Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” TARGOVISTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA


DOCTRINA,STIINTA,MISIUNE

MOARTEA CEREBRALA

Coordonator stiintific:
GHEORGHE CIMPOCA
Sustinator:
Nicolescu Ionut
An:I

Targoviste 2011

1
-PLANUL LUCRARII-

• Introducere
• Istoric
• Premisele diagnosticului de moarte cerebrala
• Diagnosticul de moarte cerebrala
• Monitorizarea pacientului cu moarte cerebrala
• Mort în stare de moarte cerebrală
• Identitatea şi definirea fiinţei umane
• Reticenţă în faţa morţii
• Argumentul biologic
• Argumentul moral
• Argumentul ontologic
• Argumentul religios
• Moartea cerebrala din punct de vedere crestin
• Concluzii

2
INTRODUCERE

Decesul poate fi definit prin doua circumstante diferite: fie prin intreruperea
ireversibila a functiilor vitale, fie disparitia tuturor functiilor sistemului nervos central,
inclusiv a trunchiului cerebral si atunci vorbim de moarte cerebrala. In cazul unui stop
cardiorespirator, consecinta imediata este moartea creierului. Cand se produce initial
moartea creierului, ventilatia mecanica poate suplini functia respiratorie, cordul poate
continua sa bata multe zile, prelungind astfel inutil suferinta familiei si refuzand
pacientului o moarte demna.
Astfel, moartea capata un nou inteles la pacientii cu leziuni neurologice definitive,
dupa ce Bjorn Ibsen a inventat ventilatia mecanica.
Declaraţia universală a drepturilor omului garantează prin Art. 3 dreptul oricărei
fiinţe umane dreptul la viaţă, în cazul eutanasierei se vorbeşte despre un drept al omului
la moarte, iar întrebarea care rezultă de aici este: „Atunci când nu este nici moartă, nici
vie, la ce drept fundamental poate face apel o fiinţă umană?”. Această întrebare se referă
de fapt la dreptul ce ar putea fi invocat in cazul morţii cerebrale.Are dreptul pacientul în
moarte cerebrală la identitate?

ISTORIC
In Antichitate, inima era considerata „centru vietii”. Pornind de la aceasta credinta,
erau desfasurate diverse practici rituale. De exemplu, egiptenii, asteptand judecata zeului
mortii Anubis, scoteau dupa moarte toate organe din corp, cu exceptia inimii. Aristotel
sustine si el acest concept cardiocentric al vietii, bazandu-se pe observatia ca, la
embrionii din ou, primul semn de viata este activitatea inimii. Medicina hipocratica a
legat pentru prima data creierul de notiunea de minte sau inteligenta, iar Herophilus din

3
Chalcedon (anul 300 i.C.) a contrazis pentru prima data conceptia lui Aristotel. Aceasta a
plecat de la observatii anatomice, dupa disectia de cadavre umane, si a aratat ca, prin
intermediul nervilor, pleaca impulsuri nervoase de la creier la extremitati si la inima. Se
pun astfel bazele conceptului „neurocentric” al vietii. Galen a sesizat pentru prima data ca
la pacientii cu leziuni ale creierului apar modificari importante ale perceptiei si face o
prima descriere a nervilor cranieni. „Parintele neuroanatomiei” este considerat Thomas
Willis (1621-1675), de numele caruia se leaga descrierea „circulus arterious cerebri” si
prima lucrare de anatomie a creierului „Cerebri anatome”1, in care sunt descrise functiile
cerebrale.
Urmeaza apoi un salt important in timp, pana in a doua jumatate a secolului XX,
cand Lofstedt si von Reis publica prima descriere clinica completa a sase cazuri de
moarte cerebrala. Acestia au descris absenta completa a fluxului sangvin cerebral la
angiografie. Decesul pacientilor s-a produs la 2 pana la 26 de zile, prin stop cardiac, iar la
autopsie, la toti s-au evidentiat leziuni cerebrale severe.
In anul 1959, Wertheimer, Jouvet si Descotes au propus primele criterii de
diagnostic la pacientii cu stare comatoasa. Ei au descris testul de apnee, testul la atropina
sau amfetamina, EEG-ul izoelectric. Cateva luni mai tarziu, Mollaret si Goulon introduc
notiunea de „coma depasita”2 si stabilesc criteriile neurologice de moarte cerebrala. In
literatura medicala din epoca respectiva apar numeroase controverse, se propun diverse
terminologii: sindrom aperceptiv, areactiv, apatic, atonic, supracoma, anencefalia acuta
necrotica.
Scoala medicala de la Harvard publica in anul 1968, in Journal of the American
Medical Association, definitia si criteriile de moarte cerebrala, document care a
reprezentat baza etica a realizarii transplantului de organ.
Joseph Murray a fost primul care a preconizat posibilitatea prelevarii de organe de
la pacienti cu moarte cerebrala in anul 1966, iar un an mai tarziu Christiaan Bardnard a
efectuat primul transplant de cord de la un pacient aflat in moarte cerebrala. Evident ca au
existat numeroase controverse de natura culturala, traditionala si religioasa, insa
majoritatea religiilor accepta in prezent efectuarea transplantului de organe. In tara

1
Thomas Willis Cerebri anatome: cui accessit nervorum descriptio et usus 1664
2
http://medicinamuncii.wordpress.com/

4
noastra, acest domeniu este legiferat prin Legea 2/19983, privind prelevarea si
transplantul de tesuturi si organe umane.

PREMISELE DIAGNOSTICULUI DE MOARTE CEREBRALA


In anul 1995, Academia Americana de Neurologie a publicat criteriile de definire a
mortii cerebrale. In cazul unei injurii severe a sistemului nervos central prin traumatism,
hipoxie, hemoragie, ischemie, proces inlocuitor de spatiu, se declanseaza o serie de verigi
fiziopatologice, care pot duce in final la moarte cerebrala. Astfel, apare edem cerebral si
cresterea presiunii intracraniene, eventual cu efect de masa. Atunci cand mecanismele
compensatorii sunt depasite, se produce herniere cerebrala, cu modificari circulatorii si
functionale importante. Clinic, apar pierderea constientei, insuficienta respiratorie, cu
accentuarea in cerc vicios a hipertensiunii intracraniene si a ischemiei cerebrale. In final,
este abolita functia cerebrala, cu aplatizarea traseului EEG, este suprimata circulatia
cerebrala, cu leziuni cerebrale de autoliza. Consecintele fiziopatologice vor fi
urmatoarele: absenta respiratiei spontane, modificari hemodinamice importante, tulburari
hidro-electrolitice si acido-bazice, tulburari metabolice si endocrine, discrazii sangvine.
Diagnosticul de moarte cerebrala se face dupa un protocol bine stabilit, ale carui
trepte sunt obligatorii: identificarea, diagnosticul de moarte cerebrala, monitorizarea,
declararea mortii cerebrale, obtinerea acordului familiei, mentinerea donorului in terapie
intensiva si in timpul prelevarii.
Criteriile de diagnostic ale mortii cerebrale:
• Stare de coma
• Cunoasterea cauzei de coma
• Excluderea unor cauze reversibile de coma: hipotermie, toxice medicamentoase,
tulburari hidro-electrolitice, tulburari endocrine
• Absenta reflexelor de trunchi cerebral
• Absenta raspunsului motor
• Apnee
• Evaluarea pacientului trebuie repetata la 6 ore, cu mentinerea diagnosticului

3
http://www.romtransplant.ro/

5
• Testele aditionale paraclinice sunt necesare doar cand examinarea clinica nu este
pe deplin concludenta

DIAGNOSTICUL DE MOARTE CEREBRALA


Diagnosticul de moarte cerebrala include obligatoriu trei elemente:
1. Diagnosticul de leziune:
- cauza leziunii cerebrale este cunoscuta si ireversibila;
- cauza leziunii cerebrale este necunoscuta, dar s-a scurs suficient timp pentru eliminarea
cauzelor reversibile (hipotermie, hipotensiune, intoxicatii).

2. Diagnosticul clinic:
- coma profunda, flasca, areactiva;
- absenta tuturor reflexelor de trunchi (ciliar, cornean, fotomotor, oculocefalogir,
oculovestibular, tuse, deglutitie, voma, absenta clipitului, absenta miscarilor oculare
spontane sau provocate, pupile in pozitie intermediara sau dilatate);
- absenta ventilatiei spontane.
Pot exista reflexe musculare de intindere sau reflexe nociceptive. Acestea sunt
reflexe care se „inchid' la nivel spinal si sunt compatibile cu diagnosticul de moarte
cerebrala. Sunt denumite generic „semnele lui Lazarus”. Miscarile sunt in general lente,
dureaza 10-20 de secunde, apar rar, pot fi spontane, insa de obicei sunt provocate de
flexia gatului sau de rotatia trunchiului.

3. Diagnosticul paraclinic:
a. teste obligatorii:
- EEG - cu traseu plat (atesta lipsa electrogenezei corticale);
- testul de apnee - este considerat diagnostic cand se constata absenta ventilatiei spontane
la cresteri ale paCO2 >60 mmHg;
- testul la atropina - este considerat diagnostic cand frecventa cardiaca nu creste cu
minimum 10% fata de valoarea de baza dupa administrarea de atropina 1 mg i.v.

6
b. teste optionale (de confirmare):
- angiografia celor 4 axe vasculare carotidiene si vertebrale, care sa indice absenta
fluxului vascular cerebral (este cel mai specific element de diagnostic al mortii
cerebrale)
- eco-Doppler transcranian;
- potentiale evocate la stimuli luminosi, auditivi sau electrici, cu absenta undelor la
pacientii in moarte cerebrala;
- scintigrafia cerebrala;
- teste care sa ateste absenta metabolismului cerebral: dozarea acidului lactic in LCR si a
consumului de oxigen cerebral;
- teste care sunt incluse in diagnosticul etiologic: CT cerebral, teste toxicologice etc.
Examenul clinic, EEG-ul, testul de apnee si testul la atropina sunt obligatorii pentru
diagnostic, conform legislatiei din tara noastra. Ele trebuie obligatoriu efectuate de doua
ori, la interval de minimum 6 ore pentru a se putea formula diagnosticul de moarte
cerebrala; la copii insa, intervalul dintre doua determinari trebuie sa fie mai mare (peste
24 h la copii intre 2 luni si 1 an, peste 12 h la copii peste 1 an).
Examenul clinic trebuie efectuat de o comisie formata din minimum doi medici
primari (neurologi, neurochirurgi sau intensivisti).

MONITORIZAREA PACIENTULUI CU MOARTE CEREBRALA

1. Determinare de grup sangvin si Rh


2. Teste laborator efectuate in dinamica: hemoleucograma completa, gaze sangvine,
ionograma serica si urinara, uree, creatinina serice si urinare, bilirubina, transaminaze,
γGTP, proteine, albumine, glicemie, teste de coagulare, amilazemie (lipaza serica este
mai specifica pentru functionalitatea pancreasului).
Testele biochimice se repeta ori de cate ori este nevoie (cele necesare conducerii terapiei
de sustinere sau cele care atesta functionalitatea organelor care urmeaza sa fie
transplantate).

7
3. Teste virusologice: HIV, AgHBs, Aganti- HVC, CMV (citomegalovirus), VDRL,
toxoplasma, herpes simplex (importante pentru criteriile de includere, excludere).
4. Teste Cross match: pentru compatibilitatea donor-recipient.
5. Monitorizarea neinvaziva: EKG, tensiune arteriala, pulsoximetrie, temperatura, diureza
orara, capnografie, ecocardiografie transesofagiana.
6. Monitorizarea invaziva a tensiunii arteriale medii, presiunii venoase centrale, a
presiunii in artera pulmonara (facultativ, in cazuri selectionate).

MORT IN STARE DE MOARTE CEREBRALĂ


Subiectul privind moartea cerebrală şi starea în care se află pacientul au vizat
multe dezbateri de-a lungul timpului, atât medicale, filosofice şi chiar politice asupra
stării reale a fiinţei umane în această stare. S-au stabilit paşii normali de urmat în
asemenea situaţii ca fiind: identificarea, diagnosticul de moarte cerebrală, monitorizare,
declararea morţii cerebrale, obţinerea acordului familiei, menţinerea donatorului (în cazul
în care se hotărăşte preluarea organelor pacientului pentru donare) în terapie intensivă şi
în timpul prelevării. În tot acest timp de la diagostic până la declararea morţii pacientul
este mort sau viu? Este el fiinţă, are identitate?
Michael B. Green şi Daniel Wikler susţin în articolul „Brain Death and Personal
Identity”4 că pacientul în stare de moarte cerebrală este mort şi aduc în susţinerea acestei
afirmaţii trei tipuri de argumente biologic, moral şi ontologic, însă acestea merită a fi
privite mai mult din perspectiva primei întrebări: are pacientul în această stare dreptul la
identitate?

IDENTITATEA ŞI DEFINIREA FIINŢEI UMANE


Identitatea personală a fost definită din două perspective, sau după două criterii:
continuitate fizică (acelaşi corp, acelaşi creier) şi continuitate psihologică (aceleaşi
amintiri, acelaşi caracter). J. Locke susţine cel de-al doilea principiu ca fiind necesar,
considerând că memoria, conştiinţa este ceea ce îl face pe om, iar Bernard Williams
susţine că identitatea corporală este o condiţie necesară identităţii.

4
http://www.jstor.org

8
Aceste teorii nu se pot aplica în cazul pacientului în moarte cerebrală, pentru că în
cazul criteriului corporalităţii creierul său este mort, ceea ce indică o schimbare a
identităţii corporale, însă corpul rămâne acelaşi ca înainte de intrarea în moarte cerebrală,
iar în cazul conştiinţei, deşi medicii susţin că încetarea activităţii creierului duce la
pierderea conştiinţei şi a memoriei, nu s-a putut demonstra că acea stare de inconştienţă
denumită ireversibilă nu este urmată de un moment de revenire. Medical se poate accepta
ideea dispariţiei conştiinţei şi respectiv pierderea identităţii după teoria lui Bernard
Williams, însă faptic acea fiinţă umană este într-o stare pasivă, asemenea unui om normal
în stare de somn. Putem spune că în timpul somnului renunţăm a mai avea identitate?
Legat de criteriul conştiinţei de sine, după perspectiva lui Michael Tooley potrivit
căruia persoană este fiinţa care are dreptul moral la viaţă, dobândit în măsura în care
fiinţa respectivă satisface criteriul conştiinţei de sine, ne putem întreba dacă pacientul în
moarte cerebrală este sau nu persoană, ţinând cont că înainte de accident el avea dreptul
la viaţă, iar lipsa conştiinţei de sine este doar un fapt medical, nedemonstrat empiric. Mai
mult, comparaţia cu o persoană normală în stare de somn, poate fi extinsă şi în cazul
retardaţilor care nu au conştiinţă de sine, care nu posedă conceptul de sine ca identic cu
acel subiect al experienţelor şi stărilor mintale.
RETICENŢĂ ÎN FAŢA MORŢII
Există la nivelul întregii societăţi o reticenţă în a defini moartea cerebrală ca
moarte, tocmai pentru implicaţiile pe care acest lucru l-ar avea: s-ar opri oferirea îngrijirii
medicale ce ar duce la imposibilitatea transplantelor anumitor organe care pot fi preluate
doar în starea lor încă activă (cel mai bun exemplu este inima care nu poate fi preluată de
la donatori morţi), deşi pacienţii în moarte cerebrală sunt definiţi ca donatori cadavre, s-ar
putea vorbi chiar de o posibilă eutanasiere pasivă prin refuzul acordării îngrijirii
medicale, ar avea loc o întreagă revoluţie medicală a termenului deces şi s-ar pune în
pericol demnitatea fiinţei umane, pacientului aflat în stare de comă întrucât chiar dacă
pacienţii în moarte cerebrală sunt morţi, asta nu e un motiv ca şi corpurile lor să fie
moarte.
Urmărind cele trei argumente ale lui Michael B. Green şi Daniel Wikler precum şi
ideea lui George J. Agich and Royce P. Jones potrivit căreia dacă nu există viaţă
cognitivă sau afectivă, nici gânduri sau sentimente, nici interacţiune socială cu mediul nu

9
e nimic care să legitimeze adăugarea adjectivului „sapiens” la substantivul „homo”, se
punem problema dacă demnitatea umană nu este pusă în pericol tocmai prin menţinerea
corpului viu în condiţiile în care persoana este moartă, revăzând în acest moment acele
proceduri necesare pentru susţinerea trupului până la preluarea organelor. Fiinţa umană
este total neajutorată şi în mâinile celorlalţi în situaţia respectivă şi mai mult ea nu mai
acţionează ca animalul social al lui Aristotel, acesta fiind un alt sens atribuit dreptului la
identitate de care vorbeam. Pe de o parte se afirmă în situaţii de incertitudine că pacientul
nu mai este o persoană şi nu are dreptul la identitate, iar moartea sa este ireversibilă, iar
pe de altă parte menţinerea sa în starea respectivă şi impropriu spus acordarea dreptului la
identitate, violează tocmai acest drept acordat.
ARGUMENTUL BIOLOGIC
Criteriile după care se stabileşte decesul sunt încetarea oricărei funcţii vitale,
semnalizată de încetarea bătăii inimii care nu mai pulsează sânge în organism şi lipsa
respiraţiei iar această definiţie creează probleme în definirea pacientului în moarte
cerebrală ca mort, atunci când respiraţia este asigurată de aparate, iar inima continuă să
bată. Michael B. Green şi Daniel Wikler mută discuţia privind definirea decesului asupra
creierului considerat organizatorul vieţii trupului şi încearcă să arate că, moartea
creierului chiar dacă nu este condiţia necesară şi sufiecientă a decesului, ea preîntâmpină
moartea, pentru că deşi o parte din funcţiile corpului continuă să existe după moartea
creierului, calitatea activităţii corpului se înrăutăţeşte şi este realizată doar prin aparate.
Acest lucru indică de fapt lipsa independenţei corpului şi a fiinţei umane, ea fiind
acum doar un corp care ocupă imobil un loc din spaţiu. Deşi depăşeşte argumentul
biologic, se observă în această situaţie o diferenţă între persoana umană şi pacientul aflat
în moarte cerebrală, situaţie analogă diferenţei dintre o persoană umană şi un lucru
imobil. Deşi moartea creierului nu a fost acceptată ca principiu pentru definirea decesului
şi observaţia mea nu reprezintă motiv pentru a defini pacientul ca fiind mort, el este
plastic spus , „mai mult mort decât viu”.

ARGUMENTUL MORAL
Argumentul moral face apel la calitatea vieţii pacientului aflat în moarte cerebrală.
Michael B. Green şi Daniel Wikler susţin că pentru ei viaţa şi moartea au aceeaşi valoare

10
pentru că nu au interese, nu-şi pot exercita drepturile şi nu au nici o bucurie. Deşi aceste
explicaţii sunt doar rodul rezultatelor medicale potrivit cărora pierderea funcţiilor
cerebrale duce şi la pierderea conştiinţei de sine şi nu s-a putut demonstra că pacientul
chiar nu are sentimente, gânduri, etc, totuşi dependenţa de aparate şi înrăutăţirea stării
corpului pot fi considerate vinovate de pierderea valorii vieţii. În sens imediat aceasta ar
presupune preferarea morţii, ceea ce contravine legii morale şi acceptarea sa ar legitima
pe viitor suicidul sau eutanasierea în cazul senilităţii, retarziei, etc în care situaţii viaţa
pare de nesuportat.
Argumentul moral poate face trimitere doar la demnitatea fiinţei care trebuie
respectată şi care ar trebui apărată de dreptul la identitate. După ce şi-a pierdut funcţiile
definitorii fiinţei umane: sentimente, conştiinţă, memorie, etc, este moral să-i fie
respectată demnitatea, dacă nu pentru ceea ce este în acel moment, ci pentru ceea ce a
fost, aşa cum şi în cazul decesului comportamentul în faţa mortului o cere.

ARGUMENTUL ONTOLOGIC
Argumentul ontologic subliniază ceea ce am amintit până acum, însă argumentaţia
lui Michael B. Green şi Daniel Wikler potrivit căreia pentru a spune că Jones e viu
trebuie să spunem că pacientul e viu şi că pacientul rămâne tot Jones, nu mi se pare
potrivită ţinând cont că continuitatea corporală a pacientului se păstrează, iar
continuitatea psihologică deşi nu mai are loc, nu îi este înstrăinată. Problema în această
situaţie se pune în termenii folosiţi de George J. Agich and Royce P. Jones: „discuţia
despre moartea cerebrală nu e dacă acea persoană continuă sau nu să fie Jones, ci dacă
acea persoană e moartă când creierul e mort indiferent cine e ea.”5

ARGUMENTUL RELIGIOS
Pe lângă argumentele amintite consider necesar a analiza şi perspectiva religioasă,
referindu-mă în special la cea creştin-ortodoxă. Biserica ortodoxă acceptă moartea
cerebrală, însă nu se pronunţă asupra ei ca fiind momentul despărţirii sufletului de trup,
acest moment fiind considerat ştiut doar de Dumnezeu. De asemenea, religia ortodoxă
consideră important respectul pentru trupul decedat şi acceptă donarea de organe dacă

5
http://www.jstor.org

11
este făcută din iubire, pentru prelungirea unei vieţi care nu putea fi prelungită altfel şi nu
pentru avantaje materiale, dorindu-se în principal acordul persoanei în cauză, fie scris sau
împărtăşit unei rude. Şi în cazul argumentului religios se face apel la un drept al celui
aflat în moarte cerebrală, un drept la integritate personală, la respectarea identităţii
umane.

MOARTEA CEREBRALA DIN PUNCT DE VEDERE CRESTIN


Moartea cerebrala,ca desi si celelalte aspecte ale morti ridica foarte multe semen de
intrebare,mai ales in cazul prelevarii de organe si transplantul acestora.Trebuie tinuta
seama de anumite principii in cazul acestui act.Respectarea celor patru principii
fundamentale este absolut necesară și concomitentă.Spre exemplu,nu se poate vorbi de un
transplant licit,dacă s-a obținut consimțămȃntul informat,ȋncălcȃndu-se ȋnsă pricipiul
dreptății prin profitarea de lipsa capacității de exercițiu sau de altă vulnerabilitate a
vreunei persoane.De asemenea trebuie avută o mare grijă,ȋn cazul donatorului
decedat,deoarece este o mare eroare și un păcat grav,ca ȋn grabă de a preleva organe
fiabile,echipa de prelevare să ucidă un om,care nu era mort.Așadar apar obiecțiuni și
rezerve cu privire la momentul declarării morții.
Din punct de vedere creștin moartea are două accepțiuni: a)ȋndepărtarea omului de
Dumnezeu prin păcat(moartea ce poate fi temporară sau veșnică,ȋn funcție de gravitatea
păcatului,de pocăință sau lipsa acesteia) și b)moartea fizică concretizată prin despărțirea
sufletului de trup.
Din punct de vedere medical se vorbește de mai multe ,,morți”și anume: a) moartea
aparentă(funcțiile vitale sunt atȃt de slăbite ȋncȃt nu pot fi percepute decȃt cu aparate
speciale) b) moartea clinică(funcțiile vitale au ȋncetat fără să se fi alterat ȋncă structurile
ȋn mod ireversibil,de aceea este posibil ca aceste funcții să fie reactivate prin terapie
intensivă și reanimare) c) moartea biologică-se produce atunci cȃnd organele vitale au
intrat deja ȋn proces de alterare,adică a ȋnceput procesul de necrozare al țesuturilor. d)
moartea cerebrală
Moartea cerebrală,concept introdus de Societatea Internațională de Transplant,se
produce atunci cȃnd,oprindu-se circulația sangvină intracraniană,ȋnceteaza ȋn mod

12
ireversibil toate funcțiile cerebrale(cortex,cerebel și trunchi cranian);creierul este cu
adevărat mort cȃnd este constatată absența oricărei activitți atȃt ȋn centrii corticali,cȃt și
cei vegetativi.Ȋnlocuirea noțiunii de moarte biologică cu cea de moarte cerebrală,este
rezultatul unei mentalități secularizate,care s-a rupt de Dumnezeu,care nu mai crede ȋn
invierea lui Hristos cu trupul,adică ȋn invierea trupului,și caută ȋn mod disperat să-și
prelungească viața pămȃnteasca prin tot felul de mijloace,care merg pȃnă la lipsa de
respect și considerație față de trupul semenului.O astfel de mentalitate individualistă
,,care transformă trupul ȋn obiect și ȋn părți detașabile interschimbabile” 6poate deschide
calea unor practici care pot merge pȃnă la suprimarea vieții aproapelui,pentru
supraviețuirea egoistă,personală.
Biserica Ortodoxa Romana cosidera ca,din perspective medicala,moartea
inseamna:incetarea activitatii cardiace,absenta respiratiei spontane,moartea cerebrala,iar
acestea trei trebuiesc indeplinite simultan pentru a evita orice eroare.Biserica este de
acord cu criteriile folosite in medicina pentru diagnosticare mortii cerebrale.Cu toate
acestea,precizeaza ca moartea,adica separarea sufletului de truop,ramane un mister
deaorece nimeni nu poate sti cu certitudine ca aceasta separare echivaleaza cu moartea
cerebrala.Separarea se poate produce inainte,dupa sau chiar in acelasi timp cu moartea
cerebrala.
Biserica isi exprima opozitia fata de exploatarea grupurilor vulnerabile,cum ar
fi:prizonieri,oameni saraci,precum si in potriva oricarei tranzactii cu organe sau tesuturi
umane.In plus,Biserica dezaproba persoanele care ar putea fi de acord cu donarea cu
conditia de a fi eutanasiati.Biserica respecta acei oameni altruisti care accepta sa doneze
organe dar,in acelasi timp intelege pe cei care nu pot dona,respectand,in acest
fel,libertatea oricarei finite umane de a decide pentru ea insasi.
Biserica binecuvintează,orice practică medicală ȋn vederea alinării suferinței ȋn
lume.Biserica previne ȋnsă pe toți să ȋnțeleagă transplantul ca pe o practică medicală
menită ȋnlăturării suferințelor membrilor ei și nu ca pe una care să alimenteze ideea
autonomiei vieții fizice și a prelungirii acesteia,ȋn detrimentul credinței ȋn viața
eternă,adevărata viață.

6
Dr.George Stan,Teologie și bioetică,ed.cit,p.66 apud Dr.Mark Andronikof, ,,Un punct de vedere ortodox
asupra transplantului de organe,ȋn Revista Teologică,an VIII,nr.1,Sibiu,1998.pg.110

13
CONCLUZII
Pentru a acorda pacientului dreptul la identitate este necesar ca în momentul
declarării morţii cerebrale să se declare şi moartea sa în condiţiile în care nu există un act
anterior în care pacientul este de acord să îi fie preluate organele şi să îi fie susţinut
corpul de aparate până în momentul donării. În acest fel se evită ca persoane străine de
identitatea sa să ia decizii cu privire la proprietatea sa – trupul; în acest mod sunt definite
persoanele care fie chiar rude nu au avut controlul asupra corpului respectiv şi nu au
dreptul asupra acelui trup, pacientul fiind singurul stăpân asupra acestuia, aşa cum spunea
şi J. St. Mill că „Sub aspecte care îl privesc doar pe el însuşi independenţa lui este, de
drept, absolută. Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran”7
Această măsură ar duce şi la îndeplinirea criteriului de consens etic necesar pentru
realizarea transplantului, întrucât este nevoie de o „compatibilizarea” dintre
personalitatea individuală în deplină integritate şi comunitatea umană.
Această soluţie este nefavorabilă societăţii în termeni de utilitate, pentru că
numărul de donatori ar scădea, ţinând cont că sunt mulţi care declară că şi-ar dona
organele şi puţini cei care îşi fac permise de donatori şi că de cele mai multe ori rudele
apropiate sunt cele care acceptă donarea organelor. Totuşi utilitatea singură nu poate
determina etica alegerii ce este legată de înţelegerea noastră de fiinţe umane, de
personalitatea noastră, iar soluţia ar fi schimbarea legislaţiei în vigoare, promovarea şi
apelul la solidaritatea umană însă fără a folosi presiunea, resimţită uneori de rude când
doctorii presaţi de lista de aşteptare cer rudelor să semneze actele de donare şi transformă
managementul în interesul pacientului în manipulare în interesul altora. Deşi măsura
propusă este împotriva interesului general ea evită apariţia situaţiei imorale de
comercializare de organe ce ar putea pune presiune asupra rudelor.

7
James Stuard Mill,Despre libertate,Editura Adventis,Bucuresti,2001,p.68

14
Concluzia ar trebui, deşi depăşeşte graniţele eticii şi a subiectului abordat, sa fie o
încercare de relaţionare a unor domenii distincte: etică, ontologie, medicină şi politică în
vederea apărării interesului persoanei aflate în imposibilitatea de a-şi mai urmări propriul
interes.

BIBLIOGRAFIE

• Shoemaker W.C. Brain Death - definition, determination and physiologic


effects on donor organs in Textbook of Critical Care 4th edition,
2000:1895-1899.

15
• Lofstedt S., von Reis G. Intracranial lesions weith abolised passage of x-ray
contrast throughout the internal carotid arteries. PACE 1956; 8:99-202.
• Wertheimer P., Jouvet M., Descotes J. A propos due diagnostic de la mort
du systeme nerveux dans les comas avec arret respiratoire traites par
respiration artificielle. Press med 1959; 67 :87-88.
• Mollaret P., Goulon M. Le coma depasse. Rev Neurol 1959; 101:3-15.
• Goulon M., Nouaihat F., Babinet P. Irreversible coma. Ann Med Interne
1971; 122 :479-486.
• Jouvet M. Coma and other disorders of consciousness in Vinken P.J., Bruyn
G.W., eds Handbook of clinical neurology. Vol. 3., 1969:62-79.
• A definition of irreversible coma: report of the Ad Hoc Committee of the
Harvard Medical School to examine the definition of Brain Death. JAMA
1968; 205:337-40.
• Murray J.E. Organ transplantation: the practical possibilities. Boston, 1966;
54-67.
• Michael B. Green and Daniel Wikler, Brain Death and Personal Identity,
Philosophy and Public Affairs, Vol. 9, No. 2, (Winter, 1980), pp. 105-133
• George J. Agich and Royce P. Jones, Personal Identity and Brain Death: A
Critical Response Philosophy and Public Affairs, Vol. 15, No. 3, (Summer,
1986), pp. 267-274
• „Transplantul de organe” al Comisiei Naţionale de Bioetică Sectorul
Biserică şi Societate al Patriarhiei Române şi aprobat de Sfântul Sinod în
sesiunea 15-17 iunie 2004, accesat de pe
http://www.crestinortodox.ro/Transplantul_de_organe-365-13497.html
• J. St. Mill, Despre libertate, citat preluat din Doina-Olga Ştefănescu, Adrian
Miroiu(coordonatori), Manual de filosofie, Ed. Humanitas, 2003, pag58
• G. R. Dunstan, „The ethics of organ donation”, British Medical Bulletin,
1997, 53(No. 4) 921-939
• Stan George,Teologie si Bioetica,Editura Biserica
Ortodoxa,Alexandria,2001
• Ortodoxia,Anul LV,nr.3-4,iulie-decembrie,Bucuresti,2004
• Mill James Stuard,Despre libertate,Editura Adventis,Bucuresti,2001

16