1.

Istoricul Chirurgiei Plastice

Prof. Dr. Ioan Lascăr

Deşi Chirurgia Plastică a fost relativ recent definită ca specialitate de sine stătătoare,
începuturile ei sunt mult mai vechi, confundându-se cu începuturile medicinei şi chirurgiei.
Chirurgia Plastică a apărut şi s-a dezvoltat din necesitatea de a corecta deficienţele morfologice
aparente, ulterior fiind posibilă şi corectarea deficitelor funcţionale asociate acestora, putând fi
considerată unul dintre cele mai vechi idealuri ale artei vindecării. Mult mai aproape de zilele
noastre a aparut şi necesitatea de a îmbunătăţi imaginea corpului raportată la formele şi standardele
ideale.

Începuturile „Chirurgiei Plastice” în Egiptul şi India antică

Deşi cuvântul „plastic” din denumirea de „Chirurgie Plastică” provine din grecescul
„plastikos” care înseamnă „a modela”, adevăratele origini ale Chirurgiei Plastice preced cu mult
timp rădăcinile sale lingvistice. Originea specialităţii este documentată de vechi papirusuri egiptene
şi de texte sanscrite din India antică 1,2.
Adevărata dată de naştere a chirurgiei plastice reconstructive este înca disputată de către
istorici. Medicii egipteni sunt creditaţi ca fiind primii autori ai unor intervenţii chirurgicale care fac
parte din ansamblul actual al specialităţii. În papirusul „Edwin Smith”, datat cu aproximativ 3000
de ani î.e.n., sunt descrise tratamente chirugicale ale unor leziuni faciale, incluzând tratamentul unor
fracturi mandibulare şi nazale.
Deşi în unele texte Hindu datate cu mai mult de 2600 de ani în urmă, sunt descrise metode
de reconstrucţie pentru nas, urechi, buze, folosind tehnici mergând de la grefe de piele, până la
lambouri pediculate, se bănuieşte că folosirea acestora în India antică a fost practicată probabil cu
multe generaţii înainte (acum mai bine de 4000 ani) de menţionarea lor documentară. În India antică
justiţia hindusă obişnuia să pedepsească infractorii prin mutilări faciale, mai ales ale nasului,
deoarece acest organ, ca şi în multe alte societăţi antice, constituia un simbol al demnităţii şi
respectului. Implicit acest lucru a condus la numeroase încercări de corectare a acestor tipuri de
mutilări. Astfel, nasul poate fi considerat primul subiect de interes în istoria chirurgiei palstice si
reconstructive.
În capitolul VII al cărţii sale Samhita (Enciclopedia), alături de descrierea a numeroase
instrumente chirurgicale, autorul hindus Sushruta a prezentat pentru prima dată reconstrucţia
lobulului auricular folosind piele de pe obraz, precum şi tradiţionala metodă de reconstrucţie a
nasului prin utilizarea unui lambou frontal rotat, cunoscută sub numele de rinoplastia „indiană” sau
„hindu”. Deşi în mod obişnuit istoricii amintesc în primul rând metoda „clasică” a lamboului
frontal, se pare că în textul original sanscrit, sursa preferată pentru recosntrucţia nasului era ţesutul
de la nivelul obrajilor.
Deşi cercetările iniţiale au datat scrierile lui Sushruta cu aproximativ 600 de ani î.e.n.,
istoricii moderni plasează aceste scrieri pe o plajă de timp mai largă, ele putând fi scrise oricând
între anii 400 î.e.n. şi 100 e.n. Însa, indiferent de data exactă, Sushruta rămâne indiscutabil un reper
foarte important în istoria Chirurgiei Plastice.
Chirurgii indieni au folosit, de asemenea, grefa de piele toată grosimea, ca metodă
alternativă la reconstrucţia nasului. Această tehnică a fost folosită de casta Koomas a cărămidarilor.
1
Este citată folosirea unei grefe libere de piele autologă toată grosimea recoltată din regiunea fesieră
şi aplicată apoi pe defectul nazal. Astfel această tehnică precede cu mai mult de 2 milenii prima
grefă de piele autologă „oficială”, raportată de Reverdin în 1869.

Chirurgia reconstructivă în Grecia antică, în timpul Imperiului Roman şi

a celui Bizantin

Deşi au existat evidente contacte culturale între civilizaţiile Greciei şi Indiei antice, totuşi nu
se poate stabili cu precizie transferarea metodelor reconstructive indiene către civilizaţiile antice
Europene. Cele câteva descrieri făcute de medici greci sau romani privitoare la reconstrucţii
chirurgicale ale unor defecte faciale par să fie însă similare cu cele indiene. În cartea sa
Demedicina, scrisă în secolul I, Aulus Cornelius Celsus, considerat cel mai mare medic roman, a
descris destul de vag tehnici reconstructive ale buzelor, urechilor si nasului, aparent similare celor
orientale.
În secolul al IV-lea e.n. medicul bizantin Oribasius a scris o enciclopedie medicală în 70 de
volume, intitulată Synagogue Medicae, în care a concentrat toată experienţa medicală romană şi
elenistică. În această lucrare el a dedicat două volume metodelor de reconstrucţie a defectelor
faciale. El a înţeles importanţa liniilor de sutură fără tensiune, a exciziei oaselor expuse la aer pentru
a permite cicatrizarea plăgilor, precum şi folosirea lambourilor pentru a preveni tensiunile apărute la
nivelul liniiilor de sutură. A descris lambourile de avansare bipediculate pentru acoperirea
defectelor faciale, precum şi tehnica de decolare subcutanată înainte de suturarea plăgilor. El a
arătat importanţa cartilajului în structura urechii şi a nasului şi în procedeele de reconstrucţie a
acestora. În concluzie, Oribasius a stabilit o serie de principii clasice ale Chirurgiei Plastice
referitoare la tratamentul plăgilor şi la reconstrucţia facială1.

Declinul Chirurgiei Plastice în Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman în secolul al IV-lea, întreaga viaţă culturală, ştiinţifică, şi
bineînţeles cea medicală a intrat într-un accentuat con de umbră. S-a ajuns pînă acolo încât în
secolul al XII-lea Papa Inocentiu al III-lea a interzis contactul dintre medic şi pacient şi, implicit,
practicarea chirurgiei. O astfel de atitudine a lăsat loc liber religiozităţii şi misticismului exagerat al
Evului Mediu, blocându-se astfel pentru aproape un mileniu orice progres al chirurgiei. Majoritatea
medicilor din acea vreme considerau că munca manuală necesară intervenţiilor chirurgicale este
dezonorantă.

Renaşterea

Odata cu începutul Renaşterii în seclolul XIV s-a produs şi reabilitarea ştiinţelor şi a

medicinei. Renaşterea chirurgiei reconstructive în secolul al XV-lea în Europa s-a datorat tot
schimburilor culturale între civilizaţia orientală şi cea occidentală. Pe de o parte, vechile tehnici
chirurgicale greceşti şi romane s-au păstrat în anumite scrieri vechi care au fost redescoperite în
epoca Renaşterii, iar pe de altă parte, cunoştintele medicale indiene au fost preluate de medicii arabi
odată cu cucerirea Indiei în secolul al X-lea, ajungând probabil în Euroapa odată cu cucerirea
Siciliei în secolul XII şi ulterior a Spaniei.
În primul tratat ilustrat de tehnici chirurgicale din literatura turco-islamică, intitulat
„Chirurgia Imperială”, Serafeddin Sabuncuoglu descrie tehnici de chirurgie maxilofacială
(tratamentul fracturilor faciale), metode de corecţie chirurgicală a entropionului şi ectropionului,
precum şi tratamentul chirurgical al ginecomastiei (prima descriere clară a unei tehnici chirurgicale
2
de îndepărtare a ţesutului glandular al sânului în scop estetic, metodă ce poate fi considerată
precursoarea mamoplastiei de reducţie moderne).
În secolul XV faimoasa familie de bărbieri–chirurgi Branca a contribuit la redescoperirea
chirurgiei reconstructive în Europa. Deşi nu se cunoaşte cu certitudine dacă Branca a reintrodus
metoda indiană de reconstrucţie nazală sau a reinventat-o independent, cert este că în jurul anului
1442 acesta realiza operaţii de reconstrucţie a nasului foarte asemănătoare metodei indiene. Fiul lui
Branca, Antonio a perfecţionat această tehnică, introducând un procedeu ce folosea ca sursă tisulară
un lambou tegumentar de pe braţ, rotat la nivelul nasului după o perioadă de aşteptare 1,3.
Această tehnică, denumită „italiană” a fost utilizată aproape exclusiv numai de familii
siciliene de chirurgi–bărbieri, până când un medic cu studii la Universitatea din Bolonia, Leonardo
Fioravanti, a popularizat această metodă în lumea medicală în lucrarea Il tesoro della vita humana.
Această lucrare a stat la baza interesului manifestat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea de
Gasparo Tagliacozzi din Bolongna pentru reconstrucţia nazală. Acesta a introdus principiile
lambourilor pediculate şi a descris în amănunt lamboul pediculat brahial în tratatul său din 1597 De
Curtorum Chirurgia per Insitionem (într-o traducere liberă - Chirurgia plăgilor mutilante prin
grefare)(fig 1). Prin contribuţia sa deosebită în dezvoltarea şi popularizarea acestor prime tehnici de
chirurgie plastică reconstructivă, Tagliozzi este deseori creditat incorect ca autor al metodei
italiene1,4.

Fig .1 Tehnica Tagliozzi pentru reconstrucţia nasului cu un lambou pediculat brahial

Din păcate la sfârşitul secolului al XVI-lea chirurgia reconstructivă a intrat pentru încă două
sute de ani într-un alt con de umbră, datorat unor superstiţii şi a ignoranţei ştiinţifice.

Bazele Chirurgiei Plastice moderne

Adevărata renaştere a chirurgiei palstice reconstructive s-a produs la sfârşitul secolului

XVIII când s-au pus bazele chirurgiei plastice reconstructive moderne. Printre primele contribuţii în
acest sens putem menţiona reconstruţia de buză realizată de Chopart în 1791 folosind un lambou
pediculat de la nivelul gâtului. Totuşi momentul considerat că marchează începutul acestei noi ere a
chirurgiei reconstructive este o banală scrisoare publicată la Londra în octombrie 1794 în ziarul
Gentleman's Magazine de chirurgul englez Lucas. În acest faimos articol, Lucas descrie procedeul
operator de reconstrucţie nazală realizat în India Britanica de un bărbat din casta cărămidarilor,
operaţie la care au fost martori doi chirurgi englezi. Relatarea lui Lucas a fost citită de Joseph
Carpue, un chirurg englez din Chelsea, care după câteva exerciţii pe cadavre a realizat primele
3
operaţii în 1814 la doi ofiţeri englezi cu defecte nazale posttraumatice. El şi-a publicat succesul
chirurgical în 1816 în cartea Restoration of a Lost Nose şi, astfel, „rinoplastia indiană” a fost din
nou introdusă în Europa 1,5,6. (fig 2)

Fig 2 Reconstrucţia nasului după metoda “indiană”

În 1818, chirurgul german Carl Von Graefe, considerat de mulţi, cel mai bun chirurg al
acelor timpuri în Europa, şi-a publicat lucrarea sa de referinţă Rhinoplastik, unde a folosit pentru
prima dată termenul de "plastic" pentru a descrie chirurgia reconstructivă. În această carte Von
Graefe a notat o bibliografie de 55 de lucrări având ca subiect rinoplastia prin metoda indiană şi
italiană, precum şi noua metodă de reconstrucţie germană. Von Graefe a modificat metoda italiană,
folosind în locul lamboului pediculat, o grefă liberă de piele recoltată de la nivelul braţului.
Inovaţiile lui nu s-au limitat numai la rinoplastie, ci au cuprins şi alte aspecte ale chirurgiei plastice
reconstructive, ca de exemplu tehnici de blefaroplastie şi palatoplastie. Pentru toate aceste
contribuţii, el este considerat unul dintre părinţii Chirurgiei Plastice moderne. În 1838, la 20 de ani
după Von Graefe, Zeiss a popularizat termenul de chirurgie plastică în cartea sa Handbuch der
plastischen Chirurgie 1,7,8.
Succesorul lui Von Graefe la Berlin, Dieffenbach, a scris în 1845 o carte despre rinoplastie,
intitulată Operative Chirurgie, făcând această tehnică accesibilă pentru mulţi dintre chirurgii
vremii. De asemenea, a introdus conceptul de reintervenţie pentru modelarea estetică a nasului
reconstruit şi a fost primul chirurg care a făcut rinoplastia reconstructivă mult mai tolerabilă prin
folosirea anesteziei7.
În 1892 Robert Weir a încercat fără succes să folosească xenogrefe (stern de raţă) în
reconstrucţia nasurilor, iar James Israel în 1896 în Germania şi George Monks în 1899 în Statele
Unite au folosit cu succes grefele osoase libere pentru reconstrucţia nasurilor în şa7.

Apariţia primelor abordări estetice în Chirurgia Plastică

După ce riscurile chirurgicale au scăzut odată cu folosirea anesteziei şi dezvoltarea

tehnicilor sterile de către Lister, au putut fi luate în calcul şi alte motive pentru realizarea unor
intervenţii chirurgicale, altele decât cele pentru reconstrucţii posttraumatice. În 1891, John Roe, un
ORL-ist american este creditat cu prima abordare estetică a rinoplastiei, un pas important în
formarea unei chirurgii pe baze estetice ca parte distinctă a specialităţii. Acest lucru a fost facilitat
de abordul endonazal al rinoplastiei, tehnică introdusă de Dieffenbach.
4
 În 1898 Jacques Joseph, un ortoped german a publicat prima relatare despre o rinoplastie de
reducţie, el fiind considerat tatăl rinoplastiei moderne. În 1928 el şi-a publicat lucrarea de bază
Nasenplastik und Sonstige Gesichtsplastik, punând bazele chirurgiei estetice ca parte fezabilă şi
justificabilă a chirurgiei plastice reconstructive.

„Marele salt” – experienţa celor două Razboaie Mondiale

La trecerea dintre secolul XIX şi XX Chirugia plasitică nu era înca o entitate medicală de
sine stătătoare şi doar foarte puţini chirurgi reputaţi cochetau sau, mai rar, erau dedicaţi exclusiv
chirurgiei reconstructive sau estetice. Astfel de operaţii erau considerate nevitale şi nenecesare de
către medicina academică a acelor timpuri, mai ales în comparaţie cu „adevarata” chirugie,
salvatoare de vieţi, a chirurgilor abdominali. Atitudinea negativă faţă de chirurgia plastică era
datorată într-o bună măsură de proliferarea pe baze comerciale a operaţiilor de chirurgie cosmetică,
deseori efectuate de chirurgi ce aveau o pregătire profesională şi o moralitate cel puţin dubioasă1.
Chirurgia Plastică modernă işi datorează adevărata evoluţie unor situaţii dramatice în istoria
omenirii: cele două mari conflagraţii ale secolului trecut. Eforturile unor distinşi chirurgi de-a
lungul unei extrem de zbuciumate prime jumătăţi a secolului XX au permis progresul şi unificarea
acestei specialităţi, precum şi configurarea ei de către lumea academică.
Patologia traumatică extrem de complexă generată de industrializare şi necesitatea îngrijirii
traumatismelor grave, a arsurilor chimice şi termice produse de arsenalul specific celor două
Războaie Mondiale au constituit tot atâtea probleme majore care reclamau soluţii imediate din
partea chirurgilor. Această atitudine a caracterizat dezvoltarea Chirurgiei Plastice în prima jumătate
a secolului XX.

Primul Război Mondial

Primul Război Modial a catapultat Chirurgia Plastică într-o nouă eră. Niciodată până atunci
medicii nu au fost nevoiţi să trateze atât de multe şi de extensive leziuni faciale şi ale capului
datorate noilor arme de foc. Pentru aceasta ei au fost nevoiţi să dezvolte noi tehnici chirurgicale.
Unii dintre cei mai talentaţi medici din Anglia, Franţa, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria s-au
dedicat descoperirii unor noi procedee reconstructive.
O contribuţie importantă în această direcţie a avut-o Vilray Papin Blair, un chirurg american
din St Louis, care în 1909 şi 1912 a publicat rezultatele sale în reconstrucţia mandibulară. Aceste
lucrări au schimbat percepţia chirurgilor şi a publicului despre chirurgia reconstructivă şi i-au
permis să ajungă primul şef al unei secţii complet separate şi dinstincte de Chirurgie Plastică. De
asemenea, el a fost numit în timpul Primului Război Mondial şef al diviziei de Chirurgie a Capului
şi Gâtului din armata americană, secţiune căreia i-a schimbat ulterior denumirea în Chirurgie
Plastică1.
Marele volum de leziuni, în special în domeniul maxilofacial, datorate specificului
războiului de tranşee, a permis accelerarea progresului tehnicilor reconstructive. Medici din toate
ţările beligerante şi-au adus contribuţia la progresul specialităţii. În Franţa, Morestin a aplicat
tehnica decolării pielii şi a ţesutului subcutanat pentru favorizarea închiderii plăgilor, a folosit
plastia în Z pentru corectarea contracturilor liniare, a folosit grefarea cu cartilaj şi a dezvoltat
conceptul de excizii parţiale multiple pentru tratamentul leziunilor extensive. Un alt chirurg care a
jucat un rol important, mai ales în educarea altor chirurgi plasticieni din mai multe ţări ale lumii, a
fost englezul Gillies. La sfârşitul războiului, Filatov şi-a publicat tehnica lamboului tubular, iar
Blair a descris metoda de amânare a transferului lambourilor cu pedicul foarte lung. Au început să
fie folosite grefoanele cartilaginoase şi lambourile pediculate pentru reconstrucţia nasului,
lambourile pediculate de la nivelul gâtului pentru reconstrucţia defectelor intraorale, etc9.

5
 Eforturile şi rezultatele chirurgilor pe durata Primului Război Mondial au captat atenţia şi
admiraţia publicului şi a lumii academice. Înainte de război, desfigurările faciale erau ascunse în
spatele unor măşti faciale îngrozitoare şi singura opţiune a pacienţilor era aceea de izolare faţă de
societate. Prin eforturile chirurgilor plasticieni, aceşti oameni traumatizati fizic şi psihic îşi
recăpătau nu numai o înfăţişare onorabilă, ci li se renăştea speranţa şi se puteau bucura din nou de
viaţă. (fig 3)

Fig 3. Mutilări faciale şi reconstrucţii cu lambouri locale ăn Primul Război Mondial

Războiul a permis Chirurgiei Plastice să se autodefinească, să se organizeze instituţional

prin apariţia de centre specializate de triere şi tratament, precum şi prin apariţia unor centre dedicate
învăţării tehnicilor de chirurgie reconstructivă.

Perioada interbelică

Progesele realizate în timpul războiului au fost prezentate ulterior lumii medicale

academice. În 1919, John Staige Davis a publicat primul tratat american de chirurgie plastică
Plastic Surgery - It's Principles and Practice. Gilllies şi-a prezentat experienţa sa medicală din
timpul războiului în 1920 în lucrarea Plastic Surgery of the Face1.
Între anii 1929 şi 1939 au apărut mai multe societăţi profesionale şi academice legate de
domeniul chirurgie plastice. În 1921 a apărut American Association of Oral and Plastic Surgeons.

Al Doilea Război Mondial

Adevăratul moment de maturizare a Chirurgiei Plastice l-a reprezentat cel de-al Doilea
Război Mondial, astfel încât în anii 1950, Chirurgia Plastică a fost integrată complet în comunitatea
medicală. Progresele legate de anestezie, folosirea plasmei pentru transfuzii, a sulfamidelor şi a
penicilinei pentru controlul infecţiilor a contribuit la reducerea semnificativă a ratei de mortalitate şi
de morbiditate a operaţiilor de chirurgie plastică. Folosirea antibioterapiei a permis închiderea
imediată a plăgilor faciale, reducând substanţial desfigurările datorate cicatrizărilor secundare.
Introducerea dermatomului în 1939 de către Padget şi Hood a permis o îngrijire mult mai bună a
plăgilor deschise şi a arsurilor. Amputaţiile de membre s-au făcut într-o proporţie mult mai mică
decât în Primul Război Mondial. Alte progrese chirurgicale ţin de folosirea grefelor osose
spongioase din osul iliac folosite pentru reconstrucţii faciale, folosirea lambourilor cross-leg, a
lambourilor pediculate tubulare şi a lambourilor abdominale pentru acoperirea defectelor de părţi
moi de la nivelul extremităţilor. Numărul mare de mutilaţi, victime ale Războiului II Mondial, a
6
ridicat problema perfecţionării tehnicilor reconstructive pentru ameliorarea statusului morfologic
şi funcţional, şi implicit pentru îmbunătăţirea coeficientului de reinserţie socio-familială şi
profesională.
Au fost create şi centre separate de chirurgia mâinii. Conduse de Sterling Bunnell, în aceste
centre lucrau chirurgi plasticieni şi ortopezi. Bunnell şi J William Littler au creat o şcoală de
chirurgie a mâinii pe care au integrat-o în specialitatea Chirurgiei Plastice1.

Epoca modernă a Chirurgiei Plastice

A doua jumătate a secolului XX a produs o dezvoltare explozivă a specialităţii situând-o la

nivelul vârfului de lance al progresului în chirurgie.

Microchirurgia Reconstructivă

Unul dintre cele mai mari progrese ale chirurgiei reconstructive l-a reprezentat apariţia şi
dezvoltarea microchirurgiei. Acest lucru a fost posibil datorită perfecţionării unor instrumente, a
unor materiale de sutură performante şi a microscopului biocular operator oferit pe la mijlocul
anilor 1950 de compania Carl-Zeiss. Microchirurgia practic a revoluţionat chirurgia plastică şi
reconstructivă. Chirurgii plasticieni nu au mai fost limitaţi de lambourile locale în încercările lor
reconstructive.
Au fost descrise şi folosite numeroase tipuri de lambouri libere, iar replantările segmentelor
amputate au devenit realitate. Susumi Tamai a realizat prima replantare digitală în 1965 în Japonia.
În 1969 Harry J Buncke şi Donald McLean au realizat primul transfer tisular liber microchirurgical,
reparând un defect de scalp cu un transfer liber de oment. Tot în Japonia s-a realizat primul transfer
liber al unui lambou cutanat, un lambou temporal, de către Harii şi Ohmori10.
Refacerea microchirurgicală a nervilor periferici a revoluţionat calitatea rezultatelor din
domeniu.

O menţiune aparte o reprezintă Joseph Murray, membru al Asociaţiei Americane a

Chirurgilor Plastici, care a reuşit în decembrie 1954 primul transplant de rinichi între doi gemeni,
realizare care a fost răsplătită cu singurul premiu Nobel obţinut de un plastician.

Chirurgia Estetică

În a doua jumătate a secolului 20, chirurgia estetică s-a profilat ca segment distinct în cadrul
sferei de preocupări a Chirurgiei Plastice. Ea a cunoscut poate cea mai spectaculoasă evoluţie, cel
puţin în ochii publicului larg, în special datorită impactului pe care îl are asupra stilului de viaţă al
pacientului. Acest impact pe care l-a avut chirurgia estetică în societatea modernă a fost susţinut şi
de declaraţia din 1958 a Papei Pius al XII: „Dacă luăm în considerare frumuseţea fizică prin prisma
creştinismului şi dacă îi respectăm perceptele morale ale acesteia, atunci putem spune că chirurgia
estetică nu este în contradicţie cu dorinţa lui Dumnezeu, în sensul atingerii sau refacerii perfecţiunii
celei mai mari creaţii divine – omul”.
Ideea folosirii unei sonde de aspiraţie pentru îndepărtarea grăsimii a fost lansată la mijlocul
anilor 1970 de doi chirurgi dermatologi italieni Arpad şi Giorgio Fischer. În 1987 dermatologul
Jeffrey Klein a revoluţionat liposucţia prin introducerea anesteziei tumescente, care a permis
îndepărtarea unei cantităţi semnificativ mai mare de grăsime şi reducerea marcată a pierderilor de
sânge1.
Pe locul doi ca număr de operaţii după lipoaspiraţie, mamoplastia de augmentare cu
implante mamare s-a dezvoltat impresionant de la introducerea în 1962 de către Thomas Cronin a

7
implantelor realizate din silicon şi umplute cu gel de silicon. Odată cu introducerea „siliconului” în
practica medicală, Chirurgia Plastică a început să devină parte integrantă a culturii moderne. După
celebrul litigiu medical şi juridic legat de siguranţa unor astfel de proteze, pe piaţă s-au impus
implantele de silicon umplute cu ser.

Începuturile Chirurgiei Plastice în România

Primele dovezi documentate referitoare la utilizarea grefelor de piele liberă şi tratamentul

fracturilor deschise cu fixator extern în România datează de la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX. Preocupări în domeniul chirurgiei plastice sunt semnalate în Romania între cele două
Războaie Mondiale şi la începutul anilor 1950.

În România, începuturile Chirurgiei Plastice ca specialitate de sine stătătoare sunt

inseparabil legate de personalitatea Prof. Agripa Ionescu (fig 4). După participarea alături de o
echipă de medici români la Războiul din Coreea (1952-1953) şi după întoarcerea de la studiile
realizate la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Traumatologie şi Chirurgie Plastică din Leningrad
unde a susţinut dizertaţia cu tema „Plastiile de piele în chirurgia mâinii”, Prof. Agripa Ionescu s-a
întors în ţară şi a organizat în 1958 primul centru de chirurgie reparatorie, cu 50 de paturi, în cadrul
Spitalului de Urgenţa din Bucureşti. În 1959 se înfiinţează disciplina de Chirurgie Plastică şi
Reparatorie. În 1960 Prof Agripa Ionescu conduce nou înfiinţatul Spital de Traumatologie şi
Chirurgie Plastică şi Reparatorie, dotat cu 120 de paturi. Prof Agripa Ionescu a fost fondatorul şi
modelatorul Chirurgie Plastice în România, atât în domeniul organizatoric, cât şi în cel al instruirii
chirurgilor plasticieni. Datorită Prof Agripa Ionescu şcoala românească de Chirurgie Plastică se
poate număra printre primele de acest gen din Europa.

Fig 4. Prof. Dr. Agripa Ionescu

Bibliografie

8
1. Schnur P, Hait P: "The History of Plastic Surgery, ASPS and PSEF". 2000; Available at:
http://www.plasticsurgery.org/overview/pshistry.htm.
2. Bologa VL: Istoria medicinii universale.
3. Dogan T, Bayramicli M, Numanoglu A: Plastic surgical techniques in the fifteenth century
by Serafeddin Sabuncuoglu. Plast Reconstr Surg 1997 May; 99(6): 1775-9
4. Micali G: The Italian contribution to plastic surgery. Ann Plast Surg 1993 Dec; 31(6): 566-
71
5. Mahon-Deri B, O'Leary JP: The birth of modern "plastik" plastic surgery. Am Surg 1994
Sep; 60(9): 719-20.
6. Nichter LS, Morgan RF, Nichter MA: The impact of Indian methods for total nasal
reconstruction. Clin Plast Surg 1983 Oct; 10(4): 635-47
7. Larrabee WF: The history of otolaryngology in plastic surgery. Plast Reconstr Surg 2004
Feb; 113(2): 755.
8. Faga A, Valdatta L: Plastic surgery in the early nineteenth century: notes on the collections
in the University of Pavia's Museum of History. Plast Reconstr Surg 1990 Dec; 86(6): 1220-
6
9. Hauben DJ, Baruchin A, Mahler A: On the histroy of the free skin graft. Ann Plast Surg
1982 Sep; 9(3): 242-5
10. Tamai S: History of microsurgery: from the beginning until the end of the 1970's.
Microsurgery 1993; 14: 6-13.