Tema 2.

GENEZA ŞI EVOLUŢIA POLITICII MONDIALE

Unităţi de conţinut:

1. Tucidide „Istoria războiului Peloponisiac”;

2. Apariţia capitalismului în Europa;
3. Pacea de la Westfalia;
4. Acceptarea principiului suveranităţii naţionale. Sistemul de la Viena.

Obiective de referinţă:

- să relateze despre principalele teze ale lui Tucidide cu referire la războiului Peloponisiac;
- să identifice condițiile de apariție a capitalismului în Europa;
- să stabilească specificul Păcii de la Westfalia;
- să determine principiile suveranităţii naţionale;
- să evalueze rolul Sistemului de la Viena pentru politica Mondială.păcii de la Westfalia

Termeni-cheie: politică, conflicte internaționale, suveranitate, Sistemul de la Viena,

Pacea de la Westfalia

Repere de conținut

1. Tucidide „Istoria războiului Peloponisiac”

O creație aleasă a gândirii istorice grecești a fost opera istoricului atenian Tucidide
„Razboiul Peloponesiac” [7, p.9]. Războiul peloponesiac s-a desfășurat între anii 431-404 î.e. n.
și a fost constituit din mai multe etape în cei 27 de ani. Acesta a marcat istoria Greciei din acea
perioadă prin inverșunarea beligeranților, prin dimensiunea pe care a căpătat-o, deosebindu-se de
celelalte ciocniri militare dintre cetățile Helladei și prin durata și consecințele acestuia.
Principalii participanți au fost Liga peloponesiacă condusă de Sparta și Atena cu Liga ei
maritimă. Aceste două mari grupări au antrenat în conflict și alte orașe din Grecia de vest, din
Italia de Sud și Sicilia, dar și statul persan al Achemenizilor. Datorită dimensiunii căpătate
pentru acea perioadă putem afirma că războiul peloponesiac a reprezentat ,,un război mondial al
lumii grecești”.
 Pentru o mai bună comprehensiune a acestui război, este necesar de a scoate în relievanță
pretextul începerii războiului peloponesiac. Astfel, conform mărturiilor istoricilor, cauza
principală a începerii acestui conflict a fost dorința de expansiune și hegemonie a Atenei și a
Korinthului. La mijlocul secolului V î.e.n. puține state doreau să domine viața economică din
Hellada, fie din cauza faptului că nu și-au putut menține pozițiile în viața economică din Grecia,
fie că nu aveau o producție atât de dezvoltată și, prin urmare, nu erau interesate să-și extindă
comerțul. Însă cele două polisuri, Atena și Korinth, își dezvoltaseră producția, iar dominarea
comerțului pe mare reprezenta un punct forte al extinderii economice. Dar, în același timp nu se
puteau înțelege în privința rutelor comerciale, existând o mare rivalitate în punctul cheie din vest
reprezentat de Naupaktos, de Megara, oraș comercial aflat pe Istmul Korinthian, prielnic
negoțului, care ducea direct în Grecia Centrală. Din cauza dominanției ateniene asupra Mării
Egee interesele Korinthului erau grav amenințate, dar din păcate nu puteau lupta cu un adversar
atât de puternic, precum Atena. Singura soluție era să ceară ajutor confederațiilor din Liga
peloponesiacă și, în primul rând, Spartei. Sparta era cea mai bună alegere făcută de către
korinthieni [4].
Teoria războiului hegemonic a lui Tucidide reprezintă ideea esențială inclusă în teoria
războiului hegemonic și este că schimbările fundamentale din sistemul internațional sunt
determinanții de bază ale acestor războaie. Structura sistemului sau distribuția puterii dintre state
în interiorul sistemului poate fi stabiă sau instabilă. Un sistem stabil, este unul în care
schimbările pot avea loc, dacă nu pun în pericol interesele vitale ale statelor dominante și astfel
să provoace un război între ele. În viziunea sa, un astfel de sistem stabil are o ierarhie clară a
puterii și o putere hegemonică sau dominantă incontestabilă. Un sistem instabil este unul în care
schimbările economice, tehnologice și de alt fel erodează ierarhia internațională și subminează
poziția statului hegemonic. În această ultimă situație, evenimentele dificile și crizele diplomatice
pot grăbi un război hegemonic între statele din sistem. Rezultatul unui astfel de război este o
nouă structură internațională.
Trei elemente sunt incorporate în analiza războiului peloponesiac.
În primul rând, un război hegemonic este diferit de alte categorii de războaie fiind cauzat
de schimbări profunde în politică, strategie și afaceri economice. Al doilea element este că
relațiile dintre statele individuale pot fi concepute ca un sistem, iar comportamentul statelor este
determinat în cea mai mare parte de interacțiunile lor strategice. În al treilea rând, războiul
hegemonic amenință și transformă structura sistemului internațional; chiar dacă participanții la
conflict sunt sau nu constienți de aceasta, în joc este ierarhia puterii și relațiile dintre statele din
sistem. Concepția lui Tucidide și toate formulările ulterioare ale teoriei războiului hegemonic
decurg din aceste trei elemente.
 O astfel de teorie structurală a războiului este diferită de teoria escaladării. Așa după cum
afirma Waltz în „Omul, statul și războiul”, conform acestei ultime teorii, războiul apare din
simplul motiv că nu există nimic care să îl împiedice. Într-un sistem internațional anarhic,
conducătorii iau decizii și răspund la deciziile luate de alții. Acest proces de acțiune-reacțiune
poate conduce în timp la situații în care conducătorii provoacă în mod deliberat război sau pierd
controlul asupra evenimentelor și în cele din urmă se găsesc ei înșiși aruncați în război. Astfel,
războiul devine consecința interacțiunii politicilor externe.
Majoritatea războaielor sunt consecința unor asemenea procese de escaladare. Ele nu sunt
cauzal legate de caracteristicile structurale ale sistemului internațional, ci mai degrabă sunt
datorate neîncrederii și nesiguranței ce caracterizează relațiile dintre state, ceea ce Waltz a numit
un sistem de autoajutorare. Astfel, istoria străveche care introduce istoria lui Tucidide este o
relatare a amenințărilor constante. Însa, Războiul Peloponesiac, ne spune el, este diferit și merită
o atenție specială datorită acumulării masive de putere în Elada și a implicațiilor asupra structurii
sistemului internațional. Istoria sa se concentrează asupra acestui mare război și a cauzelor sale
fundamentale [4].
Desigur, aceste două teorii nu se contrazic neapărat una cu cealaltă; fiecare dintre ele
poate fi folosită în explicarea diferitelor războaie. Dar ceea ce îl interesează pe Tucidide, este un
tip particular de război, ceea ce el a numit un mare război, adică în accepțiunea contemporană,
un război hegemonic – un război în care este în joc întreaga structură a sistemului internațional.
Structura sistemului internațional ca și cauza a izbucnirii unui asemenea război este o
cauză necesară, dar nu și suficientă. Teoria războiului hegemonic și schimbarea internațională se
referă la acele războaie care apar datorită structurii specifice a sistemului internațional și care la
rândul lor transformă această structură.
Ideea de la care pleacă Tucidide în descoperirea mecanismului de bază a războiului
hegemonic, a fost concepția lui asupra naturii umane. El credea că natura umană este
neschimbabilă și, prin urmare, evenimentele relatate în lucrarea sa s-ar putea repeta în viitor.
Întrucât ființele umane sunt conduse de trei pasiuni fundamentale- interes, mândrie și mai presus
de toate, de teamă - ele urmăresc întotdeauna să-și sporească bogăția și puterea până când alți
oameni, conduși de aceleași pasiuni, încearcă să-i oprească. Deși progresele în cunoașterea
politică ar putea contribui la înțelegerea acestui proces, ele nu l-ar putea controla sau împiedica.
Nici progresul în cunoaștere, tehnologie sau dezvoltarea economică nu ar shimba natura
fundamentală a comportamentului uman sau a relațiilor internaționale. Dimpotrivă, creșterea
puterii umane, bogăția și tehnologia vor servi doar la intensificarea conflictului dintre grupurile
sociale și la intensificarea magnitudinii războiului. Ca realist, Tucidide, în contrast cu Platon -un
idealist, considera că rațiunea nu va transforma ființele umane, ci va rămâne întotdeauna sclava
pasiunilor. Astfel, pasiunile necontrolate vor genera iar și iar mari conflicte.
Argumentul lui Tucidide și credința sa că a descoperit fundamentul dinamicii relațiilor
internaționale și rolul războiului hegemonic în schimbarea ordinii internaționale, se poate
înțelege doar dacă se are în vedere concepția sa științifică și viziunea sa care a condus la aceasta
explicație. Cercetătorii moderni ai relațiilor internaționale și ai științelor sociale înclină să
folosească drept model al analizei și explicației lor, fizica teoretică; ei analizează fenomenele în
termenii cauzalității și ai modelelor de legatură ale variabilelor independentă și dependentă. În
fizica modernă, elementele semnificative, cel puțin în principiu, trebuie să fie falsificabile – ceea
ce va conduce la predicții care pot fi dovedite ca false.
Tucidide a scris istoria sa având drept scop demonstrarea faptului că marile războaie sunt
fenomene repetabile cu manifestări caracteristice. Asemeni unei boli, un război mare sau
hegemonic, prezintă aceleași simptome vizibile și urmează un curs inevitabil. Faza inițială este
un sistem internațional relativ stabil caracterizat de o ordonare ierarhică a statelor din sistem. Cu
timpul, puterea statelor subordonate începe să crească disproporționat, motiv pentru care aceste
state intră în conflict cu statele dominante sau hegemonice din sistem. Luptele dintre cele două
state și aliații lor, conduc la o bipolarizare a sistemului, la o criză inevitabilă și în cele din urmă
la un război hegemonic. Faza finală va consta în deznodământul războiului în favoarea unei
singure părți și stabilirea unui nou sistem internațional care va reflecta o nouă distribuție a puterii
în sistem [4].
Concepția dialectică a schimbării politice inclusă în acest model, a fost împrumutată de la
sofiștii gânditori din acea vreme. Această schemă de argumentare prezintă o teză, contradicția ei
sau antiteza, și o soluție, sub forma sintezei. În istoria lui Tucidide această abordare dialectică
poate fi formulată după cum urmează:
Teza, este statul hegemonic, în acest caz, Sparta, care organizează sistemul internațional
în funcție de interesele sale politice, economice și strategice.
Antiteza sau contradicția din sistem este creșterea puterii statului concurent, Atena, a
cărei expansiune și eforturi de a transforma sistemul internațional o aduce în conflict cu statul
hegemonic.
Sinteza, este noul sistem internațional care rezultă din ciocnirea inevitabilă dintre statul
dominant și puterea concurentă.
În mod asemănător, Tucidide anticipa că în decursul istoriei, vor apărea noi state precum
Sparta și state concurente precum Atena și ciclul hegemonic se va repeta.
Ceea ce a stat la baza analizei și originalității gândirii lui Tucidide a fost noua sa
concepție asupra Greciei clasice ca reprezentând un sistem, ale cărui componente de bază erau
marile puteri, Sparta și Atena. Această concepție înaintată de către Tucidide și este Concepția
schimbării sistemice. Prefigurând formulările realiste ulterioare ale relațiilor internaționale, el
credea că structura sistemului era asigurată de distribuția puterii dintre state; ierarhia puterii între
aceste state definea și menținea sistemul, determina prestigiul relativ al statelor, sfera lor de
influență și relațiile lor politice. Ierarhia puterii și elementele asociate confereau astfel ordine și
stabilitate sistemului.
Prin urmare, schimbarea politică internațională implica o transformare a ierarhiei statelor
din sistem și a pattern-urilor relațiilor dependente de această ierarhie. Deși ar fi putut avea loc
schimbări minore și statele mai mici ar fi putut modifica această ierarhie, fără perturbarea
stabilității sistemului, poziționarea marilor puteri a fost crucială. Astfel, așa după cum afirma
Tucidide, creșterea puterii celui de-al doilea stat din sistem, Atena, a grăbit conflictul și a cauzat
o schimbare în ierarhia sistemului politic internațional.
Căutând dincolo de aparențele realității relațiilor internaționale, Tucidide credea că a
descoperit adevăratele cauze ale războiului Peloponesiac și în mod indirect ale schimbării
sistemice, în fenomenul creșterii inegale a puterii între statele dominante din sistem. El afirma în
primul capitol că „Adevărata cauză este una care nu stă la vedere. Creșterea puterii Atenei și
panica pe care aceasta o inspiră în Sparta a făcut războiul inevitabil”. În mod asemănător, și în
viitor, creșterea diferențiată de putere în sistemul de state va slăbi status quo-ul și va conduce
spre un război hegemonic între puterile în declin și cele în creștere [4].
Astfel, potrivit lui Tucidide, un război mare sau hegemonic, asemenea unei boli, urmează
un curs perceptibil și repetabil. Faza inițială, este o relativă stabilitate a sistemului internațional,
caracterizată de o ordonare ierarhică a statelor, cu o putere hegemonică sau dominantă. Cu
timpul, puterea unui stat subordonat începe să crească disproporționat, ceea ce va conduce la un
conflict cu statul hegemonic. Lupta dintre acești pretendenți pentru supremație și formarea de
alianțe, conduce la bipolarizarea sistemului. În limbajul teoriei jocurilor, sistemul devine un joc
cu suma zero, în care câștigul unei părți constituie pierderile celeilalte. Sistemul bipolar devine
din ce în ce mai instabil și un eveniment minor poate declanșa o criză sau grăbi un conflict
major; deznodământul acestui conflict va stabili noul hegemon și ierarhia puterii în sistem.
Urmând acest model, Tucidide începe istoria războiului dintre spartani și atenieni,
afirmând încă de la început că războiul va fi unul mare și astfel demn de o atenție specială. El
analizează creșterea fară precedent a puterii în Elada din cele mai vechi timpuri până la
declanșarea războiului. Tucidide nu se gândește la cauze în sensul modern sau științific al
termenului, analiza factorilor care modifică distribuția puterii în vechea Grecie și care în cele din
urmă explică războiul, este uimitor de modernă.
 Prima serie de factori care explică creșterea puterii în Atena și expansiunea Imperiului
Atenian se referă la elemente geografice și demografice. Datorită sărăciei solului, Attica (regiune
din jurul Atenei) nu era invidiată de alte popoare, ceea ce a ținut-o departe de conflict. Ca
urmare, „cele mai bogate victime ale războiului se refugiază la Atena, considerată un loc sigur”,
fiind naturalizați și mărind astfel populația. Cu o asemenea sporire a populației, Atena devine
prea mica pentru a susține această creștere și începe să colonizeze alte regiuni ale Greciei. Pentru
a hrani o populație în expansiune, Atena se va ocupa de comerț și va deveni astfel „atelierul
vechii Grecii”, exportând mărfuri și produse manufacturate, în schimbul cerealelor. Astfel,
datorită presiunii demografice și a necesității economice, Atena începe să devină un imperiu
economic și comercial.
A doua serie de factori, se referă la aspecte de ordin economic și tehnologic: autoritatea
puterii navale i-a facilitat Greciei și în special Atenei, expansiunea comercială între statele
grecești și stabilirea hegemoniei Eladei la Est de Marea Mediterană. Tucidide afirma că, după
înfrângerea Troiei, grecii revin la comerț și la acumularea bogăției, iar Elada devine „liniștea
tăcută care precede creșterea”. Deși Atena și alte orașe maritime au cunoscut o creștere „a
veniturilor și dominioanelor” nu a existat o concentrare a puterii în Elada înaintea războiului cu
Persia: „Nu a existat nici o uniune a supușilor în jurul cetăților mai puternice, nici nu porneau în
mod spontan de pe poziții de egalitate în expediții comune, ci, luptele constau mai ales în
războaie locale între vecinii rivali”. Inovațiile tehnice în domeniul naval, introducerea în Grecia a
fortificațiilor tehnice precum și creșterea puterii financiare și comerciale au făcut posibilă o
concentrare a puterii militare și economice fără precedent. Aceste evoluții, prin transformarea
bazei puterii militare, au creat condițiile formării de alianțe, o schimbare profundă în balanța
puterii și crearea unui imens imperiu maritim. În acest mediu nou, statele interacționau mai
strâns, formându-se astfel un sistem internațional economic și politic interdependent. Aceste
schimbări militare, tehnologice și economice au favorizat creșterea puterii ateniene [4].
Ultimul factor care a condus la război, a fost de natură politică: creșterea puterii
Imperiului Atenian în urma războiului cu Persia. Consecințele acestui război au stimulat
creșterea puterii Ateniene, determinând în același timp Sparta, domnitorul hegemonic și liderul
grecilor în războiul împotriva perșilor, să se retragă în izolare. Odată cu dezvoltarea unei clase
comerciale prospere în Atena, forma tradițională de guvernamânt - monarhia ereditară - a fost
rasturnată, fiind stabilită o nouă elită conducatoare, ale cărei interese erau comerțul și
expansiunea imperială. În timp ce puterea atenienilor crește datorită comerțului și expansiunii
imperiale, spartanii rămân în urmă, și se găsesc încercuiți de puterea în expansiune a atenienilor.
Ca urmare a acestor evoluții, grecii prevăd apropierea marelui război, și încep să facă
alianțe. În timp, sistemul internațional s-a divizat în două mari blocuri: „În fruntea unuia se situa
Atena, iar în fruntea celuilalt - Lacedemonia, una o mare putere navală, iar cealaltă o mare putere
militară”. Prima - comercială, democratică si expansionistă - a început să inspire teamă în
conservatorii spartani. În această lume bipolară din ce în ce mai instabilă, o serie de întâlniri
diplomatice, începând cu cea de la Epidamnos și culminând cu Decretul Megara și cu
ultimatumul spartan au aruncat alianțele rivale în război. Cu scopul de a preveni dinamica și
expansiunea atenienilor care ar fi determinat modificarea balanței internaționale a puterii, și
înlocuirea acesteia cu statul hegemonic, spartanii transmit în cele din urmă un ultimatum care
obliga Atena să declare război.
Pe scurt, îmbinarea schimbărilor semnificative ale factorilor externi și caracteristicile
contrastante ale societăților ateniene și spartane, au grăbit războiul. Deși cauzele principale ale
războiului pot fi trasate de factorii geografici, economici și tehnologici, factorul major
determinant al politicilor externe ale celor doi protagoniști, a fost caracterul diferit al regimurilor
lor interne. Atena era o democrație; poporul său era energic, îndrăzneț și întreprinzător; puterea
sa navală, resursele financiare și imperiul erau în expansiune. Sparta, hegemonul tradițional al
grecilor, era o oligarhie, politica sa externă era conservatoare, concentrată doar pe interesele
restrânse ale prezervării status-quo-ului intern. Având un interes scăzut în ceea ce privește
activitatea comercială sau imperiile de peste mări, decade treptat, comparativ cu rivala sa. După
părerea lui Tucidide, situații asemănătoare ca cele ale Atenei și Spartei vor apărea în viitor, și
acest proces inevitabil se va repeta mereu [4].
Pe la mijlocul secolului XX, dezvoltând tema scrierilor antice grecești și chineze,
filosoful francez Raymon Aron și contemporanul sau Jose Ortega y Gasset au concluzionat că
războiul este inerent impărțirii omenirii în state și în alte grupări politice. Suveranitatea și
alianțele se impun rareori într-un spațiu gol; ele se nasc pe fondul diferențelor dintre actori.
Cuvântul care desemnează în limba chineză contrariul, „an”, deși tradus de regula prin „pace”,
înseamna de fapt „stabilitate”. Aron observa că idealurile omenirii au fost de obicei pașnice, dar
istoria a fost adesea violentă. Chiar dacă ar trebui să fie un adevăr evident, observația se cere
totuși repetată, dat fiind tonul triumfalist al discursului public în perioada ulterioară Războiului
Rece. Prăbușirea sistemului sovietic ultracentralizat și retragerea Armatei Roșii din Europa
Centrală au fost salutate ca un semn al iminentei apariții a societății civile în întreaga lume, mai
degrabă decât ca semn al revenirii la un tipar mai firesc de conflict.
Pentru ca umanitatea este împărtiță în grupuri aflate într-o permanentă competiție, după
cum arată și Tucidide, caracteristica fundamentală a tuturor statelor este manevrabilitatea: ele nu
pot fi caracterizate decât arareori ca fiind absolut „bune” sau „rele”. Dimpotrivî, statele tind să
acționeze – bine sau rău – în funcție de context sau potrivit naturii evenimentelor, conduse fiind
de căutarea neîncetată a avantajelor. Iată de ce sintagma „stat corupt”, chiar dacă justificată în
anumite cazuri, poate trăda iluziile idealiste ale celui care o folosește, pentru ca judeca greșit
natura propriu-zisă a statelor.
Admițând că aplicarea dihotomiei bine-rău este de obicei improprie în cazul statelor,
Raymon Aron scria (pe urmele lui Tucidide și Sun-Tzu) că o critica a idealismului „nu este
numai pragmatică, ci și morală”, deoarece „diplomația idealistă alunecă prea des în fanatism…”.
Într-adevăr, acceptarea unei lumi dominate de noțiunea păgână a interesului personal, așa cum a
descris-o Tucidide, face mai probabilă reușita guvernării, pentru că reduce iluziile și restrânge,
implicit, aria erorilor. Liberalismul întemeiat istoric admite că libertatea nu s-a născut din
reflexia abstractă, morală sau de alt tip, ci din opțiunile politice adoptate de conducători în
situații de criză, când au acționat conform propriilor interese. După cum observă clasicistul și
istoricul danez David Gress, libertatea s-a dezvoltat în Occident în principal pentru a servi
intereselor puterii [2].
După cum Tucidide a argumentat în discuţia asupra rolului accidentului în război, din
moment ce a început, războiul declanşează forţe care sunt complet neprevăzute de protagonişti.
În era nucleară, nu există nici o garanţie că un conflict minor între superputeri sau aliaţii lor nu
vor pune în mişcare evoluţii nefavorabile asupra cărora ei ar pierde controlul. Pe scurt, faptul că
războiul nuclear ar declanşa un război fără precedent asupra omenirii nu a împiedicat puterile
nucleare ale lumii să se pregătească pentru un asemenea război, poate doar făcându-l în
consecinţă mai probabil să se producă. Ceea ce au reuşit armele nucleare a fost să promoveze
evitarea unui război total la cel mai înalt nivel a politicii externe şi să devină principala
preocupare a politicienilor. Toate statele nucleare doresc să evite războiul nuclear în acelaşi timp
în care ele încearcă să protejeze mai mult interesele tradiţionale. Consecinţa a fost, cel puţin
pentru superputeri, crearea unei noi baze a ordinii internaţionale. În opoziţie cu sistemul balanţei
de putere de la începutul Europei moderne, Pax Britannica a secolului al XIX-lea sau sistemul de
securitate colectivă asociat cu Liga Naţiunilor, ordinea în era nucleară a fost construită pe fondul
descurajării reciproce. Stabilitatea pe termen lung a ordinii nucleare este de o importanţă majoră
iar ameninţarea asupra existenţei ei în timp cu siguranţă nu a putut fi neglijată. Fiecare
superputere se teme că cealaltă ar putea ajunge la un important progres tehnologic şi caută să îl
exploateze.
Consecinţele războiului peloponesiac, care urma să distrugă Grecia Antică, nu au fost
anticipate de marile puteri ale momentului. Nu au fost prevăzute nici efectele primului război
mondial, care a încheiat supremaţia Europei asupra altor civilizaţii, anticipată de politicienii
europeni. În ambele cazuri, războiul a fost declanşat de credinţa că fiecare protagonist nu avea
altă alternativă decât să lupte atât timp cât avatajul era de partea lui. În nici un caz protagoniştii
nu au luptat în războiul pe care ei l-au dorit sau pe care l-au aşteptat. Apariţia armelor nucleare
nu a modificat această condiţie fundamentală [1]. O naţiune poate încă să înceapă un război de
teamă că puterea ei relativă se va reduce în timp şi un accident ar putea să accelereze distrugerea
fără precedent. Nu este de neconceput că unele state, poate un Israel copleşit, un sud al Africii
înspăimântat sau o superputere în declin ar putea să devină într-o zi atât de disperate încât să
recurgă la şantaj nuclear pentru a întârzia mişcările adversarilor săi. Precum în război, un
accident într-o asemenea confruntare ar putea să declanşeze forţe puternice şi incontrolabile
complet neanticipate de protagonişti. Cu toate că potenţialele distrugeri şi violenţe ale războiului
au fost modificate de apariţia armelor nucleare, nu putem sugera că natura umană a fost de
asemenea modificată.

2. Apariţia capitalismului în Europa

Capitalismul, reprezintă după Karl Marx (părintele socialismului ştiinţific), un rău

necesar, peste care se va păşi în mod dialectic. Capitalismul creşte la sânul său germenii propriei
distrugeri, clasa muncitoare, o forţă care îl va răsturna din temelii, scăpând omenirea pentru
totdeauna de acest „dezastru”. În baza unei interpretări predominant socialiste a istoriei, care, în
treacăt fie spus, a făcut mai mult bilanţul eşecurilor decât pe cel al riscurilor şi câştigurilor,
termenul a ajuns la noi cu această încărcătură emoţională, trimiţând la originile nebuloase, la
acumularea primitivă a capitalului, la proletariatul jefuit de mijloacele sale de producţie şi la o
burghezie care, printr-un proces necurat, a ajuns stăpâna economiei.
Capitalismul este organizarea economică de tip raţional care a contribuit la dezvoltarea
fără precedent a societăţii umane şi care se bazează pe proprietatea privată, pe investiţii de
capital, pe libertatea juridică a forţei de muncă, pe diviziunea şi specializarea acesteia, pe
organizarea şi adaptarea producţiei în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta.
Cuvintele capital, capitalism, capitalişti, precum şi grupajele lor semantice, societate
capitalistă, economie capitalistă, clasa capitalistă, regim capitalist, au devenit uzuale în
limbajul specialiştilor în ştiinţele socio-umane, dar şi al oamenilor comuni. Traseele lingvistice
ale termenilor respective au fost dificile şi îndelungate. Cuvântul capital a început să fie utilizat,
se pare, în secolele XII-XIII în vestul Europei, pentru a desemna un fond sau o masă de bani. În
unele texte din epocă el a fost folosit şi pentru identificarea banilor care aduc dobândă sau a
stocului de mărfuri. Cuvântul s-a format din Latina medievală, de la caput, care înseamna „cap”,
şi se referă la capetele de vită folosite ca obiecte premonetare în relaţiile de schimb. În secolele
XIV-XVI, odată cu expansiunea economiei de piaţă capitaliste, cuvântul capital a pătruns în
limbajul curent al negustorilor, cămătarilor, corăbierilor şi bancherilor din Spania, Germania,
ţările de Jos şi Franţa. La mijlocul secolului XVIII, textele înregistrează şi cuvântul capitalist, iar
la începutul secolului XX pe cel de capitalism.
De la naşterea sa şi până astăzi, capitalismul nu poate să existe fără corelaţia strânsă
dintre piaţă, proprietate, producţie şi profit. Aceste elemente au asigurat şi asigură dezvoltarea
economică şi progresul general din societate, dar şi polarizarea şi discrepanţa socială dintre
oameni şi comunităţi. Aceste elemente au asigurat totodată, existenţa, puterea de adaptare şi
funcţionalitatea capitalismului. Istoria capitalismului nu este şi nu poate să fie numai triumfală.
De-a lungul timpului, capitalismul a fost marcat de numeroase cicluri de creştere şi
descreştere, de numeroase perioade de expansiune şi regres, de fluctuaţii, crize şi stagnări. A
rezistat şi a câştigat, până în prezent, datorită uriaşei sale forţe de adaptare şi transformare,
datorită puterii economice întemeiate pe existenţa celor patru elemente, pe care le-am mai
amintit: piaţă, proprietate, producţie şi profit.
Geneza capitalismului a fost explicată din două direcţii esenţiale. Prima direcție vizează
contribuţia, dezinteresată şi, ne permitem să spunem, echidistantă a lui Max Weber, Werner
Sombart si Joseph A. Schumpeter. La cea de-a doua rubrică înscriem încercările de descifrare a
sorginţii capitalismului de pe poziţia unei ideologii, cea a clasei muncitoare, pentru care
capitalismul, aşa cum gândeau Marx, Engels, Lenin şi toţi urmaşii lor laburişti, fabianişti, socio-
democraţi sau socialişti de astăzi, a fost un mare blestem.
Oprindu-ne la cea dintâi direcţie, socotim necesar a se reţine faptul că discursul lor se
încadrează în acelaşi perimetru larg, dacă avem în vedere că fac trimitere la aceeaşi factori
cauzatori în amorsarea capitalismului: spiritual capitalist, climatul de raţionalitate, existenţa
întreprinzătorului şi a muncitorului ca personaje-cheie. Deosebirile dintre ei vizează îndeosebi
ierarhia acestor factori în procesul declanşării şi apoi al autoîntreţinerii pieţei libere şi a
capitalismului în general.
Mai puţin labirintic, dar mai analitic, reamintim că spiritual capitalist este o invenţie
weberiană. El desemnează o atitudine mentală şi emoţională privită ca o sumă de însuşiri
positive care, o dată constituite şi manifeste, fac permisibilă apariţia capitalismului. Pentru a-l
prinde în tuşe cât mai sigure şi a-l defini, Weber realizează în lucrarea sa fundamentală pe acest
subiect , Etica protestantă şi spiritul capitalismului, un dialog cu Benjamin Franklin, cu Baxter,
dar şi cu preceptele biblice. Ceea ce rezultă de aici este o încercare de surprindere a spiritului
capitalist prin dimensiuea sa esenţială, care nu este alta decât o etică a muncii cinstite şi
temeinice, etică ce îşi găseşte expresia în ,,recomandări” de felul:
- ,,timpul înseamnă bani” - de unde pierderea de timp echivalează cu cel mai mare păcat;
- „banul are o natură productivă şi rodnică”;
- „un bun platnic este stăpânul tuturor pungilor”;
- „nu tihna şi desfătările, ci numai acţiunea serveşte la sporirea gloriei lui Dumnezeu”;
- „contemplarea pasivă este lipsită de valoare dacă are loc în dauna muncii profesionale”;
- „cine nu munceşte, nu mănâncă: (Sf. Pavel)”;
- „distribuţia inegală a bunurilor pe pământ este opera lui Dumnezeu” etc.
Sigur, că asemenea recomandări, şi multe altele, puteau trece din discursul unor învăţaţi
sau din versetele biblice în cultura oricărui popor. Numai că Weber se opreşte la un popor „ales”
nu de Dumnezeu, ci de capitalism. Îi atrag atenţia protestanţii şi, în special, calvinii, care, prin
doctrina lor, cea a predestinării, par mai deschişi valorilor ce definesc paradigma capitalismului.
Etica lor religioasă răspunde mai bine comportamentelor economice care duc la capitalism.
Că oamenii Bisericii au fost sau nu primii capitalişti, rămâne de văzut. Cert este însă că
Biserica a oferit şi oferă încă exemple de organizare şi raţionalitate comportamentală, cu valenţe
inspiratorii, transmisibile pentru orice model de societate dispus să-şi dureze temeliile pe atare
jaloane. Asfel, în capitalismul târziu are loc atât ascendenţa, cât şi declinul sistemului. Declinul
societăţii capitaliste a fost marcat - după părerea lui Sombart - printre alte procese şi de
următoarele:
- dispariţia spiritului de aventură al întreprinzătorilor
- riscul este subordonat metodelor de organizare a afacerilor
- activitatea economică a devenit stabile
- scăderea ratei de creştere a populaţiei
- reducerea investiţiilor3.
"Pentru noi - susţinea Sombart - există un singur scop - Germania. Pentru siguranţa
Germaniei şi măreţia, puterea şi Gloria ei, noi vom sacrifice bucuroşi orice teorie şi
orice principiu, indiferent dacă poartă o ştampilă liberală, sau oricare alta".
Factorii care au dat naştere capitalismului sunt activitatea economică consecvent
raţională, contabilitatea raţională, tehnologia raţională şi legile stabilite raţional. Insă aceştia nu
sunt singurii. Ceilalţi factori necesari au fost spiritual raţionalişti, raţionalizarea întregului mod
de viaţă şi o etică economică raţională.
Normal că spiritual capitalist, ca sumă de însuşiri pozitive ale indivizilor, nu este o
invenţie a epocii moderne şi a unei zone geografice anume. El a existat şi într-o formă
"precapitalistă". Din acest punct de vedere, Orientul a fost mult mai avansat. La orizontul
secolelor XI şi XII, când zorii capitalismului au început să apară, China era mai avansată decât
Europa în orice domeniu al cunoaşterii. La fel stăteau lucrurile şi în privinţa actului educaţional
şi administrativ.
După ce capitalismul ajunge să domine viaţa economică, el îşi selectează, educă şi
formează subiecţii de care are nevoie: intreprinzătorii şi muncitorii. Cine au fost primii subiecţi
favoriţi ai capitalismului ştim tot de la Weber, care scrie ca şi la început, "şi în secolul XIX, nu
distinşii gentlemeni din Liverpool şi din Hamburg, cu averile lor comerciale moştenite, ci
parveniţii în ascensiune proveniţi din mediile mult mai modeste din Manchester sau din Renania
şi din Westfalia au fost reprezentanţii lui clasici".
Max Weber a elaborat o paradigmă "care situează omul în complexul social şi concepe
viitorul societăţii ca pe un subiect fundamental al reflexiei economistului". El porneşte de la
ideea că economia capitalistă este profound raţională, spiritul capitalist îşi are originile în etica
protestantă. In secolul XVI s-au înregistrat simultan, în Vestul Europei, două procese
fundamentale, aparent opuse unul altuia: intensificarea activităţii economice şi intensificarea
activităţilor religioase.
Capitalismul a crescut pe toate dimensiunile, căpătând culoare, îndeosebi în funcţie de
perimetrul geografic căruia i s-a circumscris. Deşi aparţin aceleeaşi culturi universale, cultura
capitalismului, creaţie, ea însăşi, a acestui sistem, capitalismul european se afirmă în nuanţe
deosebite faţă de cel asiatic, de cel american sau de cel african.
Analizând dezvoltarea capitalismului in tarile avansate ale Europei pot fi identificate
următoarele etape. Prima perioada a epocii moderne se caracterizeaza printr-o mare diversitate
de orientari in dezvoltarea economica a tarilor, dar elementul caracteristic principal pentru
acestea a fost extinderea relatiilor capitaliste. Pana la mijlocul sec. al XVII-lea capitalismul era
preponderent comercial. Intensificarea schimbului de marfuri a contribuit la dezvoltarea
industriei,, in evul mediu productia industriala se obtinea in ateliere mici mestesugaresti, in
epoca moderna apar forme mai complexe de organizare a muncii de manufactura. Fiind
intreprinderi capitaliste, manufacturile intrunesc un numar mare de muncitori specializati in
anumite operatii de realizare a produsului finit. Specializarea productiei a impus necesitatea
perfectionarii uneltelor, care nu numai ca erau perfectionate, dar si inlocuite cu altele noi, aparute
in urma inventiilor tehnice. Masinile substituie munca manuala cu cea mecanizata. O importanta
deosebita a avut aparitia masinii cu aburi. Trecerea de la manufactura la productia bazata pe
folosirea masinilor a deschis calea spre revolutia industriala. Aceasta a contribuit la sporirea
considerabila a productiei, in afirmarea relatiilor capitaliste un rol determinant l-au avut factorii
politici: biruinta burgheziei asupra nobilimii feudale si instaurarea principiilor moderne de
guvernare a societatii.
Datorita victoriei revolutiilor europene, economia tarilor a inceput sa se dezvolte rapid, in
Anglia deja la sfarsitul sec. al XVII-lea -prima jumatate a sec. al XVIII- lea volumul productiei
manufacturiere creste substantial. Deoarece principala ei ramura era prelucrarea lanii, taranii
erau deposedati de pamant, in continuare el fiind transformat in pasune. Ruinandu-se, ei plecau
in cautare de lucru la oras, completand randurile muncitorilor. Astfel s-a petrecut revolutia
agrara, care se caracterizeaza prin transformarea intregii proprietati funciare in proprietate de tip
capitalist. Parcejele micilor producatori au fost comasate, intregind pamantul marilor proprietari,
in aceasta perioada s-a intensificat si expansiunea coloniala. Exploatarea coloniilor a devenit un
izvor important de imbogatire a claselor dominante engleze. Alt izvor, de asemenea insemnat, de
acumulare a capitalului era negotul cu robi. Concentrarea unor capitaluri mari in mainile
burgheziei si a noii nobilimi, rezervele de forta de munca si de materie prima coloniala ieftine au
inlesnit dezvoltarea productiei capitaliste.
Toate acestea au creat conditii favorabile pentru trecerea in Anglia in anii ' 60 ai sec. al
XVIII-lea de la productia manufacturiera la cea de fabrica. Aceasta a devenit posibil si datorita
noilor conditii tehnice de productie: a aparut masina cu aburi si alte inventii tehnice, diviziunea
muncii in productia manufacturiera treptat a creat premise pentru inlocuirea muncii manuale cu
masina. Acest proces a intrat in istorie sub denumirea de revolutie industriala. El a dus la
cresterea extraordinara a productiei industriale in toate ramurile economiei si s-a finisat la
rascrucea secolelor XVIII-XIX in tarile Europei continentale revolutia industriala s-a infaptuit in
prima jumatate a sec. XIX-lea, incepand abia in anii '20 - '30, iar in Rusia iobagista si mai tarziu.
În Franta  revolutia industriala decurgea mult mai lent decat in Anglia, din cauza diferitor
factori. Micile gospodarii taranesti franau dezvoltarea industriei, in anii 1815-1830 a crescut
mult numarul masinilor, volumul productiei industriale, a inceput constructia cailor ferate.
Numeric insa intreprinderile manufacturiere si atelierele predominau, in afara de cauzele
mentionate, revolutia industriala in Franta era franata si de dominatia aristocratiei financiare,
care nu era cointeresata sa faca investitii in industrie, obtinand profituri prin speculatii bancare si
jocuri de bursa, procurarea hartiilor de valoare si a obligatiilor imprumutului de stat.
Germania in primele decenii ale sec. al XIX-lea era o tara agrara, 3/4 din populatia ei
traind la sat. Circa jumatate din pamanturi se aflau in proprietatea mosierilor, aceasta constituind
cauza principala a inapoierii agriculturii si a stagnarii industriei. O alta cauza a ramanerii in urma
a economiei Germaniei era faramitarea ei teritoriala si izolarea economica a regiunilor. Revolutia
industriala incepe in aceasta tara in anii '30. Lichidarea iobagiei, ruinarea unei parti a taranimii si
a mestesugarilor au contribuit la crearea fortei de munca naimite, iar cresterea numarului
populatiei orasenesti, imbogatirea iuncherilor si a unei parti a taranimii - la sporirea cererii de
marfuri industriale, la aparitia de fabrici mari. Constructia cailor ferate si transportul pe apa
raurilor, de asemenea, au grabit dezvoltarea industriei in ansamblu (in primul rand, a
metalurgiei) si a comertului. Cel mai repede se dezvolta zona Renana, unde nu existau structuri
feudale, bogata in zacaminte subpamantene (metale, carbune). Artera care lega aceasta regiune
cu lumea inconjuratoare era Rinul. Cu toate acestea, catre mijlocul sec. al XIX-lea Germania,
dupa nivelul de dezvoltare a industriei, ramanea in urma nu numai de Anglia, dar si de Franta.
 3. Pacea de la Westfalia.

Ceea ce a început ca un conflict religios în Boemia s-a transformat într-o luptă pentru
putere la nivel internaţional. În următorii 30 de ani au fost atrase în război Danemarca, Franţa,
Olanda, Spania şi Suedia. Conducătorii catolici şi protestanţi, deseori mânaţi de lăcomie şi sete
de putere, urmăreau să câştige prin orice mijloc supremaţie politică şi avantaje comerciale.
Războiul de 30 de ani a avut mai multe faze, numite după numele principalelor ţări ce s-au opus
împăratului. Unele lucrări de referinţă menţionează patru faze: Războiul boemian şi palatinatului,
Războiul dintre danezi şi Saxonia Inferioară, Războiul suedez şi Războiul franco-suedez.
Majoritatea bătăliilor au fost purtate pe teritoriul imperiului.
Suedia era un important furnizor de arme, printre armele vremii numărându-se pistoale,
muschete, mortiere şi tunuri. Catolicii şi protestanţii erau prinşi din plin în război. Soldaţii se
avântau pe câmpul de luptă strigând fie „Santa Maria“, fie „Dumnezeu este cu noi“. Pe teritoriile
germane, trupele prădau şi jefuiau tot ce întâlneau în cale, tratându-i atât pe inamici, cât şi pe
civili cu o cruzime sălbatică. Războiul a degenerat în barbarie. Ce contrast cu profeţia Bibliei
care spune: „Nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă
război“!
O întreagă generaţie de germani nu cunoscuse decât războiul, iar oamenii, istoviţi de atâta
luptă, tânjeau după pace. Se pare că pacea ar fi fost posibilă dacă n-ar fi existat interesele politice
opuse ale conducătorilor. Aceste interese au ieşit tot mai mult la iveală pe măsură ce războiul şi-a
pierdut caracterul religios, fiind mânat de raţiuni laice. În mod paradoxal, unul dintre cei care au
promovat această schimbare a fost un înalt prelat al Bisericii Catolice.
Pacea Westfalică este un tratat de pace încheiat în anul 1648 prin care a fost pus
capăt Războiului de Treizeci de Ani. În Pacea Westfalică au fost reafirmate prevederile Păcii
Religioase de la Augsburg (1555), prin care religia catolică și cea protestantă (luterană) erau
privite ca religii egal îndreptățite, și, totodată, aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând și
confesiunea calvină din imperiu.
Suedia a preferat să negocieze cu Imperiu Roman din Osnabrück, controlată de forțele
protestante. Osnabrück era un oraș luteran și catolic bidenominațional, cu două biserici luterane
și două biserici catolice. Consiliul municipal era exclusiv luteran, iar burghezii se aflau în cea
mai mare parte, dar orașul găzduia, de asemenea, capitolul catolic al Episcopiei-Print din
Osnabrück și avea mulți alți locuitori catolici. Osnabrück a fost subjugat de trupele Ligii Catolice
din 1628 până în 1633 și apoi a fost luat de Suedia luterană [7, p. 14-16].
Tratatul de pace este alcătuit din două documente:
- „Tratatul din Münster” (încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Franța),
- „Tratatul din Osnabrück” (încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Suedia).
Primele negocieri de pace au avut loc în Köln, urmate de negocierile din Lübeck și
Hamburg.
Cele două tratate alcătuiesc împreună Pacea Westfalică.
Trimisul imperial, contele (ulterior Prinț) Johann Ludwig von Nassau Hadamar, conduce
negocierile de pace cu succes, până la capăt. Trimișii spanioli și olandezi semnează Pacea din
Münster în Rathaussaal (Primăria orașului), la 15 mai 1648. Pentru tratatele din 24 octombrie
1648 nu a avut loc o asemenea ceremonie festivă. Astfel, urmările Tratatul de pace sunt:
- Suedia obține, în anul 1648: orașul Stettin cu regiunea înconjurătoare; orașul Wismar; de
asemenea, episcopatul Bremen și Werden.
- Danemarca nu obține teritoriile pretinse.
- Austria cedează Franței Sundgau.
- Nu s-a reușit o hegemonie catolică în imperiu.
- Franța, prin uneltirile cardinalului Richelieu, care a fost împotriva încheierii păcii, devine cea
mai influentă și puternică țară din vestul Europei.
- Părți mari din Sfântul Imperiu Roman sunt pustiite de război, pierderea de vieți omenești
fiind estimată între 3 și 4 milioane, la aceasta au contribuit, în principal, foametea și
epidemiile.
- Statele germane nu aveau ieșire la mare, fiind excluse din comerțul maritim, ceea ce mai
târziu a cauzat lipsa coloniilor germane, și a constituit un dezavantaj dezastruos pentru o
perioadă de 150 de ani pe piața de desfacere, sursă de materii prime, frânând dezvoltarea
economică a acestor state, în comparație cu puterile maritime ale acelei epoci (Olanda,
Anglia și Franța) [6, p.48-50].

4. Acceptarea principiului suveranităţii naţionale. Sistemul de la Viena.

Tratatul Westfaliei a recunoscut principiul suveranităţii statelor. Acesta a însemnat că

fiecare parte semnatară se angaja să respecte drepturile teritoriale ale celorlalte părţi şi să nu se
amestece în treburile interne. Astfel s-a născut noua Europă ca un continent de state suverane.
Unele dintre aceste state au fost mai avantajate de prevederile tratatului decât altele.
Franţa a fost recunoscută drept mare putere, iar Elveţia şi Olanda şi-au dobândit
independenţa. Însă statele germane, între care multe fuseseră secătuite de război, au fost mai
puţin avantajate. Soarta lor a fost hotărâtă mai mult sau mai puţin de celelalte ţări. În The New
Encyclopædia Britannica se spune: „Ceea ce pierdeau şi obţineau principii germani s-a stabilit în
funcţie de interesele puterilor principale: Franţa, Suedia şi Austria”. În loc să fie unificate într-o
singură ţară, statele germane au rămas divizate, aşa cum fuseseră înainte. Mai mult, au fost
trecute sub controlul unor conducători străini unele teritorii, printre care şi regiuni ale
principalelor fluvii din Germania, Rinul, Elba şi Oder.
Religiile catolică, luterană şi calvinistă au fost recunoscute cu drepturi egale. Acest lucru
nu a fost pe placul tuturor. Papa Inocenţiu al X-lea a protestat vehement împotriva tratatului,
declarându-l nul şi neavenit. Cu toate acestea, noile graniţe religioase au rămas în mare parte
neschimbate de-a lungul următoarelor trei secole. Deşi nu se putea încă vorbi de o libertate
religioasă a individului, totuşi se făcuse un pas înainte.
Tratatul a pus capăt Războiului de 30 de ani, şi odată cu semnarea lui au încetat
majoritatea ostilităţilor. Acesta a fost ultimul război religios important din Europa. Deşi
războaiele n-au încetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natură religioasă, ci de
natură politică sau comercială.
Congresul de la Viena (18 sptembrie 1814-9 iunie 1815) a pus capăt războaielor
napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-
au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg,
reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige
numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.
În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost
deosebit de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez
Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-
prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația.
Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor
congresului, semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare
antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).
Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale
moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri
și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și
astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost
semnat Actul final. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri.
Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:
- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea
obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe
teritoriul ei;
 - Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și
trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;
- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine
unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane;
- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește
provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul
Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui
Napoleon I;
- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al
Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se
recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București
(16 mai 1812);
- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei
Capului Bunei Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se
recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului;
- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;
- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă
federativă prezidată de Austria;
- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;
- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.
Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui
ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri
dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state
proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de
asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor
revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau
naționale europene.
Tratatul „Sfintei Alianțe” a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se
țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele
Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe” este ambiguu și nu
aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un
îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur
Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează
încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.
 „Aerul mistic” al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte
important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă”, care se
întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții
Europei și de organizare a „concertului european”. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de
a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub
observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului
social”.
Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului” prin care s-a pus
capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere
al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută,
constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un
tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul
de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente
de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei.
Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie
consemnat de istorie ca fiind „Concertul european”, având rolul de a asigura menținerea
echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de
criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism
internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin
crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.
Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în
Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul
regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul
privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de
gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.
În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era
interesată în toate aceste schimbări. După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă
socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de
existență, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a
dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.
- Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în
mare măsură respectate.
- Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea
formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe
principii constituționale.
 - Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se
angajează într-un amplu proces de reformare.
- Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub
autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al
Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg.
Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în
plină afirmare.
- Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut
se considera „salvatorul Europei”.
- Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic,
Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români,
sârbi, greci, Bulgari [6, p68-70].

Subiecte pentru autoevaluare:

1. Relatați despre principalele teze ale lui Tucidide cu referire la războiului Peloponesiac;
2. Identificați condițiile de apariție a capitalismului în Europa;
3. Stabiliți specificul Păcii de la Westfalia;
4. Determinați principiile suveranităţii naţionale;
5. Evaluați rolul Sistemului de la Viena pentru politica mondială.

Bibliografie:

1. Robert Gilpin R. Teoria războiului hegemonic.

file:///C:/Users/User/Downloads/kupdf.net_tucidide-razboiul-hegemonic.pdf
2. Sun-Tzu si Tucidide – clasici ai abordarii realiste a politicii internationale
3. https://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/SunTzu-si-
Tucidide-clasici-ai-46.php
4. Teoria războiului hegemonic.
https://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/SunTzu-si-Tucidide-clasici-ai-
46.php
5. Thucydides. Războiul Peloponesiac. Editura ştiinţifică. Bucureşti, 1966, 780 p.
6. Țurcanu I. Istoria Relațiilor Internaționale, Chișinău, 2005, 360 p.
7. Лебедева М. М. Мировая политика: Учебник для вузов 1 М. М. Лебедева. -
2-е изд., испр. и доп.- М.: Аспект Пресс, 2007.- 365 с.