Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

Facultatea de drept si stiinţe administrative

Programul de studii: Administraţie publică

Referat la disciplina Drept constitutional

Preşedintele României

Dumitrescu Bianca Elena

Balan Gabriela
Grupa I

Suceava 2017
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................3

CAPITOLUL I: SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUŢIEI

PREZIDENŢIALE........................................................................................6
Secţiunea 1: Instituţia prezidenţială.Repere istorice.....................................6
Secţiunea 2: Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia
română din 2003...........................................................................................7

CAPITOLUL II: PREŞEDINTELE ROMÂNIEI.......................................12

Secţiunea 1: Atribuţiile şefului de stat. Acte si răspundere.........................12
Secţiunea 2: Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din
alte state........................................................................................................16
Secţiunea 3: Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României..............................20
Secţiunea 4: Desemnarea şefului de stat.......................................................22
Secţiunea 5: Durata mandatului şefului de stat.............................................23
Secţiunea 6: Proceduri, solemnităţi, protocol...............................................24
Secţiunea 7: Actele şefului de stat................................................................25
Secţiunea 8: Funcţiile şefului de stat............................................................26

CAPITOLUL III: REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE DE

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI.....................................................................30

CAPITOLUL IV: REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE ÎN

ALTE ŢĂRI ALE UNIUNII EUROPENE..................................................31
Secţiunea 1: Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state
europene........................................................................................................31

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................35

2
 INTRODUCERE

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef, oricât de simbolic
ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice1.
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale.
Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în
contextul împrejurărilor istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte
formele, structurile, împuternicirile, protocoalele2 .
În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de
guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea, cine exercită puterea în
stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod
direct (democraţia)?
Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt
constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii
ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
După forma de guvernământ, statele se clasifică de regulă în două categorii:
monarhii, în care şeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în
care şeful statului, numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă determinată, fie de
popor prin vot direct sau indirect (republici prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie
de Parlament (republici parlamentare).
O analiză din perspectiva dreptului comparat, a modului de reglementare a
instituţiei Preşedintelui, în majoritatea statelor Uniunii Europene consacră forma de
guvernământ republicană, restul reprezentând monarhii constituţionale, ceea ce ne duce la
concluzia că în majoritatea cazurilor predomină teza unui Preşedinte de Republică aflat cât
mai aproape de un monarh constituţional, cu rol de reprezentare şi de arbitru, dispunând de
atribuţii destul de restrânse şi adeseori condiţionate de intervenţia altor autorităţi publice.
Iniţial, şeful statului în România a fost monarhul.
Deşi numai Constituţia din 1938 a prevăzut în mod expres că „Regele este capul
statului”, din analiza dispoziţiilor constituţionale anterioare se poate constata că Regele
exercita atribuţiile specifice unui şef de stat, „puterea executivă fiind încredinţată
monarhului”. Chiar în perioada 1940-1944, când preşedintele Consiliului de Miniştri a fost
învestit cu puteri depline în conducerea statului român, Regele a continuat să deţină o serie de
prerogative specifice funcţiei de şef al statului.
După desfiinţarea regimului monarhist, în anul 1948 a fost creat un organ colegiu
care exercită atribuţiile şefului de stat, numit iniţial Prezidiul Republicii Populare Române, iar
apoi, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R., înlocuit ulterior, în anul 1961 cu Consiliul
de Stat, ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, cubordonat Marii Adunări
Naţionale.

1
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 282
2
Muraru Ioan., Tănăsescu Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a X-a revăzută şi completată,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 515.

3
 Constituţia din 1965 a consacrat existenţa Consiliului de Stat ca organ colegial cu
atribuţii de şef de stat, pentru ca în anul 1974, printr-o modificare a acesteia să fie instituită
expres funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Acesta era ales de Marea
Adunare Naţională şi era răspunzător în faţa acesteia, exercitând toate atribuţiile specifice
funcţiei de şef al statului. Consiliul de stat a fost menţinut, dar şi-a păstrat doar o parte din
atribuţiile pe care le exercita până la modificarea constituţională din anul 1974.
Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, care primea şi atribuţiile de şef de stat. La începutul lunii
februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin
constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), al cărui preşedinte preia şi
atribuţiile de şef de stat.
După decembrie 1989, instituţia Preşedintelui a fost menţinută, dar prin Decretul-
lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României sa stabilit ca
acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat.
Constituţia României din anul 1991 „a proiectat” un Preşedinte de Republică
pentru a satisface, pe de-o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte,
necesitatea de arbitraj între „puterile statului”, între „stat şi societate” 3 . Astfel, dispoziţiile
susţinute determină o reevaluare în ceea ce priveşte locul şefului statului în sistemul organelor
statului, în sistemul politic, poziţia acestuia în raport cu puterile în stat4.
Persoanele care au deţinut funcţia de Preşedinte al României:
- 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu (preşedinte al
Republicii Socialiste România)
- 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale)
- 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională)
- 18 iunie 1990 - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu
- 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea
Constituţională ca "primul mandat constituţional")
- 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu
- 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu
- 20 decembrie 2004 – 21 decembrie 2014:Traian Băsescu
- 21 decembrie 2014- prezent Klaus Iohannis
În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, preşedintele Senatului, Nicolae
Văcăroiu, a exercitat funcţia de preşedinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de
suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian
Băsescu a fost reconfirmat în funcţie.
Aşadar, potrivit art. 80 din Constituţia României, rămas nemodificat atât ca
număr, cât şi sub aspectul conţinutului:

3
Iorgovan Antonie, op. cit., p. 289.
4
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ. Partea specială, Ed. Universitaţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2002, p.
35.

4
 „ (1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna
funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Dispoziţiile acestui articol sintetizează,
după cum s-a susţinut în primul comentariu al Constituţiei, întreaga configuraţie a funcţiei
prezidenţiale de la definirea acesteia la fundamentarea şi legitimizarea acţiunilor
Preşedintelui 5.

5
Vasilescu Florin, Constantinescu Mihai, Deleanu Ion, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Vida Ioan, Constituţia
României – comentată şi adnotată, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p.180

5
 CAPITOLUL I: SCURTĂ PREZENTARE A INSTITUȚIEI
PREZIDENTIALE

Secţiunea 1: Instituţia prezidenţială.Repere istorice.

Evoluţia a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma
dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statutului
lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări
elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul
având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercita colectiv de către domn
şi reprezentanta naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul
1881, textele constituţionale au fost puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul
1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislaţia se exercita colectiv de către rege
şi reprezentanta naţională (art. 34), puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39)
Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-1 declară capul
statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi art. 39 ale
Constituţiei din 1923.
În perioada 1940-1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele
rămâne şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare
prin Decretul nr.1626 din 1944. Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt
încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial.Constituţia din anul 1948,
încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central,
caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în
anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este
menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 constituţia a fost modificată, creându-
se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din
decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al
consiliului. Decretul-lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui
consiliului.
Prin Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. În afară activitatiilor fundamentale de
elaborare a legilor Parlamentul a funcţionat şi ca o adunare constituantă, având atribuţii de a
elabora în termen de cel mult 18 luni de la constituire, nouă constituţie.
În dată de 21 noiembrie 1991 se adopta Constituţia României care consacră
organizarea statului român pe baza principiului separaţiei puterilor. În mod indubitabil
ansamblul reglementărilor din constituţie demonstrează cu prisosinţă că statul român este
organizat şi funcţionează pe baza acestui principiu. Dacă facem abstracţie de Constituţia
S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum şi de faptul că Marea Britanie nu are o
constituţie scrisă, restul constituţiilor din statele occidentale cuprind o subdiviziune consacrată
şefului de stat, preşedinte de republică sau monarh, al cărei loc şi pondere variază după natura
regimului politic consacrat, după anumite particularităţi naţionale sau chiar după tipul
Constituţiei.

6
Secţiunea 2: Reglementarea juridică a instituţiei prezidenţiale în Constituţia română din
2003
Instituţia prezidenţială este consemnată în capitolul II din Constituţia României.
Articolul 80 stabileşte rolul Preşedintelui prin care acesta reprezintă Statul Român şi
garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. De asemenea,
preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,
având rol de mediator între puterile Statului, precum şi între Stat şi societate.
Articolul 81 tratează problema alegerii preşedintelui, prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Preşedintele poate îndeplini cel mult două mandate, fie ele şi
succesive. Mandatul preşedintelui începe în momentul depunerii jurământului şi durează până
în momentul depunerii jurămâtului de către preşedintele succesiv. Mandatul are o durată de 5
ani şi poate fi prelungit doar în condiţii extreme, de război sau catastrofă, prin lege organică.
În timpul mandatului, preşedintele nu poate fi implicat în nicio altă activitate publică sau
privată sau a vreunui partid politic şi beneficiază de imunitate.
Conţinutul articolului care consacră rolul Preşedintelui reprezintă rezultatul
disputei din Adunarea Constituantă cu privire la modalitatea de reglementare a instituţiei
şefului de stat, între cele două curente politice care s-au confruntat cu privire la forma de
guvernământ – curentul republican, majoritar, şi curentul monarhic, minoritar6 .
După cum s-a relevat la scurt timp după intrarea în vigoare a Constituţiei, ceea ce
este important pentru definirea funcţiei de Preşedinte al României este faptul că el nu dispune
de o putere absolută în realizarea funcţiilor sale, acestea fiind funcţii proprii puterii executive,
iar exercitarea lor este partajată între Preşedinte şi Guvern, ambele autorităţi aflându-se sub
control parlamentar.
Doctrina românească actuală, pornind de la conţinutul art. 80 din Constituţie,
apreciază că Preşedintele României apare într-o triplă ipostază: de şef al statului, de şef al
executivului alături de primul-ministru, şi de garant al Constituţiei şi mediator între puterile
statului. Această din urmă ipostază, de mediere sau de arbitraj conduce la necesitatea unui
Preşedinte de Republică de a fi neutru şi echidistant faţă de partidele politice, motiv pentru
care în art. 84 alin. (1) din Constituţie s-a prevăzut expres interdicţia de a fi membru al
vreunui partid politic, după dobândirea celei mai înalte funcţii în stat.
De asemenea, experienţa dobândită în timpul dictaturii a îndemnat la un exces de
precauţii faţă de orice formă de organizare statală ce ar fi putut conduce la concentrarea
puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competenţele
Preşedintelui, „greutatea” influenţei politice a acestuia. S-a articulat astfel un regim mixt, în
care balanţa este înclinată în favoarea Parlamentului.

6
Iorgovan A., Odiseea elaborării Constituţiei, Ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu Mureş, 1998, p.229.

7
 Rolul Preşedintelui:

1. Executivul dualist.
Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între "executivul
democratic" şi "executivul dualist". În regimul executivului democratic, funcţia executivă este
deţinută de o singură entitate statală, unipersonală sau, destul de rar, colegială. Monocraţia
executivului excelează mai ales, în condiţiile actuale, în regimurile politice prezidenţiale,
adeseori însă conjunctural.
Executivul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, se caracterizează
prin faptul că funcţia executivă este încredinţată şefului statului şi unui organ colegial -
Guvernul - având fiecare atribuţii pe care le exercită relativ autonom.
În sistemul constituţional românesc, executivul este dualist. Preşedintele
Republicii (art. 80 din Constiţutie) şi Guvernul (art.101 din Constituţie) Totuşi spre deosebire
de alte state, astfel cum precizeaza art.81 alin. 1 din Constituţie, Preşedintele României este
ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
2. Funcţiile Preşedintelui.
Preşedintele României - reliefează art.80 din Constituţie - reprezintă statul român
şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. El
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest
scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între "puterile statului", precum şi între stat şi
societate.
a) Funcţia de reprezentare derivă din caracterul "reprezentativ" al Preşedintelui
României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, el
are calitatea de a fi purtatorul de cuvânt al poporului român - titularul suveranităţii. În acest
sens, Preşedintele României este un "organ reprezentativ" - ca şi Parlamentul - întrucât
legitimarea sa îşi are izvorul în voinţa nemijlocit exprimată de corpul electoral. El este deci un
organ direct şi plenar reprezentativ. Într-un alt sens, mai restrâns şi mai potrivit interpretării
art. 80 din Constituţie, Preşedintele României este "reprezentantul statului român, adică,
juridiceşte vorbind, el este împuternicitul statului, şi prin aceasta al societatii, să-l reprezinte şi
să acţioneze în numele lui. El este titularul unui "mandat legal" al cărui conţinut este prestabil
prin Constituţie, un mandat de durată limitată, care in naştere prin alegere şi validarea
alegerilor şi se stinge normal sau prin voinţa uneia dintre părţi. Este un mandat de drept
constituţional şi în baza acestuia Preşedintele îşi îndeplineşte funcţia sa de reprezentare.
Preşedintele reprezintă statul român atât în interior, cât şi în exterior. Şi
reprezentarea nu are doar o semnificaţie ceremonială. Ea se exprimă prin câteva atribuţii.
Astfel, pe plan extern, Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României, primeşte scrisorile de acreditare ale
reprezentanţilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan intern, Preşedintele, ca ales al
Naţiunii - prin corpul ei electoral - participă la exercitarea suveranităţii naţionale (art.2 alin.1),
asumându-şi totodată raspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a
ţării (art. 80 alin.1).

8
 b) Funcţia de garant se realizează intr-o dublă direcţie: garant al statului şi garant
al Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele astfel cum s-a mai precizat, îşi
asumă răspunderea pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Între
mijloacele sale de acţiune, prevăzute în Constituţie, menţionăm:
- Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- Declară imobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
- În caz de agresiune armată împotriva ţării, el ia măsuri pentru respingerea
agresiunii;
- Instituie starea de asediu sau starea de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi. În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea
acesteia.
Cu totul de înteles, respecarea Constituţiei constituind, în acelaşi timp, premisa şi
esenţa statului de drept, precum şi condiţia primordială a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţeneşti. Câteva mijloace practice de acţiune se află la dispoziţia preşedintelui pentru a-şi
putea îndeplini misiunea sa de "veghe":
- Sesizarea Curţii Constituţionale înainte de promulgarea legii, pentru verificarea
constituţionalităţii ei (art.144, litera "a" din Constituţie);
- Mesajul adresat Parlamentului înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să
procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
- Numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculcă - cât
priveşte judecătorii "independenţa şi inamovibilitatea lor, iar în ce-i priveşte, în general, pe
magistraţi, sub semnul rigorilor statului de drept.
c) Funcţia de mediere se sprijină, moralmente, pe principiul legitimării larg şi
autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu universal şi direct,
precum şi pe principiul non-apartanenţei Preşedintelui la vreun partid politic. În calitatea sa de
"mediator", Preşedintele nu este un "magistrat suprem" ci, o "simplă magistratură de
influenţă", un factor al "bunelor oficii", iar atunci când se impune, pe baza prerogativelor
conferite prin Constituţie şi în limitele ei, el este un "factor reglator" în mecanismul statal,
precum şi în raporturile dintre stat şi societate. În acest scop, pe de o parte, preşedintele
veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, iar pe de alta, el înlesneşte colaborarea
autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre acestea ori dintre ele şi
societate. Iată câteva dintre procedurile constituţionale consacrate:
- Preşedintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a
Camerei Deputaţilor şi a Senatului (art.63, alin.2);
- Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii (art. 88); - Solicită Parlamentului atunci când consideră necesar, reexaminarea legii
adoptate, înainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);
- Sesizează Curtea Constituţională înainte de promulgarea legii, dacă apreciază că
legea sau unele dintre dispoziţiile ei sunt neconstituţionale (art. 44, litera "a");
- Promulgă legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului de
la "dreptul scris" la "dreptul trăit" (art.77, alin.l);

9
 - Dizolvă Parlamentul atunci când, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul,
sistemul instituţional a fost blocat (art.89, alin.l).
În ceea ce priveşte alegerea Preşedintelui, potrivit art. 81 din Constituţie rămas
neschimbat: „(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. (2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea
de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. (3) În cazul în care nici unul dintre
candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii
doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales
candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. (4) Nici o persoană nu poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi
succesive.”
Prin această modalitate de alegere, Preşedintele este într-o bună măsură sustras
influenţei directe a partidelor politice. În opoziţie cu acest mod de desemnare a Preşedintelui
se situează alegerea sa de către Parlament, situaţie în care legitimitatea acestuia rămâne în
graniţele confruntării politice dintre partide, iar exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei este
supusă presiunilor pe care le pot exercita partidele reprezentate în Parlament .
Prevederea finală a art. 81 stabileşte, asemeni altor constituţii europene,
interdicţia exercitării a mai mult de două mandate prezidenţiale de către aceeaşi persoană cu
precizarea că mandatele pot fi şi succesive, preciazare ce înlătură o posibilă interpretare
potrivit căreia preşedintele în exerciţiu nu ar putea candida pentru un nou mandat12 .
Potrivit art. 82 din Constituţie referitor la validarea mandatului şi depunerea
jurământului: „(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat
de Curtea Constituţională. (2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: «Jur să-mi
dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului
român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a
României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!».”
Aceste dispoziţii constituţionale reglementează constatarea legalităţii desfăşurării
scrutinului prezidenţial şi a procedurii solemne, în urma căruia noul preşedinte este în drept să
ocupe funcţia pentru care a fost ales. Învestirea în calitate de şef al statului se realizează după
o procedură specială şi cu solemnitatea corespunzătoare unui asemenea act7 .
Potrivit art. 83 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost modificat:
„(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea
jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”

7
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea specială, ediţie revăzută şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2001, p. 26.

10
 Prin prelungirea duratei mandatului prezidenţial de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei
revizuiri, s-a intenţionat decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile parlamentare, devenită
o necesitate şi pentru viaţa politică românească. S-a urmărit astfel menţinerea continuităţii
instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezintă
şi un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
În perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni unele evenimente care
să determine o imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor. În aceste
împrejurări vorbim de vacanţa funcţiei şi de interimatul funcţiei reglementate de dispoziţiile
art. 97, 98 şi 99 din Constituţie. Astfel, dacă funcţia şefului de stat devine vacantă ori dacă
acesta este suspendat, sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor.
Pentru executarea de către Preşedinte a prerogativelor care îi sunt stabilite prin
Constituţia României şi alte legi ce organizează şi funcţionează Administraţia Prezidenţială
care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziţia Preşedintelui pentru îndeplinirea
atribuţiilor sale. Potrivit Legii nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui
României, republicată în 2001, funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei
prezidenţiale sunt: consilier prezidenţial, cu rang de ministru şi consilier de stat, cu rang de
secretar de stat. Numirea sau eliberarea din funcţie a consilierilor prezidenţiali se face de către
Preşedintele României. Personalul Administraţiei prezidenţiale este alcătuit din persoane
detaşate, la cererea Preşedintelui României, din ministere şi autorităţi publice, precum şi din
persoane încadrate direct pe funcţiile sau posturile pe care urmează să le îndeplinească.
Potrivit unor modificări aduse legii în anul 2001, personalul Administraţiei
prezidenţiale poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi
cu condiţia semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Administraţiei prezidenţiale aprobat de Preşedintele României. Retragerea
încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau
destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Aceste prevederi se
aplică şi personalului de ordine şi pază afectat Administraţiei prezidenţiale. Aceste dispoziţii
relativ recent introduse în legea privitoare la serviciile din subordinea Preşedintelui României
nu mai lasă niciun dubiu în privinţa caracterului „politic” al numirilor în funcţie care se fac la
nivelul Administraţiei prezidenţiale. Cu alte cuvinte, „Preşedintele vine şi pleacă cu întreg
personalul său”.

11
 CAPITOLUL II: PRESEDINTELE ROMÂNIEI

Secţiunea 1: Atribuţiile şefului de stat

În doctrina românească actuală, atribuţiile Preşedintelui sunt în principal analizate
după două criterii. Astfel, după criteriul criteriul subiectelor în raport cu care se exercită sunt
avute în vedere, în principiu, atribuţiile pe care Preşedintele le exercită în raporturile sale cu
celelalte autorităţi, constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului. Faţă de puterea
legislativă sunt analizate atribuţiile sale în raporturile cu Parlamentul.
Faţă de puterea executivă, Preşedintele intrând în componenţa acesteia, după cum
am precizat deja, sunt analizate atribuţiile sale în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale
administraţiei publice. Faţă de puterea judecătorească sunt analizate atribuţiile sale în
raporturile cu justiţia şi distinct, datorită naturii juridice speciale a acestei autorităţi publice,
atribuţiile sale în raport cu Curtea Constituţională.
După criteriul domeniului în care intervin, specialiştii în drept administrativ
evocă, de regulă, atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării şi în cazuri excepţionale
precum şi în domeniul politicii externe.
Sub titlul atribuţiile Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, doctrina
administrativă postdecembristă a analizat în mod tradiţional următoarele atribuţii: adresarea
de mesaje Parlamentului, convocarea şi dizolvarea Parlamentului şi promulgarea legii8 .
O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj de
către Preşedintele României se regăseşte şi în art. 92 consacrat atribuţiilor în domeniul
apărării. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), măsurile de respingere a unei agresiuni armate
împotriva ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunoştinţa
Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.
Rolul mesajelor prezidenţiale, s-a apreciat în doctrină, este acela de a sensibiliza
forul legislativ cu privire la problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare
şi a puterii executive sunt privite în mod diferit, riscând să producă blocaje în activitatea
statală sau convulsii în viaţa socială .
Mesajul constituie un act politic exclusiv al Preşedintelui pe care Camerele
întrunite în şedinţă comună au numai obligaţia de a-l „primi”, motiv pentru care organizarea
dezbaterii mesajului cu participarea preşedintelui este în contradicţie cu aceste prevederi.
În ceea ce priveşte convocarea şi dizolvarea Parlamentului, în doctrina
occidentală s-a admis în mod tradiţional că, de regulă, şeful statului este cel care convoacă şi
corespunzător „concediază” Parlamentul, declarând sesiunea închisă. De aici şi dreptul şefului
de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare cu preşedinţii
Camerelor şi Primul-ministru9 .

8
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 298.
9
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 302

12
 A treia atribuţie a Preşedintelui în raporturile cu Parlamentul, promulgarea legii,
reprezintă o constantă a dreptului public contemporan constând în recunoaşterea, în favoarea
şefului de stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de republică, a dreptului de a învesti
legile adoptate de Parlament cu formulă executorie, obligând autorităţile publice să treacă la
executarea prevederilor lor18. De aici probabil, includerea Preşedintelui României în sfera
puterii legislative de către unii autori de drept administrativ.
Ca regulă, Preşedintele promulgă legea în termen de 20 de zile de la primirea ei.
Dacă Preşedintele are însă îndoieli cu privire la conţinutul legii în întregime sau doar cu
privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constituţionalităţii, fie sub aspectul
oportunităţii, Constituţia în oferă două pârghii de acţiune. El poate sesiza Curtea
Constituţională şi Parlamentul pentru aceeaşi lege, dar pentru probleme diferite şi anume,
Curtea Constituţională pentru probleme de natură constituţională, iar Parlamentul pentru
probleme de oportunitate.
În domeniul apărării, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, potrivit art. 92
alin. (1) din Constituţie. În exercitarea acestei funcţii, prevede art. 92 alin (2) din Constituţie,
„El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.” Regula enunţată prevede că
aprobarea Parlamentului trebuie să fie prealabilă şi numai în cazuri cu totul excepţionale ea
poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.
Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea şi necesitatea luării acestei măsuri şi
deci aprecierea situaţiilor de fapt care ar justifica-o este lăsată la aprecierea Parlamentului. În
al doilea caz, al unor situaţii excepţionale, această apreciere este lăsată într-o prima etapă la
îndemâna Preşedintelui, deoarece el poate să o dispună fără aprobarea prealabilă a
Parlamentului, dar sub condiţia aprobării ulterioare a acestuia şi încă într-un termen foarte
scurt, de cel mult 5 zile.
Constituţia nu precizează care sunt aceste cazuri excepţionale, dar ele nu ar putea
fi decât situaţii de o urgenţă cu totul deosebită, cum ar fi iminenţa unei agresiuni, ameninţarea
indubitabilă a ţării cu deschiderea ostilităţilor împotriva sa, etc.
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de atribuţii constând în măsuri
excepţionale, conform art. 93 din Constituţia republicată: „(1) Preşedintele României instituie,
potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi
administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5
zile de la luarea acesteia. (2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept
în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe
toată durata acestora.”

13
 Prevederea privind necesitatea încuviinţării de către Parlament a măsurii adoptate
a fost apreciată în doctrină ca fiind deosebit de importantă, deoarece în trecut, în practica unor
state, au existat situaţii în care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la
paralizarea activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrânduse la nivelul
executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu măsurile adoptate şi uneori,
dizolvat chiar în mod arbitrar10 .
Din analiza acestor informaţii este evident că instituirea stării de asediu sau a stării
de urgenţă presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în condiţiile
art. 53 din Constituţia republicată. De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea
decide proporţiile acestei restrângeri, Preşedintele, prin decretul de instituire a măsurii
excepţionale sau Parlamentul, prin lege? Răspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din
coroborarea art. 73 alin. (3) lit. G) din Constituţie, care consacră necesitatea adoptării unei
legi organice cu privire la regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă şi respectiv, dispoziţia
constituţională care dispune expres că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege .
Tot din sfera atribuţiilor prezidenţiale care necesită intervenţia Parlamentului, de
data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Preşedintele României,
după consultarea Parlamentului, putând cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa
cu privire la probleme de interes naţional. (art. 90 din Constituţie).
Acte şi răspundere:
Potrivit art. 100 din Constituţia republicată: “(1) În exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. (2) Decretele emise de Preşedintele României în
exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele
(2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de
primul-ministru.”
Deşi art. 100 din Constituţie (fost art. 99), are ca titlu marginal “Actele
Preşedintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale şefului statului, numite
decrete, a căror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sancţiunea
inexistenţei.
În exercitarea atribuţiilor sale constituţionale, Preşedintele poate fi însă şi autorul
unor acte cu caracter politic, care nu se concretizează în decrete, deci în acte producătoare de
efecte juridice. Un exemplu îl reprezintă mesajele adresate Parlamentului, potrivit art. 88 din
Constituţie. Prin urmare, Preşedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însă şi o
conotaţie politică, precum şi mesaje, declaraţii, etc., ca acte exclusiv politice11 .
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil decretelor Preşedintelui, în principiu,
ele sunt supuse regulii contrasemnării de către primul-ministru. Contrasemnarea este cerută
expres pentru decretele prin care Preşedintele: înaintează Parlamentului spre ratificare,
tratatele internaţionale pe care le-a încheiat; acreditează sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice; declară mobilizarea totală sau parţială a forţelor armate sau ia măsuri de
respingere a unei agresiuni armate declanşate împotriva ţării, intituie starea de asediu sau de

10
Duculescu Victor, Călinoiu Constanţa, Duculescu Georgeta, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.283
11
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 321

14
urgenţă; conferă distincţii, face avansări în gradele superioare ale armatei şi acordă graţierea
individuală. Dacă aceasta constituie regula, excepţia o constituie doar decretele care
concretizează atribuţii inerente Preşedintelui, ca de exemplu, desemnarea candidatului la
funcţia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii publice.
Contrasemnarea decretelor Preşedintelui contribuie, în esenţă, la angajarea
răspunderii şefului Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât
cu prevederile legale, cât şi cu voinţa organului pe care primul-ministru îl reprezintă.
Totodată, în doctrina recentă s-a exprimat şi opinia conform căreia
contrasemnătura premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără
de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea solidară a
acestuia, alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al
puterii prezidenţiale – certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce
efecte pe planul dreptului administrativ .
În cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primulministru
intră în sfera relaţiilor Preşedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind
condiţionată de consultarea sau încuviinţarea Parlamentului, iar o altă categorie de decrete, în
special cere de numiri în funcţii, sunt supuse unor condiţii stabilite de lege, majoritatea fiind
condiţionate de propunerile altor autorităţi publice. Lipsa contrasemnăturii atrage nulitatea
decretului Preşedintelui.
În ce priveşte natura juridică a decretelor Preşedintelui, acestea sunt calificate de
toţi autorii de drept administrativ ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice.
Prin urmare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit legii
speciale în materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor excepţionale de la
controlul în contencios administrativ12 .

12
Iorgovan A., op. cit., 2001, p. 322

15
Secţiunea 2: Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele constituţionale din alte state
Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea
apărând odată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma,
structură, cât şi preorgativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de
nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi
această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative este prezentă în
societate.
Analiza instituţiei şefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia
îi aparţine. Includerea acestei instituţii în cadrul puterii executive sau legislative tine în mare
măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separaţiei ei sau al unicităţii. Dacă
puterea se fundamentează pe principiul separaţiei, instituţia şefului statului aparţine sferei
executivului, de aceea ea apare sub numele de “şeful puterii executive” sau “şeful
executivului”. Acolo unde însă statul este întemeiat pe principiul unicităţii, aceeaşi instituţie
este aparţinătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adică a legislativului.
În decursul vremii, instituţia şefului statului a îmbrăcat două forme de organizare
şi manifestare: uni-personala (rege, împărat, sultan, domn, principe sau preşedinte), de regulă
numită, dar în vremurile moderne şi aleasă; colegiala – aceasta a purtat şi poarta diverse
denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidenţial.
1.Desemnarea, alegerea şefului statului
Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei
instituţii ţin de o serie de factori:
-natura sistemului politic;
-sistemul constituţional şi formă de guvernământ;
-anumite tradiţii istorice şi naţionale.
Nu în toate cazurile şi în mod automat modul de desemnare al şefului statului
determina locul şi rolul acestuia în societate în stat. Cuantumul şi extensiunea acestei funcţii
este în raport cu celelalte puteri, în principiu cu executivul şi legislativul, dar şi de categoria
puterii în care este încadrată.
Practică social-istorica de până astăzi a relevat patru mari moduri, căi de
desemnare a şefului statului:
a) Pe cale ereditară
Este prima şi cea mai veche modalitate de desemnare a şefului statului. Ea a fost
şi este caracteristica regimurilor monarhice, constituţionale.
După anumite reguli constituţionale, monarhul ascede la funcţia de şef al statului
pe cale ereditară că în Anglia, Olanda, Suedia sau el însuşi îşi poate desemna un succesor din
cadrul casei regale, că în Spania, Belgia, Măroc, Iordania. Prin aceasta modalitate de
desemnare a şefului statului, parlamentul sau altă instituţie nu au nici un rol sau unul minor,
cel mult de a veghea la respectarea regulilor constituţionale de desemnare a acestuia, sau în
caz de stingere a dinastiei, la numirea unui succcesor la tron sau participă la alegerea acestuia.
b) Alegerea de către parlament
Aceasta modalitate de desemnare a şefului statului este o consecinţă, un rezultat al
revoluţiei burgheze, al luptei acesteia împotriva absolutismului, fiind în acelaşi timp şi un
mod eficient de control al parlamentului asupra acestei instituţii.
În practică politica aceasta modalitate cunoaşte două forme:

16
 -parlamentul desemnează direct prin votul membrilor săi pe şeful statului, de
regulă pe preşedinte, aşa cum este situaţia în Grecia, Israel, Republica Sud Africană. În acest
caz, instituţia şefului statului îmbraca forma uni-personala;
-parlamentul alege organe colegiale, ca şefi de stat, situaţii întâlnite în fostele tari
socialiste, dar şi în state că Elveţia.
c) Desemnarea şefului de stat de către un colegiu electoral
În principiu, parlamentul şi adunările landurilor în Germania, adunările legislative
ale statelor federale în India, şi adunările regionale în Italia desemnează membrii care
împreună formează colegiul electoral şi care vor desemna pe şeful statului. O situaţie mai
aparte se petrece în S.U.A. şi Coreea de Sud unde membrii colegiului electoral care îl vor
alege pe preşedinte, sunt desemnaţi prin vot universal.
d)Alegerea şefului statului prin vot universal
Aceasta modalitate de alegere a şefului statului este o consecinţă a adâncirii
democratismului vieţii politice, dar şi o măsură de asigurare a echilibrului între executiv şi
legislativ. Alegerea şefului statului prin vot universal îi conferă acestuia o sporită autoritate şi
respect, care se pot materializa prin atribuţii şi prerogative. O asemenea situaţie întâlnim în
România, Rusia; Franţa, Indonezia, etc.
Una din problemele mereu discutate priveşte împuternicirile şefului de stat. În
practică răspunsul depinde de foarte mulţi factori, precum structura, funcţiile şi raporturile
dintre puterile publice, garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative,
modul de desemnare a şefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea o
succintă incursiune în alte sisteme constituţionale prezintă interes.
În Franţa, preşedintele republicii veghează la respectarea Constituţiei. El asigură,
prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului.
El este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor
comunităţii şi al tratatelor (art. 5 al Constituţiei Franţei) Preşedintele de republică în Franţa
exercită atribuţii care au un anumit specific dată fiind poziţia sa în sistemul constituţional.
Astfel, potrivit Constituţiei Franţei, preşedintele de republică: numeşte şi revocă
pe primul ministru, iar la propunerea acestuia pe miniştri; prezidează Consiliul de Miniştri;
promulgă legile în termen de 15 zile. El poate, înaintea expirării acestui termen, să ceară
parlamentului o nouă deliberare, iar această nouă deliberare nu poate fi refuzată; poate supune
referendumului, în condiţiile prevăzute de Constituţie, anumite proiecte de lege, poate dizolva
Adunarea Naţională; semnează ordonanţele şi decretele emise de Consiliul De Miniştri;
numeşte în funcţiile civile şi militare; acreditează ambasadorii, primeşte scrisorile de
acreditare; poate lua măsurile necesare în situaţiile prevăzute de art. 16 din Constituţie; acordă
graţierea etc 13 .
Unele acte ale preşedintelui francez (vezi art. 19) trebuie contrasemnate de
către primul ministru sau de miniştri. Analizându-se competenţa preşedintelui de republică în
Franţa, se consideră că trei sunt funcţiile prezidenţiale şi anume: o funcţie de reprezentare, o
funcţie de apărare (ocrotire, protecţie); o funcţie de arbitraj. Funcţia de reprezentare se
manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan extern şi se exprimă prin multiple atribuţii.

13
Ioan Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, Editura Actami Bucureşti 1998, pag. 443

17
Funcţia de apărare (protecţie) cunoaşte două sensuri, primul corespunde tuturor ipotezelor în
care constituţia îl face pe preşedinte „garant”, iar al doilea este definit prin art. 5 al
Constituţiei Franţei, unde se spune că preşedintele „veghează la respectarea Constituţiei”.
Funcţia de arbitraj rezultă tot din art. 5 al Constituţiei, în sensul căruia preşedintele asigură,
prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice, precum şi continuitatea statului.
În Statele Unite ale Americii, republică prezidenţială, preşedintele este considerat
prin Constituţie organ al administraţiei de stat. Potrivit art. 2, § 1, din Constituţia americană
„Puterea Executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Deşi
Constituţia adoptată în 1787, nu a fost modificată într-o măsură „relevantă” pentru
competenţa Congresului şi a preşedintelui, în cele două secole de existenţă a acestei instituţii a
avut loc un proces de întărire continuă a rolului preşedintelui în sistemul american. Astăzi unii
consideră că deţinătorul funcţiei de preşedinte a ajuns să fie considerat drept cel mai puternic
om din lume. Dealtfel, preşedintele Harry Truman spunea odată că însuşi Genghis – Han s-ar
înverzi de invidie. Aceasta şi explică atribuţiile deosebite pe care le are preşedintele american.
Potrivit art. 2 din Constituţie, preşedintele: încheie tratate, numeşte ambasadori,
miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă, anumiţi funcţionari superiori, acordă mandate
de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate, în cazuri extraordinare, să convoace
ambele camere sau una din ele şi, în caz de dezacord între ele cu privire la data suspendării
sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o socoteşte corespunzătoare. Atribuţii
deosebite are preşedintele american în elaborarea legilor, el având atribuţia de a aproba şi
semna.
Potrivit art. 1,si 7,punctul 2, orice proiect de lege votat de Camera
Reprezentanţilor şi de Senat este înaintat Preşedintelui Statelor Unite ale Americii, înainte de
a fi promulgat ca lege; dacă acesta îl aprobă, îl semnează, iar dacă nu-l aprobă, îl returnează
împreună cu obiecţiile sale Camerei de unde provine proiectul care va menţiona în detaliu în
registrul său obiecţiunile şi va proceda la reconsiderarea lui.
În Suedia, şeful de stat nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea
deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii. Funcţiile sale sunt eminamente de ordin
ceremonial.
Din prezentarea unora din dispoziţiile constituţionale care stabilesc atribuţiile
şefului de stat se poate desprinde că există multe asemănări, dar şi multe deosebiri între
sistemele constituţionale. Câteva asemenea deosebiri au relevanţă deosebită. În acest sens este
plină de semnificaţii juridice poziţia şefului de stat în sistemul statal şi desigur raporturile sale
cu principalele organe de stat şi anume cu parlamentul, guvernul şi cu organul judecătoresc
suprem.
Nuanţări importante se pot observa şi în ce priveşte atribuţia de semnare a legilor.
Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiţie de valabilitate a legii, în unele state ea este
condiţionată de aprobarea prealabilă a legii şi de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare
în parlament (Franţa de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto
(S.U.A. de exemplu) Dreptul de veto folosit frecvent de unii şefi de state nu este folosit de
alţii, deşi îl au. Astfel în Canada niciodată un guvernator general n-a refuzat semnarea unei
legi, iar în Marea Britanie sancţiunea regală n-a mai fost refuzată din 1707.
Unele nuanţări pot fi semnalate şi cât priveşte atribuţiile de conducere în politica
externă, gama acestora întinzându-se de la reprezentarea puterii de stat, până la ratificarea

18
tratatelor internaţionale (în Maroc şi Franţa, de exemplu) . Există chiar şi posibilitatea
delegării de atribuţii. Astfel, potrivit art. 3, pct. 15 din Constituţia anterioară a Algeriei, şeful
statului putea delega o parte din puterile sale vicepreşedintelui republicii sau primului
ministru sub rezerva dispoziţiilor art. 116.
În unele sisteme constituţionale şeful statului are iniţiativă legislativă (Algeria), în
altele poate dizolva parlamentul (Algeria, Maroc), iar în altele poate ratifica tratatele
internaţionale (Maroc, art. 31 din Constituţie, Franţa, art. 52 din Constituţie) .
Evidenţiind sintetic împuternicirile şefului de stat, reţinem următoarele:
reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de
anumite organe de stat, semnarea legilor şi altor acte în vederea publicării; prezidarea
şedinţelor unor organe de stat; acordarea unor calităţi şi titluri; numiri în funcţii superioare;
acordarea graţierii; proclamarea stării de asediu sau de urgenţă; primirea scrisorilor de
acreditare etc.

19
 Secţiunea 3: Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Explicarea rolului şi atribuţiile şefului de stat în România trebuie să pornească de
la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 (1) din Constituţie se
desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României14:
A) Reprezintă statul român - Acesta înseamnă că în relaţiile interne şi
internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat.
B) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării. - Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în ocrotirea acestor
valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale Preşedintelui României, precum
cele în domeniul apărării.
C) Veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. - Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi
politice. Constituţia adăugând că în acest scop Preşedintele exercită funcţia de mediere între
puterile statului, precum şi între stat şi societate.
De asemenea potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării. Caracterizându-l astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte
Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:
a) Atribuţii privind legiferarea
Şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele
României:
- promulgă legile (art. 77), având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea
legii;
- semnează legile în vederea publicării lor în Monitorul Oficial;
- poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor,
potrivit art. 114 lit. a.
b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice Preşedintele
României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Ca atare, şeful de stat se află în raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice,
multe din atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora.
Aceste atribuţii sunt:
− prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii (art. 88);
− consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită (art. 86);
− participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile
art. 87;
− organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 90).
c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice.
Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt:
− dizolvarea parlamentului în condiţiile art. 89;
14
5 I. Muraru, Drept constituţional şi Instituţii politice, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993, pag. 207

20
 − desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,
− numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
− revocarea şi numirea unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau
vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din Constituţie);
− numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din
Constituţie;
− numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie;
numiri în funcţii publice potrivit art. 94 lit. „c” din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal,
de general şi de amiral.
d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice
În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii excepţionale
Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării
Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru respingerea oricărei
agresiuni armate îndreptate împotriva României.
Printr-un mesaj se aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului această situaţie;
instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale.
Preşedintele va solicita Parlamentului, încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5
zile de la luarea acestor măsuri.
e) Atribuţii în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem:
- încheierea, în numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea
lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 zile;
- acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului a reprezentanţilor
diplomatici ai României;
- aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice;
- acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
f) Alte atribuţii În această categorie se includ:
− conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;
− acordarea graţierii individuale.

21
Secţiunea 4: Desemnarea şefului de stat
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituţiei durata mandatului
preşedintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire, mandatul şefului de stat a fost prelungit cu
un an faţă de cel al Parlamentului, soluţie care era necesară pentru a asigura continuitatea
instituţiei prezidenţiqale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă
un plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea
jurământului preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organic şi numai în
caz de război sau catastrofă.
Desemnarea şefului de stat este una din problemele direct legate de forma de
guvernământ.Ea reprezintă un mare interes în precizarea atât a funcţiilor (prerogativelor,
împuternicirilor) şefului de stat, cât şi a raporturilor acestuia cu celelalte „puteri” din stat,
îndeosebi cu legislativul şi executivul.
Putem observa că astăzi s-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat
şi anume: pe cale ereditară; alegere de către parlament; alegere de către un colegiu electoral şi
alegere prin vot universal.
A) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la
monarhii, unde moştenitorul devine şef de stat, sau unde eventual monarhul numeşte pe cel
ce-i va succeda la tron. Este ştiut că ordinea de succesiune dinastică se supune în general,
regulilor constituţionale sau cutumiare şi că rolul parlamentului este nesemnificativ, cu
excepţia Poloniei, unde regii erau aleşi.
În asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania, Kuweit,
Norvegia, Ţările de Jos) parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli. Aici
parlamentul numeşte un succesor la tron sau participă la această numire dacă dinastia se
stinge. În aceste sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul.
Acest sistem se regăseşte în multe state (vezi şi Anglia, Suedia, Japonia) .
B) Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur parlamentul într-o
poziţie supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în
trei categorii: state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel,
Republica Sud Africană); state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat
(fostele state socialiste); Elveţia, ca exemplu unic. În Elveţia, puterea executivă aparţine
Consiliului Federal, ales pe patru ani, de către Consiliul Statelor şi Consiliul Naţional reunite
în Adunarea Federală. Unul din membrii Consiliului federal este ales în aceeaşi manieră,
numai pentru un an, preşedintele confederaţiei. Preşedintele confederaţiei îndeplineşte funcţia
de şef de stat însă nu dispune de nici o autoritate asupra colegilor săi din consiliu. El este doar
primus inter pares într-un guvernământ colegial.
C) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea
folosită.
Astfel în Germania preşedintele este ales de către Convenţia Federală compusă
din membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către
adunările reprezentative ale landurilor.
În India, preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membrii
aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.

22
 În Italia colegiul electoral este compus din membri ai parlamentului şi din
reprezentanţi ai consiliilor regionale.
În Statele Unite ale Americii, Coreea, preşedintele este ales de către un colegiu
electoral, el însuşi ales prin vot universal. În SUA electorii se aleg marţea următoare primei
zile de luni din noiembrie, iar preşedintele se alege luni, după a doua miercuri din decembrie.
D) Alegerea şefului de stat prin vot universal este folosită în republicile
prezidenţiale, dar nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură
dualistă, care permite conservarea unor aspecte de regim parlamentar şi mai ales
responsabilitatea guvernului în faţa uneia din camerele parlamentului sau amândouă (exemplu
Finlanda, Franţa, Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de
guvern).
E) Alegerea şefului de stat în România
România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de şef
de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Legea nr. 370/2004 privind
alegerea Preşedintelui României şi consacrată prin art. 81 din Constituţie.
Alegerea Preşedintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un
candidat obţine în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele
electorale, este declarat ales ca Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această
majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte,
candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

Secţiunea 5: Durata mandatului şefului de stat

Dacă avem în vedere desemnarea şefului de stat vom constata că în ceea ce
priveşte sistemele monarhice, aici mandatul este pe viaţă. În celelalte sisteme, în care şeful de
stat este ales, mandatul şefului de stat este limitat.
Mandatul cel mai scurt este de un an (Elveţia), iar cel mai lung este de 7 ani
(Franţa, Gabon, Irlanda, Italia, Somalia, etc.) Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji,
Maurice, Saint Vincent şi Grenadine, sunt numiţi pe o perioadă nedeterminată, în timp ce
guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua-Zeelandă sunt desemnaţi pentru 5 ani.
Privitor la mandatul şefului de stat o altă problemă este cea a numărului
mandatelor. Este vorba desigur de sistemele în care şeful de stat este ales. De regulă aceeaşi
persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două mandate. Această regulă s-a
impus în timp. Astfel Constituţia americană de la 1787 nu a prevăzut numărul mandatelor, dar
George Washington care a fost primul preşedinte al Statelor Unite (1789 – 1797), a refuzat un
al treilea mandat, creând o cutumă constituţională.
Cu toate acestea Franklin Rooswelt, a obţinut patru mandate consecutive (1933 –
1945) Un amendament la Constituţia americană (nr. 22 din anul 1947 şi aplicabil din anul
1951) a restabilit regula impusă de Washington, interzicând pe viitor ca un preşedinte să poată
obţine mai mult de două mandate. Regula a maximum două mandate se aplică şi în alte state.
În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la
data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă,

23
mandatul poate fi prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive.
În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care poate interveni în situaţiile de
deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor,
precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a
atribuţiilor, interimatul este asigurat în ordine, de preşedintele Senatului, sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor. Persoanele care asigură interimatul funcţiei preşedinţiale sunt cei doi
preşedinţi ai Camerelor parlamentare întrucât şi ei, sunt aleşi ca şi Preşedintele, prin vot direct
de alegători. În acest caz, nu se pierde calitatea de parlamentar deoarece se exercită
prerogativele preşedinţiale în mod temporar.
În perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 88 – 90
din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea
referendumului. Aceste situaţii sunt catalogate ca fiind împrejurări „naturale” (imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuţiilor şi decesul) şi împrejurări „voluntare”, apărute ca urmare a
iniţiativei instanţelor îndreptăţite să hotărască (demiterea din funcţie) ori la iniţiativa
Preşedintelui (demisia)15. Mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al
unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.

Secţiunea 6: Proceduri, solemnităţi, protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea
alegerii sale se realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui
asemenea act şi după un protocol anume. Din punct de vedere juridic cel mai important act
este jurământul pe care cel ales sau desemnat şef de stat trebuie să-l depună.
Astfel, potrivit art. 2, § 1, pct. 7 din Constituţia S.U.A. jurământul preşedintelui
are următorul conţinut: „Eu jur (sau declar) în mod solemn că voi îndeplini cu cinste funcţia
de Preşedinte al Statelor Unite şi că, din toate puterile mele, voi păstra, proteja şi apăra
Constituţia Statelor Unite” .
Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea
Constituţională. Apoi candidatul a cărei alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţa comună, următorul Jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată
puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu”. Depunerea Jurământului are ca efect juridic începerea exercitării mandatului
prezidenţial.

15
I. Deleanu – Op. Cit. Vol. II, pag. 214

24
Secţiunea 7: Actele şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite
decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie
contrasemnate de către primul ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi
se practică în sistemele constituţionale. Se au în vedere următoarele atribuţii:
A) Încheierea tratatelor internaţionale în numele României. Este o atribuţie
specifică şefului de stat, reglementată diferit în legislaţia internaţională;
B)Tratatele în România sunt negociate de Guvern şi supuse ulterior ratificării
Parlamentului, în termen de 60 zile.
Tratatele nu produc efecte juridice dacă nu sunt ratificate de Parlamentul reunit,
conform procedurii de adoptare a legii.
C) Acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la
propunerea Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor
diplomatice;
Prin această atribuţie preşedinţială se asigură organizarea relaţiilor diplomatice ale
ţării noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice se exercită de Preşedintele României la propunerea
Guvernului, întrucât acesta este autoritatea care asigură şi realizează politica externă a
României. Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;

D) Luarea măsurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată

împotriva ţării; Instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi sau regiuni; Conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare;
G) Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral;
H) Acordarea graţierii individuale;
Cuprinse în art. 94 al legii fundamentale, aceste ultime trei atribuţii se exercită de
Preşedinte în calitatea de şef al statului şi se manifestă în domeniul relaţiilor interne.
Prin aceasta, se dă actului respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de
regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o
măsură împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi
legi, contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi
ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul
ministru nu priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate prin art. 99(2)
Decretele Preşedintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea
atrăgând inexistenţa decretului.
Decretele prezintă următoarele trăsături distinctive:
-ele reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea producerii de efecte juridice;
-apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi; Unele dintre ele
trebuiesc să fie contrasemnate de primul ministru;
-este obligatorie publicarea lor în Monitorul Oficial al României, îndeplinirea acestei clauze
determinând existenţa actului; -au caracter executoriu;
Fiind emanaţia voinţei Preşedintelui, decretele emise în exercitarea atribuţiilor reglementate
de Constituţie sunt toate acte de autoritate şi nu sunt susceptibile de control prin instituţia
contenciosului administrativ .

25
Secţiunea 8: Funcţiile şefului de stat
Aşa cum este cunoscut, şi alte republici au instituţionalizat modelul
semiprezidenţial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în
alegerile din mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidenţial consacrat în Constituţia
României şi alte regimuri politice semiprezidenţiate există pe lângă asemănări, o serie de
deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei
puteri în Constituţia României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă şi puterea
executivă.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această
calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin, prin definiţie, şefului statului.Ca
model de organizare a puterii executive, constituantul român a instituţionalizat modelul
Executivului bicefal sau dualist. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată
echilibrat între şeful statului şi Guvern. între atribuţiile acestei din urmă autorităţi publice şi
cele ale instituţiei prezidenţiale, există demarcaţii clare. Şi sub acest aspect, sunt unele
deosebiri între regimul politic semiprezidenţial din România şi cel din alte republici
semiprezidenţiale.Deosebirile apar în legătură cu puterile constituţionale ale Preşedintelui şi
Premierului şi cu raporturile între ele. Astfel, în unele republici semiprezidenţiale, principalele
prerogative executive revin Preşedintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru.
In sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au
legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României
beneficiază de o legitimitate populară - rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral
- iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură
acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui, în calitatea pe care o are ca şef al
statului, patru funcţii principale:
- funcţia de reprezentare [art. 80 alin. (1)];
- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării [art. 80 alin. (1)];
- funcţia de a veghea la respectarea Constituţiei [art. 80 alin];
- funcţia de mediere [art. 80 alin. (2)].
Presedintele Romaniei - reliefeaza art.80 din Constitutie - reprezinta statul roman
si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. El
vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest
scop, Presedintele exercita functia de mediere intre "puterile statului", precum si intre stat si
societate.
Din cuprinsul acestor prevederi, precum si din economia celorlalte dispozitii
constitutionale, credem ca pot fi conturate trei functii presedintiale: functia de reprezentare,
functia de garant, functia de mediere.
1. Functia de reprezentare deriva din caracterul "reprezentativ" al presedintelui
Romaniei, in sensul ca, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, el
are calitatea de a fi purtatorul de cuvant al poporului roman - titularul suveranitatii. In acest
sens, Presedintele Romaniei este un " organ reprezentativ " - ca si Parlamentul - intrucat
legitimarea sa isi are izvorul in vointa nemijlocit exprimata de corpul electoral. El este deci un
organ direct si plenar reprezentativ. Intr-un alt sens, mai restrans si mai potrivit interpretarii

26
art. 80 din Constitutie. presedintele Romaniei este " reprezentantul statului roman, adica,
juridiceste vorbind, el este imputernicitul statului - si prin aceasta al societatii - sa-l reprezinta
si sa actioneze in numele lui. El este titularul unui " mandat legal ", al carui continut este
prestabil prin Constitutie, un mandat de durata limitata, care in nastere prin alegere si
validarea alegerilor si se stinge normal sau prin vointa uneia dintre parti. Este un mandat de
drept constitutional si in baza acestuia Presedintele isi indeplineste functia sa de reprezentare.
Presedintele reprezinta statul roman atat in interior,cat si in exterior. Si
reprezentarea nu are doar o semnificatie ceremoniala. Ea se exprima prin cateva atributii.
Astfel, pe plan extern, Presedintele incheie tratate internationale in numele Romaniei, aproba
infiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acrediteaza si
recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei, primeste scrisorile de acreditare ale
reprezentantilor diplomatici ai altor state (art. 9) Pe plan intern, Presedintele, ca ales al
Natiunii - prin corpul el electoral - participa la exercitarea suveranitatii nationale (art.2
alin.1),asumandu-si totodata raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea
teritoriala a tarii (art. 80 alin.1).
2. Functia de garant se realizeaza intr- dubla directie: garant al statului si garant al
Constitutiei. In calitatea sa de garant al statului, Presedintele astfel cum s-a mai precizat, isi
asuma raspunderea pentru independenta, unitatea si integritatea teritoriala a tarii. Intre
mijloacele sale de actiune, prevazute in Constitutie, mentionam:
a) Presedintele este comandantul fortelor armate si indeplineste functia de
Presedinte si Consiliul Suprem de Aparare a Tarii;
b) Declara imobilizarea partiala sau generala a fortelor armate;
c) In caz de agresiune armata impotriva tarii, el ia masuri pentru respingerea
agresiunii;
d) Instituie starea de asediu sau starea de urgenta, in intreaga tara ori in unele
localitati. In calitatea sa sa garant al Constitutiei, presedintele vegheaza la respecarea acesteia.
Cu totul de inteles, respecarea Constitutiei constituind, in acelasi timp, premisa si
esenta statului de drept, precum si conditia primordiala a drepturilor si a libertatilor
cetatenesti. Cateva mijloace practice de actiune se afla la dispozitia presedintelui pentru a-si
putea indeplini misiunea sa de " veghe ":
a) Sesizarea Curtii Constitutionale, inainte de promulgarea legii, pentru
verificarea constitutionalitatii ei (art.144, litera "a" din Constitutie);
b) Mesajul adresat Parlamentului, inainte de promulgarea legii, pentru ca aceasta
sa procedeze la reexaminarea ei (art. 77, alin.2);
c) Numirea in functie a judecatorilor si a procurorilor, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 33, alin.1), sub semnul exigentelor pe care le inculca - cat
priveste judecatorii " independenta si inamovibilitatea lor, iar in ce-i priveste, in general, pe
magistrati, sub semnul rigorilor statului de drept.
3. Functia de mediere se sprijina, moralmente, pe principiul legitimarii larg si
autentic democratice a Presedintelui, alegerea lui facandu-se prin sufragiu universal si direct,
precum si pe principiul nonapartanentei Presedintelui la nici un partid politic. In calitatea sa
de "mediator", Presedintele nu este un "magistrat suprecm", ci, cum s-a spus si in alte locuri, o
"simpla magistratura de influenta", un factor al "bunelor oficii", iar atunci cand se impune, pe
baza prerogativelor conferite prin Constitutie si in limitele ei, el este un "factor reglator" in

27
mecanismul statal, precum si in raporturile dintre stat si societate. In acest scop, pe de o parte,
presedintele vegheaza la buna functionare a autoritatilor publice, iar pe de alta, el inlesneste
colaborarea autorilor publice, aplaneaza sau previne relatiile tensionate dintre acestea ori
dintre ele si societate. iata cateva dintre procedurile constitutionale consacrate consacrate in
acest scop:
a) Presedintele Romaniei poate solicita convocarea in sesiune extraordinara a
Camerei Deputatilor si a Senatului (art.63, alin.2);
b) Transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
natiunii (art. 88);
c) Solicita Parlamentului, atunci cand considera necesar, reexaminarea legii
adoptate, inainte de a proceda la promulgarea acesteia (art.77, alin.2);
d) Sesiunea Curtea Constitutionala, inainte de promulgarea legii, daca apreciaza
ca legea sau unele dintre dispozitiile ei sunt neconstitutionale (art. 44, litera "a");
e) Promulga legile adoptate de Parlament, contribuind astfel la trecerea pragului
de la "dreptul scris" la "dreptul trait" (art.77, alin.l);
f) Dizolva Parlamentul atunci cand, prin refuzul acestuia de a investi Guvernul,
sistemul institutional a fost blocat (art.89, alin.l).
În literatura noastră de specialitate se apreciază că Preşedintele României
îndeplineşte trei funcţii. Pentru motive pe care le vom expune mai jos, considerăm că rolul
(funcţia) Preşedintelui de garant al respectării Constituţiei diferă din punct de vedere al
conţinutului şi al modalităţilor de înfăptuire, de funcţia de mediere. De altfel, stabilirea şi
caracterizarea unei anumite funcţii prezidenţiale sunt, în parte, convenţionale şi relative,
răspunzând mai mult unu scop didactic decât unuia practic.
Un ultim aspect ai problemei funcţiilor Preşedintelui României, l-ar putea
constitui aparenta deosebire semantică între funcţiile prezidenţiale şi atribuţiile
prezidenţiale.In fond, cele două concepte au aici acelaşi conţinut. Fie că ne referim la funcţiile
Preşedintelui României sau la atribuţiile acestuia, avem practic în vedere acelaşi
lucru. Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi, în această calitate,
ocupă demnitatea de şef al statului.Ca şef al statului, Preşedintele reprezintă statul român şi
este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Deşi Constituţia nu face nici o menţiune în acest sens, activitatea de reprezentare a
statului român de către Preşedinte se referă atât la raporturile interne ale acestuia, cât şi la
relaţiile internaţionale ale României.
Această concluzie rezultă, de altfel, din uzanţa constituţională internaţională.
Preşedintele exercită autoritatea statală la fel ca şi alte autorităţi publice, cum ar fi, de pildă,
Parlamentul şi Guvernul. Spre deosebire însă de aceste autorităţi publice, Preşedintele
personifică autoritatea statală.
Altfel spus, Preşedintele României - ca şef al statului - se identifică cu statul
român. în practica politică internă şi internaţională a României pot fi identificate diverse
modalităţi prin care Preşedintele reprezintă, pe plan intern şi extern statul român.
Pe plan intern, putem menţiona în acest sens, de pildă, promulgarea legilor,
acţiune prin care legea este învestită cu autoritate statală, sau garantarea independenţei ţării.
Pe plan extern, menţionăm acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare,
semnarea unui acord internaţional în numele României ş.a.

28
 Evident, şi Parlamentul sau Guvernul reprezintă în formă specifică statul român şi
se manifestă ca atare. Mai mult, reprezentanţii Guvernului pot semna în numele României un
acord internaţional. Acest tip de reprezentare este însă inferior, ca importanţă, reprezentării
prezidenţiale.
Parlamentul nu este învestit cu prerogativa de a reprezenta statul român, ci numai
poporul, pe când Preşedintele este învestit cu această prerogativă în mod expres, prin
Constituţie. La rândul său, Guvernul are o bază socială restrânsă faţă de baza socială a
instituţiei prezidenţiale. Ne referim, în acest sens, la faptul că Preşedintele României este ales
prin vot universal direct, Guvernul fiind, în general, expresia unui partid politic care şi-a
împărţit voturile electoratului, cu alte formaţiuni politice.
In calitate de şef al statului, Preşedintele României este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul de garant al
valorilor menţionate, preşedintele dispune de importante prero¬gative: prezidează Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul forţe¬lor armate; poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate; instituie,
potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă ş.a.
Preşedintele este şi garantul integrităţii teritoriale a ţării. In această calitate,
preşedintele acţionează, prin excelenţă, în virtutea art. 92 din Constituţie: este comandant
suprem al forţelor armate şi poate declara, în condiţiile stipulate în alin. (2) al art. 92,
mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate.

29
 CAPITOLUL III: REGIMUL ŞI NATURA DECRETELOR EMISE DE
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

În conformitate cu articolul 100 din constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale

preşedintele emite decrete. Textul nu trebuie interpretat în sensul că orice atribuție a
preşedintelui s-ar concretiza printr-un decret. Pot fi identificate mai multe modalităţi prin
intermediul cărora preşedintele îşi realizează atribuţiile constituţionale şi anume:
-prin diferite fapte materiale şi operaţiuni administrative, cum ar fi consultări,
participări la activitatea altor autorităţi publice (spre exemplu şedinţele Guvernului, CSM-
ului)
-prin acte politice, cum ar fi luările de poziţie, mesajele, declaraţiile, chiar
consultările care au caracter politic
-prin acte juridice care poartă denumirea de decrete şi care au următorul regim
juridic (constituţional):
Un prim aspect este acela că ele sunt acte administrative care au, în general,
caracter individual.
Caracterul individual şi normativ se determină în funcţie de întinderea efectelor pe
care le produc, cele individuale producând efecte faţă un subiect determinant de drept, pe
când cele cele normative produc efecte general obligatorii ce sunt opozabile erga omnes).
În doctrina există două opinii cu privire la caracterul actelor preşedintelui din
punct de vedere al efectelor pe care acestea le produc şi anume:
-opinia conform căreia decretele preşedintelui pot avea exclusiv caracter
individual
-opinia conform căreia unele din decretele preşedintelui pot avea şi caracter
normativ, atunci când concretizează atribuţii care vizează un număr nedeterminat de subiecte
de drept care cad sub incidenţa actului, cum ar fi cele prin care îşi exercita atribuţiile în
domeniul apărării sau în situaţii extraordinare.
Al doilea aspect este că în calitatea lor de acte administrative se supun controlului
de legalitate realizat de instanţele contecios administrativ în baza artcolului 52 şi articolului
126, alineatul 6, raportate la prevederile legii conteciosului administrativ, numărul 554/2004.
Acestea garantează controlul de legalitate asupra actelor administrative, exercitat de puterea
judecătorească cu anumite excepţii şi limitări cum ar fi actele care privesc raporturile cu
Parlamentul şi actele de comandament cu caracter limitat care nu pot fi niciodată atacate,
precum şi alte categorii de acte administrative care pot fi atacate doar pentru exces de putere
(atunci când sunt emise sau adoptate cu încălcarea limitelor de competenta - diferenţa între
emitere şi adoptare are la baza faptul că organele unipersonale, prefectul, primarul,
preşedintele, emit acte juridice, pe când organele colegiale sau pluripersonale adopta acte
juridice.
În conformitate cu articolul 100, alineatul 2, unele din decretele preşedintelui,
respectiv cele prin care se exercita atribuţii în domeniul politicii externe, al apărării, în situaţii
excepţionale, precum şi cele prin care se oferă decoraţii, grade militare sau se acordă gra irea
individuală sunt contrasemnate de primul ministru. În acest fel se ț realizează un control
indirect din partea Parlamentului asupra activităţii guvernului, deoarece Guvernul răspunde
politic exclusiv în fa a Parlamentului pentru întreaga ț activitate, inclusiv pentru decretele

30
preşedintelui, contrasemnate de premier Decretele se publică în mod obligatoriu în Monitorul
Oficial al României, nepublicarea atrăgând cea mai drastică sancţiune, menţionată expres de
articolul 100, alineatul 1, Teza a II-a şi anume inexistenta actului.

CAPITOLUL IV: REGLEMENTAREA INSTITUŢIEI PREZIDENŢIALE

ÎN ŢĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

Sectiunea 1: Aspecte comparative privind instituția președintelui în câteva state

europene
Conform Constituţiei, fiecare stat este guvernat de către un lider care este
desemnat pentru a reprezenta statul respectiv numit printr-o convenţie generală - Şeful
Statului. Fiecare stat conform constituţiei proprii desemnează câte o denumire proprie pentru
termenul de “şef al statului” faţă de celelalte state - de exemplu : conform Constituţiilor
României, Ungariei şi Italiei şeful statului este – Preşedintele (ţării sau republicii). Conform
Constituţiei Spaniei Şeful Statului este – Regele.
Conform constituţiilor României, Ungariei şi Italiei, există atât asemănări cât şi
deosebiri referitoare la Şeful Statului celor trei state. Din prevederile constituţiilor celor trei
state mai sus menţionate, putem desprinde anumite asemănări între şeful statului fiecărei ţări
în parte :
- în primul rând denumirea prevăzută în constituţia acestor trei state este aceea de
Preşedinte, care în cazul României este de Preşedinte al Statului, iar în cazul Ungariei şi Italiei
este de Preşedinte al Republicii.
- are rolul de a reprezenta statul său republica şi este cel care deţine puterea
supremă în stat, fiind reprezentantul naţiunii.
- este comandantul şef al forţelor armate ;
- funcţia preşedintelui este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată,
preşedintele neavând voie să îndeplinească altă funcţie decât cea de şef al statului. - este cel
care are iniţiativa referendumului ;
- este cel care încheie tratatele internaţionale în numele ţării pe care o reprezintă;
- are dreptul de graţiere individuală şi de comutare a pedepselor;
- persoană preşedintelui este inviolabilă ;
- nu răspunde pentru acţiunile sale cât timp este la conducerea statului decât în
cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei statului ;
- are dreptul să confere decoraţii şi onoruri conform prevederrilor legale;
- are dreptul de promulgare a legilor.
- trebuie să depună jurământul de credinţă faţă de statul pe care îl reprezintă inante
de a fi numit în funcţie ;
- este îndepărtat de la guvernare în următoarele cazuri : când i se revoca mandatul
în caz de expirare a termenului, în cazul decesului, când este declarat incompatibil, în caz de
demisie şi de destituire.
- se bucura de imunitate.
- este ales prin tur de scrutin secret.
- poate fi destituit din funcţie în cazul încălcării în mod grav a constituţiei.
- beneficieaza de indemnizaţie şi celelalte drepturi ce îi revin prin lege.

31
 După ce am analizat asemănările care există între şefii celor trei state conform
constituţiei fiecărui stat în parte, trebuie analizat şi faptul că, pe lângă atribuţii comune, există
multe deosebiri între atribuţiile, modul de guvernare şi îndatoririle unui şef de stat.
Jurământul de credinţă de exemplu, deşi este un lucru comun şi este obligatoriu a
fi depus de către şeful statului înainte de numirea în funcţie, este depus în mod diferenţiat în
cele trei state astfel :
- preşedintele României depune jurământul de credinţa în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună ;
- preşedintele Italiei depunde jurământul de credinţa în fata Parlamentului reunit
în şedinţă comună ;
- preşedintele Ungariei depune jurământul de credinţa în faţa Adunării Naţionale ;
Regăsim o asemănare între durata mandatului de guvernarea a şefului staului care
este de cinci ani în cazul României şi Ungariei,spre deosebire de Italia în care mandatul
şefului statului este de 7 ani.
Conform constituţiei României, nu este prevăzută o vârstă minimă pe care care
candidatul la preşedenţie trebuie să o aibă îndeplinită pentru a putea candida la şefia statului,
fapt care este clar determinat în constituţia Italiei, în care este specificat faptul că pentru a
putea fi ales preşedinte al republici, orice cetăţean care se bucura de drepturile sale civile şi
politice care doreşte să candideze la şefia staului trebuie să aibă îndeplinită vârsta de 50 ani,
În cazul Ungariei, poate fi ales şef al staului orice cetăţean care are drept de vot şi care, în ziua
alegerii are împlinită vârsta de 35 de ani.
În cazul României şi Ungariei, şeful statului nu poate îndeplini mai mult de două
mandate în funcţia de preşedinte – care pot fi sau nu succesive, lucru care nu este însă
prevăzut în constituţia Italiei.
Una dintre “puterile” şefului statului este aceea ce el poate să divolve în cazul
României Parlamentul, dar numai după consultarea preşedinţilor celor două camere, pe când
în cazul Italiei poate să dizolve ambele Camere ale Parlamentului, pe când, în cazul statului
Ungar, preşedintele republicii poate să dizolve Adunarea Naţională.
În caz de război însă, conform prevedirilor constituţiei, regăsim o asemănare între
cele trei state, mai exact faptul că Parlamentul (în cazul României şi Italiei) şi Adunarea
Naţională ( în cazul Ungariei ) nu pot fi dizolvate şi îşi prelungesc mandatul şi atribuţiile până
la finalizarea războiului, ele neputând fi înlăturate de la condure în acest caz.
De asemenea o altă cauză conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat (cauza
care se aplică doar pentru România şi Italia ), este atunci când Preşedintele statului mai are
rămase 6 luni din mandatul de conducere, precum şi în stare de urgenţă, asediu, stare de
mobilizare.
Regăsim o asemănare între prevederile constituţionale în cazul Italiei şi Ungariei
în care sunt prevăzute maxim trei tururi de scrutin pentru alegerea preşedintelui republicii, iar
în cazul României, constituţia nu prevede mai mult de două tururi de scrutin pentru alegerea
şefului statului.
O altă asemănare regăsim în cazul prevederilor constituţionale pentru statul
Român şi cel Italian, conform cărora, preşedintele nu este numai comandantul forţelor armate,
el este şi preşedintele Consiliului Superior de Apărare, spre deosebire de prevedirile în cazul

32
statului Ungar care stipulează numai faptul că şeful statului este commandant şef al forţelor
armate.
Distingem o asemănare între constituţiile celor trei state cu privire la faptul că :
şeful statului deţine puterea în stat, şi beneficieaza de imunitate, dar şi că el poate fi însă şi
acuzat în cazul săvârşirii unor fapte grave prin calca prevederile Constituţiei.În ciuda faptului
că în toate cele trei ţări este prevăzut faptul că preşedintele poate fi pus sub acuzare,observăm
o deosebire de la un stat la altul legat de care organ al statului are dreptul instituie acuzarea
după cum urmează:
- Conform Contitutiei României, şeful statului în cazul încălcării legii poate fi pus
sub acuzare de către Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, în caz de înaltă trădare. Propunerea de
punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se adduce,
neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la
faptele ce i se împută.De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este
suspendat de drept, competentade judecata aprtinand Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
- Conform Constituţiei Ungariei, preşedintele republicii poate fi pus sub acuzare
în cazul în care în timpul exercitării funcţiilor sale violează în mod intenţionat Constituţia sau
o altă lege.O cincime din numărul deputaţilor poate propune punerea sub acuzare a
Preşedintelui Republicii pentru violarea Constituţiei sau a altor legi în timpul exercitării
funcţiilor sale. Procedura punerii sub acuzare este angajată printr-o hotărâre luată cu o
majoritate de două trimi din numărul deputaţilor. Votul este secret. Din momentul adoptării
hotărârii de către Adunarea Naţională şi până la încheierea procedurii de punere sub acuzare,
Presedintelenun îşi poate exercita puterile. Calificarea actului tine de competenta Curţii
Constituţionale.
- Conform Constituţiei Italiei preşedintele republicii poate fi pus sub acuzare decât
în cazurile de înaltă trădare sau atentat împotriva Constituţiei. În aceste cazuri, el este pus sub
acuzare de către Parlament, reunit în şedinţă comună, cu majoritatea absolută a menbrilor săi.
În urma suspendării din funcţie, incapacităţii de executare a funcţiei sau dacă
funcţia de Preşedinte rămâne vacanţă, la condurerea statului este asigurat un intermediar până
la soluţionarea acestei probleme. În acest caz găsim o asemănare şi deosebire între statul
Român şi cel Italian cu privire la faptul că : funcţiile Preşedintelui republicii sunt exercitate de
preşedintele Senatului în cazul Italiei, fapt care se regăseşte şi incazul statului Român, funcţia
de intermediere fiind asigurată în ordine de preşedintele Senatului sau preşedintele Camerei
Deputaţilor. Când vorbim despre Ungaria, înlocuitorul preşedintelui republicii la conducere
va fi Preşedintele Adunării Naţionale.
Există şi o serie de deosebiri în ceea ce priveşte atribuţiile preşedintelui statului de
numire în diferite funcţii, atrbutii care diferă de la un stat la altul. Astfel :
- Constituţia României prevede că Preşedintele acorda gradele de mareşal, de
general şi de amiral cadrelor militare ; numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de
lege ; la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
- Constituţia Italiei prevede că Preşedintele poate să numească funcţionarii în stat,
în cazurile prevăzute de lege ; după o autorizare prealabilă a Camerelor acreditează şi
primeşte reprezentanţii diplomatici şi ratifica tratatele internaţionale.

33
 - Constituţia Ungariei prevede că preşedintele republicii numeşte şi primeşte
ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiar ; conform dispoziţiilor stabilite printr-o lege specială,
numeşte secretarii de stat şi îi revoca din funcţie ; la propunerea unei persoane sau a unor
organe stabilite printr-o lege specială, numeşte şi revocă din funcţie pe preşedintele şi pe
vicepreşedintele Băncii Naţionale a Ungariei şi pe profesorii universitari ; numeşte rectorii
universităţilor şi îi revoca din funcţie ; numeşte şi înaltă în grad generalii; îl confirma în
funcţie pe preşedintele Academiei de Ştiinţe a Ungariei.
În concluzie, conform contitutiilor României, Italiei şi Ungariei, şeful statului se ț
numeşte preşedinte, el este cel care deţine puterea supremă în stat, se bucura de imunitate în
timpul exercitării atribuţiilor prezidenţiale, este comandantul supreme al apărării, poate să
numească în diferite funcţii şi să acorde grade militare precum şi multe alte atribuţii care
diferă de la un stat la altul. Deşi nu poate fi tras la răspundere pentru greşelile sale în timpul
executării mandatului, el poate însă fi tras la răspundere şi judecat pentru faptele sale în cazul
în care încalcă cu constita prevederile Constituţiei sau alte legi în acest sens.

34
 BIBLIOGRAFIE

Tratate,cursuri,manuale:
1.Deleanu I.,Institutii proceduri constitutionale –în dreptul comparat și în dreptul român,
Editura CH Beck, 2008
2.Iorgovan A.,-Tratat de drept administrativ,vol I,Ed. All Beck,Bucuresti 2001
3.Muraru I., Tănăsescu S., -Drept constitutional si institutii politice, ediţia a X-a revăzută şi
completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
4.Brezoianu D.,-Drept Administrativ.Partea Specială,Ed. Universitătii Titu Maiorescu,
Bucuresti,2002

Legislatie,reviste,publicatii:
• Constituţia României, 1965
• Constituţia României, 1991
• Constitutia României 2003
• Revista Dreptu
• Revista Studii de Drept Românesc
• Revista de drept public
• www.juridice.ro
• www.dreptonline.ro
• www.euroavocatura.ro
• www.monitoruloficial.ro

35