CUPRINS

Prefață

Capitolul 1

Concepte cheie în psihoterapie

1. Definirea psihoterapiei
2. Factorii psihoterapiei
3. Calitățile psihoterapeutului
4. Relația terapeutică

Capitolul 2

Principalele direcții psihoterapeutice

A. Psihoterapii individuale
1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
1.1.Teoria comportamentală și terapia comportamentală
1.2.Tipuri de relaxare comportamentală
1.3.Teoria cognitivă și terapia cognitivă
2. Psihanaliza
2.1.Alte terapii de inspirație psihanalitică
2.2.Terapiile dinamice de scurtă durată
3. Gestalt-terapia
4. Hipnoterapia
5. Intervenția paradoxală
6. Psihoterapia pozitivă
7. Analiza tranzacțională
8. Psihoterapia existențială
9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”
10. Terapia scurtă bazată pe obiective și soluții
11. Psihoterapia experiențială. Terapia unificării
12. Psihoterapia integrativă

B. Psihoterapii colective
1. Psihoterapia de grup
2. Psihodrama
3. Terapii de familie

Bibliografie
 Prefață

Introducere în psihoterapie, iniţiere în psihoterapie, iniţio – început. De câte ori am

fost întrebaţi şi mai ales de câte ori am întrebat: „ce vrei să te faci când o să fi mare?”. De
unde această curiozitate? De ce întrebam acest lucru şi mai ales la ce ne gândeam când eram
întrebaţi? Ştiam oare cu adevărat răspunsul corect? Există oare un răspuns corect? Vom
experimenta oare o clipă în această viaţă când vom putea afirma cu certitudine că ştim? De ce
e important să şti ce vrei şi să faci ce şti? Fiindcă în acest fel rezultatele muncii tale vor fi cele
mai bune şi viaţa ta nu se va irosi într-o activitate de rutină. De ce este acest lucru important?
Fiindcă VIAŢA este cel mai important lucru şi contează cum o trăieşti, calitatea ei. Iar acest
lucru este valabil pentru ambele personaje din spaţiul terapeutic: client sau terapeut.

Dar care este calea? Există o cale adevărată, sau o cale corectă? O cale mai bună sau
mai puţin bună? Pe ce cale să merg? Ce metodă psihoterapeutică să învăţ şi să aplic? Sunt
întrebări corecte, pertinente, care au existat în fiecare dintre cei aflaţi la început de drum. Cum
ar putea cineva să facă o alegere? Când ar putea? O minimă condiţie, incipientă este de a avea
informaţia, cunoaşterea. Pentru a putea alege trebuie să ştii între ce şi ce alegi, la ce rezonezi,
în ce crezi. Aşa cum bine afirmă mulţi psihoterapeuţi, relaţia terapeutică este esenţială, este o
condiţie a succesului procesului terapeutic. Fără o relaţie terapeutică realizată, în care să se
simtă în siguranţă, înţeles, acceptat, fără să fie judecat sau criticat, cel din faţa ta nu se va
deschide, nu va ajunge la adevărata problemă şi succesul terapeutic va fi unul discutabil. Dar
fără o metodă terapeutică foarte bine însuşită şi aplicată, toate informaţiile aflate în acest
proces terapeutic nu vor putea fi folosite cu un randament optim. Procesul terapeutic este un
întreg, un cerc care se rostogoleşte. Dacă lipseşte o porţiune din acest cerc, el se va opri.
Fiecare religie are o cale, o dogmă, o filozofie, o carte sfântă, un Creator la care încearcă să
ajungă respectând anumite reguli, ritualuri, credinţe, urmând o anumită cale, însă toate au o
ţintă comună, o finalitate, un omega universal valabil: VIAŢA şi calitatea ei (iubire, iertare,
înţelegere, acceptare). Acelaşi lucru este valabil şi în psihoterapie: pe mai multe căi,
diferenţiate de elemente caracteristice şi abordare, scopul final urmărit este acelaşi: binele,
sănătatea şi fericirea celui din faţa terapeutului. Fiecare psiholog aflat la început de drum are
anumite afinităţi, anumite principii pe care le respectă și care îi îndrumă pașii spre viitoarea
profesie . Dar pentru a face o alegere mai bună, pentru a evita timpul pierdut şi rătăcirile, este
important să ai cât mai multe informaţii, corecte şi obiective. Acest lucru aduce această carte,
o ridicare uşoară a unui colţ din vălul care ascunde cunoaşterea, o rază de lumină în noaptea
începutului de drum, un punct alfa, un început, iniţiere, introducere în diferitele abordări
psihoterapeutice. Este un îndrumar pentru cei care se întreabă pe ce drum să apuce, o busolă.
Ea vă indică punctele cardinale, dar nu vă spune care este drumul. Drumul îl veţi alege
singuri, în cunoştinţă de cauză şi bine documentaţi.

Psihoterapeut Daniel Cristea

București, noiembrie 2014

 Capitolul 1

Concepte cheie în psihoterapie

1. Definirea domeniului

Istoria psihologiei moderne este situată la sfârșitul anilor 1800, atât în SUA cât și în Europa
de Vest. Mulți autori au tendința să-l considere pe Freud părintele psihoterapiei dar este
imposibil să acordăm unui singur autor creditul unei asemenea inițiative cum este
psihoterapia. Francezul Pierre Janet afirma de exemplu că lucrările de început ale lui Freud au
fost inspirate din munca lui, ceea ce a și stârnit un conflict între cei doi autori. Prin urmare,
descoperirea funcționării umane poate fi atribuită mai multor autori, teorii și școli de
psihoterapie fiecare având propria contribuție în dezvoltarea psihopatologiei și psihoterapiei și
fiecare având sursele sale anterioare de filozofie sau credințe umane și practici diverse.

În decursul timpului psihoterapia a primit numeroase definiții. Astfel, Korchin, în 1967,

afirma că este o conversație cu scop terapeutic. J. Watkins, în 1983, afirma că este o acțiune în
care o persoană cu tulburări emoționale primește ajutor de la o altă persoană care are o
tulburare emoțională mai redusă. Mai târziu, în 1995, Wolberg definește psihoterapia ca pe
un tratament psihologic al problemelor emoționale în care o persoană pregătită în acest sens,
stabilește în mod intenționat o relație profesională cu pacientul, cu următoarele scopuri: de a
îndepărta sau modifica niște simptome existe, de a media pattern-uri tulburate de
comportament, de a promova o creștere și o dezvoltare pozitivă de comportament. (John
Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Ulterior, în anul 2000, David definește psihoterapia ca intervenție psihologică planificată și

intenționată, fundamentată de un sistem teoretico-metodologic riguros, exercitată de un
profesionist, în scopul eliminării sau ameliorării simptomatologiei unui pacient (sau unui
grup) și îmbunătățirea performanței subiecților umani sănătoși. (David, 2000)

Frank Wills afirma că uneori terapia este o chestiune încurcată şi impredictibilă care uneori
merge conform planului dar alteori ne conduce către ”întunecimile” psihicului uman. (Wills,
2012)

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, cum ar fi nevroze, afecțiuni

psihosomatice, boli organice cronice, psihoze în faza de remisie, tulburări de adicție, etc., dar
se adresează și crizelor existențiale, deficiențelor de relaționare, doliului, managementul
stresului, individului dar și grupului.

Nu putem aplica însă tehnici psihoterapeutice persoanelor cu deficiență mintală incapabili să

înțeleagă sensul interpretărilor date de psihoterapeut, anumitor categorii de psihopatii sau
psihoze. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

În general, psihoterapia este un demers spre investigarea suferinței psihice a unui om și spre
vindecarea și amelioararea ei, prin autoexplorare acesta ajungând să descopere noi sensuri ale
existenței. (Ionescu, 1990)

Huber afirmă că indiferent de școala în care se formează psihoterapeutul, o metodă de

intervenție poate fi considerată psihoterapie dacă:

- se bazează pe o teorie științifică a personalității și patologiei acesteia;

- beneficiază de o tehnologie verificată;
- prezintă evaluări empirice ale efectelor sale;
- oferă maniere de intervenție în tulburările de comportament sau în stările de suferință;
- este practicată de persoane calificate și competente; (Dafinoiu, 2001)

Strupp și Hadley afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei criterii:

- Trăirea subiectivă a pacientului (dispariția simptomelor, starea de bine, de mulțumire,

de împăcare cu sine);
- recunoașterea socială (progresele realizate în familie, profesie, societate);
- materializarea expectațiilor psihoterapeutului legate de modificările în sfera
emoțională, comportamentală, cognitivă a pacientului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Este important să definim psihoterapia și în raport cu consilierea psihologică, aceasta din

urmă fiind mai degrabă văzută ca și activitate preventivă, centrată asupra prezentului, spre
deosebire de psihoterapie care este o activitate mai degrabă curativă, care vizează și o analiză
mentală, adresându-se domeniului de sănătate psihică. (Mitrofan, 2005)

Totuși, această distincție nu exista la începuturile practicilor psihoterapeutice. În 1973,

Patterson afirma că nu există o diferență semnificativă între consiliere și psihoterapie dar
această afirmație ne determină să considerăm că există totuși diferențe chiar dacă minore.
Corsini și Wedding vin și ei în sprijinul acestei afirmații susținând diferența dintre consiliere
și psihoterapie doar în sens cantitativ și nu calitativ. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-
Flanagan, 2004)

The British Association for Counselling definește consilierea ca pe o modalitate de

autocunoștere, acceptare emoțională și maturizare, dezvoltare optimă a resurselor persoanale
în scopul obținerii unei vieți mai satisfăcătoare și mai pline de resurse.

Prin urmare, consilierea poate fi considerată ca o schimbare evolutivă, pe când psihoterapia

poate fi înțeleasă ca o schimbare revolutivă care presupune modificări structurale mai
profunde. (Dafinoiu, 2001)

1) Dezbatere:
a. analizați care este semnificația definițiilor date în acest capitol apoi specificați
care este definiția la care aderați cel mai mult și argumentați-vă alegerea;
b. analiazați diferențele dintre consiliere și psihoterapie și menționați care este
părerea dvs. asupra acestora.
2) Care sunt condițiile pe care o metodă de intervenție să fie considerată psihoterapie,
conform lui Huber

2. Factorii psihoterapiei

Numeroase școli de psihoterapie promovează teorii terapeutice diferite care se bazează pe

tehnici specifice. Cercetările au relevat că beneficiile persoanelor care au urmat psihoterapie
sunt asemănătoare indiferent de tehnicile specifice utilizate de psihoterapeut. Mary Smith și
Gene Glass au dezvoltat o nouă metodă statistică de evaluare a eficienței psihoterapiei – meta-
analiza, care aduce laolată și obține o medie generală din diverse studii a unor școli
terapeutice. Au fost analizate 375 de studii și rezultatul a fost că grupul de tratament a obținut
o deviație standard de .68 față de grupul de control. Totuși acest studiu și multe altele nu a
putut opri dezbaterea dintre diferiți reprezentanți ai școlilor terapeutice care afirmau
superioritatea propriilor tehnici și metode. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan,
2004)

În mijlocul acestor dezbateri aprinse, în anii 1961, 1973 și 1991, Frank vine și atrage atenția
asupra unor aspecte diferite care acționează în psihoterapie și par să aibă o mare importanță –
factorii comuni din psihoterapie. El afirmă că acțiunea acestor factori este cea care explică cel
mai bine rezultatele asemănătoare ale diferitelor școli de psihoterapie. Se naște astfel
întrebarea ”Ce provoacă de fapt schimbarea terapeutică?”

Psihoanaliștii pun schimbarea terapeutică pe influența ”insight-ului”, Carl Rogers o pune pe

seama unui ”anumit tip de relație”. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Lambert, în urma unui studiu din 1992, identifică patru factori comuni care influențează
schimbarea terapeutică astfel (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004):
a) Schimbările extraterapeutice – 40%. Acestea includ factori care țin de pacient,
cum ar fi severitatea tulburării, motivația, capacitatea de a relaționa cu ceilalți,
puterea ego-ului, capacitatea de a identifica o problemă asupra căreia va lucra în
terapie cât și suportul social de care beneficiază.
b) Relația terapeutică – 30%. Există două maniere în care aceast tip de relație poate
influența schimbarea. Pe de-o parte, așa cum afirma Rogers în 1942, capacitatea
terapeutului de a se raporta la client într-o manieră pozitivă necondiționată, cu
empatie și congruență. Pe de altă parte, așa cum Freud a formulat, prin alianța
terapeutică bazată pe atașamentul dintre client și terapeut care lucrează împreună
la rezolvarea problemei.
c) Expentanța pacientului (efectul placebo) – 15%. Ulterior, numeroase studii de
control asupra efectului placebo au confirmat importanța acestui efect în obținerea
unor rezultate pozitive.
d) Tehnicile terapeutice specifice – 15%.

Totuși pare extrem de dificil de a diferenția acesti factori comuni de abordările teoretice
specifice. Fiecare abordare include acești factori comuni și o manieră proprie de a-i trata.
(John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Dezbatere:

1) Care considerați că este cel mai important dintre factorii amintiți? De ce?
2) Care considerați că este legătura dintre acești factori și diferitele abordări
psihoterapeutice?
 3. Calitățile psihoterapeutului

Multe școli de psihoterapie au stabilit ca necesară parcurgerea unui proces personal de

analiză, dezvoltare personală și psihoterapie înainte de dobândirea calității de psihoterapeut.
În sprijinul acestei idei, psihologul Sussman invită la explorarea și identificarea motivațiilor
inconștiente care au condus la alegerea acestei profesii subliinind necesitatea acestei
introspecții pentru perfecționarea personală și diminuarea impactului propriilor conflicte
nerezolvate asupra activității clinice. Pe lângă o bună autocunoaștere sunt de asemenea
necesare o serie de calități care indiferent de procentul în care ele există la un viitor terapeut,
trebuiesc dezvoltate și șlefuite pe tot parcursul profesional. (Sussman, 2011)

Rogers, în 1971 și 1980 sublinia existența obligatorie a empatiei, congruenței și acceptării

positive, ca fiind acele calități ale terapeutului necesare să ajute clientul să se autodirijeze.
(Hawkins, 2009)

Astfel, în fiecare școală terapeutică accentul va cădea asupra unor calități necesare și
importante ale terapeutului care vor veni să susțină, să motiveze și să mobilizeze actul
terapeutic și schimbarea terapeutică, cum ar fi empatia, congruenţa, profesionalismul,
capacitatea de a nu judeca, capacitatea de ascultare activă, de validare a clientului, etc. Vom
descrie pe scurt câteva dintre aceste calități terapeutice, în cele ce urmează.

Empatia

Empatheia (gr.) – ”a se simți în”

Americanul Titchener, E.B., în 1920 este cel care utilizează termenul de imitație motorie,
pornind de la ideea că empatia este capacitatea de a imita fizic nefericirea altora.

Conceptul de empatie a cunoscut foarte multe interpretări, în funcție de domeniul de care a

fost tratat dar în general se referă la un răspuns emoțional care este provocat de starea
emoțioanală a altui individ. Cele mai multe definiții ale înțelegerii empatice se bazează pe
ideea punerii în locul celuilalt. (Bohart, Greenberg, 2011)

Goleman afirma că empatia are legătură cu acceptarea și recunoașterea propriilor emoții, cu

alte cuvinte, cu cât persoana este mai conștientă de propriile emoții, cu atât mai mult este mai
capabilă să recunoască și să interpreteze emoțiile altora. De foarte multe ori, emoțiile nu sunt
exprimate verbal ci prin canalele nonverbale: tonul, gestica, expresia și de aici, de foarte
multe ori apare senzația de dezacord între cuvintele exprimate și ceea ce transmite persoana la
nivel nonverbal. Cercetările de comunicare relevă că 90% dintr-un mesaj emoțional este
nonverbal și este perceput de cele mai multe ori subconștient de ceilalți. (Goleman, 2008)

Empatia este subapreciată de mulți terapeuți, fiind văzută mai mult ca un factor în formarea
relației terapeutice și nu ca un ingredient terapeutic important. Pentru Freud, empatia era o
modalitate prin care terapeutul putea să cunoască mintea clientului, susținând ideea că
terapeutul trebuia să adopte o perspectivă rece, analitică.

Rogers, pe de altă parte, considera empatia ca fiind un concept terapeutic central, o atitudine
și o experiență centrată pe client, un proces interpersonal bazat pe o atitudine nondirectivă și
parte a unei atitudini absolute. El introduce conceptul de reflectare, pe care pe care îl definește
ca pe un mod particular de comunicare terapeutică. (Bohart, Greenberg, 2011)

Bohart și Greenberg descriu o serie de forme de răspuns empatic:

- întelegerea
- evocarea
- explorarea
- ipoteza
- interpretarea

Acestea variază în funcție de persoana al cărei cadru de referință este folosit în crearea
răspunsului și gradul de noutate al informației aduse. (Bohart, Greenberg, 2011)

Pentru educarea empatiei Goldstein și Michael oferă un model care presupune: educarea
disponibilității, a percepției, reverberației și analizei afective, a analizei cognitive și a
capacității de comunicare. (Bohart, Greenberg, 2011)

Congruența

Este o calitate care se referă la capacitatea terapeutului de a dezvălui sinele său adevărat. Cu
alte cuvinte, utilizarea propriei personalități pentru a conferi autenticitate relației. O’Leary
atrage atenția asupra faptului că această calitate este diferită de autodezvăluire și este calitatea
care asigură concentrarea asupra nevoilor clienților. (Hawkins, 2009)

Acceptarea pozitivă necondiționată sau capacitatea de a nu judeca

Această atitudine presupune înlăturarea judecăţilor de valoare proprii terapeutului din
contactul cu clientul. Această acceptare necondiţionată îi permite clientului să se deschidă în
faţa terapeutului fără teama că va fi judecat pentru ceea ce este sau pentru ceea ce face și de
asemenea îi facilitează procesul acceptării de sine. Necondiționarea este opusul etichetării și
diagnosticării și implică valoriazarea fără rezerve a pacientului. (Hawkins, 2009)

Acest tip de acceptare necondiţionată este un element central al terapiei şi creează premisa
schimbării terapeutice ca alegere a clientului şi nu ca şi constrângere din partea celor din jur
sau a mediului.

Compasiunea

Brandon, în 1976, afirma că principalele ingrediente ale compasiunii sunt deschiderea,

sentimentul de intimitate și sensibilitatea. Dacă există compasiune se diminuează judecățile de
valoare, se formulează mai degrabă întrebări decât răspunsuri, se deschid uși mai degrabă
decât să se închidă, implică intuirea dorințelor și nevoilor celuilalt. (Hawkins, 2009)

Erickson, în articolul ”Use of Symptoms as an Integral Part of Hypnotherapy” (1965, pg. 57)
menționa că ”a pune bolii un diagnostic corect și a ști metoda corectă de tratament nu este
suficient. Este foarte important ca pacientul să fie receptiv la terapie și să coopereze. Fără
cooperarea deplină a pacientului, rezultatele terapeutice sunt întârziate, distorsionate, limitate
sau chiar împiedicate...Terapeuții care doresc să își ajute clienții nu trebuie să certe, să
condamne sau să respingă vreo latură a comportamentului pacientului doar pentru că este
obstructiv, nerezonabil sau chiar irațional. Comportamentul pacientului reprezintă o parte din
problema pentru care a venit la cabinet; el poate constitui forța dominantă în relația globală
pacient-medic.” (Hawkins, 2009, pg. 62)

Profesionalismul

Capacitatea psihoterapeutului de a vedea dincolo de un diagnostic, de a înțelege complexitatea

ființei umane și de a o trata ca atare este esențială în succesul psihoterapiei deoarece, dincolo
de un diagnostic, care cel mult este orientativ, o ființă umană este creativă, are o personalitate
unică și multe calități pe care la poate folosi la rezolvarea unei probleme. (Yalom, 2011)

O mare tentație și o mare dificultate pe care un bun psihoterapeut trebuie să o depășească este
ispita de a lua decizii în locul clienților, ispită care apare în urma ideii pe care un
psihoterapeut și le-ar putea forma, că știe mai bine care sunt nevoile și așteptările clienților.
Indiferent că cel care acționează astfel își lasă salvatorul interior să acționeze sau copilul
interior, temător și dornic să primească sfaturile bune la momentul potrivit, trecutul fiecărui
psihoterapeut trebuie să-și amintească să nu lase propriile nevoi să influențeze cursul terapiei.
Acesta este motivul pentru care sunt necesare atât orele de dezvoltare personală cât și
supervizările pentru tinerii psihoterapeuți, ajutându-i să devină conștienți de propriile
slăbiciuni, nevoi, traume, etc. (Yalom, 2011)

Toate aceste calități nu doar ajută procesul terapeutic în întregul său dar fac posibilă o bună
relație terapeutică care stă la baza unei terapii de succes.

Activitate pe echipe:
1) enumerați principalele calități ale psihoterapeutului în viziunea dvs., ordonați-le în
funcție de importanța acordată și argumentați alegerea făcută;
2) identificați principalele probleme care ar putea interfera negativ cu practica terapeutică
și argumentați.

4. Relația terapeutică

Psihoterapia poate fi privită ca o relație interpersonală între pacient și psihoterapeut, relație

care are rolul e a investiga și de a înțelege problemele sau tulburările pacientului, ajutându-l
să se elibereze de acestea. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Gilieron afirma în 1997 că orice relație terapeutică este clar delimitată într-un cadru care
implică o serie de coduri de relaționare și cel puțin un dispozitiv specific. Codurile de
relaționare psihoterapeutice sunt diferite de cele sociale obișnuite, iar dispozitivul tehnic
subliniază aspectul terapeutic și evidențiază anumite carcteristici. (Dafinoiu, 2001)

Fiecare dintre cei implicați are un rol specific, clar delimitat, în care unul îngrijește iar celălalt
este îngrijit, motiv pentru care sunt interzise amestecurile relațiilor persoanale cu cele
terapeutice. Regulile pe care acest tip de relație se bazează sunt cele de natură etică și cele
care vizează aspectele tehnice ale terapiei – direcționism, neutralitate, secret, activitate,
pasivitate, etc. O altă caracteristică impotantă a relației terapeutice este modalitatea de
comunicare care poate trece de la verbal la nonverbal prin joc, relaxare, dans, etc. (Dafinoiu,
2001)
În funcție de fiecare școală psihoterapeutică terapeutică, relația terapeutică a fost influențată
de teoria care a stat la baza fundamentării respectivei abordări, astfel încât să susțină
realizarea propriilor obiective terapeutice prin alicarea consecventă a anumitor pincipii. De la
psihanaliză la terapiile scurte, relația terapeutică a înregistrat numeroase transformări.
Prezentăm două exemple de relații terapeutice pentru a ilustra diferențele semnificative, așa
cum le-a identificat profesorul Dafinoiu de la Universitatea din Iași, un ilustru și experimentat
psihoterapeut.

În psihanaliză, pacientul este puțin ghidat de terapeut în demersul său de introspecție iar
terapeutul trebuie să urmeze reguli stricte, cum ar fi:

 menținerea tăcerii pe parcurs ce pacientul își dezvoltă propriile asociații libere;

 atenția flotantă a terapeutului care ar trebui să surprindă ideile pacientului care
reies din discursul acestuia;
 neutralitatea care presupune lipsa judecăților asupra opiniilor pacientului;
 abstinența care se referă la rezistența pe care terapeutul trebuie să o manifeste în a
oferi pacientului ceea ce dorește, evitând astfel să devină complicele nevrozei sale.
Din partea pacientului, terapeutul poate avea solicitarea de a se abține de la a lua
decizii importante pe parcursul terapiei care ar putea avea efecte negative asupra
vieții pacientului, obligându-l astfel să evite trecerea la ”acting-out”;
 evitarea intervențiilor asupra anturajului pacientului;
 interpretarea este principalul instrument psihanalitic și trebuie folosit cu
discernământ.

În viziunea lui Freud, transferul definește o legătură emoțională puternică între pacient și
terapeut. Termenul de transfer a fost extensive studiat și definit iar în esență poate consta în
retrăirea unor scene din trecut sau se poate referi la o dorință nesatisfăcută, tinde să evoce
ceea ce este inconștient. Tocmai de aceea Freud propune ca terapeutul să nu se evoce pe sine,
pentru a permite clientului să construiască acest transfer. (O Brien și Houston, 2009)

Contratransferul se referă la experiențele terapeutului, ca reacție la tipologia clientului.

Frecvent, poate fi asociat cu subconștientul și cu angoasele sau conflictele nerezolvate ale
terapeutului și care dacă nu sunt conștientizate pot dăuna procesului terapeutic. Tocmai acest
pericol încearcă să previne analistul care trece printr-un proces extensiv de autoanaliză. Freud
afirma însă și că acest proces de contratransfer poate fi o parte importantă a actului terapeutic,
prin care conștiința terapeutului devine receptor pentru inconștientul pacientului. (O Brien și
Houston, 2009)

În psihoterapia cognitiv-comportamentală, rolul și atitudinea terapeutului pot fi descrise

astfel:

 Analizează comportamentul din punct de vedere functional

 Explică și informează pacientul
 Stabilește strategia terapeutică în accord cu clientul
 Stimulează motivația de participare la terapie a clientului
 Aplică tehnica terapeutică și
 Pune capăt relației terapeutice conform contractului therapeutic (Dafinoiu, 2001)

O viziune aparte a relației terapeutice o întâlnim în Gestalt-terapie, unde terapeutul ”însoțește”

clientul pe parcursul terapiei, înconjurându-l cu căldură, simpatie, împărtășindu-și ideile și
sentimentele într-o analiză terapeutică a contra-transferului și este autentic în relația sa cu
clientul. Pearls, părintele Gestalt-terapiei, descria trei posturi de bază ale terapeutului:

 A-patia psihanalitică descrisă printr-o intervenție minima și neutralitate.

 Em-patia rogersiană care recomandă ca pentru o mai bună înțelegere a clientului să
te pui în locul lui, să vezi ce simte și trăiește
 Sim-patia gestaltistă care oferă clientului un partener atent și competent, într-un
dialog permanent. (Ginger, 1995)

Acest tip de relație permite clientului să se individualizeze, îl învăță să se respecte așa cum
este, îi permite să aibă propriul ritm și propriul său drum. Rolul terapeutului este să asigure
siguranța și acest lucru este asigurat prin refuzul unei expediții care poate fi premature sau
prea periculoasă, poate atrage atenția asupra animator evitări sau a unor ocoluri inutile sau
persistențe inutile. (Ginger, 1995)

Truax și Carkhuff, în 1967, firmau că alianța terapeutică este întreținută de anumite

caracteristici ale personalității terapeutului, cum ar fi empatia, căldura și autenticitatea.
Clarkson, în 2003, identifica un cadru terapeutic integrativ care cuprinde 5 elemente posibile
ale relației terapeutice:

 alianța de lucru;
 relația transferențială/contratransferențială;
  relația necesară care asigură dezvoltarea și capacitatea de redresare;
 relația interpersonală;
 relația transpersonală. (Hawkins, 2009)

1) Analizați relația terapeutică din perspectiva lui Gilieron.

2) Discutați relația terapeutică din perspectivă psihanalitică și din perspectiva
psihoterapiei cogniv-comportamentale. Care sunt principalele diferențe între cele două
abordări?
3) Care sunt cele trei posturi ale unei relații terapeutice din perspectiva terapiei Gestalt?
 Capitolul 2
Principalele direcții psihoterapeutice

A. Psihoterapii individuale

1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se bazează pe teoria învățării și foloseşte tehnici

diverse pentru schimbarea modului de gândire, a comportamentului şi a stărilor emoţionale
care le însoţesc pe primele două. Modelul care stă la baza acestei forme de terapie este
următorul: modul în care oamenii gândesc despre situaţiile în care se află influenţează modul
în care ei simt şi se comportă. Pentru că este o terapie de scurtă durată, care se desfăşoră pe
parcursul a 10-20 de şedinţe este important să folosească optim timpul şi să fie centrată asupra
problemelor pe care clientul le aduce în terapie. Acest tip de abordare are de asemenea
obiective clare, stabilite de comun acord cu clientul, măsurabile şi cuantificabile şi se bazează
pe ideea că orice atitudine sau comportament pot fi schimbate utilizând tehnicile adecvate şi
făcând apel la principiile învăţării. (Wills, 2012)

Bandura este cel care, bazându-se pe teoria învățării, afirmă că orice schimbare
comportamentală implică o schimbare cognitivă și prin urmare, pentru a schimba cognițiile
trebuie să schimbăm comportamentul. El este printre primii autori care îmbină viziunea
cognitivă cu cea comportamentalistă. Într-un articol din 1977, Bandura își dezvoltă și își
generalizează teoria cognitiv-comportamentală explicând pe larg conceptul de ”eficiență
personală percepută”. El explică acest concept prin intermediul eficienței și rezultatului pe
care un individ le elaborează în mod cognitiv, pornind de la istoria și observațiile personale, în
raport de care se declanșează un anumit tip de comportament. Patologia se instalează în
momentul în care apar așteptări neadecvate privind eficiența și care declanșează sau inhibă
acțiunea într-o manieră neadecvată. Bandura are contribuții semnificative în domeniul
psihoterapiei cogniv-comportamentale și a lansat o serie de teorii care deși nu sunt încă
validate, merită atenția cercetătorilor în domeniu. (Fontaine și Fontaine, 2008)

În prezent, în terapia cognitiv-comportamentală sunt utilizate o serie de instrumente de

evaluare și diagnosticare a problemelor patologice. Cele mai cunoscute sunt grila SECCA,
elaborată de Cottraux (1990. 2004) și cercul vicios, elaborat de Cungi (1996). Acesta din
urmă propune un instrument simplificat de analiză funcțională care poate fi utilizat atât de
terapeut cât și de client. Acest cerc, separă secvențele tulburării, permițând o analiză și o
tratare diferențiată. Astfel, Cungi distinge:

a. Situația declanșatoare;
b. Cogniții;
c. Emoții (ceea ce resimt în urma cognițiilor);
d. Comportament
e. Consecințe concrete, relaționale.

Dezavantajul acestui model este acela că nu ia în considerare contextul antecedentelor

subiectului și nici pe cel socio-cultural. (Fountain și Fountain, 2008)

1.1.Teoria comportamentală și terapia comportamentală

Această teorie a fost dezvoltată de John B. Watson, comportamentalist care avea puternice
credințe legate de importanța abordărilor terapeutice pe baza unor cercetări științifice.
Behavioriștii privesc individul ca fiind o funcție a mediului lor, iar dereglarile se instalează
atunci când apare o învățare eronată, neadaptativă, mai degrabă decât un model condițional
clasic sau operant. Terapia se bazează asupra prezentului și reeducării comportamentale, iar
trecutul și viitorul sunt abordate doar pentru a susține demersurile prezente. (John Sommers-
Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Terapia comportamentală îşi trage rădăcinile din condiţionarea clasică a lui Plavov şi
condiţionarea operantă a lui Skinner, care afirma că ar trebui să ne concentrăm asupra
comportamentului care poate fi măsurabil, observabil şi mai puţin asupra stărilor mentale care
sunt greu de măsurat şi observat. Ideea de bază în terapia comportamentală este aceea că toate
reacțiile sau răspunsurile comportamentului uman, ca întreg (ceea ce facem), pot fi
conceptualizate ca fiind comportamente deschise sau exteriorizate (acele răspunsuri ale
organismului uman ca întreg care pot fi observate și măsurabile în mod direct) sau închise,
interiorizate (răspunsuri/reacții care nu pot fi măsurate și observate independent de
subiectivitatea celui care le produce). (Skinner, 1953; 1974; Watson, 1913, apud. David,
2006)
Revenind asupra teoriilor care au stat la baza teoriilor comportamentale, în 1927 Pavlov
dezvoltă teoria ”reacției condiționate” și în plus, afirmă că după formarea acesteia, în cazul în
care nu este întărită, ea dispare și prin urmare răspunsul este anulat. Pavlov susține că acest
fenomen este responsabil în mare parte de capacitatea noastră de adaptare la un mediu în
permanentă schimbare, întrucât relația stabilită este temporară. Menținerea neschimbată a
unui comportament în condițiile în care mediul de modifică, poate determina dificultăți de
adaptare sau chiar tulburări patologice. (Fontaine și Fontaine, 2008)

În 1941, Pavlov construiește o teorie a funcționării sistemului nervos bazată pe procesele de

excitație și inhibiție. El denumește limbajul ”al doilea sistem de semnalizare” care permite
accesul la generalizarea semantică și introduce simbolul în comportamentul uman. Tipologia
propusă de el bazată pe echilibrul dintre excitație și inhibiție va fi reluată de Teplov și
Eysenck. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Cu ajutorul analizei factoriale, Eysenck definește o tipologie umană care se încadrează pe

două axe cu dublă polaritate: nevrotism vs. stabilitate și introversie vs. extraversie. Ulterior
completează această tipologie cu o a treia dimensiune – psihoticism vs. normalitate. O altă
teorie importantă dezvoltată de el este aceea a ”incubării anxietății”, apărută în 1968, care
explică de ce anxietatea, dobândită printr-o singură condiționare, poate să se dezvolte și să se
mențină și legea stingerii răspunsului să nu acționeze. Acest fapt se produce atunci când
stimulul este suficient de puternic și se combină cu un grad înalt de nevroticism la individ.
(Fontaine și Fontaine, 2008)

Prin urmare, behavioriştii afirmă că fobia este o reacţie de teamă declanşată de un stimul
condiţionat (actualmente nepericulos) dar care în trecut a fost asociat cu un pericol. Ca şi
metodă terapeutică frecvent folosită în acest caz, avem de-a face cu desensibilizarea
sistematică care presupune expunerea treptată a clientului la stimulul perceput ca periculos în
experienţa sa, învăţându-l treptat să se comporte diferit în prezenţa acelui stimul.

Wolpe este cel care dezvoltă ”modelul inhibiției reciproce” pe care îl descrie astfel: ”Dacă, în
prezența unor stimuli responsabili pentru anxietate, se instalează un răspuns antagonist
acesteia, capabil s-o suprime în totalitate sau parțial, legăturile care unesc stimulii nociceptivi
de anxietate trebuie să slăbească.”. Acest model stă la baza tratamentului de ”desensibilizare
sistematică” pe care îl enunță Wolpe și care constă în asocierea unui răspuns antagonist
anxietății, prin expunere progresivă (imaginară sau în realitate), a unor stimuli responsabili de
aceasta. În 1927, Pavlov dezvoltă teoria reacției condiționate și în plus, afirmă că după
formarea acesteia, în cazul în care nu este întărită, ea dispare și prin urmare răspunsul este
anulat. Pavlov susține că acest fenomen este responsabil în mare parte de capacitatea noastră
de adaptare la un mediu în permanentă schimbare, întrucât relația stabilită este temporară.
Menținerea neschimbată a unui comportament în condițiile în care mediul de modifică, poate
determina dificultăți de adaptare sau chiar tulburări patologice.

Ulterior, în 1941, Pavlov construiește o teorie a funcționării sistemului nervos bazată pe

procesele de excitație și inhibiție. El denumește limbajul ”al doilea sistem de semnalizare”
care permite accesul la generalizarea semantică și introduce simbolul în comportamentul
uman. Tipologia propusă de el bazată pe echilibrul dintre excitație și inhibiție va fi reluată de
Teplov și Eysenck. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Cu ajutorul analizei factoriale, Eysenck definește o tipologie umană care se încadrează pe

două axe cu dublă polaritate: nevrotism vs. stabilitate și introversie vs. extraversie. Ulterior
completează această tipologie cu o a treia dimensiune – psihoticism vs. normalitate. O altă
teorie importantă dezvoltată de el este aceea a ”incubării anxietății”, apărută în 1968 care
explică de ce anxietatea, dobândită printr-o singură condiționare, poate să se dezvolte și să se
mențină și legea stingerii răspunsului să nu acționeze. Acest fapt se produce atunci când
stimulul este suficient de puternic și se combină cu un grad înalt de nevroticism la individ.
(Fontaine și Fontaine, 2008, pag. 28)

Principalele tehnici utilizate pentru modificarea la nivelul comportamentului trebuie să

respecte două mari reguli (David, 2000):
- Orice comportament este determinat de antecedente și de consecințele acestora. Pentru
modificarea comportamentului trebuiesc făcute modificări la nivelul acestor două
variabile. Antecedentele sunt grupate în influența stimulilor interni și externi care
generează modificări fiziologice și subiective, precum și prelucrări informaționale.
Consecințele acestor antecedente le regăsim în termeni de întăriri pozitive sau
negative.
- Accelerarea sau decelerarea unui comportament este natural și automat însoțită de
decelerarea, respectiv accelerarea comportamentului opus.

Aceste reguli ne trimit la condiționarea operantă a lui Skinner. Acesta este cercetătorul care a
rămas cel mai aproape de teoria behavioristă a lui Watson dar își fundamentează analiza pe
legea efectului lui Thorndike, care afirmă că orice comportament se menține sau se elimină
raportat la valoarea recompensatorie sau punitivă a consecințelor sale. Skinner înlocuiește
termenii de recompensă și pedeapsă cu termenul de ”întărire”, care poate fi pozitivă, negativă
sau absentă. Astfel se conturează schema:

SD (stimul discriminatoriu) – O (organism) – R (răspuns, comportament) – C (consecință sau întărire).

În 1938, Skinner face o diferențiere sensibilă pentru răspunsul clasic S – R a lui Pavlov,
afirmând că această legătură nu ia deloc în considerare interacțiunea dintre organism și mediul
său și introduce noțiunea de ”stimul discriminatoriu” care reprezintă un aspect ale unor
circumstanțe în care un răspuns este produs și întărit. Prin urmare, ”frecvența de manifestare a
unui comportament operant va fi crescută în prezența unui stimul discriminatoriu care, în
trecut, a însoțit producerea acestui comportament șu a semnalat motivul întăririi sale.”
(Fontaine și Fontaine, 2008, pag. 35)

Principala axare a pshoterapiei comportamentale este asupra modificării conduitei, fără a ţine
neapărat cont de cauze, conflicte sau dinamică intrapsihică, prin urmare, vom descrie pe scurt
câteva dintre metodele utilizate în acest scop: metoda inhibiției reciproce, a inhibiției
condiționate sau a practicii negative, metoda aversiunii condiționate.

- Metoda inhibiției reciproce: simptomul este considerat răspuns condiționat devenit

patologic, prin urmare este necesară crearea unui nou răspuns condiționat,
incompatibil cu primul, dar cu rol adaptativ. Acest nou răspuns va inhiba apriția
simptomului.
- Inhibiția condiționată sau practica negativă: repetarea exagerată a simptomului sau
exagerarea lui în termeni cantitativi sau calitativi poate determina, prin creșterea
inhibiției reactive o slăbire în intensitate sau chiar stingerea lui.
- Metoda aversiunii condiționate: este apropiată de practica negativă, dar reacția pe care
o condiționăm este un răspuns punitiv care poate fi eficient în anumite circumstanțe,
deși mulți autori consideră procedeul lipsit de etică. (Predescu, 1989)

Wolpe, responsabil de teoria desensibilizării sistematice, plasează relaxarea progresivă

Jacobson (1938), pe primul loc printre răspunsurile antagoniste anxietății. Vă vom prezenta în
continuare, sumar, cele mai utilizate tehnici de relaxare în terapia comportamentală.

1.2.Tipuri de relaxare comportamentală

Frecvent, este necesar să se utilizeze învățarea relaxării pentru a dobândi un control mai bun
asupra emoțiilor iar tehnicile de relaxare comportamentală și-au dovedit eficacitatea în special
în tulburările anxioase (atacuri de panică, fobii, tulburări obsesive), psihosomatizări, tulburări
de dispoziție, stres generalizat și cronic, etc. Cele mai frecvente și ușor de învățat tehnici de
relaxare au fost relaxarea de tip Jacobson și relaxarea de tip Schultz.
Principalele beneficii ale învățării relaxării se axează asupra redobândirii mai rapide a
controlului asupra activității biologice, fiziologice și psihice ceea ce va determina o capacitate
mai bună de recuperare a energiei, de odihnă, de management la stresului, de relaționare și
adaptare la mediul de viață.

Metoda ”relaxării progresive” a lui Jacobson se bazează pe contracții și relaxări progresive ale
grupurilor musculare, de la exterior spre interior, și pe măsură ce exercițiul este practicat își
crește progresiv eficiența și se realizează într-un timp relativ scurt.
Van Rillaer, într-o broșură realizată pentru pacienți, descrie într-o versiune prescurtată metoda
lui Jacobson, pe care v-o propunem și dvs. pentru studiu.

Relaxarea progresivă Jacobson (după Van Rillaer) este descrisă în următoarele etape:
Relaxare prin contracție urmată de relaxarea a 13 grupuri musculare,
1. Mâna dominantă și antebraț
2. Braț dominant
3. Cealaltă mână și antebraț
4. Celălalt braț
5. Gambă și picior dominante
(în poziția așezat: apăsați puternic piciorul pe sol, cu gamba contractată)
(în poziția culcat: contractați coapsa, apoi pulpa piciorului, cu piciorul înclinat în prelungirea
gambei, degetele îndreptate spre sol)
6. Cealaltă gambă și celălalt picior
7. Stomac
8. Umeri și partea de sus a spatelui
9. Ceafa și partea din spate a capului
10. Gât
11. Gură și obraji
12. Ochi și pleoape
13. Frunte
* Contracția unui grup muscular coincide cu inspirația urmată de o scurtă apnee. Contracția
musculară și apneea durează aproximativ 5-12 secunde
* Decontractarea se efectuează destul de repede. Ea se face în același timp cu o expirație (care
se efectuează mai lent) și enunțarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocă relaxarea: “relaxat”,
“destins”, “calm”, etc.
* Contracțiile trebuie să fie puternice, dar nu într-atât încât să producă durere sau tremurături.
* Urmărți să vă concentrați atenția pe contracțiile, relaxările mușchilor și pe contrastul dintre
încordare și relaxare. Încercați apoi să simțiți o impresie de toropeală și de căldură în grupul
muscular. Veți resimți poate înțepături: este de asemenea un semn de relaxare.
* Între contracția și relaxarea fiecărui grup muscular, respirați calm și încercați să vă relaxați
încă puțin, mai ales în momentul expirației.
* Contracțiile se pot obține în diferite moduri. Importantă este senzația de încordare, nu forma
mișcării.
Jacobson recomandă ca exercițiile să fie făcute zilnic sau chiar de două ori pe zi până se
realizează învățarea și de asemenea momentul ales pentru efectuarea exercițiului este foarte
important. El recomandă momentele din zi în care oricum apare o oboseală firească, cum ar fi
ora14 sau ora 18. Într-o primă etapă se utilizează o casetă audio înregistrată pentru dirijarea
relaxării, ulterior se renunță la casetă și exercițiul continuă zilnic timp de cel puțin 2
săptămâni.
Pentru eficiența trecerii de la o etapă la alta a învățării relaxării se poate opta pentru exersarea
alternativă a procedurii asimilate deja și a celei ce urmeză (de exemplu, o ședință cu casetă, o
ședință fără casetă).
Următoarea etapă constă în exersarea a 8 grupuri musculare
Mâna dominantă și antebraț
2. Braț dominant
3. Cealaltă mână și antebraț
4. Celălalt braț
5. Gambă și picior dominante
5. Stomac
6. Piept, umeri, partea superioară a spatelui
7. Ceafă și gât
8. Față
Legat de această etapă apar suplimentar exercițiile pe scaun și în picioare (de exemplu la
coadă într-un magazin sau într-o altă situație de așteptare).

Relaxarea “pasivă”, de tip “training autogen” a lui Schultz cuprinde 13 grupe musculare
pe care le relaxăm fără contracție, ascultând caseta audio. Atenția este concentrată asupra
senzațiilor de relaxare, toropeală, căldură. În următoarea etapă se urmărește decontractarea
acestor grupe musculare fără caseta audio ajutătoare, se trece apoi la 8 grupe musculare, fără
casetă. Ulterior se trece la exersarea relaxării în situații nestresante care sunt programate
anterior de către pacient: de exemplu, la începutul programului de lucru, când sună telefonul,
înainte de a porni mașina, etc.
Exercițiul se efectuează respectând cele două reguli:
1. respirați profund
2. expirând și spunându-vă “relaxare…”, urmați un circuit personal de decontractare
(de exemplu relaxarea feței, a umerilor, căderea brațelor, apoi simțiți picioarele bine înfipte în
pământ). Rămâneți câteva secunde în stare de relaxare
Diminuarea încordării în situații stresante reprezintă ultima etapă și mai exact se urmărește
diminuarea activării fiziologice (și psihologice) până la nivelul considerat optim pentru
comportamentul dorit. (Van Rillaer, 2002)

1.3.Teoria cognitivă și terapia cognitivă

Acestea sunt utilizate de obicei împreună și au o perspectivă neutră asupra naturii umane.
Teoria cognitivă afirmă că nu ceea ce se întâmplă individului are efecte negative asupra sa, ci
propriile interpretări și credințe cauzează distres. Terapeuții utilizează abordări educațioanle
și de reînvățare a unor modalități de gândire adaptative a clienților despre ei înșiși și despre
viața lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Teoriile cognitiviste se dezvoltă ca o revoluție la adresa behaviorismului, deși ulterior au

contribuit la lărgirea domeniului și la completarea benefică a lui. Centrarea exclusivă asupra
reprezentărilor, imaginilor mentale și hărților cognitive, cu ignorarea analizei
comportamentale și a intracțiunii organismului cu mediul se înscrie în primele eforturi de
desprindere de behaviorism. Albert Ellis, în 1962, cu formularea terapiei rațional-emotive, se
poziționează în acest curent extremist. (Fountaine și Fountaine, 2008)
Aaron T. Beck, profesor la Universitatea din Pensylvania, la începutul anilor 1960, a fost cel
care a dezvoltat terapia cognitivă. Un rol foarte important în această formă terapeutică îl
joacă identificarea gândurilor automate şi a schemelor cognitive dezadaptative pe care le
regăsim în toate formele de tulburări. Acestea apar în asociere cu un stimul cheie şi determină
un anumit comportament şi anumite emoţii, de natură anxiogenă sau depresivă. Pe măsură ce
acestea au fost identificate, clientul conştientizează natura acestor cogniţii şi poate să intervină
în modificarea lor după o formulă adaptativă.

O mare varietate dintre afecțiunile întâlnite în practica psihologică sunt provocate de

conflictele dintre consecințele comportamentale pe termen scurt și cele pe termen lung. Când
sunt alese soluții imediate avantajoase, de cele mai multe ori sunt amânate sau ignorate
consecințele negative, dar este posibil să nu avem resursele necesare pentru a face față
cerințelor pe termen lung. În medierea conflictelor dintre consecințele pe termen scurt și cele
pe termen lung și în selectarea comportamentelor adaptative pe termen lung, comportametul
este supus controlului conștient. Teoria cognitivă nu ia în considerare doar rolul consecințelor
mediului în procesul adaptării ci explică și medierile cognitive și acțiunea sistemelor
cognitive. (Beck, Alford, 2011)

Teoria lui Beck postulează următoarele:

- Realitatea nu corespunde cu percepțiile și interpretările noastre despre ea;

- Interpretările cognitive pot fi eronate, prin urmare pot influența interpretarea realității;
- Credințele noastre reprezintă un ansamblu de ipoteze care sunt modificabile;
- Pentru a obține o modificare a acestor ipoteze și prin urmare a comportamentului,
trebuie să trecem prin experiențe de învățare și nu doar să ne supunem unui sistem
didactic strict verbal. (Fontaine și Fontaine, 2008)

Există trei erori majore de gândire şi patru distorsiuni specifice care pot fi identificate și
asupra cărora se lucrează în acestă formă de psihoterapie. Erorile de gândire sunt:

- polarizarea (totul este împărţit categoric în bun sau rău, fără cale de mijloc)
- personalizarea (tot ce se întâmplă are legătură cu propria persoană)
- suprageneralizarea (extragerea unor concluzii exagerate)

Distorsiunile de gândire sunt:

- abstractizarea selectivă (centrarea asupra unui detaliu şi ignorarea contextului)

 - diminuarea (incapacitatea de a accepta laudele celorlalţi)
- inferenţa arbitrară (a sări direct la concluzii fără a lua în calcul toate datele)
- catastrofizarea (exagerarea impactului negativ al unei situaţii). (Holdevici, 2011)

La baza acestei forme terapeutice stau o serie de principii care trebuiesc respectate:

1. Terapia cognitivă se bazează pe o formulare în continuă evoluție, a problemelor

pacientului, în termeni cognitivi.
2. Terapia cognitivă necesită o alianță terapeutică puternică în care terapeutul trebuie să
fie capabil să exprime căldură, empatie, competență astfel încât să inspire încredere
pacientului.
3. Subliniază necesitatea unei colaborări active și participative din partea ambilor
parteneri la terapie – pacient și terapeut.
4. Este orientată asupra scopului și concentrată asupra problemei.
5. Terapia cognitivă este centrată asupra prezentului în scopul reducerii simptmelor.
Atenția terapeutului se îndreaptă către trecut în următoarele situații: când nu apare nici
o modificare sau o modificare nesemnificativă a cognițiilor, comportametelor sau
emoțiilor, când pacientul solicită acest lucru sau când terapeutul consideră important
să se descopere originea anumitor idei disfuncționale care influențează în prezent
pacientul.
6. Este un demers educativ cu scopul de a învăța pacientul să fie propriul terapeut și
subliniază prevenția recăderii.
7. Scopul acestei forme de terapie este să fie de scurtă durată. Nu toți pacienții însă fac
progrese într-o perioadă atât de limitată de timp, unii necesitând și un an sau doi de
terapie pentru a-și modifica credințele rigide și disfuncționale și comportamentele care
însoțesc și agravează aceste credințe.
8. Ședințele terapiei cognitive sunt structurate (verificare dispoziției prezente a
pacientului, o scurtă recapitulare a săptămânii anterioare, stabilirea scopurilor ședinței
împreună cu pacientul, solicitarea feed-back-ului pentru ședința anterioară, verificarea
temei pentru acasă, discutarea itemilor stabiliți de comun acord pentru ședința în curs,
stabilirea unei noi teme pentru acasă, rezumarea discuțiilor din ședința curentă,
solicitarea feed-back-ului pentru ședința derulată).
9. Terapia cognitivă învață pacientul să identifice, evalueze și să răspundă la propriile
gânduri și credințe disfuncționale.
 10. Utilizează o varietate de tehnici pentru a modifica gândirea, dispoziția și
comportamentul. (Beck, 1995)

Meichenbaum, inspirat de Luria (1966) și Vîgotski (1977) studiază importanța și influența

autoverbalizărilor asupra comportamentului, elaborând teoria ”self instructional training”.
Aplicând această metodă la copiii hiperactivi obține rezultate remarcabile utilizând descrierea
mentală a conduitelor înainte de aplicarea lor, obținând astfel o amânare și un control al
”trecerii la act”. (Fountaine și Fountaine, 2008)

În prezent se conturează o serie de noi curente în domeniul terapiilor cognitiv-

comportamentale care însă necesită un studiu extensiv pentru a-și demonstra eficiența. În
aceste noi curente se înscrie și ”mindfulness training”, care se bazează pe o serie de tehnici de
meditație de origine orientală și budistă. Atenția se orientează asupra unor experiențe externe
și interne care se derulează în momentul prezent, fără să elaborăm judecăți de evaluare de
tipul bine sau rău, important sau banal, etc.

1) Pe ce teorii își sprijină Watson concepția comportamentalistă? Dezbateți aceste teorii.

2) Care sunt regulile de modificare comportamentală conform lui David?
3) Dezbatere: principalele tehnici de modificare comportamentală. Argumente pro și
contra.
4) Cine a pus bazele terapiei cognitive?
5) Descrieți principalele erori și distorsiuni de gândire.
6) Discutați și argumentați principiile terapiei cognitive.
7) Ce reprezintă modelul lui Cungi?

2. Psihanaliza

Sigmund Freud (1856-1939) a fost cel care a pus bazele teoriei inconștientului și a
psihanalizei, în urma experienței terapeutice în clinicile de psihiatrie. Mentorul sau, Dr.
Breuer, l-a format în hipnoză dar Freud renunță la această tehnică și se axează la începutul
carierei sale pe metoda asociativă și pe analiza viselor.
Principalele teme abordate de Freud de-a lungul carieirei sale, teme care au influențat și încă
influențează domeniul psihoterapiei, au fost: traumele psihice, isteria, tratamentul chatartic,
refularea și rezistența, simptomul, principiul determinismului mental, visele, complexele
patogene, sexualitatea infantilă, libidoul, nevrozele, complexul lui Oedip, manifestarea
inconștientului în artă, transferul, sublimarea instinctelor. (Freud, 2011)

În construirea sistemului său pleacă de la premiza că experiențele timpurii influențează

determinant personalitatea iar evenimentele ulterioare nu mai influențează deloc structura de
personalitate. Scopul omului, în viziunea sa, este de a obține plăcere și de a evita neplăcerea.
Ulterior, se dezvoltă Eu-ul care are rolul adaptării la realitate iar Supraeul este instanța de
control și cenzură. (Peseschkian, 2007)

Convențional, data de naștere a psihanalizei este 1895, anul apariției lucrării "Studii asupra
isteriei", semnată de Sigmund Freud și mentorul său Josef Breuer. Termenul de psihanaliză a
fost introdus de Freud un an mai târziu, ca Psycho-analyse, în franceză, în articolul
"Ereditatea și etiologia nevrozelor". În acelasi an, 1896, termenul apare pentru prima dată și în
limba germana, ca Psychoanalyse, în "Noi observații asupra psihonevrozelor de apărare".

”Nevoza la copil”, cartea lui Freud, este o ilustrare a modalității de lucru a psihanalistului prin
descrierea amănunțită a celor două cazuri tratate: ”Micul Hans” și ”Omul cu lupi”. Materialul
oferit de pacient este folosit la maxim de către terapeut, care își testează teoriile și le expune
pe larg, menționând că un singur caz nu ne îndreptățește să formulăm o teorie universală
pentru toate cazurile și atrăgând atenția asupra unicității fiecărui caz în parte. (Freud, 2000)

Freud definește psihanaliza ca fiind un procedeu de investigare a proceselor mentale aproape

inaccesibile prin alte metode, pentru a trata tulburările nevrotice. Autorul afirmă că psihicul
este structurat pe trei nivele – Ego, Superego și Id, toate fiind într-o strânsă dinamică, iar în
procesul terapeutic, analistul devine substitutul Superegolului și aliatul Egoului în rezolvarea
conflictelor intrapsihice. (Gorgos, 1985)

Psihanaliza s-a mai numit și ”talking-cure”, deoarece punea accent pe vorbirea pacientului și
pe efectul ei vindecător (http://www.ipa.org.uk/), iar scopul curei psihanalitice era acela de a
crește toleranța la frustrare a subiectului prin diminuarea sau îndepărtarea atitudinilor de
autopedepsire și a reacțiilor regresive. Acest proces poate dura între 3 și 5 ani, cu o frecvență
de 4-5 ședințe pe săptămână. (Gorgos, 1985)

Psihanaliștii Rank și Sachs își propun să convingă și să explice utilitatea psihanalizei prin
”aportul inconștientului în produsele mentale ale umanității” (Rank, Sachs, 2012). Otto Rank
a fost adeptul lui Freud pe care l-a și cunoscut și a rămas fidel teoriilor acestuia până la sfârșit.
Autorii afirmă că originea inconștientului se află în perioada infantilă și formează nucleul în
jurul căruia se va dezvolta viața mentală inconștientă. Ulterior, formele de expresie ale
inconștientului sunt visul și nevroza dar îl regăsim reflectat și în fenomenele cele mai
importante pentru civilizație: mitul, religia, arta, filozofia, etica, etc.

Psihanaliza pune accent pe influența unor forțe inconștiente în dezvoltarea și menținerea unor
tulburări psihice sau a unor perturbări în sfera personalității. Aceste forțe influențează
comportamentul uman, interferând cu elementele conștiente ale psihismului. Pentru terapeutul
psihanalist, sarcina principală este de a aduce la suprafața conștiinței conținutul
inconștientului, ajutându-l să înțeleagă pulsiunile din zonele profunde ale psihismului.
(Holdevici, Vasilescu, 1993)

Ca și tehnici utilizate în sfera psihanalizei, menționăm:

- Metoda asociațiilor libere

- Analiza viselor
- Transferul și contratransferul
- Analiza rezistențelor
- Analiza Egoului
- Interpretările și prelucrările materialului produs de pacient

Interpretarea, care este principalul instrument utilizat de psihanaliză, este definită de Storr
(1979) prin trei accepțiuni:

a. să transforme informațiile care sunt de neînțeles pentru client, în ceva inteligibil;

b. să stabilească conexiuni care nu sunt neapărat vizibile între evenimente, simtome și
persoane;
c. să sublinieze discrepanțele între ceea ce clientul afirmă că ar simți și ceea ce
comportamentul său sugerează că ar simți (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Bernstein completează aria de interpretări pe care o realizează terapeutul și la zona viselor, a

asociațiilor libere, a simptomelor și actelor simptomatice, a comportamentului clientului în
cadrul ședinței și în afara cadrului terapiei, a comportamentului din trecut, a relației clientului
cu terapeutul și cu ceilalți, în trecut și în prezent, stilul de viață și caracterul clientului.
(Dafinoiu și Vargha, 2005).
Evident, datorită existenței unei literaturi extensive asupra acestui subiect, sunt numeroase
aspecte pe care nu le-am analizat în cadrul acestui capitol, dar care vor face obiectul studiului
aprofundat pentru cei interesați.

2.1. Alte terapii de inspirație psihanalitică

Psihoterapia lui Jung (analiza constructivă), introdusă în 1916 se bazează pe analiza viselor
cu scopul integrării complete a personalității. Acesta afirma că nevroza este un blocaj în
dezvoltare cauzat de frică iar visul este calea către inconștientul pacientului care prin analiză
și decodificare va determina descoperirea clișeelor arhetipale care blochează maturizarea sau
dezvoltarea.

Psihoterapia adleriană care îl are ca fondator pe Adler, în 1912, se bazează pe teoria

psihologiei individuale și comparate care subliniază că personalitatea are un caracter
indivizibil și inteligibil și trebuie valorizată în raport cu o normă socială.
Pacientul povestește liber evenimente de viață, în ordinea dorită de pacient, insistându-se
asupra prezentului. Se prelucrează atât materialul conștient cât și cel inconștient care vor
determina descoperirea structurilor de personalitate.

Analiza existențială își are originea în lucrările lui Heidegger și se bazează pe analiza trăirilor
și problematicii existenței prin descifrarea mesajului simbolicului din viața pacientului.
Termenul este introdus de Binswanger, în 1941. Boala este privită ca un mod de a exista, ca
pe o abordare simbolică a relației dintre individ și lume. (Gorgos, 1985)

1) Care sunt principalele teme abordate de Freud de-a lungul carierei sale?
2) Care este sensul dat de Freud instanțelor sinelui: Id, Ego și Superego?
3) Discutați principalele tehnici utilizate de psihanaliză în procesul terapeutic.
4) Care sunt principalele forme de terapie de inspirație psihanalitică?

2.2.Terapiile dinamice de scurtă durată

Aceeași necesitate care a condus la dezvoltarea psihoterapiilor scurte centrate pe soluții și

obiective, au determinat apariția și dezvoltarea în aceeași măsură a psihoterapiilor dinamice
care au cunoscut o adaptare rapidă la noile cerințe social-culturale.
Prin urmare, intervenția a devenit limitată în timp, mai focalizată asupra lui aici-și-acum, și
conform afirmațiilor lui Powers și Alonso, asupra unor nevoi țintite ale clienților, la un anumit
moment. Fundamentul psihanalizei se menține în psihoterapiile psihodinamice, în sensul în
care, în continuare terapeutul sondează rădăcinile problemei actuale, din trecutul clientului,
caută să identifice tiparele defensive ale clientului și problemele din cadrul relațiilor
interpersonale. Timpul scurt obligă însă terapeutul la un efort extensiv și necesitatea, conform
lui Fosha și Slowiaczek (1997), ca terapeutul să se focalizeze asupra experiențelor emoționale
din cadrul ședințelor și să încurajeze cooperarea clientului, în sensul modificării profunde a
personalității lor. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Mann utilizează expresia ”conflict focal” pentru a identifica dierența esențială dintre
psihanaliză și psihoterapiile dinamice. Bergner, în 1998, definește focusul ca fiind acel factor
unic a cărui ameliorare va avea cel mai puternic impact pozitiv asupra clientului. Conform lui
Balint și colab. focusul trebuie să îndeplinească criterii de formulare specifică, să precis
circumscris și nu doar vag conturat și să fie lipsit de echivoc. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Malan, în 1989, formulează principiile psihoterapiilor dinamice de scurtă durată, care nu

trebuie să depășească 40 de ședințe, sau după alți autori să nu depășească un maxim de 25 de
ședințe:

- datorită nevoii de a dobândi control asupra impulsurilor considerate ca inacceptabile,

persoana recurge la mecanisme de apărare pentru a evita durerea psihică sau
conflictele;
- acceste procese variază de la cele aproape în totalitate conștiente la cele în întregime
inconștiente;
- comportamentele neadaptate sau simptomele nevrotice sunt de cele mai multe ori
rezultatul proceselor de mobilizare a mecanismelor de apărare;
- simptomul are frecvent dublă funcție: expresivă și defensivă, sentimentele sau
impulsurile care sunt evitate apărând sub formă deghizată;
- impactul simtomului este negativ și asupra persoanei și asupra celor cu care intră în
contact persoana;
- chiar dacă persoana conștientizează aceste tendințe autodistructive ea poate fi
incapabilă să controleze forțele intrapsihice care o controlează;
- cercul vicios care caracterizează relația dintre persoană și mediul ei este una dintre
consecințele negative ale simptomului;
 - terapeutul analizează în propria conștiință iar ulterior interpretează pentru client
rezultatul final al acestor mecanisme, folosindu-se de termeni precum – apărare,
anxietate, natura propriu-zisă a emoțiilor ascunse sau ”triunghiul conflictului”.
(Dafinoiu și Vargha, 2005)

În descrierea lui Malan, ”triunghiul conflictelor” este constituit din ”sentimentul ascuns”
(hidden feeling), anxietate (anxiety) și apărare (defence). Triunghiul se sprijină pe unul dintre
vârfuri, unde este situat ”sentimentul ascuns”, adică celelalte elemente își au rădăcina în acele
conținuturi care sunt reprezentate de sentimentele sau impulsurile care constituie fundamentul
conflictului. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Evident, eficiența terapiilor dinamice de scurtă durată a fost dovedită prin numeroase studii, și
nu este cu nimic mai prejos decât alte forme de terapie.

1) Care este diferența dintre psihanaliză și terapiile dinamice de scurtă durată?

2) Discutați principiile psihoterapiilor dinamice de scurtă durată.
3) Analizați teoria lui Malan despre ”triunghiul conflictelor”.

3. Gestalt-terapia

Gestalt (germ.) înseamnă configurație, structură, formă, organizare a câmpului.

Teoria Gestalt derivă din filozofia existențială. Existențilaiștii au o varietate mare de

perspective asupra naturii umane și asupra naturii realității. Indiferent de vastele orientări
(oprimiști, nihiliști, religioși sau antireligioși), ei afirmă că individul trebuie să se confrunte cu
aspecte esențiale cum ar fi moartea, libertatea izolara și lipsa de sens. Psihopatologia se
instalează atunci când individul evită mai degrabă decât să se confrunte cu realitățile vieții.
Terapeuții existențialiști pot fi alternativi blânzi și confruntativi pe măsură ce încearcă să
dezvolte o relație autentică cu clienții lor. (John Sommers-Flanagan, Rita Sommers-Flanagan,
2004)

Motivul pentru care termenul Gestalt nu a fost tradus este că semnificația lui în limba gemană
este aceea de ”a pune în formă, de a da o structură cu sens” – de la verbul gestalten. Este de
fapt modalitatea de a percepe întregul ca fiind diferit de suma părților sale. În același timp, o
parte care aparține unui întreg este diferită de aceeași parte considerată izolată sau ca parte a
altui întreg. (Ginger, 1995)

Friedrich Salmon Perls este părintele Gestalt-terapiei. S-a născut în 1893, într-o familie
săracă de evrei din Berlin și a avut o relație dificilă cu tatăl său. De aici și revolta sa împotriva
imaginilor paterne, și conex în domeniul terapiei, împotriva lui Freud. La 41 de ani fuge din
Germania nazistă și fondează în Africa de Sud, Institutul Sud-African de Psihanaliza. Practică
psihanaliza până în 1942 când publică prima sa carte – ”Eul, foamea și agresivitatea” – cu
subtitlul ”O revizuire a teoriei lui Freud”. Ideile sale nu sunt bine primite de comunitatea
psihanalitică și este momentul în care cariera lui începe să se îndepărteze de acest curent și se
construiască noua teorie – Gestalt terapia. În 1946 se mută în New York și deși încă practică
psihanaliza aceasta este o formă relativ deviantă. Abia în 1951, la 58 de ani lansează prima
carte – ”Gestalt-terapia” și pentru încă 20 de ani va rămâne o metodă fără prea mare succes.
(Ginger, 1995)

Joyce, P. și Sills, C., în 2010, descriau o practică Gestalt corectă ca fiind o metodă bazată pe
atenția la experiențele ce derivă din ”aici și acum” și pe principiul paradoxal al schimbării, cu
o perspectivă holistică, bazată pe teoria câmpului.

În teoria câmpului acțiunile nu sunt izolate așa cum nici particulele nu sunt izolate ci sunt
reprezentate de „câmp” ca întreg. Persoana în întregul său este reprezentată de un câmp în
care nici o acțiune nu este izolată deoarece toate elementele câmpului sunt interconectate.
Terapeutul în gestalt terapie vine și analizează prezentul dar și identifică elementele care vin
din trecut și care influențează prezentul (credințe, obiceiuri, etc.). Prin dialog și experimentare
directă se obțin acele date care nu sunt observabile în mod direct. (Joyce, Sills, 2010)

Printre reprezentanții clasici ai Gestalt-terapei, îi amintim pe Goodman, Zinker, Polster,

Latner, Ginger. Unul dintre cei mai prolifici autori contemporani și experimentați terapeuți în
această formă de terapie este Dr. Andre Moreau. Deși s-a format în psihanaliză, sofrologie și
psihodramă analitică, analiză tranzacțională, hipnoză eriksoniană, prima dragoste a rămas
gestalt-terapia pe care o definește ca pe o teorie despre self, o relație dintre un subiect și un
obiect, o altă persoană, un sentiment, o interacțiune constantă la ”frontiera-contact” dintre sine
și mediul înconjurător. Relațiile în cadrul acestei forme de terapie se bazează pe conceptul de
”aici și acum”, pe înțelegerea conflictelor venite din trecut și retrăirea lor în cadrul grupului,
permițând experimentarea unor comportamente alternative și aducând un răspuns mai
satisfăcător nevoilor individului. (Moreau, 2005)

Andre Moreau (2005) analizează legătura dintre psihanaliză și gestalt-terapie și subliniază

faptul că prima este centrată pe diagnostic, pe analiza transferului și înțelegerea trecutului iar
gestaltul o completează în mod terapeutic, examinând transferul și oferind noi căi pentru a
dezvolta răspunsuri adecvate la nevoile nesatisfăcute.

Gestalt-terapia a ”împrumutat” din psihanaliză termeni ca introiecție, proiecție și transfer. Ea

se situează la intersecția dintre psihanaliză, terapiile psihocorporale ale lui Wilhelm Reich
(psihanalist la origini și care a fost unul dintre psihanaliștii lui Perls), psihodramă, abordările
fenomenologice și existențiale și filozofiile orientale. Perspectiva dezvoltată este una de
integrare senzorială, afectivă, intelectuală, socială și spirituală permițând atât exprimarea
corporală cât și cea verbală. Gestaltul favorizează și încurajează contactul autentic cu ceilalți,
adaptarea la mediu dar și conștientizarea trăirilor interioare care generează blocaje. De aici și
varietatea metodelor utilizate:

- ”now and how”, reprezintă de fapt formula introdusă de Perls și care este specifică
gestalt-ului. Ea este departe de traducerea ”aici-și-acum”, care este regăsită și în
terapia rogersiană, în practicile orientale, în practica psihoterapiilor de grup și chiar în
cea a psihanalizei. În Gestalt-terapie, este preferat ”cum?” lui ”de ce?”, punând în
prim plan descrierea fenomenelor și nu cauzalitatea lor.
- trezirea senzorială (awareness) – conștientizarea globală a tot ceea ce se întâmplă atât
în interiorul tău cât și în exteriorul tău, pe fondul unei anumite situații specifice;
- lucrul asupra energiei, respirației, corpului sau vocii;
- câmp și sistem – Gestalt-terapia se interesează de fiecare în individ în sistemul său sau
cu alte cuvinte, în contextul mediului său. Clientul și terapeutul aparțin aceluiași câmp
de experiență, atitudinea unuia intrferțnd cu a celuilalt, într-un sistem deschis, care se
află într-un permanent schimb cu contextul extern.
- exprimarea emoțiilor;
- lucrul pornind de la vise sau reverii;
- interpelarea directă: modalitatea de a evita să vorbești despre cineva, dar în schimb îi
dai cuvântul în mod direct, ceea ce schimbă raportarea de launa de tip intelectualist la
una de tip emoțional. Se poate utiliza tehnica ”scaunului gol”;
 - amplificarea: fenomenele observabile de la suprafața corpului (gesturi sau reacții
inconștiente) pot fi considerate ca semnificând ceva pentru corpul persoanei
respective, de obicei o lipsa, un lapsus. Amplificarea lor – mini contracții, vasodilatații
la nivelul feței și gâtului, schimbări de ritm la nivelul respirației și deglutiției, poate fi
importantă pentru procesul terapeutic, deoarece ele indică de obicei reacții emoționale
de profunzime;
- psihodrama, (monodrama), etc. (Ginger,1995)

Acest tip de terapie interpretează simptomul ca fiind un limbaj specific fiecărui om în parte,
prin care acesta alege să transmită ceva. Prin urmare, simtomul trebuie ascultat cu atenție și
respect și poate fi chiar amplificat pentu a putea fi ”auzit” mai bine. Semnele corporale pot fi
interpretate adesea ca fiind un contact direct cu straturile profunde ale minții noastre.
(Ginger,1995)

Gestalt-terapia poate fi practicată și în grupuri terapeutice, dar și în acest caz ea rămâne

centrată asupra interacțiunilor dintre terapeut și client, aici-și-acum, chiar dacă poate fi
solicitată uneori și participarea altor membrii ai grupului. Fiecare membru al grupului va lucra
atunci când dorește, prin urmare grupul are doar rol de martor. O altă formă este aceea în care
terapie se bazează pe interacțiunile dintre membrii grupului, și poate fi foarte utilă pe grupuri
deja formate, din instituții, școli, etc., unde relațiile sunt motivate inconștient, pe de-o parte de
istoria persoanală a fiecăruia, și pe de altă parte, de istoria instituției respective. (Ginger,
1995)

1) Cine a fost fondatorul Gestalt-terapiei?

2) Care sunt principalii reprezentanți ai acestei forme de terapie?
3) Discutați principalele metode utilizate în cadrul gestalt-terapiei.
4) Exercițiu în grup:
a. Percepția ”vazei”
b. Descrierea unei persoane

4. Hipnoterapia

Milton Erickson (1901-1980), este recunoscut ca autoritatea marcantă în domeniul hipnozei

care îi poartă numele – hipnoză ericksoniană, și în materie de psihoterapie strategică de scurtă
durată. Renumele pe care îl are în prezent se datorează, în primul rând performanțelor
personale de autovindecare, el reușind să depășească handicapul produs de poliomielită la o
vârstă fragedă, și ulterior, datorită cazurilor spectaculoase pe care le-a rezolvat utilizând
tehnici paradoxale, permisive, metaforice, într-o combinație unică și eficientă. (Rosen, 2008)

Vorbind despre terapia practicată de Erickson, bogată în povestiri terapeutice încărcate de

metafore și anecdote, Jay Haley menționează câteva dintre strategiile utilizate de acesta în
cadrul lor – ”încurajarea atitudinii de rezistență”, ”furnizarea unei alternative mai proaste”,
”încurajarea unui răspuns prin provocarea unor frustrări”, ”amplificarea unei deviații”,
”prescrierea simptomului”, ”recadrarea”. Ernest Rossi, un colaborator și adept al lui Erickson,
distinge 5 etape în terapia acestuia:

- captarea atenției
- dezactivarea cadrelor de gândire și a sistemelor de convingeri obișnuite
- explorarea inconștientului
- procesarea inconștientă
- reacția hipnotică (Rosen, 2008)

În anul 1884, hipnoza este recunoscută ca știință, după ce Bernhaim publică cartea ”Sugestia
în stare hipnotică și în stare de veghe”. Hipnoza se definește printr-o stare modificată a
conștiinței, în cadrul căreia persoana implicată se deconectează de stimulii externi și se
orientează spre interior, cu alte cuvinte, ne ajută să ne deschidem mintea către resurse
adormite în colțurile inconștientului. (Holdevici, Ion. B., Ion A., 2011)

Fazele actului hipnotic sunt:

- pregătirea pentru transă

- inducerea transei
- adâncirea transei
- aplicarea scenariului terapeutic
- ieșirea din transă

Inducția hipnotică presupune din partea subiectului hipnotizat să renunțe la o parte din
controlul conștient asupra comportamentului său în favoarea terapeutului. Există nenumărate
forme de inducție a relaxării care este o stare asemănătoare somnului dar subiectul nu
adoarme ci continuă să audă vocea terapeutului și să răspundă la sugestiile acestuia. Ca și
caracteristici ale stării de transă, amintim:

- selectivitatea atenției
- acces facil la imaginar și fantastic
- accesul la realitatea imediată este redusă și distorsionarea ei este foarte ușor aceptată
- crește gradul de sugestibilitate

Există studii care afirmă că între 5% și 10% din populație nu sunt receptivi la hipnoză, în timp
ce un procent similar se situează la cealaltă extremă, cu un grad foarte mare de sugestibilitate.
(Smith & Co., 2005)

Unul dintre principalele instrumente în cazul acestei forme de terapie este sugestia.
Mecanismul sugestiei a fost intens studiat și a stârnit numeroase controverse. Aceste eforturi
de a înțelege mecanismele de influențare ale gândirii și comportamentului uman au existat
dintotdeauna și oferă o gamă extrem de variată de interpretări și definiții. Astfel, Gheorgiu și
Ciofu, în 1982, au definit chiar domeniul psihologiei din perspectiva influenței sugestiei,
afirmând că psihicul se construiește și se transformă în funcție de o serie de ”situații
provocative”. Din perspectiva autorilor, sugestia este o astfel de situație provocativă. Această
situație indică un anumit tip de comportament, fără nici urmă de îndoială din partea persoanei
căreia îi este făcută sugestia că ar putea să nu se conformeze, deși există alternativa de a nu se
conforma solicitării date. Sugestiile pot îmbrăca atât o formă pozitivă cât și o formă negativă
sau chiar neutră. De asemenera, ele pot fi interioare, provenite din provocările subiectului față
de el însuși sau exterioare, provenite de la mediul înconjurător. (Gheorghiu, Ciofu, 1982)
Unul dintre cele mai celebre dicționare - Merriam-Webster, definește sugestia ca pe actul sau
procesul de a imprima ceva – o idee, atitudine sau acțiune dorită în mintea altcuiva; procesul
prin care o stare fizică sau mentală este influențată de un gând sau o idee. Aceasta este
accepțiunea cea mai comună a termenului de sugestie și deși este o manieră sau un proces
frecvent, în viața de zi cu zi, conștientizăm foarte puțin utilitatea sau forța sugestiei.
(www.merriam-webster.com/dictionary/suggestion)

Sugestibiltatea, pe de altă parte este capacitatea percepută de a răspunde, în afara controlului

conștient, la acțiunea sugestiilor. Eysenck (în Dafinoiu, Rotaru, 2011) este printre primii
autori care au elaborat o taxonomie a formelor de sugestibiltate. El descrie:

- sugestibilitatea primară care indică capacitatea de a răspunde la testele ideomotorii;

 - sugestibilitatea secundară este cea care măsoară capacitatea de a răspunde la sugestii
indirecte;

Răspunsul la sugestie nu presupune neapărat conformarea la conținutul sugestiei ci, așa cum
afirmă Gheorghiu, poate presupune diferite reacții:

- congruente cu mesajul
- contrare sau diferite de mesaj
- ambivalente (ameliorarea unor aspecte şi simultan înrăutăţirea altor aspecte)
- reacție indiferentă

Aceste tipuri de reacții au fost cel mai bine diferențiate în studiile legate de efectul sugestiilor
tip placebo. (Gheorghiu, Ciofu, 1982).

Milton Erickson susţine eficiența aplicării sugestiilor indirecte în terapie, care au un caracter
mai ambiguu decât sugestiile directe (eficiente doar când pacientul știe exact schimbarea pe
care și-o dorește) şi permit o interpretare mai largă din partea pacientului. Ele au dublu rol,
respectiv de a ajuta pacientul să îşi depăşească limitările şi setările conştiente negative, dar și
de a-și depăși criticismul conştient. Elaborearea lor specifică permit un răspuns bazat pe
experiența anterioară a pacientului, pe capacitatea lui de a asocia diferite idei și de a observa
diferențe sau congruențe între ele.
Autorul descrie unsprezece tipuri de sugestii indirecte: sugestii deschise, sugestii implicate,
întrebări sau aserţiuni care focalizează conştiinţa sau o întăresc, truisme, sugestii ce acoperă
toate alternativele posibile, suprapunerea alternativelor opuse, oferta alternativelor
comparabile, double-bind tip conştient/inconştient, double-bind dublu disociativ de tip
conştient/inconştient, double-bind tip conştient/inconştient inversate, double-bind de tip
necontradictoriu. Vom descrie în cele ce urmează câteva dintre aceste tipuri de sugestii:
Sugestiile deschise sunt vagi și permit o gamă largă de interpretări și sunt utilizate pentru a
introduce o sugestie mai specifică care vizează un obiectiv în cadrul terapiei.
Sugestiile implicite sunt formulate cu ajutorul presupozițiilor: "înainte de...", "atunci când..."'
"aşa cum..." “după...”, "unul dintre...", "cantitatea adecvată..."..
Întrebările sau aserţiunile care focalizează conştiinţa sau o întăresc se derulează pe două
nivele. Primul nivel orientează atenţia pacientului asupra unui aspect iar al doilea nivel se
referă la demersul terapeutului de a căuta şi de a obţine informaţii relevante pentru intervenție.
Truismele sunt adevăruri generale ce nu pot fi negate. Enunțarea lor înainte de o sugestie
terapeutică ce poate avea un grad mai mic de certitudine va crește acordul pacientului și va
spori eficiența terapiei.
Sugestiile care acoperă toate alternativele posibile eliberează pacientul de tensiunea oferii
unui răspuns corect sau greșit, inclusiv lipsa răspunsului fiind acceptată.
Suprapunerea alternativelor opuse necesită suprapunerea a două componente opuse, care
pentru început se recomandă să fie la nivel somatic: ”cu cât brațul drept va fi mai greu cu atât
brațul stâng se va simți mai ușor...” Ulterior se trece în plan psihologic unde se vor suprapune
două elemente pentru a sugera ușurința adoptării unei soluții: ”cu cât mai greu ți s-a părut să
găsești o soluție anterior transei, cu atât mai ușoare vor fi soluțiile pe care le vei găsi... ”
Oferirea alternativelor comparabile are rolul de a întări alegerea pacientului între
alternativele terapeutice prezentate de terapeut eventual, facându-l conștient și de motivația de
schimba ceva: nu știu dacă brațele tale vor alege să se apropie sau să se depărteze...

Întrucât clienţii se prezintă dorind să se schimbe putem conta pe o probabilitate crescută că

vor accepta cel puţin una dintre alternativele terapeutice oferite fără a o pune sub semnul
întrebării sau fără a o submina la metanivel. Iată câteva exemple de astfel de alternative
oferite pentru alegere: "nu ştiu dacă braţul drept sau braţul stâng se va ridica..." sau "ai prefera
să intri în transă acum sau puţin mai târziu...și inconștientul tău știe ce să aleagă pentru că
acest lucru este incomparabil mai ușor decât să te implici în transă în sarcini mult mai
complexe..." (Erickson, Rossi, 1979)

Una dintre cele mai frecvente tulburări tratate prin intermediul hipnozei clinice este
anxietatea. Higgins propune o astfel de intervenţie care presupune dobândirea controlului
asupra emoțiilor, având ȋn vedere că persoanele pot ȋnfrunta mai eficient situaţiile
ameninţătoare sau dureroase atunci când simt că pot exercita un control asupra acestora decât
ȋn situaţia ȋn care se percep drept victime neajutorate, lipsite de forţă şi strategii de acţiune.
Intervenţia propusă de Higgins cuprinde 3 părţi (Higgins, Shah, Friedman, 1997):

1. Culegerea de informaţii şi planificarea

2. Relaxarea şi descoperirea capacitătii de a-şi controla emoţiile
3. Explicaţiile şi modificarea percepţiilor

Prima etapă are că obiectiv identificarea percepţiilor pacientului. Terapeutul ȋşi propune să
afle ce anume consideră persoana că ar fi valabil în legătură cu ea însăşi şi cu lumea în care
trăieşte şi ce ar dori să schimbe în legătură cu acestea. Se strâng informaţii despre încercările
de până acum de a face schimbări, eşecurile apărute în rezolvarea unor situaţii, despre
cantitatea de energie pe care clientul este dispus să o investească în modificarea pattern-ului
său psihocomportamental. Sunt analizate convingerile clientului faţă de nereuşite, respectiv a
celor legate de forţele interioare pentru a putea face o apreciere asupra modului în care
eşecurile sau reuşitele de până acum s-au transformat în sentiment de vulnerabilitate sau din
contra, în stimă de sine. Obiectivele terapeutice fixate trebuie să fie compatibile cu nevoile și
perspectivele pacientului.

Cea de-a două etapă constă în aplicarea primei intervenţii hipnotice care are rolul de a-i
furniza clientului relaxarea şi descoperirea capacităţii de a-şi controla emoţiile.
Această primă intervenție are și ea propriile obiective: (Higgins, Shah, Friedman, 1997)

a) Implementarea ideii că pot exista alternative de care pacientul s-ar putea să nu fie
deocamdată conştient, dar le-ar putea descoperi fără a fi măcar nevoit să
mobilizeze eforturi deosebite, ȋntr-un moment neaşteptat ȋn viitor;
b) Dezvoltarea convingerii că acele resurse interioare de care este nevoie ȋn
soluţionarea problemei vor fi descoperite chiar dacă pentru moment ele au fost
uitate sau trecute cu vederea;
c) Transmiterea sugestiei că pentru a dobândi controlul asupra oricărui segment al
vieţii evenimentele pot fi influenţate ȋn direcţia dorită. Autorul identifică faptul că
prin formarea acestei convingeri de bază se dezvolta şi noi mecanisme de adaptare
funcţionale;
d) Sugerarea ideii că de vreme ce echilibrul şi ritmul pot fi evidenţiate în orice
dimensiune a vieţii şi a naturii, pacientul are la rândul său posibilitatea să
descopere acelaşi echilibru şi ritm în propria existenţa;
e) Reinterpretarea anxietăţii că o energie creatoare, esenţială supravieţuirii.

În cea de-a treia etapă se explică terapia anxietăţii ca funcţie a percepţiei, bazată în principal
pe tezele lui Beck şi Emery (2005). Terapeutul caută să sprijine clientul în eforturile depuse
pentru a aplica această teorie problemei cu care el însuşi se confruntă.

Higgins propune utilizarea unor materiale care ilustrează vizual o percepţie generatoare de
anxietate, una asociată de sentimentul confortului şi, în sfârşit, una care poate fi considerată
ideală. Pe parcursul acestei discuţii, clientul este invitat să descrie modul în care el însuşi
reprezintă diferitele evenimente. Sunt analizate acele vizualizări care sunt trăite ca agreabile,
cele care generează nelinişte şi anxietate, respectiv cele care sunt angrenate în producerea
stărilor amintite.

Scopul acestei intervenţii este conştientizarea de către client a faptului că emoţiile - fie ele
pozitive sau, dimpotrivă, anxioase ori triste - sunt precedate de regulă de reprezentarea
mentală a unor imagini, proces care se desfăşoară însă, de multe ori, atât de rapid, încât trece
nesesizat de către individ. Aceste imagini, la rândul lor stimulează cognitii verbale, cele
nedorite mobilizând de regulă scheme cognitive generatoare de anxietate crescută. (Higgins,
Shah, Friedman, 1997)

1) Cine este reprezentantul de seamă al hipnozei care utilizează sugestiile indirecte?

2) Care sunt strategiile de Milton Erickson conform lui Haley?
3) Care sunt etapele terapiei utilizate de Erickson, conform lui Rossi?
4) Discutați definiția hipnozei dată de Irina Holdevici.
5) Ce este inducția hipnotică?
6) Care sunt formele de sugestibilitate descrise de Eysenck?
7) Discutați principalele forme de inducție propuse de Erickson.

5. Intervenția paradoxală

Acest tip de intervenție în psihoterapie are rolul de a surprinde pacientul prin elementul
neașteptat și să obțină astfel o reacție dorită de psihoterapeut. În Școala de la Palo Alto s-a
studiat pentru prima dată mai temeinic acest tip e intervenție terapeutică. G. Bateson a fost
printre cei care au fundamentat teoria dublei constrângeri (double bind) în terapie. Acest tip
de legătură se manifestă în patologie, situație în care pacientul nu știe ce să aleagă, pentru că
fiecare dintre aceste alegeri logice se poate întoarce împotriva lui. Orientate în intervenția
terapeutică însă ele pot îndeplini rol de schimbare în următoarele situații, conform lui Fisch și
colab. (Dafinoiu, 2001):

- încercarea de autoconstrângere pentru a face ceva ce este clasificat ca fiind spontan

sau prescrierea simptomului care poate fi directă sau indirectă (acțiunea de a se forța
să adoarmă când suferă de insomnie. Prescripția este de a face o acțiune care nu este
 tocmai placută - spălatul vaselor de exemplu - și care exclude încercarea voluntară de
a adormi).
- încercarea de a depăși teama de un eveniment, amanându-l (în fobii, această strategie
este folosită frecvent de pacienți, dar în terapie, confruntăm pacientul cu situația
problematică dar nu-l lăsăm să ducă acțiunea la bun sfârșit – prescrierea eșecului)
- atingerea unui acord într-un conflict (sabotajul binevoitor, negociatorul irațional)
- confirmarea bănuielilor acuzatorului prin încercarea de autoapărare (soțul își acuză
soția că fumează pe ascuns)

Haley pune în eidență o serie de reguli pe care acest tip de intervenție ar trebui să-l
îndeplinească: problema care trebuie rezolvată ar trebui să fie clar definită, terapeutul trebuie
să ofere un plan sau o strategie de urmat, persoanele din familie care acționează ca autoritate
în ceea ce privește menținerea problemei trebuie descalificată cu tact în fața pacientului,
sarcina sau directiva cu conținut paradoxal nu va face decât să încurajeze simptomul,
terapeutul nu pretinde că ar produce schimbarea, aceasta fiind pusă pe seama familiei sau a
pacientului. (Holdevici, Vasilescu, 1993)

Papp, în 1980, definește intervenția paradoxală ca pe ”o indicație, comandă, predicție,

afirmație, care dacă este urmată sau acceptată, va produce opusul la ceea ce se solicită prin
intermediul ei. Succesul intervenției depinde de evitarea de către pacient sau familie a
instrucțiunilor terapeutului sau de respectarea lor împinsă până la absurd, urmată de
restructurarea prin ricoșeu.” (Holdevici, 2004, pg. 189)

Așa cum afirma Lankton (1985), rolul paradoxului este de a capta atenția și de a schimba
cursul gândirii pacientului, pentru simplul motiv că acesta, nu mai poate aplica răspunsurile
prestabilite și este obligat să descopere un răspuns adecvat solicitării. (Holdevici, 2004)

Logoterapia, metodă dezvoltată de Frankl, a utilizat frecvent ca tehnică ”intenția paradoxală”

care constă în solicitarea pacientului să declanșeze în mod voluntar simptomul, bazându-se pe
ideea că în anxietate, un rol important îl are anticiparea. Eliminarea acestei anxietăți
anticipatorii, utilizând intenția paradoxală determină spargerea cercului vicios în care se
învârtește pacientul, și spune Frankl, modifică atitudinea pacientului față de nevroza sa.
(Holdevici, 2004)
În hipnoză, Erickson a utilizat frecvent paradoxul pentru tratarea diferitelor patologii. Câteva
dintre utilizările verbale care generează conflict, sunt enumerate în 1975, de către Erickson și
Rossi:

- ”Dorești să intri în transă acum sau mai târziu...” – posibilitatea unei alegeri între
alternative comparabile;
- ”Dacă subconștientul tău dorește să intre în transă, ridică mâna dreaptă, în caz contrar,
ridică mâna stângă” – solicitarea nivelului conștient, cu efecte asupra nivelului
subconștient;
- ”Dorești să scapi de acestă deprindere săptămâna aceasta sau săptămâna viitoare?” –
utilizarea timpului ca agent al alternativei contradictorii. (Holdevici, 2004, pg. 193)

Prescrierea simtomului este o altă tehnică utilizată cu succes în afecțiuni precum balbismul,
enurezisul, onicofagia și care a fost dezvoltată de Dunlap (1928, 1930) sub denumirea de
”practica negativă”. Acest principiu a fost ulterior utilizat cu succes de behavioriști, iar Hull
afirmă că la baza acestei practici se află un proces de inhibiție reactivă. (Holdevici, 2004)

Alți autori reprezentativi ai acestei forme de terapie au fost: Madanes (1984), Pallazolli,
Cecchin, Prata și Boscolo (1978), Bateson (1985), etc.

1) Discutați teoria dublei constrângeri.

2) Care sunt regulile propuse de Haley pentru intervenția paradoxală?

6. Psihoterapia pozitivă

”positum” (lat.) – faptic, dat.

Psihoterapia pozitivă tratează omul în întregul său, atât cu părțile pozitive cât și cu cele
negative, încercând să echilibreze aceste două laturi ale ființei umane și ducând individul
către o stare de armonie.

Nossrat Peseschkian este fondatorul acestei forme psihoterapeutice (1968) și întemeietorul

Academiei Internaționale pentru Psihoterapie Pozitivă și Psihoterapie Transculturală. Cu
specializări în neurologie, psihiatrie, medicină psihosomatică si psihoterapie, a avut o
activitate prolifică în promovarea psihoterapiei pozitive pe plan internațional. De inspirație
adleriană, se centrază asupra individului în totalitatea sa, corp, spirit, inconștient, context
social, familial, profesional, spiritual și pune accent pe capacitatea individului de
autoajutorare (Peseschkian, 2007).

De origine iranian, Peseschkian aduce în psihoterapia europeană și nu numai, experiența

orientului, cu miturile, povestirile, parabolele înțelepților orientali pe care le regăsim în peste
20 de cărți de psihoterapie: ”Psihoterapia vieții cotidiene”, ”Psihoterapie pozitivă. Teorie și
practică”, ”Povești orientale ca instrumente de psihoterapie”, ”Psihoterapia vieții cotidiene”,
etc.

Peseschkian afirmă că există trei criterii prin care pot fi descrise atât medicina tradițională cât
și în psihoterapie:

1. Modul de abordare psihopatologică ce are ca obiectiv eliminarea bolilor și

disfuncționalităților
2. Varietatea metodelor existente
3. Atitudinea pasivă a pacienților

Autorul afirmă că metoda psihoterapiei pozitive vine în completarea acestor criterii cu alte trei
aspecte:
a. Punct de plecare pozitiv - presupune transmiterea către pacient a unor posibilități și
soluții alternative aflate în afara conștiinței prezente și care să permită o schimbare de
perspectivă, alta decât cea care a dus la apariția și menținerea problemei.
b. Proceduri legate de conținut - se referă la capacitățile actuale ale individului de a
percepe lumea, de a se raporta la ea și de a reacționa în consecință
c. Cele cinci faze ale psihoterapiei pozitive: observare-distanțare, inventariere,
încurajarea situațională, verbalizarea, extinderea scopurilor (Peseschkian, 2005)

1) Discutați viziunea lui Peseschkian asupra terapiei.

7. Analiza tranzacțională

În domeniul aplicațiilor practice analiza tranzacțională oferă un sistem care poate fi folosit în
tratamentul tuturor tipurilor de tulburări psihice, de la problemele de zi cu zi până la psihozele
grave. Are aplicabilitate atât în psihoterapia individuală cât și în cea de grup, în domeniul
organizațional, educațional și în consiliere. (Berne, 2011)
Fundamentată în SUA, în anii 50 de către Eric Berne, analiza tranzacțională s-a născut ca
răspuns la teoriile psihologice tradiționale și se bazează pe analiza comportamentală
(atitudini, cuvinte, reacții psihice și emoționale), prin intermediul unor grile analitice, cum ar
fi – starea Eu-lui, poziții de viață, jocuri, simbioze, etc. Analizarea persoanei în mediul ei
înconjurător este importantă pentru că relevă un tipar comportamental care poate fi supus
schimbării, chiar de către persoana care face autoanaliza. Prin urmare, responsabilitatea
schimbării revine în totalitate clientului, indiferent dacă clientul este un individ sau
organizație. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

Fondatorul acestei forme de psihoterapie este Eric Berne, cu pregătire și în domeniul

psihiatric și din acest punct de vedere el susținea că orice terapeut trebuie să accepte
responsabilitățile care îi revin unui medic, orientându-se către vindecarea pacientului,
planificându-și tratamentul și fiind foarte conștient de fiecare etapă pe care o parcurge.
(Berne, 2011)

Ca și gestalt-terapia, analiza tranzacțională își trage originile din psihanaliză şi se înscrie în

ramura psihologiei sociale, bazându-se pe o serie de concepte cheie:

- modelul stărilor eului din teoria personalității (cele trei tipuri de stări ale eului: Părinte,
Adult, Copil)
- analiza tranzacțiilor din teoria comunicării
- psihopatologie
- teoria dezvoltării copilului bazată pe conceptul de scenariu de viață (Berne, 2011)

Starea eului Parental cuprinde emoții, atitudini, tipare comportamentale care seamănă cu cele
ale figurii parentale, reprezentată în principal în ipostaza părintelui critic sau a părintelui
grijului. În starea de Copil apar relicvele propriei copilării a subiectului și pot apărea două
ipostaze: starea de copil adoptat și de copil natural. Starea eului Adult se caracterizează printr-
un set de emoții, atitudini și tipare adaptate realității curente și este cel mai bine descris ca
fiind starea reziduală rămasă după înlăturarea tuturor elementelor detectabile ale părintelui și
ale copilului. (Berne, 2011)

În timpul analizei tranzacționale subiectul este provocat să simtă din nou emoția pe care
situația originară (traumatică sau nu) a produs-o în interiorul său și să devină conștient de
aceleași interpretări, adevărate sau false, pe care el însuși le-a conferit experienței în stadiul
inițial. Schimbarea intervine în starea eului și depinde de forțele care activează în fiecare
stare, de permeabilitatea granițelor dintre stările eului și de capacitatea energenitcă a fiecărei
stări a eului. (Berne, 2011)

Analiza funcțională presupune subdivizarea stărilor Eu-lui după funcțiile comportamentale pe

care le îndeplinesc. Astfel, Părintele poate fi Normativ, Întreținător, Copilul poate fi Adaptat
(Rebel sau Supus), Creator, Spontan. Fiecare stare are avantajele și dezavantajele ei și este
inclusă în trei domenii generale astfel:

- Starea Părintelui - domeniul ”ceea ce se învață”

- Starea Adultului - domeniul ”ceea ce se gândește”
- Starea Copilului - domeniul ”ceea ce se simte” (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

Modalitatea de comunicare între stările Eu-lui este denumită ”tranzacție”. Analiza acestor
tranzacții și modalitatea lor de înlănțuire permite o mai bună înțelegere a comunicării. Ele pot
fi tranzacții simple, duble (ascunse) sau adult-adult și un aspect foarte important este acela că
în urma analizei lor și a înțelegerii lor deculpabilizează individul și generează posibilitatea de
schimbare. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002)

O altă noțiune importantă este aceea de ”poziție de viață” care se conturează de obicei chiar
înainte de 7 ani, pe baza relațiilor familiale care au răspuns bine sau mai puțin bine nevoilor și
emoțiilor Copilului Spontan. Ea va influența ulterior maniera de interacțiune cu ceilalți,
deteminând o anume funcționare a stărilor Eu-lui. (Cardon, Lenhardt, Nicolas, 2002). În
cartea sa „Ce spui după Bună ziua?”, Eric Berne descrie aceste poziţii universale ale fiecărui
om:
Eu sunt ok-tu eşti ok – poziţia sănătoasă, poziţia eroilor şi prinţilor
Eu nu sunt ok-tu eşti ok – poziţia depresivă,
Eu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia arogantă, a mediocrilor
Eu nu sunt ok-tu nu eşti ok – poziţia inutilităţii
Tot aici el vorbeşte pe larg despre concepte ca scenariul de viaţă, contrascenariu, programare
parentală, punând toate aceste concepte într-o formă unică şi coerentă care a atras foarte mulţi
adepţi din rândul psihologilor practicanţi sau teoreticieni. (Berne, 2006)

Printre reprezentanții de seamă ai analizei tranzacționale se numără Claude Steiner, Steven

Karpman, Thomas Harris, Muriel James, Jacqui Schiff, Mavis Klein. (Cardon, Lenhardt,
Nicolas, 2002)
 1) Care sunt fundamentele analizei tranzacționale conform lui Eric Berne?
2) Discutați conceptele cheie din analiza tranzacțională.
3) Ce descrie conceptul de ”poziție de viață” în analiza tranzacțională.

8. Psihoterapia existențială

În teoria existențială, viața este asemuită cu o călătorie pe un vas, pe care ne-am trezit fără să
știm ce destinație are și fără să cunoaștem durata călătoriei. Cei care merg alături de noi în
această călătorie sunt la fel de neștiutori ca și noi. Pe acest drum, poți alege să fii un călător
trist, agresiv, deprimat, frustrat sau unul care acceptă cu bucurie tot ce-i oferă acest drum și
încearcă să afle ce poate face el pe o astfel de navă, care este rolul său pentru ceilalți, pentru
călătoria pe care o are de parcurs. Această metaforă subliniază toate conceptele esențiale din
existențialism care au inspirat numeroase opere de artă dar și un curent actual și de succes în
psihoterapie. (Ionescu, 2001).

Originile existențialismului ar putea fi plasate în opera lui Kierkegaard care a publicat în 1840
un număr de scrieri existențialiste importante. Ulterior, Martin Heidegger și Karl Jaspers au
continuat această cale a filozofiei existențialiste. În acelați curent s-au înscris și Jean-Paul
Sartre, Albert Camus, Miguel de Unamuno sau Martin Buber care însă au preferat expunerea
literară în locul celei filozofice. O altă influență importantă o regăsim în psihologia umanistă
care împărtășește o serie de principii comune cu psihologia existențialistă. O serie de
psihologi influenți din acest domeniu sunt regăsiți în citările frecvente ale psihologiei
existențiale: Maslow, Pearls, Bugental, Buhler, Ramirez, Frankl, Laining, Rollo May. (Yalom,
2010)

Principalul reprezentant al acestei direcții este Rollo May, psiholog și psihanalist, care în 1972
afirma că unul dintre motivele care stau la baza ”nevrozei” omului modern este abolirea
propriei voințe și capacități decizionale și recomandă încercarea de a-l determina pe pacient să
conștientizeze propria putere de decizie. El sugerează utilizarea termenului de decizie care
reunește voința și dorința. (Ionescu, 2006)

Angoasa existențialistă este și ea unul dintre subiectele centrale ale psihologiei existențialiste
– sentimentul că ești obligat la o serie de opțiuni ale căror consecințe nu le cunoști, sau cum
exprima Sartre – sentimentul necunoașterii efectului opțiunilor noastre. Pentru May, angoasa
reprezintă incapacitatea de a te orienta în propria existență. (Ionescu, 2006)
Alături de voință și angoasă, o a treia temă centrală a psihologiei existențialiste este moartea,
subiect care îl determină pe May să afirme că este singurul fapt absolut în viață care
individualizează omul ”nimeni nu poate muri pentru mine; este singurul lucru care sunt
obligat să-l fac pentru mine însumi”. Trecând printr-o experință dramatică personală, May
învață să înfrunte problema morții, inspirat în principal de filozofia lui Kierkegaard (lucrarea
– ”Conceptul de teamă”), și afirmă că din acel moment relația sa cu timpul s-a schimbat din
”timp stăpân” în ”timp cadou”, reușind să trăiască deplin fiecare zi a existenței sale. (Ionescu,
2006, pag. 176-177)

Un alt concept cheie este acela de ”ființă-în-lume”, care implică pacientul în autodescoperire
alături de terapeut. Este fundamental ca terapeutul să-l descopere pe cel care stă în fața lui
dincolo de conceptele și proiecțiile proprii. Întrebările precum: cine sunt eu ca ființă în lumea
acesta?, de unde provin?, cum pot să mă regăsesc sau să mă accept?, ajută pacientul să se
descopere pe sine și pe terapeut să-l perceapă în integritatea ființei sale în lume. Pacientul este
un proces și nu un produs pentru că viața este o trecere dinamică între ceea ce a fost și ceea ce
va urma. (Ionescu, 2006)

Unul dintre cei mai prolifici autori contemporani și promotor al acestei forme de psihoterapie
este Irvin Yalom. Precum predecesorii săi, el afirmă că această formă de terapie este centrată
pe conflictul generat de confruntarea individuală cu problemele existenței de zi cu zi, sau
grijile fundamentale. El descrie patru astfel de griji fundamentale care pot determina un
conflict dinamic existențial:

- moartea
- libertatea
- izolarea
- lipsa sensului

Structura dinamică descrisă de Freud este păstrată și în structura existențială dar cu un cu totul
alt conținut. Astfel, formula pulsiune - angoasă - mecanism de apărare, este înlocuită de
conștiința grijii fundamentale - angoasă - mecanism de apărare.

Din nou, spre deosebire de psihanaliză care se centrează pe trecut, psihoterapia existențială
este centrată pe viitor. Trecutul cuiva este important în măsura în care face parte din existența
actuală și contribuie la modul în care omul se confruntă cu grijile existențiale. (Yalom, 2010)
Deși cele patru griji fundamentale pot face separat obiectul terapiei, ele sunt strâns împletite și
crează subtextul terapiei, furnizând atât conținut cât si dinamică procesului terapeutic și
relației terapeutice. Voința, asumarea responsabilității, raportarea la terapeut și angajarea în
viață sunt modalități și procese cheie pentru schimbarea terapeutică. (Yalom, 2010)

1) Care sunt rădăcinile psihoterapiei existențialiste și principalii ei reprezentanți?

2) Discutați pe grupe de lucru cele patru concepte fundamentale din psihoterapia
existențială și da-ți exemple de comportamente dezadaptative generate de acestea.

9. Terapia centrată pe persoană sau ”non-directivă”

Teoria care stă la baza acestei forme este dezvoltată de Carl Rogers (1902-1987) și are o
orientare optimistă, umanistă și existențială. Autorul subliniază că fiecare individ posedă
capacitatea de a crește pozitiv și de a se autovindeca. Psihopatologia se instalează atunci când
clenții, de obicei în copilărie, nu capătă sentimentul valorii sau al dragostei decât dacă adoptă
anumite comportamente specifice. Este o formă de terapie nondirectivă pentru că terapeutul îl
urmează pe client în demersurile acestuia privind explorarea trecutului, prezentului sau
viitorului, având încredere în capacitatea acestuia de autovindecare. (John Sommers-
Flanagan, Rita Sommers-Flanagan, 2004)

Rogers lansează această formă de psihoterapie în 1961, pe baza teoriei dezvoltării autonome a
personalității. Ideile lansate de el par acum extrem de familiare pentru că în decursul timpului
au cunoscut o vastă popularizare, dar la momentul lansării cărții ”On becoming a person”,
aceste idei erau revoluționare. Într-un context dominat de ideile freudiene, Rogers vine și
afirmă că tot ce are omul nevoie este să fie acceptat într-o relație. (Rogers, 2008)

Astfel, terapia vine să ofere acest gen de relație, între terapeut și pacientul care vorbește
despre sine în prezent, despre emoțiile și trăirile lui, se stabilește o relație deschisă, bazată pe
respect și înțelegere, astfel pacientul mergând spre redimensionarea și consolidarea Eu-lui
prin redobândirea capacității de valorizare, ierarhizare și reevaluare. (Gorgos, 1985)

Rogers subliniază ideea centrală pe care construiește această formă de terapie prin următoarea
frază: ”Dacă pot oferi un anumit tip de relație, cealată persoană va descopri în sine capacitatea
de a folosi acea relație în scopul creșterii și se va produce schimbarea și dezvoltarea
personală” (Rogers, 2008, pag. 70).
Sintetizând propria teorie, Rogers afirmă că dacă terapeutul este capabil să ofere o relație:

- autentică, transparentă, în care să fie capabil să-și trăiască și să-și exprime propriile
sentimente;
- de acceptare caldă și prețuire pentru celălalt;
- cu o capacitate de a-i vedea lumea așa cum o vede el;

Atunci clientul este capabil:

- să perceapă și să înțeleagă aspecte din el însuși pe care anterior le-a refulat;

- să devină mai bine integrat și mai capabil să funcționeze eficient;
- să devină în mai mare măsură așa cum își dorește să devină;
- să fie mai independent și mai încrezător în sine, mai unic și cu o mai bună exprimare
de sine;
- să manifeste o mai bună înțelegere și acceptare față de alții;
- să se confrunte mai adecvat și mai confortabil cu problemele vieții.

Acestea sunt premisele pe care Rogers le afirmă ca fiind valabile nu doar pentru realțiile
terapeutice ci pentru relațiile umane, în general. (Rogers, 2008, pag. 76)

Ideea unei psihoterapii non-directive, lipsită de diagnostice și interpretări părea să fie la acel
moment istoric lipsită de seriozotate și competență. Ceea ce oferă însă Rogers acestei non-
directivități în tehnici și metode este însă ”centrarea pe persoană„, oferirea unei anumite
atitudini față de client pentru a-l stimula să se dezvolte personal. Prin urmare non-
directivitatea presupune abținerea terapeutului de la judecăți de valoare asupra clientului și
acțiunilor sale dar utilizarea ”judecății„ ca și proces cognitv în raport cu nevoile clientului și
cu ghidarea lui în procesul de autodezvoltare și autovindecare. (Luca, A., în Mitrofan, 2000)

Una dintre puternicele credințe ale lui Rogers este aceea că dincolo de toate problemele cu
care se prezintă clientul în cabinet, probleme diverse și complexe, stă o singură întrebare
esențială - ”Cine sunt eu cu adevărat?”, întrebare conștientă sau nu, care duce către
descoperirea și devenirea lui însuși. Contextul de siguranță pe care îl oferă terapia și relația
terapeutică îi permite individului să se miște în ce direcție dorește, să renunțe treptat la măștile
și rolurile fabricate de-a lungul vieții, să devină autentic, fără a-și mai nega sentimentele, fără
a mai fi conformist de dragul păstrării aparențelor, fără a mai folosi raționalitatea intelectuală
ca paravan în relațiile cu ceilalți. Acesta este procesul prin care Rogers consideră că individul
devine o Persoană. (Rogers, 2008)

1) Care sunt principiile pe care își fundamentează Rogers teoria?

2) Ce oferă relația terapeutică în viziunea lui Rogers?

10.Terapia scurtă bazată pe obiective și soluții

Acest tip de terapie a apărut ca și răspuns la terapiile de lungă durată, care se focusau fie
asupra descoperirii cauzalității simptomatologiei, fie asupra dinamicii psihice, fie asupra
factorilor care întrețin simptomul. Domeniul terapiei a fost și el puternic influențat de
schimbările în plan macroeconomic și cultural iar acest tip de terapie vine să servească
interesele omului modern care își dorește o rezolvare rapidă aproblemelor sale și nu neapărat
una de profunzime. În consecință, terapiile scurte centrate pe obiective și soluții vizează
înlăturarea simtomului prin focusarea asupra mijloacelor de rezolvare aici-și-acum și nu în
ultimul rând prin centrarea asupra viitorului. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Dacă în alte tipuri de terapie exista ideea că descoperind cauza și înlăturând-o dispărea
simptomul, în această formă de terapie cauza este ignorată și se pornește de la supoziția că
orice problemă are o soluție sau mai multe, iar terapeutul împreună cu clientul sunt capabili să
găsească, să descopere aceste soluții sau să le construiască. (Walter și Peller în Dafinoiu și
Vargha, 2005).

De Shazer afirma că în terapiile scurte utilizăm ceea ce ne aduce clientul pentru întâmpinarea
nevoilor sale, astfel încât acesta să-și construiască o viață satisfăcătoare. În 1968 a fost fondat
Institutul de Cercetări Mentale de la Palo Alto, California. În 1974, apare o lucrare
semnificativă a domeniului – ”Brief Therapy – Focus Problem Resolution” scrisă de
Weakland, Fisch, Watzlawick și Bodin. În același an, la Milano, apare ” The Treatment of
Children Through Brief Therapy of Their Parents”, scrisă de Selvini-Palazzoli, Boscolo,
Cecchin și Prata. De Shazer, fără cunoștința publicației de la Palo Alto începe să dezvolte
această metodă și o prezintă în 1975 în lucrarea ”Brief Therapy: Two’s Company”. În aceeași
perioadă apar, prin urmare, o serie de lucrări care au două idei comune: ”Problemele: cum
sunt menținute?” și ”Cum să rezolvăm problemele?”. (De Shazer, 1985)
Terapia scurtă centrată pe soluții respectă trei etape importante:

a. definirea a ceea ce-și dorește clientul mai degrabă decât a ceea ce nu-și dorește;
b. identificarea a ceea ce funcționează deja și dezvoltarea de comportamente în acest
sens;
c. dacă ceea ce face clientul nu conduce la o soluție aunci trebuie făcut altceva. (Dafinoiu
și Vargha, 2005).

Este de asemenea, o formă terapeutică care se bazează pe o serie de principii bine definite, iar
Dafinoiu și Vargha descriu câteva dintre ele:

1. Centrarea pozitivă pe soluție și pe viitor au rolul de a facilita schimbarea în direcția

dorită.
2. Excepțiile sugerează soluții.
3. Schimbarea se manifestă tot timpul.
4. O schimbare mică duce la schimbări mai mari.
5. Cooperarea este inevitabilă – nu există eșec, există feed-back.
6. Oamenii au resursele necesare rezolvării problemelor lor. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Walter și Peller afirmau, în 1992, că psihoterapia este un efort orientat către un anumit
obiectiv sau soluție, având clientul ca expert. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

Din această perspectivă, în cadrul terapiei se formulează împreună cu clientul obiective

realizabile și pentru a atinge acest deziderat, trebuie respectate o serie de criterii esențiale în
această formă de terapie:

1. Obiectivele trebuie formulate într-o formă afirmativă.

2. Formularea trebuie să cuprindă termeni de acțiune și nu de stări interne.
3. Obiectivele sunt formulate în termeni de aici-și-acum.
4. Pentru a fi eficiente trebuie formulate cât mai specific cu putință.
5. Trebuie să se situeze în domeniul controlat de client.
6. Pe cât posibil, să fie formulate utilizând cuvintele clientului. (Dafinoiu și Vargha,
2005)

Deși respectarea acestor criterii de formulare pare ușoară, de foarte multe ori ne lovim de
credințele și tendințele clienților de a menține problema la nivel practic, deși teoretic dețin
toate instrumentele pentru a o aplicare corectă și obținerea unor rezultate pozitive în
schimbare. În alte situații, chiar dacă schimbarea se produce pentru un interval scurt, vechile
pattern-uri comportametale sau emoțioanle pot să se reinstaleze rapid.

O Conell, în 1998, afirma că sarcina terapiei este și de a menține și amplifica schimbarea

terapeutică printr-o serie de întrebări care orientează clientul. Astfel, pentru strategiile de
menținere a schimbării terapeutice, terapeutul poate formula următoarele tipuri de întrebări:
”Ce ar trebui să se întâmple pentru ca schimbările să continue să se manifeste?”, ”Care ar fi
primul lucru pe care îl vei face când vor apărea primele semne că problema se manifestă din
nou?”, ”Cine ar putea să te ajute să faci toate acestea?”, etc. Strategiile învățate în timpul
terapiei trebuie valorificate și după sfârșitul terapiei, iar terapeutul va pune acele întrebări
care-l vor ajuta pe client să conștientizeze valoarea celor învățate: ”Ce ai învățat din tot ce ai
făcut până acum?”, ”Ce ai învățat să nu mai faci?”, ”Ce vei câstiga când vei abandona falsele
soluții?”, etc. (Dafinoiu și Vargha, 2005).

Dacă în decursul terapiei clientul nu înregistrază progresele dorite, terapeutul ar trebui să ia în

considerare următoarele întrebări? ”Cine este clientul nostru?”, ”Cine se plânge și de ce
anume?”, ”Cine dorește schimbarea?”, ”Cine percepe problema?”, ”Care este obiectivul?”,
”Cum vom ști dacă l-am atins?”. Watts afirma, pe de altă parte, că în aceeași situație în care
terapia rămâne fără rezultat, trebuie să determine terapeutul să se gândească dacă nu cumva
întrebările au fost greșit puse. (Dafinoiu și Vargha, 2005)

1) Definiți terapia scurtă bazată pe obiecive și soluții.

2) Enumerați etapele pe care această formă de terapie le propune.
3) Care sunt principiile pe care Dafinoiu și Vargha le enunță pentru terapiile scurte?
4) Discutați criteriile esențiale de formulare a obiectivelor în terapiile scurte și
argumentați respectarea acestora.

11.Psihoterapia experiențială. Terapia Unificării

Această formă de psihoterapie consideră omul ca pe o entitate activă, auto-afirmativă care

dispune de un potențial latent pe care îl poate valorifica. Acest obiectiv este posibil prin
atingerea potențialului maxim al propriului Eu, prin conștientizarea semnificației lumii sale
interne și externe aupra căreia poate acționa. (Holdevici, Vasilescu, 1993)
Experimentarea reprezintă multitudinea de acțiuni pe care la poate îndeplini o persoană, de a
autoexplora și autoevalua, de a se autoaccepta, de a-și extinde câmpul conștienței, așa cum
afirma Mitrofan în definirea acestui tip de terapie. Acțiunea este subiectul proceselor interne
și a comportamentelor care ne leagă de lumea exterioară iar vindecarea survine prin
armonizarea cu noi înșine prin deblocarea resurselor creatoare de care beneficiem fiecare
dintre noi. Aceste resurse sunt cele pe care în copilărie le utilizăm în joc dar pe care mai târziu
le uităm pentru că devenim prea preocupați de conformism, de roluri și măști sociale.
(Mitrofan, 2000)

Terapia unificării a fost fondată de Iolanda Mitrofan și Adrian Nuță și se bazează pe

experiența unificării. Este o nouă formă de terapie experiențială, în care autorii afirmă că a
unifica înseamnă a integra toate fațetele ființei umane, de a face ceva ce este divizat să se
întregească. Actualizarea potențialului individual al persoanei este dezideratul acestei forme
terapeutice, și acest lucru nu este posibil decât într-o situație de stabilitate și unitate internă.
Capacitatea de a ne observa obiectiv, fără a ne judeca sau evalua experința este denumită în
terapia unificării – Starea de Martor și este considerată instrumentul esențial al terapiei. Rolul
terapeutului este de a-l ajuta pe client să devină martorul experințelor interne, de a-l susține și
încuraja atunci când întâmpină un blocaj sau are tendința de a evita confruntarea cu experiența
internă. (Mitrofan, 2000)

Relația terapeutică în această formă de terapie este văzută ca o relație de ”tip creativ-
empatic”, fiind în aceeași măsură nutritivă și deblocantă emoțional, dar cu implicații și asupra
domeniului cognitiv și comportamental. Se pune accent asupra evoluției spirituale a
terapeutului pentru a promova prin el însuși un model de sănătate mentală și morală. Dacă
terapia unificării se aplică grupurilor, se recomandă echipa terapeutică care este formată din
terapeut, coterapeut, un observator avizat (agent facilitator și provocator în procesul
terapeutic) și un videocameraman. (Mitrofan, 2000)

Modalitățile de abordare în terapia unificării sunt holistice, cu influențe semnificative din

terapiile gestalt și somato-analitice. Tehnicile specifice precum dansul, muzica, artele vizuale,
scenariul metaforic, sunt utilizate ca simboluri pentru autoanaliză și insight, pentru
redobândirea autenticității și a libertății de exprimare. Autorii descriu câteva etape esențiale
prin care trece clientul în procesul de autorestructurare și dezvoltare personală:

- Provocarea și experimentarea
- Autoanaliza clarificatoare
 - Exercițiul resurselor creative și al alegerilor proprii
- Transformarea personală creativă unificatoare (Mitrofan, 2000)

Ceea ce este de asemenea esențial de subliniat despre această nouă viziune terpeutică este
tratarea și considerarea ființei umane ca întreg, prin urmare diferit de formele terapeutice care
tratează cauza sau de cele care abordează direct efectele. Orice problemă implică un proces,
prin urmare întrega ființă este implicată în acest proces și singura abordare coerentă este cea a
unificării ființei pentru redescoperirea capacităților proprii de vindecare. (Mitrofan, 2000)

1) Care este dezideratul terapiei unificării? Discutați ideile pe care se fundamentează

această formă terapeutică.
2) Din ce domenii își împrumută terapia unificării tehnicile și metodele pe care le
utilizează? Descrieți câteva dintre aceste tehnici.

12.Psihoterapia integrativă

Eclectic (eklegein, gr.) – a alege.

Integrare (integrare, lat.) – a face complet, a desăvârși , a întregi

În psihoterapia integrativă, termenul de eclectictism poate desemna utilizarea de către un

terapeut a unor metode și tehnici care sunt situate în afara propriei școli și orientări terapeutice
dar fără ca acest lucru să provoace o restructurare teoretică a orientării de bază. (Dafinoiu,
2001)

Mișcarea contemporană de integrativism psihoterapeutic a contribuit la aprecierea diversității

și competiției în cadrul domeniilor psihopatologiei și psihoterapiei. Beck și Alford
argumentează încadrarea terapiei cognitive în zona integrativă, afirmând că aceasta furnizează
un cadru teoretic în care pot fi încorporate tehnicile clinice ale altor abordări cunoscute,
încorporează explicații ale comportametului pe baza feed-back-ului dat de mediu, pe lângă
abordările tradiționale mecaniciste. De asemenea, nu neglijează concentrarea asupra
inconștientului, ci încearcă să aducă în conștiință conținutul cognitiv inconștient. (Beck,
Alford, 2011)

Necesitatea psihoterapiei integrative s-a născut din practica psihoterapeutică care, din ce în ce
mai mult în ultimele decenii a început să recunoască limitările impuse de o școală terapeutică,
în cazul unor patologii specifice. O altă limitare este cea produsă de întâlnirea cu
personalitatea și individualitatea pacientului care răspunde sau nu pozitiv la utilizarea unei
singure metode terapeutice. Creativitatea terapeutului, nevoia lui de a aborda în manieră
particulară fiecare caz în parte, combinând de cele mai multe ori tehnici din școli terapeutice
diferite pentru a obține cele mai bune rezultate împreună cu pacientul, începe să primeze în
fața respectării cu strictețe a unor tehnici sau metode aparținând unei singure școli
psihoterapeutice. (Dafinoiu, 2001)

Pentru Beitman și colab., în 1989, integrarea este văzută ca:

- conciliere sau relații cordiale dintre diverse abordări

- convergența ideilor și a practicii
- utilizarea oricăror elemente din diverse școli terapeutice pe care le consideră necesare
sau benefice pentru pacient (O`Brian și Houston, 2009)

Motivele pentru care din ce în ce mai mulți terapeuți aleg abordarea integrativă sau eclectică
sunt descrise de Norcross și Newman, în 1998, ca fiind următoarele:

- popularizarea din ce în ce mai mare a diverselor forme terapeutice

- mediul socio-economic
- succesul terapiilor scurte, centrate pe problemă
- posibilitatea clienților de a experimenta tratamente diverse
- diferențe nesemnificative între rezultatele pozitive obținute de diferite școli
terapeutice, etc. (Dafinoiu, 2001)

Din ce în ce mai mulți terapeuți se declară integrativi. În SUA, între 40-60% recunosc această
orientare, iar Bergin și Garfield, într-un studiu din 1994 relevă un procent între 29 și 68 din
totalul terapeuților intervievați. (Dafinoiu, 2001)

1) Ce reprezintă terapia integrativă?

2) Care sunt principalele motive pentru care psihoterapeuții se orientează către
psihoterapia integrativă?

B. Psihoterapii colective
 1. Psihoterapii de grup

Psihoterapiile de grup își au originea în acțiunile lui Pratt, în 1905, care introduce metoda
claselor pentru pacienții bolnavi de tuberculoză. Ulterior Buck va face grupuri pentru pacienții
hipertensivi, Choppel pentru cei cu ulcer, etc. În anii 1920, autorii care au avut o contribuție
semnificativă la teoretizarea tehnicilor de grup au fost Low, Klapman, Bierer, etc. Freud
aduce și el o serie de clarificări importante prin lucrările ”Totem și tabu”, ”Psihologia
colectivă și analiza Eu-lui”. În 1947, o lucrare esențială pentru domeniu va apărea cu titlul
”Terapia de grup – un grup de diagnostic”, scrisă de Kurt Lewin, care a aplicat psihologia
formei în studiul grupului. (Gorgos,1985)

Din anii 40 până în prezent terapia de grup a suferit numeroase modificări și influențe iar
diversitatea formelor sale astăzi este copleșitoare – grupuri pentru tulburări de panică, pentru
obezitate, pentru prevenirea recăderilor depresive, pentru bătrânii amnezici și pentru cei care
îi îngrijesc, pentru victimele abuzurilor sexuale, pentru familii disfuncționale, și enumerarea
poate continua. (Yalom, 2008)

Tehnicile utilizate în cadrul terapiilor de grup sunt și ele multiple îmbrăcând tot atâtea forme
câte terapii individuale există. La granițe grupurilor de terapie se situează grupurile de suport
mutual, de genul AA, sau grupurile pentru supravietuitorii incestului, etc., care deși nu sunt
formal grupuri de terapie sunt cu siguranță terapeutice. (Yalom, 2008)

Indiferent de tehnica utilizată, scopul terapiei de grup este acela de a utiliza interacțiunile care
apar la nivelul grupului, în scopul depășirii diferitelor dificultăți emoționale și relaționale ale
membrilor grupului. Ca și formă de organizare, avem de-a face cu grupuri închise, cu un
număr de membri stabilit de la început, sau deschise, care mai primesc membri pe parcursul
derulării întâlnirilor. De regulă, un numaăr mai mare de 15 persoane nu este acceptat și durata
întâlnirii nu depășește 2 ore. (Gorgos,1985)

Cele mai utilizate metode în cadrul grupului sunt:

- identificarea
- universalizarea
- coeziunea
- transferul
- catharsisul
Yalom afirma că pentru a fi eficientă, terapia de grup trebuie să se bazeze pe interacținea
interpersonală din aici-și-acum. La început, grupul oferă cadrul necesar unei interacțini libere
a membrilor grupului pentru ca ulterior, terapia să îi ajute să identifice și să înțelegă ce nu
merge în maniera lor de interacțiune și să-i ajute să modifice acest tipar neadaptativ. Autorul
descrie unsprezece factori terapeutici esențiali în terapia de grup, înțelegând prin aceștia acele
elemente sau mecanismele care produc schimbarea:

- inocularea speranței
- universalitatea
- distribuirea informațiilor
- altruismul
- recapitularea corectivă a grupului familial primar
- dezvoltarea tehnicilor de socializare
- comportamentul imitativ
- învățarea interpersonală
- coeziunea grupului
- catharsisul
- factorii existențiali

El afirmă de asemenea că acestă includere a factorilor determinanți nu este definitivă, autori

diferiți luând în calcul alți factori ai schimbării, dar cu certitudine, sunt interdependenți și pot
funcționa ca părți distincte ale procesului de schimbare. De exemplu, înțelegerea de sine
acționează la nivel cognitiv, tehnicile de socializarea acționează la nivelul sferei
comportamentale iar la nivel emoțional poate acționa catharsisul. (Yalom, 2008)

Terapetul de grup trebuie să aibă o pregătire temeinică și o experiență clinică bogată pentru că
trebuie să facă față unei problematici diverse și complexe. Terepeutul de grup poate lucra în
colaborare cu un co-terapeut și acest fapt, conform cercetărilor în domeniu, prezintă atât
avantaje cât și dezavantaje. Avantajele constau în faptul că împreună au o arie observațională
mai mare și împreună pot genera mai multe ipoteze și mai multe strategii. De asemenea, pot
cataliza mai bine reacțiile transferențiale și pot scoate mai bine în evidență natura
distorsiunilor. În cazurile grupurilor dificile, cum sunt cele pentru bolnavii de cancer sau HIV,
susținerea și completarea reciprocă sunt foarte importante. Alte situații favorabile co-terapiei
sunt acelea în care unul este bărbat și celălalt femeie, pentru că evocă o imagine a familiei
primare mult mai puternică, sau în care co-terapeut este un terapeut începător care va învăța
foarte mult din experiența directă de lider de grup. (Yalom, 2008)

Datorită diversității problematicii psihoterapiei de grup ne vom limita la cele prezentate ca

fiind câteva dintre elementele introductive în complexitatea acestei forme de terapie.

1) Care au fost principalele contribuții la dezvoltarea psihoterapiei de grup?

2) Care este viziunea lui Yalom privind psihoterapia de grup?

2. Psihodrama

Această formă de psihoterapie de grup vine să investigheze, prin intermediul unor tehnici
dramatice, personalitatea, relațiile și emoțiile participanților la grup.
Inspirat de psihanaliză, dar și de alte curente cum ar fi dadaismul și suprarealismul, J.L.
Moreno (1889-1974) și regizorul Stanislavsky, propun această metodă de investigare în care
participantul își joacă propriul rol, pentru a se înțelege mai bine. Scena cuprinde
protagonistul, ego-urile auxiliare (participanți care îndeplinesc diverse cerințe ale
protagonistului) și directorul sau liderul grupului care are rolul de a-i ghida pe ceilalți în
scopul unei cunoașteri de sine aprofundate. Sunt utilizate ca tehnici – spontaneitatea și
conceptul de rol. Interpretarea scenei psihodramatice este rolul directorului de grup iar
finalitatea este diminuarea tensiunilor conflictuale, depășirea barierelor emoționale și a
problemelor generate de acestea. (Gorgos,1985)

Ca metodă, s-a născut în deceniul patru din secolul XX, din lucrul cu copiii, din influențele
scenelor teatrale, dar și din lucrul lui Moreno, cu el însuși, așa cum afirma: ”psihodrama vieții
mele a precedat psihodrama ca metodă. Am fost primul pacient al terapiei psihodramatice,
protagonist și conducător în același timp...” (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000, pag. 103).

Metoda pe care se bazează psihodrama integrează analiza cognitivă cu implicarea

experiențială, participativă. Acțiunea la care este provocat clientul îl ajută să aducă în prim-
planul conștiinței emoții și gânduri pe le-ar fi reprimat dacă ar fi trebuit doar să vorbească
despre ele, convertind reprezentarea interioară într-una exterioară. Prin urmare o tensiune
internă se transformă în acțiune și este înțeleasă și cuprinsă diferit la nivel intern, ajutând
clientul să se echilibreze mental astfel încât să ajungă în acord cu cerințele externe dar și cu
cele interne. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)
Fermeta Jude descrie principalele instrumente cu care operează psihodrama: conducătorul
terapeut, grupul, protagonistul și eurile auxiliare.

Conducătorul terapeut are următoarele atribuții:

- are rol de stimulare a exprimării fizice în deplină siguranță;

- ajută clientul să dea formă expresivă conținuturilor sale mentale;
- nu formulează judecăți de valoare;
- are o contribuție interpretativă asupra dinamicilor psihice exprimate în grup;
- dirijează activitatea grupului și a subiectului astfel încât să existe și experiențe de tip
fuzional cât și de tip individualizant.

Grupul:

- respectă regulile directorului/liderului;

- acționează în condițiile în care fiecare pesoană este percepută și tratată ”aici-și-acum”
- devine auditoriu (spectator) când cedează scena unui subiect (protagonist) și se pune la
dispoziția nevoilor acestuia

Protagonistul:

- exprimă propria realitate interioară exprimând roluri în mod creativ;

- alege eurile auxiliare din grup (auditoriu) care vor juca realitățile lumii sale interioare.

Eurile auxiliare:

- joacă rolurile atribuite de protagonist într-o manieră adecvată strategiei terapeutice

alese de director;
- dispun de o marjă de libertate în crearea rolului. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

Blatner afirma că eul auxiliar poate îndeplini șase roluri:

- rolul unei persoane semnificative din viața protagonistului;

- dublul – când ia rolul alter-egoului protagonistului ajutându-l să-și exprime trăirile
interioare cu mai multă claritate;
- personaje generice - polițist, profesor, vecin – care fac parte din situația
psihodramatică dar nu sunt cunoscute de protagonist;
- persoanje fantastice – vrăjitoarea, zâna, monstrul, etc.;
- un obiect sau o ființă semnificativă pentru protagonist – tablou, câine, copac, etc.;
 - un concept abstract sau un stereotip colectiv – rațiunea, sensibilitatea, biserica,
societatea, adevărul, etc.

Tot el descrie principalele tehnici psihodramatice prin care directorul ajută protagonistul să
pună în scenă propriile trăiri, experiențe, conflicte: tehnica dublului (o pesoană, prin
identificare cu protagonistul, exprimă ceea ce acesta nu reușește șă exteriorizeze), solilocviul
(a pune în cuvinte un conținut implicit care nu apare în acțiune), eurile multiple, monodrama,
exagerarea comunicării nonverbale, inversiunea de rol, feed-back-ul auditoriului, proiecția în
viitor, magazinul magic, etc., fiecare având rol specific în procesul de clarificare, insight și
deblocare persoanală. (Nicolae, A., în Mitrofan, 2000)

1) Cine a fost fondatorul psihodramei și de la ce premise a pornit în construirea teoriei

sale?
2) Discutați principalele instrumente ale psihodramei conform lui Jude și Blatner.

3. Terapii de familie

Lucrările lui Ackermann, Școala de la Palo Alto, studiile privind relațiile socio-familiale și nu
în ultimul rând studiile genetice au influențat dezvoltarea terapiilor de familie. Freud a avut și
el propria influență prin lucrările despre rolul părinților în psihopatologie, ca și Arietti și
Leuba. (Gorgos,1985)

În decursul evoluției domeniului terapiei de familie s-au despris tot atâtea curente ca și în
terapiile individuale, domeniul fiind extrem de captivant. Astfel, enumerăm o serie de tipuri
de terapii de familie care în timp au cunoscut o largă popularizare, aceste forme fiind descrise
de Nichols și Schwartz în cartea lor ”Terapia de familie. Concepte și metode” (2005):

- terapia sistemică de familie – Murray Bowen

- terapia de familie strategică
- terapia de familie structurală
- terapia de familie psihanalitică
- terapia de familie cognitiv-comportamentală
- terapia de familie integrativă
- terapia de familie experențială
- terapia de familie focalizată pe soluții
 - terapia narativă, etc.

Terapiile de familie pot fi utilizate în numeroase probleme care afectează dinamica familială.
Printre acestea enumerăm:
• Conflicte și neînțelegeri familiale (acuze, gelozie, infidelitate)
• Dificultăți de relaționare și comunicare în cuplu, cu copii sau rudele
• Dificultăți de comunicare și relaționare cu adolescenții
• Abuz sau violență
• Situații de criză
• Dificultăți cauzate de boala fizică sau psihică a unui membru din familie
• Tulburări de alimentație (anorexie, bulimie, obezitate)
• Dependență de substanțe ( alcool, tutun, droguri)

Ackermann distinge și el mai multe problematici care pot fi tratate în cadrul ședințelor de
terapie familială: sfătuire familială și conjugală, modificarea sistemelor de comunicare în
cadrul familiei, reorganizarea ierarhiei familiale, terapia vieții emoționale a familiei, a stărilor
de criză familială, etc. (Gorgos,1985)

Mișcarea narativă a ajutat la schimbarea domeniului spre mai mult respect și colaborare cu
familiile. În anii 1990, terapeuții de familie au început să descopere că, ”în timp ce încercau
să înțeleagă forțele ascunse din familie, putea fi folositor, de asemenea, să se acorde atenție
forțelor ascunse din indivizii care formau familiile. Poate aprecierea cea mai completă a
naturii umane stă în înțelegerea completă a eului și a sinelui.” Versiunile de început ale
terapiei de familie au pus familiile într-o lumină rea și le-au criticat pentru menținerea
problemelor. (Nichlos și Schwarz, 2005, p.50)
În terapia narativă de familie apare adevărul experienței trăite, pusă sub forma unei noi
concepții, a unei noi povești (de unde si denumirea orientării) a persoanei despre propria sa
viață. White și Epson afirmă că ”poveștile sunt pline de goluri pe care oamenii trebuie să le
umple pentru ca povestea să fie jucată. Aceste goluri se refac din experiența trăită și din
imaginația oamenilor. Cu fiecare act, oamenii își rescriu viața. Evoluția vieții este
asemănătoare procesului de a redeveni autori, procesului de reintrare a persoanei în poveste,
dezbătând-o și făcând-o a lor.” ( White și Epson, în Mitrofan, 2008)

Această formă de terapie ajută clienții să construiască o poveste alternativă despre ei înșiși,
care este derivată din propria experiență de viață și care uneori nu se potrivește sau chiar
neagă povestea impusă de societate. De aici și motto-ul terapiei narative: Persoana nu se
identifica niciodată cu problema. Problema este problemă. Asta înseamnă că problema are
propria sa identitate, diferă de identitatea persoanei. În felul acesta apare cea mai cunoscută
tehnică a terapiei narative: externalizarea, ca răspuns la interiorizarea problemei. Prin întrebări
de genul: cum îți afectează această problemă viața?, terapeutul separă problema de persoană.

Metoda externalizării îi ajută pe terapeuți să perceapă clienții ca având anumite părți ce nu

sunt contaminate de simptom. Aceasta duce automat la o nouă viziune asupra persoanei, ca
liberă si responsabilă de alegerile pe care le face în relația sa cu problema respectivă.

White consideră că practica externalizării:

- reduce conflictele neproductive referitoare la cine este responsabil pentru problema aparută,
- subminează sentimentul de eșec
- pavează calea persoanei spre a coopera cu ceilalți, spre a se uni în lupta lor cu problema
- oferă noi posibilități ca persoana să acționeze pentru a-și recupera viața și relațiile cu alte
persoane de sub influența problemei.
- eliberează persoana pentru a aborda problemele serioase mai ușor și mai eficient,
- oferă posibilitatea existenței unui dialog, mai degrabă decât un monolog, cu privire la
problemă (Mitrofan, 2008)

Mitrofan I. și Diana V. (2001) vorbesc despre terapia de familie de tip experențial care are
ca obiectiv sensibilizarea membrilor familiei la nevoile și sentimentele celorlalți. Cele mai
utilizate metode în cadrul acestui tip de terapie sunt:

- Sculptura familială – fiecărui membru al familiei i se cere să-i așeze pe ceilalți într-un
tablou semnificativ
- Interviul cu păpușile familiale – unul dintre membrii familiei este solicitat să pună în
scenă o poveste utilizând păpuși
- Art-terapia familială – fiecare membru este rugat să deseneze un tablou care să îi
reprezinte ca familie

Această formă de terapie se bazează pe teoriile psihologiei umaniste a anilor 1960. Ideea
centrală pe care se fundamentează este că terapia trebuie să ofere un context în care să conteze
calitatea experienței în care membrii familiei își exprimă sentimentele în mod autentic și
găsesc astfel calea către împlinerea personală. (Mitrofan, Vasile, 2001)
Reprenzentanți de seamă ai acestei forme de terapie sunt în special acei terapeuți care au
îmbrățișat metodele sistemice, precum: Carl Whitaker, Virginia Satir, Leslie Greenberg,
August Napier, etc.

În 1972, Virginia Satir descrie principalele shimbări pe care sunt așteptate în cadrul terapiei
de familie:

1. Fiecare membru al familiei ar trebui să fie capabil să exprime onest ceea ce simte și
gândește despre el însuși și despre ceilalți, în prezența celorlați membrii ai familiei;
2. Deciziile în familie ar trebui luate pe bază de negociere și explorare și nu prin
impunerea puterii, ținând seama de unicitatea fiecărui membru al familiei;
3. Diferențele dintre membrii familiei ar trebui conștientizate și utilizate ca resurse
pentru creștere. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Whitaker afirmă că simțul familial sau aparteneța la familie și libertatea individuală se

intercondiționează. El pune accent pe valoarea experienței de dragul experienței înseși,
aceasta având rolul de a distruge expectațiile rigide, de a debloca conștientizarea și de a
debloca individuația. Capacitatea de a deveni ei înșiși îi va ajuta să-și recâștige capacitatea de
a avea grijă de ceilalți. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Tehnicile utilizate în cadrul terapiei experențiale sunt de două feluri:

- Tehnici structurate: cu scopul stimulării trăirilor afective (sculptura familială, desenul

familiei, modelajul sau dansul) și deblocării spontaneității și comunicării. Terapeutul îi
ghidează activ în conștientizarea propiilor trăiri, imagini de sine, percepții reciproce,
etc.
- Tehnici nestructurate care insistă asupra ideii de a fi pur și simplu cu familia, și de a fi
ei înșiși în relațiile de familie, de a împărtăși o experiență intensă, emoțională, de ”aici
și acum”. Conform lui Whitaker, familia trebuie privită ca un tot unitar și este de evitat
reacția de transfer asupra unui membru sau altul al familiei. În acestsens poate fi utilă
prezența unui coterapeut care să observe relațiile terapeutului cu membrii familiei și să
le discute după ședință. (Mitrofan, Vasile, 2001)

Terapia de familie, indiferent de forma sa sau de mijloacele utilizate, are rolul de a sprijini
dezvoltarea individuală a membrilor familiei într-un cadru sigur, confortabil, asigurat de un
climat familial armonios, cu libertate de exprimare și cu emoții autentice exprimate față de
ceilalți. Este mediul care pregătește și antrenează membrii familiei pentru extinderea tipurilor
de relații existente la nivelul ei, la nivel social, ceea ce o face extrem de importantă pentru
succesul sau eșecul capacității de adaptare sănătoasă a individului la mediul său.

1) Care sunt principalele forme de psihoterapie de familie și asupra căror tipuri de

probleme se aplică?
2) Discutați pricipiile psihoterapiei narative de familie.
Bibliografie

Adler, A., 1995, Sensul vieţii, Bucureşti: Editura IRI

Barbier, D., 2005, Ieșirea din depresie. Medicamente sau psihoterapie?, București: Editura
Trei

Beck, A., Alford, B. A., 2011, Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive, București:
Editura Trei

Beck, J., 1995, Cognitive Therapy: Basics and Beyond, New York, London: The Guilford
Press

Berne, E., 2011, Analiza tranzacțională în psihoterapie, București: Editura Trei

Berne, E., 2006, Ce spui după Bună ziua?, București: Editura Trei

Bohart, A.C., Greemberg, L.S., 2011, Empatia în psihoterapie, București: Editura Trei

Cardon ,A., Lenhardt, V., Nicolas, P., 2002, Analiza tranzacțională, București: Editura
Codecs

Dafinoiu, I., (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași: Editura Polirom

Dafinoiu, I., Rotaru, Șt., 2011, Un posibil model al influențelor sugestive, în Jurnal de
Psihoterapie, 2011, 4(2), p. 107-115, ISSN 1844-8070

David, D. (coord.), 2000, Psihoterapie și hipnoterapie cognitiv-comportamentală, Cluj-

Napoca: Editura Risoprint

David, D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, București: Polirom

De Shazer, S., 1985, Keys to Solution in Brief Therapy, New York, London: Norton &
Company

Erickson, M.H., Rossi, E.L., 1979, Hypnotherapy, an Exploratory Casebook, New York,
Irvington Publishers
Fontaine, O., Fontaine, P., (coord.), 2008, Ghid clinic de terapie comportamentală și
cognitivă, București: Polirom
Freud, S., 2011, Despre psihanaliză, București: Editura Herald

Freud, S., 2000, Nevroza la copil, București: Editura Trei

Gheorghiu, V., Ciofu, I., 1982, Sugestie şi sugestibilitate – aspecte psihologice şi psiho-
fiziologice, Bucureşti: Editura Academiei RSR

Ginger, S., 1995, Gestalt Terapia. Arta contactului, București: Editura Herald
Goleman, D., 2008, Inteligența emoțională, București: Editura Curtea Veche

Gorgos, C-tin., (coord.), 1985, Vademecum în psihiatrie, București: Editura Medicală

Hawkins, P.J., 2009, Hipnoza și stresul. Ghid pentru clinicieni, București: Polirom

Higgins, E.T., Shah, J., Friedman, R., 1997, Emotional Responses to Goal Attainment:
Strength of Regulatory Focus as Moderator, Journal of Personality and Social Psychology,
American Psychological Association, Vol. 72, No. 3, 515-525

Holdevici, I., 2011, Psihoterapia anxietății. Abordări cognitiv-comportamentale, București:

Editura Universitară

Holdevici, I., 2011, Tratat de psihoterapie cognitiv comportamentală, București: Editura Trei

Holdevici, I., Ion, B., Ion, A., 2011, Psihoterapii moderne. Noua hipnoză Ericksoniană,
București: Editura Universitară

Holdevici, I., 2004, Psihoterapia de scurtă durată, București: Dual Tech

Holdevici, I., Vasilescu, I.P., 1993, Psihoterapia - un tratament fără medicamente, București:
Editura Știință și Tehnică

Ionescu, Ș., 2006, 14 abordări în psihopatologie, București: Polirom

Iolanda, M., 2005, Consiliere psihologică. Cine, ce și cum?, București: Editura SPER

Ionescu, A., 2001, Psihoterapia existențială, București: Editura SPER

Ionescu, G., 1990, Psihoterapie, București: Editura Științifică

Joyce, P., Sills, C., 2010, Psihoterapie și Consiliere Gestalt, București: Editura Herald.

Mitrofan, I., (coord.), 2000, Orientarea experiențilală în psihoterapie. Dezvoltare personal,

interpersonală, Transpersonală, București: Editura Sper

Mitrofan, I., Vasile, D., 2001, Terapii de familie, București: Editura SPER

Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie-Repere Teoretice, Metodologice şi Aplicative, București:

Editura Sper

Moreau, A., 2005, Viața mea aici și acum. Gestalt-terapia, drumul vieții, București: Editura
Trei

Nichols, M.P., Schwartz, R.C., 2005, Terapia de familie. Concepte și metode, București:
Editura Pearson Education

O Brien, M., Houston, G., 2009, Terapia integrativă – Ghid practic, Iași: Polirom
Peseschkian, N., 2005, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, București: Editura
Trei

Peseschkian, N., 2007, Psihoterapie pozitivă. Teorie și practică, București: Editura Trei

Predescu, V., (coord.), 1989, Psihiatrie, vol. I, București, Editura Medicală

Rank, O., Sachs, H., 2012, Psihanaliza și științele umaniste, București: Editura Herald

Rogers, C.R., 2008, A deveni o persoană. Perspectiva unui psihoterapeut, București: Editura
Trei

Smith, E.E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B.L, Loftus, G.R., 2005, Introducere în
psihologie, Ediția a XIV-a, București: Editura Tehnică

Sommers-Flanagran, J., Sommers-Flanagan, R., 2004, Counseling and Psychotherapy

Theories in Context and Practice: Skills, Strategies, and Techniques, New-Jersey: John Wiley
& Sons, Inc., Hoboken

Stiemerling, D., 2006, 10 abordări psihoterapeutice ale depresiei, București: Editura Trei

Sussman, M.B., 2011, O chemare curioasă. Motivația pentru a deveni psihoterapeut,

București: Editura Trei

Yalom, I., D., 2011, Darul psihoterapiei, Buucrești: Editura Vellant

Yalom, I., D., 2010, Psihoterpia existențială, București: Editura Trei

Yalom, I., D., Leszcz, M., 2008, Tratat de psihoterpie de grup – teorie și practică, București:
Editura Trei

Van Rillaer, J., 2002, Les Therapies comportamentales, Editura Bernet-Danilo, 2e éd

Wills, F., 2012, Psihoterapie şi consilere cognitiv-comportamentală, Bucureşti: Editura

Herald

***www.merriam-webster.com/dictionary/suggestion