See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/275823212

Indrumator de Practica - Botanica, Muntii Bucegi-Baiului

Book · January 2003

CITATIONS READS
0 1,549

3 authors:

Anca Sârbu Daniela Smarandache

University of Bucharest University of Bucharest
117 PUBLICATIONS   215 CITATIONS    51 PUBLICATIONS   63 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Gabriela Pascale
University of Bucharest
31 PUBLICATIONS   49 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

The item is not related to a project. View project

HABIT CHANGE View project

All content following this page was uploaded by Gabriela Pascale on 04 November 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

CUPRINS

Introducere

1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate

2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale

3. Caractere comune organismelor vegetale

4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală

5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului

5.1. Licheni

5.2. Briofite

6. Cormofite

6.1. Organe vegetative – caractere morfologice

6.1.1. Rădăcina

6.1.2. Tulpina

6.1.3. Frunza

6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată

6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului

6.3.1. Încrengătura Pteridophyta

6.3.2. Încrengătura Pinophyta

6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta

7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice

8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului

9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii
Bucegi

10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

Bibliografie
 INTRODUCERE

Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor

de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona

masivelor muntoase Bucegi şi Baiului.

Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care

organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care

acestea le au cu mediul înconjurător.

Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către

studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea

eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică.

Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfo-anatomice

utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai

completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor

pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite.

Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea

distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea

herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei

diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse.

Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se

doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului.

Autorii
 2. MASIVUL BUCEGI - MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA)

Consideraţii generale

Masivul Bucegi*

Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu

latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului.

Privit în ansamblu, masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”, cu deschiderea către

sud. Cele două ramuri ale arcului, de direcţie generală N-S, aproape paralele pe o distanţă de circa 15

km, cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. Găvanele

(2472 m), nu departe de Vf. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului.

Ramura dinspre răsărit, înălţată deasupra văii Prahovei, este denumită culmea principală a Bucegilor,

iar cea dinspre apus culmea Strunga.

Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei

şi se caracterizează, în primul rând, prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul

prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. 1).

Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt, pe o diferenţă de nivel de 500–

900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din

pereţi stâncoşi înalţi, brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne, ţancuri ascuţite,

creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor.

Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”, pridvoare de regulă

înierbate care înlănţuie pieptul muntelui, adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care,

pe alocuri, sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi.

În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt, în creştetul culmii principale se întinde un podiş

înalt, platoul Bucegilor, larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. Platoul

acoperit cu pajişti şi jnepenişuri, este în cea mai mare parte uşor ondulat, înclinat de la nord către sud

şi situat între 1600–2400 m altitudine.

Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de

sub creasta Babele. Valea Izvorul Dorului, cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor,

despart două şiruri paralele de înălţimi, spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean.
 Fig. 1. Munţii Bucegi - Baiului (Gârbova) - Aria de efectuare a practicii botanice

Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi, ale căror înălţimi descresc de la nord către
sud: Coştila (2480 m), Caraiman (2325 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra
Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Între
Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE, iar versantul prahovean este în
întregime stâncos şi abrupt. De la Piatra Arsă în continuare însă, şirul se încovoaie puţin,
luând direcţie NNE-SSV, iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o
înclinare generală mai mică.

Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m), Cocora (2182 m), Pietrosul (1932 m), Lăptici (1872

m), Blana (1875 m), Nucetu (1861 m), Oboarele (1707 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele,

platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş.

 Şirul prahovean

Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca

întindere, bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină, cel mai însemnat munte al masivului. La nord,

muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului, care îl desparte de muntele

Moraru, iar la sud cu muntele Caraiman, de care este despărţit prin Valea Albă.

Caraiman. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor, Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra

Buştenilor, oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Versantul

răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m.

Spre deosebire de celelalte flancuri, versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de

numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei, Brânele Mici ale Caraimanului, Brâna

Mare a Caraimanului). Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud, Jepii Mici, prin adânca

depresiune formată de Valea Jepilor, numită şi Valea Caraimanului.

Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă

inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de

abundenţa vegetaţiei lemnoase.

Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Pe clinele nordice, pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi

covoarele de smirdar, întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice, se aştern printre

ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci, cu buruienişuri luxuriante. Feţele

sudice însă, se deschid luminoase, cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate, împodobite cu

nenumărate flori.

Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici, una singură, Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg

abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Această brână prezintă un deosebit interes prin

vegetaţia bogată, remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri.

Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă, fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei.

Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica, Colţii lui Barbeş şi Vânturiş, munţii din şirul

prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei, iar versanţii exteriori au înclinări medii, mai

mici şi sunt mai puţin stâncoşi.

Din Vf. Pintenul Pietrei Arse (2007 m), de la limita platoului, se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse,

care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. La circa 1300 m altitudine, plaiul prezintă o

platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei.

Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica, luând naştere din platoul Pietrei Arse. Este

o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă, unde străbate câteva mici chei

stâncoase. La ieşirea din aceste chei, pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu

Prahova.

Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei, domină oraşul cu clinele sale

domoale, acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Un larg picior de munte (Plaiul

Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Pe un bot al acestui plai, la limita superioară

a pădurii, se întinde poiana „Sfârşitul lumii”, la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”.

Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş, al cărui vârf răsăritean este Vârful cu

Dor. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor), care coboară repede între

Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului.

Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă, puternic frământată, a versanţilor dinspre Valea

Izvorul Dorului, adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul.

Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi.

Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul, cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al

Ialomiţei.

Munţii Baiului (Gârbova)

În faţa şirului prahovean (spre est), pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. 1), cu

înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele

culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Piscul Câinelui 1658 m), muntele Cumpătul (Vf. Cumpătul

1651 m), muntele Zamora (Vf. Zamora 1521 m).

Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea, străbătută de pârâul cu acelaşi nume,

afluent al Prahovei.
 5.2. BRIOFITE (MUŞCHI)

(Regn Plantae, Subregn. Bryobionta, Încreng. Bryophyta)

Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede:

păduri, pajişti, zone mlăştinoase etc.

Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Pe gametofit (monoic sau dioic) se

formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi

anterozoizi). După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Sporofitul

mic, de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit.

După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe

scoarţa copacilor).

Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic.

Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Hepaticae).

Ex.: Marchantia polymorpha – fierea pământului, coada rândunicii (Ord. Mar-chantiales, Fam.

Marchantiaceae). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec, în biotopuri foarte umede şi

răcoroase. Tal foliaceu, lamelar, de culoare verde-închis, ramificat dicotomic şi prins de substrat prin

rizoizi. Plantă dioică.

La maturitate, pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o

formaţiune cu aspect discoidal, situată apical, cu marginile ondulate (Fig. 5.1.). Anteridiile se

diferenţiază pe faţa superioară a discului, în camere anteridiale (Fig. 5.2.).

Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma

unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. 5.3.). Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig.

5.4.). Sporogonul de dimensiuni reduse, este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă

(Fig. 5.4.).

Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se

formează pe gametofit (Fig. 5.1.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format,

propagulele pot genera noi indivizi.

Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum, Metzgeria conjugata ş.a.

Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci).

Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe. Tulpiniţa

ortotropă sau plagiotropă, simplă sau ramificată, scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de

substrat prin rizoizi. Frunzuliţele sunt simple, mici, sesile, ascuţite sau obtuze, cu marginea întreagă

sau dinţată.

Fig. 5. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 - fragment de tal % cu un anteridiofor; 2 -

secţiune longitudinală prin anteri-diofor; 3 - fragment de tal &cu arhegoniofori; 4 - sec-ţiune

longitudinală prin arhegoniofor; an - anteridie; ar - arhegon; lb - lobi; pc - picior (peduncul); per -

pericheţiu; pp - pseudo-periant; pr - propagule; rzi - rizoizi; sp - sporogon cu setă şi capsulă eliberând

sporii; st - stomate.

Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Majoritatea

muşchilor frunzoşi sunt dioici, prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei

femeli.

Ex.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae). Pe

tulpiniţa lungă, cilindrică, erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig.

6.1.).
Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor), setă şi capsulă (Fig. 6: 1a, 1b). Piciorul se

prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Seta este cilindrică, lungă şi are rolul de a

conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Capsula este alcătuită din urnă

acoperită de un opercul (căpăcel). În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei

spori (briospori). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o

structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. 6: 1a).

Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Dicranales, Fam. Dicranaceae), Hylocomium

proliferum (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Hypnum cupressiforme (Ord. Hypnobryales, Fam.

Hypnaceae), Mnium affine, Mnium punctatum (Ord. Eubryales, Fam. Mniaceae), Neckera crispa (Ord.

Isobryales, Fam. Neckeraceae), Polytrichum juniperinum (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae),

Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales, Fam. Rhytidiaceae) (Fig. 6: 2–7).

Fig. 6. Briofite cu tal cormoid: 1 - Polytrichum commune; 1a - fragment de gametofit & cu

sporofit/sporogon; 1b - sporogon (detaliu); ap - apofiza; op - opercul; sc - scufie; s - setă; ur - urna;

2 - Dicranum scoparium; 3 - Hylocomium sp.; 4 - Hypnum cupressiforme; 5 - Mnium affine; 6 -

Neckera crispa; 7 - Rhytidiadelphus triquetrus.

 CLS. PINATAE

ORD. PINALES

Fam. Pinaceae

Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Frunze aciculare, pungente/înţepătoare (Picea abies), cu vârf

emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp.), scurt peţiolate, sempervirescente, rar caduce (Larix sp.).

Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp., Pinus sp.), sunt dispuse spiralat

(Picea abies), spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.). Plante unisexuate,

monoice cu flori grupate în conuri. Conurile masculine sunt mici, solitare sau grupate în inflorescenţe

racemoase. Conurile feminine sunt mari. Seminţe aripate. Plantele prezintă în organele vegetative şi

reproducătoare canale rezinifere.

Ex.: Abies alba (brad), Larix decidua (larice, zadă), Picea abies (molid), Pinus mugo (jneapăn, jep),

Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 81; Fig. 82.1.).

Fig. 81. Fam. Pinaceae: 1 - Abies alba; 1a - rămurică cu flori |; 1b - frunza; 1c - frunză în secţiune

transversală; 1d - con ~; 1e - solz carpelar cu bractee; 1f - solz carpelar cu două seminţe; 2 - Larix

decidua; 2a - ramură tânără cu flori |, ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule; 2b - conuri ~ mature;

2c - sămânţa aripată; 3 - Picea abies; 3a - ramură cu două flori ~; 3b - inflorescenţa ~ tânără

(erectă); 3c - con ~ matur (pendul); 3d - frunză; 3e - frunză în secţiune transversală; 3f - solz

carpelar fără seminţe; 3g - sămânţa aripată.

 Fam. Cupressaceae

Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare, grupate

câte trei într-un verticil (Juniperus sp.). Flori unisexuate grupate în conuri mici. Seminţele sunt

pseudobace (galbule) ovoide sau sferice, verzi, apoi albastru-negricioase.

Ex.: Juniperus communis (ienupăr), Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 82.2.).

Fam. Taxaceae

Ex.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 82.3.). Arbore/arbust dioic. Nu prezintă canale rezinifere. Frunze

sempervirescente liniare, moi, turtite dorsi-ventral, dispuse altern, discolore (verde închis pe faţa

superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). Flori masculine grupate la baza frunzelor, pe ramurile

terminale. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal, erect).

Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu, cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un

alcaloid, taxina).

Fig. 82. Fam. Pinaceae: 1 - Pinus mugo; 1a - frunze în fascicul; 1b - sămânţa aripată. Fam.

Cupressaceae: 2 - Juniperus communis; 2a - pseudobacă. Fam. Taxaceae: 3 - Taxus baccata,

ramură cu flori | (planta |); 3a - floare |; 3b - frunză; 3c - frunză în secţiune transversală; 3d - ramură

cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~); 3e - sămânţa fără aril.

View publication stats