
fără citarea părților, deși era unul dintre cazurile în care aceasta citare era obligatorie). În acest caz nu
este aplicabil punctul 2, dar hotărârea este nula, pentru ca ea se bazează pe o proba nula, dar, cum în
proces s-a evocat fondul, devine aplicabil mecanismul de la punctul 4.

114
 Regula: Non reformatio imperis - neagravarea situației în propria cale de atac.
Art. 481 - Neînrăutățirea situației în propria cale de atac.
Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din
hotărârea atacata, în afara de cazul în cale el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume
prevăzute de lege.
Aceasta regula se aplica în apel, cu următoarele observații:
a) Se poate crea o situație mai grava daca intimatul din apelul principal formulează la rândul lui
un apel incident. Este o excepție parțială, pentru ca de fapt se agravează nu ca urmare a apelului
principal, ci ca urmare a apelului incident. Nu mai puțin este adevărat faptul ca apelul principal
a deschis calea unui apel incident.
b) Apelantul poate consimți la înrăutățirea situației sale - ceea ce înseamnă ca, cel puțin în civil,
acest principiu reprezintă un principiu ce nu e de ordine publica. Când ar putea sa consimtă?
Ar putea face o tranzacție, în care sa cedeze anumite drepturi pe care le-a obținut în prima
instanța în schimbul unor concesii etc pe care el le dorește.
c) Acest al treilea caz reprezintă o veritabila excepție. Primele doua sunt doar parțiale sau
aparente. Se poate înrăutăți situația ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
adică, în apel se descoperă faptul ca, deși apelantul a câștigat în prima instanța ceva, exista o
hotărâre (intre același părți, cu același obiect și aceeași cauza) în care pierduse tot și atunci, de
fapt, se constata ca el nu ar fi trebuit sa câștige nici măcar ceea ce a câștigat în prima instanța.

CURSUL 8
2. RECURSUL

• Prezentare generala
Recursul este o cale extraordinara de atac, de reformare (se face la instanța superioara), este o
cale neevolutivă (se discuta doar aspecte de drept) și este o cale de atac nesuspensiva de executare (de
principiu, chiar daca se exercita recursul împotriva unei hotărâri, acea hotărâre este susceptibila de a
fi pusa în executare). Executarea silita se va face, sigur, pe riscul creditorului, în sensul ca daca în
recurs se va admite calea de atac și se va desființa titlul, atunci va trebui sa se restituie ceea ce s-a
executat. Intre momentul pronunțării hotărârii de apel și al pronunțării hotărârii de recurs, hotărârea
de apel este executorie, dar nu este definitiva. Acesta este statutul ei.

• Obiectul recursului
Obiectul recursului este format din:
1. Hotărârile date în apel;
2. Hotărârile date în prima instanța, fără drept de apel.
3. Încheierile premergătoare în cazurile expres prevăzute de lege (Ex. o încheiere prin care s-a
respins cererea de intervenție principala formulata în apel - ea va fi supusa recursului; sunt și
încheieri finale: încheierea prin care se admite/respinge un sechestru, daca e judecata de CAP).

Important este sa reținem pricinile care nu sunt supuse recursului:

1. Regula: De principiu, toate pricinile care încep la judecatorie nu sunt supuse recursului.
Acesta este criteriul după care trebuie sa ne ghidam.
Art. 483 - Obiectul și scopul recursului. Instanța competenta
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1
lit. a)-i).
Lit. j) a art. 94 nu este inclusa în enumerare pentru ca oricum avem partea a II-a a art. 483 care
ne spune ca sunt supuse recursului doar pricinile care au valoare mai mare de 1.000.000 lei.
! - În ianuarie 2019 pragul de 1.000.000 prevăzut în cod devine de 500.000 lei.

115
 2. litigiile de munca și asigurări sociale - pentru ele este prevăzută doar calea apelului;
3. materia insolventei;
4. materia exproprierii;
5. repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare;
6. cererile în materie de navigație și activitate portuara;
7. multe alte cazuri.
Art. 483 - Obiectul și scopul recursului. Instanța competenta
(1) Hotărârile date în apel, cele date potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în
cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.
(2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-
i), în cele privind navigația civila și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări
sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei
inclusiv*. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în
cazurile în care legea prevede ca hotărârile de prima instanța sunt supuse numai apelului.

• Formele recursului și subiectele

Ca la apel, vom avea recurs principal, incident și provocat. Cele trei ipoteze sunt identice.
Motivele pentru care am spus ca exista apelul incident și apelul provocat sunt și motivele pentru care
exista recurs incident și recurs provocat. Regulile de acolo se aplica și aici, așa ca nu insistam asupra
acestor aspecte.
În cazul subiectelor, se aplica regulile de la apel: poate formula recurs doar una dintre părțile
care au participat la proces, cu excepțiile de la apel (pot formula recurs succesorii, creditorii etc).
! - Art. 13 (2), Art. 84 (2), Art. 486 (3) / NCPC NECONSTITUȚIONALE - nu doar prin avocat.

● Instanța competenta
Regula: Competenta aparține ICCJ. Putem spune chiar mai mult de atât, e o chestiune mai de
curând chiar de concepție fundamentala asupra recursului. În viziunea noului Cod, noțiunea de recurs
se identifica cu noțiunea de ICCJ.
Art. 483 - Obiectul și scopul recursului. Instanța competenta
(3) Recursul urmărește sa supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile
legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile.
Astfel, când se vorbește despre recursul, se definește scopul acestuia prin raportare la chiar instituția
ICCJ. E adevărat ca exista și ipoteza în care competenta aparține completului de 5 judecători ai ICCJ,
atunci când hotărârea atacata aparține chiar unei secții a ICCJ.
Excepții: Situațiile în care recursul nu se judeca de către ICCJ, ci, așa cum generic spune legea, de
către instanța ierarhic superioara (art. 483 alin. (4))
Art. 483 - Obiectul și scopul recursului. Instanța competenta
(4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic
superioara celei care a pronunțat hotărârea atacata. Dispozițiile alin. (3) se aplica.
Noi știm o parte din aceste situații de excepție, când nu se judeca de ICCJ, ci de instanța superioara:
- Hotărârea de expedient la tranzacție;
- Încheierea prin care instanța ia act de renunțarea la judecata / la drept;
- Hotărârea prin care se constata perimarea.
Caracteristica comuna a acestor excepții este ca instanța nu a cercetat fondul (aspectul principal). Este
logic, pentru ca daca ne uitam la expunerea de motive a codului de procedura, rațiunea pentru care
noul cod a scris ca toate recursurile sa se judece la ICCJ a fost unificarea practicii judiciare: instanțele
trebuie sa se subordoneze intr-un mod natural unei instanțe care are forța de a le casa hotărârile. Cum
te subordonezi cel mai bine? Convingere / teama (varianta a doua întotdeauna a dat rezultate, e
infailibila - sigur, nu se aplica tuturor relațiilor, dar în materie de justiție e cam cea mai buna).

116
 Și atunci, excepția e logica, pentru ca ea este valabila indiferent daca ai practica judiciara sau
nu în materie (Ex. avem o hotărâre de tranzacție - tranzacție e înțelegerea părților, ce practica judiciara
sa ai în aceasta materie? Tot astfel, nu poți sa ai practica judiciara în materia renunțărilor - aici nu se
judeca nimic). Mai grav este ca prin legea de punere în aplicare, mai ales la Parlament, s-a mărit mult
numărul hotărârilor care nu sunt recuzabile - mergându-se până la pragul de 1.000.000 lei. Când s-a
făcut codul de procedura, pragul inițial era de 200.000; ulterior s-a ajuns la 500.000 și apoi 1.000.000.
Mai exista o excepție (aceasta vizează fondul): în materie de contencios administrativ, legea
contenciosului Legea 554/2004 prevede ca singura cale de atac este recursul și se exercita la instanța
ierarhic superioara.

• Motivele de casare
Reguli generale:
1. Toate motivele sunt motive de nelegalitate, ele nu vizează aspectele de netemeinicie.
Aceasta înseamnă ca ar trebuie sa ne fie clara diferență intre netemeinicie și nelegalitate. (Când
zici ca o hotărâre e netemeinica înseamnă ca acolo instanța a greșit în aprecierea probelor
sau probele n-au fost suficiente - n-are un temei; Când vorbim de nelegalitate înseamnă ca
instanța are probe suficiente, dar a greșit în aplicare legii drept procesual / material.)
2. Aceste motive nu se aplica atunci când se ataca cu recurs doar considerentele.
De ce? Pentru ca în ceea ce privește considerentele hotărârii, avem art. 461 care spune ca poți
sa ataci numai considerentele, atunci când ele cuprind dezlegări în drept ce nu au legătura cu
judecata sau sunt greșite ori cuprind constatări de drept ce prejudiciază partea. Practic, pentru
recursul îndreptat exclusiv împotriva considerentelor, exista motive separate, cele de la art.
461 ce deroga de la cele de la art. 488. Motivele de la art. 488 sunt motivele care se uzitează
pentru a ataca soluția, și de principiu (99,8% din procese) soluția e vizata prin recurs, nu
considerentele.
Art. 461 - Partea din hotărâre care poate fi atacata.
(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii
prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătura cu judecata acelui
proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări ce prejudiciază partea, instanța,
admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile
considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.
3. Motivele de casare nu pot fi primite decât în anumite condiții.
Se primesc motivele daca:
- Nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății, chiar daca sunt de ordine
publică.
Aici avem o aplicare a principiului omisio medio. Am vorbit de acest principiu când
am spus ca nu poți exercita calea recursului daca nu ai exercitat calea apelului înainte. Dar, iată ca
acum găsim acest principiu și când vorbim de motivele de atac, în sensul ca nu poți sa invoci un
motiv de la prima instanța daca nu l-ai invocat și în apel.
Ex. Apare, la prima instanța, un motiv de ordine publica, dar nu l-ai invocat și în apel (aveai
posibilitatea asta, nu trebuia neapărat la prima instanța) - nu poți sa îl invoci direct în recurs. E
important de reținut ca se aplica atât motivelor de ordine privata, cat și celor de ordine publica. De
fapt, daca am vorbi de un motiv de ordine privata, dispoziția ar fi putut lipsi, pentru ca acesta
trebuia invocat la primul termen.
- Pot fi admise daca au fost invocate în apel, dar au fost respinse. Este evident ca pot fi reiterate în
recurs.
Ex. Am o chestiune de competenta materiala, o invoc la prima instanța- se respinge. Critic în
apel soluția primei instanțe - apelul e respins. În cazul acesta am dreptul sa invoc în recurs.
- Motivele au fost invocate în apel, dar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor.

117
 Ex. Am chestiunea competentei materiale, pe care o invoc la prima instanța - se respinge. Critic
în apel - instanța uita sa se pronunțe, nu spune nimic, se pronunță asupra apelului, dar nu și asupra
acestui motiv. Pot sa invoc în recurs, pentru ca eu mi-am îndeplinit obligația de a invoca în apel și
nu e vina mea ca instanța a omis sa se pronunțe.
! - Nu pot sa apelez la calea completării hotărârii, pentru ca asta e valabila numai omisiunii de
a se pronunța pe o cerere, nu și pe un motiv de apel.
OBSERVAȚIE: Tot ce am spus anterior nu se aplica atunci când vorbim de trei lucruri:
a) Necompetenta generala a instanțelor;
b) Necompetenta internațională;
c) Autoritatea de lucru judecat.
Aceste trei motive pot fi invocate chiar și omisio medio, direct în recurs, fără sa fi fost invocate la
prima instanța / apel.

4. Neindicarea motivelor de casare, spre deosebire de apel, atrage nulitatea recursului.

Un recurs în care se critica hotărârea, dar nu se arata care dintre motive e cel la care se
refera recurentul va fi un recurs nul. Sa nu mai vorbim de recursul care nu cuprinde motive.
Noi am luat varianta în care motivele nu sunt indicate - daca nu exista motivare deloc sau
motivarea e tardiva - intervine nulitatea recursului. De ce? Pentru ca recursul e o cale
extraordinara de atac, ea poate fi discutata numai în prezenta indicării unor motive clare. Exista
și o jurisprudență a ICCJ care nu e greșită și spune așa: nu trebuie numai sa indici motivele pe
care se întemeiază, ci ele trebuie dezvoltate separat, adică fiecare critica trebuie raportata la un
motiv, nu sa scrii criticile toate și la sfârșit sa scrii ca se bazează pe dispozițiile art. 488 pct.
1,2,3,4 fără sa spui care motivare cărui punct aparține.
5. Neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 atrage nulitatea recursului.
Suntem în situația în care recursul e motivat, dar criticile nu se regăsesc printre cele 8.
Exista, deci, motivare, indici articolul, dar ceea ce spui nu se regăsește acolo.
Ex. O persoana critica ca instanța a interpretat în mod greșit o clauza contractuala și atribuie
art. 488 pct. 8 - când hotărârea e data cu încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept
material. E nul. De ce? Pentru ca normele de drept material înseamnă o aplicare greșită a legii,
nu o greșită interpretare a contractului. Faptul ca instanța înțelege printr-o clauza altceva decât
înțelege partea nu reprezintă o înțelegere greșită a legii.
De pilda, instanța înțelege printr-o clauza ca un anume contract e un contract de întreținere, iar
partea considera ca, în ciuda acelei clauze, contractul este unul de vânzare. Aceasta chestiune
nu intra în motivele de recurs pentru ca nu e o greșită aplicare a legii, ci e doar o apreciere a
instanței în legătura cu natura contractului.
6. Indicarea greșită a motivului de casare nu atrage nulitatea recursului daca este posibila
încadrarea lui intr-unul din cele 8.
Ex. Recurentul critica hotărârea arătând ca minuta nu a fost legal semnata (nu are semnătură
judecătorului). Cu toate acestea, indica ca și motiv art. 488 pct. 8. În acest caz nu e nul recursul
- instanța va constata ca motivul de recurs e real, dar ca el nu se încadrează la pct. 8 ci la pct.
5. Situația aceasta diferă mult de cale indicate pentru ca recurentul a indicat un motiv, el e real,
numai ca i-a atribuit un alt motiv de recurs care nu e corespunzător.
7. Motivele de ordine publica pot fi invocate chiar și din oficiu.
În acest caz, când instanța de recurs invoca un motiv de ordine publica din oficiu,
recursul, chiar daca nu e motivat, nu se va anula. Instanța nu poate invoca din oficiu decât
acele motive de recurs pe care le-ar putea invoca și partea.
Ex. Daca partea nu a invocat un motiv de recurs, dar n-a invocat motivul respectiv nici în
apel și era unul din motivele ce nu puteau fi invocate direct în recurs, nici instanța nu-l poate
invoca.

118
 E o ușoara contradicție, dar daca gândim în profunzime o sa vedem ca este doar aparenta.
Instanța nu e ținută de decăderi, ele sunt aplicate doar părților. În ecuația aceasta, afirmația
pare șocantă, însă ea n-ar trebui sa fie pentru ca nu vorbim de o decădere, ci de aplicarea
principiul omisio medio, care nu e o decădere, ci e o intrare în autoritatea de lucru judecat a
aspectelor neatacate. Seamănă cu o decădere, dar nu e.

• Motivele de casare:
1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.
Putem vorbi aici de o greșeală legata de: o greșită compunere a numărului de judecători
(în loc de 2 judecători au judecat 3 judecători), o neparticipare a procurorului în cazurile în
care participarea era obligatorie, o incompatibilitate a unuia dintre judecători sau a grefierului,
asistentului judiciar etc. Legea vorbește de alcătuirea instanței, ceea ce implica atât
compunerea, cat și constituirea.
De regula, acest motiv e de ordine publica. Nu e de ordine publica intr-un singur caz,
când presupune incompatibilitatea prevăzută la art. 42 NCPC - alte cazuri de incompatibilitate
relativa. Daca nu ne aflam pe tărâmul art. 41, instanța nu va putea invoca din oficiu și, mai
mult decât atât, recurentul va fi trebuit sa invoce problema în prima instanța / apel.
Ex. în caz de incompatibilitate absoluta (avem un judecător care a judecat în primul
ciclu procesual, se casează cu trimitere și ajunge dosarul tot la el - nimeni nu se sesizează și
dosarul rămâne la el), iar partea care pierde procesul nu invoca acest aspect în apel, pierde și
apelul și invoca direct în recurs, spunând ca e de ordine publica? Nu se poate. Ar fi putut fi
invocat doar daca problema ar fi apărut în apel, altfel nu.

2. Daca hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri
sau de un alt complet de judecata decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei
ori a cărui compunere a fost schimbata prin încălcarea legii.
Aici avem doua cazuri:
a) „Daca hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la
dezbateri”.
Primul motiv vizează o lipsa de continuitate, dar una speciala și anume faptul ca
judecătorul care a participat la dezbateri nu este unul și același cu cel care pronunță
hotărârea. Hotărârea e pronunțată de un judecător care n-a participat la proces.
Neîndeplinirea acestei condiții se verifica comparând semnăturile de pe minuta cu numele
judecătorilor aflate fie în încheierea de dezbatere, fie în practicaua hotărârii. Daca nu exista
identitate înseamnă ca ne aflam în acest motiv de recurs - se încalcă dreptul la apărare.
b) „Daca hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecata decât cel stabilit
aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cari compunere a fost schimbata prin
încălcarea legii. ”
Acest al doilea motiv, legat oarecum de primul, prezinta totuși o situație diferita și
anume încălcarea caracterului aleatoriu a distribuirii dosarului: fie ca avem de-a face cu
judecarea cauzei de un alt complet decât cel ales aleatoriu, fie compunerea completului
stabilit aleatoriu a fost modificata, iar modificarea nu este una care sa fie temeinic
justificata. De ce? Pentru ca regula continuității în procesul civil poate suferi derogări în
situația în care schimbarea unui judecător e impusa de motive temeinice - se face un proces-
verbal care atesta acele motive. În lipsa acestor motive temeinice, se încalcă atât principiul
continuității, cat și principiul distribuirii aleatorii a cauzei. Ne aflam în aceasta situație în
prezenta unui motiv de casare de ordine publica - tine de organizarea instanței.

3. Hotărârea e data cu încălcarea competentei de ordine publica a altei instanțe, invocata

în condițiile legii.

119
 Câteva observații:
a) Competenta de ordine privata nu reprezintă motiv de casare, chiar daca instanța a analizat
greșit problema.
Daca se invoca necompetenta în prima instanța și se respinge, se invoca și în apel și se
respinge - în recurs nu mai poate fi invocata, chiar daca omul s-ar putea sa aibă dreptate.
*Legiuitorul a considerat ca dreptatea e mai puțin importanta în aceasta materie ca sa
distrugă doua hotărâri pe fond.
b) Competenta materiala și teritoriala exclusiva poate fi invocata ca motiv de casare, dar
numai daca s-a invocat de la prima instanța și se respinge și se reia și în apel unde, la fel,
se respinge;
c) Competenta generala sau internațională poate fi invocata direct în recurs.

4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acest lucru înseamnă ca instanța săvârșește un act care nu e de judecata, ci trece în
sfera unei alte puteri a statului. Cum? Relativ simplu. De Ex. ignora un text legal (nu în sensul
ca nu îl știe - îl cunoaște, dar considera ca nu e corect textul și ca nu se aplica). Astfel, instanța
se substituie legiuitorului.
Ex. S-a pus, la un moment dat, problema unor salarii - o perioada lunga de timp nu s-au
acordat de către stat niște sporuri. Cui le ceri? Justiției. Nu suntem intr-un spațiu nelegal, astfel
ca instanțele le-au dat sporurile. După care, legiuitorul a spus ca se abroga legea care acorda
acele sporuri. ICCJ a spus în felul următor: actul care prevedea sporurile, e încă în vigoare,
pentru ca abrogarea e nula și s-au dat în continuare sporurile. Acesta a fost un act de încălcare
a puterii judecătorești, pentru ca instanțele care au acordat în continuare sporurile nu au ținut
cont de un act abrogator. CCR a fost sesizata cu un conflict intre puterea judecătorească și cea
executiva (Era o ordonanța) și a spus ca puterea judecătorească și-a depășit competenta pentru
ca nu a ținut cont de act abrogator.
Ex. instanța emite o autorizație de construire. Greșit, se emite de către primărie. Instanța
poate sa verifice abuzul primăriei în ceea ce privește neacordarea unei autorizații și sa oblige
primăria, sub sancțiunea daunelor, sa emită autorizația.
Când nu ne aflam aici?
- Când instanțele ar spune ca un text anterior constituției nu mai e în vigoare ca
urmare a intrării în vigoare a constituției. În cazul acesta, având în vedere faptul ca
competenta CCR se refera la controlul legilor în raport cu Constituția din 1991,
legile care sunt dinainte de 1991 scapă competentei CCR, iar instanțele se pot
pronunța asupra lor, pentru ca aici nu vorbim de neconstituționalitate.
- Când instanțele verifica daca un text din dreptul intern e în contradicție cu un
prevederile unei convenții internaționale la care Romania este parte;
- Când instanțele verifica daca un text din dreptul roman este contrar/ incompatibil
cu un text al UE și da prioritate dreptului UE.

5. Prin hotărârea data instanța a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage
sancțiunea nulități
Teoretic, s-a dorit ca aici sa fie incluse toate criticile de drept procesual care nu se
regăsesc în punctele 1,2,3,6 și 7, ca punctul 8 sa fie rezervat încălcărilor de drept material.
De aceea sancțiunea nulității trebuie privita puțin mai larg, în sensul ca chiar daca în
anumite locuri nu vorbim neapărat de o nulitate (ar putea intra aici situația în care instanța se
pronunță asupra fondului înainte de a rezolva o excepție - în realitate se încalcă o regula
procesuala), acele situații tot se încadrează la acest punct.
Trebuie făcută o distincție intre nulitățile relative și cele absolute. Nulitățile relative nu pot fi
invocate direct în recurs, dar chiar și în cazul nulităților absolute trebuie văzute 2 aspecte:

120
 - Daca au apărut la prima instanța și nu au fost sesizate în apel, atunci înseamnă ca
nu mai pot fi invocate direct în recurs, oricât de absolute ar fi ele (cu excepțiile de
rigoare: autoritatea de lucru judecat, necompetenta generala și internațională);
- Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 178 alin. (5): daca avem o nulitate absoluta
apărută în apel, dar în legătura cu actul respectiv s-au invocat și alte nulități, fără a
se invoca și cea absoluta apărută în apel, nu se mai poate invoca în recurs. Textul
acesta se aplica atât nulităților relative, cat și celor absolute.
Art. 178 - Invocarea nulității
(5) Toate cauzele de nulitate ale actelor de procedura deja efectuate trebuie invocate deodată,
sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca.

6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii

ori numai motive străine de natura cauzei.
Vorbim aici de viciul nemotivării. Se spune ca o hotărâre poate suferi de viciul
nemotivării în 3 modalități:
a) Nemotivarea;
b) Motivarea inexacta;
c) Motivarea insuficienta.
! - Cazul de casare nu acoperă doar nemotivarea, ci și atunci când exista o motivare, dar motivele se
anulează reciproc sau ele nu au legătura cu cauza.
Exemple:
- contradicția dintre dispozitiv și considerente;
- motivări care cuprind contradicții interne: pe de-o parte se spune de ce e îndreptățită
cererea reclamantului și tot acolo se spune și de ce e îndreptățită cererea
intervenientului principal care invoca același drept ca și reclamantul - în acest caz
motivările se anulează reciproc pentru faptul ca reclamantul și intervenientul
principal nu pot fi ambii titulari exclusivi ai aceluiași drept;
- considerentele sunt insuficiente: instanța motivează de ce ajunge la o soluție, dar
nu răspunde motivelor invocate de către părți - motivarea înseamnă sa spui de ce ai
admis pretențiile unei părți, dar sa spui și de ce ai înlăturat apărările părții care a
pierdut procesul;
- instanța de control judiciara, fiind sesizata cu o critica împotriva hotărârii instanței
ierarhic inferioare copiază pur și simplu motivarea hotărârii instanței pe care trebuie
sa o verifice. E adevărat ca poate fi o motivare buna, dar instanța de control trebuia
sa răspundă la criticile părților, nu sa spună ce a spus și prima instanța.
Se apreciază ca acest motiv este și el de ordine publica, deoarece nu se concepe ca o hotărâre
nemotivata sa nu poată fi înlăturată chiar și prin intermediul unei instanțe superioare.

7. S-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

În acest caz vorbim de o ordine publica și, mai mult decât atât, este unul din acele
motive ce poate fi invocat direct în recurs, având capacitatea de a înlătura regula non
reformatio imperis - este unul dintre cele mai puternice motive de recurs.

8. Hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
A nu se confunda acest motiv de recurs cu ipotezele în care partea invoca nu
interpretarea greșită a legii, ci a actelor ce constituie probe în dosar. Schimbarea naturii juridice
a unui contract în baza unei calificări chiar și exuberante a instanței de fond nu atrage casarea
pe acest motiv pentru ca instanța, intr-adevăr, a greșit, dar nu în interpretarea și aplicarea legii,
ci în calificarea actului dedus judecății. Legea a aplicat-o corect, doar ca a fost greșită
calificarea, iar o calificare greșită nu se încadrează aici.

121
 De asemenea, daca o clauza contractuala este interpretata ca fiind, de exemplu, o
renunțare la evicțiune (așa o interpretează instanța) nu e motiv de casare. În schimb, daca se
aplica în mod greșit regulile evicțiunii stabilite în NCC vorbim de o casare.
Totul este sa nu vorbești despre cum s-a ajuns sa se aplice legea respectiva. Operațiunea
judecătorilor e următoarea - califica actele / faptele și după aceea caută legea adecvata pentru
acele acte / fapte și o aplica. Prima parte a operațiunii nu interesează casarea - cum ai ajuns sa
califici un act. A doua parte și anume căutarea legii aplicabile și cum se interpretează
interesează casarea.
Ex. într-o rezoluțiune, nu poți sa discuți în recurs daca faptul ca partea a executat în
timpul procesului, în fata instanțelor de fond, obligația pe care nu o executase anterior, iar
instanțele de fond au considerat ca executarea respectiva este inutila pentru creditor (acesta a
cerut rezoluțiunea). Aceasta chestiune nu mai poate fi discutata în recurs - e o chestiune de
apreciere a faptelor. Instanța spune ca fata de împrejurarea de fapt, executarea este intr-adevăr
inutila - e o împrejurare de fapt, nu ai ce sa discuți. Sigur, poți sa discuți în recurs daca
executarea în timpul procesului poate sa pună în discuție o astfel de problema a utilității - asta
tine de drept. Cum va aprecia instanța rămâne o problema de fapt.

• Cererea de recurs
Aici avem o prezentare a elementelor cererii de recurs.
Art. 486 - Cererea de recurs
(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:
a) Numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercita
recursul, numele, prenume și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea
ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele
consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplica și în cazul în
care recurentul locuiește în străinătate;
*Sunt prevăzute sub sancțiunea unei nulități exprese.
b) Numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul
intimatului;
*Sunt prevăzute sub sancțiunea unei nulități virtuale - intimatul va trebui sa
dovedească cu ce a fost vătămat ca într-o cerere de recurs nu au fost trecut datele lui, deși
datele lui apar în decizia atacata.
c) Indicarea hotărârii care se ataca;
*Este o nulitate expresa.
d) Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,
mențiunea ca motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
*Nulitate expresa - recursul nemotivat atrage nulitatea, nu decăderea (cum e la apel).
e) Semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a
avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.
Acestea de la alin. (1) sunt elementele intrinseci cererii de recurs. Mai avem 2 elemente extrinseci:
(2) La cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, precum și
împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic.
*A doua parte e valabila pentru cazurile în care partea a angajat totuși un avocat / consilier
care a semnat recursul.

• Efectele cererii de recurs

1. Investirea instanței de judecata
2. Recursul este o cale nesuspensiva de executare, dar, ca urmare a formulării cererii de
recurs se deschide posibilitatea cererii și obținerii unei suspendări a hotărârii atacate de
către instanța de judecata.

122
Nu vorbim de o suspendare de drept, ci doar de eventualitatea unei suspendări judecătorești.
În ce condiții? Art. 484:
a) Cererea de suspendare poate fi făcută odată cu cererea de recurs sau în cursul
procesului de recurs la instanța de recurs (nu trebuie depusa la instanța care a
pronunțat hotărârea atacata, ci se depune la instanța de recurs direct).
b) Se va judeca de urgenta - în maxim 10 zile de la depunere, în camera de consiliu,
cu citarea părților;
c) Cererea se judeca de un complet de 3 judecători de la instanța de recurs daca cererea
de recurs s-a formulat înainte de ajungerea dosarului de recurs, ceea ce înseamnă
ca, prin ipoteza, nu avem un complet căruia sa i se distribuit dosarul - se face
cererea, dar dosarul e încă la instanța care a pronunțat hotărârea. Daca dosarul de
recurs a fost distribuit deja la instanța de recurs, atunci judeca completul de filtru,
dar care exista numai la ICCJ. Daca nu avem complet de filtru (nu e un recurs la
ICCJ) sau daca procesul a depășit faza filtrului, atunci va judeca cererea de
suspendare completul care judeca recursul pe fond

Art. 484 - Suspendarea executării

(3) Cererea se judeca în camera de consiliu, cu citarea părților printr-un agent procedural
al instanței sau prin alt salariat al acesteia ori prin modalitățile prevăzute la art. 154 alin. (4)
și (5), după cum urmează:
1. De un complet anume constituit, format din 3 judecători, în condițiile legii, în cazul
în care cererea s-a depus înainte de ajungerea dosarului la instanța de recurs;
2. De completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, în cazurile prevăzute la art.
493;
3. De completul care judeca recursul pe fond, în cazul în care s-a fixat termen în
ședința publica.
d) Întotdeauna se datorează cauțiune, care nu poate fi mai mare de 20% din valoarea
obiectului. Se depune odată cu cererea.
e) Instanța se pronunță printr-o încheiere definitiva.

(5) Completul se pronunță, în cel mult 48 de ore de la judecata, printr-o încheiere motivata,
care este definitiva.
Sunt cazuri, rare ce-i drept, când efectul depunerii cererii de recurs este suspendarea de drept
a executării hotărârii atacate.
Exemple:
a) Desființarea de construcții, plantații, lucrări cu așezare fixe (toate se caracterizează prin
faptul ca odată pusa în executare hotărârea, întoarcerea executării nu mai este posibila
- legiuitorul a considerat ca aceasta hotărâre va fi pusa în executare când nu mai exista
nicio cale de reformare.
b) Legea privind cartea funciara prevede ca radierile din cartea funciara se fac numai în
baza unor hotărâri definitive - ceea ce înseamnă ca o hotărâre data în apel te poate ajuta
la punerea în posesie a bunului, dar nu și la o eventuala radiere din cartea funciara a
celui cu care te-ai judecat. De ce? Radierea ar da posibilitatea generării unui nou sir de
terți dobânditori care ar putea sa se prevalează de faptul ca nu știau de existenta unui
recurs, și atunci, evident ca se prefera aceasta soluție - nu e singura, dar e cea imaginata
de legiuitor.
c) Contenciosul administrativ - regula e ca recursul e suspensiv de executare, numai ca
aici recursul este și singura cale de atac, nu avem apel.

123
 • Depunerea cererii de recurs și regularizarea acesteia
Cererea de recurs:
Cererea de recurs și, după caz, și motivarea recursului, daca e făcută separata, se vor depune
la instanța a cărei hotărâre este atacata. Sancțiunea este nulitatea și fiind o nulitate extrinsec, este
necondiționată de vătămare. Partea buna a lucrurilor este aceea ca în hotărârea atacata, în josul
dispozitivului, se menționează nu numai calea de atac, ci și instanța la care trebuie depusa, astfel încât
partea se poate orienta relativ ușor.

Art. 490 - Depunerea recursului

(1) Recursul și, daca este cazul, motivele de casare se depun la instanța a cărei hotărâre se ataca,
sub sancțiunea nulității, în condițiile prevăzute la art. 83 alin. (3) și art. 84.

Regularizarea:
Întreaga procedura de regularizare a cererii care cuprinde: verificarea formalităților, înlăturarea
eventualelor pricini, depunerea și comunicarea întâmpinării, depunerea răspunsului la întâmpinare sa
se producă chiar la instanța care a pronunțat hotărârea și care, după ce le avea pe acestea toate,
înaintează dosarul la instanța de recurs care fixa termen fie în judecarea filtrului (daca vorbim de ICCJ
ca instanța de recurs), fie a recursului direct în ședința publica (o alta instanța de recurs).
Instanța de apel comunica hotărârea și când trece termen de recurs pentru toate părțile
înaintează dosarul instanței de recurs unde au loc toate operațiunile de regularizare care implica
completarea eventualelor lipsuri în termenul de 10 zile, comunicarea cererii și formularea întâmpinării
în cel mult 30 de zile, răspunsul la întâmpinare în cel mult 10 zile. Toate acestea se întâmplă fie în fata
completului care judeca recursul, fie la ICCJ în fata completului de filtru.

• Completul de filtru
Noțiunea de filtru indica faptul ca unii trec și alții nu trec și ca aceasta chestiune nu e una
definitivă - nu toate dosarele care trec vor fi acceptate până la capăt.
Completul de filtru e format din trei judecători distribuiți aleatoriu - cat de aleatoriu se poate
face asta la ICCJ, ca sunt câțiva judecători. El decide admisibilitatea în principiu a recursului. Noțiunea
de „în principiu” ne sugerează ca mai e mult după aceasta etapa. Este reglementat în art. 493 NCPC.

Art. 493 - Procedura de filtrare a recursurilor

(1) Când recursul este de competenta Înaltei Curți de Casație și justiție, președintele instanței sau
președintele de secție ori, după caz, persoana desemnata de aceștia, primind dosarul de la
instanța a cărei hotărâre se ataca, va lua, prin rezoluție, masuri pentru stabilirea aleatorie a
unui complet format din trei judecători, care va decide asupra admisibilității în principiu a
recursului. Dispozițiile art. 475 alin. (3) sunt aplicabile.

Procedura:
Se desemnează completul, după care președintele completului desemnează un judecător raportor
care doar întocmește un raport asupra recursului în cel mult 30 de zile de la repartizarea pe complet.

Ce ar trebui sa cuprindă raportul?

a) trebuie sa verifice daca recursul îndeplinește condițiile formale;
b) sa verifice daca motivele se încadrează în cele prevăzute la art. 488;
c) existenta motivelor de ordine publica pe care instanța le-ar putea invoca din oficiu;
d) sa vadă daca recursul, deși se încadrează, nu cumva este vădit nefondat - adică el se încadrează
intr-unul din motive, dar cele motivate sunt departe de acel motiv.

124
 Ex. se susține o chestiune legata de greșită aplicare a legii de drept material și aceasta
greșeala exista intr-adevăr, dar interpretarea pe care o propune recurentul este una fantezista,
inexistenta, inacceptabila;
e) se arata care e jurisprudența ICCJ, a CEDO și CJUE, precum și poziția doctrinei în problema
de drept.
Pe baza acestui material se face o comunicare părților - raportul se comunica părților, care în termen
de 10 zile pot depune puncte de vedere cu privire la cele menționate (sa atragă atenția, de exemplu, ca
raportul nu semnalează o anumita doctrina, s-a găsit o alta jurisprudență). După acestea, completul
(după ce ia în considerare punctele de vedere trimise de părți), în camera de consiliu și fără citarea
părților decide.

Deciziile pe baza raportului:

1. Anulează sau respinge recursul
1.1. Soluția de anulare intervine când:
- are vicii de forma;
- motivele nu se încadrează în cele de recurs;
- recursul nu e motivat;
- nu e timbrat;
- nu e depusa împuternicirea;
- nu e semnat etc
Toate acestea conduc la nulitate.

1.2. Soluția de respingere intervine când recursul e vădit nefondat. Nu exista vicii de forma,
dar interpretarea, deși incadrandu-se în motivele de recurs, e una care nu merita o dezbatere
în ședința publica.
! - Ca sa se ajungă la aceasta soluție în completul de filtru trebuie ca cei trei judecători sa fie
în unanimitate. Majoritatea nu e suficientă - aceasta va atrage discutarea în ședința publica.
Completul de filtru se poate pronunța și asupra fondului recursului fără a mai cita părțile.
Când? 2 condiții cumulative:
a) Când părțile au consimțit la acest lucru prin cererea de recurs și prin întâmpinare.
b) Completul sa aprecieze ca problema de drept nu una controversata și face obiectul
unei jurisprudențe constante a ICCJ.

2. Admite în principiu recursul și fixează termen de judecata în ședința publica cu citarea

părților.
Aceasta înseamnă ca recursul este formal corect sau ca nu exista unanimitate asupra lui, ca
recursul nu e vădit nefondat sau nu exista unanimitate cu privire la acest caracter și părțile nu
au solicitat judecarea pe fond chir în filtru sau, deși ele au cerut, completul de filtru considera
necesara audierea părților - problema de drept nu e una necontroversata/ nu face obiectul unei
jurisprudențe constante a ICCJ.

• Soluții
a) În caz de anulare sau respingere se pronunță o decizie care e motivata, dar nu e supusa
niciunei căi de atac.
*Hotărâre nemotivata și nesupusa niciunei căi de atac: hotărârea de strămutare.
Aici hotărârea nu e definitiva - ea nu e supusa niciunei căi de atac. Este o diferență
pentru ca în acest din urma caz ea nu e supusa nici cailor extraordinare de atac.
b) În caz de pronunțare asupra fondului în complet de filtru este o decizie motivata, definitivă -
nu mai apare sintagma „nicio cale de atac”, ceea ce înseamnă ca e susceptibila de contestație
în anulare și de revizuire cu îndeplinirea condițiilor.

125
 c) În caz de admitere în principiu și fixării termenului de judecata în ședința publica se da o
încheiere, pentru ca instanța nu se dezinvestește, ea va continua procesul în ședința publica.

• Probe
În recurs nu se administrează decât proba prin înscrisuri noi, care nu au fost depuse la prima
instanța sau instanța de apel; Nu se admit alte probe.
Art. 492 - Probe noi în recurs
(1) În instanța de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi, care pot fi
depuse, sub sancțiunea decăderii, odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu
întâmpinarea.
(2) În cazul în care recursul urmează sa fie soluționat în ședința publica, pot fi depuse și alte
înscrisuri noi până la primul termen de judecata.
În ceea ce privește momentul depunerii înscrisurilor, lucrurile stau diferit:
a) Daca vorbim de tribunal / curte de apel probele trebuie depuse odată cu cererea de
recurs de către reclamant și odată cu întâmpinarea de către intimat;
b) Daca vorbim de ICCJ înscrisurile trebuie depuse până la primul termen de judecata sub
sancțiunea decăderii.

• Judecata în fata instanței de recurs

La probe situația este relativ simpla pt ca în fata instanței de recurs avem doar înscrisuri noi,
singura proba admisibila în fata instanței de recurs fiind cea prin înscrisuri.
Ce înseamnă înscrisuri noi?
- Legea nu se refera la o noutate absoluta, adică acestea sa nu fi existat cat timp procesul a avut loc
în fata instanțelor de fond; are în vedere faptul ca aceste înscrisuri nu au fost utilizate până acum.
Este posibil sa avem înscrisuri care existau, dar din diverse motive nu au fost depuse la dosar.
- Nu este necesar ca neutilizarea acestor înscrisuri în perioada judecății în fata instanțelor de fond
sau de apel sa fie neimputabila părților, poate fi și imputabila.
- Nu este permisa, potrivit jurisprudenței și doctrinei, eludarea dispoziției prin folosirea unor alte
probe dar prezentate în forma scrisa - astea nu sunt înscrisuri. Ca exemple avem:
o depunerea unei declarații a unui terț, chiar și în forma autentificata NU este un înscris, pt ca de
fapt se urmărește proba prin depoziția martorilor
o declarația extrajudiciara a unei părți prin care acesta recunoaște/mărturisește o serie de fapte
este de fapt o mărturisire extrajudiciara care nu poate fi folosita direct în recurs
o depunerea unui raport de expertiza extrajudiciar nu este un înscris, ci este doar un raport de
expertiza prezentat instanței în forma scrisa. Nu se depune direct în recurs
o înscrisurile trebuie sa fie în posesia părții care la depune, prin urmare nu ar fi admis în recurs
obligarea anumitei părți sau anumitei autorități sa depună anumite înscrisuri.

Momentul la care se depun înscrisurile:

1. ICCJ - până primul termen de judecata la care părțile sunt legal citate; prin urmare, chiar daca
nu le-au depus în procedura filtrului sau înainte se pot depune în ședința publica, cu mențiunea
ca la ICCJ nu întotdeauna exista o ședința publica, numai daca pricina trece de procedura
filtrului.
2. Tribunal sau la CA - odată cu cererea de recurs, respectiv întâmpinarea.

• Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs:

I. ICCJ (în principal este instanța de recurs, celelalte fiind excepționale în material recursului):
1. Anularea, constatarea perimării recursului sau respingerea recursului în baza unei
excepții peremptorii (precum: lipsa semnăturii, lipsa împuternicirii, lipsa calității etc.)

126
 2. Respingerea recursului ca nefondat - în cazul acesta avem de a face cu un recurs care
îndeplinește condițiile de forma, motivele sunt dintre cele care se încadrează la 488, numai ca
susținerile recurentului nu sunt corecte. Spre exemplu, el critica încălcarea autorității de lucru
judecat și critica se încadrează în motivele de recurs în sensul ca nu s-a aplicat autoritatea de
lucru judecat, dar ceea ce înțelege el prin autoritate de lucru judecat nu este ceea ce înțelege
legiuitorul (el confunda cauza cererii cu cauza acțiunii).

3. Admite recursul și casează hotărârea cu 3 ipoteze de soluții:

i. Admite recursul, casează hotărârea și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel sau
la prima instanța ori unei alte instanțe de același grad (aceasta este regula la ICCJ; daca
ICCJ ar retine cauza spre rejudecare atunci ar face o analiza pe fond, pe când în NCPC, ICCJ
are mai mult un rol de unificare a jurisprudenței, de analiza asupra problemelor de drept, fără
o implicare în ceea ce privește analiza faptelor și acest lucru este posibil daca admiți recursul
dar nu este posibil daca după ce admiți recursul și reții dosarul)
Trimiterea la o instanța depinde de motivul casării: în unele cazuri poți casa doar
hotărârea instanței de apel, daca viciul se afla acolo, iar în alte cazuri poți sa mergi până la
casarea primei hotărâri.
Ex. Incompatibilitatea unui judecător de la prima instanța; omul invoca incompatibilitatea
în prima instanța dar i se respinge, la fel și în apel, și el critica în recurs soluția data de
judecătorul pe care îl considera a fi incompatibil. În cele din urma, instanța de recurs spune
ca “în mod greșit prima instanța și instanța de apel au apreciat ca este compatibil”, atunci
instanța de recurs admite excepția de incompatibilitate și casează tot și trimite la prima
instanța - caz de incompatibilitate absoluta.
Dar sunt situații în care viciile se afla la instanța de apel, spre exemplu nu a fost semnata
minuta hotărârii de apel; în cazul asta admite recursul, casează și trimite la instanța de apel pt
ca acolo a apărut problema. Nu are rost sa trimită la instanța de fond.
Explicația sintagmei "sau unei alte instanțe de același grad" - textul este puțin
misterios deși este vechi și cei care s-au încumetat sa îl explice au plecat de la ideea ca instanța
de recurs ar putea întrevedea faptul ca trimițând cauza la aceeași instanța care a pronunțat
hotărârea casata ar putea sa se creeze motive de strămutare, pe care ulterior tot ea ar trebui sa
le înlăture sau ar putea sa se creeze dificultăți în ceea ce presupune alcătuirea completelor de
judecata pt ca, de exemplu, ar putea fi un nr mare de abțineri sau recuzări și trimițând la acea
instanța nu ar mai fi judecători care sa judece. Art. 497 - “Atunci când interesele bunei
administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad”.

ii. Admite recursul, casează hotărârea și trimite spre rejudecare la instanța competenta sau
unui alt organ cu activitate jurisdicțională care ar fi competent
Aceasta soluție intervine atunci când instanța găsește întemeiat motivul de casare privind
necompetenta de ordine publica a instanțelor, dar NU și atunci când vorbim de depășirea
competentei instanțelor, în sensul de competenta generala. Aici este vorba de depășirea
competentei de ordine publica dar numai în ceea ce privește competenta materiala sau
competenta generala dar raportata la un organ de jurisdicție, cum ar fi Curtea de Arbitraj.

iii. Admite recursul, casează hotărârea și respingerea cererea ca inadmisibila. Situații posibile:
a) Daca competenta nu aparține instanțelor și aparține unui organ din afara sferei
instanțelor dar care nu are activitate jurisdicțională atunci soluția va fi “admite recursul,
casează hotărârea și respinge cererea ca inadmisibila”.
b) Daca pricina nu este de competenta instanțelor romane va admite recursul, va casa
hotărârea și va respinge cererea ca nefiind de competenta instanțelor romane - aici nu se
pune problema declinării.

127
 c) Depășirea limitelor puterii judecătorești - exces de putere caracterizat cum se numea în
perioada interbelica - instanța nu are voie sa judece
d) Încălcarea autorității de lucru judecat - instanța nu are voie sa judece

În materia contenciosului administrativ avem o derogare de la regula obișnuită datorita istoriei

aparte. Când s-a făcut NCPC, Comisia a hotărât ca și contenciosul administrativ sa se supună regulilor
de drept comun: prima instanța și apel. S-a înțeles ca nu e nevoie de trei analize din partea a trei
instanțe succesive, adică și de recurs pt ca este urgenta, probatoriul este mai restrâns. După cum știm,
în material cont administrativ competenta sunt: Tribunalul pe fond și CA în apel, când se ataca actele
instituțiilor publice.
Daca în prima instanța ar fi fost CA, ar fi însemnat ca apelul sa se judece la ICCJ și atunci
instanțele, prin ICCJ, au sesizat și Comisia ca în contencios lucrurile sa rămână cum erau înainte, adică
sa deroge de la NCPC și calea de atac sa fie recursurile pt ca ICCJ sa nu judece apelurile. Motiv pt
care, în contencios se aplica regulile Legii 556 care spune ca atunci când admite recursul și casează
instanța, inclusiv ICCJ va rejudeca litigiul în fond.
Și aici se poate trimite spre rejudecare în 2 cazuri: când judecata la prima instanța s-a făcut fără
a se intra pe fond (s-a soluționat pe baza unei excepții peremptorii) sau atunci când judecata la prima
instanța a avut loc fără legala citare a părții, atât la administrarea probelor cat și la dezbaterea fondului.
Daca partea a fost citata măcar la administrarea probelor ori măcar la dezbaterea pe fond se revine la
regula care înseamnă reținerea cauzei spre rejudecare de către instanțe de recurs. Legiuitorul spune ca
atunci când sunt întrunite una din cele doua condiții, cauza se trimite spre rejudecare o singura data.
Cu alte cuvinte, daca pricina se judeca fără citarea părții, care făcând recurs și obține trimiterea spre
rejudecare, după care prima instanța o citează dar respinge cererea ca prescrisa, deși nu era împlinit
termenul de prescriptive, instanța de recurs, constatând ca nu era împlinit termenul de prescriptive,
deci invalidând soluția instanței de fond nu va mai putea sa trimită cauza spre rejudecare (pt ca poate
face acest lucru o singura data) și va retine cauza spre judecare.

II. Tribunalul și Curtea de Apel:

1) Anularea, constatarea perimării recursului sau respingerea recursului în baza unei
excepții peremptorii
2) Respingerea recursului ca nefondat
3) Admite recursul și casează hotărârea:

Aici, regula o constituie casarea cu reținere spre rejudecare.

Aici, casarea cu trimitere intervine în mod excepțional, o singura data în cursul întregului
procesului, în 2 situații (luate de la contenciosul administrativ):
• instanța a soluționat procesul fără a intra în fond
• judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost citata atât la administrarea probelor, cat și
la dezbateri (daca măcar la unul din aceste termene partea a fost citata nu mai intervine casarea
cu trimitere, ci intervine casarea cu reținere)
Mai putem avea aici, casare cu trimitere la instanța competenta sau la organul cu activitate
jurisdicțională competent, cum ar fi spre exemplu, arbitrajul. Admite recursul, casează și respinge
cererea ca inadmisibila în cazul depășirii puterii judecătorești (excesul de putere caracterizat) și
autoritatea de lucru judecat. În cazul încălcării competentei instanțelor romane se va admite recursul,
se casează și se respinge ca fiind de competenta instanțelor romane.

● Hotărârea de recurs. Forma și efectele.

Forma hotărârii:
Se aplica regulile generale, cu o precizare foarte importanta: în cazul considerentelor, avem o
derogare de la regulile de drept comun.

128
 Considerentele trebuie sa cuprindă, în cazul hotărârii din prima instanța și a hotărârii din apel
următoarele: Art. 425 (1) lit. b) “considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susținerile pe
scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate,
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au
admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;
Motivarea se face în 30 zile de la pronunțare. ”
În cazul instanței de recurs, aceasta va pronunța o hotărâre care, în considerente, va avea numai
motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis sau de ce s-au respins.
Nu se mai expune obiectul pricinii, ce au spus părțile, situația de fapt, ce s-a întâmplat în cauzele
anterioare. În recurs trebuie analizata numai motivarea soluției.

Efectele hotărârii:
1. Hotărârea casata nu are nicio putere, nu se bucura de autoritate de lucru judecat
2. Actele de executare sau de asigurare sunt desființate de plin drept, daca instanța de recurs
nu dispune altfel. Exemplu: în cazul masurilor asiguratorii ea ar putea sa caseze, dar sa caseze la
instanța de apel, nu la prima instanța și ar putea ca hotărârea de prima instanța sa rămână încă valabila,
ori daca, în prima instanța s-au luat unele masuri asiguratorii nu ai de ce sa le desființezi. Hotărârea
este executorie încă de la soluționarea apelului și atunci este posibil ca până la soluționarea recursului
sa se fi procedat la executare, dar la fel de bine știm ca executarea înainte ca hotărârea sa devina
definitive se face pe riscul creditorului, ceea ce înseamnă ca în cazul desființării titlului (admiterea
recursului), practice se vor desființa și actele de executare.
3. Instanța se poate pronunța asupra întoarcerii executării, din oficiu, în chiar dispozitivul
hotărârii de recurs. Este logic, pt ca din moment ce actele sunt desființate de plin drept atunci evident
ar trebui sa se producă și efectul de reîntoarce a executării.

● Rejudecarea în fond, după casare:

Avem casare cu trimitere și casare cu reținere despre care am aflat. De ce ne interesează aceasta
clasificare?

➢ Dpdv al incompatibilității, la casarea cu reținere, judecatorii care au admis recursul și au dispus

casarea sunt compatibili sa judece și în fond după casare. Chiar așa se și întâmplă.
➢ Daca avem o casare cu trimitere, judecatorii care s-au pronunțat asupra cauzei în prima instanța
sau în instanța de apel, nu vor mai putea judeca în fond, după casare. Aceasta este o
incompatibilitate absoluta.
➢ IMPORTANT - În ceea ce privește introducerea unor terți în proces:
• daca avem o casare cu reținere asta înseamnă ca pricina va fi soluționată în fond chiar de instanța
care a soluționat recursul. Asta înseamnă ca, din tot ce știm în legătura cu atragerea terților în
proces o singura cerere poate fi făcută în recurs și anume cererea de intervenție accesorie.
• daca avem casare cu trimitere la apel avem cerere de intervenție accesorie și cerere de
intervenție principala, cu acordul tuturor părților.
• daca se casează și se trimite la prima instanța, aria terților care pot interveni se mărește
semnificativ: avem intervenție principala, voluntara, accesorie; avem chemare în garanție și
chemarea în judecata a altei persoane când este făcută de reclamant. Daca se casează la prima
instanța, teoretic numai reclamantul ar putea sa facă chemare în garanție și chemarea în judecata
a altei persoane până la terminarea cercetării procesului. Paratul trebuie sa facă prin întâmpinare,
ori, daca se casează la prima instanța nu se reia procesul de la întâmpinare (în toate cazurile).
S-ar putea sa se caseze pt un viciu care nu e în legătura cu cererea de chemare în judecata și sa
nu meargă atât de jos încât sa ii permită paratului sa-și modifice cererea de chemare în judecata.

129
 Ar putea sa se caseze până la primul termen și daca nu este obligatorie întâmpinarea atunci
paratul sa facă la primul termen o noua întâmpinare, dar numai unde legea prevede ca
întâmpinarea nu e obligatorie. La atragerea în proces a altor persoane prin instituția introducerii
din oficiu poate avea loc până la terminarea cercetării procesului în prima instanța, ori daca se
casează la prima instanța se pot introduce și terți, din oficiu, cu respectarea art. 78.
➢ În ceea ce privește căile de atac împotriva hotărârii pronunțată după rejudecare:
• daca avem casare cu reținere, hotărârea ce se va pronunța în urma rejudecării va fi
definitiva, nu va mai fi supusa recursului.
• daca avem casare cu trimitere, se vor exercita căile de atac (apelul sau recursul, în funcție
de instanța la care se casează)

● Clasificarea casării:
➢ Casare totala
➢ Casare parțială
Cum determinam care este care? De principiu, sa nu ne gândim ca va scrie în dispozitiv ce tip
de casare este, ci trebuie determinat analizând motivele/considerentele de recurs în care se spune ce
motive au fost admise și ce au fost respinse; împotriva căror părți s-a admis sau s-a respins.
Ex. se poate casa hotărârea numai în ceea ce privește soluția data asupra cererii reconvențională
sau numai asupra soluției din cererea de chemare în garanție, ceea ce înseamnă ca daca vedem în
motivare ca s-au admis motive numai în ceea ce privește criticile referitoare la soluționarea chemării
în garanție ori cererii reconvenționale, numai în acea privința s-a casat hotărârea, restul hotărârii
rămâne valabila.
Sigur, asta daca nu avem o cerere reconvențională a cărei admitere prin rejudecare presup. desființarea
inclusiv a cererii principale (daca în cererea reconvențională se invoca nulitatea contractului pe care
se întemeiază pretențiile din cererea principala, admiterea soluției casării cu trimitere către cererea
reconvențională automat antrenează casarea totala). Daca însă este o cerere reconvențională în care nu
se cere desființarea titlului pe baza căruia se pretinde în cererea principala ceva, ci se cere numai o
compensare judiciara și atunci se casează cu trimitere dar soluția poate fi segregate parțial.
Sunt și casări care nu pot fi parțiale: casarea pt necompetenta, spre exemplu sau pt
nesemnarea minutei - sunt totale prin natura lor. Mai dificil este în cazul casării pt ca hotărârea nu
este motivata, adică daca instanța de recurs spune ca nu rezulta motivele pt care s-a admis/respins
apelul și nu face distincție înseamnă ca avem o desființare totala.

În general, ca regula, daca nu se spune nimic plecam de la prezumția ca este totala;

parțialitatea casării trebuie sa rezulte din ceva, pt ca totuși este excepție. Nu trebuie sa uitam ca atunci
când vorbim despre casare totala sau parțială ne referim la limita exercitării recursului. Acolo este
vorba de limita exercitării recursului, în situația în care s-a atacat doar o parte din hotărâre și evident
ca chiar daca casarea este totala ne referim doar la partea atacata.

Importanta clasificării: (grile)

➢ Determinarea actului de la care se reia judecarea.
Regula este ca judecata în fond, după casare se reia de la ultimul act valabil. Prin urmare ne
interesează daca s-a casat total sau parțial pt ca procedura în fata instanței de fond/de apel sa nu
fie invalidata în totalitate, spre ex: instanța de recurs admite recursul pe motivul ca raportul de
expertiza efectuata în fata instanței de apel a fost nelegal pt ca nu au fost citate părțile (apreciază
asupra legalității, deci este o critica corecta). A fost vorba de un raport care presupune cercetări la
fata locului și părțile nu au fost legal citate, instanța de apel a respins excepția de nulitate a
raportului pe care părțile au ridicat-o, însă părțile au criticat soluția în recurs. Instanța de recurs
admite recursul, casează hotărârea, trimite spre rejudecare și cauza se va relua de la raportul de
expertiza, în sensul ca se face unul nou.

130
 Daca însă avem o necompetenta se reia de la 0, de la cererea de chemare în judecata. Daca se
reia de la 0 se păstrează probele.

➢ Introducerea terților în proces, modificării cererii de chemare în judecata sau formulării cererii
reconvenționale.
Am văzut ca la casarea cu trimitere este clar ca oferă posibilitatea participării unor terți la
proces dar contează și limitele casării: daca s-a casat la prima instanța pt ca hotărârea primei
instanțe nu a fost semnata sau nu a fost minuta semnata sau judecatorii nu au fost aceiași de la
dezbateri, procesul se va relua de la faza dezbaterilor și astfel nici reclamantul nu poate face o
cerere de chemare în garanție sau de introducere a terților și paratul nici măcar.
Daca este casare pt necompetenta, atunci se duce până la cererea de chemare în judecata și va
putea sa facă cerere de atragere a terților în proces și reclamantul, chiar și paratul; reclamantul va
putea sa-și modifice cererea de chemare în judecata și paratul sa facă cerere reconvențională.
Dar daca se casează la prima instanța pt motivul ca în mod greșit prima instanța a judecat
pricina fără citarea uneia dintre părți dar acest lucru a intervenit de la momentul repunerii cauzei
pe rol după ce fusese suspendata - asta înseamnă ca se reia de la acel moment și actele până la
suspendare rămân valabile, adică chiar daca se trimite la prima instanța, reclamantul nu poate sa-
și modifice cererea de chemare în judecata, pt ca nu se întoarce până la primul termen.
Daca însă se constata ca reclamantul nu a fost citat în cursul procesului și trimițând cauza spre
rejudecare la primul termen, el va putea sa-și modifice cererea de chemare în judecata și paratul
va putea sa facă o cerere reconvențională.

Reguli comune privind rejudecarea în fond după casarea cu trimitere/cu reținere:

➢ Hotărârea instanței de recurs este obligatorie la rejudecarea fondului după casare sub
aspectul problemelor de drept dezlegate.
Ea nu este obligatorie sub aspectul referirilor pe care le face cu privire la situația de
fapt, nici cu privire la necesitatea administrării unor probe de către instanța la care s-a trimis,
deoarece atât aprecierea necesității unei probei cat și aprecierea probelor reprezintă un atribut
suveran al instanțelor de fond.
S-ar putea întâmplă ca instanța de recurs sa spună ca este invalida hotărârea primei
instanțe pt ca o proba a fost respinsa ca nelegala, deși era legala (instanța a greșit în ceea ce
privește admisibilitatea unei probe). Instanța de fond poate sa spună “da, ai dreptate ca este
admisibila dar nu e utila”. Un exemplu ar fi daca poți sa admiți proba cu martori, deși valoarea
obiectului litigiului este de peste 250 lei, în completarea unui mijloc material de dovada. Nu
poți sa completezi acel mijloc material de probă cu proba cu martori daca valoarea este peste
250 lei. Numai începutul de dovada scrisa poate fi completat. Daca aceasta chestiune a fost
soluționată greșit de instanța de fond, iar instanța de recurs ii spune cum este corect sa facă.

➢ În ceea ce privește probele, la rejudecarea în fond după casare cu reținere sau cu trimitere
se vor aplica regulile judecății fondului, adică vor fi admisibile probe de toate felurile
(martori, expertize, interogatorii, cercetări la fata locului, prezumții etc).
Nu trebuie sa avem nicio reținere în aplicarea regulii plenitudinii probatoriului,
specific fondului atunci când instanța de recurs rejudeca fondul după ce în prealabil a casat
hotărârea. În VCPC, instanțele de recurs, când casau cu reținere spuneau ca nu administrează
decât proba prin înscrisuri pt ca argumentau ca sunt instanțe de recurs pt care era un complet
de 3 judecători, lucru absurd pt ca odată ce a admis recursul și a reținut cauza ea nu mai avea
cum sa fie instanța de recurs.

➢ Recurentului nu i se poate agrava situația în propria calea de atât dar nici în cazul
rejudecării în fond după casare, cu trimitere sau cu reținere.

131
 Daca recurentul a invocat un viciu și cauza se trimite spre rejudecare, când se rejudeca el nu ar
trebui sa primească o soluție mai defavorabila decât cea pt care a exercitat recursul, chiar daca sa
zicem ca situația de drept și de fapt ar impune-o.

De la aceasta ultima regula exista 2 excepții:

a) Daca recurentul consimte la înrăutățirea situației sale pentru ca a spus ca regula
non reformatio in peius este o regula relativa, dispozitiva, astfel încât la rejudecare
recurentul ar putea sa consimtă la agravarea situației sale. E făcut pentru eventuale
tranzacții, achiesări parțiale, adică sa nu-l împiedice pe el sa dispună de regulile lui pentru
simplul fapt ca I s-a recunoscut un drept mai mare în hotărârea judecătorească, dar poate
ca el vrea sa fie o tranzacție în care sa cedeze dreptul respectiv.
b) Daca exista autoritatea de lucru judecat - daca se regăsește în cauza, bate
principiul non reformatio în peius și creează părților o situație mai grea decât cea dobândită
înainte de calea de atac. Exemplu: cel care câștigă o parte dintr-un proces face calea de
atac, se casează cu trimitere după care cercetează mai bine și se constata ca se mai
pronunțase o hotărâre în care pierduse tot astfel încât i se ia și partea care i s-a dat inițial.

CURSUL 9
CĂI DE RETRACTARE
1. Contestația în anulare
2. Revizuirea
1. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Contestația în anulare este o cale de atac de retractare, nesuspensiva de executare,
extraordinara (trebuie exercitata pentru motive expres prevăzute de lege) și neevolutivă (nu permite
reluarea procesului sub toate aspectele, ci numai pe chestiunea de admisibilitate).

❖ 2 feluri ale contestației în anulare:

a. Contestație în anulare de drept comun sau obișnuită
Contestația de drept comun se exercita atunci când contestatorul nu a fost citat și nici nu a
fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
În primul rând trebuie sa avem o procedura care sa implice obligativitatea citarii, adică sa nu
fie o ordonanțată președințială care se poate face fără citarea părților, un sechestru asigurator care se
face la fel. Din start citarea trebuie sa fie obligatorie.
A doua condiție este lipsa citarii căreia i se asimilează și citarea nelegala pentru fiind o citare
nula nu produce niciun efect, prin urmare e egala cu lipsa ei. Aceasta lipsa de citare sau nelegala citare
trebuie sa fi intervenit la termenul când a avut loc judecata adică când au avut loc dezbaterile pe
fond, la ultimul termen.
Daca a avut loc la administrarea probelor nu se admite contestația. De multe ori se întâmplă
un fenomen: daca viciul de citare nu e unul derivat din faptul ca grefierul a pus alt apartament la o
citație ci pur și simplu deriva din faptul ca instanța are o informație greșită cu privire la domiciliul
părții și o tot citează la un domiciliu la care ea nu sta, daca lucrurile stau așa e foarte posibil sa avem
următoarea situație: partea sa nu fie citata în tot cursul procesului, dar nici hotărârea nu e comunicata
legal, caz în care nu este admisibila contestația pentru ca nefiind comunicata hotărârea înseamnă
ca e deschisa calea de atac a apelului și în cazul asta nu poți sa exerciți o cale extraordinara daca nu
ai exercitat o cale ordinara, trebuie sa faci apel, daca ai făcut contestate în anulare e inadmisibila.
Daca vorbim de o hotărâre data în recurs, chiar daca nu se comunica vei exercita
contestația în anulare dar problema lipsei de citare poate sa intervină nu numai la instanța de recurs,
poate sa intervină la prima instanța sau la instanța de apel.

132
 • Condițiile de admisibilitate:
1. Hotărârea sa fie definitiva.
Și aici sunt unele limitări, pentru ca în cazul divorțului nu e admisibila contestația în anulare daca
părțile au apucat sa se recăsătorească; nu ar fi bine sa constate ca după ce s-au căsătorit divorțul nu e
valabil și atunci legiuitorul a spus ca hotărârea de divorț rămâne valabila chiar daca una dintre părți
nu a fost legal citata.
Mai sunt toate cazurile în care legea prevede ca hotărârea nu este supusa niciunei căi de atac.
Nefiind nicio cale de atac evident ca nici contestația în anulare nu este posibila. Ex. Daca completul
(ICCJ) constata ca recursul nu e legal în sensul ca e nul sau vădit nefondat, va respinge recursul printr-
o decizie care nu este supusa niciunei căi de atac; mai e și hotărârea de declinare a competentei - chiar
daca nu spune în special contestația ci doar nicio cale de atac e clar ca nu e nici contestația
2. Ca sa fie admisibila contestația în anulare, motivul de contestație sa nu fi putut fi invocat pe
calea apelului sau a recursului.
Exista 2 excepții:
a) ar putea fi admisa o contestație în anulare atunci când motivul a fost invocat în recurs, dar
a fost respins pentru ca cercetarea lui presupunea verificări în fapt incompatibile cu
recursul.
Ex. Partea vine în recurs și spune ca nu a fost citat la instanța de apel legal pentru ca și-a schimbat
domiciliul, îl întreabă instant de acte și zice ca nu are, cere martori dar martori nu putem sa admitem
în recurs și atunci poate ca are dreptate, poate ca nu are dreptate, recursul se respinge. Recursul n-a
fost respins pt ca nu avea dreptate, ci pentru ca dreptatea lui nu putea fi verificata prin probele specifice
recursului.
b) Motivul a fost invocat în recurs, dar recursul a fost respins fără a exista culpa părții și fără
a fi cercetat în fond.
Acest text exista și în vechiul cod care zicea ca motivul a fost invocat în recurs, dar recursul
a fost respins fără a fi cercetat în fond (lipsea condiția cu culpa părții). Puteai sa faci contestație
în anulare și atunci când recursul fusese respins pe baza unei excepții peremptorie, dar fără a
condiționa existenta culpei recurentului: adică tu nu ai fost legal citat la instanța de apel, ai
făcut recurs, n-ai timbrat recursul, ti s-a anulat dar poți sa faci contestație în anulare. Sau s-a
perimat recursul, dar poți sa faci contestație în anulare.
NCPC, adăugând după o doctrina care solicita acest lucru, ca respingerea sau neintrarea în
fond nu trebuie sa decurgă din culpa părții. Practica a făcut ca aceasta excepție sa nu fie
aplicabila. E greu sa se ajungă la ideea respingerii unui recurs fără a se cerceta în fond și partea
sa nu fie măcar în culpa. Contestația în anulare de drept comun seamănă cu cea speciala.

3. Nu se poate formula o noua contestație de către aceeași parte chiar daca se invoca alte
motive.
E o aplicație practica a regulii generale a nulității care spune ca atunci când invoci un motiv
legat de nulitatea unui act trebuie sa invoci toate motivele sub sancțiunea decăderii.
Invoci nulitatea hotărârii, ai 5 motive de contestație în anulare, unul general și 4 speciale. Daca
ai făcut contestație invocând nelegarea citare de ex dar n-ai invocat și un alt motiv, deși el era, nu mai
poți sa faci o alta contestația pentru ca logica e ca atunci când invoci nulitatea trebuie sa invoci toate
motivele deodată. Invocarea lor succesiva oricum ar fi un abuz de drept și practic asta vrea sa
sancționeze legiuitorul.

b. Contestația în anulare speciala

Contestația în anulare speciala se exercita numai împotriva hotărârilor de recurs sau în anumite
cazuri împotriva hotărârilor de apel dar când nu exista drept de recurs.

133
 • Motivele și condițiile de admisibilitate
Motive:
1. Hotărârea data în recurs (pot fi și hotărâri ale instanței de apel daca nu exista drept de recurs)
a fost pronunțată de o instanța necompetenta absolut sau cu încălcarea regulilor privind
alcătuirea instanței.
Acest motiv se refera la neregularități privind necompetenta absoluta sau privind alcătuirea
instanței unde ar intra mai multe categorii de elemente:
o ar putea fi aici compunerea numărului de judecători a fost altul decât cel prevăzut de lege;
o un judecător sau mai mulți judecători incompatibili;
o ar putea fi vorba de un proces la care trebuia sa participe procurorul și nu a participat;
o un proces în care compunerea completului s-a schimbat fără a exista motive temeinic justificate;
o nu exista proba constituirii aleatorii a dosarului, adică procesul verbal de repartizare, ceea ce
înseamnă ca nu s-a respectat principiul distribuirii aleatorii, ceea ce tot o alcătuire greșită a
completului înseamnă;
o situația în care judecatorii care au asistat la dezbateri nu sunt aceiași care au pronunțat hotărârea.
Toate acestea de mai sus îndreptățesc la contestația în anulare.
! - E nevoie sa se fi invocat excepția de necompetenta sau excepția greșirii alcătuirii instanței în
fata instanței de recurs, iar instanța de recurs sa fi omis sa se pronunțe. Deci chiar daca instanța de
recurs era necompetenta, daca nu s-a invocat excepția în fata ei, nu se mai poate face contestație în
anulare.
Daca s-a invocat excepția și instanța de recurs a spus ca nu este motiv, a respins excepția, iar
nu este caz de contestație. De ce? Primul ca nu a invocat culpa părții și nu se poate prevala de culpa
sa pentru a accede la o cale extraordinara de retractare. A doua, daca instanța de recurs s-a pronunțat
- s-ar încălca autoritatea de lucru judecat. Singura ipoteza care s-ar putea accede la contestație este
când partea sa-și fi îndeplinit obligația sa invoce, dar instanța sa nu-și fi îndeplinit obligația sa se
pronunțe asupra acestei chestiuni și atunci ar fi deschisa aceasta cale a contestației în anulare.

• Este vorba de necompetenta absoluta a instanței de recurs;

Nu e vorba de necompetenta absoluta a primei instanțe sau instanței de apel. De ce? Pentru
ca când se zice „se invoca”, trebuie sa se fi invocat excepția necompetentei. Pai daca ar fi vorba de
necompetenta primei instanțe sau a instanței de apel atunci în recurs nu se invoca excepția, ci se
invoca motiv de recurs. Deci singurul caz în care îndeplinești ipoteza textului care spune ca pentru a
fi admisibila contestația în anulare trebuie sa fi invocat excepția corespunzătoare (adică a
necompetentei), este ipoteza în care se refera la necompetenta instanței de recurs, pentru ca daca s-
ar referi la necompetenta primei instanțe sau instanței de apel atunci nu ar fi vorba de o excepție și
ar fi vorba de un motiv și nu s-ar mai încadra în text.
Ar putea fi un caz când prima instanța nu era competenta pentru ca valoarea pricinii e peste 1
mil de lei și a făcut introducerea la judecatorie, numai ca nimeni nu a invocat excepția la primul termen.
Neinvocând-se excepția la primul termen, judecatoria a rămas competenta deși valoarea pricinii ar fi
fost peste de 1 mil lei, nu a avut cine sa invoce excepția. La tribunal nu s-a mai invocat pentru ca era
normal, apelurile împotriva judecatoriei se soluționează de către tribunal, deci nu se încalcă nicio
regula. Problema a venit la recurs, la recurs fiind peste 1 mil de lei, competenta aparține înaltei curți,
dar s-a făcut recurs la tribunal și el a trimis la curtea de apel care este instanța ierarhic superioara,
neacceptând mental ca s-ar putea sari peste o instanța, deși saltul peste o instanța nu e omisso medio,
saltul peste o cale de atac este omisso medio, deci problema e sa nu sari procedura, entitățile pot fi
sărite. În cazul acesta în fata curții de apel una dintre părți invoca ca nu e competenta curtea de apel
sa judece recursul, a fost judecatoria pentru ca nu s-a invocat excepția, a fost tribunalul pentru ca
tribunalul judeca apelurile împotriva hotărârilor de la judecatorie dar nu este curtea de apel pentru ca
înalta curte e competenta peste 1 mil de lei, dar curtea de apel și ea, în aceeași viziune, s-a invocat și
a uitat și atunci e deschisa calea contestatei în anulare.

134
• Daca cumva discutam de o necompetenta a primei instanțe, invocata la prima instanța, s-a respins
și ajunge la recurs și instanța omite sa se pronunțe, ea omite sa se pronunțe nu asupra unei excepții,
ci omite sa se pronunțe asupra unui motiv și atunci vom avea alt motiv de contestație în anulare.

2. Dezlegarea recursului este rezultatul unei erori materiale.

La îndreptarea erorilor materiale, eroarea materiala nu trebuia sa influențeze soluția, ori aici
este exact invers, eroarea materiala trebuie sa stea la baza rezultatului soluției, este diametral opus.
Acolo spuneam ca poate sa se îndrepte eroarea materiala daca nu a influențat o soluționare greșită, aici
ca sa se acceadă la calea contestației în anulare trebuie ca eroarea materiala sa fi generat o soluție
greșită. Reținem ca diferența este ca trebuie sa aibă la baza o soluție greșită (în cazul acesta).
Ex. Instanța de recurs respinge recursul ca tardiv pentru ca a fost înregistrat la instanța cu depășirea
termenului de 30 zile, dar din întreaga sa motivare rezulta ca nu a observat ca recursul a fost trimis
prin posta cu confirmare de primire, caz în care contează nu data înregistrării ci data poștei. Nu e vorba
de faptul ca instanța a greșit în aprecierea legii, ci ea pur și simplu nu observa ca acea cerere are în
spate un plic. Daca instanța de recurs s-ar referi și ar spune „chiar daca a fost trimis prin posta, noi
luam în considerare tot data înregistrării, aceasta fiind o greșeală grosiera de judecata”, nu este o
eroare materiala. Eroare materiala e când nu a observat plicul. De obicei plicul se atașează cererii de
recurs, daca grefierul îl atașează după vreo 20 de pag., după ce s-au mai atașat și alte acte, iar daca
judecătorul nu citește tot dosarul ci numai cererea de recurs (e posibil, citește cererea de recurs și vede
ca nu e înregistrată în termen și nu mai citește tot dosarul), invoca excepția, recurentul nu știe nici el
sa-i spună pe moment ca a depus prin posta, după care se respinge ca tardiv ca nu e în termen, după
care se constata de fapt ca grefierul a greșit ca nu a pus plicul unde se aștepta toata lumea.
Ex. este când anulează ca nefiind timbrat, taxa de timbru era în dosar dar s-a lipit de o alta fila a
dosarului, partea nu a venit la proces ca sa invoce, sa spună “vedeți ca e la fila x”, judecătorul nu a
văzut-o, a anulat-o, dar era acolo.
Daca însă vorbim de faptul ca judecătorul nu a observat în dosar, a respins recursul sau l-a
admis bazându-se pe o clauza dintr-un contract care fusese abrogata, înlăturată ulterior printr-un act
adițional pe care nu l-a observat, deja e o chestiune de apreciere a probelor și nu se mai poate face
contestație în anulare. Sau daca, de exemplu, judecătorul nu a observat ca cererea e scutita de taxa de
timbru, nu se poate face contestație în anulare (contestație în anulare se făcea când taxa era plătită, era
în dosar și nu a observat-o), e o greșeală de judecata grosiera nu e o eroare materiala.

Reguli:
❖ Trebuie ca erorile sa nu fie de judecata sau de aprecierea probelor.
❖ Nu trebuie sa existe culpa părții.
Ex. daca partea însă a dispus taxa de timbru cu întârziere și nu a avut timp sa ajungă la dosar
(pentru ca nu a depus-o măcar cu 3 zile înainte la serviciul registratura) atunci e și vina părții și nu este
caz de contestație în anulare.
O parte a jurisprudenței și a doctrinei menționează faptul ca eroarea materiala este numai atunci
când elementele care puteau conduce la corecta soluție erau în dosar. Adică la evaluarea erorii
materiale ne vom raporta la stadiul dosarului de la momentul la care judecătorul a pronunțat hotărârea
atacata. De ex. în aceasta logica, daca partea a depus la registratura taxa de timbru, dar din motive
neimputabile părții nu a ajuns la dosar, motivele fiind imputabile serviciului de registratura ar însemna
ca nu este admisibila contestația pentru ca nu exista o eroare, judecătorul nu a făcut nicio eroare, el a
avut un dosar în care nu era taxa de timbru, eroarea s-a produs la registratura.
O alta parte a doctrinei și a jurisprudenței spune ca în acest caz trebuie gândit conceptul de
instanța mai larg, în sensul de a se lua și cu serviciile care asigura judecătorului pregătirea dosarului
și buna funcționare și daca nu e culpa părții nu ar trebui sa fie închisă calea contestației în anulare.
Eroarea este numai atunci când aveai elementul și nu l-ai luat în considerare, dar sigur poți sa acoperi
printr-o noțiune de instanța ca instituție.

135
 ❖ Eroarea trebuie sa fie esențială.
La îndreptarea erorilor materiale, tocmai, eroarea nu trebuia sa fie esențială, ea trebuia sa fie
nesemnificativa, pe când aici ea trebuie sa fi generat o soluție greșită.

3. Respingând recursul sau admițând-l numai în parte, instanța a omis sa cerceteze un

motiv de casare invocat de recurent.
Exemplu: Aici, daca se invoca necompetenta la prima instanța pe cale de excepție, instanța o
respinge, se invoca în apel ca și critica ca s-a greșit când s-a respins excepția, instanța de apel respinge
și ea și se invoca în recurs un motiv de recurs.
Nu orice hotărâre de recurs e susceptibila de contestație pe acest motiv și trebuie sa fie o
hotărâre prin care fie s-a respins recursul, fie s-a admis dar numai în parte. De ce? Daca se admite
recursul în tot se trimite spre rejudecare, cu ocazia rejudecării se vor analiza toate aspectele, adică și
motivele invocate în recurs și neanalizate de aceasta instanța. Și atunci nu e interesul sa faci contestație.

! - Nu trebuie sa confundam motivele cu argumentele.

Un motiv poate avea mai multe argumente. Faptul ca instanța a fost necompetenta poate avea
argumente ce decurg din valoarea obiectului, la baza valorii obiectului pot sta mai multe argumente.
Argumentul ca valoarea este peste 1 mil de lei valoarea poate sa se bazeze pe aspecte legate de valoarea
de circulație, de grila notarilor, de impozit samd -acestea sunt simple argumente; motivul este unul
singur și anume valoarea obiectului litigiului. Pentru a demonstra ca litigiul are o anumita valoare
folosești o paleta larga de argumente, dar asta nu înseamnă ca instanța e obligata sa se pronunțe pe
toate. Ea practic le va cumula și se va pronunța printr-un motiv comun la toate. Nimic nu o împiedică,
dar nu e obligata.

! - Motivul trebuie sa fi fost invocat de recurent și trebuie sa fi fost invocat în termen.

Adică nu intra aici acele motive de ordine publica pe care instanța ar fi putut sa le invoce din
oficiu, dar nu le-a invocat. E adevărat ca erau de ordine publica și ca instanța era obligata sa le invoce,
dar aceasta neîndeplinire de către instanța a rolului activ nu e sancționabilă pe calea contestației în
anulare, ci ciclul procesual se încheie la recurs.

4. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate.

Până acum ne refeream la un motiv de recurs - aici ne referim la un recurs întreg. Daca sunt
reclamant, intimat, intervenient principal/accesoriu, toți fac apel și după care recurs, devine destul de
posibil ca instanța sa uite sa se pronunțe asupra unuia dintre ei.

❖ Condițiile de admisibilitate
1. Hotărârea trebuie sa aparțină instanței de recurs sau apel, daca nu e susceptibila de recurs.
Aceasta regula ca contestația în anulare se poate face și împotriva hotărârii instanței de
apel care nu este susceptibila de recurs se aplica doar pentru 3 motive:
- cel de la 1, adică necompetenta absoluta
- cel de la 2
- cel de la 4 (pentru ca cel de la 3, ca nu se pronunță asupra unui motiv de casare nu e aplicabil
apelului pentru ca la apel nu avem motive de casare)

2. Nu se poate face o noua contestație de către aceeași parte, chiar daca se invoca motive
diferite.

3. În ceea ce privește competenta, instanța competenta e cea care a pronunțat hotărârea ce se

ataca, pentru ca asta e regula în materia cailor de retractare, de aia I se zice retractare pentru ca
se raportează chiar la instanța care a pronunțat hotărârea.

136
! - Nu operează prorogarea de competenta atunci când motivele atrag competente diferite și
operează disjungerea lor cu privire la instanța competenta.
Ex. putem avea o contestație în anulare speciala care vizează o hotărâre a instanței de recurs și se
invoca ca acolo s-a dat hotărârea cu o eroare materiala, dar se invoca și faptul ca în apel partea nu a
fost legal citata și nu a putut sa invoce acest lucru în recurs întrucât nici acolo nu a fost legal citata.
Atunci ai o contestație în anulare împotriva hotărârii de apel care a rămas definitiva prin
respingerea recursului, dar în baza unei erori materiale dar și contestație în anulare împotriva
recursului pentru ca are la baza o eroare materiala. Însă în cazul asta se va disjunge, partea referitoare
la necitare va merge la instanța de apel, iar cea privitoare la eroare va merge la instanța de recurs.
La obiectul contestației în anulare e posibil sa avem și alte instanțe decât cele de recurs.

4. Termenul de exercitare este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai mult de 1 an de

la data la care a rămas definitiva hotărârea.
Comunicarea nu e la îndemâna părții. Luarea la cunoștință nu este egala cu comunicarea.
Comunicarea este un mijloc de luare la cunoștință, dar luare la cunoștință poți sa iei oricum. Atunci
trebuie dublata pentru ca în VCPC hotărârile instanței de recurs nu se comunicau (acum se comunica)
și atunci nu putea sa curgă de la comunicare pentru ca majoritatea hotărârilor fiind ale instanței de
recurs și ele necomunicând-se era o prevedere inaplicabila.
Teza a doua (nu mai mult de 1 an de la data la care a rămas definitiva) e aplicabila în situația
următoare: Hotărârea e redactata, e necomunicata și atunci legiuitorul iți zice ca la limita termenului
de 1 an te duci și o iei de la instanța. Însă rămâne neacoperita situația în care hotărârea nu e
redactata timp de un an - în practica pot apărea hotărâri care nu sunt redactate timp de 1 an - cererea
de repunere în termen e singura soluție posibila.

5. Motivarea contestației se face în același termen și sancțiunea nemotivării este nulitatea,

pentru ca suntem pe tărâmul unei căi extraordinare de atac, unde lipsa de motivare atrage
imposibilitatea analizării caii.

❖ Reguli privind procedura de judecata

1. Contestația în anulare se judeca potrivit procedurii aplicabile judecății care s-a finalizat
prin hotărârea atacata.
Daca ataci o hotărâre de recurs aplici procedura de recurs, daca ataci o hotărâre de apel aplici
procedura de apel, daca ataci în prima instanța se instituie ca inadmisibila dar până sa se instituie ca
inadmisibila aplici procedura? În prima instanța nu sunt admisibile contestațiile în anulare.

Observații
Daca e o hotărâre data de către instanța de recurs o sa va apară o mare problema. La ICCJ e
procedura filtrului, mai facem filtru și la contestația în anulare?
2. Nu facem filtru pentru ca procedura filtrului teoretic a fost făcută o data, a trecut, este exclusiv
prevăzută pentru căile de reformare, nu pentru căile de retractare, iar noi în contestație discutam
despre un proces care deja a depășit procedura filtrului, pentru ca daca nu a depășit procedura
filtrului se da o hotărâre fără căi de atac.

3. În ceea ce privește întâmpinarea, e obligatorie, se depune însă cu 5 zile înainte de termen și

nu se comunica, pentru ca contestația în anulare e o procedura care se judeca de urgenta. Nu se
mai comunica întâmpinarea, partea intimata are obligația sa ia la cunoștință din dosar.

4. Se poate dispune suspendarea executării atacate dar numai cu plata de cauțiuni. În aceasta
privința se trimite la regulile de la recurs care prevăd posibilitatea suspendării și le aplicam
corespunzător.

137
 ❖ Probatoriul
Din moment ce se spune ca în contestația în anulare poți sa invoci faptul ca nu ai fost legal citat și sa
demonstrezi acest lucru și prin alte probe decât cele admisibile în recurs (ca de aia spune ca e admisibil
chiar și când recursul s-a deschis pentru ca erau nevoie de verificări de fapt).

În contestația în anulare se pot administra și alte probe decât înscrisuri, adică orice
mijloace de proba. Aici nu se mai aplica procedura din fata instanței.

❖ Soluțiile
1. Daca se respinge e simplu, se respinge și gata.
2. Daca se admite contestația avem 2 posibilități:
a) Sa se dea o singura hotărâre prin care se anulează hotărârea atacata și se soluționează cauza.
De ex: o eroare materiala, nu a văzut judecătorul ca e plicul de la posta acolo și a respins ca tardiv
recursul. Admite contestația, constata ca recursul e în termen, judeca recursul, și respinge sau admite
recursul pe fond, după caz.. Nu e obligata sa-l admită și pe fond, acolo e libertatea ei. Instanța spune
ca: “ e foarte clar, am greșit ca când am spus ca nu e în termen dar ca sa-l judec pe fond am nevoie și
de alte probe și nu pot la acest termen”, da o decizie de anulare intermediara și fixează termen pentru
judecarea recursului în fond, eventual atunci va administra și alte probe.
b) Daca se dau 2 hotărâri, una intermediara și una finala, decizia intermediara nu poate fi
atacata decât odată cu hotărârea finala.
Ca soluții, daca avem primul motiv, nelegala citare, va admite contestația, va anula hotărârea
data fără citarea părții la dezbateri și va judeca procesul putând sa-I dea dreptate părții necitate sau sa
nu-I dea dreptate, asta e libertatea ei, dar, în orice caz, va rejudeca procesul.
Daca avem de-a face cu omisiunea de a se pronunța asupra unui motiv de recurs, instanța va
admite contestația în anulare, constatând ca a uitat sa se pronunțe pe un motiv de recurs, dar ar putea
sau nu sa îl admită.
Atunci când instanța omite sa se pronunțe asupra unui motiv de casare daca acel motiv de
casare nu este dependent și de alte motive de casare pe care ea le-a invocate - În cazul acesta, deși ea
admite contestația în anulare numai pentru omisiunea de a se pronunța pe un motiv de casare, practic
va relua și motivele pe care s-a pronunțat. Caz mai rar, de principiu regula e următoarea: ea nu reia
judecata decât pe motivul omis, celelalte motive sunt intrate în autoritatea de lucru judecat. Dar daca
ele sunt întrepătrunse, în sensul ca au legătura unele cu celelalte, atunci admițând contestația va
desființa în întregime hotărârea, chiar și cu privire la motivele pe care s-a pronunțat pentru ca sunt
indisolubil legate.
Daca ai o problema de competenta cu una de autoritate de lucru judecat, 2 motive total
distincte, atunci poți sa zici, s-a pronunțat autoritatea și s-a constatat ca nu e autoritate, dar a uitat sa
se pronunțe pe necompetenta. Se pronunță pe necompetenta și vede. Deci în cazul asta se poate. Dar
sunt și cazuri, mai ales în cazul pct. 8, greșită aplicarea legii de drept substanțial, în care sunt motive
diferite de greșite interpretări ale legii de drept substanțial, dar care se refera la aceleași realități. Adică
a greșit cu privire la evicțiunii, a greșit cu privire la efectele evicțiunii etc. El a făcut 3 motive pe 3
greșeli de drept substanțial, dar daca una dintre ele e considerata adevărată practice antrenează reluarea
discuției pe fond.

! - Hotărârea pronunțată asupra contestației în anulare e supusa acelorași căi de atac aplicabile
pentru hotărârea care a fost atacata.
Adică daca am atacat cu contestație în anulare o hotărâre a instanței de recurs va fi o hotărâre
definitiva susceptibila la rândul ei de atacare cu alta contestație în anulare. Aici nu mai vorbim de
faptul ca faci o noua contestație, faci o noua contestație dar împotriva unei alte hotărâri sau poți sa o
ataci cu revizuire.

138