Revista Themis 2 - 2018

Numărul 2/2018
Ediţia 2015
REVISTA
THEMIS
Institutul
Național al
Magistraturii
„Numai în ziua în care dreptul va

străluci ca un răsărit de soare în sufletul
tuturor oamenilor, ca o directivă care
călăuzeşte, ca un imperativ categoric care
se impune, ca o autosupunere care se
confundă cu libertatea organizată,
omenirea va fi salvată, pentru că în pacea
creată de ordinea juridică omul îşi va
putea împlini destinul său.” (N. Titulescu)
COLEGIUL DE REDACȚIE
Jud. Emilian Constantin Meiu REVISTA THEMIS

NR. 2/2018
Proc. Alexandra Mihaela Șinc
Jud. dr. Delia Narcisa Theohari
Jud. dr. Ioan Stelian Vidu
Copyright
Redactor-șef
Irina Alexandra Negruțiu Toate drepturile rezervate.
Auditor de justiție Răspunderea juridică aparține
în întregime autorilor.
Coordonator
Alexandra Zaporojanu Revista utilizează pentru
Personal de specialitate juridică asimilat ilustrare grafică surse foto
judecătorilor și procurorilor proprietate personală a Irinei
Negruțiu și a participanților la
concursul THEMIS 2018 și nu
pot fi reproduse.
Contact
CONSULTANȚI ȘTIINȚIFICI revistathemis@inm-lex.ro
Formator dr. Roxana Nicoleta Rizoiu Themis (online)
Proc. Alexandra Mihaela Șinc
Jud. Gabriela Florescu ISSN 2247 – 2592
Jud. Emilian-Constantin Meiu ISSN – L = 1584 – 9783
Revista Themis nr. 2/2018
CUPRINS
DREPT PENAL ȘI PROCESUAL PENAL .................................................................................. 7

Poate provocatorul beneficia de efectele legitimei apărări? ................................................. 7
Neaudierea inculpatului după punerea în mişcare a acţiunii penale. Cererea de a studia
dosarul anterior audierii. Trimiterea în judecată a inculpatului neaudiat. Sancțiunea .......... 11
Nulitǎți izvorȃnd din ȋncǎlcarea principiului publicitǎții ședinței de judecatǎ ..................... 14
Calea de atac împotriva nerespectării dispozițiilor art. 92 alin. 2 Cod procedură penală.
Posibilitatea avocatului de a invoca nerespectarea art. 92 alin. 2 Cod procedură penală în
procedura camerei preliminare ................................................................................................ 19
Conflictul de interese în cadrul reprezentării judiciare ........................................................ 22
Neregularitatea actului de sesizare a instanței în cazul acțiunilor penale având ca obiect
infracțiuni continuate .............................................................................................................. 27
Cauze de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale. Nepronunțarea
procurorului asupra unei cereri de probatorii formulate de inculpați în cursul urmăririi penale,
administrarea probelor între momentul începerii urmăririi penale in rem și efectuarea în
continuare a urmăririi penale față de inculpat, urmate de trimiterea în judecată ................. 32
Unele aspecte controversate privind legalitatea probelor obţinute prin supravegherea
tehnică ..................................................................................................................................... 35
Interpretarea sintagmei „în condițiile legii” din conținutul art. 215 alin. (7) și 242 alin. (3) din
Codul de procedură penală ..................................................................................................... 39
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa organului de urmărire penală. Posibilitatea
cenzurării procedurii de cameră preliminară de către instanţa de apel ................................ 45
Sancțiunea nerespectării dispozițiilor referitoare la incompatibilități în efectuarea actelor de
urmărire penală ....................................................................................................................... 56
O încălcare a prezumției de nevinovăție în noul Cod de procedură penală ........................ 63
Nulitatea și excluderea probelor în procesul penal .............................................................. 69
Nulități absolute virtuale vs. nulități relative exprese în Noul Cod de procedură penală ... 75
Aspecte practice privind dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului în procesul penal
.................................................................................................................................................. 79
Este posibilă împăcarea asupra unui act material al infracțiunii continuate? .................... 93
Procedura specială a contestației privind durata procesului penal ................................... 102
DREPT CIVIL ȘI PROCESUAL CIVIL .................................................................................... 122

Tipologiile și obiectul contestației la executare ................................................................. 122
DREPT EUROPEAN ......................................................................................................... 140

Principiul proporționalității în context european și național ............................................. 140
3
Considerații privind aplicarea și domeniul de aplicare al directivei (UE) 2015/2302 a

Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de servicii de
călătorie și serviciile de călătorie asociate ............................................................................ 149
CENTENARUL MARII UNIRI ............................................................................................. 160

Rolul Curții de Casație în unificarea jurisprudenței în materie civilă după Marea Unire .. 161
Concursul de infracțiuni ..................................................................................................... 180
THEMIS INFO ................................................................................................................. 189

Interviu participanți concurs THEMIS 2018 ........................................................................ 192
4
ABREVIERI
alin. - alineat(ul)
apud - citat după
art. - articol(ul)
C.A. - Curte(a) de Apel
C.C.R. - Curtea Constituţională a României
C.civ. - Codul civil (Legea nr. 287/2009)
C.pen. - Codul penal
CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
CtEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.proc.civ. - Codul de procedură civilă
C.proc.pen. - Codul de procedură penală
Ed. - Editura
ed. - ediţia
etc. - et caetera („şi celelalte”)
H.G. - Hotărârea Guvernului României
ibidem - în acelaşi loc (în aceeaşi pagină)
idem - acelaşi autor (altă pagină)
Î.C.C.J. - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
infra - mai jos
lit. - litera
M.Of. - Monitorul Oficial al României
nr. - număr (ul)
n.n. - nota noastră
O.G. - Ordonanţa Guvernului
O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. - opera citată
p. - pagina/paginile
parag. - paragraful
pct. - punctul, punctele
s.n. - sublinierea noastră
supra - deasupra, mai sus
ş.a. - şi alţii
Trib. - Tribunalul
urm. - următoarele
vol. - volumul
5
STUDII
Din cuprins:
Drept penal și procesual penal – Procedura specială a contestației privind durata procesului penal
(Georgiana Rizoiu)
Aspecte practice privind dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului în procesul penal (Ana Maria
Grigore, Alin Bădală, Mirela Nechifor)
Drept civil și procesual civil – Tipologiile și obiectul contestației la executare (Alin Petrea)
Drept european – Principiul proporționalității în context european și național (Adrian Chiper)
Centenarul Marii Uniri – Concursul de infracțiuni (Adrian Eugen Corcodel)
6
DREPT PENAL ȘI PROCESUAL PENAL

Poate provocatorul beneficia de efectele legitimei apărări?
Anca Maria CIUMA,

Auditor de justiție
Legitima apărare, cauză de înlăturare a caracterului antijuridic al faptei, ilustrează

prevalența pe care legea, în caz de conflict între interesul agresorului și interesul celui atacat, o
atribuie acestuia din urmă, dat fiind că el acționează în limitele legii, iar celălalt nu1.
De aceea, pentru a reține în favoarea făptuitorului această cauză justificativă, pe lângă

îndeplinirea cumulativă a cerințelor restrictive enunțate de art. 19 C.pen., persoana care o invocă
trebuie să fi cunoscut că a acționat în acest scop. În alte cuvinte, este necesară verificarea unui
criteriu obiectiv, constând în respectarea condițiilor impuse atacului și apărării, precum și a unui
criteriu subiectiv, cunoașterea de către făptuitor că acționează pe tărâmul cauzei justificative.
Decelarea elementului subiectiv rezultă chiar din cuprinsul textului art. 19 alin. (2) C.pen., care
stabilește că „este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac...”2.
Consecințele reținerii cauzelor justificative sunt semnificative: este înlăturat caracterul

antijuridic al faptei, lipsind infracțiunea de una dintre trăsăturile sale esențiale. Prin urmare, fapta
tipică și săvârșită cu vinovăție rămâne doar o faptă prevăzută de legea penală, care, potrivit art.
15 alin. (2) interpretat per a contrario, nu poate constitui temei al răspunderii penale. De
asemenea, conform art. 1360 alin. (1) C.civ., este înlăturată și răspunderea civilă pentru
prejudiciul cauzat atacatorului, cel aflat în legitimă apărare putând fi ținut să repare prejudiciul
cauzat terților, în măsura în care nu sunt întrunite condițiile stării de necesitate în ceea ce îi
privește.
S-a pus problema în doctrină ce se întâmplă dacă legitima apărare se invocă de persoana
care a provocat atacul?
Amintim că provocarea, circumstanță atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen.,
presupune săvârșirea unei infracțiuni sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, cauzată
de violență, atingere gravă a demnității persoanei sau altă acțiune ilicită gravă, provenite din
partea persoanei vătămate.
1 F. Antolisei, Manuale di dirrito penale. Parte generale, Giuffré Editore, Milano, 2000, p. 296, apud F. Streteanu, D. Nițu,
Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 353.
2 F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 350.
7
Pentru a face mai facilă înțelegerea problemei în discuție, vom utiliza următorul exemplu:
X, printr-unul dintre modurile amintite mai sus, îl provoacă pe Y, care, aflându-se în stare de
puternică tulburare sau emoție, îl atacă pe X. În aceste condiții, X se apără, comițând o faptă
prevăzută de legea penală și invocă faptul că a acționat în legitimă apărare. Toate condițiile
atacului și apărării sunt îndeplinite. Pentru o analiză completă a ipotezei de lucru, trebuie avute
în vedere două situații: prima, când X urmărește comiterea unei fapte prevăzute de legea penală
în dauna lui Y, folosind pretextul unei apărări, iar a doua, când X nu a urmărit comiterea unei
asemenea fapte, limitându-se la a comite actul provocator3.
Cu privire la prima ipoteză, constatăm că sunt îndeplinite condițiile atacului și apărării,

prevăzute de art. 19 alin. (2) C.pen, fiind identificat elementul obiectiv. Elementul subiectiv nu se
regăsește însă, deoarece X, prin fapta sa, nu a dorit înlăturarea atacului provocat, deci stoparea
conflictului, așa cum cere textul art. 19 alin. (2) C.pen., ci menținerea și intervenirea în cadrul
acestuia. Identificând scopul în care a acționat X, se poate concluziona că interesul său, aflat în
conflict cu cel al atacatorului, nu merită protecția pe care legea o conferă celor ce acționează sub
imperiul legitimei apărări, fapta sa situându-se, de asemenea, în afara legii. Și în ceea ce privește
efectele reținerii cauzei justificative a legitimei apărări, se poate observa că acestea nu sunt
compatibile, din punctul de vedere al rațiunii reglementării, cu scopul urmărit de X. Prin urmare,
în cazul în care X, prin actul său provocator, urmărește declanșarea unui atac pentru a putea să se
apere față de acesta, nu va putea invoca cu succes cauza justificativă a legitimei apărări.
Cu toate acestea, există și opinii 4 care susțin că se poate reține cauza justificativă în
favoarea lui X dacă apărarea sa a fost singurul mod de a se împotrivi atacului. Apreciem că această
susținere nu este întemeiată, atât timp cât impune o condiție suplimentară celor enumerate de
textul art. 19 alin. (2) C.pen., fapt pentru care nu există un temei legal.
Din punct de vedere al încadrării juridice, în sarcina lui X se va reține o infracțiune

aferentă actului provocator, dacă acesta a luat forma unei infracțiuni, precum și o infracțiune prin
intermediul căreia a răspuns atacului lui Y, ambele sub forma concursului real de infracțiuni sau
a unității de infracțiune, în acest din urmă caz dacă a doua infracțiune o absoarbe pe prima (în
aceeași împrejurare, X îl amenință cu moartea pe Y, acesta din urmă exercită violențe asupra lui
X, care îi aplică o lovitură mortală cu un cuțit).
3Idem, p. 371.
4H. H. Jescheck, E. Weigend, Tratado de derecho penal. Parte general (traducere din limba germană), ed. Comares,
Granada, 2002, p. 372, apud. F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 371.
8
Înainte de a analiza ipoteza a doua, trebuie precizat că, în doctrină5, se delimitează cazurile
în care provocarea constă într-o faptă ilicită (violențe, injurii, etc.) și provocarea care constă într-
o faptă licită (înștiințarea unei persoane cu privire la un denunț făcut împotriva sa, amenințarea
cu o acțiune în instanță), concluzionându-se în sensul că, în ultimul caz, provocatorul va beneficia
de efectele legitimei apărări. Deși achiesăm la concluzia menționată, nu împărtășim
considerentele ce stau la baza acesteia, dat fiind faptul că, pentru a constitui provocare, fapta unei
persoane trebuie să îmbrace forma violenței, atingerii grave a demnității persoanei, ori a altei
acțiuni ilicite grave, așa cum prevede art. 75 alin. (1) lit. a) C.pen. Cum un act licit nu poate sta la
baza provocării, circumstanță atenuantă, ipoteza nu se circumscrie problemei în discuție, urmând
a se verifica, fără alte implicații, respectarea tuturor condițiilor legitimei apărări.
Raportat la cea de-a doua ipoteză, cea în care X nu a urmărit declanșarea unui atac din
partea lui Y, considerăm că va opera cauza justificativă. Mai întâi, constatăm că sunt îndeplinite
condițiile ce alcătuiesc elementul obiectiv. În ciuda actului provocator al lui X și în lipsa intenției
de a intra în conflictul declanșat, X acționează pentru a înlătura atacul, fiind verificat și elementul
subiectiv. În consecință, X va răspunde doar pentru infracțiunea ce reprezintă actul provocator,
dacă acesta a îmbrăcat forma unei infracțiuni, fapta comisă în apărare având un caracter justificat.
Merită analizată și ipoteza în care, ulterior provocării, atacul și apărarea au loc în

circumstanțe care prezumă incidența legitimei apărări. Astfel, potrivit art. 19 alin. (3) C.pen., se
prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge
pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de
aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale, ori în
timpul nopții.
Mai întâi, trebuie precizat că, și în acest caz, apărarea trebuie să îndeplinească condițiile
prevăzute de art. 19 alin. (2), așa cum menționează chiar textul legal. Privilegiul prezumției constă
în aceea că, cel care invocă legitima apărare nu trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor
cerute de lege, acuzarea fiind ținută a dovedi neîndeplinirea acestora. Așa cum am anticipat,
suntem în prezența unei prezumții relative de legitimă apărare.
Revenind la ipoteza de lucru, avem următorul exemplu: X, întorcându-se acasă la ora

01:00, îl întâlnește pe Y, vecin de-al său, singur în scara blocului. Pe fondul unor conflicte mai
vechi, X îi adresează acestuia numeroase injurii și amenințări. Y îl urmărește până la etajul 4, unde,
5C. Roxin, Derecho Penal. Parte general (traducere din limba germană), ed. Civitas, Madrid, 1999, vol. 1, p. 640, apud F.
Streteanu, D. Nițu, op.cit., p. 371.
9
prin forțarea ușii de intrare, pătrunde în apartamentul lui X și îl agresează. X se apără. Și în acest
caz, trebuie decelat scopul pe care X l-a avut la momentul provocării lui Y.
În măsura în care X a urmărit provocarea lui Y, așteptând un atac din partea sa pentru a
comite o faptă prevăzută de legea penală, nu se va putea reține cauza justificativă a legitimei
apărări. Cu toate că Y a pătruns prin efracție și în timpul nopții în apartamentul lui X, aspecte care
atrag prezumarea ca îndeplinite a condițiilor apărării, acuzarea va putea face dovada contrară,
atât cu privire la elementul obiectiv, cât și cu privire la cel subiectiv, utilizând argumentele pe care
le-am expus cu ocazia primei noastre analize.
În sens opus, dacă X nu a urmărit comiterea unei fapte prevăzute de legea penală la
adăpostul legitimei apărări, acesta va putea invoca cu succes reținerea cauzei justificative, atât
timp cât acuzarea nu dovedește contrariul în ceea ce privește elementul obiectiv.
10
Neaudierea inculpatului după punerea în mişcare a acţiunii penale. Cererea de a

studia dosarul anterior audierii. Trimiterea în judecată a inculpatului neaudiat.
Sancțiunea
Ana Maria ŞTEŢCO MIHALI,

Potrivit art. 309 alin. 2 Cod procedură penală, punerea în mișcare a acțiunii penale este
comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia.
Potrivit alineatului 5 al aceluiași articol, organul de urmărire penală continuă urmărirea și fără a-
l audia pe inculpat atunci când acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
În practică s-a ivit situaţia în care, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul a
fost chemat pentru a i se aduce la cunoştinţă calitatea de inculpat și acuzația, iar inculpatul, deşi a
precizat că doreşte să dea o declaraţie în această calitate, a solicitat acordarea unui termen, în
vederea studierii dosarului împreună cu apărătorul ales, precum şi pentru a face fotocopii ale
actelor din dosar. Ulterior, după ce inculpatului i s-a acordat termenul solicitat, această audiere
nu a mai avut loc, întrucât procurorul nu a mai chemat din nou inculpatul pentru a fi audiat, în
cauză fiind emis ulterior rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia.
Se pune astfel problema dacă, în această situaţie, este incident un caz de nulitate şi dacă
da, despre ce tip de nulitate este vorba?
Astfel cum s-a arătat în doctrină, principiul legalităţii procesului penal impune respectarea
dispoziţiilor legale în desfăşurarea procedurilor judiciare penale, iar una dintre garanţiile cele mai
puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit normelor
legale o constituie sancţiunile procesuale1.
Potrivit art. 280 alin. 1 Cod procedură penală, încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului. Nulitatea este definită2 ca
fiind sancţiunea procesuală ce poate fi dispusă de un organ judiciar, care are drept urmare
desfiinţarea totală sau parţială a actelor procesuale sau procedurale efectuate cu încălcarea
dispoziţiilor legale ce reglementează desfăşurarea procedurilor penale, în cazul în care s-a produs
o vătămare semnificativă şi substanţială a drepturilor ori a intereselor legitime ale părţilor sau ale
subiecţilor procesuali principali sau a altor garanţii procedurale prevăzute de lege, ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actului nelegal.
1 Teodor Viorel Gheorghe, în Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat,
Ed. Hamangiu, București 2014, p. 661.
2 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 912.
11
În exemplul dat anterior, Tribunalul Mureş3 a apreciat că există o obligație a organelor de

urmărire penală, respectiv aceea de a audia inculpatul în această calitate, obligaţie pe care acestea
nu și-au îndeplinit-o. S-a considerat că, în condițiile în care chiar inculpatul a arătat că dorește să
dea declarație și nu s-a constatat ulterior lipsa nejustificată, sustragerea sau dispariția acestuia,
organele de urmărie penală aveau îndatorirea de a îl chema pentru a fi audiat.
Totodată, s-a apreciat că încălcarea de către organele de urmărire penală a obligației legale
de audiere a inculpatului are consecințe deosebite în planul respectării dreptului la apărare, actele
de urmărire penală fiind efectuate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii. Astfel, în această
opinie, pentru ipoteza în care procurorul dispune trimiterea în judecată fără a mai audia
inculpatul care anterior a arătat că doreşte să dea o declaraţie, dar numai după ce va studia dosarul
de urmărie penală, este incident un caz de nulitate relativă.
Potrivit art. 282 alin. 1 Cod procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara
celor prevăzute de art. 281 (care atrag nulitatea absolută) determină nulitatea actului atunci când
prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţii ori ale subiecţilor
procesuali principali, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului.
În ipoteza care face obiectul prezentului studiu, judecătorul din cadrul Tribunalului Mureş
a apreciat că vătămarea a fost dovedită, încălcarea dreptului la apărare în această situaţie fiind
una gravă.
Totuşi, deşi putem să fim de acord cu opinia conform căreia, în situaţia în care inculpatul
ar fi lipsit de posibilitatea de a da o declaraţie în această calitate (din cauza organului de urmărire
penală care şi-ar fi încălcat obligaţia impusă de art. 309 alin. 2 Cod procedură penală) este incident
un caz de nulitate relativă, încălcarea dreptului la apărare în această modalitate nefăcând parte
din cazurile de nulitate absolută expres prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. 1 Cod procedură
penală şi nefiind vorba de un caz de nulitate absolută virtuală, apreciem totuşi că nu aceasta este
situaţia în speţa anterior prezentată.
Astfel, ni se pare judicios un alt punct de vedere exprimat4, respectiv acela că precizarea
inculpatului cum că dorește să dea o declarație în cauză în calitate de inculpat, solicitând totuşi
acordarea unui termen, în vederea studierii dosarului împreună cu apărătorul ales, reprezintă, în
realitate, expresia prin care inculpatul a înțeles să uzeze la acel moment de dreptul său la tăcere.
3 A se vedea încheierea penală nr. 20/CP din 27 noiembrie 2015 a Tribunalului Mureș (nepublicată).
4 A se vedea încheierea penală nr.14/CU/CP din 29 martie 2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş (nepublicată).
12
Apreciem şi noi că după acest moment, în care inculpatul a fost chemat pentru a i se aduce
la cunoştinţă calitatea de inculpat și acuzația, iar inculpatul, deşi a precizat că doreşte să dea o
declaraţie în această calitate, a solicitat acordarea unui termen, în vederea studierii dosarului
împreună cu apărătorul ales, era opțiunea inculpatului dacă rupe sau nu tăcerea în urma studierii
dosarului de urmărire penală. Totodată, această opțiune trebuia exprimată printr-o atitudine
activă a inculpatului, prin anunțarea procurorului că alege să declare.
Astfel, după cum s-a apreciat în practică5, nu era sarcina procurorului de a chema din nou
inculpatul și de a îl întreba dacă înțelege să facă declarații, căci procurorul și-a îndeplinit obligația
impusă de art. 309 alin. 2 Cod procedură penală încă de la momentul chemării în faţa sa pentru a
i se aduce la cunoştinţă calitatea de inculpat și acuzația, precum şi pentru a îl audia.
Concluzionând, putem spune că în situaţia anterior prezentată, nu este incident niciun caz
de nulitate (relativă) având în vedere că procurorul şi-a îndeplinit conform obligaţiile impuse de
lege. Totuşi, pentru a evita orice problemă, considerăm că organul de urmărire penală ar putea
face o nouă încercare, întrebând inculpatul dacă doreşte să dea o declaraţie în această calitate şi
să consemneze manifestarea de voinţă a inculpatului.
5 Idem.
13
Nulitǎți izvorȃnd din ȋncǎlcarea principiului publicitǎții ședinței de judecatǎ
Andreea STOICESCU,
Publicitatea ședinței de judecată constituie un principiu în dreptul procesual penal,

consacrat pe plan european în Convenția Europeanǎ a Drepturilor Omului, ratificată de România
prin Legea nr. 30/1994, iar pe plan intern, în Constituția României (art. 127), în Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară (art.12) și, nu în ultimul rând, în Codul de procedură
penală.
În legea de procedură penală, principiul publicității ședinței de judecată este consacrat în

art. 352 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală, în cadrul dispozițiilor generale referitoare la
judecată. În sistematizarea acestor dispoziții, art. 352 alin. 1 teza I din Codul de procedură penală,
potrivit căruia „ședința de judecată este publică”, este înscris în continuarea dispoziției generale
cuprinse în art. 351, care reglementează celelalte principii ale judecății — oralitatea, nemijlocirea
și contradictorialitatea — principiul publicității ședinței de judecată având rolul de a garanta
respectarea lor. Importanța publicității ședinței de judecată, ca element al dreptului la un proces
echitabil, ca garanție procesuală, este pusă în lumină de sancțiunea instituită în legea de procedură
penală în cazul încălcării acestui principiu. Astfel, nerespectarea dispozițiilor referitoare la
publicitatea ședinței de judecată atrage nulitatea absolută, conform art. 281 din Codul de
procedură penală, fiind și motiv de contestație în anulare, conform art. 426 lit. g).
Conform art. 281 (1) lit. c) C.proc.pen., încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege
referitoare la publicitatea ședinței de judecată determină întotdeauna sancțiunea nulității
absolute. Pentru a stabili exact care sunt situațiile în care nulitatea absolută este incidentă și
înainte de a prezenta modalitățile în care aceasta poate fi valorificată, trebuie să analizăm efectiv
situațiile care se circumscriu noțiunii de publicitate a ședinței de judecată și a căror nesocotire va
atrage sancțiunea menționată. Fixarea conținutului procesual al publicității ședinței de judecată
și evidențierea elementelor sale componente prezintă atât un interes teoretic, cât și practic,
chestiunea cea mai importantă fiind stabilirea cazurilor de încălcare reală a publicității ședinței și
de aplicare, în consecință, a sancțiunii nulității absolute.
Se consideră că nu se va putea vorbi de asigurarea unei publicități reale a ședinței de

judecată și vor atrage sancțiunea nulității absolute toate cazurile de încălcare a cerinței de
publicitate care – sub raportul examinat – vor îndeplini condiția de a se putea considera că
instanța nu a asigurat în mod real condițiile necesare pentru ca accesul publicului în sala de
14
sedință sa aibă loc în mod liber, în tot cursul judecății1. Spre exemplu, se consideră că ne aflăm în
prezența unei situații în care se încalcă principiul menționat atunci când instanța va limita în mod
arbitrar (nerespectând mențiunile legii) accesul publicului în sala de judecată, chiar dacă la proces
vor participa și unele persoane străine, altele decât părțile din proces. La preconizarea acestei
soluții s-a socotit că nu prezintă relevanță prezența sau absența reală a publicului și în ce proporție
se produce acest fapt, ci asigurarea condițiilor pentru admiterea în principiu a prezenței
publicului în sala de ședință, iar această condiție nu s-ar realiza dacă instanța și-ar încălca obligația
de a asigura condițiile unui acces real și liber oricărei persoane la ședința de judecată, iar unele
persoane nu și-ar putea exercita în mod liber dreptul de a asista la judecată2.
În ceea ce privește relația dintre conținutul efectiv al unei ședinte de judecată și sancțiunea
nulității, în literatura de specialitate și ȋn practica judiciarǎ s-a născut întrebarea dacă
nerespectarea dispozițiilor privitoare la publicitatea ședinței va atrage întotdeauna și în mod
necesar sancțiunea nulității absolute, independent de ceea ce s-a petrecut în mod concret în
ședința respectivă, sau numai în prezența unui anumit conținut procesual.
Ca răspuns la această întrebare, s-a considerat în doctrină că sancțiunea nulității absolute

trebuie aplicată în mod realist, eficient și la obiect, astfel fiind necesară o distincție între încălcările
reale și cele aparente ale principiului analizat. În acest sens, s-a considerat că sunt nesemnificative,
sub raportul incidenței sancțiunii nulității absolute, încălcările care nu au purtat și nici nu puteau
să poarte vreo influență asupra desfășurării și soluționării cauzei, care n-au adus și nici nu puteau
să aducă vreo vătămare drepturilor și garanțiilor părților din proces. În această categorie vor intra
ședințele de judecată în care nu s-au îndeplinit activități de judecată, ci s-au luat doar măsuri
pentru asigurarea continuării procesului penal, unii autori considerând, de pildă, că nu poate fi
calificată drept vătămătoare încălcarea publicității în cadrul unei ședințe în care s-a dispus
amânarea judecății pentru că părțile nu fuseseră citate, sau în care s-a hotărât amânarea pentru
că nu s-a depus o expertiză efectuată3.
Principiul publicităţii și sancțiunea corelativă acestuia se referă numai la şedinţa de

judecată, şi nu la alte activităţi ale judecăţii din afara şedinţei, care sunt secrete sau publice, după
caz. Astfel, deliberarea este secretă, fără nicio excepţie, iar pronunţarea hotărârii se face în şedinţă
publică, chiar dacă şedinţa de judecată – din faza judecăţii – a fost nepublică în integralitatea sa
(inclusiv pentru cauzele cu minori).
1 Narcis Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p.278.
2 Ibidem.
3 Idem, p.279.
15
O chestiune importantă și disputată în doctrină și ȋn practica judiciarǎ a fost legată de

includerea în noțiunea de ședință publică, pentru a cărei nerespectare se aplică nulitatea absolută,
a etapei de pronunțare a hotărârii, cuprinsǎ ȋn art. 405 C.proc.pen., care prevede că hotărârea se
pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. La
pronunțarea hotărârii părțile nu se citează. Președintele completului pronunță minuta hotărârii.
În literatura de specialitate au existat autori4 care au susținut faptul că noțiunea de ședință publică
include toate cazurile de ședințe publice ale instanței penale, chiar dacă acestea au loc în cursul
cercetării judecătorești, al dezbaterilor de fond sau la pronunțarea hotărârii, susținând că
pronunțarea hotărârii face parte într-un sens larg din faza judecății, reprezentând modalitatea
legală de exprimare a soluției valorificatoare a activității de judecată. Acest aspect se coroborează
cu art. 404 alin. (7) C.proc.pen., care prevede că dispozitivul trebuie să cuprindă mențiunea că
pronunțarea s-a făcut în ședință publică, aceste lucruri reprezentând un temei suficient pentru
așezarea dispozițiilor referitoare la pronunțarea hotărârii în ședință publică sub sancțiunea
nulității absolute, față de importanța asigurării accesului la publicitate la pronunțarea hotărârilor
și gravele vătămari ce ar rezulta pentru părți din încălcarea acestor cerințe5.
Contrar acestui punct de vedere, alți autori consideră că prin şedinţă de judecată se
înţelege şedinţa în care au loc actele ce compun judecata propriu-zisă; pronunţarea hotărârii se
face într-o şedinţă publică, dar care nu este şedinţă de judecată. Dispoziţiile care prevăd şedinţa
publică pentru pronunţarea hotărârii nu sunt sancţionate cu nulitatea absolută, în caz de
încălcare. Pentru susţinerea acestui punct de vedere, s-a subliniat terminologia folosită de
legiuitor atunci când reglementează această nulitate absolută, coroborată cu aceeaşi terminologie
folosită pentru a indica actele judecăţii propriu-zise.
Astfel, nulitatea se referă la publicitatea şedinţei de judecată. Articolul 352 C.proc.pen.

foloseşte aceeaşi noţiune („publicitatea şedinţei de judecată”), iar din cuprinsul său se pot stabili
caracteristicile unei astfel de şedinţe, niciuna dintre ele nefiind întâlnită la şedinţa de pronunţare
a hotărârii. Nu mai puţin, art. 361 C.proc.pen. se referă la pregătirea şedinţei de judecată, art. 362-
368 reliefează noţiunea de judecată, participanţii la judecată etc., în timp ce art. 369
reglementează notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată. Niciuna dintre aceste dispoziţii
nu se pliază pe specificul şedinţei de pronunţare a hotărârii care, spre exemplu, nu impune citarea
părţilor sau prezenţa procurorului şi nici nu implică existenţa unei deliberări/judecăţi, ci doar
aducerea ei la cunoştinţă publică. Dacă şedinţa de pronunţare a hotărârii ar fi intrat în conceptul
de şedinţă de judecată, atunci nu ar mai fi fost nevoie de precizarea ca pronunţarea hotărârii să se
4 Mihai Popovici, În legătură cu pronunțarea hotărârii în ședință publică, în Revista română de drept, nr. 3/1972, p.99-
104.
5 Ibidem.
16
facă „în şedinţă publică”, din moment ce art. 352 prevede, cu titlu general, publicitatea şedinţei de
judecată6.
Tot în acest sens, în literatura de specialitate s-a considerat că legiuitorul nu a așezat

condiția publicității ședinței de pronunțare a hotărârii sub prevederea nulității absolute, întrucât
realizarea acestei condiții nu prezintă importanța egală în tot cursul procesului penal; chiar dacă,
în lipsa publicității, întreaga cercetare judecătorească și dezbaterea cauzei nu s-ar putea desfășura
cu respectarea regulilor de bază ale procesului penal, scopul procesului penal fiind în mod virtual
compromis, pronunțarea hotărârii fără asigurarea publicității nu presupune prin ea însăși
compromiterea justei soluționări a cauzei, ci mai ales lezarea drepturilor părților de a exercita
căile de atac7.
Publicitatea ședinței de judecată, ca noțiune de drept procesual penal, înseamnă

asigurarea condițiilor necesare pentru ca accesul publicului în sala de judecată să aibă loc în mod
liber și în tot cursul judecății. În acest sens, condiția publicității presupune: obligația instanței de
a crea în mod real condiții de acces al publicului la ședința de judecată, dreptul oricărei persoane
neoprite de lege de a asista la judecată și realizarea acestei condiții, fără excepție, în cazul tuturor
ședințelor de judecată care au loc în timpul cercetării judecătorești sau a judecății8.
În ceea ce privește a doua condiție referitoare la accesul persoanelor neoprite de lege în

sala de judecată, așa cum am menționat anterior, există interdicția minorilor de a fi prezenți la
judecarea unei cauze penale. În acest sens, judecarea cauzei penale în prezența unor minori sub
18 ani nu este, în principiu, de natură a cauza prejudicii părților din proces, de a influența
soluționarea cauzei. Cu toate acestea, dacă din încălcarea acestei prevederi ar rezulta vreun
prejudiciu pentru părțile din procs, acestea vor putea invoca – în condițiile prevăzute de lege –
nulitatea relativă9.
Noțiunea de ședință publică de judecată trebuie delimitată și de unele acte sau activități
procesuale ale instanței penale care, deși sunt strâns legate de activitatea de judecată, nu se
desfășoară în ședința de judecată publică, în cazul acestora nefiind incidentǎ nulitatea absolută.
Putem da urmǎtoarele exemple: actele de pregătire a ședinței de judecată sunt îndeplinite de
președintele completului, fără intervenția sau prezența părților din proces sau a publicului (art.
361 C,proc.pen. – „Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile
necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare.”); unele
măsuri de o importanță mai redusă nu se rezolvă în ședință publică, spre exemplu îndreptarea
6 Nicolae Volonciu (coord.), Noul cod de procedură penală comentat, ed. Hamangiu, București, 2014, p. 680.
7 Narcis Giurgiu, op.cit., p.271.
8 Idem, p.277.
9 Ibidem.
17
erorilor materiale, în cazul căreia, conform art. 278 alin (2) C.proc.pen., părțile pot fi chemate
pentru a da lămuriri.
Un lucru important de menționat este acela că numai încălcarea exigenței de publicitate a

ședinței de judecată atrage nulitatea absolută, nu și judecarea în ședință publică a unei cauze care
potrivit legii trebuie soluționată în condiții de nepublicitate; prin urmare, încălcarea prevederilor
legale referitoare la soluționarea unei cauze în camera de consiliu, ședință secretă ori nepublică
poate atrage numai sancțiunea nulității relative dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții
prevăzute de lege10.
Ȋn ceea ce privește termenul de invocare a nulitǎții abolute izvorȃnd din ȋncǎlcarea

dispozițiilor legale privind publicitatea ședinței de judecatǎ, conform. art. 281 (3) C.proc.pen.,
aceasta poate fi invocatǎ ȋn orice stare a procesului.
10 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2017, p. 914.
18
Calea de atac împotriva nerespectării dispozițiilor art. 92 alin. 2 Cod procedură

penală. Posibilitatea avocatului de a invoca nerespectarea art. 92 alin. 2 Cod
procedură penală în procedura camerei preliminare
Marius BORTA,
Codul de procedură penală prevede la articolul 10, cu titlu de principiu, dreptul la apărare,
arătând că părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi
asistați de avocat, precum și dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii
apărării.
În continuare, legiuitorul a detaliat acest principiu, în capitolul VII, articolele 88-96

C.proc.pen., reglementând noțiunea de avocat, avocat din oficiu, drepturile avocatului suspectului
și inculpatului, situațiile în care este obligatorie asistența juridică a suspectului, inculpatului,
precum și asistența persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. De
asemenea, a statuat și asupra posibilității consultării dosarului de către părți și subiecții
procesuali principali.
Analizând în principal drepturile avocatului suspectului și/sau inculpatului, se constată o

particularitate, în sensul în care, conform art. 92 alin. 2 C.proc.pen., avocatul suspectului sau
inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală
ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștințarea se face prin notificare
telefonică, fax, e-mail sau alte asemenea mijoace, încheindu-se în acest sens un proces verbal.
În concret, legiuitorul a dorit să asigure dreptul la apărare al suspectului/inculpatului cu

ocazia efectuării oricărui act de urmărire penală, cu excepția cazurilor în mod expres prevăzute
de lege1.
Astfel, apărătorul are posibilitatea de a trimite organului de urmărire penală o cerere prin
care acesta să solicite să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală,
formularea acesteia nefiind deci o obligație a apărătorului.
Legea nu impune o formă specială cu privire la conținutul cererii, mențiunea mai sus
arătată precum și datele de identificare ale dosarului și de contact ale apărătorului fiind suficiente.
În ceea ce privește modalitatea de depunere, cererea poate fi trimisă prin notificare

telefonică, fax, e-mail sau alte asemenea mijoace care asigură primirea efectivă a acesteia.
1 În acest sens articolul 92 alin.1 lit. a și b C.proc.pen.
19
Ulterior primirii cererii, organul de urmărire penală are obligația de a încunoștința

avocatul suspectului/inculpatului cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală și de a
încheia un proces-verbal din care să rezulte acest aspect.
Neprezentarea apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a

audierii de către judecătorul de drepturi și libertăți, astfel cum rezultă din art. 92 alin. 3
C.proc.pen., cu condiția de a exista dovada faptului că apărătorul a fost încunoștințat.
Cu toate acestea, pot exista situații în care organul de urmărire penală nu îi comunică
apărătorului data și ora efectuării actului de urmărire penală.
Față de acest aspect, se aduce în discuție sancțiunea nerespectării obligației de către

organul de urmărire penală, precum și modalitatea prin care poate ajunge la un remediu
procesual.
Raportat la art. 282 C.proc.pen., în cazul actelor de urmărire efectuate cu încălcarea

dispozițiilor mai sus arătate, sancțiunea ce intervine este nulitatea relativă, condiționată de
existența unei vătămări. Sigur că este greu de imaginat o situație în care să nu existe o vătămare
ca urmare a încălcării dispozițiilor legale privind apărarea, analizând inclusiv prin prisma
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul la un proces echitabil.
O particularitate o reprezintă calea de atac specifică, dar și momentul până la care poate fi
invocată lipsa încunoștințării apărătorului.
Astfel, calea de atac este reglementată de art. 95 C.proc.pen., care prevede că avocatul are
dreptul de a formula plângere potrivit dispozițiilor articolelor 336-339 C.proc.pen. (care
reglementează plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală), iar procurorul
ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea și să comunice soluția, precum și motivarea
acesteia în termen de 48 de ore.
Cu toate acestea, se aduce în discuție posibilitatea avocatului de a invoca acest caz de

nulitate relativă în procedura camerei preliminare, pe calea unei excepții prin care să solicite
excluderea unei/unor probe, relevându-se două ipoteze posibile:
• Prima ipoteză este aceea în care apărătorul nu formulează plângere la

procuror/procurorul ierarhic superior, în faza de urmărire penală, cu privire la faptul că nu i-a fost
încunoștințată data și ora efectuării actului/actelor de urmărire penală și o invocă pentru prima
dată în procedura camerei preliminare.
20
Sigur că această ipoteză vizează situația în care apărătorul avea cunoștintă de existența
actului de urmărire penală efectuat fără prezența sa și a avut posibilitatea de a formula plângere
în cursul urmăririi penale, dar a omis sau a ales să nu o facă.
În acest caz, apreciez că se impune respingerea excepției, întrucât legea prevede o cale
separată de analizare a incidenței nulității actelor efectuate cu nerespectarea dispozițiilor art. 92
C.proc.pen. și de excludere a probelor obținute în acest mod.
Prin urmare, se poate considera că legiuitorul a înțeles să prezume că vătămarea s-a

acoperit prin neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege (în cursul urmăririi penale).
În caz contrar, am lipsi de eficiență dispozițiile art. 95 C.proc.pen.
• A doua ipoteză este aceea în care apărătorul formulează plângere la procuror/procurorul

ierarhic superior, în faza de urmărire penală, cu privire la faptul că nu i-a fost încunoștințată data
și ora efectuării actului/actelor de urmărire penală, procurorul/procurorul ierarhic superior o
respinge ca neîntemeiată, iar apărătorul o invocă în procedura camerei preliminare.
În această situație, apreciez că judecătorul de cameră preliminară are obligația de a

soluționa excepția, întrucât parcurgerea procedurii prevăzute de art. 95 C.proc.pen. nu
echivalează cu o imposibilitate legală a avocatului de sesizare (în sensul formulării unei excepții)
a judecătorului de cameră preliminară ulterior respingerii acesteia, ci doar reprezintă o
modalitate separată, prealabilă și obligatorie de atacare în scopul remedierii încă din cursul
urmăririi penale a vătămării cauzate.
Procurorul/procurorul ierarhic nu s-ar putea substitui în rolul (atribuțiile) judecătorului

de cameră preliminară, nici prin excepție, astfel încât o soluție cu privire la lipsa de temeinicie a
unei plângeri ce vizează în concret excluderea unei probe ca urmare a nerespectării art. 92 din
Codul de procedură penală să producă efecte definitive (în sensul respingerii ca inadmisibilă a
unei noi excepții având in concreto același motiv, formulată în procedura camerei preliminare).
În concluzie, consider că posibilitatea de formulare a unei excepții în procedura

camerei preliminare având ca obiect excluderea unor probe ca urmare a nerespectării
dispozițiilor art. 92 C.proc.pen. poate fi primită și admisă cu condiția ca apărătorul să fi
parcurs inițial procedura prevăzută de art. 95 C.proc.pen., exceptând situația în care acesta
a aflat de actul de procedură penală efectuat în lipsa sa ulterior sesizării instanței.
21
Conflictul de interese în cadrul reprezentării judiciare
Remus-Adrian HĂRŞAN,
Dreptul la apărare reprezintă unul din principiile fundamentale care guvernează procesul
penal, fiind privit ca o garanţie pentru realizarea actului de justiţie. Dreptul la apărare este
prevăzut în Constituţie, art. 24 stabilind că „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Codul de procedură penală conţine, de asemenea, reglementări privitoare la acest drept,

de exemplu, la art. 10 fiind statuat că „Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se
apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat”.
Din aceste prevederi legale se desprinde ideea că dreptul la apărare nu se rezumă doar la
dreptul suspectului sau inculpatului de a-şi formula singur apărări, ci şi la dreptul de a fi asistat
de un avocat. Scopul acestei garanţii este de a asigura egalitatea armelor în cadrul procesului penal
şi, astfel, plasarea acuzatului într-o poziţie în care să-şi poată prezenta cauza de asemenea natură
încât să nu fie dezavantajat faţă de acuzare1.
Asistenţa juridică este asigurată prin intermediul avocaţilor înscrişi în barouri judeţene,
barouri care fac parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Una din problemele întâlnite în practică se referă la asistenţa juridică a subiecţilor cu

interese conflictuale. Astfel, conform art. 88 alin. (4) din Codul de procedură penală, „părţile sau
subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi
avocat”.
Într-o speţă întâlnită pe rolul Judecătoriei Gheorgheni2, s-a pus problema în ce măsură
avocatul care, în cursul urmăririi penale, a asistat pentru o perioadă scurtă de timp persoana
vătămată, poate asista, ulterior, în procesul penal, pe inculpaţi.
Astfel, în considerentele încheierii prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, s-
a arătat că, în cursul urmăririi penale, avocatul ales al inculpaţilor a depus delegaţie avocaţială şi
pentru persoana vătămată, iar procurorul, văzând dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr.
51/1995, conform cărora „Avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare in
aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte
1 B. Emmerson, A. Ashworth, A. Macdonald, Human Rights and Criminal Justice, 2nd edition, p. 477, apud M. Udroiu
(coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediţia a 2a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p.86.
2 Dosar nr. 169/234/2014, încheierile pronunţate în 04 septembrie 2014, 07 noiembrie 2014, 19 martie 2015.
22
în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii”, în vederea garantării dreptului la apărare
al ambelor părţi, nu a permis acestuia să îi asiste pe inculpaţi la activitatea de prezentare a
materialului de urmărire penală, iar instanţa a desemnat un avocat din oficiu.
Împotriva încheierii s-a formulat contestaţie de către inculpaţi, iar în considerentele

încheierii judecătorului de camera preliminară din cadrul Tribunalului Harghita prin care s-a
respins contestaţia, s-a arătat că „în mod corect s-a stabilit că exista cazul de incompatibilitate
prevăzut de art. 46 alin. (1) din Legea 51/1995, această măsură fiind necesară pentru garantarea
drepturilor procesuale ale inculpaţilor”. Drept urmare, instanţa a considerat că avocatul ales al
inculpaţilor nu are calitate în acest dosar, neputând asigura asistenţă juridică celor doi inculpaţi,
pentru asistarea acestora fiind desemnat în această cauză apărător din oficiu.
Ulterior, inculpaţii au considerat că au fost încălcate principiile fundamentale ale

procesului penal şi drepturile şi libertăţile lor fundamentale, cum ar fi dreptul la apărare, dreptul
de a pune concluzii sau formula apărări, motiv pentru care au formulat cerere de recuzare a
judecătorului cauzei, susţinând că aspectele referitoare la asistenţa lor juridică convenţională
reprezintă o eronată interpretare a Legii nr. 51/1995 şi că nu există contrarietatea de interese
prevăzută de art. 88 alin. (4), coroborat cu art. 32 şi 33 C.proc.pen.
În faza de judecată, inculpaţii au arătat că au încheiat contract de asistenţă cu avocatul lor

ales, că nimeni nu mai este asistat sau reprezentat de acesta în afară de ei, iar ei nu au interese
contrare în cauză. În faza de urmărire penală, într-adevăr, iniţial, avocatul lor ales a reprezentat
persoana vătămată şi abia după rezilierea contractului de asistenţă juridică încheiat cu aceasta a
fost încheiat contractul pentru asistarea lor şi a fost depusă împuternicirea avocaţială în acest
sens. Cererea de recuzare a fost respinsă.
Ulterior, cauza a fost preluată de un alt judecător, după transferul titularului de complet la
o altă instanţă, iar problema a fost repusă în discuţie de către inculpaţi. Aceştia au arătat că doresc
să fie reprezentaţi de avocatul lor ales, iar instanţa le-a pus în vedere că nici Legea avocaţilor şi cu
atât mai puţin Codul de procedură penală, nu permit desemnarea acestuia în calitate de apărător
ales şi a pus în vedere inculpaţilor că pot să aleagă un alt apărător sau să fie apăraţi de apărătorul
din oficiu desemnat.
Avocatul ales a precizat că între inculpaţi nu există interese contradictorii. În momentul în

care a asistat persoana vătămată, cauza se afla într-o fază incipientă şi nu existau părţi civile şi
suspecţi, ci toate părţile aveau calitatea de martori. A asistat la acte de urmărire penală, iar ulterior
a reziliat contractul cu persoana vătămată şi a fost angajat de către cei doi inculpaţi, cu acordul
persoanei vătămate. În sprijinul susţinerilor sale, avocatul ales a invocat decizia Curţii
23
Constituţionale nr. 1519/15 decembrie 2011, precum şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
nr. 2638/14 mai 2004 şi 2027/18 aprilie 2003.
Reprezentanta Ministerului Public a precizat că avocatul ales al inculpaţilor a depus

delegaţie de reprezentare a persoanei vătămate în faza de urmărire penală. Nu începuse
urmărirea penală pentru persoanele pe care le reprezintă, dar urmărirea penală se desfăşura in
rem, iar în situaţia menţinerii avocatului ales în cauză s-ar fi adus atingere intereselor persoanelor
vătămate, drept pentru care a solicitat înlăturarea din cauză a avocatului ales al inculpaţilor.
Instanţa a dispus păstrarea în cauză atât a avocatului ales, cât şi a apărătorului din oficiu.
Opinez că instanţa, deşi a încercat o conciliere, în sensul satisfacerii atât a intereselor

inculpaţilor referitoare la dreptul la aparare, cât şi a interesului bunei-administrări a justiţiei, ar
fi putut efectua o serie de demersuri care să clarifice amploarea asistenţei juridice acordate de
către avocatul ales al inculpaţilor persoanei vătămate.
De asemenea, trebuia avut în vedere că, deşi avocatul ales a susţinut faptul că persoana
vătămată şi-ar fi manifestat acordul în legătură cu asistarea inculpaţilor, la dosar nu exista un act
din care să rezulte explicit acest fapt, aspect de natură să contravină dispoziţiilor art. 116 lit. c)
din Hotărârea nr. 64/2011 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România privind Statutul
profesiei de avocat, conform cărora nu există conflict de interese atunci când, după ce avocatul
aduce la cunoştinţa fiecăruia dintre clienţii potenţial afectaţi de asistenţa juridică acordată
existenţa sau posibilitatea creării unui conflict de interese, precum şi eventualele consecinţe
nefavorabile ale acestuia, fiecare dintre respectivii clienţi îşi dau acordul expres şi prealabil cu
privire la prestarea activităţii de asistenţă juridică.
În această situaţie, în cauză fiind vorba despre un conflict între interesele inculpaţilor şi
cele ale persoanei vătămate, instanţa ar fi trebuit să efectueze demersuri pentru a afla dacă
persoana vătămată a fost informată de către avocat cu privire la angajarea sa de către partea
adversă şi pentru a afla despre existenţa sau nu a unui eventual acord din partea acesteia. Ar fi
fost util a se afla şi dacă au fost efectuate acte de urmărire penală în perioada în care avocatul a
asistat persoana vătămată.
Trebuie observat faptul că deciziile invocate de către apărătorul inculpatului, respectiv

deciziile nr. 2027 din 18 aprilie 2003 şi nr. 2638 din 14 mai 2004 pronunţate de instanţa supremă,
au ca punct de plecare situaţia contrarietăţii de interese existente doar între inculpaţi, nu şi între
inculpaţi şi alţi participanţi la proces, şi se referă la cazul în care unul dintre inculpaţi neagă
săvârșirea faptei, iar altul o recunoaște, implicându-l și pe cel dintâi. În această situaţie, apărarea
24
lor nu poate fi asigurată, din cauza contrarietăţii de interese procesuale, de același apărător.
Pentru deplina exercitare a drepturilor procesuale ale inculpaţilor într-un atare caz, dacă aceștia
nu angajează, în urma atenţionării lor de către instanţă, un al doilea apărător, se impune
desemnarea unui apărător din oficiu pentru unul dintre inculpaţi, care să asigure, alături de
apărătorul ales, asistenţa juridică.
În speţă, este vorba, într-adevăr, despre o contrarietate de interese, însă nu între inculpaţi,
ci între inculpaţi, pe de o parte, şi persoana vătămată, pe de altă parte. Consider că efectele celor
două decizii ale instanţei supreme nu pot fi extinse şi în ceea ce priveşte alţi participanţi la
procesul penal, având în vedere şi faptul că, în măsura în care, ipotetic, ar putea fi cuantificată,
contrarietatea de interese între persoana vătămată şi inculpat are o importanţă mult mai ridicată
decât cea dintre doi inculpaţi, date fiind poziţiile antagonice pe care se află aceste părţi în cadrul
procesului.
Apărătorul inculpatului a mai menţionat în sprijinul susţinerilor sale şi Decizia nr. 1519
din 2011 pronunţată de Curtea Constituţională. Cu toate că această decizie stabileşte în
considerente faptul că „dreptul la un avocat ales conferă dreptului la apărare plenitudinea
atributelor exercitării sale, în condițiile în care o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă
între parte și avocatul care îi reprezintă interesele există o relație bazată pe încredere deplină,” şi că
„justițiabilul trebuie să beneficieze de dreptul de a-și alege acel avocat față de care are certitudinea
că îi va apăra în mod corespunzător interesele legitime”, ea urmărea să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care stabilea că profesia de avocat
nu ar putea fi exercitată la instanțele, precum și la parchetele de pe lângă acestea, inclusiv la
Direcția Națională Anticorupție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate
Organizată și Terorism, Înalta Curte de Casație și Justiție sau la Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, unde soțul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv
îndeplinește funcția de judecător sau procuror, indiferent de secția, direcția, serviciul sau biroul
în care își desfășoară activitatea. Or, în cauză, nu exista o astfel de incompatibilitate între avocat
şi magistraţi.
În opinia mea, după analiza tuturor acestor aspecte, instanţa ar fi trebuit să desemneze
pentru inculpaţi un avocat din oficiu, fără a mai lua în considerare susţinerile avocatului ales al
inculpaţilor, acesta urmând a fi înlăturat din proces, modalitate în care ar fi fost respectate şi
garanţiile procesuale referitoare la dreptul la apărare al inculpaţilor, prevăzute la art. 6 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, inculpaţilor le-ar fi fost asigurat dreptul la un
proces echitabil, evitându-se punerea lor în faţa unei situaţii de vulnerabilitate.
25
În ceea ce-l priveşte pe avocatul ales, instanţa ar fi trebuit să constate, astfel cum s-a
constatat şi de către procuror în cadrul urmăririi penale, că acesta a încălcat prevederile art. 46
alin. (1) din Legea nr. 51/2005, fiind posibil ca, în perioada în care a acordat asistenţa juridică
persoanei vătămate, să fi aflat informaţii importante despre comiterea faptei, pe care apoi să le fi
utilizat în apărarea inculpaţilor, fapta sa reprezentând astfel o abatere disciplinară.
26
Neregularitatea actului de sesizare a instanței în cazul acțiunilor penale având ca

obiect infracțiuni continuate
Mihaela LAZĂR,
O problemă des întâlnită în practica judiciară a parchetelor o reprezintă descrierea

lacunară în actul de sesizare a instanței a acțiunilor sau a inacțiunilor reținute în sarcina
inculpatului, atunci când acesta este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni în forma unității legale
a infracțiunii continuate. Fie că deficiențele actului de sesizare rezultă din absența indicării
numărului acțiunilor sau a inacțiunilor comise de către inculpat, fie că nu este individualizată
fiecare conduită a acestuia prin raportare la coordonate spațio-temporale, ori la modul și
mijloacele de comitere a infracțiunii, aceste neregularități pot constitui ingerințe nejustificate în
dreptul la apărare al inculpatului. Mai mult decât atât, aceste deficiențe pot conduce la
imposibilitatea stabilirii obiectului și limitelor judecății.
Așadar, în lucrarea noastră ne vom concentra asupra expunerii modului în care

neregularitatea rechizitoriului, constând în descrierea sumară a acțiunilor sau inacțiunilor care
intră în componența infracțiunii continuate interferează cu dreptul la apărare al inculpatului,
precum și a pârghiilor pe care acesta din urmă le are la îndemână pentru a obține recunoașterea
și respectarea dreptului său.
În primul rând, trebuie menționat faptul că atât dreptul național, în cadrul art. 24 din
Constituție, respectiv art. 10 alin. 3 C. proc. pen, cât și legislația europeană, prin dispozițiile art. 6
alin. 3, lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementează în sens larg dreptul la
apărare al inculpatului, precum și dreptul de a fi informat cu privire la acuzația care i se aduce
acestuia.
Prin urmare, așa cum rezultă din interpretarea textelor antemenționate, inculpatului îi
este recunoscut dreptul de a fi informat atât cu privire la faptele care îi sunt imputate, cât și cu
privire la încadrarea juridică a acestora, astfel încât acesta să poată, în cunoștință de cauză, să își
pregătească o apărare eficientă, singur sau prin intermediul unui apărător. Față de ele expuse
anterior, rezultă că este deosebit de important ca acuzația pe care procurorul o formează prin
intermediul actului de sesizare a instanței să fie una clară și detaliată.
Cu toate acestea, în practica judiciară pot fi întâlnite în mod frecvent exemple de

rechizitorii prin care se descrie în mod deficitar situația de fapt care a condus la reținerea unei
infracțiuni în sarcina inculpatului. Ne vom mărgini aici la analiza ipotezei în care inculpatul este
trimis în judecată sub aspectul săvârșirii unei infracțiuni în formă continuată, iar actul de sesizare
27
nu cuprinde o individualizare a acțiunilor sau a inacțiunilor comise de inculpat, fie pentru că nu

este indicat în mod exact numărul acestora, autorul limitându-se la a menționa că inculpatul a avut
o conduită infracțională, manifestată în repetate ocazii, pe o perioadă îndelungată de timp, fie
pentru că nu se descrie în mod concret data, locul și modul de comitere a acțiunilor sau
inacțiunilor din componența unității legale.
În ambele cazuri, inculpatul se află în imposibilitatea de a se apăra față de acuzațiile care i

se aduc, pentru că nu cunoaște, în concret, împrejurarea care atrage răspunderea lui penală.
Astfel, în situația în care în actul de sesizare al instanței se precizează generic că inculpatul

a comis la diferite intervale de timp, pe o perioadă determinată de timp, un număr de acțiuni sau
inacțiuni care întrunesc elementele constitutive ale aceleași infracțiuni, fără a se preciza data
comiterii fiecăreia dintre acestea sau a unui interval cât mai precis a faptelor care fac obiectul
acțiunii penale, dreptul la apărare al inculpatului este vătămat, întrucât acesta nu poate în mod
efectiv să se formuleze apărări sau să propună probe care să îi susțină versiunea, atâta timp cât
nu cunoaște elemente temporale precise ale presupusei conduite infracționale. Acesta nu poate
invoca în favoarea sa nicio împrejurare care ar putea fi calificată ca alibi, spre exemplu absența
din oraș la data comiterii uneia dintre faptele reproșate, întrucât el nu deține informații esențiale
legate de data la care procurorul a reținut că s-ar fi comis respectiva faptă.
Totodată, indicarea datei sau a unui interval cât mai exact al faptei care i se reproșează
inculpatului prezintă relevanță și pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de
prescripție al răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 154 alin. 2 C. pen., termenul de prescripție al
răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. Particularitatea infracțiunilor
cu durată de consumare în timp, cum este și cazul infracțiunii continuate, este aceea că acestea se
consideră săvârșite la data epuizării infracțiunii, respectiv la data comiterii ultimei acțiuni sau
inacțiuni. În concluzie, în cazul infracțiunii continuate momentul de la care se calculează termenul
de prescripție îl reprezintă data ultimei acțiuni sau inacțiuni. Ori, în ipoteza în care prin actul de
sesizare a instanței nu se indică în mod clar care este data la care s-a comis ultima acțiune sau
inacțiune, nu se poate constata care este momentul de la care a început să curgă termenul de
prescripție a răspunderii penale, aspect care conduce la încălcarea flagrantă a dreptului la apărare
a inculpatului și a dreptului la un proces echitabil în sens larg.
Pe de altă parte, în cazul în care prin actul de sesizare nu se indică nici măcar un număr
determinat al acțiunilor sau inacțiunilor care fac obictul acțiunii penale, dreptul la apărare al
inculpatului este lezat prin aceea că, în cazul unei soluții de condamnare sau de amânare a aplicării
pedepsei, se îngreunează activitatea judecătorului de fond care este chemat să stabilească
tratamentul sancționator aplicabil inculpatului. Astfel, conform art. 74 alin. 1 C. pen, stabilirea
28
duratei sau cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii și cu periculozitatea

infractorului, care se evaluează printre altele și prin starea de pericol creată pentru valoarea
ocrotită. Frecvența acțiunilor sau inacțiunilor ar putea constitui în mod cert un criteriu care să
contribuie la evaluarea periculozității infractorului și implicit a stării de pericol create pentru
valoarea socială protejată, aspect ce ar putea atrage un tratament sancționator mai aspru sau mai
blând pentru inculpat. Totodată, frecvența desfășurării conduitei infracționale ar putea constitui
un element de bază pentru stabilirea modalității de executare a pedepsei. Așadar, în cazul în care
prin rechizitoriu se reține că inculpatul a desfășurat o activitate infracțională, caracterizată prin
mai multe acțiuni sau inacțiuni, pe o perioadă de timp determinată, fără a fi menționate detalii
legate de numărul acestora și de data comiterii lor, se aduce atingere dreptului la apărare al
inculpatului pentru că acesta nu poate proba că a comis un număr mai redus sau mai ridicat de
fapte, aspect ce ar putea influența tratamentul sancționator ce urmează a îi fi aplicat, atât timp cât
se află în imposibilitatea de a se raporta la un număr de acțiuni, respectiv inacțiuni.
De asemenea, problematică este și situația în care, deși faptele reținute în sarcina

inculpatului sunt circumstanțiate prin încadrarea lor într-o componentă temporală, prin actul de
sesizare al instanței nu se menționează aspecte legate de locul sau de modul de comitere a faptei,
precum și de mijloacele folosite pentru săvârșirea acesteia. În esență, se mențin considerentele
analizate anterior pentru a explica în ce mod se aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului.
Lipsa indicării în rechizitoriu a modului de comitere a acțiunilor și inacțiunilor din

conținutul infracțiunii continuate reținute în sarcina inculpatului, precum și absența menționării
mijloacelor folosite la comiterea acestor, pot atrage dificultăți în realizarea individualizării
judiciare a pedepsei ce urmează a fi aplicată acuzatului, având în vedere că, potrivit dispozițiilor
art 74 alin. 1, lit. a) C. pen., în evaluarea periculozității infractorului și a gravității infracțiunii,
instanța este obligată să se raporteze și la aceste două criterii, respectiv modul de comitere a
infracțiunii și mijloacele folosite.
În ceea ce privește inexistența mențiunilor cu privire la locul desfășurării faptelor din

conținutul unității legale a infracțiunii continute, dreptul la apărare al inculpatului este afectat
prin aceea că atât el, cât și apărătorul lui, s-ar afla în imposibilitatea de a preciza care este teza
probatorie în cazul propunerii unor probe în apărare, având în vedere că nu cunosc informații
despre baza factuală a acuzațiilor ce i se aduc inculpatului. Totodată, faptul că acțiunile sau
inacțiunile inculpatului nu sunt individualizate prin raportare la un element legat de loc ar putea
ridica probleme și sub aspectul aplicării principiului ne bis in idem în ipoteza în care o parte din
faptele acestuia au fost comise pe teritoriul altui stat, unde s-au desfășurat proceduri penale
împotriva inculpatului, pentru aceleași fapte.
29
Față de cele expuse anterior, considerăm că descrierea acțiunilor sau inacțiunilor reținute
în sarcina unui inculpat în cazul comiterii unei infracțiuni în formă continuată trebuie să fie
realizată de o manieră cât mai clară și precisă, astfel încât acesta să cunoască în mod complet
acuzația care i se aduce și să poată uza de dreptul său la apărare în mod concret și efectiv.
Totodată, finalitatea întocmirii rechizitoriului în maniera expusă anterior nu este numai aceea de
a respecta dreptul la apărare al inculpatului și a exigențelor impuse de o procedură echitabilă, ci
și aceea de a conduce la realizarea unui act apt să învestească instanța, care permite stabilirea
limitelor și obiectului judecății. Cu toate acestea, nu trebuie înțeles faptul că rechizitoriul trebuie
să cuprindă mențiuni extrem de detaliate cu privire la data, locul și modul de comitere a faptei,
respectiv mijloacele folosite cu privire la fiecare acțiune sau inacțiune din componența infracțiunii
continuate, mai ales în situația în care faptele au fost comise în situații similare sau aproape
identice. Este suficientă o menționare concisă, însă din care să rezulte în mod clar elementele
esențiale ale comiterii infracțiunii.
În cazul în care exigențele anterior amintite nu sunt respectate, inculpatul poate uza de
dreptul său de a invoca excepția neregulatei sesizări a instanței în procedura de cameră
preliminară.
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 342 C. proc. pen., în procedura de cameră preliminară
judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea sesizării instanței. Cu alte cuvinte, acesta
realizează un control de legalitate a posteriori al actului de trimitere în judecată, control ce vizează
deopotrivă aspecte extrinseci și intrinseci ale actului de învestire a instanței.
Așadar, în cadrul controlului cu privire la cerințele de fond ale rechizitoriului, judecătorul

de cameră preliminară stabilește dacă faptele reținute în sarcina inculpatului sunt descrise de o
manieră cuprinzătoare și cu suficientă precizie, astfel încât să rezulte concordanța dintre conduita
acestuia și norma incriminatoare.
În măsura în care, față de modalitatea în care au fost formulate acuzațiile de către

procuror, judecătorul de cameră preliminară constată că nu se pot stabili obiectul și limitele
judecății, iar neregularitatea nu a fost remediată de către procuror în termenul prevăzut de art.
345 alin. 3 C. proc. pen., acesta restituie cauza la parchet, astfel cum permit dispozițiile art. 346
alin. 3, lit. a) C. proc. pen.
Așadar, în situația în care rechizitoriul este realizat într-o manieră deficitară, prin lipsa
indicării aspectelor relevante cu privire la data, locul, respectiv modalitatea și mijloacele folosite
pentru comiterea fiecăreia dintre acțiunile sau inacțiunile din conținuntul infracțiunii continuate,
inculpatul poate invoca excepția neregularității sesizării instanței și implicit a actului de învestire
30
a acesteia, cu consecința restituirii cauzei la parchet în cazul în care neregularitatea nu a fost

remediată de către procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. 3 C. proc. pen., iar aceasta nu
permite stabilirea obiectului și limitelor judecății.
În concluzie, Codul de procedură penală stabilește un remediu care să compenseze

vătămarea adusă dreptului la apărare al inculpatului prin emiterea unui act de sesizare a instanței
neregulamentar întocmit, acesta putând uza de dreptul său în condițiile stabilite de dispozițiile
care guvernează procedura camerei preliminare.
31
Cauze de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.

Nepronunțarea procurorului asupra unei cereri de probatorii formulate de inculpați în
cursul urmăririi penale, administrarea probelor între momentul începerii urmăririi
penale in rem și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de inculpat, urmate de
trimiterea în judecată
Bogdan REBREAN,
În fapt, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de

evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin.1 lit. c) din Legea nr. 241/2005, în contextul în care toate
probele (raport de constatare și 8 martori) au fost administrate în intervalul de timp cuprins între
începerea urmăririi penale in rem și aducerea la cunoștință a calității de suspect, o singură
reaudiere de martor1.
De asemenea, urmare a celor declarate de martorul reaudiat, a fost înaintată la dosarul

cauzei, pe faxul unității de parchet, o cerere de probatorii, prin care s-a solicitat audierea unui
număr de 43 de angajați ai societății administrate de inculpați pentru a se lămuri aspecte privind
latura obiectivă a infracțiunii, respectiv dacă operațiunile înregistrate în documentele fiscale au
avut sau nu loc în realitate. Asupra cererii de probatorii procurorul nu s-a pronunțat în niciun
mod, rămânând nesoluționată în condițiile în care, la scurt timp după înregistrarea cererii de
probatorii, s-a întocmit rechizitoriul în cauză.
Apreciez că în această ipoteză se impune admiterea cererilor și excepțiilor formulate de

inculpați în procedura de cameră preliminară, urmând a se constata încălcarea dreptului la
apărare al inculpaților, ca urmare a nepronunțării asupra cererii de probatorii formulate și a
neadministrării probelor atât în favoarea cât și în defavoarea inculpaților, având în vedere că toate
probele au fost administrate până la aducerea la cunoștință a calității de suspect a persoanelor
trimise în judecată, respectiv în lipsa acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 100 alin. 3 C.proc.pen., cererea privitoare la administrarea unor
probe, formulată în cursul urmăririi penale sau al judecății se admite sau se respinge motivat de
către organele judiciare. Mai mult, prin cererea de probatorii formulată se urmărea tocmai
lămurirea unor aspecte legate de încadrarea faptei imputate inculpaților, respectiv acela de a
stabili dacă operațiunile evidențiate în documentele fiscale au avut loc în realitate. Chiar dacă în
cursul urmăririi penale au fost audiați 8 martori în acest sens, aceștia au fost audiați înainte de
aducerea la cunoștința inculpaților a calității de suspect, din oficiu, în defavoarea inculpaților, or,
potrivit dispozițiilor art. 100 alin. 1 C.proc.pen., în cursul urmăririi penale, organul judiciar
strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului,
1 Sentința penală nr. 61/2016 din 04.03.2016, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. 1772/84/2016.
32
din oficiu sau la cerere. Or, atât timp cât acesta nu a administrat nicio probă solicitată de suspecți,
după introducerea acestora în procesul penal și, mai mult decât atât, nu s-a pronunțat asupra
cererii de probatorii formulată de suspecți în exercitarea dreptului lor la apărare, apreciez că
inculpaților le-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.
Potrivit art. 8 C.proc.pen., organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală

şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor
procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie
infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care
a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil, iar potrivit
prevederilor art. 10 alin. 5 C.proc.pen., organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea
deplină şi efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot
cursul procesului penal.
Aşadar, este important ca administrarea probelor în cursul urmăririi penale să se realizeze

în condiţiile legii, într-un cadru procesual legal, ca întreaga procedură desfăşurată împotriva unei
persoane acuzate de o faptă penală să se desfăşoare conform legii - legalitatea procesului penal
fiind şi ea componentă esenţială a noţiunii de „proces echitabil”, aşa încât, probele care
fundamentează trimiterea în judecată şi, eventual, care pot duce în final la o soluţie de
condamnare, să nu fie decât cele prevăzute de lege, obţinute şi administrate în condiţiile legii.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că faza de urmărire penală este faza în
care trebuie să apară majoritatea drepturilor procedurale recunoscute acuzatului,
întrucât din acel moment acesta începe să îşi formuleze apărările, iar ceea ce se petrece în
cursul acestei faze are o influenţă decisivă asupra procedurilor ulterioare, astfel că trebuie
admis că dreptul la o urmărire penală în faţa unui organ imparţial, este un element al
dreptului la o procedură echitabilă, chiar dacă art. 6 se referă strict la imparţialitatea
instanţei de judecată [A se vedea în acest sens deciziile CtEDO în cauzele De I. şi Gijsels c. Belgiei,
Findlay c. Regatul Unit (hot. din 25.02.1997), Mazni c. României, Şahiner c. Turciei (hot. din
25.09.2001), Cooper c. Regatului Unit (hot. din 16.12.2003), Öcalan c. Turciei (hot. din 12.05.2005),
Incal c. Turciei (hot. din 09.06.1998), Çiraklar c. Turciei (hot. din 28.10.1998)]. De asemenea, în
cauza Imbrioscia c. Elveţiei (hot. din 24.11.1993), Curtea a stabilit că dreptul la apărare si dreptul
la un proces echitabil nu prezintă relevanță doar în fața instanţei de judecată, acestea trebuie
respectate, în egală măsură, și în faza anterioară judecății, respectiv în faza de urmărire penală.
Astfel, având în vedere dispozițiile legale, precum și jurisprudența CtEDO învederate,

apreciez că prin nepronunțarea organului de urmărire penală asupra probelor solicitate și
neadministrarea de probe atât în favoarea cât și în defavoarea inculpaților, nu s-a asigurat
33
exercitarea deplină şi efectivă a dreptului la apărare în faza de urmărire penală şi s-a adus o
vătămare drepturilor inculpatului, respectiv aceea de a-i lipsi pe inculpați de posibilitatea de a-și
exercita dreptul la apărare și de a-și dovedi nevinovăția. Respectarea garanțiilor procesuale
recunoscute de lege incupaților reprezintă, așa cum am arătat mai sus, o obligație care trebuie
respectată cu aceeași strictețe atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
Sancţionarea încălcării drepturilor și garanțiilor procesuale în faza anterioară procedurii de
judecată, respectiv în faza de urmărire penală, trebuie să fie realizată cu aceeaşi exigență ca și în
faza de judecată.
Pentru aceste considerente, soluția judecătorului de cameră prelimiară se impune a fi

aceea de admitere a cererilor şi excepţiilor invocate de inculpați, urmând a se constata încălcarea
dreptului la apărare al inculpaţilor și nulitatea întregii urmăriri penale, ca urmare a nepronunţării
asupra cererii de probatorii formulate şi a neadministrării probelor atât în favoarea cât şi în
defavoarea inculpaților. Cauza de nulitate reprezentată de încălcarea dreptului la apărare, fiind
invocată în condițiile art. 282 alin. 1 și 4 C.proc.pen., va atrage restituirea cauzei la parchet în
vederea refacerii urmăririi penale.
34
Unele aspecte controversate privind legalitatea probelor obţinute prin

supravegherea tehnică
Răzvan Mihăiţă PINTEA,

Problema de drept care urmează a fi expusă este strâns legată de faptul că actuala
configuraţie a Codului de procedură penală permite judecătorului de cameră preliminară sesizat
cu excepţii privind legalitatea probelor obţinute prin intermediul procedeului probatoriu al
supravegherii tehnice să analizeze respectarea dispoziţiilor legale referitoare la utilizarea
metodei supravegherii tehnice în scopul obţinerii de probe în procesul penal1.
Consider că această sarcină a judecătorului de cameră preliminară urmează a fi adusă la

îndeplinire în baza materialului probator care se întocmeşte în acest sens, respectiv actele
procedurale şi procesuale care se află la dosarul cauzei: cererea formulată de procuror prin care
se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice, cererea motivată a persoanei vătămate adresată
procurorului, madatul de supraveghere tehnică, ordonanţa procurorului de autorizare provizorie
a supravegherii tehnice, sesizarea procurorului în vederea confirmării măsurii de către judecător
însoţită de procesul verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică, procesele
verbale întocmite de organul de urmărire penală pentru activităţile de supravghere tehnică etc.
La acestea se adaugă o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere
tehnică şi care, după sesizarea instanţei, se păstrează în grefa acesteia în locuri speciale, în plic
sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei2.
Problema controversată care se ridică în practică este dacă printre actele procedurale şi
procesuale care vor fi examinate de judecătorul de cameră preliminară se află şi încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, respectiv încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de
confirmare a măsurii dispuse de procuror.
Această problemă s-a ridicat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr.
2/2018 3 , s-a pronunţat cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara- Secţia
Penală, prin Încheierea de şedinţă din 07.11.2017, pronunţată în dosarul nr. 5.190/108/2017/a1,
1 Configurația actuală a Codului de procedură penală determină o partajare a competenței funcționale de verificare a
materialului probator între judecătorul de cameră preliminară (singurul ce are competența de a verifica legalitatea
materialului probator administrat în faza de urmărire penală) și instanța de judecată (ce are atribuția exclusivă de a
analiza fiabilitatea probelor, respectiv pertinența, concludența și utilitatea acestora); prin urmare, odată ce s-a depășit
faza camerei preliminare nu se mai poate pune în discuție, în fața instanței de judecată, legalitatea probelor administrate
în faza de urmărire penală.
2 Prof. univ. dr. Gheorghiţă Mateuţ, Unele aspecte controversate din Codul de procedură penală, nepublicat – prelegeri
curs nivel licență la Facultatea de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, 2018.
3 Soluţia a fost de respingere ca inadmisibilă a sesizării, în raport cu argumentele prezentate ulterior, care demonstrează
neîndeplinirea condiției de admisibilitate privind existența unor veritabile chestiuni de drept, sesizarea de față este
inadmisibilă.
35
prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
următoarei chestiuni de drept: „dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea
încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii de supraveghere
tehnică”.
În practica judecătorească s-a precizat că, aparent, din formularea imperativă a art. 144
alin. (2) Cod proc. pen4., coroborat cu lipsa unei menţiuni exprese în cuprinsul art. 344 Cod proc.
pen., a posibilităţii cenzurării încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune
asupra unor procedee probatorii, ar rezulta că judecătorul de cameră preliminară nu poate
verifica legalitatea încheierilor amintite.
Pornindu-se de la spiritul reglementării camerei preliminare, în doctrina şi practica

judecătorească a fost exprimat un punct de vedere contrar, considerându-se că fac obiectul
controlului în cameră preliminară şi actele judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-au
dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzaţia5.
Verificarea legalităţii administrării probelor nu poate fi limitată doar la actele îndeplinite

de organele de urmărire penală, cât timp textul de lege incident (art. 342 C. proc. pen.) nu prevede
o astfel de restrângere a obiectului verificării camerei preliminare. Cenzura vizează exclusiv
aspectele de legalitate - prin urmare, în camera preliminară nu s-ar putea pune în discuţie
aprecierea judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la cerinţele pe fond ale dispunerii
supravegherii tehnice.
Sub imperiul legislaţiei anterioare (care nu prevedea nicio cale de atac împotriva încheierii
de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video) doctrina a recunoscut
posibilitatea unui control a posteriori şi cu privire la acest tip de hotărâri: „Aflându-ne în fața unei
hotărâri judecătorești nesusceptibile de vreo cale de atac, încheierea emisă (...) își va produce efectele
ca și cum ar fi pe deplin legală, dar și temeinică. (...) Evident că, în cele din urmă, instanța va avea
libertatea să aprecieze (...) pertinența și utilitatea informațiilor ce izvorăsc din folosirea procedeului
respectiv desfășurat în baza actului judiciar menționat”6.
În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti, s-a recunoscut

judecătorului de cameră preliminară posibilitatea verificării legalităţii încheierii judecătorului de
drepturi şi libertăţi, fără a recunoaşte acestuia posibilitatea de a le desfiinţa. În situaţia în care
4 „Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este
supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.”
5 A se vedea în acest sens M. Udroiu (coord), Codul de procedură penală: Comentariu pe articole: art. 1-603, Ediția a 2-a,
rev., București, Editura C.H. Beck, 2017, p. 342-343; pct. 12 din Minuta Întâlnirii reprezentanților C.S.M. cu președinții
secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Sibiu, 24-25 septembrie 2015).
6 M.V. Tudoran, Considerații referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale privind autorizarea interceptării și
înregistrării de sunete și imagini, în Dreptul nr. 12/2010, p. 237-238.
36
judecătorul care aduce la îndeplinire obiectul camerei preliminare prevăzut de art. 342 C. proc.
pen. constată ilegalitatea, acesta poate exclude probele administrate în mod nelegal.
Un punct de vedere contrar exprimat de alte instanţe judecătoreşti a fost în sensul că

judecătorul de cameră preliminară nu poate verifica legalitatea încheierii prin care judecătorul de
drepturi și libertăți a dispus prelungirea măsurii de supraveghere tehnică. Aceasta a fost
fundamentată pe considerentul că încheierea respectivă este definitivă și are autoritate de lucru
judecat. Având în vedere că textul art. 342 Cod proc. pen. face referire la actele emise de organele
de urmărire penală, un punct de vedere contrar ar însemna crearea unei căi suplimentare de atac
împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, aspect care ar contraveni dispoziţiilor
Codului de procedură penală, dispoziţii care sunt de strictă interpretare. Totuşi, aceleaşi instanţe
recunosc judecătorului de cameră preliminară posibilitatea de a înlătura probele obţinute, ca
nelegale, dar fără a se putea pronunţa, în mod formal, cu privire la legalitatea încheierii.
Pentru edificarea acestei probleme spinoase, se are în vedere şi Decizia nr. 244/20177,
prin care Curtea Constituţională a reţinut că „în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării
legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește
persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată,
precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea
împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală”.
Având în vedere cele menţionate în paragraful anterior, se observă că este delimitat cadrul
procesual în care poate fi contestată a posteriori legalitatea măsurii supravegherii tehnice,
respectiv în cadrul procedurii de cameră preliminară. În acelaşi sens, prin încheierea
judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală nr.
3.147 din 12.12.2014, s-a recunoscut posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a
cenzura actele judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de a exclude probele administrate în baza
hotărârii acestuia, având în vedere că fac obiect al controlului în camera preliminară şi actele
judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se
întemeiază acuzaţia.
Aceeași concluzie a existenței unui control a posteriori asupra încheierii definitive prin
care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la măsurile de supraveghere tehnică
a fost evidențiată și în doctrină8.
7Publicată în Monifortul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017.
8Sunt supuse verificării toate actele efectuate în cursul urmăririi penale pe care se întemeiază acuzația, indiferent de
organul care le-a dispus, care le-a autorizat sau le-a efectuat, argumentele care au fundamentat această concluzie
doctrinară fiind următoarele: „(i) potrivit art. 3 alin. (6) din Codul de procedură penală judecătorul de cameră
preliminară se pronunță asupra legalității «probelor pe care se bazează actul de sesizare», fără ca textul să distingă între
37
Pentru aceste motive, luând în considerare că avocatul suspectului sau inculpatului este
exceptat de la procedura emiterii mandatului de supraveghere tehnică, consider că judecătorul de
cameră preliminară ar putea efectua şi unele demersuri, chiar la iniţiativa apărării, în analiza
excepţiilor invocate, prin raportare la încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, respectiv
încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de confirmare a măsurii dispuse de procuror. O
asemenea concluzie se impune având în vedere că judecătorul de cameră preliminară trebuie să
efectueze şi un control de proporţionalitate a investigaţiilor conduse prin mijloace de
supraveghere tehnică9.
diferitele categorii de acte de urmărire penală care se circumscriu administrării unei probe; (ii) exercitarea de către
judecătorul de drepturi și libertăți a funcției de dispoziție asupra unor acte și măsuri în cursul urmăririi penale este
justificată prin protecția specială acordată unor aspecte particulare ale drepturilor persoanei, ținând fie de libertatea
acesteia, fie de protecția vieții ei private, respectiv acelea «care restrâng drepturile și libertățile fundamentale» [art. 3
alin. (5) din Codul de procedură penală]- I. Kuglay în M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu
pe articole, op. cit., 2015, p. 909.
9Prof. univ. dr. Gheorghiţă Mateuţ, Unele aspecte controversate din Codul de procedură penală, nepublicat – prelegeri
curs nivel licență la Facultatea de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, 2018.
38
Interpretarea sintagmei „în condițiile legii” din conținutul art. 215 alin. (7) și 242
alin. (3) din Codul de procedură penală
George-Alexandru STAN,
Problema de drept supusă analizei este reprezentată de regimul juridic al înlocuirii

controlului judiciar cu măsura preventivă a arestării preventive în contextul în care inculpatul a
încălcat cu rea-credință obligațiile impuse în sarcina sa potrivit controlului judiciar.
Ne vom concentra analiza în a stabili dacă în situația încălcării cu rea-credință a obligațiilor

impuse prin măsura controlului judiciar este sau nu necesară îndeplinirea condițiilor de fond
cerute pentru aplicarea măsurii arestului preventiv în temeiul art. 223 C. proc. pen. sau, din contră,
art. 215 alin. (7) C. proc. pen. instituie un caz particular de luare a arestării preventive. Prin
urmare, nu vom analiza ipoteza în care inculpatul săvârșește cu intenție o nouă infracțiune pentru
care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa deoarece, așa cum s-a statuat în doctrină1,
ipoteza este subsumată domeniului de aplicare al lit. d) prevăzute de art. 223 alin. (1) C. pr. pen.,
condiția punerii în mișcare a acțiunii penale nefiind prevăzută de textul de lege din materia
arestării preventive. Prin urmare, o eventuală înlocuire întemeiată pe această ipoteză s-ar încadra,
în mod cert, în marja de apreciere a art. 223 alin. (1) C. proc. pen., care include și ipotezele în care
acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare, precum și situațiile în care doar se pregătește săvârșirea
unei noi infracțiuni.
În opinia noastră, dezbaterea trebuie să debuteze prin stabilirea unui cadru general al
situațiilor în care poate fi dispusă măsura arestului preventiv. Se pot identifica 3 asemenea
ipoteze, 2 în care măsura arestării preventive este luată pe cale directă (A) și (B) și una în care
vom încerca să demonstrăm că ea se (poate) dispune în mod indirect (C).
A. Arestarea preventivă se poate dispune în mod direct în condițiile art. 223 alin. (1)
sau (2) C. proc. pen., care se completează cu cerințele generale pentru luarea măsurilor
preventive2, în prealabil fiind cel mult dispusă măsura reținerii.
B. În opinia noastră, va fi vorba tot de o dispunere a măsuri pe cale directă dacă ea

se dispune în baza art. 242 alin. (3) C. proc. pen. ca urmare a ivirii unor împrejurări noi ce
justifică arestarea preventivă, fie în baza alin. (1), fie (2) ale art. 223 C. proc. pen., altele decât
1 A. Barbu, G. Tudor, A. M. Șinc, Codul de procedură penală. Adnotat cu jurisprudență națională și europeană, ed.
Hamangiu, București, 2016, p. 1039; M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile, ed. C.H. Beck, ed. a 3-
a, București, 2017, p. 674.
2 B. Micu, R Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed.
Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2017, pp. 175-178; A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. C.
H. Beck, București, 2014, pp. 223-225.
39
încălcarea obligațiilor dispuse prin controlul judiciar. Principiul ce se poate extrage este că
înlocuirea presupune verificarea a două seturi de condiții: (i) cele de la măsura ce urmează a fi
dispusă (ii) cele care justifică înlocuirea în sensul că trebuie să existe o împrejurare care să
justifice dispunerea unei măsuri mai ușoare sau mai aspre3.
Calificăm aceste două ipoteze ca fiind căi directe de aplicare a arestării preventive
deoarece în mod neîndoielnic – art. 242 alin. (3) C.proc.pen. atestă că trebuie îndeplinite condițiile
prevăzute de lege4 pentru luarea măsurii mai grele – trebuie să ne raportăm la regimul de drept
comun al măsurii arestului preventiv, indiferent că este o luare sau o înlocuire (pentru alte
împrejurări decât încălcarea obligațiilor din conținutul controlului judiciar). În plus, singura
diferență de regim juridic între cele două este una formalistă: în primul caz, măsura se dispune
fără a fi incidentă vreo altă măsură preventivă (cu excepția reținerii), pe când în cel de-al doilea,
ea se dispune pe fondul unei alte măsuri preventive – control judiciar sau arest la domiciliu – ale
cărei limite au fost respectate de inculpat, dar în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei
și a conduitei procesuale a inculpatului se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară
pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) C. proc. pen.
Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de situația în care este dispusă măsura
controlului judiciar față de inculpatul cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din
culpă ca urmare a ceea ce este calificat într-o primă fază drept accident de circulație, dar din
cercetările ulterioare se descoperă probe care indică forma de vinovăție a intenției (relații
conflictuale vechi și/sau puțin cunoscute între inculpat și persoana vătămată), având loc o
schimbare de încadrare juridică5 într-o faptă de omor.
Astfel, se relevă diferența (pur) formală între înlocuirea cu măsura mai aspră a arestului
preventiv și luarea ab initio a acestei măsuri.
Pe cale de consecință, se poate ridica următoarea dilemă: dacă între primele două variante
analizate se poate identifica doar o diferență formalistă, ar trebui să fie conservată această
diferență și în situația reglementată de art. 215 alin. (7) C. proc. pen., anume în varianta unei
înlocuiri animate de faptul că au fost încălcate obligațiile corelative controlului judiciar? Pentru
Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2017, p. 195.
4 Cu privire la necesitatea îndeplinirii condițiilor specifice pentru înlocuirea unei măsuri cu una mai aspră, M. Udroiu,
Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile, ed. C.H. Beck, ed. a 3-a, București, 2017, p. 674; A. Zarafiu, Procedură
penală. Partea generală. Partea specială, ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 201; B. Micu, R Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură
penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed. Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2017, p. 246;
B. Micu, R Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed.
5 Cu privire la regimul juridic al schimbării încadrării juridice, M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Sinteze și
grile, ed. C.H. Beck, ed. a 3-a, București, 2017, pp. 66,67; A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială,
ed. C. H. Beck, București, 2014, pp. 351-352.
40
următoarele motive suntem de părere că răspunsul trebuie să fie negativ, iar această premisă
particulară ar trebui să primească efecte specifice scopului pentru care a fost instituită de
legiuitor6.
Aici este oportun să menționăm că în cadrul întâlnirii din 4-5 iunie 2015 a
reprezentanților C.S.M. cu președinții secțiilor penale ale Î.C.C.J. și ale curților de apel7, s-a apreciat,
în majoritate, că interpretarea normei de la art. 125 alin. (7), respectiv art. 217 alin. (9) C. proc.
pen., în ceea ce privește sintagma „în condițiile legii” trebuie să se realizeze în sensul că aceasta se
referă la condițiile necesare a fi întrunite conform art. 218 alin. (1), respectiv 223 alin. (2) C. proc.
pen., inclusiv în ceea ce privește limitele de pedeapsă pentru luarea măsurii. Această interpretare
este susținută, într-un mod aproape covârșitor, și de doctrină8.
Pentru motive care sunt indicate și în prezentul studiu, doctrina9 a sesizat că o asemenea
interpretare „generează consecința inexistenței unui remediu eficient în cazul încălcării obligațiilor
impuse odată cu luarea măsurii controlului judiciar/pe cauțiune, dacă nu sunt întrunite condițiile
pentru luarea unei măsuri preventive mai grele, neputând fi deci asigurată garantarea respectării
acestor obligații”.
Ca să stârnim interesul cititorului, vom porni de la un exemplu extras din doctrină10, căruia
îi vom face ajustările necesare încât să reliefeze într-un mod cât mai pragmatic interesul acestei
analize: „spre exemplu, dacă inculpatul, care este cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de
tulburare a ordinii și liniștii publice (și, adăugăm noi, poate în concurs cu o infracțiune de încăierare
în varianta tip – a. n. A. S.) și a fost plasat sub control judiciar, cu obligația de a nu se deplasa la
anumite manifestări sportive, culturale sau la alte adunări publice, este depistat că și-a încălcat
această îndatorire, nu se poate dispune arestarea sa preventivă sau la domiciliu dacă nu subzistă
niciunul din cazurile prevăzute la art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispozițiile art.
6 Spre exemplu, Curtea de Apel București, decizia pen. nr. 803 din 20.10.2014, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589fe633e49009483e000aad, accesat ultima dată la 20.12.2018.
7 Minuta întâlnirii reprezentanților Înaltei Curți de Casație și Justiție cu președinții secțiilor penale ale curților de apel
Brașov, 4-5 iunie 2015, p. 16, 17, disponibilă la adresa:

http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-
5%20iunie%202015.pdf, accesat ultima dată la 20.12.2018.
8 În sens contrar, M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile, ed. C.H. Beck, ed. a 3-a, București, 2017,
p. 674; B. Micu, R Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă,
ed. Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2017, p. 246; Coord. N. Volonciu, A.S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală, ed.
Hamangiu, ed. a 2-a, București, 2015, p. 498; C. Jderu în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe
articole, ed. C. H. Beck, ed. a 2-a, București, 2017, p. 1039, 1049, aducând argumentul ca Noul Cod de procedură penală
nu a preluat mențiunea ce se putea identifica în vechea lege procesual penală, potrivit căreia măsura se putea dispune
și dacă erau încălcate cu rea-credință obligațiile de a nu părăsi țara sau localitatea (ori obligațiile atașate acestora) – art.
148 alin. (1) lit. a1) Cod pr. pen. 1968. Toate surse citate atestă că interpretarea sintagmei „în condițiile legii” care se
întâlnește atât în conținutul art. 215 alin. (7), cât și în art. 242 alin. (3) C. pr. pen., presupune în mod necesar să fie
îndeplinite condițiile pentru luarea arestării preventive consacrate de art. 223 alin. (1) sau (2) C. pr. pen.
9 V. Pușcașu, C. Ghingheci, Proceduri penale, ed. Universul Juridic, vol. I, București, 2017, p. 306.
41
223 alin. (2) din același cod nefiind aplicabile, deoarece infracțiunea nu se regăsește în lista
limitativă a faptelor în cazul cărora măsurile privative de libertate vizează înlăturarea pericolului
pentru ordinea publică”.
Menționăm că și în testul de imaginație care include și concursul cu infracțiunea de

încăierare în varianta tip (pedepsită cu închisoare de cel mult 3 ani) nu se îndeplinește niciuna din
condițiile privitoare la faptă din art. 223 alin. (2) C. proc. pen., nefiind enumerată expres și nici
sancționată cu închisoarea de cel puțin 5 ani, dar apreciem că pe baza probelor de la dosar s-ar
putea considera că (de regulă) este, în schimb, îndeplinită cea de-a doua condiție din conținutul
art. 223 alin. (2), anume că privarea de libertate a inculpatului este necesară pentru înlăturarea
unei stări de pericol pentru ordinea publică. Trebuie să mai adăugăm și că organele de cercetare
penală nu dispun de probe suficiente din care să rezulte, spre exemplu, că inculpatul pregătește
săvârșirea unei noi infracțiuni, încât să fie activat cazul de la art. 223 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.
Cu speranța că am captat interesul cititorului, în cele ce urmează vom arăta de ce apreciem

că înlocuirea în condițiile art. 125 alin. (7) C. proc. pen. este un caz sui generis de instituire a
arestului preventiv și vom indica motivele pentru care o asemenea interpretare este pe deplin
admisă de sintagma „în condițiile legii”, prezentă în ambele texte supuse analizei.
C. Spre deosebire de variantele de la (A) și (B), suntem de părere că împrejurările

sunt diferite atunci când se ridică problema dispunerii arestării preventive ca urmare a încălcării
obligațiilor din conținutul controlului judiciar. Cu toate că terminologia folosită de legiuitor
este tot aceea de înlocuire, atât în conținutul art. 215 alin. (7) C. proc. pen., cât și în conținutul art.
241 alin. (3) C. proc. pen., apreciem că trebuie disjunse două cazuri de înlocuire a controlului
judiciar: unul deja discutat (B) și al doilea constând în înlocuirea măsurii ca urmare a încălcării
obligațiilor.
Această interpretare susține terminologia propusă, anume cea de dispunere pe cale

directă și, respectiv, pe cale indirectă. Termenii rămân sugestivi și din perspectiva condițiilor ce
trebuie îndeplinite: atunci când va fi dispusă în mod direct, cerința dacă sunt îndeplinite condițiile
legii pentru luarea acesteia va trimite, atât la condițiile generale pentru dispunerea oricărei măsuri
preventive (să existe probe 11 din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o
infracțiune, să nu existe vreo cauză care împiedică exercitarea acțiunii penale, măsura să fie
11 Doctrina este unanimă în sensul că formularea de indicii temeinice din art. 202 alin. (1) C. proc. pen. a fost lipsită în
mod tacit de efecte prin modificările operate la nivelul art. 305 alin. (3) C. proc. pen. - B. Micu, R Slăvoiu, A. G. Păun,
Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed. Hamangiu, ed. a 3-a, București,
2017, pp. 175, 176; M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile, ed. C.H. Beck, ed. a 3-a, București, 2017,
p. 508.
42
necesară și proporțională și să fi fost audiat în prealabil inculpatul în prezența avocatului 12 ),

precum și la condițiile particulare aferente măsurii dispuse – spre exemplu, art. 223 alin. (1) sau
(2) C. proc. pen.
Per a contrario, atunci când va fi dispusă pe cale mediată, fiind mijlocită de încălcarea
obligațiilor impuse prin controlul judiciar, această cerință a îndeplinirii condițiilor prevăzute de
lege pentru luarea acesteia va trimite, în realitate, numai la condițiile generale de luare a oricărei
măsuri preventive, iar nu și la dispozițiile specifice luării arestului preventiv pe cale directă, fiind
pe deplin suficientă prevederea din art. 215 alin. (7) C. proc. pen. Aceeași interpretare trebuie dată
și sintagmei folosite de art. 242 alin. (3) C. proc. pen., care va include în acest caz verificarea
condițiilor generale, iar în completare cele privitoare la încălcarea cu rea-credință a obligațiilor.
Menționăm că, fie în analiza condițiilor generale, fie în mod separat, instanța va avea în vedere
faptul că nu orice încălcare13, chiar cu rea-credință, a obligațiilor impuse este în măsură să justifice
arestarea preventivă, ci trebuie să fie în discuție încălcări de o anume gravitate14.
Pe lângă aceste argumente, având în vedere și exemplul propus mai sus, apreciem că se
poate susține și un argument de politică penală, ce nu poate fi decât intrinsec modului în care
legiuitorul a ales să privească instituția controlului judiciar15.
Este foarte posibil ca legiuitorul să fi dorit să învestească cu autoritate măsura controlului

judiciar prin instituirea unei sancțiuni aspre aplicabile în cazul în care nu ar fi respectate condițiile
impuse în baza acesteia: chiar dacă inculpatul a primit o măsură neprivativă de libertate 16 ,
obligațiile impuse pe lângă aceasta sunt privite ca fiind de o gravă importanță pentru desfășurarea
procesului penal și pentru gestionarea unui posibil factor de pericol social. Astfel, destinatarul lor
trebuie să li se supună, chiar în libertate fiind, în caz contrar urmând să suporte consecințele unei
măsuri mai invazive. Sesizăm că, pe lângă stimulentele intrinseci de îndreptare și reintegrare în
societate, inculpatul suportă și presiunea riscului de a fi supus unei măsuri mai aspre.
Acest efort de politică penală ar fi golit de conținut dacă condițiile de înlocuire ar fi ridicate
la un nivel la fel de înalt ca cele din materia arestării preventive, cu consecința că pe o anumită
12 A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ed. C. H. Beck, București, 2014, pp. 223-225; B. Micu, R
Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed. Hamangiu,
ed. a 3-a, București, 2017, pp. 175-178.
13 A se vedea Trib. Prahova, decizia pen. nr. 560 din 18.12.2014, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58833e2fe4900944270000f5, accesat ultima dată la 20.12.2018.
14 Coord. N. Volonciu, A.S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală, ed. Hamangiu, ed. a 2-a, București, 2015, p. 498.
15 Sub aspectul remediilor reținute de promotorii opiniei contrare, se atestă că în cazul neîndeplinirii limitelor de
pedeapsă de la alin. (2) al art. 223 C. proc. pen., instanța va putea numai să înăsprească controlul judiciar - A. Barbu, G.
Tudor, A. M. Șinc, Codul de procedură penală. Adnotat cu jurisprudență națională și europeană, ed. Hamangiu, București,
2016, p. 1039.
16 Scopul noii reglementării fiind să introducă posibilitatea de dispunere a măsurii controlului judiciar ca măsură
alternativă față de arestarea preventivă – Expunere de motive privind Codul de procedură penală, p. 10, disponibil la
adresa http://www.cdep.ro/proiecte/2009/400/10/2/em412.pdf.
43
categorie de infracțiuni controlul judiciar ar fi lipsit de orice forță juridică – a se vedea exemplul
de mai sus. Ar însemna că un inculpat urmărit pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care se
prevede un maxim special de sub 5 ani închisoare se poate sustrage de la îndeplinirea obligațiilor
impuse prin controlul judiciar atât timp cât este atent să nu genereze îndeplinirea vreuneia din
condițiile arătate de art. 223 alin. (1) C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, apreciem că există motive justificate pentru care se poate
aprecia că art. 215 alin. (7) C. proc. pen. introduce un caz autonom și independent de dispunere a
arestării preventive a cărui realizare înlocuiește necesitatea verificării condițiilor de la art. 223
alin. (1) sau (2). De asemenea, am văzut că o asemenea concluzie nu duce la o interpretare contra
legem17 din perspectiva sintagmei în condițiile legii ce se regăsește în art. 215 alin. (7) și 242 alin.
(3) C. proc. pen., sintagma fiind menită să indice că vor trebui analizate în continuare și condițiile
generale de instituire a măsurilor privative ce se pot extrage din interpretarea sistematică a
capitolului I din titlul V al Codului de procedură penală. În spiritul practicii unitare și a
previzibilității sporite a legii, de lege ferenda, ar fi necesară o intervenție care să tranșeze și să
releve scopul urmărit de legiuitor prin acest caz particular (sau nu) de dispunere a arestului
preventiv.
17Acesta este și motivul pentru care doctrina a sesizat că este nevoie de o interpretare a acestei sintagme – B. Micu, R.
Slăvoiu, A. G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în magistratură și avocatură. Teste grilă, ed. Hamangiu, ed.
a 3-a, București, 2017, p. 195.
44
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa organului de urmărire penală.

Posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară de către instanţa de
apel
Anghel Emilian Ionuţ,

Cristurean-Pașca Mara,
Mihalache Diana,
Auditori de justiție
Prin decizia sa nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea Constituțională a României a admis excepția
de neconstituționalitate ridicată în Dosarul nr. 3914/103/2014 al Tribunalului Neamț - Secția
penală, Dosarul nr. 86/102/2016/a1 al Curții de Apel Târgu-Mureș - Secția penală și pentru cauze
cu minori și de familie, în Dosarul nr. 1474/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secția penală și în
Dosarul nr. 4014/108/2016/a1 al Curții de Apel Timișoara și a constatat că soluția legislativă
cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b C.proc.pen., care nu reglementează în categoria
nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea
persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.
Curtea a reținut că sancțiunea nulității absolute este prevăzută pentru cazurile enumerate
expres în art. 281 C.proc.pen., iar încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și
după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu este precizată în cuprinsul acestui
articol. În consecință, în concepția C.proc.pen. actual, nerespectarea dispozițiilor procedurale
referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală
atrage sancțiunea nulității relative, iar nu a nulității absolute, devenind aplicabilă norma
reglementată la art. 282 C.proc.pen. privitoare la nulitățile relative.
Curtea a constatat că regimul aplicabil nulității absolute este diferit de cel al nulității
relative cu privire la titularii dreptului de a o invoca, momentul până la care se poate invoca,
posibilitatea de a fi acoperită și necesitatea de a fi dovedită o vătămare. Totodată, spre deosebire
de nulitatea absolută, nulitatea relativă are un caracter subsidiar, în sensul că intervine numai
atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
Din perspectiva Curții, importanța fazei de urmărire penală nu s-a diminuat, iar
competența organelor de cercetare penală este strict determinată de lege. Principiul legalității
presupune că organele de cercetare penală trebuie să respecte dispozițiile legale, inclusiv pe cele
referitoare la competență. Legiuitorul are obligația de a reglementa în mod clar competența
acestora și să adopte prevederi care să determine respectarea sa în practică prin stabilirea unor
sancțiuni adecvate. Curtea apreciază că nulitatea absolută trebuie să fie incidentă atunci când
normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra
45
procesului penal, sancțiunea nulității relative nefiind adecvată în această situație.

Totodată, Curtea apreciază ca fiind excesivă obligația de a dovedi existența unei vătămări
stipulate în sarcina celui interesat să invoce nulitatea relativă fiind o probă greu de realizat ce
echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului
fundamental la un proces echitabil.
Acestea au fost argumentele ce au stat la baza deciziei Curții Constituționale a României

prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor
referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală,
este neconstituțională.
În urma acestei decizii, se conturează o problemă de natură practică cu privire la care

Curtea nu a făcut referire în decizia sa. Aceasta privește momentul până la care trebuie invocată
nulitatea absolută generată de încălcarea dispozițiilor privitoare la competența materială și după
calitatea persoanei a organului de urmărire penală.
Potrivit deciziei Curții Constituționale, art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. ce reglementează
cazul de nulitate absolută referitor la nerespectarea dispozițiilor privind competența materială și
competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o
instanță inferioară celei legal competente, trebuie să facă referire și la încălcarea dispozițiilor
referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală
pentru a fi constituțional.
Art. 281 C.proc.pen. reglementează la alin. (3) momentul până la care poate fi invocată
nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit.b) C.proc.pen., stipulând că aceasta poate fi
invocată în orice stare a procesului.
Se pot contura două opinii cu privire la momentul până la care poate fi invocată încălcarea
dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală cu consecința nulității absolute.
O primă opinie este aceea că trebuie respectate dispozițiile art. 281 alin. (3) C.proc.pen.și
că acest caz de nulitate absolută poate fi invocat oricând în cursul procesului.
Potrivit altei opinii, încălcarea regulilor privitoare la competența materială și după

calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată până la încheierea procedurii
în camera preliminară.
46
Suntem de acord cu acestă ultimă opinie pentru considerentele pe care le vom expune în
continuare.
Un prim argument îl constituie rolul pe care îl are camera preliminară în procesul penal.
Astfel, conform art. 342 C.proc.pen., obiectul camerei preliminare este reprezentat de verificarea,
după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea
legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În expunerea de motive privind proiectul Codului de procedură penală s-au specificat

următoarele: „Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui
cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin
reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de
legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele
pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre
deficienţele care au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului pentru încălcarea duratei excesive a procesului penal.”
În consecință, scopul camerei preliminare este acela de a fi soluționate toate aspectele

referitoare la legalitatea urmăririi penale, incluzând verificarea legalității sesizării instanței,
precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală. Competența organelor de urmărire penală reprezintă o componentă a legalității
urmăririi penale, astfel încât această chestiune trebuie tranșată până la încheierea procedurii în
camera preliminară.
De asemenea, prin introducerea camerei preliminare s-a urmărit reducerea duratei

procesului penal pentru a elimina una dintre deficiențele care au avut drept consecință
condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în virtutea art. 6 din
Convenție. Dacă am accepta opinia conform căreia acest caz de nulitate absolută poate fi invocat
oricând în cursul procesului, ar însemna că indiferent de stadiul procesual, chiar și în calea de atac
a apelului, ar exista posibilitatea desființării tuturor actelor de urmărire penală și a probelor
administrate în această fază. Practic, consecința ar fi aceea a refacerii actelor de urmărire penală
și readministrării mijloacelor de probă efectuate cu încălcarea normelor privind competența,
cauza penală necesitând a fi reluată de la momentul inițial, cu efecte asupra duratei procesului. În
acest fel, camera preliminară și-ar rata menirea de a fi faza procesuală la încheierea căreia ar fi
tranșate aspectele de legalitate referitoare la faza de urmărire penală.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii este reprezentat de interpretarea dispozițiilor

art. 281 C.pen. În cuprinsul acestui articol sunt reglementate două tipuri de nulitate absolută.
47
Cazurile de nulitate enumerate la literele a)-d) respectiv: a) compunerea completului de judecată;

b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata
a fost efectuată de o instanța inferioară celei legal competente; c) publicitatea ședinței de judecată;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii și cazurile
enumerate la literele e și f, respectiv: e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când
participarea sa este obligatorie potrivit legii și f) asistarea de către avocat a suspectului sau a
inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența sa este obligatorie.
În ce privește cazurile de nulitate absolută de la lit. a)-d), acestea pot fi invocate, conform
art. 281 alin. (3) C.proc.pen., în orice stare a procesului. Cazurile de nulitate absolută de la lit. e) și
f) pot fi invocate până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit
în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă
încălcarea a intevenit în cursul judecății, și în orice stare a procesului, indiferent de momentul la
care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Conform doctrinei în materie, textul art. 281 C.pen. trebuie interpretat prin coroborare cu
dispozițiile art. 342- 348 C.proc.pen. ce reglementează camera preliminară. Astfel, când urmărirea
penală este finalizată prin rechizitoriu, nulitatea absolută intervenită în această fază poate fi
invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară. Când urmărirea penală este
finalizată printr-o soluție de netrimitere în judecată, nulitatea absolută poate fi invocată prin
intermediul plângerii împotriva soluției procurorului1. În ambele situații, nulitatea absolută poate
fi invocată de organul de urmărire penală din oficiu.
Având în vedere că realizarea urmăririi penale de către un organ de urmărire penală

necompetent material sau după calitatea persoanei este un viciu ce apare în faza de urmărire
penală, interpretarea dată textelor trebuie să se aplice și acestui caz de nulitate absolută.
Totodată, rațiunea pentru care nulitatea absolută generată de necompetența materială sau
după calitatea persoanei a organului de urmărire penală trebuie invocată până la încheierea
procedurii în faza de cameră preliminară este aceea că atunci când există un act procesual sau
procedural efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale este necesar să se acționeze cât mai repede
pentru desființarea sa. Scopul este acela de a evita utilizarea acestui mijloc de paralizare a actelor
de urmărire penală în mod abuziv de către inculpatul care cunoștea cazul de nulitate absolută, dar
alege să îl invoce doar în faza de judecată sau în căile de atac pentru a tergiversa soluționarea
cauzei.
1A se vedea M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2015,
p. 814.
48
O ipoteză particulară este reprezentată de situația în care inculpatul și organele de

urmărire penală nu au cunoștință de existența acestui caz de nulitate absolută până în căile de
atac. De exemplu, situația în care inculpatul este trimis în judecată pentru infracțiunea de ucidere
din culpă și în apel se schimbă încadrarea juridică a faptei în omor. În acest caz, organele de
urmărire penală care au instrumentat cauza nu erau competente material să o facă, însă nu
cunoșteau acest aspect la acel moment. Considerăm că în acest caz nerespectarea dispozițiilor
privitoare la competența materială a organelor de urmărire penală nu mai poate fi invocată, faza
de cameră preliminară ce are ca finalitate tranșarea tuturor aspectelor referitoare la legalitatea
urmăririi penale fiind încheiată. Dacă am accepta că poziția subiectivă a inculpatului, de a cunoaște
sau nu existența unui viciu de legalitate, i-ar da posibilitatea să invoce cazurile de nulitate absolută
aferente urmăririi penale în momente ulterioare celor stabilite de C.proc.pen. ar însemna să fie
eludat principiul legalității procesului penal și să fie deturnate normele privind faza camerei
preliminare.
Trebuie precizat că, fiind un caz de nulitate absolută, potrivit art. 347 alin. (4) C.proc.pen.,
nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a
organului de urmărire penală poate fi invocată și în contestația împotriva încheierii judecătorului
de cameră preliminară, expresia „până la încheierea procedurii în camera preliminară” fiind
diferită de expresia „până la închiderea procedurii în camera preliminară” deoarece include și
soluționarea căii de atac a contestației2.
În consecință, având în vedere argumentele de mai sus, înțelegem să ne raliem opiniei

conform căreia încălcarea regulilor privitoare la competența materială și după calitatea persoanei
a organului de urmărire penală poate fi invocată până la încheierea procedurii în camera
preliminară.
În ce privește efectele admiterii excepției necompetenței materiale sau după calitatea

persoanei a organului de urmărire penală, trebuie specificat că între nulitatea absolută şi nulitatea
relativă nu există deosebiri de efecte 3 . Odată ce a fost constatată şi declarată potrivit legii, ea
produce două efecte principale şi consecutive4.
Un prim efect constă în înlăturarea din conţinutul procesului penal al tuturor actelor
efectuate cu nerespectarea principiului legalităţii. Actul este considerat ca fiind lipsit de efecte
juridice retroactiv din momentul efectuării lui.
2A se vedea N.Volonciu, A.S. Uzlău ș.a., Noul Cod de Procedură Penală Comentat, Ediția a 2-a , revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, 2015, p.701 și M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,
București, 2015, p.814.
3 A se vedea A. Zarafiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, ediţia 2, Editura C.H. Beck, p. 133.
4 A se vedea I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat., Editura Global Lex, 2002, p. 487.
49
De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că acţiunea nulităţii continuă şi după

invalidarea actului viciat, prin impunerea remedierii sau refacerii sale5. Sancţiunea nulităţii are o
funcţie reparatorie, constructivă.
Vechiul Cod de procedură penală reglementa, în art. 332 alin. (1) teza finală din C.proc.pen.,
efectele constatării necompetenţei organelor de urmărire penală. Astfel, când se constata, înainte
de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală
de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesiza şi restituia cauza procurorului. Cauza nu
era restituită dacă constatarea avea loc după începerea dezbaterilor.
Reglementarea actuală prevede în art. 280 alin. (3) C. proc. pen. că, în situaţia în care este
necesar şi posibil, se impune refacerea actului cu respectarea dispoziţiilor legale.
În practica judiciară, prin decizia nr. 796 din 2 martie 2010 a Î.C.C.J. s-a stabilit că
nerespectarea dispoziţiilor privitoare la competenţa după calitatea persoanei atrage nulitatea
absolută a urmăririi penale. Având în vedere că urmărirea penală a fost efectuată de către
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, deşi, prin raportare la calitatea pe care inculpatul o
avea, competenţa aparţinea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a fost dispusă refacerea urmăririi
penale, cu consecinţa anulării tututor actelor procesuale şi procedurale efectuate6.
Efectele constatării necompetenţei organelor de urmărire penală au un impact deosebit

asupra procesului penal, acesta fiind reluat în totalitate. Problema care se poate ivi este a
imposibilităţii readministrării unor probe care pot avea o importanţă vitală în îndeplinirea
scopului procesului penal.
Al treilea efect al constatării nulităţii unui act procesual sau procedural reglementat de art.
280 alin. (2) C.proc.pen. este efectul extensiv. În acest sens, prezintă relevanţă decizia Curţii
Militare de Apel Bucureşti prin care s-a constatat necompetenţa organelor de urmărire penală7.
În fapt, deşi prin raportare la calitatea suspectului, competenţa materială de urmărire a cauzei
aparţinea Tribunalului Militar Bucureşti, efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de
suspect a fost dispusă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat. Ulterior acestui
moment, a fost dispusă declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Militar Bucureşti,
urmând să fie dispusă punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei competente cu
un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Instanţa a considerat că sancţiunea care intervine pentru
nerespectarea competenţei organelor de urmărire penală până la punerea în mişcare a acţiunii
5 A se vedea Narcis Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.66.
6 A se vedea Alexandru Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, 2011, p. 99.
7 C. Militară de Apel Bucureşti, Decizia nr. 48 din 13 decembrie 2017,
www.rolii.ro/hotarari/5a582026e49009980c000029, accesat la 19.11.2018.
50
penale este nulitatea absolută şi se impune refacerea tuturor actelor de organul de urmărire
penală competent. Nulitatea are un efect extensiv în situaţia prezentată deoarece se extinde
asupra actelor succesive şi efectuate conform dispoziţiilor legale, dar care au legătură directă cu
actele procesuale şi procedurale anulate.
O altă problemă juridică care a generat dezbateri și care își poate găsi rezolvarea prin
analogie în considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017 este reprezentată
de posibilitatea cenzurării procedurii de cameră preliminară în apel și limitele acestei cenzuri, în
măsura în care instanța de apel constată existența unui caz de nulitate absolută ce poate afecta
procedura de cameră preliminară sau încheierea de începere a judecății, pentru unul din cazurile
de nulitate prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) – d) C.proc.pen. - situația particulară în care, spre
exemplu, s-a reținut, în apel, o încadrare juridică a faptei ce atrage competența de soluționare a
cauzei în primă instanță a unei instanțe superioare celei ce a pronunțat soluția în fond.
Într-o opinie, s-a arătat că este admisibilă trimiterea cauzei pentru rejudecare din etapa
camerei preliminare, după desființarea în apel a sentinței apelate, în ipoteza constatării unui caz
de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. a) – d) C.proc.pen. În esență, s-a arătat că
potrivit art. 283 alin. (3) C.proc.pen., încălcarea dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) – d) C.proc.pen.
poate fi invocată în orice stare a procesului (inclusiv în apel), iar aceste nulități nu pot fi acoperite.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că nu este posibilă cenzurarea procedurii de cameră
preliminară în apel și nu este posibilă trimiterea cauzei spre rejudecare cu reluarea cauzei din
etapa camerei preliminare, din moment ce obiectul analizei instanței de apel îl constituie numai
etapa judecății, iar motivele de nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) – d)
C.proc.pen. ar putea fi invocate numai pe calea contestației. Astfel, s-a reținut că instanța de apel
este abilitată să cenzureze exclusiv hotărârea de fond, nu și pe cea pronunțată în faza prealabilă
judecății, care ar fi supusă exclusiv controlului jurisdicțional al judecătorului de cameră
preliminară competent.
În acest sens, de menționat este faptul că există o vădită contradicție între prevederile art.
3 C.proc.pen., art. 347 C.proc.pen. și art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. ce delimitează funcțiile
judiciare în procesul penal și care ar putea fi interpretate, într-o modalitate strictă, în sensul că
acest control exercitat de instanța de apel în etapa judecății (prin folosirea sintagmei ,,instanță”)
nu s-ar putea extinde și cu privire la procedura camerei preliminare, pe de o parte, și dispozițiile
51
art. 281 alin. (3) C.proc.pen. ce permit invocarea încălcării dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) – d)
C.proc.pen. în orice stare a procesului, pe de altă parte8.
Potrivit art. 342 C.proc.pen., obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie

verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și
verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Astfel, se poate observa că legiuitorul nu a conferit judecătorului de cameră preliminară

competența de a verifica încadrarea juridică a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței, o
astfel de verificare putând fi efectuată abia după parcurgerea etapei camerei preliminare, de către
instanța de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 4251 alin. (7) C.proc.pen. rap. la art. 347 C.proc.pen.,
încheierea pronunțată în calea de atac a contestației formulate împotriva încheierii judecătorului
de cameră preliminară este una definitivă, astfel că cele statuate cu privire la procedura de cameră
preliminară dobândesc autoritate de lucru judecat9.
În aceste condiții, s-ar putea ajunge la situația în care, atunci când motivul de nulitate
absolută constând în aceea că judecata cauzei în primă instanță s-ar fi efectuat de o instanță
inferioară celei legal competente ar fi constatat abia de instanța de apel și s-ar dispune trimiterea
cauzei spre rejudecare la instanța competentă, verificarea legalității administrării probelor să se
fi efectuat de un judecător de cameră preliminară din cadrul unei instanțe inferioare celei legal
competente, iar această situație să nu mai poată fi remediată.
Totuși, în ceea ce privește procedura camerei preliminare, sunt incidente și dispozițiile

art. 281 alin. (3) C.proc.pen. potrivit cărora cazurile de nulitate enunțate de art. 281 alin. (1) lit. a)
– d) C.proc.pen. pot fi invocate în orice stare a procesului, inclusiv în apel.
Pentru acest motiv, considerăm că, în ipoteza supusă analizei, cele statuate în procedura
camerei preliminare prin încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară
se bucură de putere de lucru judecat, cu excepția dispozițiilor adoptate prin acea încheiere și care
ar fi afectate de motivul de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.
8 Decizia nr. 1142/A/14.07.2016, C.A.B., secția a II-a penală, www.rolii.ro/hotarari/592f6d6ce49009f41d000060,

accesat la 19.11.2018
9 Sesizarea nr. 3/8618/C din 12.01.2018 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București adresată Î.C.C.J. în temeiul
art. 471 alin. (1) C.proc.pen.
52
În acest sens, apreciem că aspectele menționate de Curtea Constituțională în motivarea

Deciziei nr. 302/2017 referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 281 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen. pot fi reținute și în ceea ce privește competența judecătorului de cameră preliminară.
Cu privire la competența materială și după calitatea persoanei a judecătorului de cameră

preliminară, aceasta este aceeași cu competența materială și după calitatea persoanei a instanței
de judecată din care face parte, în realitate fiind învestită cu actul de inculpare instanța de judecată
și nu în mod individual judecătorul de cameră preliminară10. De altfel, art. 329 alin. (1) C.proc.pen.
face referire la rechizitoriu ca fiind ,,actul de sesizare a instanței” și nu ,,actul de sesizare a
judecătorului de cameră preliminară”.
În ceea ce privește rolul judecătorului de cameră preliminară, în jurisprudența Curții

Constituționale s-au reținut următoarele: ,,(…) Astfel, prin prisma atribuțiilor procesuale
încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare potrivit
textului de lege menționat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcția de verificare
a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă
instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze
a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art.54 din Codul de
procedură penală, unui judecător — judecătorul de cameră preliminară —, a cărui activitate se
circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale ale instanței din care face parte,
conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional. Totuși, din reglementarea
atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea
observă că activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta
neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale
raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art.342 din Codul de
procedură penală competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după
trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității
administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, Curtea
constată că judecătorul de cameră preliminară, potrivit art.342 din Codul de procedură penală, își
va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de
sesizare a instanței de judecată (…)”11.
Astfel, se poate constata existența unei strânse legături între camera preliminară și
judecată, în condițiile în care procedura camerei preliminare este deosebit de importantă, având
10 Decizia nr. 9/19.03.2018 pronunțată de Î.C.C.J., completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în
M. Of. nr. 429 , Partea I din 21.05.2018.
11 Decizia C.C.R. nr. 641/2014, par. 28, 29, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 887/05.12.2014.
53
o influență directă asupra desfășurării și echității întregii proceduri desfășurate ulterior în fața
instanței.
Într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel București, instanța de apel a trimis cauza spre
rejudecare la prima instanță, dispunând reluarea procedurii din etapa camerei preliminare, ca
urmare a faptului că instanța de control a constatat că încadrarea juridică a faptei nu este cea din
actul de sesizare și pentru care inculpatul fusese condamnat în primă instanță (lovire prevăzută
de art. 193 alin. (2) C.pen.), ci este o altă încadrare juridică (aceea de tentativă de omor, prevăzută
de art. 32 rap. la art. 189 lit. f) cu aplicarea art. 199 C.pen.) pentru care competența materială
aparține tribunalului și nu judecătoriei, constatându-se astfel că în cauză atât procedura de
cameră preliminară, cât și judecata în primă instanță au fost efectuate de o instanță necompetentă
material12.
Cu privire la fazele prealabile judecății în primă instanță, în jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului s-a statuat că procedurile penale trebuie considerate un întreg.
Astfel, anumite condiții impuse de art. 6 din Convenție, cum ar fi termenul rezonabil sau
dreptul la apărare, pot fi relevante în fazele anterioare judecății, în măsura în care echitatea
procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse13.
De menționat este faptul că printre condițiile impuse de art. 6 par. 1 din Convenție se
regăsește și cea referitoare la judecarea cauzei de o instanță ,,instituită de lege”.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, deși judecătorul de
instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei „acuzații în materie penală”,
actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii
ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis14.
În aceste condiții, în ipoteza supusă analizei, s-ar impune reluarea procesului din etapa
camerei preliminare, dat fiind faptul că declararea nulității unui act procesual sau procedural
atrage lipsirea acestuia de efecte juridice, actul fiind considerat nul din momentul în care a fost
efectuat cu încălcarea legii și nu din momentul constatării nulității acestuia.
Nu în ultimul rând, această interpretare poate fi îmbrățișată și prin prisma faptului că, în
cuprinsul art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., legiuitorul a făcut referire la competența ,,instanțelor”
(și nu a instanței), putându-se considera în mod rezonabil că s-au avut în vedere, în sens
12 Decizia penală nr. 1022/A/16.06.2016, C. Ap. București, www.rolii.ro/hotarari/58a06078e4900910360001f0,

accesat la 19.11.2018.
13 CtEDO, Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunțată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, par. 36.
14 CtEDO., Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunțată în cauza Vera Fernández-Huidobro împotriva Spaniei, par. 108—
114.
54
organizatoric, toate funcțiile judiciare exercitate în cadrul unei instanțe de judecată, incluzând
camera preliminară.
Totodată, sintagma ,,proces” penal la care se referă art. 281 alin. (3) C.proc.pen. face
referire la procesul penal în sens larg, cuprinzând atât urmărirea penală și camera preliminară,
cât și judecata, până la momentul pronunțării unei hotărâri definitive în cauză, iar cazurile de
nulitate absolută prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) – d) C.proc.pen. pot fi invocate până la
pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză.
Prin urmare, ori de câte ori se constată în apel nulitatea procedurii de cameră preliminară
sau a încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecății
pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., considerăm că se
impune ca instanța de apel să desființeze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare, din
etapa camerei preliminare.
55
Sancțiunea nerespectării dispozițiilor referitoare la incompatibilități în

efectuarea actelor de urmărire penală
Bianca Laura OLTEAN

Giulia Emma POP,
Nulitățile sunt definite în doctrină1 ca fiind sancțiunile procesuale constatate și aplicate de

un organ judiciar, care atrag nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu
încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o
vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului
și refacerea acestuia atunci când este necesar și dacă este posibil.
Sunt amintite în doctrină o serie de condiții pe care trebuie să le regăsim pentru ca un act
procedural sau procesual să fie lovit de nulitate și anume: îndeplinirea actului să fi avut loc cu
încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, încălcarea legii
să fi produs o vătămare bunei desfășurări a cauzei sau intereselor legale ale participanților și
vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.
Aceste trei condiții ajung să fie analizate distinct după cum nulitatea este una absolută sau
relativă. Astfel, indiferent dacă vorbim despre o nulitate absolută sau relativă, este necesar să se
constate că a existat o încălcare a unei dispoziții legale în momentul în care s-a procedat la
realizarea actului procedural sau procesual. În ceea ce privește existența unei vătămări, în cazul
nulităților absolute vătămarea este prezumată absolut, în timp ce în cazul nulităților relative
vătămarea trebuie dovedită de către cel care o invocă. În ceea ce privește condiția ca vătămarea
să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, în cazul nulităților absolute anularea
actului este imperativă, așa încât această condiție este prezumată de legiuitor. În atare condiții,
numai legiuitorul poate pe cale de excepție să considere că actul lovit de nulitate absolută poate fi
totuși păstrat ca fiind necesar pentru o soluționare corectă a cauzei, așa cum este situația
menținerii probelor administrate și a actelor efectuate de instanța inferioară ierarhic
necompetentă material, ce și-a declinat competența.
Având în vedere aceste aspecte, apare ca deosebit de importantă stabilirea tipului de

nulitate care este incidentă în cazul în care se efectuează acte procedurale sau procesuale cu
nerespectarea dispozițiilor legale.
Analizând reglementarea cazurilor de incompatibilitate, observăm faptul că legiuitorul a

reglementat în mod expres situațiile care atrag incompatibilitatea organelor judiciare, precum și
1 Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze și grile, Ed. C.H. Beck, București, p. 960-961.
56
procedura de soluționarea a abținerii sau recuzării, fără să reglementeze în mod expres

sancțiunea care intervine în cazul în care nu sunt respectate dispozițiile din această materie. Or,
într-o astfel de situație, se pune problema dacă în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la
incompatibilități sancțiunea va fi nulitatea absolută sau relativă a actelor efectuate și dacă vorbim
despre o nulitate expresă sau virtuală.
În ceea ce privește cazurile de nulitate, observăm faptul că în articolul 281 alin. (1) din
Codul de procedură penală legiuitorul a reglementat expres situațiile care atrag nulitatea
absolută, înțelegând să reglementeze în cuprinsul art. 282 nulitățile relative ca fiind incidente în
cazul actelor efectuate cu încălcarea oricăror altor dispoziții în afara celor prevăzute la art. 281
alin. (1) C.proc.pen.
Potrivit criteriului modului de exprimare în norma juridică, nulitățile se împart în exprese

și virtuale. Nulitățile exprese sunt acelea care se aplică în cazul nerespectării unor norme
procesuale individualizate de lege, în timp ce nulitățile virtuale sunt deduse din reglementarea
instituției nulității raportate la normele imperative sau prohibitive referitoare la desfășurarea
procesului, la conținutul unui act procesual sau procedural, la condițiile de existență a unor măsuri
procesuale, etc.2
Problema care se pune este aceea de a stabili dacă nulitățile absolute sunt doar cele
reglementate în mod expres de legiuitor în dispozițiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură
penală, încălcarea oricăror altor dispoziții atrăgând nulitatea relativă, sau există posibilitatea ca,
deși nu se află printre cazurile expres prevăzute la art. 281 alin. (1), încălcarea anumitor dispoziții
legate datorită interesului protejat de norma încălcată să atragă reținerea unei nulități absolute
virtuale.
Diferența esențială dintre nulitățile exprese și nulitățile virtuale este aceea că, în cazul
nulității exprese, vătămarea este prezumată de lege, iar participantul la proces care o invocă nu
trebuie să o dovedească, în timp ce, în cazul nulității virtuale, cel care o invocă trebuie să facă
dovada vătămării ce s-a produs prin actul efectuat cu nerespectarea unei prescripții legale.
Potrivit doctrinei3, nulitățile virtuale pot fi relative sau absolute și de asemenea, nulitățile exprese
pot fi relative sau absolute.
Întrucât nerespectarea dispozițiilor referitoare la incompatibilități nu este reglementată

în mod expres printre cazurile de nulitate absolută, în practică a apărut problema de a stabili dacă
dispozițiile referitoare la incompatibilități ar fi cuprinse în noțiunea de compunere a completului
2 Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Noul Cod de Procedură Penală Comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014,
p.671.
3 Ibidem.
57
de judecată și astfel încălcarea acestor dispoziții ar atrage sancțiunea nulității absolute sau
încălcarea normelor referitoare la incompatibilități ar atrage sancțiunea nulității relative ori ne-
am afla totuși în prezența unei nulități absolute, dar virtuale.
Unii autori 4 sunt de părere că prin compunerea completului de judecată se înțelege

alcătuirea lui conform legii, astfel încât să aibă îndreptățire legală să soluționeze cauza. Acești
autori sunt de părere că se subsumează acestei instituții regulile privind numărul judecătorilor
care alcătuiesc completul, regulile privind continuitatea completului în dezbateri, precum și cele
privind compatibilitatea judecătorilor. În continuare, analizând dispozițiile art. 426 lit. d)
C.proc.pen., autorii sunt de părere că în mod nejustificat legiuitorul a făcut distincție în cadrul
acestui caz de contestație în anulare între compunerea instanței și incompatibilitate. Potrivit
acestora, noțiunea de compunere a instanței trebuie privită atât dintr-o perspectivă cantitativă,
prin raportare la numărul de judecători din complet, cât și dintr-o perspectivă calitativă, în cadrul
căreia rolul primordial îl ocupă garanția imparțialității personale sau funcționale a instanței.
De asemenea, această abordare a fost susținută și prin următoarele argumente:
În cazul nulităților absolute, este unanim acceptat faptul că vătămarea este prezumată
absolut, iuris et de iure, fiind iremediabilă, fără a exista posibilitatea probei contrare, în schimb, în
cazul nulității relative, partea sau subiectul procesual trebuie să probeze că în urma încălcării
prevederilor legale a rezultat o vătămare a drepturilor sale. Or, ar fi de neacceptat ca părții sau
procurorului să le incumbe obligația de a demonstra existența vătămării în condițiile în care
judecătorul a fost reprezentantul, tutorele, curatorul sau avocatul unei alte părți. S-a arătat că
nimeni nu poate avea pretenția de la o parte, un subiect procesual principal sau procuror să
dovedească vătămarea în situațiile în care se constată existența unuia dintre cazurile enumerate
de art. 64 C.proc.pen., vătămarea rezultând din simpla stare de incompatibilitate.
Astfel, întrucât vătămarea este prezumată iuris et de iure, s-a apreciat că singura sancțiune
care poate interveni este nulitatea absolută. În egală măsură, această sancțiune nu poate fi
constatată decât cu ajutorul dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., privind compunerea
completului de judecată, având în vedere că este singurul caz aplicabil.
Potrivit aceleiași opinii, la formularea și respectiv la soluționarea cererii de abținere sau

recuzare nu interesează dacă există sau nu o vătămare în cazul în care judecătorul va continua să
participe la soluționarea respectivei cauze penale, simpla constatare a stării de incompatibilitate
fiind suficientă pentru ca acesta să se abțină sau să fie recuzat. În aceste condiții, nu se mai justifică
4Mihail Udroiu (coord.), Codul de procedură penală comentariu pe articole, ediția a doua, Ed. C.H. Beck, București, 2017,
p. 1285.
58
dovedirea unei vătămări în momentul ulterior, respectiv după ce actul a fost efectuat de către un
subiect incompatibil, apreciindu-se că logica trebuie să fie aceeași, respectiv să existe o simetrie,
atât înainte de efectuarea unui act, cât și ulterior efectuării actului. Astfel, dacă un act procesual
sau procedural a fost efectuat de un subiect oficial aflat într-unul dintre cazurile de
incompatibilitate, vătămarea nu mai trebuie dovedită, deoarece ține chiar de esența
incompatibilității ideea de a nu fi nevoie să se arate dacă va exista sau nu o vătămare.
În doctrină 5 a fost exprimată și părerea contrară conform căreia în noțiunea de

compunerea completului de judecată prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) Cod. proc. pen. intră
doar numărul judecătorilor care fac parte din acesta, precum și respectarea principiului
continuității, în sensul dispozițiilor art. 354 alin. (2) și (3) C.proc.pen. Se apreciază de către acești
autori că nu intră în cuprinsul noțiunii desemnarea judecătorilor pentru a face parte din complete
specializate, aspect de ordin administrativ, fără consecințe în plan procesual penal și nici
incompatibilitatea judecătorilor. Autorii sunt de părere că, în ceea ce privește incompatibilitatea
judecătorilor, legiuitorul s-a îndepărtat de concepția tradițională a gândirii juridice românești,
sancționând cu nulitatea relativă încălcarea acestor dispoziții legale.
Astfel, cele două instituții (incompatibilitatea și compunerea completului de judecată) au

o natură diferită și un regim propriu. Incompatibilitatea este strâns legată de activitatea judiciară
a unui judecător în procesul penal, desemnând situația specială în care se află acesta față de cauza
penală. Instituția incompatibilității este reglementată de Codul de procedură penală la art. 64-70,
fiind menită să asigure evitarea situațiilor în care există elemente care nasc îndoieli privind
imparțialitatea instanței, ocrotind interesele părților, care au dreptul ca judecarea cauzei lor să fie
realizată de un judecător obiectiv și echidistant.
Pe de altă parte, compunerea completului de judecată reprezintă alcătuirea completului

de judecată cu persoane care au calitatea cerută de lege și în numărul prevăzut de lege. Așadar,
aceasta privește modul de organizare al instanței din punct de vedere administrativ. Normele
juridice care reglementează compunerea completului se regăsesc în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, norme cu caracter de ordine publică, prin care se ocrotește un interes
public.
Mai mult, cercetarea incompatibilității se realizează ulterior momentului verificării

legalității compunerii completului de judecată, persoana în privința căreia există o bănuială de
imparțialitate intrând în alcătuirea completului de judecată, legal compus.
5A. Barbu, G. Tudor, A. M. Șinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed.
Hamangiu, București, 2016, p. 633.
59
De asemenea, potrivit art. 68 alin. (6) și (10) C.proc.pen., în situația în care se admite
cererea de recuzare sau abținere, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse
se mențin, soluție incompatibilă cu sancțiunea nulității absolute, care presupune imposibilitatea
înlăturării vătămării și inexistența mecanismelor de salvgardare a actului îndeplinit cu încălcarea
standardelor legale.
În sprijinul acestei abordări sunt și dispozițiile art. 426 lit. d) C.proc.pen., care stabilește și
delimitează două cazuri în care se poate exercita contestația în anulare: când instanța de apel nu
a fost compusă potrivit legii ori când a existat un caz de incompatibilitate. În situația în care
legiuitorul ar fi înțeles să circumscrie incompatibilitatea judecătorului cazului de nulitate absolută
referitor la compunerea instanței, nu ar fi realizat această delimitare, limitându-se să prevadă
cazul în care nu s-au respectat dispozițiile privind compunerea instanței. Astfel, este lesne de
înțeles că este vorba de două instituții distincte. Faptul că sunt încorporate în cadrul aceluiași caz
de contestație în anulare se explică prin faptul că ambele privesc persoana care exercită funcția
procesuală de jurisdicție.
Contrar celeilalte opinii, mai sus expuse, instituția incompatibilității nu este străină față
de ideea de vătămare efectivă. Astfel, la formularea, respectiv la soluționarea cererii de abținere
sau recuzare interesează dacă va exista sau nu o vătămare în cazul în care judecătorul continuă să
participe la soluționarea cauzei penale, simpla constatare a stării de incompatibilitate nefiind
suficientă pentru ca acesta să se abțină sau să fie recuzat. Aceeași regulă trebuie să se aplice și
după momentul în care subiectul incompatibil a efectuat un act procesual/procedural, când
vătămarea este necesar a fi dovedită. Mai mult, partea ar putea să nu fie interesată să își exprime
dezacordul în ceea ce privește judecarea cauzei sale de un magistrat aflat într-un caz de
incompatibilitate, iar în situația în care hotărârea pronunțată este legală și temeinică, nu s-ar mai
justifica desființarea acesteia pe motivul prezenței cazului de incompatibilitate invocat din oficiu
de către instanța de control judiciar, întrucât nu s-au produs efecte negative asupra modului în
care a fost soluționată cauza.
Problema care se pune este interesantă sub aspectul efectelor nulității, a persoanelor
îndreptățite să solicite nulitatea, termenul de invocare, care este diferit după cum vorbim despre
nulitate absolută sau relativă. Astfel, în măsura în care am considera că intră în noțiunea de
compunerea instanței și dispozițiile referitoare la incompatibilități, ne-am afla în prezența unei
nulități absolute, care potrivit art. 281 alin. (2) și (3) C.proc.pen. se constată din oficiu sau la
cerere, putând fi invocată în orice stare a procesului. Însă dacă am considera că dispozițiile
referitoare la incompatibilitatea judecătorilor nu intră în noțiunea de compunerea completului de
judecată, încălcarea acestor dispoziții ar atrage nulitatea relativă, nulitate care potrivit art. 282
60
alin. (2) C.proc.pen. coroborat cu Decizia Curții Constituționale nr. 554/2017 poate fi invocată de
procuror, suspect, inculpat, celelalte părți, persoana vătămată, precum și de către instanță din
oficiu, termenul până la care acesta poate fi invocată fiind limitat potrivit dispozițiilor art. 282
alin. (4) C.proc.pen. În cazul nulităților absolute, anularea actului este imperativă, condiția
vătămării fiind prezumată de legiuitor, în timp ce în cazul nulității relative vătămarea trebuie să
fie probată de către cel care o invocă și nu atrage desființarea actului decât dacă nu poate fi
înlăturată altfel.
Practica judiciară cristalizată pe Vechiul Cod de procedură penală era unanimă în a aprecia
că incidența oricăruia dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 46-48 din Vechiul Cod
de procedură penală, în privința membrilor completului de judecată, constituie un caz de nulitate
absolută conform art. 197 alin. (2), întrucât afectează legala compunere a completului de judecată.
Deși în doctrină s-a exprimat părerea contrară, practica judiciară a considerat incompatibilitatea
o cauză de nulitate care afectează iremediabil totalitatea actelor procedurale6.
În măsura în care am considera că regulile referitoare la compatibilitatea completului

intră în noțiunea de compunere a completului de judecată se pune de asemenea problema de a ști
dacă nulitatea se aplică numai în faza de judecată sau și în cazul exercițiului celorlalte funcții
judiciare, de către judecătorul de cameră preliminară ori de către judecătorul de drepturi și
libertăți. Autorii care apreciază că încălcarea dispozițiilor referitoare la compatibilitatea
judecătorilor atrage nulitatea absolută, sunt de părere că, deși prin referirea la judecată norma
pare a viza numai prima situație, aceștia sunt de părere că ea se aplică și judecătorului de cameră
preliminară și celui de drepturi și libertăți. Potrivit acestora, rațiunile care fac să se prezume în
mod absolut existența unei vătămări în cazul incompatibilității judecătorului care exercită funcția
de judecată se regăsesc deplin și în cazul celor care exercită celelalte funcții jurisdicționale.
Având în vedere cele anterior expuse, raportat și la faptul că nu există o reglementare

expresă din partea legiuitorului în ceea ce privește noțiunea de compunere a completului de
judecată și luând în considerare și dispozițiile art. 426 lit. d) C.proc.pen., apreciem că sancțiunea
care se impune în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la incompatibilitatea completului
de judecată este nulitatea relativă. Această soluție se impune motivat și de faptul că, în măsura
în care am accepta că incompatibilitatea judecătorilor care compun completul de judecată atrage
sancțiunea nulității absolute, ne-am afla într-o situație discriminatorie în ceea ce privește celelalte
persoane care intră în constituirea completului de judecată (procuror, grefier). Or, într-o astfel de
situație nerespectarea dispozițiilor referitoare la incompatibilități de către un judecător ar atrage
sancțiunea nulității absolute, situație în care anularea actului este imperativă, condiția existenței
6 Anamaria Trancă, Nulitățile în procesul penal, comentarii practice, Ed. Hamangiu, București, 2013, p.47-48.
61
unei vătămări fiind prezumată de legiuitor, în timp ce dacă același caz de incompatibilitate ar privi
procurorul care ia parte la ședința de judecată, ne-am afla în prezența unei nulități relative,
nulitate care impune existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desființarea actului. În acest din urmă caz cel interesat trebuind să probeze existența vătămării,
întrucât aceasta nu se prezumă ca și în cazul nulității absolute.
62
O încălcare a prezumției de nevinovăție în noul Cod de procedură penală
Andrei Radu TRUFAN,

Adoptarea noului Cod de procedură penală a dus la reglementarea expresă a unor instituții
și proceduri care să reflecte cât mai bine principiile generale de drept și să asigure suspectului
sau inculpatului o mai mare garanție a respectării drepturilor sale. Una dintre aceste modificări
o reprezintă prevederea expresă a principiului de origine adversială a separației funcțiilor
judiciare în art. 3 C. proc. pen. Aceasta nu este o noutate absolută, deoarece acest principiu a
existat și în Codul de procedură penală din 1936 și în Codul de procedură penală din 19681.
Acest principiu are la bază starea de incompatibilitate, fiindcă, de regulă, prin exercitarea unei
funcții judiciare, organul judiciar dă o anumită soluție și implicit își creează o părere cu privire
la cursul procesului, devenind astfel incompatibil în exercitarea unei alte funcții procesuale. De
asemenea, incompatibilitatea are ca fundament independenţa și imparțialitatea organelor
judiciare în anchetarea, cercetarea și soluționarea cauzei.
Așadar, în actuala reglementare, funcția de urmărire penală, care se exercită de către

procuror și de către organele de cercetare penală, este incompatibilă cu oricare altă funcție
datorită rolului de parte acuzatoare, al cărei scop este trimiterea în judecată în vederea
condamnării inculpatului. Funcția de dispoziţie asupra drepturilor și libertăţilor fundamentale
ale persoanelor se exercită de către judecătorul de drepturi și libertăți doar în faza de urmărire
penală, fiind incompatibilă cu funcția de judecată și cu funcția de verificare a legalității trimiterii
ori netrimiterii în judecată conform art. 64 alin. (4) din C. proc. pen. Această prevedere este
determinată de faptul că atunci când se pronunță asupra propunerii de luare a măsurii arestării
preventive, de încuviințare a unei percheziții sau atunci când autorizează supravegherea
tehnică, judecătorul constată existența sau inexistența unor probe din care rezultă suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a comis fapta, generând astfel o aparență de imparțialitate și lipsă de
obiectivitate care îl face incompatibil să judece fondul cauzei.
A treia funcție, cea de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată, este dată
în competenţa unui judecător de cameră preliminară și este, în principiu, compatibilă cu funcția
de judecată dată în competența instanțelor de judecată, cu excepția situației de la art. 341 alin.
(7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., introdusă după decizia Curții Constituționale2. Această decizie se
referă la situația în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății ca
1I.Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului cod de procedură penală, ed. a II-
a, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 64.
2 Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 552/2015 din 16 iulie 2015, publicată în M. Of. nr. 707 din 21
septembrie 2015.
63
urmare a admiterii plângerii împotriva unei soluții de netrimitere în judecată, respectiv

clasare 3 , în celelalte cazuri funcția de cameră preliminară fiind compatibilă cu funcția de
judecată. Ulterior, a survenit o nouă decizie a Curții Constituționale4 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) din C.
proc. pen., în urma căreia s-a decis ca probele declarate nule să fie excluse fizic de la dosarul
cauzei pentru a nu-l influența pe judecător atunci când va da soluția, asigurând astfel o
respectare a prezumției de nevinovăție a inculpatului.
După părerea noastră, în continuare această „compatibilitate” este neconstituțională,

deoarece încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție și
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Odată ce un judecător constată legalitatea
anumitor probe pe care se întemeiază acuzația, imparțialitatea sa este afectată, fiind greu de
crezut că ulterior va înlătura acele probe pe care le-a considerat legale în faza de cameră
preliminară și va dispune o soluție de achitare. De asemenea, referitor la decizia Curții
Constituționale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, considerăm pertinentă opinia exprimată de alt
autor5 în sensul că eliminarea fizică a probelor nelegale din dosarul cauzei nu reprezintă și o
eliminare din memoria magistratului a acelor probe, astfel că singura soluție efectivă de a
asigura respectarea prezumției de nevinovăție este reglementarea stării de incompatibilitate a
funcției de verificare a legalității trimiterii în judecată cu funcția de judecată.
Respectarea prezumției de nevinovăție este o obligație a organelor judiciare, care trebuie

să dea dovadă de imparțialitate pe toată durata procesului penal, garantând astfel drepturile
procesuale ale acuzatului6. Mai mult, în materie penală, prezumția de nevinovăție este prima
aplicație a dreptului la o judecată imparțială 7 , judecătorul având rolul principal, deoarece
imparțialitatea sau parțialitatea sa se va analiza în funcție de convingerile subiective și de
opinia altora cu privire la el (convingere obiectivă).
Plecând de la ideea unei stricte separații a funcțiilor judiciare8 și garantarea imparțialității

judecătorului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cristalizat inițial o concepție obiectivă
și strictă, constatând starea de incompatibilitate între funcția de urmărire și cea de judecată 9
3Soluția este justificată având în vedere că încheierea prin care se dispune începerea judecății este asemănătoare unui
rechizitoriu și având valențele unei acuzații în materie penală.
4Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018.
5 A. Șandru, Scurte consideraţii cu privire la Decizia CCR nr. 22 din 18 ianuarie 2018, disponibil online:
https://www.juridice.ro/565696/scurte-consideratii-cu-privire-la-decizia-nr-22-din-18-ianuarie-2018.html, accesat
la 28.12.2018.
6Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 157.
7R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii și explicații, ed. 2, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p.
176.
8CtEDO, cauza Padovani c. Italiei, nr. 13396/87, din 28 ianuarie 1993.
9CtEDO, cauza Piersack c. Belgiei, nr. 8692/79, din 1 octombrie 1982, prin care Curtea a creat teoria aparenței susținând
că un tribunal trebuie să inspire publicului încredere deplină, fiind necesar apelul la aparență pentru a analiza
64
sau între funcția de instrucție și cea de judecată10. În acest sens, argumentându-se că există o
pluralitate de decizii în același litigiu, s-a constatat că este afectată imparțialitatea obiectivă sau
funcțională a judecătorului, ceea ce încalcă prezumția de nevinovăție, pentru că în aceste
situații un observator obiectiv va crede că judecătorul va tinde a priori spre o anumită soluție11.
Ulterior, Curtea a apreciat diferit separația funcțiilor judiciare, neconstatând o violare a art. 6
parag. 2 din cauza cumulului de decizii, adăugând că pe lângă afectarea obiectivă trebuie să
existe și o atitudine subiectivă a judecătorului care să dovedească parțialitatea12. Într-o altă
decizie, Curtea a decis că „simplul fapt că un judecător a luat deja decizii înaintea procesului nu
poate justifica suspiciunile în privința imparțialității sale”13 . Ulterior, prin hotărârea Morel c.
Franței din 6 iunie 2000, Curtea a trasat două limite ale exigenței de imparțialitate. Pe de o
parte, s-a menționat că analizarea sau cunoașterea înainte a cauzei și apoi judecarea ei nu este
incompatibilă cu garanția imparțialității, cu condiția ca judecătorul să nu fi luat o decizie sau o
prehotărâre, fiindu-i permisă formularea unei opinii. Pe de cealaltă parte, luarea unei decizii în
aceeaşi cauză nu este per se incompatibilă cu imparțialitatea dacă chestiunea asupra căreia va
judeca ulterior nu este analoagă și asemănătoare cu cea anterioară14.
Trecând la prevederile noului Cod de procedură penală, apreciem că verificarea de către

judecătorul de cameră preliminară a legalității probelor administrate în cursul urmăririi penale
și a actelor efectuate de către organele de urmărire penală, urmată de dispunerea începerii
judecății, judecată pe care tot el o efectuează, reprezintă o încălcare a imparțialității funcționale
și implicit o nerespectare a principiului prezumției de nevinovăție. În sens contrar s-a
pronunțat Curtea Constituțională15, care argumenta că este în interesul înfăptuirii actului de
justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și
legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală,
să se pronunțe și pe fondul cauzei. Totodată, s-a mai menționat că luarea unei decizii anterior
pronunțării sentinței nu afectează imparțialitatea deoarece aprecierea preliminară a datelor
neutralitatea judecătorului. Această optică a fost întărită ulterior în cauza Procola c. Luxemburg din 28 septembrie
1995, în R. Chiriță, op. cit., p. 168-169.
10CtEDO, cauza Cubber c. Belgiei, nr. 9186/80, 26 din octombrie 1984.
11R. Chiriță, op. cit.,ed. 2, p. 179.
12CtEDO, cauza Hauschildt c. Damenemarcei, nr. 10486/83, din 24 mai 1989, în care Curtea nu și-a întemeiat decizia pe
interdicția cumulului de decizii, ci a argumentat că într-o situație în care un judecător a luat la cunoștință anterior de
cauza pe care o judecă în fond sau în apel va trebui făcută o analiză in concreto și obiectivă pentru a stabili dacă temerile
inculpatului cu privire la imparțialitatea judecătorilor sunt justificate prin prisma și a altor circumstanțe ale cauzei,
nefiind suficient pentru a considera lipsa de imparțialite doar faptul că anterior judecătorul s-a pronunțat în acea cauză.
13CtEDO, cauza Castillo Algar c. Spaniei, nr. 28194/95, din 28 octombrie 1998, în Gh. Mateuț, op. cit., p. 270.
14 Gh. Mateuț, Necesitatea recunoașterii separației funcțiilor judiciare ca principiu director al procedurilor penale, în
lumina Convenției Europene și a recentelor modificări ale codului de procedură penală, în Dreptul nr. 9/2004, p. 197 și
urm.
15Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, pub. în M. Of., nr. 52 din 22 ianuarie 2015.
65
din dosar, având în vedere și întinderea și importanța deciziei (încheierii date în camera
preliminară), nu este aptă să influențeze aprecierea finală, respectiv pronunțarea unei sentințe.
Considerăm că încheierea judecătorului de cameră preliminară are o importanță

deosebită deoarece ea stabileşte limitele judecății, legalitatea probelor și actelor de urmărire
penală, legalitate ce nu mai poate fi cenzurată în faza de judecată, intrând în autoritatea de lucru
judecat16, precum și suficiența probelor din punct de vedere cantitativ. Așadar, nu putem să
admitem că această încheiere nu este aptă să influențeze soluția finală, ea de cele mai multe ori
fiind însăși baza sentinței, rareori probele constatate ca legale și suficiente ducând la o soluție
care să constate nevinovăția.
Faptul că un judecător constată în amonte ca fiind legale probele și actele aflate la dosarul
cauzei creează cel puțin o aparență de lipsă de imparțialitate a magistratului. În această situație,
o persoană neutră și obiectivă îl va considera, în mod legitim, pe acel judecător ca fiind
incompatibil să mai judece fondul cauzei odată ce a cunoscut anterior dosarul și s-a pronunțat
asupra lui.
Nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină 17 în sensul că nu ar exista o

incompatibilitate între cele două funcții, susţinând că trebuie să existe indicii temeinice care să
dovedească o anumită lipsă de imparțialitate cauzată de poziția subiectivă a judecătorului, pe
lângă cea obiectivă cauzată de cumulul de decizii. Considerăm că, pentru a garanta cât mai
eficient drepturile acuzatului, trebuie să ne raliem teoriei aparenței pentru că, în mod
rezonabil, un judecător care constată că anumite probe în favoarea acuzării, rechizitoriul și
toate actele efectuate sunt legale îşi face o prejudecată în sensul vinovăției inculpatului. Chiar
dacă în realitate nu crede asta, nu ne costă nimic dacă speța va fi judecată de un alt judecător,
rezolvând astfel starea de îndoială cu privire la imparțialitatea magistratului. Va fi greu de
crezut că în cursul judecății același judecător va înlătura probele pe care le-a considerat legale
în faza de cameră preliminară și nu va urma sentimentul pe care inițial l-a avut. Mai mult, în
cursul judecății, judecătorul nu poate înlătura probele pe aceleași motive de nelegalitate, ci
doar pe netemeinicie sau motive de nelegalitate ulterior descoperite, pentru că acest examen l-
a făcut anterior în camera preliminară, fixând cadrul, limitele judecății și probele pe baza cărora
o să se judece cauza și făcându-și cel puțin o părere cu privire la posibila soluție.
16Doar în măsura în care apar elemente necunoscute care afectează legalitatea obținerii probei. De exemplu, aflarea în
faza de judecată că un martor a dat declarația din urmărire penală sub tortură va fi înlăturată din materialul probator.
17N. Volonciu (coord.), Noul cod de procedură penală comentat, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2015, p. 12.
66
Însăși Curtea Constituțională 18 afirmă implicit că observarea probelor nelegale prin

păstrarea lor în dosar și care sunt de natură a demonstra vinovăția inculpatului sporește riscul
ca magistratul, atunci când face raționamentul juridic, să aibă în vedere, din punct de vedere
cognitiv, acele probe excluse în faza de camera preliminară. Astfel, ne întrebăm dacă acest
argument nu se poate aplica și în cazul probelor declarate legale, deoarece chiar Curtea
Constituțională admite că judecătorul de cameră preliminară, atunci când verifică legalitatea
probelor, își face o convingere formală, prin mecanisme cognitive cu privire la
vinovăția/nevinovăția inculpatului. În consecință, chiar dacă excluderea fizică a probelor
nelegale este un pas înainte în ceea ce privește respectarea prezumției de nevinovăție,
considerăm că judecătorul din prima instanță nu va putea face abstracție de probele
nelegale deoarece acestea rămân în mintea lui, astfel că raționamentul său atunci când
va da soluția va putea fi influențat de acele probe. Excluderea fizică a probelor nelegale are
efect doar pentru judecătorii din apel sau din căile extraordinare de atac, care nu mai au niciun
contact cu probele excluse deoarece acestea sunt scoase fizic din dosar, ei putându-se pronunța
doar în limita apelului și a probelor (legale) care au rămas în dosar.
O problemă ce se poate ridica în urma acestei decizii este aceea dacă proba obținută prin
mijloace de probă sau procedee probatorii nelegale și care conține fapte și împrejurări de fapt
favorabile inculpatului va mai fi sau nu înlăturată fizic din dosar? Jurisprudenţa Curții de la
Strasbourg, dar și doctrina românească 19 susțin ideea posibilității menținerii unei probe
declarate nelegale în situația când respectiva probă conține elemente de fapt favorabile
inculpatului. Această soluție vine în promovarea unui mecanism compensatoriu ca urmare a
încălcării unor drepturi procesuale. Așadar, respectiva probă nelegală își pierde fiabilitatea de
a mai susține acuzația formulată, ea neputând justifica în continuare o soluție de condamnare,
dar cu toate acestea poate fi folosită exclusiv în favoarea inculpatului.
Un alt efect al deciziei Curții Constituționale 20 este situația în care probele declarate
nelegale sunt cuprinse mot-a-mot în cuprinsul rechizitorului sau sunt menționate doar pasaje
din respectivele declarații sau interceptări. În această situație, excluderea fizică a probelor din
dosar nu are niciun rezultat deoarece respectivele probe au rămas în conținutul rechizitoriului.
Așadar, se pune întrebarea dacă respectivul rechizitoriu mai este sau nu legal întocmit.
Considerăm că, în cazul în care actul de sesizare cuprinde pasaje din declarații luate în baza
unor mijloace de probe nelegale, acel rechizitoriu devine viciat, fiind necesară refacerea lui prin
eliminarea respectivelor declarații sau a altor probe din cuprinsul său. Soluția care poate fi dată
18Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, pg. 22.
19M. Udroiu (coord) și alții, Codul de Procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. a 2-a, ed. C.H. Beck, București, 2016,
p. 423-425.
20Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018.
67
în faza de cameră preliminară este aceea a restituirii dosarului la parchet în temeiul art.
346 alin. 3 lit. a) C. proc. pen. pentru că rechizitoriul este neregulamentar întocmit.
Apreciem că aceasta este singura soluție posibilă după decizia Curții Constituționale deoarece,
în caz contrar, respectiva decizie ar rămâne fără niciun efect practic.
Concluzie
În consecință, chiar dacă există posibilitatea teoretică ca instanță să dispună achitarea și

să înlăture probele, imparțialitatea tot rămâne afectată, cel puțin în aparență, fiindcă faptele și
persoanele care alcătuiesc cauza sunt aceleași față de care s-a pronunțat în faza anterioară,
reieșind în mod evident existența unui cumul de decizii care este interzis magistratului.
Prin urmare, considerăm că posibilitatea judecătorului de cameră preliminară să participe

și în faza de judecată reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție pe componenta
dreptului la un proces echitabil garantat atât de Constituție prin art. 21 alin. (3), cât și de norme
și tratate internaționale ratificate de către statul român, iar prevederile din art. 3 alin. 3 și art.
346 alin. (7) din C. proc. pen. sunt neconstituționale21.
21Înacelași sens, Gh. Mateuț, D. Nițu, L. Criste, Aspecte actuale de drept și procedură penală, Ed. Hamangiu, 2015, p. 6 și
A. Șandru, Scurte consideraţii cu privire la Decizia CCR nr. 22 din 18 ianuarie 2018,
https://www.juridice.ro/565696/scurte-consideratii-cu-privire-la-decizia-nr-22-din-18-ianuarie-2018.html.
68
Nulitatea și excluderea probelor în procesul penal
Alexandra PAVEL
Ruxandra ROMANIUC,
O privire retrospectivă asupra reglementării sancțiunii excluderii probelor, pornind de la

prevederile legale instituite de Codul de procedură penală din 1969, ar putea conduce la ideea
unei legături indisolubile între sancțiunea excluderii probelor și cea a nulităților.
Astfel, în accepțiunea Codului de procedură penală anterior, sancțiunea nelegalității în

activitatea de colectare și administrare a probelor de către organele judiciare nu cunoștea o
sancțiune specifică, fiind incident principiul general al legalității sancțiunilor de drept penal1.
Pe cale de consecință, în măsura în care se constata o încălcare a prevederilor legale în

materie de probe, devenea aplicabil regimul nulităților absolute sau relative2.
O modificare considerabilă în materia sancțiunilor aplicabile mijloacelor de probă

obținute în mod nelegal a fost operată de către legiuitor prin art. I, pct. 39 din Legea nr. 281/2003
privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, în
conformitate cu care, în cuprinsul art. 64, a fost introdus un alineat suplimentar cu următorul
conținut: „Mijloacele de probă obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
Prin această reglementare, cu titlu de noutate se observă o sancțiune specifică în cazul

constatării obținerii unor mijloace de probă în mod nelegal, aceea a excluderii probelor din
procesul penal.
În ceea ce privește această sancțiune, trebuie să subliniem că a fost una dintre cele mai
controversate sancțiuni procesual penale. Numeroși autori de specialitate, chiar și după
introducerea dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală anterior, au considerat-o o
sancțiune dependentă de inadmisibilitate, iar nu o sancțiune autonomă. Astfel, s-a exprimat opinia
potrivit căreia excluderea probelor nelegal obținute: „este un caz de inadmisibilitate, deoarece un
act procedural prevăzut de lege ca posibil mijloc de probă este exclus de la folosirea lui în
soluționarea cauzei”, fiind inadmisibil ab initio3.
1 Reglementat de art. 2 din Codul de procedură penală din 1969.

2 G. D. Pop, Operează excluderea probelor întotdeauna prin sancțiunea nulității?, disponibil online pe
https://www.juridice.ro/566643/opereaza-excluderea-probelor-intotdeauna-prin-sanctiunea-nulitatii.html, accesat
la 28.12.2018.
3 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. Hamangiu, București, 2013, p. 427.
69
În vederea respingerii acestui argument, trebuie să menționăm că în cazul

inadmisibilității, actul procesual este ab initio interzis de lege sau neprevăzut de normele legale,
în timp ce în cazul excluderii probelor, legiuitorul nu interzice efectuarea actului, ci dimpotrivă,
reglementează o anumită formă ce trebuie respectată; tocmai încălcarea acestei formei atrage
sancțiunea excluderii.
De asemenea, legea nu permite refacerea actului inadmisibil – în schimb probele excluse,

altfel spus inutilizabile, pot fi obținute în condiții de legalitate, ceea ce ar conduce la utilizarea lor
în soluționarea cauzei.
În forma actuală a Codului de procedură penală, art. 102 reglementează sancțiunea

excluderii probelor obţinute în mod nelegal astfel: „(1) Probele obţinute prin tortură, precum şi
probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. (2) Probele obţinute în mod
nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. (3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat
administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. (4)
Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și
nu puteau fi obținute în alt mod”.
Excluderea probelor este definită ca fiind acea sancțiune procesuală aplicabilă numai în
materia probelor, care intervine în situația în care au fost încălcate principiile legalității sau
loialității administrării probelor, însă și în cazul nerespectării drepturilor și libertăților
fundamentale prevăzute și garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, spre
exemplu, așa cum se specifică expressis verbis în primul alineat al articolului 102, prin utilizarea
torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante. De asemenea, autorii de specialitate
menționează și încălcarea drepturilor la tăcere și de a nu se autoincrimina4.
Așa cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală,
mai sus citate, legiuitorul a introdus și instituția excluderii probei derivate, fundamentată pe
teoria ,,efectului la distanţă”, denumită și „fructele pomului otrăvit” (fruits of the poisonous tree)5.
Pentru a putea fi aplicabilă această sancțiune, esențială este îndeplinirea condiției legăturii
directe între proba obținută nelegal și proba derivată. Cu alte cuvinte, proba derivată este necesar
să fi fost obținută de către organele judiciare doar în temeiul informațiilor probei nelegale, fără
4 M. Udroiu, Procedură Penală. Partea Generală. Noul Cod de procedură penală, ediția a 2-a, revizuită și adăugită, ed. C.
H. Beck, București, 2015, p. 761.
5 P. Mirfield, Silence, confessions and improperly obtained evidence, ed. Oxford University Press, 1997, pp. 336 – 339, D.
E. Hall – Criminal law and procedure, ed. Thompson Delmar Learning, 2003, p. 303 – 304, apud. M. Udroiu, op. cit.
70
existența unei surse alternative și fără a exista posibilitatea ca proba derivată să fi fost descoperită
în absența celei nelegal obținute6.
Pe cale de consecință, în situația în care proba derivată, în mod inevitabil, ar fi putut fi

descoperită prin mijloace legale din alte surse, independente de cele furnizate de proba obținută
nelegal, excluderea nu ar putea opera în acest caz7.
În ceea ce privește prevederea cuprinsă în alineatul 2 al aceluiași articol, în speță obținerea

probelor prin mijoacele nelegale, în literatura de specialitate se menționează obținerea probelor
prin provocare sau constrângere.
Însă și în lumina dispozițiilor Codului de procedură penală, aceaste sancțiuni au creat

numeroase controverse probleme de interpretare și aplicare sub aspectul regimului juridic.
În cele ce urmează, vom prezenta cele două opinii conturate în doctrină, în speță dacă
excluderea probei reprezintă o noțiune independentă și necondiționată de nulitatea actului prin
care s-a dispus proba, ori este subsecventă nulității și este condiționată de dovedirea producerii
unei vătămări.
Într-o primă opinie, la care achiesăm și pe care o considerăm susținută pe deplin de

dispozițiile legale în materie, s-a considerat că sancțiunea excluderii ce intervine în cazul
nesocotirii prevederilor legale în activitatea de probațiune este una proprie, de sine-stătătoare și
independentă de sancțiunea nulității8.
Un prim argument este chiar textul introdus în Expunerea de motive a Noului Cod de
procedură penală, prin care s-a evidențiat autonomia acestei sancțiuni: „În materia probaţiunii a
fost introdus un set de reguli care consacră principiul loialităţii în obţinerea probelor. Aceste reguli,
care prevăd sancţiunea excluderii probelor obţinute nelegal sau neloial, vor determina creşterea
profesionalismului organelor judiciare în obţinerea probelor, iar, pe de altă parte, vor garanta
respectarea fermă a drepturilor părţilor la un proces echitabil”9.
În același sens, au fost aduse argumente bazate pe interpretarea logico-gramaticală a

prevederilor art. 345 alin. (3) Cod de procedură penală, conform cărora: „În cazul în care
judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în
6 S. Siserman, Instituţia juridică a nulităţilor în reglementarea Noului Cod de Procedură Penală (legea 135/2010), Revista
Fiat Iustitia, nr. 1 din 2011, p. 24.
7 M. Udroiu, op. cit., p. 762.
8 L. F. Ușvat, Este camera preliminară o fază distinctă a procesului penal?, Revista Dreptul nr. 3/ 2014, p. 97, în C. Ghigheci,
Cereri și excepții de cameră preliminară, ed. Hamangiu, București, 2017, p. 14.

9 Expunerea de motive, Proiectul legii privind Codul de procedură penală, forma transmisă Parlamentului, Secțiunea H,
p.4.
71
care sancţionează potrivit art. 280 – 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori
dacă exclude una sau mai multe probe administrate (...)”.
Plecând de la analiza acestor dispoziții și a formulării folosite de legiuitor, se atrage atenția

asupra aspectului că prin folosirea conjucției disjunctive „ori”, se poate conchide faptul că
legiuitorul nu a urmărit condiționarea excluderii probelor de sancțiunea nulității10, ci dimpotrivă,
a subliniat distincția dintre cele două sancțiuni de sine stătătoare ce pot interveni în această fază.
Utilizând același mod de interpretare a textelor legale, se subliniază că alin. (2) al art. 102
Cod de procedură penală nu ar fi fost menţionat distinct şi anterior alineatului 3 al aceluiaşi articol,
acesta din urmă, singur, fiind suficient pentru excluderea unor probe, în condiţiile în care această
sancţiune a excluderii ar fi privită ca fiind subsecventă şi condiţionată de nulitatea actului de
dispunere sau administrării probei11.
Totodată, din economia dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (3) din Codul de procedură
penală rezultă că obiectul camerei preliminare, constând în verificarea legalității administrării
probelor și a efectuării celorlalte acte de urmărire penală, constituie două operațiuni distincte în
cadrul aceleiași etape procesuale, fiecare dintre cele două având o sancțiune specifică în cazul
constatării nesocotirii dispozițiilor legale aplicabile, pe de o parte, excluderea probelor nelegal
obținute, iar pe de altă parte, nulitatea actelor.
Același punct de vedere a fost îmbrățișat și în practica judiciară12, reținându-se în mod

judicios faptul că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală „prevede clar și fără
condiționări” că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal,
confirmându-se astfel și în jurisprudență autonomia sancțiunii excluderii.
Conform celei de-a doua opinii, prin raportare la sancțiunea nulității, excluderea
probelor nelegal obținute apare ca o sancțiune autonomă, însă dependentă de aceasta, astfel cum
a consacrat legiuitorul în dispozițiile alin. (3) al articolului 102, conform cărora „nulitatea actului
prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată
determină excluderea probei” 13.
10 S. Deaconescu, Sancțiuni procesual penale. Excluderea probelor obținute nelegal, disponibil pe

https://www.juridice.ro/498415/sanctiuni-procesual-penale-excluderea-probelor-obtinute-nelegal.html, accesat în
28.12.2018.
11 C. Ghigheci, op. cit, p. 15.
12 Tribunalul Vâlcea, Secția Penală, Încheierea din 06.07.2016, în C. Moisă – Probele în procesul penal, ed. Hamangiu,
București, 2017, p. 23.

13 Art. 102 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală.
72
Astfel, excluderea probei nelegal obținute va putea interveni numai în situația în care s-a
constatat nulitatea absolută sau relativă a „actului prin care s-a dispus sau s-a autorizat
administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată”14.
S-a susținut că din economia prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de Procedură Penală
rezultă că sancțiunea excluderii este derivată din sancțiunea nulității 15 , subsumată acestei
sancțiuni și intervine numai în măsura în care se constată întrunirea condițiilor art. 281 sau ale
art. 282 din Codul de procedură penală privitoare la nulitatea relativă sau absolută.
Argumente similare au fost reținute și în practica judiciară, excluderea fiind considerată

un efect al nulității mijlocului de probă prin care aceasta a fost obținută16.
În acest caz, nu proba va fi considerată nulă – în sensul de legală sau nelegală (ea poate fi
doar existentă sau inexistentă/falsă sau adevărată), ci mijlocul de probă prin care aceasta a fost
obținută. Pe cale de conscință, nulitatea mijlocului de probă va conduce, invariabil, la excluderea
probei; cu alte cuvinte, va determina imposibilitatea utilizării probei, în calitatea ei de informație
sau cunoștință, în soluționarea conflictului de drept penal dedus judecății. Se subliniază faptul că
sancțiunea excluderii probelor nelegal obținute are în vedere numai probele, astfel că nu poate fi
aplicată și mijloacelor de probă, întrucât o probă nu poate avea un caracter legal sau nelegal, ci
aceasta poate fi reală – reflectând în mod veridic realitatea obiectivă – ori falsă. Sub aspect
conceptual, proba constituie o informație, în timp ce mijlocul de probă reprezintă suportul
material care obiectivează această informație. Prin urmare, probele, în sensul de informații, vor fi
excluse, nefiind luate în considerare la soluționarea conflictului dedus judecății17.
Însă pentru a opera excluderea, este necesar să se constate că modul prin care a fost
obținută este nelegal, iar la această constatare se poate ajunge numai prin intermediul sancțiunii
nulității, în sensul că actele procedurale au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale în
materia probațiunii – așadar, nulitatea operează asupra mijlocului de probă prin care proba este
evidențiată în plan material, nulitate relativă, întrucât aceste prevederi din materia probațiunii nu
cad sub incidența dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. pen.18.
Analizând comparativ cele două opinii, prin raportare la dispozițiile legale incidente și
menționate pe parcursul lucrării, considerăm că legiuitorul a consacrat în mod expres sancțiunea
14 M. Udroiu, op. cit., p. 761.

15 M. Udroiu, Procedură Penală. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. C.H.Beck, București, 2016, p.155 în Cristinel Ghigheci,
Cereri și excepții de cameră preliminară, op.cit, p.14.
16 Î.C.C.J., Secția penală, Încheierea nr. 155 din 03.06.2015 în C. Moisă, Probele în procesul penal, Editura Hamangiu,
București, 2017/ Î.C.C.J , s.pen, încheierea judecătorului de cameră preliminară din 11.10.2016, nepublicată.
17 S. Siserman, op. cit., p. 22.
18 N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), Noul Cod de Procedură Penală comentat, ed. a 2-a revizuită și adăugită, ed. Hamangiu,
73
procesuală a excluderii probelor obținute în mod nelegal ca o sancțiune autonomă, de sine-

stătătoare, constând în imposibilitatea utilizării unei probe în cadrul procesului penal din cauza
modului prin care aceasta a fost obținută19.
19 Idem, p. 759.
74
Nulități absolute virtuale vs. nulități relative exprese în Noul Cod de procedură
penală
Monica CÂMPEAN,
Nulitatea este o sancțiune procedurală ce intervine în cazul nerespectării dispozițiilor

legale care reglementează desfășurarea procesului penal și constă în invaliditatea actului de
procedură efectuat în mod ilegal. Nulitatea este considerată singura sancțiune procedurală
propriu-zisă, deoarece operează cu caracter general pentru orice încălcare a dispozițiilor de
procedură1.
Există mai multe criterii în funcție de care se poate realiza clasificarea nulităților. Astfel,
pot fi avute în vedere, de exemplu: efectele produse, modul de exprimare în norma juridică sau
natura interesului ocrotit prin încălcarea legii.
În funcție de efectele produse, nulitățile pot fi absolute și relative2. În cazul nulităților

absolute, atât vătămarea procesuală, cât și imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin
anularea actului sunt prezumate absolut3. Nulitatea relativă este definită la art. 282 alin. (1) C.
proc. pen., care prevede că aceasta este incidentă în cazul încălcării oricăror dispoziții legale în
afara celor prevăzute la art. 281 C. proc. pen., dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o
vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată
altfel decât prin desființarea actului.
În funcție de modul de exprimare în norma juridică, nulitățile pot fi exprese și virtuale.

Nulitățile exprese sunt acelea care se aplică în cazul nerespectării unei anumite norme
procesuale individualizate în lege4. Acestea trebuia să fie în mod obligatoriu de ordine publică,
nefiind condiționate de producerea unei vătămări5.
Spre deosebire de acestea, nulitățile virtuale nu izvorăsc din încălcarea normelor

procesuale a căror sancțiune este individualizată în cuprinsul textului, ci rezultă din
reglementarea generală privind nerespectarea legii în desfășurarea procesului penal6. Ele nu sunt
prevăzute expres în lege și sunt reglementate sub aspectul condițiilor, a modului de aplicare și a
efectelor în art. 282 C. proc. pen.
În doctrină s-a exprimat și punctul de vedere în sensul că nulitatea virtuală derivă, implicit,
dintr-un principiu fundamental al dreptului procesual penal sau din spiritul legii 7 . În doctrina
aferentă vechiului Cod de procedură penală, acestea au fost considerate mai puțin importante
pentru legiuitor, deoarece implică demonstrarea unei vătămări din partea părții lezate.
1 A. Zarafiu, Procedură penală, Partea generală. Partea specială, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 268.
2 A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed.
Hamangiu, București, 2016, p. 635.
3 A. Zarafiu, op. cit., p. 275.
4 I. Neagu, Drept procesual penal – Tratat, Ed. Global Lex, 2002, p. 481.
5 Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 839.
6 I. Neagu, op. cit., p. 482.
7 A. Ciobanu, Teză de doctorat, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 2018, p. 51.
75
Sub imperiul vechiul Cod de procedură penală, nulitățile absolute erau în același timp și
nulitățile exprese8. De partea cealaltă, se considera că nulitățile relative sunt virtuale9.
Și acum, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală, s-a păstrat aceeași
optică în ceea ce privește calificarea nulităților absolute ca fiind exprese și a celor relative ca fiind
virtuale. Prin urmare, se consideră că art. 282 C. proc. pen., intitulat nulitățile relative,
reglementează, de fapt, regimul nulităților virtuale, cu consecința excluderii posibilității existenței
unor nulități absolute virtuale. Astfel, se susține că și în actualul Cod de procedură penală nulitățile
absolute sunt exclusiv exprese, prevăzute limitativ de art. 281 alin. (1) C. proc. pen. Pe de altă
parte, se afirmă că nulitățile relative pot fi virtuale, definite de art. 282 din C. proc. pen., dar pot fi
și exprese. Se observă că noutatea, raportat la reglementarea anterioară, constă în admiterea
existenței unor cazuri de nulitate relativă expresă. Un exemplu în acest sens ar fi cazul de nulitate
prevăzut de art. 335 alin. (4) C. proc. pen.,10 care prevede că redeschiderea urmăriririi penale este
supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult trei zile, sub
sancțiunea nulității. Totuși, deși admisă posibilitatea existenței nulității relative exprese, există
opinii diferite cu privire la ceea ce este prezumat de legiuitor, respectiv existența vătămării sau
imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin aularea actului.
Plecând de la cele arătate mai sus, în continuare vor fi analizate, pe de o parte, existența
sau nu în dreptul procesual penal a nulității absolute virtuale, iar pe de altă parte, ce s-a dorit a fi
prezumat în cazul nulității relative exprese.
Nulitatea absolută virtuală
Codul de procedură penală reglementează cu titlu general la art. 281 nulitatea absolută,
prin enumerarea dispozițiilor legale a căror nerespectare atrage întotdeauna aplicarea sancțiunii
nulității.
Într-o primă etapă, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă enumerarea cazurilor de

nulitate absolută în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală este limitativă doar în ceea
ce privește nulitatea absolută expresă, în sensul că s-a dorit organizarea într-un singur articol a
tuturor acestor cazuri, și, prin urmare, să nu mai fie nevoie să se prevadă în cuprinsul textelor de
lege în care se regăsește cazul de nulitate absolută că nerespectarea dispoziției legale atrage
această sancțiune sau, prin această reglementare, s-a urmărit limitarea felului nulității absolute,
adică imposibilitatea existenței unor nulități absolute virtuale? Cu alte cuvinte, art. 281 alin. (1)
din Codul de procedură penală cuprinde în mod limitativ toate dispozițiile legale prevăzute sub
sancțiunea nulității absolute?
Se pare că răspunsul la această întrebare nu pare a fi unitar, astfel că pot fi identificate mai
multe opinii. O parte a doctrinei consideră că, raportat la actualul cod de procedură penală,
nulitatea absolută este expresă și nu poate fi extinsă prin analogie pentru încălcarea altor
dispoziții legale11. Din punctul meu de vedere, a susține că încălcarea dispozițiilor legale prevăzute
expres în cuprinsul art. 281 C. proc. pen. atrage nulitatea absolută, în timp ce încălcarea tututror

9 Gh. Mateuț, op.cit., Ed. C. H. Beck, București, 2012, p. 838.
10 A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, op. cit., p. 635.
11 A. Zarafiu, op. cit., p. 275.
76
celorlalte dispoziții legale atrage nulitatea relativă reprezintă o generalizare abstractă, fără a lua
în considerare posibilitatea existenței unor nulități absolute virtuale. Mai mult, consider că ar
trebui să ne îndreptăm puțin atenția asupra acestei probleme și să nuanțăm discuția cu privire la
posibilitatea existenței în dreptul procesual român a unor astfel de nulități.
În primul rând, trebuie precizat că în cadrul principiilor nu apar mențiuni cu privire la

sancțiuni, principiile fiind de fapt linii directoare. Astfel că, există situații în care, pentru descrierea
perceptului, legiuitorul folosește termeni imperativi, precum „este interzis”, „nu pot fi folosite”,
„este oprit”, și, prin urmare, ne putem întreba, măcar, dacă nu cumva suntem în prezența unei
nulități absolute virtuale. Pentru a exemplifica, am avut în vedere principiul loialității
administrării probelor prevăzut la art. 101 C. proc. pen., precum și excluderea probelor obținute
în mod nelegal, prin tortură, reglementată la art. 102 C. proc. pen. Față de acestea, putem
considera că încălcarea principiului loialității, spre exemplu în ipoteza în care proba este obținută
prin provocare, impune o sancționare a actului cu nulitatea relativă deși interdicția este
imperativă? În acest caz, consider că din modul de formulare a textului legal se înțelege că
interdicția este una absolută, astfel că efectuarea activității interzise expres de lege intră sub
incidența inadmisibilității și, prin urmare, determină aplicarea sancțiunii nulității absolute asupra
actelor procesuale și procedurale prin care aceste probe au fost administrate. Ar fi excesiv ca într-
o asemenea situație să se considere că încălcarea dispozițiilor legale arătate se sancționează cu
nulitatea relativă și, prin urmare, să fie necesar să se probeze existența unei vătămări și
imposibilitatea înlăturării acesteia altfel decât prin anularea actului. Mai mult, dacă s-ar considera
că nulitatea intervenită într-un astfel de caz ar fi cea relativă, s-ar impune respectarea, în plus, și
a condiției de procedură: atât procurorul, cât și suspectul / inculpatul / celelalte părți trebuie să
invoce un interes procesual, deoarece nulitatea relativă nu poate fi justificată dacă beneficiarul ei
nu are un interes procesual. Trebuie precizat că, în construirea raționamentul de mai sus, am avut
în vedere premisa că în situațiile arătate, nu se poate dispune sancțiunea excluderii probelor dacă
nu se constată nulitatea actelor întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale.
În același sens, însă cu o viziune puțin diferită, s-a susținut că în actuala reglementare, de
regulă, mijloacele de probă administrate nelegal pot face obiectul nulității relative. Totuși, unele
procedee de obținere nelegală a probelor, indicate expres de lege, prin natura vătămărilor pe care
le produc, atrag inadmisibilitatea obținerii în aceste condiții a mijlocului de probă. Gravitatea în
plan material a unor astfel de metode, de exemplu tortura, trebuie să își găsească corespondent
similar și în plan procesual. Prin urmare, trebuie să atragă nulitatea absolută a mijlocului de probă
astfel obținut și în consecință o excludere a probei12.
Concluzionând, consider că în actuala reglementare nulitățile nu țin seama de

specificitatea normelor juridice care privesc desfășurarea procesului penal, norme juridice care
sunt, ca în exemplul de mai sus, de ordine publică. De asemenea, consider că nulitățile virtuale
rezultă, pe de o parte, din reglementarea generală privind nerespectarea legii în desfășurarea
procesului penal, iar pe de altă parte, derivă, implicit, dintr-un principiu fundamental al dreptului
procesual penal. În acest din urmă caz, încălcarea drepturilor sau nerespectarea obligațiilor ar
trebui să fie considerate ca atrăgând sancțiunea nulității absolute virtuale.
12 Coord. N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de Procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 693.
77
Nulitatea relativă expresă
Plecând de la cele arătate în prima parte a lucrării, respectiv noutatea introdusă de noul
Cod de procedură penală în sensul existenței, pe lângă nulitățile relative virtuale, și a nulităților
relative exprese, remarc necesitatea clarificării a ceea ce s-a vrut a se prezuma de către legiutor
prin instituirea acestor din urmă nulități, deoarece există și aici diferite opinii atunci când
existența cazului de nulitate relativă este explicit prevăzut în textul legal. Unii autori sunt de
părere că în astfel de cazuri legea prezumă că vătămarea nu se poate înlătura altfel decât prin
anularea actului 13 . S-a exprimat și opinia conform căreia în cazul nulităților relative exprese,
legiuitorul prezumă existența vătămarii14. De asemenea, s-a spus că, în cazul nulităților relative
(probabil cu referire la nulitățile relative exprese), există anumite cazuri de excepție când
vătămarea fiind vădită sau neîndoielnică, nu mai trebuie dovedită15. În cele din urmă, s-a arătat și
soluția de mijloc în sensul că, odată dovedită încălcarea dispoziției legale, sunt prezumate de lege
îndeplinirea și a celorlalte condiții generale ale nulității, respectiv existența vătămării, precum și
a imposibilității acoperirii acesteia altfel decât prin anularea actului16.
Față de opiniile arătate mai sus, sunt de părere că în situația în care norma juridică prevede
explicit că încălcarea dispoziției legale atrage sancțiunea nulității, fiind vorba prin ipoteză de
nulitatea relativă, legiuitorul prezumă în aceste cazuri vătămarea deoarece, pe de o parte, în
dreptul procesual penal român, existența nulităților ca sancțiuni procedurale este strâns legată de
existența vătămării procesuale17. Consecința directă a acestui fapt constă în prezumarea de către
legiuitor, în cazul nulităților absolute, indiferent că acestea sunt exprese sau virtuale, a existenței
unei vătămări. Pe de altă parte, este de esența nulităților exprese ca vătămarea să fie prezumată
de lege.18 Prin urmare, atunci când suntem în prezența unei nulități relative exprese, apreciez că
s-a dorit prezumarea vătămării pentru că în situația în care se constată că un act de procedură a
fost îndeplinit cu încălcarea dispozițiilor legale, pasul următor constă în verificarea existenței
vătămării, prezumate sau dovedite. Abia apoi se cercetează posibilitatea existenței unui alt
remediu, adică posibilitatea de a înlătura vătămarea altfel decât prin anularea actului. În
consecință, într-un astfel de caz, partea interesată nu trebuie să dovedească vătămarea produsă
ca urmare a îndeplinirii actului, aceasta fiind prezumată, ci doar imposibilitatea înlăturării ei altfel
decât prin anularea actului.
Concluzie: În final, conchid prin a spune că este de dorit ca în actualul Cod de procedură
penală să nu se limiteze felul nulităților pentru a nu se ajunge într-un mod forțat la o identitate,
pe de o parte, între nulitățile exprese cu cele absolute, iar pe de altă parte, între nulitățile virtuale
cu cele relative, deoarece, astfel cum am arătat mai sus, se poate argumenta în sensul
subclasificării în absolute și relative atât a nulităților exprese, cât și a celor virtuale.
13 A. Barbu, G. Tudor, A.M. Șinc, op. cit., p. 635.

14 N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura științifică, București, 1974, p. 46.
15 A. Zarafiu, op. cit., Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 276.
16 A. Zarafiu, op. cit., Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 277.
18 Coord. N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 672.
78
Aspecte practice privind dreptul la apărare al suspectului sau inculpatului în

procesul penal
Ana Maria GRIGORE,

Alin BĂDALĂ,
Mirela NECHIFOR,
1. Sancțiunile privind nerespectarea dreptului la apărare
Dreptul la apărare este unul dintre aspectele cele mai importante ce trebuie să
caracterizeze o procedură echitabilă, fiind consacrat atât de legislația internă, prin prevederile art.
10 C.proc.pen., cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prevederile art. 6.
Dreptul la apărare reprezintă ansamblul garanțiilor procesuale acordate de lege părților

sau subiecților procesuali principali în cadrul unui proces penal, în vederea apărării efective a
drepturilor și intereselor legitime ale acestora.
Apărarea se poate exercita fie personal de către acuzat, fie prin avocat ales, fie prin avocat
din oficiu și constă în posibilitatea de a avea acces la dosarul cauzei în vederea consultării acestuia,
de a participa la urmărirea penală și la judecată, de a propune administrarea de probe în condițiile
prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a exercita căi de atac. Astfel, se
realizează o contrapondere puterilor investigative ale statului, de natură a contribui la aflarea
adevărului în cauza penală1.
În ceea ce privește dreptul la asistență juridică, necesitatea instituirii unui astfel de drept
ține de domeniul evidenței. Un profesionist al dreptului alături de o persoană acuzată penal este
destinat să contrabalanseze forța superioară din punct de vedere logistic de care se bucură
procurorii. Acest drept nu cunoaște nicio limitare cu privire la domeniul de incidență. Doar
garantând oricărei persoane, inclusiv celor acuzate de crimele cele mai odioase, dreptul de a se
putea bate de pe picior de egalitate cu acuzarea, statele își pot afirma condiția de stat de drept2.
Orice parte sau subiect procesual principal are dreptul să fie asistat de avocat în orice
procedură penală. În tot cursul procesului penal, organele de urmărire penală sau instanța de
judecată au obligația să asigure părților și subiecților procesuali principali deplina exercitarea a
dreptului la apărare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că este necesar
a fi protejate „nu drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective (...), mai ales în ceea ce
1 Mihail Udroiu, Drept procesual Penal. Parte Generală, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 42.
2 Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, 2008, p. 354.
79
privește dreptul la apărare, având în vedere importanța rolului pe care dreptul la un proces echitabil,
din care derivă, îl joacă într-o societate democratică”3.
Un exemplu practic în care se încălcă dreptul la apărare reiese din situația în care avocatul
ales al inculpatului depune o cerere la organele de urmărire penală prin care își exercită dreptul
prevăzut la art. 92 alin (1) și (2) C.proc.pen., respectiv dreptul să asiste la efectuarea oricărui act
de urmărire penală, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, iar organele de urmărire penală nu
țin cont de această cerere, efectuând acte în dosarul cauzei fără a încunoștința avocatul părții. Într-
o atare situație, se constată că dreptul avocatului este unul teoretic și iluzoriu, deoarece nu și-a
atins finalitatea pentru care a fost instituit, avocatul nefiind anunțat despre efectuarea actelor de
urmărire penală la care legea îi permitea să asiste pentru a asigura apărarea părții.
De asemenea, se constată că la efectuarea unui act de urmărire penală prezenţa

apărătorului îi conferă dreptul de a formula obiecțiuni, potrivit art. 92 alin. (6) C.proc.pen.,
existând însă și posibilitatea permiterii de către procuror să formuleze întrebări cu ocazia audierii
persoanei vătămate şi a martorilor, ceea ce ar conduce la realizarea deplină a garanţiei dreptului
la apărare.
Înfrângerea principiului dreptului la un proces echitabil sub aspectul menţionat nu este

justificată din perspectiva motivului procurorului (de respingere a cererii apărătorului, în sensul
excluderii probelor efectuate fără încunoștințarea sa), care susține că audierile s-au derulat în faţa
sa, starea de fapt a fost complet conturată, iar acuzatul are posibilitatea de a formula eventualele
obiecțiuni în faza de judecată, deoarece declaraţiile pot deveni elemente cheie ale acuzării, fiind
însă obținute cu încălcarea dreptului la apărare.
Astfel, se apreciază că ascultarea persoanei vătămate şi a martorilor în instanţă, cu ocazia

cercetării judecătoreşti, nu poate complini obligaţia procurorului de a efectua toate mijloacele de
probă cu respectarea efectivă a dreptului la apărare. Prin urmare, sancțiunea care intervine constă
în excluderea probelor astfel obținute, fiind îndeplinite condițiile nulității relative, vătămarea
operând asupra garantării dreptului la apărare al părții.
Tot o încălcare a dreptului la apărare este și situația în care un avocat nu poate să discute
cu clientul său și să primească instrucțiuni confidențiale de la acesta fără supraveghere. Într-un
astfel de caz, asistența acestuia își pierde în mare măsură utilitatea, în condițiile în care Convenția
Europeană a Drepturilor Omului vine să garanteze drepturi concrete și efective. Nicio restricție
3 CtEDO, Cauza Artico c. Italiei, hotărâre din 13 mai 1980, p. 33.
80
aplicată relațiilor dintre clienți și avocații acestora, fie că este implicită sau expresă, nu trebuie să
împiedice asistența efectivă din partea unui apărător la care are dreptul un acuzat4.
Facilitățile necesare pentru pregătirea apărării includ dreptul acuzatului de a comunica

liber cu avocatul său, drept care prezintă o importanță deosebită și ridică probleme speciale în
situația persoanelor deținute.
Punerea sub ascultare a conversațiilor telefonice dintre un inculpat și avocatul acestuia,

precum și limitarea repetată a numărului și duratei vizitelor efectuate de avocat inculpatului,
reprezintă alte eventuale încălcări ale dreptului la o asistență efectivă.
Astfel, probele obținute în modalitatea anterior menționată sunt sancționate cu

excluderea lor din dosarul cauzei, potrivit art. 89 alin. (2) C.proc.pen. Această sancțiune este strâns
legată atât de principiul legalității, cât și de principiul loialității administrării probelor, fiind regula
potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop
administrarea cu rea credință a unui mijloc de probă, dacă prin mijloacele folosite se aduce
atingere dreptului a un proces echitabil.
Excluderea este o sancțiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor

administrate cu încălcarea principiilor legalității și loialității. Această sancțiune are un domeniu
de aplicare special, deosebindu-se de sancțiunea nulității ce se aplică numai actelor procesuale
sau procedurale, dar fiind strâns legată de aceasta datorită dispozițiilor art. 102 alin. (3)
C.proc.pen.
Excluderea probelor se dispune în cazul în care se constată o încălcare substanțială și

semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările
concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere
caracterului echitabil al procesului penal.
Această modalitate de încălcare a dreptului la apărare a fost analizată și de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Ocalan împotriva Turciei, hotărâre din 12 mai 2005,
prin care s-a constatat încălcarea art. 6 CtEDO, deoarece „reclamantul nu a beneficiat de asistenţa
unui avocat la reţinerea sa; nu a putut comunica direct cu avocaţii săi, fără ca discuţia să fie
ascultată; a fost în imposibilitate de a accede la dosar până într-un stadiu avansat al procedurii; au
existat restricţii cu privire la numărul şi durata vizitelor avocaţilor săi”.
Prin urmare, în lipsa asigurării unei confidențialități, caracterul echitabil al unei proceduri
penale este grav afectat. Pe de o parte, în măsura în care acuzatul și apărătorul sunt conștienți de
4 CtEDO, cauza Saklnovskiy împotriva Rusiei, hotărâre din 02.11.2010, p. 102.
81
existența supravegherii autorităților, aceștia vor evita cu siguranță ca în conversațiile realizate să

atingă orice punct care ar putea afecta calitatea apărării5. Pe de altă parte, în măsura în care aceștia
nu cunosc existența supravegherii, acuzarea ar ajunge să cunoască strategia apărării, să intre în
posesia unor informații protejate de dreptul la tăcere al inculpatului, ceea ce aduce atingere
principiului egalității armelor.
În ipoteza în care cineva ar încerca să justifice utilitatea unor astfel de măsuri de

supraveghere, singura măsură echivalentă care ar putea fi luată în considerare pentru asigurarea
egalității armelor, ar fi aceea ca acuzatului să i se permită interceptarea convorbirilor între
organele de urmărire penală. Cum această din urmă măsură este greu de acceptat, nu rămâne
decât să se respecte confidențialitatea dintre avocat și clientul său pentru ca astfel să se asigure
egalitatea armelor și o apărare efectivă6.
În concluzie, garantarea dreptului de apărare în procesul penal, ca principiu fundamental

al dreptului procesual, nu poate fi abordat decât în conexiune cu celelalte principii fundamentale
care guvernează această ramură de drept și implicit procesul penal.
Procesul penal se desfășoară pe baza principiilor aflării adevărului, al egalității

persoanelor în fața legii, al egalității armelor și al prezumției de nevinovăție. Drept urmare, se
impune, în mod necesar, ca pe tot parcursul procesului penal să se asigure dreptul de apărare, iar
nerespectarea acestuia să fie sancționată prin mijloacele prevăzute de lege.
2. Asistarea lipsită de participare – dezbatere asupra contradictorialității în cursul

urmăririi penale
Pronunțându-se asupra constituționalității textului legal ce prevedea dreptul apărătorului

învinuitului sau inculpatului „să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică
audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului”, Curtea Constituțională a ales să sublinieze
faptul că apărătorul inculpatului are dreptul de a asista, iar nu dreptul de a participa la efectuarea
actelor de urmărire penală. Deși textul legal care a fost supus dezbaterilor Curtii Constituționale
se regăsea printre prevederile Codului de procedură penală de la 1969, considerăm că cele
învederate prezintă interes și în contextul actualului Cod de procedură penală, în condițiile în care
și această reglementare consfințește dreptul apărătorului inculpatului de a asista la efectuarea
actelor de urmărire penală.
Totodată, în privința existenței unor elemente de contradictorialitate în faza de urmărire

penală, Curtea Constituțională a statuat că „urmărirea penală a procesului penal are caracteristicile
5CtEDO, cauza Modarca împotriva Moldovei, hotărâre din 10 mai 2007.

6Radu Chiriță, op.cit., p. 358.
82
sale juridice şi, corespunzător acestora, şi reglementarea adecvată” și „caracteristicile fazei de

judecată a procesului penal, nu se regăsesc şi în faza de urmărire penală”.
Decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007, citată anterior, pledează în favoarea unei lipse de
contradictorialitate în faza de urmărire penală și caracterizează rolul apărătorului care asistă la
efectuarea unui act de urmărire penală ca fiind unul predominant pasiv. Astfel, apărătorul ar fi
lipsit de posibilitatea de a formula cereri, de a interacționa cu ceilalți participanți, de a adresa
întrebări și de a face obiecțiuni, acțiunile acestuia înscriindu-se în peisajul lipsei de
contradictorialitate ce ar trebui să caracterizeze faza urmăririi penale.
Având în vedere limitele pe care Curtea Constituțională a ales să le traseze prin

interpretarea menționată anterior asupra întinderii dreptului apărătorului inculpatului de
asistare la actele de urmărire penală, considerăm oportună o dezbatere asupra modului în care
noile dispoziții de procedură penală confirmă sau se îndepărtează de liniile trasate de legislația
anterioară.
Principala problemă ce trebuie abordată este legată de definirea rolului apărătorului

inculpatului în momentul asistării la efectuarea actelor de urmărire penală, limitele impuse
acestuia și instrumentele de care acesta dispune pentru exercitarea dreptului la apărare.
Analiza textului de lege în sine nu pare să conducă spre o concluzie tranșantă. Articolul 92
din Codul de procedură penală prevede dreptul avocatului inculpatului de a asista la efectuarea
oricărui act de urmărire penală, statuând că în cazul în care acesta este prezent la efectuarea unui
act de urmărire penală, actul va conține mențiuni legate de participarea acestuia și despre
eventualele obiecțiuni formulate.
Ca și în vechea reglementare, exprimarea este vagă și nu conține precizări care să conducă

la concluzia certă că apărătorul este îndreptățit să participe activ la activitatea desfășurată, să
formuleze cereri și întrebări care să confere actelor de urmărire penală caracter contradictoriu.
Considerăm totuși că analiza mecanismelor prevăzute de noua legislație în materie de

procedură penală conduc la concluzia că asistarea apărătorului inculpatului la efectuarea actelor
de urmărire penală îmbracă un caracter contradictoriu și că acesta ar dispune de posibilitatea
formulării de întrebări, ridicării unor obiecțiuni și adresării de cereri.
În cadrul procesului penal contradictorialitatea este de natură să asigure o participare

activă a părților în apărarea drepturilor lor, să permită dovedirea propriilor susțineri și
combaterea susținerilor părții adverse punând în comun inițiativa părților și activitatea instanței
în scopul dezlegării împrejurărilor cauzei. Principiul contradictorialității este de natură să
83
permită părților dezbaterea materialului probator și a împrejurărilor relevate de acesta, dar și de

a obține concursul părților la obținerea de probe.
Deși este, în principiu, caracteristic fazei de judecată, principiul contradictorialității se

intersectează cu diverse episoade ale fazei de urmărire penală. Profund nepublică, faza de
urmărire penală nu este secretă, părțile și subiecții procesuali sunt angrenați în procesul de
obținere a probelor, acestea propun administrarea de probatorii, formulează cereri și își
manifestă voința.
Totuși, de ce ar fi nevoie de contradictorialitate într-un moment precum audierea unui

martor sau în cazul unei identificări de pe planșă fotografică în cadrul fazei de urmărire penală, în
condițiile în care martorul va fi audiat și în fața instanței, moment în care apărătorul său va
dispune de posibilitatea adresării de întrebări?
Răspunsul la această întrebare este dat de faptul că, deși sunt esențiale pentru
soluționarea cauzei, există cazuri de excepție în care unele probe nu vor mai fi readministrate în
faza cercetării judecătorești.
Astfel de excepții sunt prevăzute de art. 374 alin. (7) C. proc. pen., în virtutea căruia
probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se
readministrează în cursul cercetării judecătorești, la fel cum art. 374 alin. (4) C. proc. pen. acordă
posibilitatea inculpatului de a solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate
în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de către părți. Este evident că renunțarea
la readministrarea probei reprezintă un act de voință al inculpatului care fie nu a identificat
elemente ce trebuie contestate, fie își asumă privarea de eventualele obiecțiuni pe care le-ar fi
putut ridica chiar în timpul readministrării. Totuși, dacă am admite lipsa de contradictorialitate
în cazul participării apărătorului inculpatului la desfășurarea actelor de urmărire penală,
considerăm că instanța de judecată ar fi lipsită de o dezbatere contradictorie asupra probelor, în
cazul în care inculpatul, optând pentru o anumită strategie procesuală, alege să nu mai conteste și
să dezbată probe administrate la care, în mod normal, ar fi ridicat obiecțiuni pe parcursul
urmăririi penale.
Pentru argumentarea necesității contradictorialității în faza de urmărire penală, este

evocatoare studierea modului în care legiuitorul alege să abordeze problematica privind
imposibilitatea fizică de readministrare a probelor. Art. 308 C. proc. pen., prevede procedura
audierii anticipate, ce constituie un remediu în cazul proceselor penale în care există riscul ca
persoana vătămată, partea civilă sau martorii să nu mai poată fi audiați în cursul judecății,
propunând ca aceste persoane să poată fi audiate, în condiții de contradictorialitate, în fața
84
judecătorului de drepturi și libertăți. Trebuie subliniat că această procedură se desfășoară cu

citarea inculpatului sau suspectului și că, deși are loc în fața unui judecător, procedura nu are
drept scop expunerea depozițiilor în fața acestuia în scopul convingerii lui asupra unor fapte, ci
tocmai fixarea unei declarații date în condiții de contradictorialitate asupra căreia inculpatul sau
suspectul să nu mai aibă de formulat obiecțiuni ulterioare. Prin urmare, dacă Codul de procedură
penală nu se opune, ba chiar pledează pentru administrarea în contradictoriu a probelor încă din
fazele timpurii ale procesului penal, nu există rațiuni pentru care apărătorului inculpatului i s-ar
nega o participare activă la efectuarea unui act de urmărire penală. Trebuie, de asemenea,
menționat că, în timp ce procedura audierii anticipate vine să prevină riscul imposibilității
ulterioare de reaudiere a persoanelor, având la bază date concrete care conturează un asemenea
context, o asistare activă și în contradictoriu a apărătorului inculpatului la efectuarea actelor de
urmărire penală ar preîntâmpina chiar și riscurile supravenite în calea readministrării
probatoriului.
În acestă dezbatere legată de importanța lărgirii mijloacelor de care dispune apărătorul

inculpatului în momentul asistării la efectuarea actelor de urmărire penală trebuie avută în vedere
greutatea pe care legislația în vigoare o acordă delimitării poziției pe care o ocupă persoana vizată
de urmărirea penală și prerogativele de care aceasta se bucură. Se observă că normele tind să
confere dreptul inculpatului, singur sau prin asistență de specialitate, să își apere interesele și să
pună în discuție faptele reținute, probele sau legalitatea actelor, încă din momentul în care se
formulează o acuzație penală împotriva sa.
Astfel, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1969, când consultarea
neîngrădită a dosarului de urmărire penală era posibilă în cadrul procedurii prezentării
materialului de urmărire penală (art. 250-254 C.proc.pen. 1969), art. 94 C. proc. pen. prevede
dreptul apărătorului suspectului sau inculpatului de a consulta dosarul pe tot parcursul
procesului penal. Acest text de lege recunoaște dreptul apărătorului suspectului sau inculpatului
de a lua act de probele administrate în cauză, punându-i acestuia la dispoziție date pentru
exercitarea dreptului la apărare chiar înainte de începerea judecății. Totodată, pe aceeași linie,
suspectul, inculpatul și implicit apărătorul acestora, beneficiază de dreptul de a propune
administrarea de probe, de a pune concluzii și de a formula cereri și plângeri, fără ca exercitarea
acestor prerogative să fie cenzurată în funcție de momentul procesual.
Prin urmare, în condițiile în care apanajul mijloacelor procesuale de care dispune

apărătorul suspectului și inculpatului este atât de amplu, pentru a facilita existența
contradictorialității în faza de urmărire penală, nu există o rațiune pentru care tocmai în
85
momentul în care apărătorul inculpatului asistă la efectuarea actelor de urmărire penală,

adresarea de întrebări, ridicarea de obiecțiuni și formularea de cereri să fie restricționate.
Un exemplu de situație care ilustrează că a considera asistarea apărătorului inculpatului

la efectuarea actelor de urmărire penală predominant pasivă este o abordare greșită îl constituie
îndelung dezbătuta problemă a imposibilității apărătorului de a adresa întrebări persoanei
audiate. Astfel, în cazul în care apărătorul inculpatului care asistă la audierea unei persoane
solicită organului judiciar să formuleze o întrebare pentru lămurirea unui anumit aspect și această
solicitare este respinsă, apărătorul inculpatului dispune de posibilitatea formulării ulterioare a
unei cereri scrise prin care va solicita audierea respectivei persoane. În continuare, în cazul în care
întrebarea formulată nu intră sub incidența unuia dintre cazurile de inadmisibilitate prevăzute de
art. 100 alin. 4 C. proc. pen., organul judiciar va admite cererea și va proceda tocmai la
readministrarea probei pe care inițial a respins-o. Considerăm că în cadrul unei legislații
procesual penale care militează pentru celeritate și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil,
plasarea într-un cerc vicios precum cel prezentat anterior nu-și găseste locul.
În demersul legitimării unei participări active a apărătorului suspectului sau inculpatului

la efectuarea actelor de urmărire penală, considerăm că trebuie avut în vedere obiectul urmăririi
penale, precum și obligațiile organelor judiciare. Art. 285 C. proc. pen. statuează că urmărirea
penală are ca obiect strângerea de probe, pe baza cărora se va stabili dacă este cazul să se dispună
sau nu trimiterea în judecată. Norma menționată anterior nu poate conduce decât la concluzia că,
înainte ca probele să fie aduse în fața unui judecător care să decidă asupra capacității acestora de
a atrage răspunderea penală a inculpatului, acestea trebuie să conducă procurorul la convingerea
preliminară că este cazul ca inculpatul să fie trimis în judecată. Aceeași apreciere a procurorului
asupra probelor, anterioară trimiterii în judecată și de asemenea hotărâtoare, există în cazul
soluției de renunțare la urmărirea penală, prevăzută de art. 318 C. proc. pen. Astfel, admițând că
administrarea probelor în faza de judecată, guvernată de principiul contradictorialității, este
indispensabilă pentru asigurarea unui proces echitabil, este evident că aceeași
contradictorialitate manifestată în cadrul efectuării actelor de urmărire penală ar fi de natură să
asigure o apreciere bine fundamentată a soluțiilor de netrimitere în judecată, sau, dimpotrivă,
pentru emiterea actului de trimitere în judecată.
Totodată, urmând același raționament, în cazul procedurilor desfășurate în fața

judecătorului de cameră preliminară cum sunt confirmarea soluției de renunțare la urmărirea
penală și plângerea împotriva soluției de clasare, probele administrate anterior în prezența activă
a apărătorului suspectului sau inculpatului ar fi de natură să asigure o fundamentare solidă a
86
soluției pronunțate. Această observație se impune a fi făcută cu atât mai mult cu cât în cadrul
acestor proceduri părțile nu pot administra decât proba cu înscrisuri.
Un alt argument în favoarea contradictorialității administrării actelor de urmărire penală

este chiar existența în cadrul procedurii penale a unor procedee probatorii a căror
contradictorialitate este evidentă, deși au loc în faza de urmărire penală. Este cazul procedeului
probatoriu al expertizei, în cadrul căruia obligația asigurării contradictorialității este clar
reglementată. În acest sens, în cadrul procedurii efectuării expertizei, organul de urmărire penală
fixează un termen la care sunt citate părțile și subiecții procesuali principali, aceste persoane fiind
libere să facă observații cu privire la obiectivele ce trebuie atinse de expert. În același timp, atunci
când este posibil, părțile pot participa la efectuarea expertizei și pot solicita chiar numirea unui
expert parte. Procedura efectuării expertizei este unul dintre actele de urmărire penală care
impune implicarea activă a inculpatului și a apărătorului acestuia și care dovedește importanța
administrării probelor cu unele accente de contradictorialitate.
Considerăm totuși că ar trebui menționată necesitatea fixării unor limite ale acțiunilor
apărătorului inculpatului care asistă la efectuarea actelor de urmărire penală ce se nasc tocmai
din specificul fazei de urmărire penală. Dreptul apărătorului suspectului sau inculpatului de
asistare la efectuarea actelor de urmărire penală nu este unul absolut și organele judiciare ar
trebui să manifeste prudență în ceea ce privește un eventual abuz de drept al apărătorilor.
Sesizând importanța efectuării discrete și cu operativitate a unor acte de urmărire penală,

precum și dificultățile expunerii totale a strategiilor organelor de anchetă, legiuitorul a menționat
în mod expres cazurile în care asistarea apărătorului inculpatului la efectuarea actelor de
urmărire penală nu este permisă. Art. 92 C. proc. pen. prevede cele două cazuri în care apărătorul
suspectului sau inculpatului nu are dreptul să fie înștiințat despre efectuarea actelor de urmărire
penală și de a asista la acestea, utilizarea metodelor speciale de supraveghere și perchezițiile
corporale și ale vehiculelor. Cele două excepții prevăzute expres vin din considerente de ordin
practic. Ar fi de-a dreptul inutilă supravegherea prin mijloace tehnice a suspectului pentru
obținerea de probe dacă apărătorul acestuia ar cunoaște intenția organelor judiciare, la fel cum
surprinderea în flagrant a făptuitorilor ar fi irealizabilă în condițiile în care intenția anchetatorilor
ar fi deconspirată.
Deși nu se regăsesc expres prevăzute de Codul de procedură penală, apreciez că există

situații în care asistarea apărătorului inculpatului la efectuarea actelor de urmărire penală și
implicit anunțarea acestuia asupra momentului efectuării actului ar zădărnici chiar scopul
procedurii în sine. În acest sens ar trebui menționată procedura efectuării percheziției domiciliare
și în special efectuarea acestei proceduri în cazuri în care există suspiciunea că se vor face
87
pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor. În această situație, o anunțare în
prealabil a apărătorului asupra intenției de căutare de probe relevante în spații aflate în
stăpânirea suspectului nu ar conduce decât la dispariția mijloacelor de probă. La această concluzie
conduc și argumente de text precum art. 158 alin. 5 C. proc. pen., care prevede că solicitarea de
încuviințare a efectuării unei percheziții domiciliare se judecă fără citarea părților, precum și art.
159 alin. 14 lit. a) C. proc. pen. care menționează că, în cazul în care este evident că se fac pregătiri
pentru distrugerea probelor, percheziția domiciliară poate începe indiferent de prezența unui
apărător.
Totodată, considerăm că este în sarcina exclusivă a organelor judiciare care efectuează

actul de urmărire penală trasarea în prealabil a unor limite clare între care trebuie să se încadreze
acțiunile apărătorului suspectului sau inculpatului. În acest sens, organele de urmărire penală ar
trebui să se asigure că apărătorul nu va intimida sau pune presiune pe ceilalți participanți, că
prezența acestuia nu va conduce la alterarea probelor și că acțiunile acestuia nu sunt de natură să
împiedice efectuarea actului de urmărire penală. În ceea ce privește solicitările spontane ale
apărătorului de formulare a unor întrebări sau de administrare a unui anumit probatoriu,
considerăm că acestea trebuie să treacă prin filtrul organului de urmărire penală care, în limitele
prevăzute de art. 100 alin 4 C. proc. pen., va decide asupra utilității și admisibilității solicitărilor.
Apreciez că asistarea activă a apărătorului inculpatului la efectuarea actelor de urmărire

penală nu este de natură să împiedice efectuarea urmăririi penale, ci reprezintă un aspect capabil
să conducă la asigurarea deplină a dreptului la apărare, precum și la consolidarea rezultatelor
fazei de urmărire penală.
3. Câteva aspecte privind dreptul suspectului sau inculpatului de a beneficia de timpul și

înlesnirile necesare pregătirii apărării în cursul urmăririi penale
Importanța dreptului suspectului sau inculpatului de a beneficia de timpul și înlesnirile

necesare pregătirii apărării în faza de urmărire penală este susținută, în principal, de faptul că în
acest stadiu procesual se fixează cadrul în care va fi examinată infracțiunea ce constituie obiectul
cauzei și se administrează probele care pot sta la baza pronunțării unei soluții de condamnare.
Această componentă a dreptului la apărare se îngrijește și de faptul că suspectul sau inculpatul ar
putea avea un adevărat șoc la momentul informării cu privire la învinuirea ce i se aduce, fără a
putea invoca în apărare aspecte esențiale ce ar combate acuzațiile. Astfel, după aducerea la
cunoștință a faptei pentru care este cercetat se impune acordarea unui interval de timp rezonabil
pentru pregătirea apărării – mai ales în situația în care materialul probator este unul bogat și
dosarul unul voluminos. Timpul acordat ar trebui să acopere și posibilitatea ca cel acuzat să poată
apela la serviciile unui avocat.
88
Legislația în vigoare nu prevede un termen minimal care să fie acordat persoanei acuzate
pentru a-și pregăti apărarea. Timpul necesar pregătirii apărării este apreciat în concret de organul
judiciar raportat la obiectul cauzei. De asemenea, nici criteriile în baza căruia acesta se apreciază
nu sunt reglementate expres, iar organul judiciar competent trebuie să adere la o modalitate care
să nu fie arbitrară acuzatului, să țină cont de situația acestuia, de natura procesului, de stadiul
procedurii, de complexitatea cauzei, de inconvenientele ce se pot ivi în administrarea probelor
etc. Deși este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care
să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale
ale suspectului/inculpatului, dar nici nu trebuie să se transforme într-o modalitate de tergiversare
a soluționării dosarului.
Respectarea unui anumit interval de timp între aducerea la cunoștință a acuzației și

trimiterea în judecată – în special, în situația infracțiunii flagrante, ar putea reprezenta o primă
soluție sub aspectul termenului necesar pregătirii apărării. În aceeași ordine de idei, Curtea
Constituțională – prin Decizia nr. 336/30.04.2015 – a stabilit că în cazurile în care propunerea de
prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei
măsurii, intervalul de timp rămas până la soluționarea propunerii este insuficient pentru
pregătirea unei apărări efective.
Sub aspectul înlesnirilor necesare pregătirii apărării, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Makhfi împotriva Franței,
paragraful 40, a decis că atunci când acuzatul se află în detenție provizorie, noțiunea de înlesniri
poate include și condițiile de detenție care trebuie să îi permită să citească și să scrie, pentru a se
putea concentra suficient asupra pregătirii apărării, și, în toate cazurile, durata procedurii, care
nu trebuie să pună acuzatul și avocatul său în situația de a participa la proces în stare de oboseală
excesivă.
O altă facilitate implică accesul la dosar, inclusiv în faza de urmărire penală. Potrivit art.
94 alin. 4 C.proc.pen, în această fază procesuală, procurorul poate restricționa motivat consultarea
dosarului în situația în care apreciază că accesul persoanei acuzate la dosar poate aduce atingere
bunei desfășurări a urmăririi penale. În privința inculpatului, se prevede o perioadă maximă
pentru care restricționarea poate fi dispusă, însă nu și pentru suspect. Motivele care atrag
restricționarea accesului la dosar sunt lăsate la aprecierea organului judiciar, însă dacă se
pornește de la premisa că accesul la dosar asigură și principiul egalității armelor, această limitare
adusă dreptului la apărare ar trebui să constituie o excepție în practică, să fie temeinic
argumentată și să nu se rezume la caracterul secret la urmării penale. O excepție de la posibilitatea
procurorului de a restricționa motivat consultarea dosarului este prevăzută de art. 94 alin. 7 din
89
C.proc.pen. în sensul că avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul
dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi
libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi.
O ipoteză care se poate ivi în practica judiciară o constituie nesoluționarea unei cereri de
consultare a dosarului sau soluționarea deficitară a acesteia (soluționarea tardivă a cererii,
amânarea consultării dosarului, încuviințarea unei durate nerezonabile raportat la
complexitatea/volumul dosarului, permiterea accesului la dosar după administrarea probelor
deși a fost solicitat într-un stadiu incipient etc.). Această metodă nu constituie o metodă adecvată
de gestionare a cauzei și poate aduce atingere substanței dreptului la apărare în măsura în care
nu este strict necesară și nu urmărește buna desfășurare a urmăririi penale.
O altă ipoteză este reprezentată de neacordarea timpului și a înlesnirilor necesare

pregătirii apărării în situația extinderii urmăririi penale cu privire la alte fapte sau în situația
schimbării încadrării juridice. Astfel, dispozițiile art. 311 alin. 3 C.proc.pen. statuează obligația
organului judiciar de a informa persoana acuzată cu privire la faptele noi / la noua încadrare
juridică, însă nu reglementează în mod expres acordarea posibilității suspectului/inculpatului de
a-și pregăti apărarea în această situație. Corelativ dreptului reglementat de art. 386 C.proc.pen. în
cursul judecății, organul judiciar are obligația de a asigura suspectului/inculpatului dreptul la
apărare pe tot parcursul urmăririi penale, inclusiv în situația menționată. Așadar, pe lângă faptul
că acuzatul trebuie informat în mod corespunzător despre orice schimbare apărută în privința
învinuirii aduse, acesta trebuie să aibă și posibilitatea efectivă de a combate acuzația.
Desemnarea succesivă a mai multor avocați care să asiste persoana acuzată pe parcursul
urmăririi penale atrage după sine o necesitate de studiere a dosarului cauzei, care implică un
anumit interval de timp. În cazul desemnării unui avocat din oficiu, exigențele impuse de dreptul
la apărare ar fi mai fidel respectate prin menținerea aceluiași avocat pe parcursul întregului
proces, care să fie înlăturat doar de eventualii avocați aleși ai suspectului/inculpatului. O situație
ce s-ar putea ivi în practica judiciară ar fi conduita inculpatului de a angaja succesiv mai mulți
avocați, de fiecare dată unul diferit și imediat înainte de efectuarea unui act care necesită asistarea
acestuia de un avocat sau pentru care există o cerere în acest sens. Pe parcursul judecății,
dispozițiile art. 356 alin. 3 și 4 C.proc.pen. prevăd posibilitatea acordării unui termen pentru
pregătirea apărării, iar pe parcursul urmăririi penale prevederile art. 92 alin. 8 C.proc.pen.
reglementează dreptul general al avocatului suspectului sau inculpatului de a beneficia de timpul
și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective, însă fără a reglementa
în mod expres o anumită modalitate. În acest caz, posibilitatea și limitele respectării dreptului la
apărare ar fi influențate de urgența ce o reclamă efectuarea actului și de necesitatea respectării
90
unui termen rezonabil pentru soluționarea cauzei. Abuzarea de acest drept ar putea justifica pe
deplin respingerea solicitării, însă organul judiciar trebuie să motiveze temeinic soluția sa de
respingere pentru a evita ulterior un caz de exludere a probei sau de anulare a actului.
Posibilitatea apărătorului suspectului/inculpatului de a asista la efectuarea actelor de

urmărire penală reprezintă o îmbunătățire adusă în legislația națională pentru realizarea unei
apărări efective. Acest aspect este reglementat ca fiind un drept al avocatului
suspectului/inculpatului (art. 92 C.proc.pen.) și atrage sancțiunea nulității relative în caz de
nerespectare. Astfel, în situația existenței unei cereri formulate de avocat, textul de lege vizat
incumbă obligația organului de urmărire penală de a aduce la cunoștință data și ora efectuării
actului de urmărire penală. O observație ce ar putea fi adusă este necesitatea indicării și locului
de efectuare a actului dat fiind faptul că acesta poate fi efectuat și în afara sediului organului de
urmărire penală.
Sancțiunea încălcării dreptului la apărare este nulitatea relativă care este antrenată numai
atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părților ori ale subiecților procesuali
principali și care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, în condițiile art. 282
alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepție fac situațiile particulare reglementate în Codul
de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare
la prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii
şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți,
atunci când asistența este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate
fi invocată în condițiile art. 281 alin. (4) din același cod.
Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care constată o încălcare substanţială şi

semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările
concrete ale cauzei, face ca menţinerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere
caracterului echitabil al procesului penal. Legiuitorul a instituit prezumţia absolută că va fi adusă
întotdeauna atingere caracterului echitabil al procesului penal în condiţiile în care probele sunt
obţinute prin tortură, tratamente inumane sau degradante, în timp ce, în cazul probelor obţinute
în mod nelegal, acestea vor fi excluse doar dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat
administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută
ori relativă. Excluderea probelor nu este o sancțiune de sine stătătoare, ci este un efect al
constatării nulității mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar.
În consecință, pentru a se dispune excluderea unei probe, trebuie constatat că aceasta a

fost obținută în mod nelegal, iar pentru a se constata că proba a fost nelegal obținută, trebuie să
se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin
91
intermediul căruia proba a fost obiectivată. Pe de altă parte, pentru a se constata nulitatea relativă
a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana
interesată, într-un anumit interval procesual, iar neinvocarea sau invocarea tardivă a nulității
atrage menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu și, pe cale de consecință,
face imposibilă excluderea probei.
92
Este posibilă împăcarea asupra unui act material al infracțiunii continuate?
Gabriel TUDOROAIA,
Instituția împăcării1, atunci când aplicabilitatea sa trebuie să fie analizată prin raportare
la un act material constituent al unei infracțiuni continuate, poate fi privită ca operând în două
modalități distincte. Astfel, fie împăcarea trebuie să privească toate actele materiale pentru ca
aceasta să-și producă efectul de înlăturare a răspunderii penale cu privire la infracțiunea
respectivă, fiind fără efecte o împăcare cu privire la un singur act material, fie împăcarea poate
privi și un singur act material, având drept efect scoaterea acestuia din componența infracțiunii
continuate.
Legiuitorul nu a prevăzut expres care dintre cele două modalități este aplicabilă. De altfel,
atât prevederile legale cu privire la împăcare, cât și cele referitoare la infracțiunea continuată sunt
succinte, astfel că a rămas în sarcina literaturii de specialitate și a jurisprudenței să stabilească în
mare parte conținutul și modalitatea de aplicare a celor două instituții de drept penal.
Soluționarea problemei privind posibilitatea împăcării pentru un singur act material

constituent al infracțiunii continuate este strâns legată de caracteristicile acestei forme a
infracțiunii.
În literatura de specialitate2 și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului3 s-a

arătat că infracțiunea continuată a luat naștere în Italia secolelor XVI - XVII, din motive umanitare,
pentru a pondera regula de drept roman excesiv de severă, aplicabilă concursului de infracțiuni,
quod criminae tot poenae, care consacra suma materială a tuturor pedepselor, iar de-a lungul
timpului au fost formulate un număr de trei teorii cu privire la natura acesteia, respectiv teoria
ficțiunii, teoria realității naturale și teoria unității juridice.
Teoria inițială, cea a ficțiunii, presupunea existența unei pluralități de infracțiuni, dar
acestea formau o singură infracțiune ca urmare a unei ficțiuni juridice. Conform acestei teorii,
efectele săvârșirii unei infracțiuni în forma continuată priveau doar pedeapsa aplicată, celelalte
instituții ale dreptului penal aplicându-se individual fiecărei acțiuni componente, acestea fiind
considerate infracțiuni distincte. Singurul scop pentru crearea instituției avut în vedere a fost
aplicarea unei pedepse mai blânde infractorului.
1 În Codul penal din 1969 instituția era reglementată de art. 132 și purta numele de „împăcarea părților”, în vechea
reglementare persoana vătămată fiind considerată o parte a procesului penal;
2 Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 39-41;
3 CtEDO, Cauza Rohlena contra Republicii Cehia, Hotărârea Marii Camere din 27.01.2015, nr. 59552/08, paragraful 30.
93
Teoria unității naturale considera că infracțiunea continuată este o realitate bazată pe

rezoluție, acțiune și rezultate unice. Se aprecia că ar fi de fapt vorba despre o acțiune unică,
executată gradual. Potrivit teoriei mai sus menționate, nu ar exista nicio diferență între
infracțiunea continuată și infracțiunea comisă în forma unității naturale colective, fiind irelevant
intervalul de timp dintre actele componente.
Ultima teorie, cea a unității juridice, a fost dezvoltată de doctrina germană, iar potrivit
acesteia, infracțiunea continuată este o realitate juridică, o creație a dreptului ce reduce o
pluralitate de acțiuni la un singur fapt juridic. Rațiunea sa rezidă în considerente de politică penală
și de utilitate practică, astfel că aplicarea sa se va realiza indiferent dacă îi este favorabilă sau
defavorabilă făptuitorului.
Cea din urmă teorie enunțată a fost și cea îmbrățișată de legiuitorul român, aspect ce
rezultă din definiția infracțiunii continuate care are în vedere mai multe acțiuni/inacțiuni, nu de
mai multe acte, așa cum ar trebui dacă ar fi cazul celei de-a doua teorii, iar excluderea primei teorii
rezultă din prevederea expresă din Codul penal cu privire la modul de operare al prescripției în
cazul infracțiunii continuate, respectiv de la momentul epuizării sale, și nu individual pentru
fiecare act material în parte.
Prin urmare, infracțiunea continuată s-a îndepărtat de interpretarea sa inițială și a devenit

o veritabilă instituție de drept penal de sine stătătoare, cu reguli proprii de funcționare,
independentă de concursul de infracțiuni.
În continuare, însă, se consideră 4 că aceasta reprezintă o excepție de la aplicarea

tratamentului sancționator prevăzut pentru concursul de infracțiuni. De altfel, Codul penal actual
a introdus condiția unității de subiect pasiv5, atât pentru a pune capăt controverselor din doctrină
referitoare la obligația îndeplinirii și a acestei condiții, cât și pentru ca infracțiunea continuată să
rămână o excepție, să nu își găsească aplicabilitatea într-o gamă largă de situații, tentație care s-a
mărit odată cu înăsprirea regimului sancționar al concursului de infracțiuni.
Potrivit legislației actuale, infracțiunea continuată este prevăzută de art. 35 alin. (1) din
Codul penal și reprezintă unul dintre cazurile de unitate legală a infracțiunii. Prin voința
legiuitorului, mai multe infracțiuni omogene, legate printr-o rezoluție unică a autorului, își pierd
individualitatea și devin împreună o singură infracțiune în formă continuată. Acțiunile antisociale
4Viorel Pașca, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 275.
5Curtea Constituțională, prin decizia nr. 368 din 30.05.2017, a declarat neconstituțional textul ce prevedea necesitatea
subiectului pasiv unic.
94
ale făptuitorului, care în lipsa prevederii legale respective ar fi fost fiecare infracțiuni de sine
stătătoare, reprezintă actele materiale constituente ale infracțiunii continuate.
În literatura de specialitate6 s-a arătat că analizarea conceptului de infracțiune continuată

trebuie să se facă prin raportare la infracțiune, ca fapt material, nu la norma de incriminare.
Punctul de plecare îl reprezintă faptele concrete care, săvârșite în modalitatea arătată de lege,
constituie per ansamblu o singură infracțiune, nefiind cazul de o incriminare continuată.
Continuitatea infracțiunii este dată de modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, nu de modul
de redactare a normei de incriminare. Aceasta din urmă descrie fapta din perspectiva unui singur
act material, nu a unei multitudini de acte materiale care să prezintă trăsăturile unei singure
infracțiuni. Atunci când legiuitorul a dorit, a specificat în concret necesitatea repetării acțiunilor
(caracterul de „continuitate” fiind astfel dat de însăși norma de incriminare), dar infracțiunile
astfel descrise nu au devenit continuate prin modalitatea de descriere a lor în norma de
incriminare, ci se încadrează în categoria infracțiunilor de simplă repetare sau de obicei, după caz.
Liantul actelor materiale constituente îl reprezintă voința unică a făptuitorului la

momentul luării deciziei de comitere a infracțiunilor. Acesta, anterior săvârșirii primului act
material, își prefigurează, în linii generale, săvârșirea respectivelor fapte (omogene) în vederea
atingerii unui scop final. Scopul urmează a fi atins prin acțiunea concertată a tuturor faptelor
prefigurate. Astfel, chiar dacă fiecare acțiune în parte are un scop imediat, autorul urmărește și un
scop mediat, fiind urmarea principală dorită a se produce. Existența scopului mediat la săvârșirea
tuturor actelor materiale determină rezoluția infracțională unică a autorului, ccea ce conduce la
considerarea lor ca un tot unitar, respectiv o infracțiune continuată.
Importanța scopului final urmărit de făptuitor a fost relevată și de literatura de

specialitate7 dezvoltată pe vechea reglementare, dar cu aplicabilitate în continuare. Pornind de la
necesitatea existenței unei rezoluții unice, păstrate de-a lungul întregii activități infracționale și
presupunând un scop final unic, s-a realizat și o analiză a posibilității existenței infracțiunii
continuate în funcție de obiectul juridic atins. Astfel, dacă actele materiale sunt săvârșite
împotriva mai multor persoane fizice, doctrina majoritară s-a oprit asupra inexistenței unui
caracter continuat al infracțiunii cu motivarea că pluralitatea persoanelor asupra cărora se
exercită actele materiale multiple exclude posibilitatea unei rezoluții infracționale unice, motivele
care îl determină pe făptuitor fiind strâns legate de o anumită persoană, neputând fi astfel o
rezoluție unică atunci când sunt mai multe persoane vătămate.
6 Grigore Sabău, Infracțiunea continuată. Diferențieri de alte instituții juridico-penale în Revista de Drept penal, anul XIV
nr. 4, București, 2007, p. 100.
7 Constantin Duvac, Pluralitatea aparentă de infracțiuni, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 132-136; Grigore
Sabău, op. cit., p. 102; Viorel Pașca, op.cit., p. 275.
95
Nu la fel se întâmplă în situația în care infracțiunea aduce atingere patrimoniului mai

multor persoane atunci când, indiferent de multitudinea de patrimonii afectate, infracțiunea își
păstrează caracterul de continuată. Soluția s-a justificat prin neimportanța subiectului pasiv în
asemenea cazuri, întrucât rezultatul produs este unul global, prin cumularea câștigurilor și a
prejudiciilor, totodată în mintea autorului prefigurându-se un rezultat final unitar.
Unitatea infracțiunii continuate, derivat al rezoluției infracționale unice prin urmărirea

unui scop mediat unic, este relevată și de abordarea practicii judiciare de stabilire a urmărilor
produse de infracțiune prin considerarea prejudiciului total creat de actele materiale.
Astfel, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii nr.
14/2006 s-a statuat că „în cazul infracțiunilor continuate, caracterul de consecințe deosebit de
grave se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau
juridice, prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează elementul material al laturii
obiective a infracțiunii”.
De asemenea, într-o decizie de speță, instanța supremă a arătat că „paguba cauzată prin
infracțiune continuată este constituită din totalul daunelor materiale provocate prin acțiunile sau
inacțiunile componente, indiferent dacă există constituire de parte civilă pentru întreaga pagubă
sau dacă numai o parte dintre persoanele vătămate sunt cunoscute și participă ca părți civile în
proces”8.
Importanța scopului final urmărit de autor reiese și în situația în care unele dintre actele
materiale rămân în stadiul de tentativă. Infracțiunea continuată privește repetarea unor procese
execuționale, fie ele acțiuni, fie inacțiuni. Fiecare dintre acestea are un rezultat propriu, fiind
indiferent dacă s-au consumat sau au rămas în forma tentativei, fiecare în parte. Este suficient ca
un singur act material să se consume, în sensul arătat de norma de incriminare a infracțiunii în
cauză, pentru ca toată infracțiunea continuată să fie considerată consumată și că nu a rămas la
stadiul de tentativă.
De asemenea, se impune și observarea tratamentului sancționator al infracțiunii

continuate, privit comparativ cu cel prevăzut în cazul concursului de infracțiuni. Atât vechiul Cod
penal, cât și cel în vigoare, pentru infracțiunea continuată au lăsat la latitudinea judecătorului
aprecierea impunerii necesității unui spor de pedeapsă (art. 36 alin. 1 din Codul penal actual,
respectiv art. 42 din Codul penal anterior), însă nu la fel s-a întâmplat și în privința concursului de
infracțiuni. Dacă reglementarea anterioară lăsa la înțelepciunea judecătorului aprecierea
8Curtea Supremă de Justiție, decizia nr. 2598/30.05.2003 în Voicu Pușcașu, Codul penal adnotat cu jurisprudență, Ed.,
Timișoara, 2013, p. 96.
96
necesității aplicării unui spor la maximul special (art. 34 și 401 din vechiul Cod penal), noul Cod
penal a prevăzut aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă (art. 39 din Codul penal). Regimul
sancționator diferit adoptat de noua reglementare relevă periculozitatea mai redusă a infracțiunii
continuate față de cea a unui concurs de infracțiuni. De altfel, săvârșirea infracțiunii în formă
continuată adesea duce la o condamnare încadrată în limitele speciale prevăzute de Codul penal
pentru infracțiunea respectivă, iar indiferent de numărul de acte materiale constituente, maximul
special se poate mări doar cu 3 ani. În schimb, în cazul unui concurs de infracțiuni omogene, cu un
număr ridicat de fapte săvârșite, se poate depăși cu destul de multă ușurință această limită a
maximului special la care se adaugă 3 ani, putând conduce inclusiv la depășirea maximului
general.
Aplicarea acestor regimuri sancționatorii diferite, ale căror limite superioare sunt mult
disproporționate, devine astfel un alt argument ce poate fi adus în favoare tratării de către
leguitor, în bloc, a tuturor actelor materiale constituente ca fiind o infracțiune unică, cu o
periculozitate cu mult mai redusă decât cea a unei pluralități de infracțiuni. Săvârșirea infracțiunii
în forma continuată poate fi reprezentată astfel ca o cauză de agravare facultativă a pedepsei.
Un alt argument în același sens poate fi adus și din cadrul instituției prescripției
răspunderii penale, art. 154 alin. 2 din Codul penal legând expres momentul curgerii prescripției
de data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni. Legiuitorul raportează astfel curgerea termenului
de prescripție de epuizarea infracțiunii și nu de un termen separat pentru fiecare act material în
parte.
Argumentele mai sus prezentate au în vedere susținerea concluziei că în cazul infracțiunii

continuate toate actele materiale reprezintă un tot unitar, fiind necesară analizarea și
sancționarea lor ca atare. Astfel, infracțiunea ar trebui privită ca un întreg și nu ca o sumă a
elementelor componente.
Concluzia conduce mai departe la o alta, aceea că infracțiunea continuată are ca specific o
imposibilitatea de divizare a sa în elementele componente. De altfel, în privința legilor de
clemență, în literatura de specialitate9 s-a arătat că infracțiunea continuată reprezintă o unitate
infracțională indivizibilă, ce nu poate fi scindată prin apariția acestor acte normative. Continuarea
activității infracționale va conduce la tragerea la răspundere penală pentru toate actele materiale,
inclusiv cele săvârșite anterior clemenței legiutorului.
9Constantin Duvac în George Antoniu și Tudorel Toader (coordonatori), Explicațiile noului Cod penal, vol. I, articolele 1-
52, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 374.
97
Prin urmare, infracțiunea continuată nefiind susceptibilă de divizare, pentru a-și produce
efectele instituția împăcării, făptuitorul trebuie să se împace cu fiecare subiect pasiv în parte.
Pentru o mai bună înțelegere se poate face o asemănare cu infracțiunea săvârșită în unitate
naturală colectivă, de exemplu cu un furt. În cazul acesteia, făptuitorul nu se poate împăca cu
persoana vătămată doar cu privire la o parte din bunurile furate. Chiar și în situația în care acesta
acoperă prejudiciul cu privire la o parte din bunuri, cu privire la restul bunurilor sustrase se vor
efectua cercetări, el putând fi condamnat în continuare pentru săvârșirea unei infracțiuni de furt,
singura diferență fiind în privința prejudiciului luat în considerare de instanța de judecată.
Similar în cazul infracțiunii continuate cu un singur subiect pasiv principal, făptuitorul nu

se poate împăca cu persoana vătămată doar cu privire la o parte din bunurile sustrase, respectiv
cele aferente unui singur act material. Din contră, pentru a beneficia de înlăturarea răspunderii
penale, acesta trebuie să se împace cu privire la infracțiunea comisă în ansamblul ei. Privită din
această perspectivă, infracțiunea continuată cu un singur subiect pasiv principal poate fi
considerată ca o formă agravată a unității naturale colective, agravarea fiind dată de prelungirea
activității infracționale într-un timp mult mai îndelungat.
Tot ca o consecință a caracterului indivizibil, în literatura de specialitate10 s-a arătat că în

situația necesității excluderii unor acte materiale din conținutul infracțiunii continuate (de
exemplu, ca urmare a nedovedirii lor), față de acestea nu se va pronunța achitarea, ci doar se va
face mențiune despre ele în cuprinsul considerentelor. Excluderea unui act material nu are ca efect
scindarea unității infracționale sau a schimbării încadrării juridice.
De asemenea, pe cale jurisprudențială s-a arătat că „excluderea unor acte materiale nu

determină scindarea unității infracționale și nici schimbarea încadrării juridice, ci constituie o
dezlegare corectă și completă a situației faptice cu care a fost învestită instanța”11 precum și „în
cazul reținerii infracțiunii în formă continuată dacă judecătorul constată neparticiparea
inculpatului la vreun act material din cele componente nu dispune achitarea pentru acel act ci doar
constată în cuprinsul hotărârii că acesta nu a luat parte la întreaga activitate infracțională”12.
Toate cele mai sus expuse reprezintă argumente ce conduc la considerarea infracțiunii
continuate ca o pluralitate aparentă de infracțiuni. În literatura de specialitate s-a exprimat însă
și o opinie contrară, potrivit căreia infracțiunea continuată este de fapt o pluralitate reală de
infracțiuni, ce formează o unitate prin voința legii.
10 Georgina Bodoroncea în Georgina Bodoroncea, Valerian Cioclei și alții, Codul penal. Comentariu pe articole, art. 1-446,
Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 114.
11 Curtea de Apel Iași, decizia nr. 149/23.09.2010 în Voicu Pușcașu, op.cit., p. 102.
12 Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 136/A/23.12.2009 în Voicu Pușcașu, op. cit., p. 102.
98
Diferența de opinie a fost generată de prezența atât a unor elemente caracteristice

pluralității de infracțiuni (mai multe acte materiale, fiecare constituind o infracțiune în parte,
raportarea cauzelor de neimputabilitate și a circumstanțelor atenuante/agravante la fiecare
infracțiune constituentă în parte), cât și a unor elemente ale unității de infracțiune (rezoluție
infracțională unică, pedeapsă unică, același conținut al infracțiunilor constituente, ș.a.). Doctrina,
în majoritatea ei, s-a oprit asupra unei pluralități aparente de infracțiuni13, considerând aceste
argumente din urmă mai puternice.
Este de la sine înțeles însă că, în cazul opiniei minoritare, considerarea infracțiunii
continuate ca o pluralitate reală de infracțiuni are drept efect posibilitatea împăcării cu privire la
fiecare act material în parte, ceea ce conduce la scoaterea acestuia din cuprinsul infracțiunii
continuate.
Revenind la opinia majoritară, necesitatea împăcării cu privire la toate actele materiale

constituente derivă din imposibilitatea divizării infracțiunii continuate.
O veritabilă rupere a unității sale o reprezintă situația întreruperii juridice a continuității,

văzută ca o excepție de la aspectele anterior menționate. În literatura de specialitate s-au
prezentat mai multe opinii în acest sens, respectiv la începerea urmăririi penale, la descoperirea
activității infracționale, la descoperirea și punerea sub urmărire penală a autorului, la punerea
sub urmărire penală și încunoștiințarea autorului, la pronunțarea unei hotărâri judecătorești de
condamnare, la condamnarea definitivă, precum s-a și evidențiat diferența dintre întreruperea de
fapt a continuității și întreruperea juridică14.
Toate aceste opinii conduc la o scindare a infracțiunii continuate în două alte infracțiuni,
posibil continuate la rândul lor, făcând abstracție de rezoluția infracțională unică și scopul final
unic urmărit, în vederea desfășurării procesului penal. De altfel, ultima opinie privește expres
această întrerupere ca fiind una pur juridică ca urmare a necesității tragerii la răspundere penală
a autorului și a particularităților activității organelor judiciare ce poate privi doar fapte trecute. În
realitate, autorul acționează în baza unei singure rezoluții infracționale, și ulterior condamnării
sale pentru unele dintre faptele constituente, dar nevoia desfășurării procesului penal și a tragerii
sale la răspundere conduce la întreruperea juridică a infracțiunii continuate, făcând abstracție de
continuarea în fapt a rezoluției delictuale în conștiința autorului.
Prin urmare, pot exista rațiuni superioare care să justifice o scindare a infracțiunii
continuate, ceea ce conduce la concluzia că indivizibilitatea nu are un caracter absolut. Întrebarea
13Constantin Duvac, op.cit., p. 131-132.

14Constantin Duvac, op.cit, p. 148-152, Constantin Duvac în George Antoniu și Tudorel Toader (coordonatori), op.cit., p.
372-375.
99
care se ridică astfel este dacă survenirea unei împăcări cu privire la un singur act material poate
justifica o astfel de soluție.
În primul rând, trebuie amintit că împăcarea reprezintă un act juridic bilateral, consensual,
are un caracter personal, fiind definitivă, totală și necondiționată15.
Caracterul total al împăcării privește și acțiunea civilă, pe care de asemenea o stinge.
Dacă împăcarea nu poate fi încheiată cu privire la un singur act material, așa cum ar fi cazul
dacă infracțiunea continuată ar fi considerată un tot unitar, fără posibilitatea divizării sale, în
situația în care făptuitorul și una dintre persoanele vătămate se prezintă în fața instanței și declară
că s-au împăcat, aceasta nu va lua act de manifestarea lor de voință. Lăsarea fără efecte juridice a
declarației acestora va afecta și acțiunea civilă, întrucât în caz contrar împăcarea nu ar mai fi
totală, producându-și efecte doar pe latura civilă, nu și pe cea penală. Împăcarea, însă, este o
instituție creată primordial pentru a stinge acțiunea penală, nu pe cea civilă. Dacă părțile voiau să
stingă doar latura civilă, aveau la îndemână încheierea unei tranzacții.
Însă, pe de altă parte, în literatura de specialitate s-a arătat că împăcarea semnifică o

recunoaștere a săvârșirii infracțiunii în cauză și a vinovăției inculpatului 16 . De remarcat că
legiuitorul nu a permis presupusului autor să solicite continuarea procesului penal în cazul
intervenirii împăcării pentru a-și putea eventual demonstra vinovăția.
Prin urmare, în acest caz instanța nu va luat act de recunoașterea benevolă a făptuitorului
a săvârșirii infracțiunii cu forma de vinovăție prevăzută de lege, nici nu va ține cont de aceasta cu
privire la soluționarea laturii civile și va administra probe în vederea dovedirii culpei acestuia pe
ambele laturi ale acțiunii. Iar toate acestea în contextul în care legiuitorul a lăsat la îndemâna
părților stingerea acțiunilor penală și civilă prin acordul lor, acord de care instanța este ținută.
Mai mult, deși împăcarea este o formă de înlăturare a răspunderii penale, instanța, dacă
consideră fapta probată, îl va condamna pe făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii continuate,
inclusiv pentru actul material pentru care el a dorit să se împace cu persoana vătămată.
Prin urmare, lăsarea fără efecte a împăcării asupra unui singur act material din cuprinsul
infracțiunii continuate apare ca fiind o interpretare exagerată și contrară logicii instituirii
împăcării.
15 Alexandru Boroi, Drept penal, partea generală, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 326; Mihail Udroiu, Drept penal.
Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 381; Viorel Pașca, Drept penal. Partea generală, ed. a
IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 420.
16 Viorel Pașca, op.cit., 2015, p. 420.
100
Cu toate acestea, considerăm că voința legiuitorului este în acest sens. Pe lângă

argumentele anterior prezentate cu privire la analizarea infracțiunii continuate ca un tot unitar,
dorința legiuitorului ca împăcarea să producă efecte cu privire la infracțiune în ansamblul său
poate fi dedusă și din analizarea dispozițiilor Codului penal cu privire la celelalte cauze care
înlătură răspunderea penală. Atât la amnistie, cât și la prescripția răspunderii penale și la
lipsa/retragerea plângerii prealabile se folosește noțiunea de „infracțiune”. Identic este și cazul
pentru împăcare, unde la art. 159 alin. (4) Cod penal se face trimitere la prevederile de la
retragerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor săvârșite de reprezentantul persoanei
juridice.
Prin folosirea noțiunii de infracțiune considerăm că legiuitorul și-a arătat intenția de

producere a efectului de înlăturare a răspunderii penale pentru aceste cauze atunci când ele
privesc infracțiunea privită în ansamblu, fără a lua în considerare elementele componente. Dacă
ar fi fost în sens contrar opinia avută în vedere de legiuitor, apreciem că acesta ar fi făcut trimitere
la faptă, ceea ce permitea înțelegerea acesteia ca acțiune materială.
În consecință, apreciem că împăcarea, pentru a-și produce efectele în cazul infracțiunilor

continuate, trebuie să intervină cu privire la fiecare act material constituent în parte.
101
Procedura specială a contestației privind durata procesului penal
Georgiana RIZOIU,
1. Obiectul contestației și aplicabilitatea procedurii
Prin intermediul acestui instrument procedural se urmărește asigurarea respectării

dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Prin urmare, persoanele prejudiciate
de o trenare nejustificată a procedurilor penale pot solicita constatarea de către organele judiciare
competente a încălcării dreptului fundamental prevăzut de art. 8 C.proc.pen., urmărind, totodată,
adoptarea unor măsuri menite să asigure soluționarea cu celeritate a cauzei.
Potrivit art. 4881 alin. (1) C.proc.pen., formularea contestației devine posibilă dacă
activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă. Dacă
am aprecia camera preliminară ca fiind o fază autonomă în cadrul procesului penal, considerând
că, din punct de vedere topografic, legea procesual penală îi atribuie un capitol distinct de cel al
fazei de judecată, dar și că judecătorul de cameră preliminară exercită o funcție specifică, respectiv
cea de verificare a legalității trimiterii în judecată, realizându-se un obiectiv determinat, prin
intermediul căruia se pregătește următoarea fază a procesului penal1, am ajunge la concluzia că
nu este posibilă formularea unei contestații în tergiversarea cauzei la acest moment al procedurii.
O asemenea apreciere s-ar baza pe faptul că art. 343 C.proc.pen. stabilește că durata procedurii în
camera preliminară este de cel mult 60 de zile, organizând, la nivel legislativ, din punct de vedere
temporal, desfășurarea activităților specifice de către judecătorul competent, și evaluând
anticipat, totodată, termenul care nu poate fi apreciat ca nerezonabil în instrumentarea unei
cauze2.
Trebuie precizat, de asemenea, faptul că aplicabilitatea procedurii ce face obiectul analizei

noastre comportă o interpretare restrictivă, neputând fi acceptată dincolo de cadrul procesual
expres prevăzut, cum ar fi cazul fazei de executare a hotărârilor3.
În lumina celeilalte concepții4, potrivit căreia camera preliminară este o etapă prealabilă
judecății, cu caracter obligatoriu și intermediar, pentru considerentul principal că, pe parcursul
său, nu se poate adopta o soluție cu privire la stingerea acțiunii penale, în temeiul art. 17
C.proc.pen., apare ca justificată aplicarea contestației privind durata procesului penal. Prefigurând
astfel statutul camerei preliminare, ar apărea ca justificată includerea în cuprinsul aprecierii
privind durata de timp scursă pe parcursul fazei de judecată, fără a mai fi necesară o justificare a
aplicării prin analogie a prevederilor privind contestația, pentru identitate de rațiune.
1 A se vedea, M.UDROIU, Procedură penală. Partea specială, ed. 3, Ed. C.H. Beck, București, 2016, (citată în continuare:
M. UDROIU, Procedură penală II), pp. 148-149; B. MICU, A.G. PĂUN, R. SLĂVOIU, Procedură penală. Curs pentru
admiterea în magistratură și avocatură. Teste-grilă, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 5 și 249.
2 A se vedea, R. MOROȘANU, în N. VOLONCIU și A.S. UZLĂU (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, ed. a 2-a,
Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 1286.

3 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea specială, în lumina Noului Cod de procedură
penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015 (citată în continuare: I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Partea specială), p. 494.
4 A se vedea A. CRIȘU, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 7; I. NEAGU, M.
DAMASCHIN, Tratat de procedură penală. Partea generală, în lumina Noului Cod de procedură penală, ediția a II-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2015, (citată în continuare: I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Partea generală), p. 198; A. ZARAFIU,
Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 341.
102
În acestă ultimă viziune, se impune a fi precizată și optica adoptată de Curtea

Constituțională5 care, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 20146, consideră procedurile penale
ca un întreg. Astfel, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța
de contencios constituțional admite că anumite aspecte ale art. 6 CEDO, precum termenul
rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi relevante și în cursul camerei preliminare, în măsura în
care caracterul echitabil al procesului ar fi grav afectat prin nerespectarea acestor garanții7.
Mergând pe aceeași logică, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat admisibilitatea

formulării unei contestații în tergiversare și în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin
efectuarea unui raționament privind aplicarea directă a convenției europene în dreptul intern8.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor din materia contestației privind durata

procesului penal și în cazul plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în
judecată, Curtea Constituțională a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 6 CEDO, deci inclusiv a
aspectului referitor la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei. Astfel, „cu toate că
procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existența unei acuzații în materie
penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluțiile pronunțate de procuror, câtă vreme, potrivit
dispozițiilor art.341 alin. (7) pct.2 lit.c) C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară, prin
încheiere, poate desființa soluția atacată și dispune începerea judecății, atunci încheierea
pronunțată are valențele unui rechizitoriu, deci a unei acuzații în materie penală. Așa fiind, deși
dispozițiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu țin de rezolvarea pe fond
a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul
procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzații în
materie penală” 9 . Prin urmare, mergând pe firul argumentativ oferit de către instanța de
5 Se impune, însă, a fi precizat faptul că, în viziunea Curții Constituționale, camera preliminară este o fază distinctă a
procesului penal, interpretarea oferită extinzând, practic, sfera de aplicare a contestației privind durata procesului
penal, cu toate că, la nivel normativ, nu este recunoscută posibilitatea utilizării sale decât în cursul urmăririi penale și
al judecății.
6 Publicată în M.Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Partea I.
7 A se vedea, Decizia CCR nr. 641 din 11 noiembrie 2014, para. 35 - „Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea
din 7 ianuarie 2003, pronunțată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanța europeană a considerat prima cerere a
reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul
procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie
penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenție. Totodată, Curtea reține că, în altă cauză, instanța europeană a decis
că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei acuzații în materie penală, actele
pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra
procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală
desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6
paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunțată în Cauza Vera Fernández-Huidobro împotriva
Spaniei, paragrafele 108 - 114)”.
8 Î.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 821 din 28 octombrie 2015, nepublicată, apud M. UDROIU, Procedură penală II, pp.
581-582: „cererea petenților este admisibilă, iar pe fondul contestației acestora, judecătorul de cameră preliminară va
reține că dosarul penal se află în procedură de cameră preliminară din data de 8 iulie 2014, ca urmare a rechizitoriului
întocmit de procuror la 30 iunie 2014, într-un dosar înregistrat la parchet la 19 aprilie 2012. Petiționarii, ca de altfel toate
celelalte părți, și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau în cadrul procesului și au exercitat, prin intermediul apărătorilor
aleși, drepturile procesuale corespunzătoare și apreciază că este vorba despre o cauză complexă. În raport de toate acestea,
judecătorul de cameră preliminară consideră că nu poate exista niciun argument obiectiv pentru a putea jsutifica faptul
că o procedură judiciară aflată în camera preliminară, cu șase termene, dintre care trei sunt amânări de pronunțare a
soluției prealabile, să dureze din 8 iulie 2014 și să nu fie finalizată nici în prezent, întrucât este previzibil că părțile sau
procurorul vor formula contestație. Așadar, derularea unor proceduri judiciare în cameră preliminară pe timpul a trei
termene ce au durat peste 15 luni este apreciată că a depășit o durată rezonabilă și, de aceea, este necesară accelerarea
procedurilor. În considerarea acestor argumente, în temeiul art. 6 și 13 din Convenția europeană și art. 488 6 C.proc.pen.,
va admite contestația formulată de petenți (...)”.
9 A se vedea, Decizia CCR nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 886 din 05 decembrie 2014, Partea I,
para. 34. Se constată că, prin această interpretare, instanța de contencios constituțional s-a distanțat în mod net de
103
contencios constituțional, trebuie conferit accesul la o astfel de procedură și persoanelor

interesate în soluționarea plângerii împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului care au
un efect direct asupra încetării acțiunii penale.
2. Titulari
Potrivit art. 4881 alin. (2) C.proc.pen., contestația poate fi introdusă de către suspect,
inculpat, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, precum și de către
procuror, în ipoteza în care cauza se află în faza de judecată. Se constată astfel că, deși art. 8
C.proc.pen. se referă, în esență, la dreptul persoanei bănuite de săvârșirea unei infracțiuni de a-i
fi clarificată cât mai repede cu putință situația juridică, legiuitorul a înțeles să acorde posibilitatea
contestării duratei procesului și celorlalți participanți la procedură, în considerarea interesului
acestora de a se statua în mod definitiv cu privire la fapta sau faptele deduse spre soluționarea
organelor judiciare.
În acest context, se impune a se preciza că art. 6 CEDO, sub aspectul său penal, este
aplicabil numai în cazul persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, cu excluderea celorlalți
implicați în procedură, care nu au calitatea de subiecți pasivi ai acțiunii penale. Latura civilă a
dispoziției anterior menționate este cea care conferă drepturi implicând termenul rezonabil al
procedurilor, prevederile sale devenind incidente în cazul unei plângeri cu constituire de parte
civilă10, cu excepția cazului în care acțiunea este intentată cu un scop punitiv sau urmărește o
eventuală răzbunare personală 11 . Convenția nu conferă, necondiționat, drepul de a începe
urmărirea penală sau de a condamna anumite persoane. Pentru a deveni eficient din perspectiva
CEDO, un astfel de drept trebuie să fie însoțit de exercitarea de către persoana vătămată a
dreptului de a intenta acțiunea civilă pe care o are la dispoziție în temeiul bornelor interne, adică
de a se constitui parte civilă, în accepțiunea prevederilor art. 84 C.proc.pen., chiar dacă repararea
prejudiciului se va realiza în mod simbolic, fără obținerea unei despăgubiri materiale12.
Se constată astfel că legea română de procedură prevede un cerc extins al titularilor

contestației privind durata procesului penal, incluzând și persoana vătămată, cu toate că acesta
nu dobândește vreun folos patrimonial în urma soluționării cauzei penale, ci, mai degrabă, o
reparație decurgând dintr-o viziune morală asupra principiului repunerii în situația anterioară,
prin raportare la vătămarea produsă prin infracțiune, in ipoteza constatării vinovăției în sens
procesual a autorului.
De asemenea, este recunoscut și dreptul procurorului de a contesta durata excesivă a fazei

de judecată, dându-se eficiență rolului său activ, prevăzut de art. 363 alin. (2) C.proc.pen., în
privința respectării dispozițiilor legale ce cuprind, implicit, și dezideratul soluționării cauzei într-
un termen rezonabil. Cu caracter mai general, art. 131 alin. (1) din Constituția României impune
reprezentantului Ministerului Public atributul de a reprezenta interesele generale ale societății și
de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Aceleași îndatoriri se
jurisprudența Curții Europene, care statuase că în ipoteza analizată nu era incident art. 6 CEDO [Romanescu împotriva
României, hotărârea din 10 septembrie 2002, apud C. JDERU în M. UDROIU (coord.), Codul de procedură penală,
comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p.1956], conferind astfel un grad mai ridicat de protecție a
drepturilor fundamentale consacrate de Convenție.
10 A se vedea, CtEDO, cauza Perez împotriva Franței, pct. 70-71.
11 A se vedea, CtEDO, cauza Sigalas împotriva Germaniei, pct. 29.
12 A se vedea, CtEDO, cauza Garou împotriva Greciei (nr. 2), pct. 24.
104
regăsesc și în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor13, la art.
4. Interesul în formularea contestației rezidă în preîntâmpinarea împlinirii termenului de
prescripție specială a răspunderii penale, fapt ce ar detemina imposibilitatea continuării
exercitării acțiunii publice și, implicit, a tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de
săvârșirea infracțiunii.
Restrângerea posibilității procurorului de a contesta durata procedurii numai la faza

judecății, este justificată în considerarea principiului latin nemo auditur propriam turpitudinem
allegans, având în vedere că el este titularul acțiunii penale exarcitate și principalul responsabil în
instrumentarea cauzei pe parcursul urmăririi penale.
3. Termenul de formulare
§ 3.1. Considerații generale
Potrivit art. 4881 alin. (3) C.proc.pen., contestația poate fi formulată la momente diferite,
în funcție de faza sau etapa procesuală în care se află procedura pendinte pe rolul organelor
judiciare. Astfel, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, acest remediu accelerator poate
fi declanșat după cel puțin un an de la începerea acestei faze a procesului penal, iar pentru cauzele
aflate în cursul judecății în primă instanță, după cel puțin un an de la trimiterea în judecată. În
cazul dosarelor aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare, termenul începe după cel puțin
6 luni de la sesizarea instanței de control.
În ceea ce privește momentul de început al termenului instituit, se impune a se prezenta

concepția Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la aplicabilitatea art. 6 CEDO, sub
aspectul acordării tuturor garanțiilor prevăzute de acesta, deci inclusiv cele legate de aprecierea
termenului rezonabil. Astfel, prevederea din Convenție menționată anterior devine incidentă din
momentul formulării unei acuzații în materie penală, definită drept „notificarea oficială, din partea
autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei infracţiuni”14, concept care
depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei
suspectului”15. Cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că aplicabilitatea art. 6 pe latura sa
penală nu este condiționată întotdeauna de existența unei acuzații formale, fiind suficient ca
elementele faptice existente, desprinse din modul de acțiune al organelor judiciare cu privire la
cauză, să releve împrejurarea că, în privința persoanei vizate, existau suficiente indicii pentru a o
considera vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, pasivitatea autorităților neputând să întârzie,
în mod valabil, acordarea garanțiilor unui proces echitabil persoanei vizate. Cu titlu de exemplu,
Curtea a statuat că interogarea unei persoane, fără a avea neapărat vreo calitate decurgând din
procesul penal, constituie o acuzație în sensul prevederilor art. 6, precum și că efectuarea unei
percheziții la domiciliul unei persoane determinate, echivalează cu existența unei bănuieli
rezonabile cu privire la implicarea sa în săvârșirea infracțiunii cercetate16.
De asemenea, punctul de început al urmăririi penale nu are întotdeauna relevanță în

aprecierea termenului rezonabil potrivit jurisprudenței Curții, având în vedere că garanțiile
instituite de art. 6 devin incidente din momentul de la care o anumită persoană este vizată de o
13 Publicată în M.Of., nr. 826 din 13 septembrie 2005.

14 A se vedea CtEDO, cauzele Deweer împotriva Belgiei, pct. 42 şi 46, şi Eckle împotriva Germaniei, pct. 73.
15 A se vedea CtEDO, cauzele Neumeister împotriva Austriei, pct. 13, și McFarlane împotriva Irlandei, pct. 143.
16 A se vedea, R. CHIRIȚĂ, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ed. 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, pp. 314-315.
105
anchetă penală, iar nu de la momentul începerii urmării penale cu privire la faptă, neexistând
indicii care să facă plauzibilă săvârșirea infracțiunii denunțate de către un individ determinat.
Într-o cauză împotriva României, în care un cetățean al său, Anton Reiner, a invocat,
printre altele, nerespectarea termenului rezonabil în instrumentarea dosarului vizând săvârșirea
de către acesta, în decembrie 1989, a unei infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
Curtea a constatat neîncălcarea prevederilor art. 6 sub aspectul alegat. În susținerea sa,
reclamantul s-a plâns de durata excesivă a urmării penale, începută in rem în 1990, iar împotriva
sa, în calitate de învinuit, abia în 1997. Raționamentul instanței de contencios european al
drepturilor omului ajunge la concluzia că, relevantă în sensul acordării garanțiilor prevăzute de
art. 6 CEDO este împrejurarea dobândirii calității de suspect, deci momentul în care urmărirea
penală se transformă, dintr-o analiză axată pe fapta săvârșită, într-una îndreptată împotriva unei
persoane determinate17.
Legea română nu distinge, în ceea ce îl privește pe suspect sau inculpat, între momentul
începerii urmării penale cu privire la faptă și cel al existenței unei bănuieli rezonabile cu privire
la implicarea unei persoane concrete. Așa fiind, deși, din punctul nostru de vedere admisibilă, din
perspectiva celor indicate anterior, o contestație în tergiversare formulată de către un acuzat care
a dobândit acest statut cu puțin timp înaintea împlinirii termenului de un an, probabilitatea ca un
astfel de demers să obțină un răspuns favorabil este redusă, având în vedere aspecte ce țin de
temeinicia unor eventuale vătămări produse într-un interval scurt, inerent desfășurării oricărei
anchete penale18.
Pe de altă parte, posibilitatea formulării contestației prin raportare la momentul începerii

urmăririi penale înlătură inconvenientele decurgând din existența unei acuzații penale de facto19,
având în vedere că, potrivit prevederilor art. 305 alin. (1) C.proc.pen., începerea urmării penale se
dispune aproape în mod automat, când actul de sesizare îndeplinește condițiile de fond și de formă
prevăzute de lege.
Jurisprudența Curții de la Strasbourg stabilește aplicabilitatea art. 6 CEDO începând cu

momentul constituirii de parte civilă în procesul penal, respectiv al introducerii în proces a părții
17 A se vedea, CtEDO, cauza Reiner și alții împotriva României din 27.09.2007, pct. 48: „în ceea ce îl privește pe domnul
Reiner, Curtea constată că, deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat
personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul F.G. l-a menționat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio
măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat
pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul
că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem și că era posibil
ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de
cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat
și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată
a început procedura penală în ceea ce îl privește”.
18 Și în materia contestației se pune problema analizei condiției interesului în promovarea acestui demers judiciar, așa
încât suspectul sau inculpatul trebuie să invoce împrejurări care să îl vizeze direct, afectând dreptul său la soluționarea
cât mai rapidă a cauzei penale.
19 Chiar și în acest caz, riscul unei asemenea privări de garanțiile prevăzute de art. 6 CEDO nu este semnificativ, deoarece
acordarea calității de suspect se impune organelor judiciare, de vreme ce ea se dobândește din momentul în care
probele administrate relevă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început
urmărirea penală. Prin urmare, o eventuală tergiversare a organelor de cercetare penală în acordarea calității de
suspect nu poate fi una însemnată, de vreme ce efectuarea urmării penale cu ignorarea întrunirii condițiilor referitoare
la trecerea la etapa in personam ar fi cenzurată de către judecătorul de cameră preliminară, prin sancționarea actelor
efectuate cu nulitatea.
106
responsabile civilmente20. Se constată, astfel, și în acest caz, un standard de protecție mai ridicat
oferit de legislația națională, deoarece, prin ipoteză, constituirea de parte civilă presupune
existența în antecedență a ordonanței de inculpare, având în vedere că acțiunea civilă în procesul
penal nu poate exista independent de o exercitare legală a acțiunii penale21. Același raționament
se aplică și în cazul drepturilor conferite părții responsabile civilmente care, potrivit prevederilor
art. 86 C.proc.pen., are obligația de a repara, singură sau în solidar, prejudiciul produs prin
infracțiune, ca efect al exercitării acțiunii civile în procesul penal.
§ 3.2. Natura juridică a termenului
Din modul de reglementare a instituției, se constată că termenul de un an, respectiv șase

luni, are natura juridică a unui termen de regresiune, calculându-se în sensul invers al curgerii
timpului 22 . Astfel, ca urmare a specificului său, acesta nu cunoaște instituția prorogării,
modalitatea de calcul efectuându-se după criteriul zilelor pline 23 . Trebuie precizat că, prin
instituirea unei perioade înainte de împlinirea căreia nu se poate recurge la contestația privind
durata procesului penal, legiuitorul a anticipat, în abstract, intervalul de timp care nu e considerat
nerezonabil, indiferent de natura și complexitatea cauzei. Prin urmare, o cerere introdusă în
temeiul dispozițiilor Capitolului I1 din Titlul IV al Codului de procedură penală va fi respinsă ca
prematură, urmând a fi restituită petentului pe cale administrativă, potrivit art. 4886 alin. (8)
C.proc.pen.
Astfel cum s-a susținut în doctrină24, opțiunea legislativă în sensul refuzului de a analiza
durata procedurii în ipoteze în care nu a trecut termenul de un an, respectiv șase luni nu este pe
deplin justificată, deoarece pot apărea situații în care, mai ales față de miza cauzei pentru una
dintre persoanele cu legitimare procesuală, inclusiv o perioadă scurtă de timp, caracterizată de o
inactivitate nejustificată a organelor judiciare, ar putea avea un efect prejudiciabil asupra
intereselor sale, constituind totodată și o nesocotire a prevederilor art. 6 CEDO. Într-o asemenea
împrejurare, apare ca dificilă invocarea aplicării directe a standardului convențional, de vreme ce
judecătorii vor fi tentați să respingă ca prematură o astfel de cerere, tocmai pentru considerentul
că analiza rezonabilității termenului se situează ulterior parcurgerii filtrului de admisibilitate și
ar presupune o cercetare, în mod automat, a tuturor contestațiilor formulate, implicând astfel
nesocotirea generalizată a condiției privind trecerea unei anumite durate de timp.
§ 3.3. Cauzele aflate în cursul urmării penale
Astfel cum am precizat anterior, în această fază procesuală, posibilitatea formulării

contestației devine efectivă numai după trecerea unui an de la începerea urmăririi penale.
Momentul de la care se calculează acest termen este cel al întocmirii ordonanței de începere a
urmăririi penale, potrivit exigențelor art. 305 C.proc.pen. Se desprinde astfel concluzia că nu are
relevanță în acest context momentul săvârșirii infracțiunii sau data la care organele judiciare au
20 A se vedea, C. JDERU în M. UDROIU (coord.), Codul de procedură penală, comentariu pe articole, ed. 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2017, p.1957.
21 Chiar dacă, din rațiuni de ordin practic, persoana vătămată se constituie parte civilă în procesul penal și anterior
începerii urmăririi penale in personam, o astfel de manifestare de voință este afectată de condiția suspensivă a punerii
în mișcare a acțiunii penale.
22 A se vedea, A. ZARAFIU, op.cit, p. 265.
23 A se vedea, M. UDROIU, Procedură penală I, p. 826.
24 A se vedea M. UDROIU, Procedură penală II, p. 583.
107
fost sesizate, căci aceste evenimente nu echivalează cu o începere oficială a urmării penale, în
sensul legii de procedură25.
După împlinirea termenului instituit de lege, oricare dintre persoanele cărora legea le
recunoaște legitimitate procesuală pot contesta durata procedurii, momenul până la care se poate
formula acest demers fiind cel al soluționării cauzei de către procuror, într-una dintre modalitățile
prevăzute de lege, la art. 327 C.proc.pen.
§ 3.4. Cauzele aflate în cursul judecății în primă instanță
Pentru acestă fază a procesului penal, art. 4881 alin. (3) lit. b) C.proc.pen. instituie condiția
trecerii unui termen de cel puțin un an de la data trimiterii în judecată. Acesta din urmă este
reprezentat de sesizarea instanței prin rechizitoriul întocmit de procuror sau prin acordul de
recunoaștere a vinovăției. Astfel, așa cum se precizează și în doctrină 26 , nu ne vom raporta la
momentul în care judecătorul de cameră preliminară dispune, prin încheiere, începerea judecății,
deoarece sesizarea instanței este atributul exclusiv al procurorului, astfel cum rezultă și din
cuprinsul prevederilor art. 327 lit. a) C.proc.pen., care decide cu privire la soarta acțiunii penale.
Apreciem că, în ipoteza în care începerea judecății s-a dispus ca urmare a admiterii
plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată prevăzute de art. 341
alin. (7) pct. 2 lit. d), pentru calculul termenului de un an se va avea în vedere încheierea
judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentul că în acest caz nu există, prin ipoteză,
actul specific de sesizare a instanței, respectiv rechizitoriul.
Din ansamblul acestor considerente, se poate deduce un argument în plus în sensul

includerii în mod natural a procedurii de cameră preliminară în cadrul fazei de judecată și, prin
urmare, al acceptării posibilității formulării contestației în tergiversare și la acest moment al
procedurii, deoarece camera preliminară se situează, prin ipoteză, imediat după emiterea
rechizitoriului.
În doctrină27, s-a afirmat faptul că în cazul admiterii căii de atac și trimiterii cauzei spre
rejudecare, nu va începe să curgă un nou termen de un an, deoarece acesta se calculează de la
momentul inițial al trimiterii în judecată. O astfel de opinie, deși susținută de textele legale, nu are
în vedere împrejurarea că, aproape de fiecare dată, până la momentul rejudecării cauzei, termenul
de un an ar fi împlinit, astfel că o contestație în tergiversare ar putea fi formulată chiar de la primul
termen de judecată în fața instanței chemate să reanalizeze litigiul pe fond. Or, rațiunea unei
asemenea proceduri este de a preîntâmpina temporizarea excesivă a soluționării cauzelor, după
analiza unor împrejurări care implică și constatarea unui management defectuos al dosarului. De
aceea, în ipoteza trimiterii spre rejudecare, având în vedere că instanța învestită trebuie să aibă
posibilitatea de a instrumenta cauza ca și cum în fața ei ar fi fost dedus pentru prima dată raportul
de conflict, înscriindu-se, însă, în limitele rejudecării stabilite de instanța de trimitere, este necesar
să se recunoască și în acest caz un termen de grație, înăuntrul căruia derularea procedurii să nu
fie considerată excesivă. Din aceste considerente, apreciem că pentru identitate de rațiune, art.
4881 alin. (3) lit. b) C.proc.pen. trebuie aplicat, cel puțin în cazul rejudecărilor decurgând din
desființarea tuturor actelor procedurale efectuate, astfel încât termenul de un an curge de la data
25 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Partea specială, p. 496.

26 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 496; R.MOROȘANU, idem, p. 1284.
27 A se vedea, R.MOROȘANU în N. VOLONCIU și A.S. UZLĂU (coord.), p. 1287.
108
înregistrării dosarului, împreună cu hotărârea privind trimiterea spre rejudecare a cauzei, la

instanța competentă să facă o nouă analiză asupra fondului litigiului.
§ 3.5. Cauzele aflate în cursul judecății în căile de atac
Art. 4881 alin. (3) lit. c) C.proc.pen, stabilește un termen de 6 luni de la sesizarea instanței
de control, atunci când procedura se află în această etapă, indiferent dacă vorbim despre o cale
ordinară sau extraordinară de atac.
Sesizarea instanței de control judiciar se realizează prin intermediul cererii privind calea
de atac formulate de către persoanele cărora li se recunoaște legitimitate procesuală, înregistrate
la instanța competentă să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate. În
doctrină 28 se apreciază că acest termen începe să curgă, în cazul apelului, din momentul
înregistrării adresei prin care prima instanță înaintează dosarul cauzei și cererea de apel instanței
de control judiciar, pentru că doar în această etapă putem vorbi despre o sesizare propriu-zisă.
Aceeași rațiune ar trebui aplicată și în cazul celorlalte căi de atac, ordinare sau extraordinare.
În ipoteza în care intervalul de timp dintre pronunțarea hotărârii și motivarea ei depășește

termenul legal în care aceasta trebuie redactată, respectiv 30 de zile, apare ca justificată
formularea unei contestații în tergiversare. Cu toate că prima instanță s-a dezînvestit prin
pronunțarea hotărârii, nu se poate susține că aceasta nu mai este ținută de respectarea condiției
soluționării cu celeritate a cauzei, deoarece activitatea sa într-un anumit dosar nu se încheie prin
pronunțarea minutei, ci prin redactarea hotărârii. Pentru a putea indica motivele care justifică
formularea apelului, astfel cum prevede art. 412 alin. (4) C.proc.pen., este necesar ca persoana
interesată să aibă la dispoziție raționamentul instanței inferioare, astfel că în lipsa comunicării
hotărârii, nu se realizează caracterul eficient al formulării unei căi de atac. Prin urmare, apreciem
că în acest caz, persoana interesată, în ipoteza în care hotărârea atacată nu a fost comunicată într-
un interval de timp ce depășește 6 luni de la sesizarea instanței superioare, poate formula o
contestație privind durata procesului penal, întemeindu-se tocmai pe lipsa de diligență a
judecătorului de prim grad29.
4. Competența de soluționare
Potrivit art. 4882 C.proc.pen., soluționarea contestației privind durata procesului penal
este de competența:
- judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece

pricina în primă instanță, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale;
- instanței ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza, în ipoteza în care procesul
penal a ajuns în etapa judecății în primă instanță, respectiv în cea a căilor de atac; în cazul în care
cauza se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, procedura contestației se va desfășura în
fața unui alt complet din cadrul secției penale.
În cazul în care contestația vizează perioada de timp în care s-a desfășurat procedura
camerei preliminare, competența va aparține judecătorului de cameră preliminară de la instanța
28 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 497.

29 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 498.
109
superioară celei care va soluționa cauza în fond, aplicând regulile în materie de competență
stabilite pentru faza de judecată30.
Trebuie precizat că, spre deosebire de alte articole din cuprinsul Convenției, cum ar fi, de
exemplu, art. 5 para. 4 sau art. 6 para. 1, cu privire la accesul la justiție, art. 13 nu impune ca
recursul să fie exercitat în fața unui judecător, fiind suficientă chiar și intervenția unei autorități
administrative care să aibă competența de a analiza plângerea reclamantului31. Se constată, din
nou, opțiunea legiutorului național de a acorda un standard de protecție mai ridicat, care concordă
cu măsurile luate și de către celelalte state europene, care au decis, în marea lor majoritate, să
atribuie un astfel de recurs în competența puterii judecătorești.
5. Procedura de soluționare a contestației
§ 5.1. Măsurile ce se impun a fi dispuse pentru soluționarea contestației
Potrivit art. 4884 C.proc.pen., pentru soluționarea contestației, este necesar ca judecătorul
sau, după caz, instanța competentă, să dispună o serie de măsuri cu caracter prealabil, în scopul
asigurării soluționării acestui incident procedural32 în termenul impus de legiuitor.
Astfel, organul judiciar învestit cu soluționarea contestației va dispune:
- informarea procurorului, respectiv a instanței pe rolul căreia se află cauza cu privire la

demersul pocesual formulat, indicând totodată și posibilitatea de a formula un punct de vedere cu
privire la aceasta;
- transmiterea, de către organul care instrumentează fondul litigiului, în cel mult 5 zile, a
dosarului cauzei ori a unor copii certificate ale acestuia;
Prin raportare la specificul măsurilor premergătoare întreprinse, se poate concluziona

faptul că organul judiciar învestit cu soluționarea cauzei cu privire la care a fost declanșată
procedura contestației va continua să efectueze activități specifice fazei de urmărire penală sau
de judecată. În ipoteza în care, până la soluționarea contestației, se pronunță o soluție în cauza
respectivă, de exemplu, procurorul dispune, cu caracter definitiv, asupra modului de rezolvare a
raportului de conflict, contestația va fi respinsă ca rămasă fără obiect, având în vedere că legislația
noastră a considerat-o exclusiv drept un remediu acceleratoriu, iar nu unul compensatoriu. În
acest ultim caz, partea interesată poate recurge la calea dreptului comun, în temeiul răspunderii
civile delictuale.
- informarea celorlalte părți din proces, precum și, dacă este cazul, a celorlalte persoane
prevăzute de art. 4881 alin. (2) C.proc.pen. cu privire la contestația formulată, acordându-le și un
termen în interiorul căruia acestea pot formula puncte de vedere cu privire la procedura inițiată.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, această informare se va
face și către avocatul său, ales sau numit din oficiu, în scopul formulării unor puncte de vedere
30 A se vedea M. UDROIU, Procedură penală II, p. 584.

31 A se vedea, R. CHIRIȚĂ, op.cit., p. 592.
32 Menționăm faptul că procedura contestației privind durata procesului penal nu are natura unui incident procedural
propriu-zis, deoarece nu are aptitudinea de a aduce modificări cu privire la cadrul litigiului ori la instanța sesizată;
folosirea unei astfel de noțiuni decurge din împrejurarea că accelerarea soluțiunării unei cauze nu poate interveni decât
pe durata când aceasta se află pe rolul organelor judiciare.
110
pertinente cu privire la contestația în tergiversare. Considerăm că, prin modul de redactare a alin.
(2) al art. 4884 C.proc.pen., se instituie un caz sui generis de asistență juridică obligatorie, ce se
manifestă la nivelul posibilității formulării unor puncte de vedere specializate, fără a include și
prezența în fața organului judiciar. Caracterul „obligatoriu” al asistenței decurge din împrejurarea
că judecătorul competent a se pronunța asupra contestației va trebui să informeze și avocatul
părții private de libertate, fără ca lipsa fomulării unor observații în sensul indicat să aibă vreo
influență asupra modului de soluționare al contestației.
Se constată că leguitorul a înțeles să organizeze din punct de vedere temporal și modul de

desfășurare a soluționării acestei proceduri speciale, acordând judecătorului atributul de a stabili
un termen judiciar pentru formularea unor observații cu privire la contestația privind durata
procesului penal. O astfel de prerogativă nu este prevăzută însă și în cazul punctelor de vedere
solicitate organului judiciar care instrumentează fondul cauzei. Nu poate fi vorba, în acest caz,
decât despre o omisiune în a reglementa, având în vedere că această procedură specială
presupune, prin esență, o desfășurare accelerată, astfel încât formularea observațiilor cu privire
la elementele ce au condus la împlinirea unor termene considerate ca fiind excesive este eficientă
numai până la momentul soluționării contestației.
Se impune a fi precizat faptul că în practica judiciară acest aspect a fost interpretat în

sensul potrivit căruia prezența reprezentantului Ministerului Public la termenul de soluționare a
contestației înlătură necesitatea formulării anterioare a unor puncte de vedere, dispozițiile art.
4884 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. fiind impuse doar de împrejurarea că, în forma sa inițială,
contestația se soluționa fără prezența părților și a procurorului33. Considerăm, în sensul punctului
de vedere exprimat în doctrină34, că o astfel de interpretare nu poate fi reținută, fiind necesar a se
acorda organului judiciar care instrumentează cauza pe fond posibilitatea de a analiza în amănunt
împrejurările care au condus la tergiversare, în scopul formulării unor puncte de vedere
pertinente și utile pentru judecătorul competent să se pronunțe asupra contestației. Un alt
argument ce poate fi adus în susținerea acestei interpretări decurge din analiza art. 488 4 alin. (3)
C.proc.pen., care, referindu-se la netransmiterea punctelor de vedere solicitate în termenul
stabilit, face trimitere și la lit. a) a primului său alineat, care indică în mod expres organele
judiciare pe rolul cărora se află cauza.
Lipsa formulării unor observații cu privire la pertinența demersului judiciar declanșat nu

împiedică soluționarea contestației, aceasta realizându-se pe baza dosarului cauzei și a cererii
prin care a fost inițiată procedura.
Este important să se precizeze și posibilitatea conferită persoanei care a formulat

contestația privind durata procesului penal de a o retrage, oricând până la soluționarea acesteia.
Efectul unei asemenea manifestări de voință este acela al imposibilității reiterării unei astfel de
cereri în aceleași faze procesuale cu privire la care fusese inițial introdusă, potrivit art. 4881 alin.
(4) C.proc.pen.
33 Trib. București, încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din 1 martie 2016, în dosarul nr.
7642/3/2016, nepublicată, apud C. JDERU în M. UDROIU (coord.), op.cit., p. 1962.
34 A se vedea, C. JDERU în M. UDROIU (coord.), idem.
111
§ 5.2. Termenul de soluționare a contestației
Art. 4884 alin. (4) C.proc.pen. stabilește că judecătorul de drepturi și libertăți ori instanța
de judecată învestită cu soluționarea contestației se va pronunța asupra acesteia în termen de cel
mult 20 de zile de la înregistrarea pe rolul său. Se observă astfel impunerea unui ritm accelerat de
parcurgere a acestei proceduri speciale, decurgând, pe de o parte, din împrejurarea că aspectele
supuse analizei nu presupun o cercetare complexă, aceasta realizându-se pe baza dosarului
cauzei, a punctelor de vedere exprimate și a concluziilor formulate oral de către cei prezenți în
fața judecătorului, iar pe de altă parte, din exigența impusă de interpretarea dată art. 13 CEDO, de
a nu transforma un mijloc destinat tocmai înlăturării întârzierilor nejustificate într-un incident
care să contribuie, la rândul său, la tergiversarea cauzei. Scopul contestației fiind acela de a
încadra într-o perioadă timp determinată activitățile judiciare rămase nesoluționate, este firesc
ca acestă procedură să se desfășoare în ritm alert, pentru a înlătura cât mai rapid o eventuală
încălcare a dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil.
§ 5.3. Criteriile avute în vedere în analiza caracterului rezonabil al procedurii
Potrivit art. 4885 alin. (2) C.proc.pen., judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța, în
aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, va lua în considerare un ansamblu de
împrejurări, menite a circumscrie într-un anumit interval de timp activitățile desfășurate în cauza
respectivă. Durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi, astfel, analizată la nivel abstract,
prin includerea în anumite tipare temporale prestabilite, ci se impune o analiză concretă a tututor
elementelor regăsibile în cauza analizată.
Potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei

proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, care impun o evaluare globală35. Chiar
dacă etapele procedurii se derulează într-un ritm acceptabil, durata totală a procedurii ar putea
depăşi totuşi un „termen rezonabil”36. Art. 6 CEDO prevede celeritatea procedurilor judiciare, dar
consacră totodată şi principiul, mai general, al unei bune administrări a justiţiei. Este necesară
găsirea unui just echilibru între diferitele aspecte ale acestui drept fundamental.
○ Natura și obiectul cauzei
Sub acest criteriu, se impune a fi analizată gravitatea infracțiunii imputate autorului, știut
fiind că, în acest context, perspectiva aplicării unei pedepse aspre impune și o analiză cât mai
detaliată a elementelor raportului de conflict, în scopul evitării unor concluzii pripite, ce ar avea
ca efect fie sancționarea nejustificată, fie impunitatea celui vinovat. În acest sens, în doctrină se
susține faptul că, de regulă, în ceea ce privește natura cauzei, de exemplu, ,,dosarele privind
infracțiuni contra persoanei necesită pentru soluționare un interval de timp mai redus comparativ
cu dosarele care au ca obiect fraude comise prin sisteme informatice și mijloace electronice de
plată”37.
O diligență sporită este pretinsă în instrumentarea cauzelor în care sunt implicate

persoane deținute, având în vedere că aceasta sunt private de un drept fundamental, acela
35 A se vedea CEDO, cauza Boddaert împotriva Belgiei, pct. 36.

36 A se vedea CEDO, cauza Dobbertin împotriva Franţei, pct. 44.
112
referitor la libertatea fizică 38 . Pentru aceste considerente, Codul nostru de procedură penală,
prevede la art. 355 alin. (1) că judecata în cauzele cu inculpați arestați preventiv ori aflați în arest
la domiciliu se face de urgență și cu precădere, termenele fiind, de regulă, de 7 zile.
Cu privire la obiectul cauzei, este necesară realizarea unei distincții între ipotezele în care
sesizarea instanței se face prin rechizitoriu și cele care au la bază încheierea unui acord de
recunoaștere a vinovăției, precum și între cauzele care se judecă potrivit procedurii abreviate
(care impune, pentru soluționare o periodă scurtă de timp, având în vedere că implică existența a
cel mult două termene de judecată) ori prin efectuarea cercetării judecătorești de drept comun.
○ Complexitatea cauzei
Acest criteriu are în vedere, de exemplu, numărul capetelor de acuzare, persoanele

implicate în procedură, cum ar fi inculpaţii39, martorii, persoanele vătămate40, natura infracțiunii
săvârșite care antrenează, de asemenea, o cercetare mai amănunțită și administarea unui
probatoriu complex, de dimensiunea internaţională a litigiului (conflictul de jurisdicții, probe
existente în state diferite, comisii rogatorii, aspecte ce impun o cooperare la nivel suprastatal)41
ori numărul mare de expertize ce se efectuează. În aceste circumstanțe, dificultățile generate de
administrarea probatoriului apar voalate în cazul infracțiunilor cu un număr redus de inculpați și
de infracțiuni cercetate, unde audierea persoanelor implicate și a martorilor se poate realiza mult
mai facil.
38 A se vedea, cu titlul de exemplu, CtEDO, cauza Petrukov împotriva Ucrainei, pct. 140: „Curtea reiterează că
rezonabilitea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și cu referire la următoarele
criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (...). Ce este în joc pentru
reclamant trebuie, de asemenea, luat în considerare. În această privință, Curtea observă că reclamantul a fost ținut în
arest din iunie 2010 până la 3 decembrie 2004 – un fapt care necesita specială diligență din partea autorităților și
instanțelor care se ocupau de caz în ceea ce privește administrarea promptă a justiției (...)”, apud A. BARBU, G. TUDOR,
A.M. ȘINC, op. cit., p. 974.
A se vedea, de asemenea, CtEDO, cauza Kalashnikov împotriva Rusiei, pct. 132: „Curtea observă că, pe parcursul
procedurilor, reclamantul se afla în arest – un fapt ce necesită o vigilență deosebită din partea instanței de judecată ce
gestionează dosarul, în vederea aplicării justiției într-un mod cât mai prompt”, idem, p. 976.
A se vedea, în același sens, CtEDO, cauza Abdoella împotriva Ţărilor de Jos, pct. 24; în speţă, pentru cele 52 de luni de
care a fost nevoie pentru soluţionarea cauzei, a durat peste 21 de luni pentru a transmite, de două ori, dosarul către
instanţa supremă. Curtea consideră inacceptabile astfel de perioade lungi de stagnare, mai ales ca era vorba despre o
persoană aflată în detenţie.
39 A se vedea, cu titlu de exemplu, CtEDO, cauza Ertürk împotriva Turciei, pct. 24-27; în speță, procesul implica un număr
de 723 de inculpați, desfășurându-se într-o perioadă de mai bine de 21 de ani. O astfel de durată a fost considerată de
Curte ca excesivă, neputând fi justificată doar prin complexitatea cauzei, ci, mai degrabă, prin eșecul instanței naționale
de a se ocupa cu diligență de caz.
40 A se vedea, cu titlu de exemplu, CtEDO, cauza Nikolajs Larionovs și Nikolay Tess împotriva Letoniei, pct 184: „Curtea
consideră că acest caz este considerabil unul complex, care presupune aspecte sensibile și complicate istorice și de drept
(intern și internaționale). A fost necesară multă cercetare de arhivă pentru a se obține documente care să dovedească
acuzațiile și, deoarece cazul a implicat deportarea a 150 de familii, a fost nevoie de un volum considerabil de documente
și mărturii (inclusiv peste 130 de declarații ale victimelor. Dosarul a cuprins 15 volume. Amploarea evidentă și
complexitatea cauzei ar putea justifica, în principiu, o procedură mai lungă (...) și acest lucru trebuie avut în vedere la
evaluarea diferitelor elemente ale procedurii”, idem, p. 966.
41 A se vedea, CtEDO, cauza Neumeister împotriva Austriei, pct. 20; în speţă, tranzacţiile în litigiu aveau ramificaţii în
diferite ţări, ceea ce a necesitat asistenţa Interpolului şi punerea în aplicare a tratatelor de asistenţă judiciară reciprocă
pentru a efectua anchete în străinătate, 22 de persoane fiind implicate, unele stabilite în străinătate.
A se vedea, de asemenea, CtEDO, cauza Sari împotriva Turciei și Danemarcei, pct. 92, referitoare la necesitatea derulării
în cauză a unor proceduri de cooperare judiciară internațională: „(...) Curtea constată că aceste întârzieri nu pot fi
imputate acțiunilor sau omisiunilor autorităților daneze și că ele provin din sistemul de cooperare judiciară, astfel cum
funcționează acesta în multe țări și în cre fiecare guvern depinde de cooperarea celuilalt. Prin urmare, întârzierile
trebuie să fie considerate ca făcând parte dintr-un sistem clasic care, din păcate, presupune timp și, prin urmare, acest
lucru trebuie să fie considerat ca fiind inevitabil (...)”, idem, pp. 976-977.
113
O cauză prezintă, de asemenea, o complexitate foarte mare atunci când suspiciunile ţin de
infracţionalitatea „gulerelor albe”, de exemplu, o fraudă la scară largă care implică mai multe
societăţi sau tranzacţii alambicate care urmăresc să se sustragă de la controlul organelor de
anchetă penală şi care necesită o expertiză contabilă şi financiară importantă42.
○ Elementele de extraneitate ale cauzei
În cadrul acestui criteriu se regăsesc incluse ipotezele în care infracțiunile sunt săvârșite pe
teritoriul unui stat străin, dar sunt de competența instanțelor române ca efect al principiilor
personalității, realității și universalității legii penale ori cele în care persoanele implicate în
procedură au domiciliul în străinătate În acest ultim caz, Codul de procedură penală include
dispoziții menite a preîntâmpina tergiversarea cauzei decurgând din existența unui element de
extraneitate precum locul în care părțile ori subiecții procesuali principali își au domiciliul. Astfel,
art. 259 alin. (9) C.proc.pen. prevede că, în cazul în care suspectul sau inculpatul locuiește în
străinătate, citarea sa se va face potrivit regulilor de drept internațional aplicabile în relația cu
statul respectiv sau, în lipsă, prin scrisoare recomandată, punându-i-se în vedere obligația de a
indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică,
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
Se vor avea în vedere, de asemenea, incidența eventualelor proceduri de extrădare ori de

emitere și executare a unui mandat european de arestare.
○ Faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare
Referirea la acest criteriu este importantă, avându-se în vedere faptul că analiza

termenului rezonabil implică o apreciere de ansamblu, astfel încât durata procedurii, apreciată la
momentul său de deznodământ, să nu se transforme într-una excesivă.
În acest cadru, în doctrină43 se consideră că, în ipoteza în care contestația privind durata
procesului penal se introduce ulterior finalizării dezbaterilor în primă instanță, momentul
pronunțării hotărârii învederându-se în mod indubitabil, nu se justifică admiterea acestei cereri,
decât în cazul în care amânările de pronunțare se transformă în temporizări însemnate în
ansamblul desfășurării cauzei.
De asemenea, analiza duratei fazelor anterioare prezintă importanță, deoarece se poate

efectua un examen comparativ, prin raportare la specificul fiecărei funcții procesuale exercitate,
precum și la atribuțiile conferite organelor judiciare implicate. Astfel, termenul în care are loc
judecata în primă instanță poate fi considerat excesiv dacă, de exemplu, faza de urmărire s-a
desfășurat cu celeritate, nu a întâmpinat dificultăți în instrumentarea dosarului cauzei, iar probele
administrate nu au fost afectate de vreun viciu de legalitate, fiind necesare și suficiente pentru a
pronunța o soluție în speță.
Un alt exemplu formulat44 vizează contestația procurorului, prin care este criticată durata
procedurii în fața primei instanțe, pe considerentul existenței riscului intervenției prescripției
răspunderii penale. Într-un asemenea caz, temeinicia demersului inițiat de către reprezentantul
Ministerului Public ar putea fi îndoielnică, în condițiile în care faza de urmărire penală s-ar fi
42 A se vedea, CtEDO, cauza C.P. şi alţii împotriva Franţei, pct. 30.

44 Ibidem.
114
extins nejustificat în timp, prin raportare și la celelalte elemente avute în vedere la analiza
caracterului rezonabil al termenului.
În cazul în care s-a formulat plângere împotriva soluției de clasare, iar aceasta este admisă,
pentru aprecierea termenului rezonabil al fazei de urmărire penală este avută în vedere și
perioada anterioară dispunerii soluției infirmate de procurorul ierarhic superior sau de
judecătorul de cameră preliminară, aceeași soluție fiind incidentă și în cazul verificării pe cale
ierarhică a ordonanței de renunțare la urmărirea penală45.
Dacă judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet sau instanța
respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, dispunând continuarea urmăririi penale, în
aprecierea respectării cerințelor termenului rezonabil va fi avută în vedere și perioada scursă
anterior emiterii rechizitoriului sau sesizării instanței cu tranzacția intervenită între procuror și
inculpat.
○ Comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva

exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva îndeplinirii obligațiilor sale
în cadrul procesului
Potrivit jurisprudenței decurgând din interpretarea CEDO, art. 6 nu impune reclamantului

o cooperare activă cu autorităţile judiciare, neputându-i-se reproșa acestuia, de exemplu, faptul
că s-a folosit pe deplin de căile de atac oferite de dreptul intern. Cu toate acestea, comportamentul
său constituie un fapt obiectiv 46 , neimputabil statului pârât, care trebuie luat în considerare
pentru a clarifica aspectul dacă procedura a depăşit sau nu termenul rezonabil 47. De exemplu,
trebuie să fie luată în considerare intenţia reclamantului, care transpare din dosar, de a amâna
instrumentarea cauzei 48 . Acesta nu poate invoca perioada în care s-a ascuns, încercând să se
sustragă justiţiei din ţara sa, considerându-se că atunci când fuge dintr-un stat care a aderat la
principiul preeminenţei dreptului, nu există motive să se considere că se poate plânge cu privire
la durata nerezonabilă a procedurii pentru perioada ulterioară fugii sale, cu excepţia cazului în
care există motive suficiente de natură să răstoarne această prezumţie49.
45 A se vedea, M. UDROIU, Procedură penală II, p. 585.

46 A se vedea, CtEDO, cauza Šublinski împotriva Sloveniei, pct. 83, în care Curtea face o analiză a comportamentului
reclamantului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni de abuz sexual asupra unui minor, care se circumscrie noțiunii de
„abuz de drept procesual”: „Curtea nu poate decât să rețină că reclamantul a luat o serie de măsuri care au complicat și
prelungit procedura. Deși este adevărat că un acuzat nu poate fi obligat să coopereze activ cu autoritățile judiciare și nici
nu poate fi criticat pentru că a făcut uz pe deplin de căile de atac disponibile în dreptul intern (...), apare în speță că
reclamantul s-a folosit excesiv, dacă nu în mod abuziv, de unele remedii în timpul procesului (...). El a depus mai multe
cereri de recuzare a judecătorilor și a solicitat strămutarea, care au fost în cele din urmă considerate de instanțele
naționale ca fiind un abuz de drepturi procedurale și o tactică de întârziere (...). În orice caz, comportamentul
reclamantului, în ciuda intenției sale, reprezintă cel puțin un fapt obiectiv care nu poate fi atribuit statului pârât, iar acest
lucru trebuie luat în considerare atunci când se stabilește dacă procedura a durat sau nu mai mult decât timpul rezonabil
menționat la art. 6 para 1”, apud, A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., p. 970.
47 A se vedea, CtEDO, cauza Eckle împotriva Germaniei, pct. 82 - în speţă, reclamanţii au produs în mod repetat incidente
– în special, utilizarea sistematică a recuzărilor – de natură să amâne procedura, dintre care unele chiar puteau sugera
o obstrucţionare deliberată.
48 A se vedea, CtEDO, cauza I.A. împotriva Franţei, pct. 121 - în speţă, reclamantul a aşteptat special să fie notificat despre
iminenţa comunicării dosarului procurorului pentru a solicita mai multe măsuri suplimentare de instrumentare a
cauzei.
49 A se vedea, CtEDO, cauza Vayiç împotriva Turciei, pct. 44, în care Curtea a precizat faptul că „sustragerea unei
persoane acuzate are, în sine, anumite repercusiuni asupra domeniului de aplicare al garanției oferite de de art. 6 para.
1 din Convenție, în ceea ce privește durata procedurilor”. Cu toate acestea, o asemenea atitudine a inculpatului nu este
115
Prin urmare, în analiza acestui criteriu, se va avea în vedere modul în care persoana care
formulează contestația și-a exercitat drepturile prevăzute de lege și și-a îndeplinit obligațiile
instituite în sarcina sa, aspecte ce se circumscriu noțiunii de „bună-credință” în derularea oricărui
demers judiciar. Astfel, va avea importanță dacă persoana care formulează contestația s-a sustras
de la derularea anchetei penale, dacă a contribuit la tergiversarea soluționării cauzei prin
formularea unor cereri recurente de amânare ori prin schimbarea repetată a apărătorilor, prin
formularea unor cereri repetate și neîntemeiate de recuzare a organelor judiciare etc.
Cu toate acestea, nu trebuie minimizat rolul pe care îl are statul, prin autoritățile sale, în
sancționarea oricărui comportament care ar conduce la întârzirea nejustificată a soluționării
cauzei. Obligația generală instituită în sarcina judecătorilor și procurorilor de a instrumenta
cauzele într-un termen rezonabil implică, în egală măsură, și responsabilitatea lor cu privire la
cenzurarea manifestărilor procesuale care ar putea avea un efect dilatoriu asupra procedurii, de
exemplu prin sancționarea pecuniară a celor nediligenți.
○ Comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate
Cu privire la persoanele care nu au o legitimare oficială în cauză, respectiv celelalte părți

sau subiecți procesuali, se impune a se preciza, de exemplu, neînfățișarea acestora la termenele
unde prezența lor este absolut obligatorie, invocarea unor motive variate pentru a nu se prezenta
în fața organului judiciar, încercările deliberate de tergiversare a cauzei pentru a exercita presiuni
asupra inculpatului, în scopul obținerii unor foloase patrimoniale ori în scop vindicativ,
formularea de cereri repetate de recuzare, solicitarea de termene pentru pregătirea apărării etc.
Contribuția majoră în tergiversarea cauzelor o au însă autoritățile statale, în special

organele care concură la înfăptuirea justiției. Printre măsurile imputabile acestora, se numără, cu
titlu de exemplu: citarea defectuoasă a persoanelor implicate în procedură, acordarea unor
termene excesiv de lungi, nejustificate de necesitatea efectuării unor acte importante în cauză,
depunerea tardivă a rapoartelor de expertiză și, eventual, insuficiența sau defectuozitatea
constatărilor expertului50, amânările repetate ale judecării cauzei generate de administrarea unui
probatoriu care nu presupune o complexitate deosebită, amânările îndelungate de pronunțare a
hotărârii, formularea unor cereri neîntemeiate de abținere51.
suficientă pentru a statua în sensul neîncălcării termenul rezonabil, decă se constată un concurs de alți factori care
contrabalansează comportamentul dilatoriu al reclamantului.
50 În cauza Pena împotriva Portugaliei, pct. 23, având de analizat o procedură care a durat peste 8 ani, Curtea de la
Strabourg a statuat că supraîncărcarea expertului cu un număr mare de cereri de expertiză nu este un argument
relevant pentru justificarea atitudinii autorităților statale în instrumentarea cauzei penale. Astfel, „Curtea (...) nu poate
să însă să accepte o perioadă ca cea necesară LPC (nn. expertul desemnat în respectiva cauză) pentru a depune la dosar
raportul său de expertiză. Ea reamintește, în acest sens, că expertul în cauză era în cadrul unei proceduri judiciare
supravegheate de către un judecător, care a rămas responsabil pentru asigurarea desfășurării rapide a procesului. Mai
mult decât atât, este obligația statului portughez de a oferi LPC, un organ de stat, mijloacele adecvate adaptate obiectivelor
sale, astfel încât să îi permită să îndeplinească cerințele prevăzute la art. 6 para. 1 (...)”, apud, A. BARBU, G. TUDOR, A.M.
ȘINC, op. cit., pp. 972-973.
Într-o altă cauză, respectiv Rawa împotriva Poloniei, pct. 52, Curtea a criticat, în aceeași termeni vehemenți, atitudinea
expertului, coroborată cu lipsa de fermitate a instanței în asigurarea respectării îndeplinirii de către acesta a obligațiilor
instituite în sarcina sa, cu scopul periclitării caracterului rezonabil al termenului de rezolvare a unei cauze penale. Astfel,
„Curtea consideră că eșecul expertului în pregătirea opiniei sale în conformitate cu cererea instanței a fost unul dintre
motivele principale pentru prelungirea procedurii. Mai mult decât atât, instanța a acceptat comportamentul neglijent al
expertului prin faptul că nu a luat nicio măsură să îl disciplineze (...)”, idem, p.973.
51 Unele dintre aceste aspecte pot constitui inclusiv abateri disciplinare ale magistraților, decurgând din obligația
generală a acestora de a-și îndeplini atribuțiile cu bună-credință, urmărind respectarea drepturilor și intereselor
justițiabililor.
116
În aceeași categorie sunt incluse și ipoteze în care, pentru efectivitatea formulării unei
acuzații în materie penală, organele judiciare au nevoie de concursul unor autorități statale aflate
în afara sistemului de justiție, care întârzie în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, incidental, cu
privire la cauzele de natură penală. Astfel, în acest context, se are în vedere solicitarea unor avize,
autorizări, sesizări prealabile, necesare punerii în mișcare a acțiunii penale, potrivit interpretării
per a contrario a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., raportat și la art. 2941 C.proc.pen52.
În jurisprudența sa, instanța de contencios european al drepturilor omului a analizat

diferite împrejurări care presupun implicarea organelor statului în stabilirea caracterul rezonabil
al procedurii. Astfel, art. 6 para. 1 impune statelor contractante să-şi organizeze sistemul judiciar
astfel încât instanţele de judecată să poată îndeplini fiecare dintre cerinţele sale 53 . Deşi o
supraîncărcare temporară a rolului instanţei de judecată nu angajează răspunderea autorităţilor
în cazul în care acestea adoptă, cu promptitudinea necesară, măsuri adecvate pentru a remedia o
astfel de situaţie excepţională54, supraîncărcarea invocată de autorităţi şi diferitele măsuri luate
pentru a remedia situaţia au rareori o pondere decisivă pentru Curte55.
○ Intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei
Modificarea prevederilor incidente într-o anumită cauză, mai stringentă în cazurile penale,
având în vedere caracterul retroactiv al legii mai favorabile, se poate include printre elementele
care contribuie la depășirea termenului rezonabil, ca urmare a existenței unei perioade de
tranziție către nou ori de tratare comparativă a diferitelor norme aplicabile. Astfel, se consideră
că, în dreptul nostru intern, de exemplu, procesul de aplicare a legii penale mai favorabile, generat
de intrarea în vigoare a Codului penal, a dat naștere unor numeroase opinii concurente, care au
necesitat intervenții ale instanței supreme ori ale Curții Constituționale56. Prin urmare, într-un
astfel de context, tergiversarea soluționării cauzelor a apărut ca iminentă.
Apreciem că în această categorie ar trebui incluse și ipotezele în care nu avem de-a face cu
modificări legislative propriu-zise, ci, mai degrabă, cu interpretări care au un efect echivalent, cum
este, de exemplu, cazul deciziilor Curții Constituționale. În cazurile deloc excepționale în care
legiuitorul nu își îndeplinește cu diligență obligația de a pune în acord prevederile contestate cu
Legea fundamentală, revine instanțelor sarcina de a găsi cele mai bune mijloace de natură să
asigure o aplicare a legii în conformitate cu rațiunile avute în vedere în aprecierea
constituționalități sau, dimpotrivă, a neconstituționalității. Este cazul, de exemplu, abuzului în
serviciu, pentru care se susține o „dezincriminare” parțială, în măsura în care, potrivit
considerentelor Deciziei nr. 405/2016 , pct. 75, în legislația națională nu este prevăzut un prag
valoric, astfel că o asemenea normă lasă larg deschisă sancționarea persoanei, dacă sunt
îndeplinite și celelalte condiții de existență a infracțiunii, încălcându-se astfel condițiile de
previzibilitate, precizie și claritate impuse legii penale.

53 A se vedea, CEDO, cauza Abdoella împotriva Ţărilor de Jos, pct. 24 și cauza Dobbertin împotriva Franţei, pct. 44.
54 A se vedea, CtEDO, cauza Milasi împotriva Italiei, pct. 18 și cauza Baggetta împotriva Italiei, pct. 23
55 A se vedea, CtEDO, cauza Dumont împotriva Belgiei, pct. 14-20, în care motivul tergiversării cauzelor era reprezentat
de numărul insuficient de judecători la nivelul instanțelor de prim grad din raza Curții de Apel Bruxelles, statul pârât
aflându-se în imposibilitatea găsirii unui număr suficient de candidați care să îndeplineasă cerințele legale pentru
numire în posturile vacante. Curtea a statuat însă că „supraîncărcarea cronică a unei instanțe nu este o explicație validă”,
din perspectiva aprecierii termenului rezonabil.
56 A se vedea, I. NEAGU, M. DAMASCHIN, Partea specială, pp. 502-503.
117
○ Alte elemente de natură să influențeze durata procedurii
În cadrul acestui criteriu se includ aspectele ce țin de importanța soluționării cu celeritate

a cauzei pentru contestator. Este vorba, cu alte cuvinte, despre miza litigiului pentru persoanele
implicate în procedură, decurgând, de exemplu, din influența pe care trenarea cauzei pe rolul
organelor judiciare ar avea-o cu privire la implicațiile sociale decurgând din calitatea de
funcționar a reclamantului57, precum și din vârsta ori starea de sănătate a acestuia.
6. Soluțiile ce pot fi pronunțate
Cu caracter introductiv, trebuie precizat faptul că, potrivit art. 4884 alin. (5) C.proc.pen.,
soluționarea contestației se face prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părților, a
subiecților procesuali principali și cu participarea procurorului, neprezentarea persoanelor
implicate la termenul fixat neavând nicio influență asupra desfășurării acestei proceduri speciale.
Art. 4886 C.proc.pen. indică soluțiile pe care le poate dispune organul judiciar competent, precum
și unele aspecte adiacente rezolvării contestației în tergiversare.
§ 6.1. Admiterea contestației
Potrivit alin. (1) al art. 4886 C.proc.pen., când apreciază contestația ca fiind întemeiată,
organul judiciar învestit cu soluționarea acesteia o va admite. Corelativ acestui mod de pronunțare
asupra cererii formulate de către petent, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de
judecată va stabili termenul în care procurorul să rezolve cauza, potrvit art. 327 C.proc.pen., și
anume fie prin emiterea rechizitoriului, fie a ordonanței de clasare ori de renunțare la urmărirea
penală, respectiv instanța de judecată să soluționeze cauza.
Astfel cum se susține în doctrină58, termenul în care să fie pronunțată o soluție cu privire
la cauză trebuie să aibă în vedere natura actelor procesuale ce se impun a fi efectuate, precum și
numărul lor, mai ales în ipoteza în care procesul se află într-un stadiu incipient. Alin. (2) al
articolului menționat anterior prevede interdicția organului judiciar care se pronunță cu privire
la contestație de a da îndrumări ori de a oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept
care să anticipeze modul de soluționare a fondului litigiului.
De asemenea, prin măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, nu trebuie să se aducă

atingere libertății judecătorului cauzei de a hotărî, potrivit propriei convingeri și în conformitate
cu legea, ori, după caz, libertății procurorului de a pronunța soluția pe care o consideră legală și
temeinică. Așa fiind, trebuie subliniat faptul că scopul exclusiv al contestației privind durata
procesului este de a pune capăt întârzierilor în soluționarea cauzelor penale, singura prerogativă
atribuită judecătorului de drepturi și libertăți ori instanței prevăzute de art. 4882 C.proc.pen. fiind
aceea de a stabili pragul maximal de timp în care este necesară asumarea unei modalități de
rezolvare a fondului litigiului. Atributul aprecierii necesității și oportunității administrării
probelor ori al efectuării diferitelor acte procesuale aparține organului judiciar căruia i-a fost adus
spre analizare raportul de conflict, numai că toate aceste activități apreciate ca fiind
indispensabile urmează să fie efectuate în termenul stabilit prin încheierea de admitere a
contestației. Și mai concret, organul judiciar care se pronunță în această procedură specială nu
poate face o apreciere cu privire la necesitatea administrării probelor, ori a pertinenței lor. În
57 A se vedea, cauza Bragadireanu împotriva României, pct. 121, apud, M. UDROIU, Procedură penală II, p. 570.
58 A se vedea, R.MOROȘANU în N. VOLONCIU și A.S. UZLĂU (coord.), op. cit., p. 1217.
118
ipoteza în care în observațiile formulate, procurorul sau instanța de fond indică faptul că pentru
soluționarea cauzei ar fi necesară efectuarea unor activități nominale, aprecierea organului
competent în această procedură se mărginește la încadrarea într-un interval de timp determinat
a activității ulterioare desfășurate cu privire la cauză.
Dacă procurorul sau instanța consideră necesară administrarea unor probe suplimentare
ori, de exemplu, acordarea unor termene în scopul asigurări efectivității apărării, nimic nu se
opune întreprinderii acestor activități, cu excepția condiției respectării termenului indicat în
încheierea de admitere59, pronunțată de judecătorul ori instanța competentă.
Cu privire la momentul de la care curge termenul stabilit pentru soluționarea cauzei pe

fond, acesta nu poate începe mai devreme de data restituirii dosarului, în temeiul art. 488 6 alin.
(5) C.proc.civ., fiind totuși util ca judecătorul ori instanța, după caz, să stabilească, pentru a nu lăsa
loc interpretărilor, punctul exact de plecare în calculul timpului (dies a quo).
Corelativ soluționării favorabile a contestației, este necesară stabilirea unui termen în care
nu poate fi declanșată din nou o astfel de procedură. Scopul unui asemenea interval de timp este
acela de a acorda organelor judiciare posibilitatea de a soluționa cauza în mod temeinic, fără a fi
presate de formularea în mod sistematic a unor noi contestații, decurgând din orice perioadă de
inactivitate, întemeiată sau nu. În cazul în care se recurge la această procedură înainte de
împlinirea termenului stabilt pe cale judiciară, se va face aplicarea prevederilor art. 4882 alin. (8)
C.proc.pen., cererea urmând a-i fi restituită petentului pe cale administrativă. Se consideră că o
astfel de măsură se poate dispune numai până la constituirea unui dosar distinct, deoarece de la
acest moment, soluția legală este respingerea cererii ca prematură. Trebuie precizat, de asemenea,
că această măsură administrativă presupune că cererea îndeplinește celelalte condiții de
admisibilitate, în caz contrar, soluția ce se pronunță fiind inadmisibilitatea, ulterioară momentului
înregistrării sale ca dosar penal distinct60.
Acest termen de formulare a unei noi contestații trebuie să fie, dacă nu mai lung, cel puțin
egal cu termenul stabilit pentru rezolvarea cauzei de către organele judiciare. Astfel, prin
stabilirea unui interval de timp determinat cu scopul de a împiedica tergiversarea cauzei,
judecătorul învestit cu soluționarea contestației privind durata procesului penal stabilește, pe cale
judiciară, o prezumție 61 cu privire la rezonabilitatea duratei procedurilor desfășurate ulterior
parcurgerii acestui incident procedural.
Potrivit art. 4886 alin. (3) C.proc.pen., în cazul pronunțării unei soluții de admitere, o nouă
contestație, formulată după împlinirea termenului stabilit prin încheiere, nu se poate întemeia
decât pe motive ivite ulterior.
Cheltuielile judiciare decurgând din desfășurarea contestației privind durata procesului

penal rămân în sarcina statului.
59 Idem.
60 A se vedea, M. UDROIU, Procedură penală II, p. 583; A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, op. cit., pp. 962-963; C. JDERU în
M. UDROIU (coord.), op. cit., p. 1965.
61 Având în vedere că încheierea prin care se soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac, iar inițierea
din nou a unui astfel de demers va fi respinsă ca prematură ori, după caz, restituită pe cale administrativă, apreciem că
prezumția rezonabilității termenului stabilit de judecător este una absolută, de vreme ce nu este recunoscută
posibilitatea răsturnării sale prin proba contrară.
119
§ 6.2. Respingerea contestației ca inadmisibilă
O astfel de soluție se impune a fi pronunțată în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile

privitoare la aplicabilitatea acestei proceduri, respectiv: cauza să se afle într-una dintre fazele
expres prevăzute, calitatea procesuală a petentului, derivând din regăsirea acestuia în rândul
persoanelor prevăzute de art. 4881 alin. (2) C.proc.pen., situarea momentului inițial al procesului
penal ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală62.
§ 6.2. Respingerea contestației ca neîntemeiată
Pentru a dispune astfel, judecătorul ori instanța care soluționează contestația va trebui să
efectueze o analiză a criteriilor de apreciere a termenului rezonabil, iar ulterior acesteia, să ajungă
la concluzia că organele judiciare învestite cu soluționarea cauzei pe fond au manifestat diligență
în instrumentarea dosarului. Reiterăm necesitatea efectuării unei aprecieri globale, a tuturor
circumstanțelor cauzei, deoarece este posibil ca, privită fragmentat, durata procesului să nu ridice
probleme referitoare rezonabilitate.
Din interpretarea per a contrario a art. 4886 alin. (3) C.proc.pen., dacă s-a respins
contestația pentru lipsă de temeinicie, o nouă cerere cu același obiect poate fi formulată oricând,
putându-se invoca și motivele avute în vedere în cadrul primului demers judiciar. O astfel de
interpretare trebuie reținută, neputându-se opune o eventuală statuare anterioară, cu caracter
definitiv asupra duratei procedurilor, de vreme ce, astfel cum am precizat în paragraful anterior,
termenul rezonabil presupune o analiză la nivelul întregii cauze.
§ 6.3. Constatarea manifestării de voință a petentului în sensul retragerii contestației
Potrivit art. 4881 alin. (4) C.proc.pen., contestația formulată poate fi retrasă până la
momentul pronunțării judecătorului ori instanței competente cu privire la temeinicia sa, dar
sancțiunea specifică ce intervine este aceea a imposibilității recurgerii la acest demers judiciar în
cadrul aceleiași faze procesuale. În doctrină 63 se consideră că acestă interdicție este incidentă
numai în măsura în care noua cerere s-ar întemeia pe aceleași motive legate de tergiversarea
cauzei. Apreciem că o astfel de soluție nu este susținută de prevederile legale, de vreme ce articolul
aflat în atenția noastră nu distinge în funcție de natura motivelor învederate, scopul său fiind fie
de a avertiza petentul cu privire la implicațiile lipsei de diligență în declanșarea acestui demers
judiciar, fie de a institui o prezumție în sensul înlăturării eventualelor obstacole ce ar fi putut sta
în calea soluționării cu celeritate a cauzei.
7. Hotărârea pronunțată în soluționarea contestației
Cu privire la actul jurisdicțional care consfințește soluția dată cu privire la procedura

contestației privind durata procesului penal, se observă, pe lângă faptul că îmbracă forma
încheierii, și împrejurarea că aceasta nu este supusă niciunei căi de atac, potrivit prevederilor art.
4886 alin. (7) C.proc.pen. O astfel de soluție legislativă apare ca justificată, pentru principalul
argument al prevenirii transformării acestei proceduri speciale într-o veritabilă judecată care ar
anihila aproape orice deziderat de accelerare a soluționării raportului de conflict.
62 A se vedea, M. UDROIU, Procedură penală II, pp. 586-587.

120
Potrivit art. 4886 alin. (5) C.proc.pen., hotărârea se motivează în termen de 5 zile de la
pronunțare, dosarul restituindu-se procurorului, respectiv instanței pe rolul căreia se află cauza
în ziua motivării. Încheierea pronunțată se comunică, potrivit alin. (6) al aceluiași articol,
contestatorului, precum și celorlalte persoane cu legitimare procesuală în cauză, care trebuie să
respecte termenele stabilite în cuprinsul acesteia. Se observă că organul judiciar care
instrumentează fondul litigiului nu este inclus printre cei ținuți de termenele fixate prin
soluționarea contestației, cu toate că scopul principal al acestei proceduri este tocmai acela de a
stabili momentul de final al procesului penal. Într-un asemenea context, apare ca îndoielnică
eficacitatea acestui remediu, care ar trebui să asigure încetarea încălcării drepturilor cetățenilor,
astfel cum prevede art. 13 CEDO. Astfel cum se precizează în doctrină64, neîncadrarea în interiorul
termenelor stabilite ar avea ca rezultat, cel mult, răspunderea disciplinară a magistratului,
decurgând din nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a
cauzelor ori din îndeplinirea cu rea-credință sau gravă neglijență a îndatoririlor de serviciu, fără
a avea vreo înrâurire asupra cauzei în care a fost constatată depășirea duratei rezonabile a
termenului de soluționare.
De asemenea, considerăm ca relevanța instituirii caracterului obligatoriu al termenului

pentru părțile și subiecții procesuali străini de această procedură specială derivă din faptul că,
odată statuat asupra depășirii termenului rezonabil, formularea unei noi contestații de către
oricare subiect cu legitimare procesuală în cauză înaintea împlinirii termenului de grație va atrage
respingerea cererii ca prematură sau, după caz, restituirea sa pe cale administrativă. O astfel de
interpretare se impune pentru considerentul că, analizând durata procedurii, judecătorul ori
instanța efectuează o apreciere și prin raportare la toate persoanele angrenate în cauza penală,
indiferent dacă au sau nu calitatea de contestator. Mai mult, asigurându-li-se accesul în procedura
contestației, acestea pot formula propriile aprecieri cu privire la termenul rezonabil al soluționării
pricinii.
Art. 4886 alin. (4) C.proc.pen. prevede posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare, în cazul
în care se constată că formularea contestație s-a făcut cu rea-credință. Abuzul de acest drept
procesual se poate deduce din faptul introducerii unei cereri cu privire la acestă procedură în
ciuda caracterul său vădit nefondat ori chiar cu scopul de a obține, pe această cale, o eventuală
amânare a procedurilor derulate asupra fondului. Formularea unor cereri repetate, fără a fi
invocate temeiuri noi, constituie, de asemenenea, un indiciu relevant în stabilirea exercitării
abuzive a posibilității de a apela la această procedură specială. Se apreciază că, în acest caz, se
instituie o amendă judiciară cu caracter special65 față de prevederile art. 283 C.proc.pen., în cazul
căreia nu ar fi posibilă anularea sau reducerea cuantumului aplicat, interpretare ce rezultă din
împrejurarea că hotărârea pronunțată în procedura contestației nu este supusă niciunei căi de
atac66.
64 A se vedea, M. UDROIU, Procedură penală II, p. 587

121
DREPT CIVIL ȘI PROCESUAL CIVIL

Tipologiile și obiectul contestației la executare
Alin PETREA,
1.1. Aspecte introductive
Tipologiile și obiectul contestației la executare nu pot fi disociate. Între acestea există o

strânsă legătură, criteriul funcțional de categorisire a contestațiilor la executare fiind, printre
altele, chiar obiectul ei. În raport de ceea ce se atacă pe calea contestației la executare, deci, de
obiectul ei, contestația la executare este încadrabilă în una sau alta dintre tipologii.
Prezentul demers de clasificare a contestațiilor la executare nu este lipsit de relevanță

practică. În funcție de felul contestației introduse se poate decela termenul de declarare a acesteia.
Ca atare, pentru calcularea termenului prevăzut de art. 715 C.proc.civ. se cere stabilirea, cu
prioritate, a tipului de contestație ce a fost formulată. O greșită calificare juridică determină soluții
greșite asupra unei excepții de tardivitate ce ar putea fi invocată în cauză. Mai mult decât atât,
excepția tardivității introducerii contestației la executare este de ordine publică, revenind
instanței obligația de a o invoca din oficiu atunci când este cazul. În raport de felul contestației la
executare exercitate se stabilește și instanța competentă să o soluționeze, astfel cum reiese din
dispozițiile art. 714 C.proc.civ. Față de considerentele anterioare, este de domeniul evidenței
importanța cunoașterii temeinice a tipologiilor contestației la executare.
În ceea ce privește noțiunea de obiect al contestației la executare, acesta trebuie definit

prin recursul la structura tripartită a acțiunii civile. Orice acțiune civilă, indiferent de forma sa de
manifestare în cursul procesului, prezintă trei componente: părți, obiect și cauză. Fiind o specie a
acțiunii civile, contestația la executare va reuni, și ea, aceste elemente structurale, astfel încât prin
definirea obiectului acțiunii civile vom defini și obiectul contestației la executare.
Prin raportare la dispozițiile art. 29 C.proc.civ., acțiunea civilă are ca obiect fie protecția
unui drept subiectiv, fie protecția unei situații juridice. În momentul în care se recurge la acțiune,
ea se individualizează, devine proces, iar obiectul procesului îl reprezintă ceea ce părțile înțeleg
122
să supună judecății1. Prestigioși autori2 în materia dreptului procesual civil au arătat că prin obiect
al cererii de chemare în judecată trebuie să înțelegem atât obiectul material, adică pretenția
concretă a petentului, cât și obiectul juridic, respectiv dreptul subiectiv care poartă asupra
obiectului material. Aplicând cele ce preced în materia contestației la executare, considerăm că
prin obiect al acesteia trebuie să înțelegem pretenția concretă a contestatorului, precum și dreptul
subiectiv sau situația juridică protejată. Cu titlu de exemplu, dacă se formulează contestație la
executare împotriva încheierii de încuviințare a executării silite, pretenția contestatorului constă
în anularea acestei încheieri și, implicit, a actelor ulterioare întocmite în baza sa, iar dreptul
protejat poate fi unul de creanță sau real, în funcție de felul executării silite demarate.
Noul Cod de procedură civilă consacră legislativ un articol obiectului contestației la

executare. Este vorba de art. 712 din Capitolul VI, Titlul I, Cartea a V-a C.proc.civ., având denumirea
marginală „Obiectul contestației”, cuprinzând patru alineate.
Astfel, în primul alineat se prevede posibilitatea atacării, pe calea contestației la executare,

a executării silite în ansamblul său sau, după caz, doar a unui act de executare privit individual, a
încheierilor întocmite de executorul judecătoresc în procedura execuțională, precum și a refuzului
manifestat de executor de a da curs procedurii execuționale sau de a efectua un anumit act de
executare silită.
Alineatul al doilea reglementează o procedură alternativă celei prevăzute de art. 443

C.proc.civ., asigurând persoanelor interesate sau vătămate prin executare posibilitatea de a
solicita lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.
Cel de-al treilea alineat al art. 712 C.proc.civ. stipulează posibilitatea contestării încheierii
prin care a fost încuviințată executarea silită.
În sfârșit, ultimul alineat al art. 712 C.proc.civ. consacră o ipoteză aparte, în care pe calea
contestației la executare se solicită, cu caracter incidental, partajul bunurilor aflate în proprietate
comună pe cote-părți sau în devălmășie3.
1 V.M Ciobanu în CIOBANU, Viorel-Mihai, NICOLAE, Marian – coordonatori, BAIAS, Flavius-Antoniu, BELEGANTE, Viorel,
BRICIU, Traian Cornel, CIOBANU, Viorel-Mihai, DINU, Claudiu-Constantin, FLOREA, Gheorghe, FODOR, Maria, GHINOIU,
Decebal Adrian, GÂLCĂ, Iulian, IRIMIA, Cristina, NICOLAE, Adina, NICOLAE, Marian, OPRINA, Evelina, RĂDOI, Alina,
STANCU, Mirela, STĂNESCU, Șerban-Alexandru, ȘTEFĂNESCU, Anișoara, TĂBÂRCA, Mihaela, URSUȚA, Mircea, ZIDARU,
Gheorghe-Liviu, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I – art. 1 - 526, Editura Universul Juridic, București,
2016, p. 153, citată în continuare V.M. Ciobanu, M. Nicolae – coordonatori, vol. I.
2 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015, pp. 563-564.
3 Pentru o aprofundare a instituției proprietății comune, din perspectiva ambelor Coduri civile, a se vedea. C. Bârsan,
Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 198-242. De asemenea, a se vedea și G. Boroi,
C.A. Anghelescu, B. Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, ediția a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu,
București, 2013, pp. 91-120.
123
Doctrina nu a ajuns la un consens în ceea ce privește numărul tipologiilor în care se poate

încadra contestația la executare.
Au fost autori4 care au susținut existența a două categorii de contestații la executare, și

anume: contestația la executare propriu-zisă și contestația la titlu. Spre deosebire de aceștia,
opinia majoritară5 a fost în sensul consacrării, de către Codul de procedură civilă, a trei categorii,
după cum urmează: contestația la executare propriu-zisă, contestația la titlu și cea împotriva
refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită sau de a în îndeplini un act de
executare.
Disputa a fost ocazionată de contestația împotriva refuzului executorului judecătoresc de

a efectua executarea silită sau de a îndeplini un act de executare. Astfel, autorii care au susținut
existența a două forme ale contestației la executare au inclus contestația împotriva refuzului
executorului judecătoresc de a efectua executarea silită în cadrul contestației la titlu, iar cea
introdusă împotriva refuzului de a îndeplini un act de executare în categoria contestației la
executare propriu-zise 6 . Spre deosebire de această din urmă viziune, cei mai mulți autori au
recunoscut independența categorială a contestației îndreptate împotriva refuzului executorului
judecătoresc în ambele sale modalități.
În opinia noastră, pentru a soluționa o astfel de problemă, e necesar să stabilim ce natură

juridică are refuzul executorului judecătoresc. Executorul judecătoresc poate refuza fie efectuarea
executării silite, fie îndeplinirea unui act de executare.
Prin refuzul de a efectua executarea silită se înțelege manifestarea de voință a executorului

judecătoresc în sensul de a nu da curs niciunui act de executare silită în dosarul execuțional. Acest
sens se degajă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 712 alin. (1) C.proc.civ. cu art. 665
alin. (2) C.proc.civ. În situația reglementată de art. 665 alin. (2) C.proc.civ. executorul refuză chiar
deschiderea dosarului execuțional, petentul putând formula plângere împotriva acestui refuz, pe
când în ipoteza enunțată de art. 712 alin. (1) C.proc.civ. dosarul execuțional este deschis, doar că
4 I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Noul Cod de procedură civilă, vol. III, Ed. Universul Juridic,
București, 2013, pp. 350-351.
5 G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1021, E. Oprina în CIOBANU, Viorel-Mihai, NICOLAE, Marian – coordonatori, BAIAS,
Flavius-Antoniu, BELEGANTE, Viorel, BRICIU, Traian Cornel, CIOBANU, Viorel-Mihai, DINU, Claudiu-Constantin,
FLOREA, Gheorghe, FODOR, Maria, GHINOIU, Decebal Adrian, GÂLCĂ, Iulian, IRIMIA, Cristina, NICOLAE, Adina,
NICOLAE, Marian, OPRINA, Evelina, RĂDOI, Alina, STANCU, Mirela, STĂNESCU, Șerban-Alexandru, ȘTEFĂNESCU,
Anișoara, TĂBÂRCA, Mihaela, URSUȚA, Mircea, ZIDARU, Gheorghe-Liviu, Noul Cod de procedură civilă comentat și
adnotat, vol. II – art. 527-1134, Editura Universul Juridic, București, 2016, pp. 650-651, ȚIȚ, Nicolae-Horia, Executarea
silită. Partea generală, Ed. Hamagiu, București, 2016, p. 326, DINU, Mădălina, STANCIU, Roxana, Executarea silită în
Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 290-292, LUCACIU, Ștefan-Ioan,
Contestația la executare în reglementarea noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 51-52,
OPRINA, Evelina, GÂRBULEȚ, Ioan, Tratat teoretic și practic de executare silită, Editura Universul Juridic, București,
2013, vol. I, pp. 586-599.
6 Opinia a fost exprimată sub imperiul vechiul Cod de procedură civilă de către I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed.
a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 1163.
124
executorul nu efectuează niciun act de executare silită, caz în care refuzul este atacabil pe calea
contestației la executare.
Refuzul de a îndeplini un act de executare are, spre deosebire de refuzul de a efectua

executarea silită, caracter individual, vizând un anumit act strict determinat și solicitat de creditor.
Considerăm că diferențele dintre cele două refuzuri se plasează doar în sfera cantitativului, nu și
a calitativului. Refuzul de a efectua executarea silită vizează un ansamblu de acte, nedeterminate,
pe când refuzul de a îndeplini un act de executare presupune că inacțiunea executorului afectează
acte privite ut singuli.
Rămânând în același registru al discuției, înțelegem să categorisim refuzurile

antemenționate ca fiind acte de executare asimilate. În susținerea acestei idei arătăm că, în
concret, creditorul va solicita executorului judecătoresc efectuarea executării silite sau
îndeplinirea unui act de executare, iar acesta îl va refuza. Refuzul se poate manifesta chiar și oral,
însă de cele mai multe ori acesta va îmbrăca formă scriptică. Întrucât acest refuz se plasează într-
un cadru procesual execuțional bine determinat, el poate fi considerat ca fiind un act de procedură
execuțională. De asemenea, refuzul este de natură să producă efecte juridice, persoanei vătămate
deschizându-i-se, în urma unui astfel de refuz, posibilitatea formulării unei contestații la
executare prin care să obțină obligarea executorului judecătoresc la plata unei amenzi judiciare și
a unei despăgubiri7. Pe cale de consecință, apreciem că, prin raportare la cele ce preced, refuzul
executorului judecătoresc de a proceda la efectuarea executării silite sau de a îndeplini anumite
acte de executare constituie un act de executare asimilat. Plecând de la această premisă, concluzia
este aceea că, fiind act de executare asimilat, contestația exercitată împotriva refuzului va fi o
contestație la executare propriu-zisă.
Față de cele ce preced, ne raliem opiniei potrivit căreia există doar două forme de
contestație la executare, respectiv contestația la executare propriu-zisă și contestația la titlu,
negând independența contestației împotriva refuzului manifestat de executorul judecătoresc.
Cu toate acestea, din rațiuni ce țin de coerența prezentării, vom trata separat contestația
împotriva refuzului executorului judecătoresc de contestația la executare propriu-zisă și de
contestația la titlu.
7 Potrivit art. 720 alin. (7) C.proc.civ., „În cazul în care constată refuzul nejustificat al executorului de a primi ori de a
înregistra cererea de executare silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută
de lege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin aceeaşi hotărâre, la plata unei amenzi judiciare de la
1.000 lei la 7.000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de despăgubiri pentru paguba astfel cauzată”.
125
1.2. Contestația la executare propriu-zisă
Potrivit art. 712 alin. (1) C.proc.civ., „împotriva executării silite, a încheierilor date de
executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de
către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”. Alin. (3) al aceluiași articol conferă persoanei
interesate sau vătămate dreptul de a contesta încheierea de încuviințare a executării silite. Aceste
norme legale pun în lumină perimetrul operațional al contestației la executare propriu-zise.
În doctrină, contestația la executare propriu-zisă a primit mai multe definiții, printre care
și aceea potrivit căreia reprezintă acea formă a contestației prin care se tinde la înlăturarea
neregularităților de ordin procedural săvârșite în cadrul procedurii de executare silită8. Definiția
de mai sus surprinde doar anumite fațete ale contestației la executare. Astfel, se face referire doar
la viciile de ordin procedural săvârșite pe parcursul executării silite, nu și la aspectele de
netemeinicie ce pot afecta anumite acte. Este posibil, spre exemplu, ca executorul judecătoresc să
calculeze greșit cuantumul cheltuielilor de executare imputate debitorului, caz în care nu am
putea vorbi de un viciu de nelegalitate al încheierii de stabilire a cheltuielilor, ci de caracterul
neîntemeiat al acesteia.
De aceea, înțelegem să definim contestația la executare propriu-zisă ca fiind acel vehicul

procesual prin care se urmărește înlăturarea neregularităților de fond sau formă intervenite pe
parcursul executării silite sau, după caz, anularea titlului executoriu sau a executării silite înseși,
cu consecința anulării întregii executări sau doar a unor acte ale acesteia, a titlului executoriu ori
având ca urmare, după caz, partajul bunurilor proprietate comună sau scoterea unui bun de sub
urmărire.
Această formă a contestației la executare este cea mai utilizată de justițiabili. Aceasta
deoarece prin intermediul ei se restabilește ordinea în procesul execuțional, actele de executare
nelegale/netemeinice fiind anulate iar părțile repuse in statu quo ante.
Rezumând, pe calea contestației la executare propriu-zise se pot contesta următoarele:
- executarea silită, în ansamblul ei:

- acte de executare determinate;
- încheierile executorului judecătoresc;
- titlul executoriu;
- încheierea de încuviințare a executării silite.
8 Ș.I. Lucaciuc, op.cit., p. 56.
126
Aspectele de legalitate ce pot fi antamate cu privire la executarea silită în ansamblul ei sau

referitor la acte de executare determinate se degajă din întreaga orânduire normativă incidentă
în procedura execuțională. Întrucât suntem în prezența unor vicii de nelegalitate, devin incidente
dispozițiile 174-179 C.proc.civ.9 care privesc nulitățile. Succesul unui astfel de demers procesual
este condiționat de îndeplinirea celor două sau, după caz, trei condiții de operabilitate a nulității,
respectiv: probarea nerespectării unei cerințe legale; producerea unei vătămări părții;
imposibilitatea înlăturării vătămării altfel decât prin desființarea actului. În raport de felul
nulității, condiția vătămării poate subzista sau poate fi exclusă. Astfel, în cazul nulităților
condiționate, vătămarea trebuie dovedită, cu excepția situației în care avem de-a face cu o nulitate
expresă, ipoteză în care vătămarea este prezumată relativ a exista, sarcina probei contrare
revenind celeilalte părți. La nulitățile necondiționate, vătămarea nu trebuie dovedită,
prezumându-se în mod absolut și irefragrabil existența ei. Neîndeplinirea uneia dintre aceste
condiții conduce la respingerea contestației, ca neîntemeiată. După cum am arătat mai sus, în
legătură cu actele de executare se pot invoca și aspecte ce vizează temeinicia lor.
Între contestarea executării silite în plenitudinea sa și contestarea unui act de executare

determinat există deosebiri semnificative din prespectiva consecințelor admiterii unei astfel de
acțiuni. Astfel, admiterea unei contestații îndreptate împotriva întregii executări silite determină
o anulare în tot a acesteia, cu posibilitatea pentru debitor de a solicita întoarcerea executării, pe
când admiterea contestației formulate contra actului execuțional individual determinat conduce
la anularea și refacerea doar a acelui act și, în unele situații, la anularea actelor subsecvente
acestuia în baza unei nulități derivate care acționează în cascadă10.
Încheierile executorului judecătoresc trebuie să respecte mențiunile obligatorii prevăzute

de art. 657 alin. (1) C.proc.civ 11 . Orice neregularitate formală a acestora poate fi invocată de
persoanele interesate sau vătămate. O serie de mențiuni sunt prevăzute sub sancțiunea nulității
9 Pentru dezvoltări, a se vedea, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 293-306.

10 Pentru acest efect al nulității, a se vedea dispozițiile art. 704 C.proc.civ. raportate la art. 179 alin. (3) C.proc.civ.
11 Potrivit acestui text, „(1) Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor
obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume prevăzute de lege se dispun de executorul judecătoresc prin
încheiere, care trebuie să cuprindă:
a) denumirea şi sediul organului de executare;
b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare;
c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare;
d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului;
e) procedura de executare care face obiectul încheierii;
f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea;
g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii;
h) dispoziţia luată de executor;
i) calea şi termenul de atac al încheierii;
j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc”.
127
exprese, astfel încât partea este scutită de proba vătămării. Încheierile pot fi atacate și sub aspectul
temeiniciei lor, după cum s-a exemplificat mai sus.
În legătură cu contestația îndreptată împotriva titlului executoriu, în doctrină 12 s-a pus

următoarea întrebare: este o contestație la executare propriu-zisă sau este o contestație la titlu?
Din punctul nostru de vedere, suntem în prezența unei contestații la executare propriu-zise,
întrucât prin contestarea titlului executoriu se tinde la anulare executării silite înseși, și nu la o
lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului. Titlul executoriu este, conform
art. 632 alin. (1) C.proc.civ., fundamentul procesului execuțional. Prin urmare, dacă acesta este
desființat, dispare și temeiul executării silite, astfel încât toate actele execuționale ulterioare sunt
viciate de o nelegalitate derivată.
Contestarea titlului executoriu comportă două regimuri juridice diferite, în funcție de felul
titlului executoriu. Astfel, dacă titlul este o hotărâre judecătorească sau arbitrală, contestația la
executare se poate întemeia numai pe motive factuale sau juridice care n-au putut fi invocate în
cursul judecării procesului în primă instanță sau în căile de atac.
Pe de altă parte, titlul executoriu constând într-un act altul decât o hotărâre
judecătorească sau arbitrală poate fi supus contestației la executare și pentru motive factuale sau
juridice ce vizează fondul dreptului, dar numai sub condiția ca legiuitorul să nu fi stipulat, în
legătură cu respectivul titlu, o cale procesuală prin care ar fi putut fi desființat13.
Pe calea contestației la executare propriu-zise poate fi atacată și încheierea prin care a fost
încuviințată executarea silită. În acest sens sunt și dispozițiile art. 666 alin. (6) C.proc.civ 14 .
Apreciem că ne aflăm în fața unei veritabile căi de atac, instanța care judecă contestația la
executare fiind învestită cu controlul judiciar al hotărârii unei alte instanțe.
Procedura încuviințării executării silite își are sediul legal în cuprinsul dispoziției art. 666
C.proc.civ. Are caracter necontencios și se desfășoară în camera de consiliu, fără citarea părților15.
12 A se vedea studiul publicat de I. Păsculeț, Contestația prin care se invocă apărări de fond împotriva titlului executoriu
– contestație la titlu sau contestație la executare propriu-zisă? în E. Oprina, V. Bozeșan – coordonatori, Executarea silită.
Dificultăți și soluții practice, Vol. 2, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pp. 405-411.
13 Ca urmare a modificărilor aduse legii procesual civile prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative,
publicată în M.Of. nr. 1074 din 18.12.2018, posibilitatea invocării motivelor de fapt și de drept privitoare la fondul
dreptului este exclusă în acele situații în care contestatorului îi este deschisă o altă cale procesuală, chiar și de drept
comun, și nu doar un instrument procesual specific.
14 Art. 666 alin. (6) C.proc.civ. stipulează că împotriva încheierii de admitere a cererii de încuviințare a executării silite
nu se poate formula nicio cale de atac, dar că aceasta poate fi cenzurată prin intermediul contestației la executare silită.
Exprimarea legiuitorului este, oarecum, contradictorie, întrucât, după cum am arătat în partea introductivă a lucrării,
contestația la executare estea ea însăși o cale de atac. Totuși, contradicția este doar aparentă, nu și reală, deoarece
legiuitorul s-a referit, prin folosirea sintagmei „nu este supusă niciunei căi de atac”, doar la căile de atac generale
prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv: apel, recurs, contestație în anulare și revizuire.
15 Pentru discuții în legătură cu această procedură, a se vedea Temele 18-21 din cadrul lucrării E. Oprina, V. Bozeșan –
coordonatori, Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, Vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2016.
128
Întrucât această procedură este lipsită de contradictorialitate, iar competențele de verificare ale
instanței sunt reduse, este binevenită posibilitatea exercitării contestației la executare împotriva
acestei încheieri. În ciuda faptului că instanța care încuviințează executarea silită este o instanță
independentă și imparțială, se poate întâmpla ca la momentul încuviințării să nu fi avut în vedere
anumite aspecte, de natură a genera o soluție de respingere a cererii. Or, suspiciunile de
nelegalitate sau netemeinicie ce planează asupra încheierii de încuviințare a executării silite pot
fi confirmate de către instanța de executare prin intermediul contestației, cu consecința
remedierii acestor neregularități.
De asemenea, art. 712 alin. (4) C.proc.civ. constituie fundamentul pentru ca, pe calea
contestației la executare, să se solicite și efectueze partajul bunurilor proprietate comună pe cote-
părți sau în devălmășie. Textul își găsește aplicabilitate atunci când se urmărește un bun ce
aparține nu doar debitorului din procedura execuțională, ci, într-o cotă procentuală egală, mai
mică sau mai mare, determinată sau, după caz, nedeterminată și unei terțe persoane, străine de
executarea silită. Or, aici este firesc ca terțul să poată solicita partajarea bunului comun și
urmărirea doar a părții din bun sau a contravalorii acesteia care revine debitorului executat silit.
Întrucât contestația la executare are, în această ipoteză, natură juridică mixtă, aceea de cale de
atac și de acțiune în partaj, urmează ca, în completarea dispozițiilor art. 717 C.proc.civ., să se aplice
și dispozițiile art. 980-996 C.proc.civ. privind procedura partajului judiciar16.
Un caz aparte de contestație la executare propriu-zisă îl reprezintă cel prevăzut de art. 713
alin. (5) C.proc.civ. Conform textului antereferit, dacă în procedura execuțională s-a inițiat
urmărirea silită mobiliară sau imobiliară ori s-a procedat la predarea silită a bunului mobil sau
imobil, i se recunoaște terței persoane dreptul de a formula contestație la executare, sub condiția
de a pretinde, în legătură cu acel bun, un drept de proprietate ori un alt drept real. După cum se
poate observa, formularea acțiunii este condiționată de pretinderea, de către terț, a unui drept de
proprietate sau a altui drept real cu privire la respectivul bun17. Se pune problema de a ști care
este sancțiunea incidentă în cazul în care terțul nu pretinde un drept real în legătură cu acel bun,
ci doar un drept de creanță? Pentru a oferi un răspuns la acestă întrebare, e necesară calificarea
juridică a aceastei condiții. Dacă apreciem condiția ca fiind de admisibilitate, acțiunea urmează a
fi respinsă ca inadmisibilă, pe când dacă apreciem că vizează temeinicia, soluția constă în
respingerea contestației ca neîntemeiată. Considerăm că o astfel de condiție nu poate fi decât de
admisibilitate, prin prisma denumirii marginale a articolului care o consacră18, dar și a faptului că,
16 Pentru o cercetare monografică a instituției partajului judiciar, a se vedea D. Anghel, Partajul judiciar în reglementarea
noilor coduri, Ed. Hamangiu, București, 2015.
17 Drepturile reale sunt enumerate de art. 551 din Codul civil.
18 Condiția este prevăzută în cuprinsul art. 713 alin. (5) C.proc.civ., al cărui denumire marginală este aceea de „Condiții
de admisibilitate”. Chiar dacă denumirii marginale a unui text de lege nu i se poate acorda o valoare interpretativă
absolută, apreciem, totuși, că aceasta prefigurează conțintul și valențele aplicative ale normei legale.
129
într-o astfel de acțiune, temeinicia ține de dovedirea existenței în patrimoniul terțului a dreptului
real, și nu de simpla alegare a acestui fapt. Dacă terțul nu pretinde niciun drept real, instanța, în
virtutea rolului activ 19 , va pune în discuția părților, din oficiu, excepția inadmisibilității
contestației la executare, excepție pe care o va admite și, pe cale de consecință, va respinge
contestația la executare ca inadmisibilă.
În doctrină s-a învederat că, în ipoteza reglementată de art. 713 alin. (5) C.proc.civ.,
contestația la executare este o veritabilă acțiune petitorie, iar în cadrul procesului ocazionat de
aceasta terțul va trebui să-și dovedească dreptul real pe care îl invocă20. Apreciem ca fiind deosebit
de pertinentă această remarcă, întrucât, deși terțul este interesat doar de scoaterea bunului său
de sub tăvălugul execuțional, reușita demersului este condiționată de probarea dreptului real
invocat.
Referitor la modalitățile de susținere a nemulțumirilor contestatorului în cuprinsul

contestației la executare propriu-zise, în oricare dintre formele prezentate mai sus, reținem că
nelegalitatea cu privire la actele de executare silită este invocată, adesea, în practică, sub forma
excepției nulității. Avem serioase rezerve cu privire la această calificare juridică. Astfel, excepția
este definită de legiuitor ca fiind „mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul
sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare
la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de
judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei,
amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”21. Ca atare,
excepția nu pune în discuție fondul, ci tinde să producă un efect dilatoriu sau, după caz,
peremptoriu în legătură cu acțiunea. Or, excepția nulității actelor execuționale, sau chiar a titlului
executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, presupune o analiză pe fond a problemei, și nu
una strict procedurală. Pentru aceste motive, considerăm că excepțiile de nulitate invocate de
justițiabili pe calea contestației la executare nu sunt veritabile excepții procesuale, ci motive care
constituie suport argumentativ acțiunii. De aceea, instanța, la primul termen de judecată, trebuie
să pună în discuția părților, din oficiu, recalificarea juridică22 a excepțiilor de nulitate în motive
ale contestației la executare și să procedeze în consecință. Dacă s-a procedat în felul acesta,
instanța nu se va mai pronunța, în dispozitivul hotărârii, cu privire la inițialele „excepții”, analiza
lor regăsindu-se în considerente.
19 Rolul activ al instanței este consacrat de art. 22 C.proc.civ. Pentru detalii cu privire la acest subiect, a se vedea A.-A.
Chiș, G.-L. Zidaru, Rolul judecătorului în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
20 G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1020.
21 Pentru o cercetare monografică în materia excepțiilor, a se vedea A. Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de
procedură civilă. Ediția a 3-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

22 În baza art. 22 alin. (4) C.proc.civ., instanța are obligația de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse
judecății.
130
Doctrina a reținut, în mod corect, distincția dintre motivele și obiectul contestației la

executare 23 . Dacă obiectul contestației la executare se traduce prin pretenția concretă a
contestatorului, și poate reprezenta anularea executării silite, îndreptarea unui act de executare,
obligarea executorului la îndeplinirea unui anumit act etc., motivele contestației sunt acele
aspecte pe care se sprijină argumentativ acțiunea, chestiunile care determină instanța să ia o
decizie în detrimentul alteia. Practic, nucleul dur al acțiunii îl reprezintă chiar aceste motive,
transpuse în plan procesual execuțional în diferite neregularități.
În ceea ce privește motivele susceptibil a fi invocate pe calea contestației la executare

propriu-zise, atât doctrina cât și practica judiciară sunt roditoare. Astfel, reprezintă motive care
pot fi invocate în cuprinsul contestației la executare următoarele: stingerea obligației debitorului
prin mecanismul compensației legale 24 , lipsa lichidității creanței 25 , abuzivitatea clauzelor unui
contract de leasing26, greșita actualizare a creanței rezultând dintr-un bilet la ordin27, caracterul
eronat al datei de emitere a unui bilet la ordin28, inexistența unei mențiuni cu privire la persoana
pentru care s-a dat avalul 29 , strecurarea unei erori materiale în conținutul unui bilet la ordin
referitoare la prenumele avalistului30, lipsa personalității juridice a persoanei care a emis biletul
la ordin31, lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței 32, prescripția dreptului de a cere
executarea silită 33 , apărări de fond cu privire la intenția reală a părților de a tranzacționa 34 ,
insesizabilitatea unui bun imobil ca urmare e instituirii unui sechestru asigurător penal cu privire
23 Ș.I. Lucaciuc, op. cit., p. 54.

24 Trib. Brașov, s. I civ., dec. civ. nr. 1398/AP din 21 octombrie 2016, nepublicată, apud. M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., pp.
296-297.
25 Trib. București, s. a IV-a civ., dec. civ. nr. 777 R din 28 octombrie 2016, nepublicată, ibidem.
26 Jud. Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 998 din 30.01.2013, definitivă prin decizia de respingere a recursului din
20.01.2014 a Trib. București, nepublicată, apud. SÎRGHI, Ruxandra, Executarea silită în noul Cod de procedură civilă.
Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 117-151.
27 Jud. Buzău, sent. civ. nr. 6 din 27.06.2014, disponibilă pe www.portal.just.ro.
28 Jud. Brașov, sent. civ. nr. 16441 din 14.12.2012, definitivă ca urmare a respingerii apelului prin dec. nr. 11 din
24.05.2013 a Trib. Brașov, definitivă, nerecurată, apud. R. Sîrghi, op. cit., pp. 210-215.
29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Jud. Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 8939 din 31.10.2013, irevocabilă (definitivă, potrivit noilor reglementări
procesual civile – subl. ns.) prin respingerea recursului prin dec. nr. 2251 din 03.07.2014 a Trib. București, s. a IV-a civ.,
nepubicată, apud. R. Sîrghi, op. cit., pp. 219-224.
32 Judecătoria Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 88000 din 19.10.2012, nerecurată, nepublicată, idem, op. cit., pp. 233-
245..
33 Judecătoria Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 1414 din 28.02.2014, definitivă prin respingerea apelului prin dec.
Trib. București din 07.08.2014, nepublicată, idem, op. cit., pp. 245-256.
34 Ibidem. Speță menționată prezintă o situație atipică, în sensul că, deși titlul executoriu îl reprezenta, strict formal, o
hotărâre judecătorească, totuși, s-a admis formularea, pe calea contestației la executare, a unor apărări de fond. În
esență, în cadrul unui proces părțile au încheiat o tranzacție, iar instanța a luat act de aceasta, încorporând-o
dispozitivului hotărârii. Ulterior, întrucât una dintre părți nu și-a îndeplinit obligațiile stipulate în cuprinsul tranzacției,
cealaltă a demarat procedura de executare silită. În cadrul procedurii execuționale, debitorul a formulat contestație la
executare, invocând apărări cu privire la intenția reală a părților la încheierea tranzacției. În ciuda faptului că vizau o
hotărâre judecătorească, instanța de executare a apreciat ca fiind admisibile astfel de apărări, întrucât „tranzacția pune
capăt procesului fără a presupune o verificare a temeiniciei susținerilor părților dn respectivul proces, instanța verificând
doar capacitatea și consimțământul părților care tranzacționează, nu și fondul pretențiilor”. Achiesăm fără rezerve la
considerentele antemenționate.
131
la acel bun35, insesizabilitatea unor sume de bani ca urmare a unei afectațiuni legale speciale36,
nelegalitatea procedurii de comunicare a somației 37 , perimarea executării silite 38 , caracterul
disproporționat al onorariului avocațial perceput în faza executării silite39. De asemenea, preluând
soluțiile pronunțate de către instațele judecătorești, literatura de specialitate de dată recentă a
învederat că mai pot fi invocate pe calea contestației la executare și următoarele aspecte: lipsa
caracterului executoriu al hotărârii puse în executare 40 , alegerea procedurii execuționale 41 ,
existența unor vicii de formă cu privire la titlul executoriu42, dreptul de retenție43, confuziunea44,
excepția inopozabilității tilului executoriu45, beneficiul discuțiunii sau, după caz, al diviziunii46.
Din cele de mai sus se poate observa că la baza contestației la executare propriu-zise pot
sta diferite motive. Ca atare, o enunțare exhaustivă a acestora este imposibilă. În pofida acestei
diversități a motivelor, finalitatea urmărită este, de cele mai multe ori, aceeași, și constă în
anularea unuia sau a mai multor acte de executare silită.
1.3. Contestația la titlu
Legiuitorul a manifestat interes și în legătură cu eventualele neclarități care ar plana

asupra unui titlu executoriu, sens în care a reglementat, în cuprinsul art. 712 alin. (2) C.proc.civ.,
posibilitatea persoanei interesate de a solicita, prin intermediul contestației la executare,
lămurirea înțelesului, întinderii sau, după caz, a aplicării titlului executoriu.
Acest alineat reprezintă sediul materiei pentru contestația la titlu. Atribuirea denumirii de
contestație la titlu este opera practicii judiciare 47 , fiind o convenție lingvistică. Însă această
35 Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 2383 din 22.04.2014, apelată, nepublicată, idem, op. cit., pp. 256-269. Instanța de fond a ajuns
la concluzia inexistenței unei interdependențe între cele două măsuri, respectiv sechestrul asigurător și executarea
imobiliară. În esență, motivarea instanței se bazează pe faptul că sechestrul asigurător penal are ca finalitate
împiedicarea suspectului/inculpatului (proprietarului bunului sechestrat) să distrugă sau să înstrăineze în mod
fraudulos bunul pentru a-și diminua patrimoniul și a prejudicia, astfel, părțile civile. Ca atare, instituirea sechestrului
nu împietează asupra inițierii sau continuării executării silite demarate de un alt creditor, întrucât într-o astfel de
situație nu putem vorbi de o înstrăinare voluntară a bunului și, implicit, nici de o intenție frauduloasă. Considerăm că
soluția este corectă. Mai mult decât atât, ni se pare firesc ca, între un potențial creditor (partea civilă din procesul penal
nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă până când hotărârea nu se definitivează) și un creditor actual (cel care a
inițiat procedura execuțională), să prevaleze situația celui de-al doilea.
36 Jud. Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 795 din 25.01.2013, nerecurată, nepublicată, idem, op. cit., pp. 266-269.
37 Trib. Hunedoara, dec. civ. nr. 460/A din 11.09.2014, definitivă, publicată în R.R.E.S. nr. 3/2014, apud R. Sîrghi, op. cit.,
pp. 271-274.
38 Jud. Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 3752 din 05.04.2013, definitivă prin respingerea recursului prin dec. nr.
3283/R din 21.10.2014 a Trib. București, s. a IV-a civ., nepublicată, apud. R. Sîrghi, op. cit., pp. 286-302.
39 Jud. Brașov, sent. civ. nr. 10484 din 24.09.2014, neapelată, nepublicată, apud. R. Sîrghi, op. cit., pp. 319-324.
40 C.S.J., secția civilă, dec. nr. 3107/1994, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1021.
41 C.A. Iași, dec. civ. nr. 686/2000, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1022.
42 C.A. Iași, dec. civ. nr. 1039/2000, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1022.
43 Jud. Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 733/2015, nepublicată, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1022.
44 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 5387/2003, disponibilă pe www.scj.ro, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1022.
45 Trib. reg. Iași, dec. civ. nr. 2050/1956, precum și Trib. pop. raion Corabia, sent. civ. nr. 293/1958, ambele citate de G.
Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1022.

132
calificare semantică nu este lipsită de fundament, deoarece contestația la titlu vizează, după cum
se va arăta în continuare, însuși titlul executoriu.
În conformitate cu acest text, „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate
face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu”.
Din punctul nostru de vedere, contestația la titlu apare ca fiind acel mijloc procesual prin
care, în faza executării silite, se tinde la clarificarea titlului executoriu sub aspectul înțelesului,
întinderii și/sau aplicării sale, neinteresând aspectele de validitate ale acestuia.
Din simpla citire a textului legal reiese faptul că o asemenea contestație este admisibilă
numai sub condiția negativă a neparcurgerii, în prealabil, a procedurii prevăzute de art. 443
C.proc.civ. Ce se întâmplă atunci când părțile au uzat de procedura prevăzută de art. 443
C.proc.civ., dar înțeleg, totuși, să apeleze și la dispozițiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ.? În opinia
noastră, o astfel de contestație la titlu este inadmisibilă, astfel încât instanța va trebui să invoce,
ex officio, excepția inadmisibilității și să o admită. Soluția inadmisibilității este reclamată de faptul
că hotărârea „clarificatoare” pronunțată în condițiile are 443 C.proc.civ. poartă pecetea autorității
de lucru judecat, astfel încât nu mai poate fi pusă în discuție, din nou, aceeași problemă, între
aceleași părți, dar pe calea unui alt mijloc procesual 48 . Dar dacă la baza contestației la titlu
formulate între aceleași părți și având același obiect cu cea din procedura prevăzută de art. 443
C.proc.civ. stă o altă cauză? Spre exemplu: A introduce acțiune în revendicare imobiliară (imobil
teren) împotriva lui B și câștigă, iar în dispozitivul hotărârii figurează următoarea mențiune
„Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A (date personale), în
contradictoriu cu pârâtul B (date personale). Obligă pe B la restituirea către A a imobilului situat în
mun. București, Sector 1, Calea Victoriei, nr. 123. Obligă pe B la plata către A a echivalentului în lei
a sumei de 10.000 Euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a
bunului. […..]”. Să presupunem că A utilizează procedura prevăzută de art. 443 C.proc.civ. și solicită
instanței să lămurească hotărârea pronunțată sub aspectul individualizării imobilului revendicat
prin indicarea numărului de carte funciară și a celui cadastral. Asumăm faptul că o astfel de
acțiune se admite. Ulterior, aflându-se în procedura execuțională, B recurge la contestația la titlu,
solicitând instanței să lămurească hotărârea în sensul precizării dacă pentru plata despăgubirilor
va fi avut în vedere cursul euro-leu de la data rămânerii definitive a hotărârii sau cel de la data
48Rațiunea care stă la baza acestei inadmisibilități este fructul doctrinei juridice. În acest sens, a se vedea, E. Oprină în
CIOBANU, Viorel-Mihai, NICOLAE, Marian – coordonatori, BAIAS, Flavius-Antoniu, BELEGANTE, Viorel, BRICIU, Traian
Cornel, CIOBANU, Viorel-Mihai, DINU, Claudiu-Constantin, FLOREA, Gheorghe, FODOR, Maria, GHINOIU, Decebal Adrian,
GÂLCĂ, Iulian, IRIMIA, Cristina, NICOLAE, Adina, NICOLAE, Marian, OPRINA, Evelina, RĂDOI, Alina, STANCU, Mirela,
STĂNESCU, Șerban-Alexandru, ȘTEFĂNESCU, Anișoara, TĂBÂRCA, Mihaela, URSUȚA, Mircea, ZIDARU, Gheorghe-Liviu,
Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. II – art. 527-1134, Editura Universul Juridic, București, 2016 p.
651, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1025.
133
plății efective? Într-o astfel de ipoteză, două sunt soluțiile posibile: cea de respingere ca
inadmisibilă a contestației la titlu, cu motivarea că, de vreme ce s-a urmat procedura reglementată
de art. 443 C.proc.civ., posibilitatea de a se folosi dispozițiile art. 712 alin. (2) C.proc.civ. este
închisă, respectiv cea de admitere „în principiu” a contestației la titlu și analizarea ei pe „fondul
problemei”. Optăm pentru această din urmă soluție pentru următoarele considerente: la o
interpretare strict formală a dispozițiilor art. 712 alin. (2) C.proc.civ. s-ar părea că, în toate cazurile
în care s-a pronunțat o hotărâre lămuritoare în baza art. 453 C.proc.civ., orice contestație la titlu
ar fi inadmisibilă; cu toate acestea, inadmisibilitatea contestației la titlu trebuie privită prin
recursul la rațiunea instituirii acestei sancțiuni, respectiv neîncălcarea autorității de lucru judecat
a primei hotărâri; or, schimbându-se unul dintre cele trei elemente care atrag incidența autorității
de lucru judecat - în exemplul nostru cauza cererii -, nu am mai putea vorbi de o triplă identitate
între cele două procese și, implicit, nici de nesocotirea autorității primei hotărâri; dacă rațiunea
instituirii sancțiunii inadmisibilității nu se regăsește în această ipoteză, atunci un demers
procesual întemeiat pe art. 712 alin. (2) C.proc.civ. ar trebui declarat admisibil.
Caracterul alternativ al contestației la titlu trebuie raportat și la dispozițiile art. 604 alin.
(1) C.proc.civ., text care reglementează lămurirea hotărârii arbitrale. Deși art. 712 alin. (2) C.proc.
civ. face trimitere doar la art. 443 C.proc. civ., nu și la art. 604 C.proc.civ., apreciem că, rațiunea
textelor fiind aceeași, și soluțiile trebuie să fie la fel, în acord cu adagiul ubi eadem est ratio, eadem
solutio esse debet. Prin urmare, dacă o hotărâre arbitrală a fost lămurită în condițiile art. 604 alin.
(1) C.proc.civ., ea nu mai poate face obiectul contestației la titlu.
În practica judiciară 49 s-a arătat, în esență, că partea nu are de ales între procedura
reglementată de art. 712 alin. (2) C.proc.civ. și cea prevăzută de art. 443 C.proc.civ., în sensul că
lămurirea hotărârii în baza art. 443 C.proc.civ. ar putea fi solicitată numai până la începerea
executării silite, iar ulterior acestui moment partea ar putea formula numai contestație la titlu.
Din punctul nostru de vedere, o astfel de opinie nu poate fi acceptată. Astfel, pentru apelul la
procedura prevăzută de art. 443 C.proc.civ. legiuitorul nu a fixat niciun termen, motiv pentru care
partea ar putea recurge la ea și dacă procesul se află în faza executării silite. Nu același lucru îl
putem spune despre contestația la titlu, a cărei incidență este dublu-condiționată de: existența
unui cadru procesual adecvat, adică executarea silită să fi fost demarată; neparcurgerea, în
prealabil, a procedurii reglementate de art. 443 C.proc.civ. (cu excepțiile discutate mai sus).
Posibilitatea lămuririi hotărârii, în condițiile art. 443 C.proc.civ., pe perioada executării silite,
ridică, totuși, o întrebare: hotărârea clarificatoare este supusă unei noi încuviințări a executării
silite sau, dat fiind faptul că face corp comun cu hotărârea clarificată, o nouă încuviințare nu mai
49Î.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 1493 din 18 februarie 2011, în Buletinul Jurisprudenței 2011, www.scj.ro, apud.
M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 293.
134
este necesară? Apreciem că o nouă încuviințare a executării silite nu este necesară, întrucât
hotărârea nou pronunțată nu face decât să expliciteze înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului
executoriu, neaducând acestuia nicio schimbare care ar putea fi cenzurată în cadrul procedurii
încuviințării executării.
Contestația la titlu nu trebuie confundată cu cea prin care se formulează apărări de fond
sau formă cu privire la un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească. În această din
urmă ipoteză, contestația este una la executare propriu-zisă, având în vedere că se tinde la
desființarea/anularea titlului executoriu și, în consecință, dispărând fundamentul executării silite
se va proceda la anularea întregii proceduri execuționale.
În mod întemeiat s-a arătat în doctrină că o astfel de contestație, deși vizează titlul
executoriu, nu privește validitatea în fond a titlului, ci doar aspectele enunțate în cuprinsul art.
712 alin. (2) C.proc.civ., respectiv înțelesul, întinderea și/sau aplicarea titlului executoriu50.
În ceea ce privește obiectul unei astfel de contestații, se naște întrebarea dacă o astfel de
procedură poate viza doar o hotărâre judecătorească/arbitrală sau și un titlu executoriu ce nu
constă într-o hotărâre judecătorească/arbitrală, cum ar fi, de exemplu, un contract de credit
bancar?
Într-o primă opinie, de certă autoritate, s-a arătat că situația premisă a contestației la titlu
constă în faptul că titlul executoriu este o hotărâre judecătorească51(sau, după caz, arbitrală – subl.
ns.). Aceeași pare a fi și opinia unei alte autoare de prestigiu în domeniul executării silite52. Pe de
altă parte, s-a susținut și că acest tip de contestație poate avea ca obiect orice titlu, indiferent de
natura jurisdicțională sau non-jurisdicțională a acestuia53. Considerăm ca fiind corectă cea de-a
doua opinie, pentru următoarele două considerente: art. 712 alin. (2) C.proc.civ. nu restrânge,
expressis verbis, aplicabilitatea procedurii doar în cazul titlurilor executorii hotărâri judecătorești;
de asemenea, statuând cu privire la instanța competentă să soluționeze contestația la titlu, art.
714 alin. (2) teza a II-a C.proc.civ. reglementează ipoteza în care o asemenea contestație are ca
obiect un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicție. În concluzie, punctul nostru
de vedere este în sensul că o contestație la titlu poate viza și un alt titlu executoriu decât o hotărâre
50 V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila. Editia 5, Ed. C.H. Beck, București,
2011, p. 547, apud. M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 291.
51 G. Boroi, M. Stancu, op. cit, p. 1025.
52 În acest sens, a se vedea E. Oprina în V.M.C., M. Nicolae – coordonatori, op. cit., vol. II, p. 650.
53 N.-H. Țiț, op. cit., p. 331.
135
judecătorească/arbitrală, spre exemplu un contract încheiat între creditor și executorul

judecătoresc54.
Referitor la felul hotărârii care este suceptibilă de contestare în temeiul art. 712 alin. (2)
C.proc.civ., aceasta poate fi o încheiere, o sentință sau o decizie, textul de lege nedistingând în
această privință, iar unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă55.
În ceea ce privește domeniul de aplicare a contestației la titlu, din modalitatea de redactare

a normei rezultă că prin intermediul acestui mijloc procesual se poate solicita doar lămurirea unui
titlu executoriu, nu și îndreptarea unei erori de natură materială sau completarea hotărârii 56 .
Concluzia este susținută de faptul că art. 712 alin. (2) nu face trimitere decât la art. 443 C.proc.civ.,
nu și la art. 442 sau art. 444 C.proc.civ. Totodată, considerăm că pe calea contestației la titlu nu s-
ar putea înlătura mențiunile contradictorii ce s-ar regăsi în dispozitivul unei hotărâri
judecătorești, textul legal făcând vorbire doar despre „lămurirea” titlului.
Întrucât titlul nu se bucură de claritate, se impune lămurirea sa, în scopul executării silite
corecte 57 . Lămurirea poate viza trei aspecte: înțelesul titlului executoriu, întinderea sau chiar
aplicarea sa. Lămurirea înțelesului titlului executoriu presupune decelarea voinței reale a
emitentului titlului, în condițiile în care expresia scriptică a acesteia este neclară, echivocă.
Lămurirea întinderii titlului executoriu presupune a se stabili sfera de adresabilitate subiectivă
sau obiectivă a acestuia. Întinderea poate viza fie părțile asupra cărora se poate răsfrânge
executarea silită, fie elemente ce țin de obiectul executabil, cum ar fi, de exemplu, momentul de la
care curg dobânzile acordate 58 . În sfârșit, lămurirea aplicării titlului executoriu implică o
clarificare a modalităților de executare, în concret, a mențiunilor din dispozitiv.
Cu titlu de exemplu, contestația la titlu poate fi utilizată în următoarele situații: imobilul –

teren ce face obiectul obligației de predare nu este identificat îndeajuns59, clarificarea modalității
de exercitare a unui drept de uzufruct60, momentul de la care curg dobânzile acordate.
54 Jud. Sectorului 2 București, sent. civ. nr. 9656 din 30 septembrie 2015, apud. B. A. Arghir, Inadmisibilitatea unor
motive de contestație la executare silită din perspectiva obiectului contestației în E. Oprina, V. Bozeșan – coordonatori,
Executarea silită. Dificultăți și soluții practice. Volumul 2, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 427.
55 Principiul își are izvorul în dreptul roman, fiind consacrat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus.
56 În același sens, a se vedea M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 291.
57 G. Boroi, M. Stancu, op. cit, p. 1025.
58 I.C.C.J., dec. civ. nr. 4971/2003, www.scj.ro, G. Boroi, M. Stancu, op. cit, p. 1026, nota de subsol nr. 1.
59 I.C.C.J., s. civ., și de propr. int., dec. civ., nr. 1069/2005, www.scj.ro, apud. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 1025-1026.
60 Trib. Vaslui, s. civ., dec. nr. 76 din 23 septembrie 2016, în R.R.E.S. nr. 3/2016, pp. 199-203, apud. M. Dinu, R. Stanciu,
op. cit., pp. 295-296.
136
Pe de altă parte, atunci când creditorul pretinde acordarea de dobânzi, penalități sau orice
alte sume de acest fel care nu figurează în titlul executoriu, calea contestației la titlu este
inaccesibilă, acesta putând recurge doar la procedura prevăzută de art. 628 alin. (4) C.proc.civ.61.
De asemenea, pe calea contestației la titlu nu pot fi invocate: incidența impreviziunii 62,

modificarea clauzelor titlului executoriu 63 , greșita menționare a datei la care s-a desfășurat
ședința de judecată sau a datei la care a avut loc pronunțarea hotărârii judecătorești64, chestiuni
care țin de fondul titlului executoriu65.
1.4. Contestația împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea

silită sau de a îndeplini un act de executare
Art. 712 alin. (1) teza finală C.proc.civ. reglementează posibilitatea formulării unei
contestații la executare împotriva refuzului organului de executare de a efectua o executare silită
sau de a îndeplini un act de executare.
După cum se știe, executarea silită a titlurilor executorii este apanajul executorilor
judecătorești. Art. 623 C.proc.civ. consacră expres acest aspect, stipulând două excepții de la
regulă: executarea silită a veniturilor datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii
Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice nu pot fi executate silit de către
executorii judecătorești66. Executorii judecătorești își desfășoară activitatea în baza dispozițiilor
legii procesual civile, dar și a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecatorești 67 , profesia
desfășurată de către aceștia fiind una liberală.
În exercitarea activității sale, executorul judecătoresc trebuie să manifeste rol activ,

asigurându-i creditorului realizarea integrală și cu celeritate a creanței. Cu toate acestea, rolul
61 A se vedea N.-H. Țiț, op. cit., p. 332.

62 Trib. București, dec. civ. nr. 978/A din 07.07.2014, definitivă, recurabilă, publicată în R.R.E.S. nr. 3/2014, apud. R.
Sîrghi, op. cit., pp. 324-328. Procesul care a prilejuit pronunțarea acestei hotărâri a avut ca obiect partajul. În esență, cel
care a formulat contestația la titlu a fost persoana căreia i-a fost atribuit în natură bunul, cu obligația de a achita celorlalți
anumite sume de bani cu titlu de sulte. În motivarea contestației a arătat că de la rămânerea definitivă a hotărârii și
până la data vânzării la licitație publică a bunului a operat o devalorizare semnificativă a bunului, astfel încât valoarea
sultelor ar fi depășit valoarea bunului. Instanța a respins contestația la titlu, arătând că teoria impreviziunii este
incidentă numai în privința contractelor, nu și a hotărârilor judecătorești. Facem mențiunea că s-a ajuns la vânzarea la
licitație publică a bunului ca urmare a faptului că cel căruia i-a fost atribuit nu a plătit copartajanților sultele, astfel încât
a fost pus în executare de către aceștia.
63 Judecătoria Sectorului 6 București, sent. civ. nr. 6833 din 24.09.2014, definitivă prin respingerea apelului ca nefundat,
nepublicată, apud. R. Sîrghi, op. cit., pp. 328-331.

64 Jud. Sectorului 3 București, sent. civ. nr. 4065 din 19 mai 2004, apud. M. Dinu, R. Stanciu, op. cit., p. 293.
65 Trib. Timiș, s. I civ., dec. civ. nr. 1031A din 16 septembrie 2016, nedefinitivă, nepublicată, apud. M. Dinu, R. Stanciu,
op. cit., p. 295.

66 Cu privire la competența de a executa titlurile executorii ce au ca obiect veniturile datorate bugetului general
consolidat sau bugetului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, a se vedea D.M Gavriș
în BOROI, Gabriel – coordonator, SPINEANU-MATEI, Octavia, CONSTANDA, Andreea, NEGRILĂ, Cristina, DĂNĂILĂ,
Veronica,THEOHARI, Delia-Narcisa, GAVRIȘ, Dumitru-Marcel, PĂNCESCU, Flavius-George, EFTIMIE, Marius, STANCU,
Mirela, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol II – art. 456 – 1134, ediția a 2-a revizuită și adăugită, pp.
351-353
67 Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 738 din 20 octombrie 2011.
137
activ nu poate să conducă organul de executare în afara legii. În acest sens, art. 623 alin. (1)
C.proc.civ. condiționează exercitarea rolului activ de respectarea dispozițiilor legale, a drepturilor
părților și ale altor persoane interesate.
Atribuțiile executorilor judecătorești sunt prevăzute de art. 7 din Legea nr. 188/2000, și
anume:
a) punerea în executare a dispozitiilor cu caracter civil din titlurile executorii;

b) notificarea actelor judiciare și extrajudiciare;
c) comunicarea actelor de procedură;
d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe;
e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească;
f) constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă;
g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de
consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă;
h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și a
cecurilor, după caz;
i) orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența lui.
Având în vedere cele ce preced, se pot ivi situații în care organul de executare să nu dea
curs solicitărilor creditorului, fie pentru că le apreciază ca nelegale, fie din alte motive. Atitudinea
executorului ia forma unei inacțiuni, care poate viza oricare dintre atribuțiile antemenționate. Se
naște, astfel, următoare întrebare: care refuz este vizat de art. 712 alin. (1) C.proc.civ.? Refuzul
îndeplinirii oricărei atribuții dintre cele enumerate de art. 7 din Legea nr. 188/2000 sau numai a
unora dintre atribuții? Răspunsul ne este oferit printr-o interpretare sistematică a dispozițiilor
art. 712 alin. (1) C.proc.civ., art. 56 alin. (2) Legea nr. 188/2000 și art. 665 alin. (2) C.proc.civ.
Astfel, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 reglementează calea de atac a plângerii
împotriva refuzului executorului de de îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 7 lit. b)-i) din aceeași
lege. Rămâne, așadar, ca împotriva atribuției prevăzute la lit. a), respectiv aceea de a pune în
executare dispozițiile cu caracter civil din titlurile executorii, să se exercite o altă cale de atac 68.
Raționamentul deductiv ne-ar duce la concluzia că art. 712 alin. (1) teza finală C.proc.civ. vizează
refuzul executorul de a-și îndeplini atribuția prevăzută la lit. a) din art. 7 Legea 188/2000. Însă
concluzia nu este decât parțial corectă, deoarece art. 665 alin. (2) C.proc.civ. prevede calea de atac
a plângerii împotriva refuzului organului de executare de a deschide procedura execuțională. Ca
68În același sens s-a pronunțat și practica judiciară de dată recentă – Jud. Sectorului 3 București, sent. civ. nr. 12443 din
18 septembrie 2014, definitivă prin dec. nr. 209R din 22 ianuarie 2015 a Trib. București, s. a IV-a civ., nepublicată, apud.
M. Dinu, R. Stanciu, op. cit. pp. 294-295.
138
atare, contestația la executare vizată de art. 712 alin. (1) teza finală C.proc.civ. are ca obiect doar
refuzul efectuării în continuare a executării silite (după ce, în prealabil, procedura execuțională
fusese inițiată) sau, după caz, refuzul îndeplinirii unui act execuțional determinat. Rezumând cele
de mai sus, în actualul context legislativ refuzul executorului judecătoresc este supus celor trei căi
de atac care diferă în raport de obiectul refuzului, după cum urmează:
- refuzul de a deschide procedura execuțională este atacabil cu plângere, al cărei regim juridic este
prevăzut de art. 665 alin. (2) C.proc.civ.;
- refuzul de a efectua în continuare executarea silită, după ce procedura de executare a fost

deschisă, sau, după caz, refuzul de a îndeplini un act de executare individual determinat este supus
contestației la executare reglementate de art. 712 alin. (1) teza finală C.proc.civ.;
- refuzul organului execuțional de a îndeplini una sau mai multe dintre atribuțiile prevăzute de
art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești este supusă căii de atac a
plângerii, reglementată de art. 56 din aceeași lege.
Refuzul executorului judecătoresc îmbracă, de cele mai multe ori, forma unei încheieri,
astfel încât, în concret, se va ataca încheierea care cuprinde refuzul.
În final, se cuvine să menționăm faptul că în cadrul contestației la executare îndreptate

împotriva refuzului organului de executare de a efectua executarea silită sau de a îndeplini un act
de executare calitatea procesuală pasivă (de intimat) revine executorului judecătoresc.
139
DREPT EUROPEAN
Principiul proporționalității în context european și național
Adrian CHIPER,
Marcată de o constantă evolutivă trepidantă, având parte, atât din punct de vedere social,
politic cât și economic de suișuri și coborâșuri, Europa secolului XX a intrat, începând cu sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial, în „epoca” drepturilor omului, în care libera dezvoltare a
personalităţii şi afirmarea valorilor demnităţii şi libertăţii se consideră scopuri primordiale
realizate de umanitate la cea mai largă scară, epocă în care au fost abolite, la prima vedere,
comportamente reprobabile, de natură să lezeze însăși natura firii umane (spre exemplu,
Holocaustul, Genocidul din Rwanda ș.a).
Într-adevăr, apropierea secolului XXI a fost reliefată și de evoluția teoriei și practicii

dreptului atât pe plan național, cât și internațional, prin mecanismele juridice pe care
reglementările europene le-au pus la dispoziția și discreţia justiţiabililor europeni, asigurându-le
acestora opţiuni juridice vaste, susceptibile a fi reclamate în vederea protecţiei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale consacrate. Cu toate acestea, instabilitatea legislativă și practica
neunitară grevate pe continua dezvoltare a ordinii socio-politice din România, reprezintă baza
criticilor aduse sistemului de drept românesc care, fiind angrenat în marea familie a dreptului
european, se află sub o continuă supervizare din partea instituțiilor europene.
Transpunerea reglementărilor internaţionale în sistemele de drept intern ale statelor-

membre ale Consiliului Europei, inclusiv şi în ordinea de drept din România, a evoluat spectaculos
indiferent de scopurile reprezentanţilor statelor semnatare ale Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale la 04 noiembrie 1950 în cadrul Reuniunii de la
Roma.
În anul de grație 1994, România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

recunoscut, pe cale de consecință, supremația jurisdicției obligatorii a Curții Europene a
Drepturilor Omului angajându-se, adiacent, să aplice întocmai în propria practică judiciară
considerentele care se extrag din această jurisprudență. Mai mult decât atât, potrivit Constituției,
Convenția face parte din dreptul intern și trebuie aplicată cu prioritate, în cazul în care impune un
standard mai ridicat de protecție a drepturilor omului. Cu siguranță Convenția Europeană a
Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic, ci a fost precedată de Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi de Declaraţia americană a drepturilor şi responsabilităților omului venind,
140
astfel, să ranforseze conceptul potrivit căruia o protecție eficientă a drepturilor omului necesită și
un cadru legislativ adecvat.
De asemenea, odată cu aderarea României la data la 1 ianuarie 2007, la Uniunea

Europeană, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene a devenit obligatorie inclusiv
pentru instanțele din România, cu toate principiile care se extrag din interpretările normelor de
drept european oferite de aceasta, motiv pentru care judecătorul național este obligat să ia în
considerare la adoptarea soluției pe fond atât preceptele jurisprudențiale care se extrag din cele
statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și cele edictate de Curtea de Justiție a
Uniunii Europene.
Instituind standarde certe în domeniul drepturilor omului şi dublând controlul asupra

respectării acestora prin supravegherea exercitată la nivel european, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în virtutea Convenţiei, lasă la discreţia autorităţilor naţionale o anumită marjă
de apreciere1 în stabilirea limitelor protecţiei cu referire la o cauză concretă. Cu privire la această
marjă de apreciere, care este foarte des invocată mai ales în jurisprudența instanței de la
Strasbourg, se poate afirma că are menirea să promoveze flexibilitatea în procesul soluţionării
diferendelor apărute în contextul transpunerii legislației naționale la imperativele celei
internaționale.
Tocmai subsidiariatea controlului exercitat de către Curtea de la Strasbourg şi dorinţa

acesteia de a păstra diversitatea culturală a Europei, ca o constantă a patrimoniului său spiritual,
reclamă posibilitatea statelor membre de a stabili ele însele condiţiile şi circumstanţele exacte ale
respectării drepturilor fundamentale între graniţele lor, motiv pentru care aprecierea
caracterului proporțional al ingerinței statului trebuie pusă în balans atât cu aprecierea acestei
puteri discreționare, suverane, de care se bucură statul în sine, cât și cu limitarea impusă de
respectarea adecvată a „marjei de apreciere”. Cu alte cuvinte, atât Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, cât și Curtea de Justiție a Uniunii Europene au recunoscut frecvent posibilitatea statelor
membre de a „deroga în sus” de la principiile edictate de cele două instanțe europene, acest aspect
concretizându-se în posibilitatea promovării unei protecții sporite a drepturilor garantate de
tratatele și convențiile la care statele au aderat.
În contextul recurgerii la marja de apreciere a statului membru, după cum vom prezenta
în continuare, se pune în discuţie problematica principiului proporţionalităţii, aplicabilitatea
1Cu titlu de
exemplu, CtEDO, cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, hot. din 17 decembrie 2004, cauza Pruteanu
împotriva României, hot. din 3 februarie 2015, cauza Frăsilă și Ciocîrlan împotriva României, hot. din 10 mai 2012.
141
căruia cunoaşte particularităţi inedite în contextul precedentului judiciar edificat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Cu toate că
principiul enunţat nu are o reglementare scriptică stricto sensu în cuprinsul Convenției Europene
a Drepturilor Omului, textul actului fundamental oferă o bază mai mult decât solidă pentru a
descoperi temeiurile teoretice şi practice de transpunere a exigenţei de proporţionalitate în
cauzele soluţionate pe plan intern, în care se reclamă îngrădirea excesivă a unor drepturi
protejate.
Principiul proporţionalităţii presupune că orice decizie sau măsură adoptată de organele

abilitate, în speță de autoritățile statului membru, urmează să aibă la bază o justă şi echitabilă
evaluare a faptelor şi un echilibru rezonabil între, pe de o parte, interesele particulare implicate,
precum şi interesul public superior. Astfel, modalitățile prin care autoritățile statului membru
consideră că trebuie să intervină în unele situații trebuie să se bazeze pe o selectare coerentă a
mijloacelor şi mecanismelor care urmează a fi utilizate în vederea atingerii unui scop predefinit,
proporțional cu implicațiile pe care le poate avea această ingerință de natură a nu leza drepturile
și garanțiile oferite de reglementările internaționale indivizilor.
Într-adevăr, putem afirma că principiul proporționalității, astfel cum este prezentat în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene,
este derivat din însuși principiul preeminenței dreptului care face corp comun cu principiul
egalității și al legalității ca parte a unei societăți democratice2. Pe plan general, cel mai frecvent
pentru Curtea de la Strasbourg, preemțiunea dreptului este o „noțiune inerentă ansamblului
dispozițiilor Convenției” 3 ori „unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice”,
inerent ansamblului dispozițiilor Convenției4.
Principiul proporţionalităţii îşi are originea în dreptul administrativ german de după

primul Război Mondial. La începuturile sale, de esenţa principiului proporţionalităţii era
aptitudinea de a combina principiul constituţional liberal cu apărarea drepturilor şi intereselor
fundamentale ale statului în dezvoltare. La o primă vedere, s-ar putea afirma chiar că acest
principiu al proporţionalităţii a fost efectul implementării conceptului constituţional din dreptul
anglo-american în constituţiile Europei continentale5.
Pe de altă parte, evidențiat în contextul instanței de contencios european, principiul

proporționalității privit drept precept juridic şi-a început expansiunea în dreptul european în
2Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010,
p. 6-7.
3CtEDO, cauza Ammur împotriva Franței, hot. din 25 iunie 1996, parag. 50.
4CtEDO, cauza Iatridis împotriva Greciei, hot. din 25 martie 1999, parag. 58.
5 Tor-Inge Harbo, The Function of the Proportionality Principle in EU Law, în European Law Journal, vol. 16, no. 2, martie
2010, p. 158-160.
142
1956 când, pentru prima dată, a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie în cauza C-8/55
Federation Charbonniere de Belgique v High Authority6.
În cauza C-11/70 International Handelsgesellschaft v Einfuhr-und Vorratsstelle Getreide

de pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Avocatul General a oferit prima formulare a
principiului general al proporţionalităţii, astfel: „unei persoane nu trebuie să i se limiteze libertatea
de a acţiona dincolo de măsura necesară apărării interesului public”.
Comun aprecierii ambelor instanțe europene, principiul proporționalității a fost apreciat

în strânsă corelație cu o măsură de siguranță împotriva arbitrariului statului membru care, prin
puterile sale, are „deplină jurisdicție” asupra unei persoane. În definitiv, această din urmă noțiune
însumează toate autoritățile acelui stat: legislative, executive și judiciare sau asimilate acestora7.
Spre exemplu, o dezvoltare notabilă a acestui principiu se regăsește în decizia dată în

cauza C-331/88, R v. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa8, în care Curtea
Europeană de Justiţie a statuat următoarele: „Curtea a reţinut în mod constant că principiul
proporţionalităţii este unul dintre principiile generale ale legii Comunităţii. În virtutea acestui
principiu, legalitatea instituirii unei prohibiţii asupra desfăşurării unei anume activităţi economice
este supusă condiţiei ca măsurile de prohibiţie să fie corespunzătoare şi necesare obiectivului public
protejat de legislaţia în speţă; acolo unde există posibilitatea de a alege între mai multe măsuri
considerate corespunzătoare, trebuie să se apeleze la cea mai puţin oneroasă, iar dezavantajele nu
trebuie să fie disproporţionate cu scopul urmărit”.
Având în vedere cele antamate, trebuie analizată limita de demarcație între aprecierea
puterii suverane a statului în deplinătatea „jurisdicției asupra unei persoane” și respectarea „marjei
de apreciere” dublată de principiul proporționalității.
Curtea de la Strabsourg a fost destul de progresistă în amplificarea jurisprudenței sale prin

instituirea unor noi principii în materie date în abordarea diferitelor spețe cu care a fost învestită,
însă a recunoscut, totodată, că în anumite situații, intervenția autorităților naționale, care sunt
plasate, de cele mai multe ori, într-o poziție mai bună decât judecătorul internațional, este vitală9.
6 Luisiana Dobrinescu, Principiul proporționalității în dreptul European. Exemple de neproporționalitate din legislația și
practica românească, în revista Curierul fiscal nr. 1/2013, p. 38.
7Corneliu Bîrsan, op.cit., p. 486.
8CJUE, cauza C-331/88, R v. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa, parag. 13.
9Howard Charles Yourow, The Margin of Appreciation Doctrine in the Dynamics of European Human Rights Jurispridence,
Martinus Nijhoff Publisher, Olanda, 1996, p. 4; Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 4-
a, București, 2011, p. 39.
143
Astfel, în hotărârea Handyside împotriva Regatului Unit 10 Curtea a statuat că: „Datorită
legăturii directe și constante cu forțele vitale din țara lor, autoritățile statale se află, în principiu,
mai bine poziționate decât judecătorul internațional, să se pronunțe asupra conținutului precis al
acestor exigențe ca și asupra necesității unei restricții sau asupra sancțiunii destinate să răspundă
acestor cerințe (…). Art. 10 par. 2 rezervă statelor o marjă de apreciere și în același timp legiuitorului
național și organelor sale, în special celor judiciare, chemate să interpreteze și să aplice legea în
vigoare. Această putere nu este, însă, nelimitată, Curtea, împreună cu Comisia, fiind responsabilă de
asigurarea respectării obligațiilor statelor, fiind împuternicită să decidă dacă o restricție sau o
sancțiune se conciliază cu libertarea de exprimare, așa cum este ea protejată de art. 10. Marja de
apreciere este astfel strâns legată de o supraveghere europeană”.
De asemenea, interesant de remarcat este și aspectul conform căruia, în materia instituită

de art. 8 din CEDO (dreptul la respectarea vieții private și de familie), instanța europeană a ajuns
la concluzia că statul pârât ar putea, eventual, să invoce marja de apreciere în materie numai în
privința mijloacelor pe care trebuie să le folosească pentru a asigura recunoașterea dreptului la
viața privată. Spre exemplu, în hotărârea din 29 aprilie 2002, în cauza Pretty împotriva Marii
Britanii, Curtea a statuat că „niciun factor important de interes public nu mai intră în concurență cu
interesul reclamantelor de a obține recunoașterea juridică a conversiei lor sexuale; noțiunea de just
echilibru inerentă interpretării Convenției face ca de acum încolo balanța să se încline în favoarea
reclamantelor. Nesocotirea acestei obligații semnifică încălcarea dreptului la viață privată”.
Se constată că înțelesul noțiunii de „just echilibru” care se regăsește frecvent invocat în

hotărârile CtEDO gravitează în jurul preceptului instituit de principiul proporționalității. Într-
adevăr, tema prezentată în acest articol are în vedere a reliefa două aspecte distincte ale aceleași
probleme: inexistența unei consacrări clare în actuala formă a Convenţiei europene care ar face
referire expresă la principiul proporţionalităţii, precum și insuficiența surselor doctrinare care să
trateze aplicabilitatea principiului proporţionalităţii prin raportare la cauzele pronunțate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României, mai ales că acest principiu este
unanim recunoscut în situația în care se face vorbire de caracterul pe care o ingerință trebuie să
îl îndeplinească, printre altele, pentru a fi catalogată conformă cu Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
Principiul proporționalității este și cel care permite statului marje variabile de apreciere
de la caz la caz. Natura dreptului implicat este un factor important pentru justificarea unei marje
largi sau înguste de apreciere. De aceea, în cauza Sunday Times11, Curtea a declarat: „ceea ce este
10CtEDO, cauza Handyside împotriva Regatului Unit, hot. din 7 decembrie 1976, parag. 48-49.
11 CtEDO, cauza Sunday Times împotriva Marii Britanii, hot. din 6 noiembrie 1980.
144
necesar este mai mult decât ceea ce este de dorit sau rezonabil, deși nu este necesar să fie
indispensabil”. Cu siguranță, cu cât sunt mai importante drepturile din sistemul Convenției, cu atât
mai convingătoare vor fi motivele necesare pentru a justifica o restricție în acestea.
În cauza Dickson12, în ceea ce privește cererea reclamanților de inseminare artificială în

închisoare, Curtea a statuat că, în cazul în care o componentă deosebit de importantă a existenței
sau identității unui individ este în joc, marja de apreciere acordată unui stat va fi, în general,
restricționată.
Cu toate acestea, în cazul în care nu există un consens în cadrul statelor membre, fie în
ceea ce privește importanța relativă a interesului în cauză, fie cea mai bună modalitate de
protecție a acestuia, marja va fi mai mare. După cum s-a menționat în cauza Evans 13 (privind
dreptul de a retrage consimțământul pentru utilizarea materialului genetic până în momentul
implantării embrionului rezultat), va exista, de obicei, o marjă largă acordată dacă statul trebuie
să obțină un echilibru între interesele private și publice concurente sau drepturile Convenției.
Practic, este judicios ca soluţionarea oricărei chestiuni de natură juridică raportată la

relația individ-stat să fie însoţită de aplicarea justă a principiului proporţionalităţii pentru a evita
derapajale arbitrare ale statului de natură să afecteze însăși rațiunea dreptului recunoscut de
CEDO. Cu toate acestea, nu de puține ori autoritățile române, privite în ansamblu, au fost
„sancționate” în mod indirect de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârile de
condamnare pronunțate împotriva statului atunci când acestea au încălcat necesitatea păstrării
ingerinței în limite proporționale cu drepturile individului.
Un alt element esențial în stabilirea limitelor marjei de apreciere este obiectivul urmărit
de limitarea în cauză. Astfel, relevante în acest sens sunt și două hotărâri pronunțate împotriva
României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului face precizarea că „necesitatea într-o
societate democratică” a ingerinței este cea mai importantă cerinţă pe care o autoritate publică
trebuie să o îndeplinească în momentul în care restrânge libertatea de exprimare a unei persoane
pe art. 10 din CEDO (libertatea de exprimare).
Astfel, „art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerinţele arbitrare ale
puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abţină de la asemenea ingerinţe; acestui
angajament negativ i se pot alătura obligaţiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private
sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile
12 CtEDO, cauza Dickson împotriva Marii Britanii, hot. din 4 decembrie 2007.
13 CtEDO, cauza Evans împotriva Marii Britanii, hot. din 10 aprilie 2007.
145
indivizilor între ei. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se
pretează la o definiţie precisă; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele două
cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şi interesele
individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere”14.
Adiacent, „având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de
cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să
considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că,
astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei „nevoi sociale imperioase”.
Urmează să se analizeze în ce măsura limitarea menţionată a fost proporţională scopului legitim
urmărit, având în vedere pedepsele aplicate”15.
În ambele cauze precitate Curtea de la Strasbourg a concluzionat că s-a produs o încălcare

a normelor convenționale, arătând că „nu există un raport rezonabil de proporționalitate între
interesele concurente.”
Într-adevăr, în baza principiului subsidiarității, CtEDO a recunoscut statelor membre, în

calitate de instanță supranațională, posibilitatea acestora de a recurge la suveranitatea lor deplină
în momentul în care tranșează prima facie aspecte de ordin juridic cu impact și asupra drepturilor
garantate de CEDO. Cu toate acestea, corelativ acestui principiu, „marja de apreciere” de care se
bucură statele în abordarea acestor probleme depinde în mod esențial de felul în care CtEDO a
înțeles să reglementeze principiul proporționalității prin considerentele care se extrag din
jurisprudența sa. Altfel spus, chiar dacă Curtea de la Strasbourg nu poate substitui aprecierii
naționale propria apreciere cu privire la ce trebuia mai bine făcut pe fondul cauzei sau cum trebuia
în sine judecat un anumit litigiu, aceasta are, totuși, puterea de a hotărî dacă statele membre au
abordat problema într-o manieră dincolo de practibilitatea și rezonabilitatea proporționalității.
În definitiv, orice posibilitate lăsată statelor membre de a acționa în virtutea marjei de apreciere
este reziduală şi provizorie, tocmai pentru că este rezultatul deciziei Curții pe fiecare caz concret
în parte.
Pentru a determina întinderea marjei de apreciere, Curtea apreciază natura concretă a

cauzei analizate, marja de apreciere fiind mai întinsă atunci când este vorba de politica
migraționistă, de reprimarea terorismului, controlului corespondenței deținuților sau de urbanism
14CtEDO, cauza Petrina împotriva României, hot. din 14 octombrie 2008.

15CtEDO, cauza Cumpănă și Măzăre împotriva României, hot. CtEDO din 17 decembrie 2004.
146
și mai restrânsă atunci când se pune în discuție libertatea presei, viața sexuală sau protecția
jurnaliștilor16.
De facto, Curtea pare să ia în considerare o serie de factori atunci când decide dacă o
interferență cu drepturile Convenției este proporțională sau nu. Măsura în care interferența
restrânge dreptul este importantă, deoarece Curtea va considera ingerința drept disproporționată
dacă afectează însăși esența dreptului17, dacă justificarea interferenței nu poate fi dovedită. De
exemplu, în cauza Vereinigung Demokratischer Soldaten Österreichs und Gubi18, Curtea a decis că
interzicerea distribuirii unui ziar soldaților a fost disproporționată, deoarece conținutul
articolelor nu reprezintă o amenințare serioasă pentru disciplina militară (deși critică viața
militară).
În ceea ce privește interferențele, cu excepția celor aduse dreptului de proprietate,

Curtea a decis adesea problema proporționalității, apreciind dacă o anumită măsură, în aplicarea
„marjei de apreciere” ar putea fi realizată printr-un mijloc mai puțin restrictiv. De exemplu, în
cauza Campbell19, Curtea a respins justificarea deschiderii și citirii tuturor corespondenței dintre
prizonieri și avocații lor, subliniind că serviciul închisorii ar putea deschide, pentru anumite
suspiciuni severe, anumite plicuri, dar nu să citească și conținutul acestora.
Cu referire la garantarea respectării dreptului la proprietate de către autorități, articolul

1 din Protocolul nr. 1 garantează un drept de proprietate și conține trei reguli diferite care sunt
evaluate de Curte, ținând cont de marja de apreciere. În sine, toate aprecierile făcute de CtEDO
gravitează, în final, în jurul neintruziunii disproporționate în conținutul protecției dreptului de
proprietate. Astfel, în ceea ce privește exproprierea, spre exemplu, Curtea va evalua dacă o privare
este în „interes public”, dar va exercita doar un control minim asupra acesteia, „deoarece
autoritățile naționale sunt în principiu mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a
aprecia ceea ce este în interesul public”. Remarcăm, așadar, o sintagmă repetitivă, prin care Curtea
întărește rolul pe care marja de apreciere a statului o are în reglementarea raporturilor juridice
invidiv-stat.
Așadar, statelor li se acordă o largă „putere de apreciere” în analizarea problemelor de

natură publică și a măsurilor corective care trebuie luate, iar Curtea va lua în considerare
hotărârile judecătorești ca fiind pronunțate cu respectarea prevederilor Convenției, cu excepția
16Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului: comentarii și explicații, vol. 2, București, Editura C.H.Beck,
2007, p. 18.
17CtEDO, cauza Speța relativă la anumite aspect ale regimului lingvistic al învățământului în Belgia, hot. din 09 februarie
1967.
18CtEDO, cauza Vereinigung Demokratischer Soldaten Osterreichs și Gubi contra Austriei, hot. din 19 decembrie 1994.
19CtEDO, cauza Campbell contra Marii Britanii, hot. din 25 martie 1992.
147
cazului în care aceste hotărâri nu sunt, în mod vădit, rezonabile, încălcând inclusiv principiul
proporționalității.
În lumina celor menționate anterior, consider că, în ansamblul național al evaluării

modului în care autoritățile naționale intervin în exercitarea drepturilor particularilor, de cele mai
multe ori restricționând aceste drepturi în virtutea legislației interne, gestionând conflictul
interes particular – interes public, ne aflăm într-o abordare de apreciere-aplicare a principiului
proporționalității, moment în care poate apărea fenomenul de ingerință „nejustificată și
disproporționată”. Pe de altă parte, în contextul european, Curtea conferă o latură mai mult
interpretativă a principiului proporționalității, întrucât analizează modul în care obligațiile
pozitive și negative ale statului au fost respectate prin raportare la înțelesul convențional al
„marjei de apreciere”.
În definitiv, se poate afirma că în ansamblul jurisprudențial al Curții de la Strasbourg

există diverse mecanisme de natură a concretiza teza principiului proporționalității, care să
reflecte, în funcție de multitudinea de dosare cu care se confruntă instanțele naționale în
abordarea fiecărei cauze concrete, pârghii de facilitare a înțelesului în care „marja de apreciere”
trebuie aplicată.
La urma urmei, nu de puține ori, astfel cum am și prezentat anterior, Curtea a notat că
acest criteriu al proporționalității presupune ca judecătorul național, „ca prim judecător al
Convenției” să evalueze impactul pe care măsura prevăzută în hotărârea sa îl poate avea asupra
respectării juste și echitabile a drepturilor persoanei căreia îi este adresată.
148
Considerații privind aplicarea și domeniul de aplicare al directivei (UE)

2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015
privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate
Emanuela POPA,
I. Considerații introductive
Piața de turism în Uniunea Europeană include aproximativ 90.000 de operatori și agenții

de turism. Este estimat că 80% dintre aceștia vând pachete de servicii de călătorie. În UE sunt
200.000 de hoteluri, 13.000 de întreprinderi care închiriază mașini, 300 de companii aeriene și
alte 58.000 de întreprinderi care operează în sectorul de transport1. Ca o consecință a acestui fapt,
preocuparea legislatorului european pentru serviciile de turism nu este una nouă. Directiva
2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate vine să
completeze și să îmbunătățească drepturile de care consumatorii europeni se bucurau deja în
temeiul directivei Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii,
vacanțe și circuite2. Dacă la baza adoptării directivei din 1990 stătea necesitatea de a se realiza o
concordanță între legislațiile statelor membre3, actuala directivă4 pune accentul pe rolul pe care
turismul îl joacă în economia Uniunii Europene5. De asemenea, aceasta arată în considerentele
sale faptul că, din anul 1990 și până în prezent, structura pieței de turism s-a schimbat în mod
esențial, mai ales datorită apariției internetului, ceea ce a facilitat achiziția de pachete turistice de
către consumator. Această evoluție a creat însă și anumite zone neclare din punct de vedere
juridic, care nu pot face obiectul niciunei calificări exacte în baza directivei nr. 90/314/CEE a
Consiliului și care, în consecință, reprezintă o sursă de incertitudine juridică în detrimentul
consumatorilor europeni. În termenii directivei, aceasta „își propune să adapteze domeniul de
1 UNWTO World Tourism Barometer, September 2012, disponibil online la adresa: http://media.unwto.org/en/press-
release/2012-09-12/international-tourism-track-hit-one-billion-end-2012, accesat la data 20.12.2018.
2 Directiva 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe şi circuite,
JO L 158, p. 59-64.
3 Considerentele acestei directive menționează că: „întrucât legislațiile interne ale statelor membre privind pachetele
de servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite, denumite în continuare <<pachete>>, prezintă multe neconcordanțe, iar
practicile naționale în acest domeniu diferă considerabil, ceea ce împiedică libera prestare a serviciilor turistice și
denaturează concurența între operatorii din diverse state membre”.
4 Directiva (UE) 2015/2302 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2015 privind pachetele de
servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 și a Directivei
2011/83/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 90/314/CEE a Consiliului, JO L
326, 11.12.2015, p. 1-33.
5 Considerentul 2 menționează că „Turismul joacă un rol important în economia Uniunii, iar pachetele de servicii de
călătorie, pachetele de vacanțe și pachetele de circuite (denumite în continuare „pachete”) reprezintă o proporție
semnificativă din piața serviciilor de călătorie”. Ulterior se arată în considerentul 4 că persistă divergențe importante
între legislațiile statelor membre, iar în considerentul 6 se arată că „disparitățile dintre normele care îi protejează pe
călători existente în diferite state membre reprezintă un factor care îi descurajează pe călătorii dintr-un stat membru să
achiziționeze pachete de servicii de călătorie și servicii de călătorie asociate dintr-un alt stat membru și, în mod similar, pe
organizatorii și comercianții cu amănuntul dintr-un stat membru să vândă serviciile respective într-un alt stat membru”.
149
aplicare al protecției ținând cont de aceste evoluții, să sporească transparența și să îmbunătățească

nivelul de securitate juridică în beneficiul călătorilor și al comercianților”6.
Scopul directivei este, în consecință, acela „de a contribui la funcționarea corespunzătoare

a pieței interne și la asigurarea unui nivel ridicat și cât se poate de uniform de protecție a
consumatorilor prin apropierea anumitor aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor
administrative ale statelor membre referitoare la contractele încheiate între călători și comercianți
privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie asociate”7.
II. Probleme legate de transpunere
Dacă în trecut i s-a reproșat directivei 90/314/CEE că lăsa statelor membre o marjă largă
de apreciere în ceea ce privește transpunerea, acest neajuns este corectat prin actuala directivă,
care are calitatea de a fi una de maximă armonizare8. Această exigență pare să fie respectată de
Ordonanța de Guvern nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie și serviciile de călătorie
asociate, precum și pentru modificarea unor acte normative9, care transpune directiva din 2015
în dreptul intern. Aceasta a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 2018, depășind astfel
termenul de transpunere indicat la articolul 28 din directivă, acela de 1 ianuarie 2018 și, de
asemenea, pe cel de aplicare, 1 iulie 2018.
Cu privire la acest aspect se pune problema de a ști în ce măsură poate invoca călătorul
român prevederile directivei pentru prejudiciile suferite între data la care directiva trebuia să fie
transpusă și momentul intrării în vigoare a O.G. nr. 2/2018. În consecință, trebuie analizat dacă
normele din directivă pot avea efect direct în perioada în care statul avea obligația să o transpună
și nu a făcut-o. În primul rând, deși jurisprudența cu privire la efectul direct al directivei statuează
faptul că acesta poate fi invocat în situațiile în care statul nu și-a îndeplinit obligațiile de
transpunere (în sensul că nu a transpus în termenul alocat sau nu a transpus conform directivei),
în perioada cuprinsă între data la care directiva trebuia să fie transpusă și data la care a intrat în
vigoare legea care care o transpune, considerăm că în situația prezentă problema ar trebui să fie
nuanțată. Astfel, la art. 28 al directivei se prevede, la alin. (1) faptul că: „Statele membre adoptă și
publică până la 1 ianuarie 2018 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a
se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor
dispoziții”, iar la alin. (2) că „Statele membre aplică dispozițiile respective de la 1 iulie 2018”. Prin
6 Considerentul 2, teza finală.

7 A se vedea articolul 1 al directivei.
8 În acest sens, articolul 4 prevede că „Dacă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau
introduce în dreptul intern dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai stricte sau mai
puțin stricte, care ar asigura un nivel diferit de protecție a călătorilor”.
9 Publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 23 august 2018.
150
urmare, deși termenul de transpunere era depășit de statul român încă de la 1 ianuarie 2018,
totuși directiva nu ar fi fost aplicabilă decât de la 1 iulie 2018. De aceea, călătorii nu ar fi fost
oricum beneficiarii drepturilor ce decurg din directivă decât începând cu data de 1 iulie 2018.
Pentru aceste motive, considerăm că în situația particulară a acestei directive, care are o dată de
punere în aplicare diferită de cea la care trebuia să fie transpusă, efectul direct al acesteia nu poate
fi invocat de către particulari decât în perioada cuprinsă între 1 iulie 2018 și 1 septembrie 2018,
având în vedere faptul că O.G. nr. 2/2018 a intrat în vigoare la data de 2 septembrie 2018. Cu toate
acestea, pentru neîndeplinirea obligațiilor sale de transpunere în perioada 1 ianuarie 2018 – 1
septembrie 2018, statul român poate fi sancționat printr-o acțiune de infringement prevăzută la
art. 258 și următoarele din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Fiind o situație „patologică”, în care statul nu și-a îndeplinit obligațiile de transpunere,

acesta nu s-ar putea prevala de propria sa turpitudine pentru a lipsi de efect dispozițiile directivei,
ținând cont și de principiul estoppel din dreptul internațional. Astfel cum se arată în jurisprudența
Van Duyn 10 , „în special în cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat statele membre,
printr-o directivă, să adopte un anumit comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi
diminuat în cazul în care justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de acesta în justiţie, iar
instanţele naţionale ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar”.
Conform criteriilor care decurg din aceeași hotărâre, norma care conferă drepturi persoanelor
trebuie să fie clară, precisă și necondiționată de măsurile ulterioare de punere în aplicare11. În
acest sens, referitor la dispozițiile art. 7 din directiva Consiliului din 13 iunie 1990 privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanțe şi circuite care prevedeau faptul că „Organizatorul
și/sau detailistul parte contractantă trebuie să aducă garanții suficiente pentru a asigura, în caz de
insolvență, rambursarea sumelor achitate de consumator și repatrierea acestuia”, CJUE a statuat în
sensul că titularii drepturilor conferite în temeiul articolului 7 sunt suficient identificați ca fiind
consumatori, astfel cum sunt aceştia definiți la articolul 2 al directivei, că acelaşi principiu se aplică
10 CJUE, Hotărârea din 4 decembrie 1974, Yvonne van Duyn v Home Office, C-41/74, EU:C:1974:133, pct. 12: „Cu toate
acestea, chiar dacă, în temeiul dispoziţiilor articolului 189, regulamentele sunt direct aplicabile şi, prin urmare, prin însăşi
natura lor, pot produce efecte directe, nu rezultă din aceasta că alte categorii de acte menţionate de acest articol nu pot
produce niciodată efecte similare. Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei faptul
de a exclude, în principiu, ca obligaţia pe care aceasta o impune să poată fi invocată de persoanele interesate. În special în
cazurile în care autorităţile comunitare ar fi obligat statele membre, printr-o directivă, să adopte un anumit
comportament, efectul util al unui asemenea act ar fi diminuat în cazul în care justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze
de acesta în justiţie, iar instanţele naţionale ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element al dreptului comunitar.
Articolul 177, care permite instanţelor naţionale să sesizeze Curtea cu privire la validitatea şi interpretarea tuturor actelor
instituţiilor, fără nicio deosebire, implică, de altfel, faptul că aceste acte pot fi invocate de justiţiabili în faţa instanţelor
respective. Este necesar să se examineze, în fiecare caz în parte, dacă natura, spiritul şi formularea dispoziţiei în cauză pot
produce efecte directe în relaţiile dintre statele membre şi persoanele particulare.”
11 CJUE, Hotărârea din 4 decembrie 1974, Yvonne van Duyn împotriva Home Office, precit., pct. 13: „Pe de o parte,
dispoziţia enunţă o obligaţie care nu este însoţită de nicio excepţie sau condiţie şi care, prin natura sa, nu necesită
intervenţia niciunui act, nici din partea instituţiilor comunitare, nici din partea statelor membre.”. A se vedea și Hotărârea
din 19 ianuarie 1982, Ursula Becker împotriva Finanzamt Münster-Innenstadt, C-8/81, EU:C:1982:7.
151
şi conținutului acestor drepturi și că, în aceste condiții, este necesar să se recunoască că articolul
7 al directivei are drept obiectiv să confere particularilor drepturi al căror conținut să poată fi
stabilit cu suficientă precizie12.
Cu toate acestea, este necesar ca într-o asemenea situație dispozițiile directivei să fie
invocate de către un particular contra statului, iar nu de către un particular împotriva unui
particular, CJUE refuzând să acorde efect direct orizontal directivelor13. În consecință, prevederile
directivei care enunță drepturi pe care călătorii le au în contractele încheiate cu comercianții nu
ar putea dobândi efect direct.
Pe de altă parte, dacă nu se poate acorda efect direct normei (pentru că norma în sine nu
îndeplinește criteriile anterior menționate), așa cum a arătat CJUE, „deplina eficacitate a normelor
comunitare ar fi împiedicată, iar protecţia drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi diminuată în
cazul în care persoanele de drept privat nu ar avea posibilitatea de a obţine reparaţii atunci când
drepturile le-au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar imputabilă unui stat membru”14.
În consecință, atunci când particularii nu pot invoca efectul direct al dispozițiilor directivei, ei pot
totuși introduce acțiuni în răspunderea statului15 pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene
prin netranspunerea la timp a directivei16, având în vedere faptul că s-a constatat de către CJUE că
principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcării
dreptului comunitar care sunt imputabile acestuia este inclus în tratat 17 . Cu toate acestea,
condițiile în care răspunderea unui stat membru dă naştere unui drept la reparare depind de
12 CJUE, Hotărârea din 8 octombrie 1996, Erich Dillenkofer şi alții împotriva Bundesrepublik Deutschland, cauzele
conexate C-178/94, C-179/94, C-188/94, C-189/94 şi C-190/94, EU:C:1996:375, pct. 29.
13 CJUE, Hotărârea din data de 26 februarie 1986, M. H. Marshall împotriva Southampton and South-West Hampshire Area
Health Authority (Teaching), C-152/84, EU:C:1986:84, pct. 47-48.:

„Această jurisprudenţă se bazează pe consideraţia că ar fi incompatibil cu caracterul obligatoriu pe care articolul 189 îl
atribuie directivelor să se excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţiile pe care acestea le impun să fie invocate de
persoanele interesate. Curtea a dedus din aceasta că statul membru care nu a adoptat în termenul stabilit măsurile de
punere în aplicare impuse prin directivă nu poate opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire a obligaţiilor
conţinute în această directivă.
În ceea ce priveşte argumentul conform căruia o directivă nu poate fi invocată împotriva unei persoane de drept privat,
este necesar să se sublinieze că, conform articolului 189 din Tratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei directive pe care
este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât în ceea ce priveşte «orice stat membru
destinatar». Prin urmare, o directivă nu poate să genereze ea însăşi obligaţii pentru o persoană de drept privat, iar o
dispoziţie a unei directive nu poate, prin urmare, să fie invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane. Este, deci,
necesar să se examineze dacă, în speţă, trebuie să se considere că pârâta a acţionat ca o persoană de drept privat.”
14 CJUE, Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Andrea Francovich și Danila Bonifaci și alții împotriva Italian Republic, C-6/90
și C-9/90, EU:C:1991:428, pct. 33.

15 CJUE, Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du Pêcheur SA împotriva Bundesrepublik Deutschland and The Queen
împotriva Secretary of State for Transport, ex parte: Factortame Ltd and others., C-46/93 și C-48/93, EU:C:1996:79.
16 CJUE, Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Andrea Francovich and Danila Bonifaci și alții împotriva Italian Republic,
precit., pct 34: „Posibilitatea de a obţine reparaţii din partea unui stat membru este în mod special indispensabilă atunci
când, ca în prezentul caz, efectul deplin al normelor comunitare este condiţionat de o acţiune din partea statului şi când,
în consecinţă, persoanele de drept privat nu pot, în absenţa unei astfel de acţiuni, să valorifice în faţa instanţelor naţionale
drepturile care le sunt recunoscute de dreptul comunitar.”
152
natura încălcării dreptului comunitar care se află la originea prejudiciului cauzat 18 . Pentru
angajarea răspunderii statului într-o astfel de situație trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiții: norma de drept comunitar încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi, încălcarea
să fie suficient de gravă şi să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcare şi prejudiciul
suferit de particularii vătămați19.
Pentru aprecierea caracterului suficient de grav al încălcării trebuie luate în considerare

următoarele criterii care decurg din jurisprudența Francovich20 și Brasserie du Pecheur21: gradul
de precizie al normei încălcate, marja de apreciere lăsată autorităților naționale, caracterul
intenționat sau nu al încălcării, atitudinile instituțiilor comunitare care ar fi putut să contribuie la
comportamentul statului și dacă toate statele au făcut aceeași eroare. Cu toate acestea, se poate
considera că netranspunerea la timp a directivei, care constituie, prin definiție, o încălcare
suficient de gravă22 a art. 249 TFUE va fi de natură, prin ea însăși, să nască un drept la reparație23.
Va verifica aceste condiții instanța civilă învestită cu acțiunea în răspundere civilă

delictuală de drept comun fondată pe art. 1357 și următoarele din C.civ. Competența de
soluționare a unei astfel de cauze aparține judecătoriei, conform art. 94 alin. (1) lit. k) C.proc.civ.,
dacă valoarea prejudiciului se situează sub pragul de 200.000 de lei, după prețuirea reclamantului,
sau tribunalului, dacă valoarea este superioară pragului de 200.000 de lei, în conformitate cu art.
95 pct. 1 C.proc.civ. Pe lângă condițiile ce decurg din Francovich și Brasserie du Pecheur, trebuie
totuși să fie îndeplinite și condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun, anume fapta
ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
III. Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare reprezintă una dintre cele mai greu de elucidat probleme ale
directivei. În termenii acesteia, conform art. 2 alin. (1), „prezenta directivă se aplică pachetelor
oferite spre vânzare sau vândute călătorilor de către comercianți și serviciilor de călătorie asociate
18 Idem.
20 CJUE, Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Andrea Francovich and Danila Bonifaci și alții împotriva Italian Republic, C-
6/90 și C-9/90, EU:C:1991:428.

21 CJUE, Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du Pêcheur SA împotriva Bundesrepublik Deutschland and The Queen
împotriva Secretary of State for Transport, ex parte: Factortame Ltd and others., precit.
conexate C-178/94, C-179/94, C-188/94, C-189/94 şi C-190/94, EU:C:1996:375, pct. 29 „absența oricărei măsuri de
transpunere a unei directive pentru atingerea rezultatului prevăzut de aceasta în termenul stabilit în acest scop reprezintă
prin ea însăşi o încălcare caracterizată a dreptului comunitar şi conferă dreptul la reparare particularilor vătămați în
măsura în care, pe de o parte, rezultatul directivei implică atribuirea de drepturi acestora, iar conținutul acestor drepturi
poate fi identificat pe baza dispozițiilor directivei şi există o legătură de cauzalitate între încălcarea obligației care
incumbă statului şi prejudiciul suferit”.
23 Denys Simon, La directive europeenne, ed. Dalloz, Paris, 1997, pg. 106.
153
facilitate călătorilor de către comercianți”, iar conform art. 2 alin. (2), „prezenta directivă nu se
aplică: pachetelor și serviciilor de călătorie asociate care durează mai puțin de 24 de ore, cu excepția
situației în care acestea includ cazare peste noapte; pachetelor oferite și serviciilor de călătorie
asociate facilitate ocazional și pe o bază nonprofit și numai unui grup restrâns de călători;
pachetelor și serviciilor de călătorie asociate achiziționate în temeiul unui acord general pentru
organizarea unei călătorii de afaceri, încheiat între un comerciant și o altă persoană fizică sau
juridică acționând din motive legate de activitatea sa comercială, afacerea, meseria sau profesia sa”.
Rațiunea care stă în spatele acestor excluderi diferă de la caz la caz. Astfel, cu privire la
serviciile de călătorie care durează mai puțin de 24 de ore, acestea nu intră în domeniul de aplicare
al directivei întrucât nevoia de protecție a călătorilor este mai redusă în cazul acestora și, în același
timp, scopul directivei nu este de a fixa o sarcină excesivă pentru comercianți. Pentru ultimele
două tipuri de pachete ș i servicii de că lă torie excluse din domeniul de aplicare raportarea se face
la modul de organizare al acestora (facilitate ocazional ș i pe o bază nonprofit) care nu aparține
sferei comerciale sau la beneficiarii acestora (că lă torii de afaceri) care nu ar intra astfel în
noțiunea de consumator în sensul Uniunii Europene. Directiva a optat însă pentru termenul de
călător, definit ca fiind „orice persoană care dorește să încheie un contract sau care are dreptul să
călătorească pe baza unui contract încheiat în condițiile prezentei directive”, definiție preluată în
O.G. nr. 2/2018.
Deși directiva utilizează termenul de călător în scopul evitării confuziilor cu noțiunea de

consumator, rațiunile de protecție sunt similare. Cu toate acestea, trebuie menționat că persoanele
care călătoresc în scop profesional nu trebuie să fie excluse a priori din domeniul de aplicare al
directivei. Consumatorii tradiționali și reprezentanții micilor întreprinderi care folosesc aceleași
canale de rezervare ale călătoriilor trebuie să fie protejați în egală măsură. Prin urmare, „prezenta
directivă ar trebui să se aplice persoanelor care călătoresc în scop profesional, inclusiv membrilor
profesiilor liberale, sau lucrătorilor care desfășoară o activitate independentă sau altor persoane
fizice, atunci când acestea nu fac rezervări de călătorie în baza unui acord general”24.
24 Considerentul 7 al directivei.
154
Cu privire la noțiunile de pachete oferite spre vanzare sau vandute că lă torilor de că tre
comercianți25 ș i servicii de că lă torie asociate26 facilitate că lă torilor de că tre comercianți, acestea
au primit definiții atat în directivă , cat ș i în O.G. nr. 2/2018. In primul rand, trebuie menționat
faptul că achiziționarea unui serviciu de că lă torie de sine stă tă tor, cu titlul de serviciu de că lă torie
unic, nu ar trebui să constituie nici pachet, nici serviciu de că lă torie asociat. De asemenea,
„Cazarea în scop rezidențial, inclusiv pentru cursuri de limbi străine de lungă durată, nu ar trebui
considerată drept cazare în sensul prezentei directive. Serviciile financiare, precum asigurările de
călătorie, nu ar trebui să fie considerate servicii de călătorie. În plus, serviciile care fac parte
intrinsecă dintr-un alt serviciu de călătorie nu ar trebui să fie considerate servicii de călătorie de sine
stătătoare. Între acestea se numără, de exemplu, transportul bagajelor oferit ca parte a
transportului de călători, servicii minore de transport, precum transportul călătorilor în cadrul unei
vizite cu ghid sau transferurile între un hotel și un aeroport sau o gară feroviară, mesele, băuturile
și serviciile de curățenie oferite ca parte a cazării sau accesul la facilități locale precum piscină,
saună, tratamente balneare sau gimnastică inclus pentru oaspeții hotelului”27.
Pachetul, în sensul directivei și al ordonanței, este o combinație de servicii de călătorie,

acestea constând în transportul de pasageri, cazarea care nu face parte intrinsecă din transportul
de pasageri și care este realizată în alt scop decât cel rezidențial, închirierea de autoturisme
sau orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de călătorie. O
combinație a acestor servicii nu reprezintă însă, întotdeauna, un pachet. Astfel, „această situație
se întâlnește (n.r. pachetul), de exemplu, atunci când sunt achiziționate diferite tipuri de servicii de
25Articolul 3, pct. 12 din O.G. nr. 2/2018: „pachet - combinația a cel puțin două tipuri diferite de servicii de călătorie
destinate aceleiași călătorii sau vacanțe, dacă este îndeplinită una dintre următoarele condiții:
a) serviciile respective sunt combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea călătorului sau în conformitate cu
selecția acestuia, înainte de a se încheia un contract unic cu privire la toate serviciile;
b) în cazul în care se încheie contracte separate cu furnizori individuali de servicii de călătorie, serviciile respective
îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
(i) sunt achiziționate de la un singur punct de vânzare și au fost selectate înainte de acceptarea efectuării plății de către
călător;
(ii) sunt oferite, vândute sau facturate la un preț forfetar sau total;
(iii) sunt promovate sau vândute sub denumirea de "pachet" sau sub o denumire similară;
(iv) sunt combinate după încheierea unui contract prin care un comerciant acordă călătorului dreptul să aleagă dintr-
o selecție de diferite tipuri de servicii de călătorie;
(v) sunt achiziționate de la comercianți diferiți prin procese de rezervare online asociate în care numele călătorului,
detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu care se încheie primul contract către un alt
comerciant sau alți comercianți, iar contractul se încheie cu acest din urmă comerciant sau cu acești comercianți în cel
târziu 24 de ore după confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie”
26Art. 3, pct. 16 din O.G. nr. 2/2018: „serviciu de călătorie asociat - existența a cel puțin două tipuri diferite de servicii
de călătorie achiziționate în scopul aceleiași călătorii sau vacanțe, care nu constituie un pachet și care duc la încheierea
unor contracte separate cu furnizorii individuali de servicii de călătorie, dacă un comerciant facilitează una dintre
următoarele variante:
a) selectarea separată și plata separată de către călători a fiecărui serviciu de călătorie cu ocazia unei singure vizite sau
a unui singur contact cu punctul său de vânzare;
b) achiziționarea, într-un mod personalizat, a cel puțin unui serviciu de călătorie suplimentar de la un alt comerciant,
în cazul în care se încheie un contract cu acest alt comerciant cel târziu în 24 de ore de la confirmarea rezervării primului
serviciu de călătorie”
155
călătorie în scopul aceleiași călătorii sau vacanțe de la un singur punct de vânzare, iar respectivele
servicii au fost selectate înainte de acceptarea efectuării plății de către călător, respectiv în cadrul
aceluiași proces de rezervare, sau atunci când astfel de servicii sunt oferite, vândute sau facturate la
un preț forfetar ori total, precum și atunci când aceste servicii sunt promovate sau vândute sub
denumirea de «pachet» sau sub o denumire similară care indică o legătură strânsă între serviciile de
călătorie vizate. Astfel de denumiri similare ar putea fi, de exemplu, «ofertă combinată», «regim
forfetar (all inclusive)» sau «servicii all-in»28.
Pachetele de călătorie prezintă, în principiu, următoarele caracteristici: călătorul se

așteaptă să interacționeze cu un singur interlocutor care garantează global calitatea pachetului;
într-un pachet sunt implicați, în mod obișnuit, mai mulți prestatori de servicii (subcontractanți
separați care prestează diferite servicii de călătorie cum ar fi cazarea, zborul, închirierea de mașini
și excursii); călătorul nu are un contract cu prestatorul de servicii individual și de cele mai multe
ori nu cunoaște identitatea acestuia; o problemă care privește unul din servicii le afectează și pe
celelalte; plata în avans este foarte comună, expunându-l astfel pe călător la un risc financiar;
pachetul include, în general, călătoria pe o distanță mare și călătorii pot risca să fie blocați într-un
loc îndepărtat de reședința lor dacă organizatorul falimentează; există o legătură comercială între
diferiții prestatori de servicii și organizatorul pachetului29.
Nu are relevanță pentru incidența prevederilor directivei dacă respectivul pachet se afla
deja în oferta organizatorului sau a fost creată în mod personalizat pentru călătorul care l-a
achiziționat. În acest sens s-a pronunțat CJUE, cu privire la dispozițiile art. 7 din directiva
90/314/CEE, menționând că este suficient ca asocierea de servicii turistice vândute de o agenție
de voiaj pentru un preț forfetar să cuprindă două sau trei servicii turistice în sensul directivei și
ca această prestație să depășească 24 de ore sau să includă o ședere peste noapte pentru a fi
inclusă în noțiunea de pachet de servicii turistice în sensul directivei30. Aceleaș i principii ar trebui
să se aplice indiferent dacă rezervarea este fă cută prin intermediul unui comerciant tradiț ional
sau online31. Aceste considerații rămân valabile și prin raportare la directiva din 2015, având în
vedere că O.G. nr. 2/2018 prevede la art. 3 pct. 12 lit. a) faptul că intră în noțiunea de pachet
combinația a cel puțin două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii sau
vacanțe dacă serviciile respective sunt combinate de un singur comerciant, inclusiv la cererea
29 Commission Staff Working Document Impact Assesment Accompanying the document on package travel and assisted
travel arrangements, amending Regulation (EC) No 2006/2004 and Directive 2011/83/EU and repealing Council
Directive 90/314/EEC, SWD/2013/0263 final, pct. 1.5.
30 CJUE, Hotă rarea din 30 aprilie 2002, Club Tour, Viagens e Turismo SA/Alberto Carlos Lobo Gonçalves Garrido ș i Club
Med Viagens Ld.a, C-400/00, ECLI:EU:C:2002:272., pct. 16.

156
călătorului sau în conformitate cu selecția acestuia, înainte de a se încheia un contract unic cu

privire la toate serviciile.
De asemenea, sunt exceptate de la aplicarea ordonanței pachetele de servicii care

reprezintă o combinație de servicii de călătorie în care unul dintre serviciile de călătorie prevăzute
la art. 3 pct. 15 lit. a), b) sau c)32 este combinat cu unul sau mai multe servicii turistice prevăzute
la art. 3 pct. 15 lit. d) dacă aceste din urmă servicii îndeplinesc una dintre următoarele condiții: nu
reprezintă o proporție semnificativă a valorii combinației, nu sunt prezentate ca fiind o
caracteristică esențială a combinației și nu reprezintă în alt fel o caracteristică esențială a
combinației sau sunt selectate și achiziționate doar după începerea executării unui serviciu de
călătorie prevăzut la art. 3 pct. 15 lit. a), b) sau c). Ideea este aceea de a se evita ca ordonanța să
se aplice unor situații precum achiziționarea de servicii turistice după ajungerea la hotel (de
exemplu, excursii în zone apropiate, spectacole, plimbări cu barca, abonamente de schi etc.). Cu
toate acestea, dacă selectarea serviciilor se face în avans, odată cu achiziționarea pachetului sau
serviciul de călătorie, dar încheierea contractului pentru acestea se face după ajungerea
călătorului la destinație, prevederile directivei și ale ordonanței ar trebui să rămână aplicabile,
pentru a se evita eludarea obligațiile ce revin comercianților în această modalitate.
Se pune problema de a ști, totuși, ce proporție ar trebui să reprezinte serviciul turistic de

la litera d) [orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de călătorie în
înțelesul lit. a)-c)] pentru a se putea considera că acesta reprezintă o proporție semnificativă a
valorii combinației astfel încât să nu exceadă domeniul de aplicare al directivei și ordonanței. O
proporție exactă este greu de determinat, însă considerentele directivei dau un indiciu în acest
sens: „Dacă alte servicii turistice reprezintă cel puțin 25% din valoarea combinației, serviciile
respective ar trebui să fie considerate ca reprezentând o parte semnificativă a valorii pachetului sau
a serviciului de călătorie asociat”33. Acest procent a fost preluat în prevederile ordonanței34. De
asemenea, sintagma de „caracteristică esențială a combinației” este susceptibilă de mai multe
înțelesuri. Considerăm că acest caracter esențial al prestației adiționale de la litera d) care duce la
32 Art. 3, pct. 15 din O.G. nr. 2/2018 „serviciu de călătorie reprezintă:

a) transportul de pasageri;
b) cazarea care nu face parte intrinsecă din transportul de pasageri și care este realizată în alt scop decât cel rezidențial;
c) închirierea de autoturisme, de alte autovehicule în înțelesul secțiunii 2 cap. I pct. 3 lit. a) din Reglementările privind
omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor
utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr.
211/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau de motociclete în conformitate cu art. 6 pct. 22 din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, pentru care este necesar un permis de conducere;
d) orice alt serviciu turistic care nu este parte intrinsecă a unui serviciu de călătorie în înțelesul lit. a)-c)”.
34 Art. 4 alin. (3) din O.G. nr. 2/2018: „Se consideră că serviciile turistice prevăzute la art. 3 pct. 15 lit. d) formează o parte
semnificativă a valorii pachetului sau a serviciului de călătorie asociat dacă reprezintă cel puțin 25% din valoarea
combinației.”
157
includerea întregului pachet în domeniul de aplicare al directivei trebuie să se raporteze la călător,

iar nu la pachetul de călătorie. Altfel spus, dacă prima caracteristică ce conduce la excludere, aceea
de a avea o proporție semnificativă în valoarea combinației se raportează în mod clar la pachetul
de servicii, cea de a doua caracteristică, alternativă cu prima, de a avea un caracter esențial,
trebuie să se raporteze la voința călătorului de a achiziționa acel pachet în lipsa acelui serviciu.
Nu în ultimul rând, O.G. nr. 2/2018 definește și noțiunile de comerciant35 și de agenție de

turism 36 . Problemele apar însă referitor la distincția dintre serviciile oferite comercianții
tradiționali și cei online. Astfel, „serviciile online de călătorie asociate ar trebui, de asemenea,
deosebite de site-urile asociate care nu au obiectivul încheierii unui contract cu călătorul și de
linkurile prin care călătorii sunt doar informați, la modul general, cu privire la servicii de călătorie
suplimentare, de exemplu atunci când un hotel sau organizatorul unui eveniment include pe site-ul
său o listă a tuturor operatorilor care oferă servicii de transport către locul unde este situat,
independent de orice rezervare, sau în cazul în care sunt folosite fișiere de tip cookie sau metadate
pentru a plasa reclame pe site-uri”37. Totuși, dacă odată cu confirmarea rezervării unui serviciu,
călătorul primește și o invitație de a contracta cu un alt prestator de servicii, prin intermediul unui
link, un serviciu de calătorie asociat, acesta nu ar trebui să fie considerat un pachet în sensul
directivei și al ordonanței, deoarece principiul de bază al acesteia este că organizatorul își asumă
responsabilitatea pentru executarea întregului contract, or o astfel de abordare nu s-ar justifica
numai pe baza unei invitații de a contracta cu un prestator individual trimise de organizator, cu
toate că, de obicei, la baza acestei invitații se află o relație comercială între cei doi comercianți.
În consecință, pot apărea probleme pentru călător în cazul „aranjamentelor de călătorie

asistate de mai mulți comercianți”. Acestea sunt combinații de servicii de călătorie în care un
comerciant facilitează achiziția de servicii de călătorie de la un alt comerciant, în timpul unei
singure vizite la un punct de vânzare sau prin intermediul proceselor de rezervare on-line
conectate. În astfel de cazuri, consumatorii încheie contracte separate cu furnizorii de servicii
35 Art. 3, pct. 4 din O.G. nr. 2/2018: „comerciant - orice persoană, publică sau privată, care acționează, inclusiv prin
intermediul unei alte persoane, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională
în legătură cu contractele care fac obiectul prezentei ordonanțe, în calitate de agenție de turism organizatoare, agenție de
turism intermediară, comerciant care facilitează un serviciu de călătorie asociat sau ca furnizor de servicii de călătorie”.
36 Art. 3, pct. 1: „agenție de turism - unitate specializată a unui operator economic, deținător al unei licențe de turism
valabile, emise în condițiile legii, care poate desfășura următoarele activități:

a) activitate de organizare: activitatea prin care agenția combină și vinde sau oferă spre vânzare pachete fie direct, fie
prin intermediul unui alt comerciant sau împreună cu un alt comerciant, sau activitatea comerciantului care transmite
datele călătorului unui alt comerciant în conformitate cu pct. 12 lit. b) pct. (v). Agenția de turism care desfășoară
activitatea de organizare este denumită agenție de turism organizatoare;
b) activitate de intermediere: activitatea prin care agenția, alta decât agenția organizatoare, vinde sau oferă spre vânzare,
în calitate de intermediar, pachete combinate de către o agenție de turism organizatoare. Agenția de turism care
desfășoară activitatea de intermediere este denumită agenție de turism intermediară”.
37 Considerentul 12 din directivă.
158
relevanți și nu există elemente caracteristice pentru un pachet 38 . Pentru a evita ca o astfel de

situație să fie exclusă din domeniul de aplicare, așa cum se întâmpla sub imperiul vechii directive
și legislații, în O.G. nr. 2/2018, combinația de servicii de călătorie reprezintă un pachet chiar dacă
sunt achiziționate de la comercianți diferiți, prin procese de rezervare online asociate în care
numele călătorului, și detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu care
se încheie primul contract către un alt comerciant sau alți comercianți, iar contractul se încheie cu
acest din urmă comerciant sau cu acești comercianți în cel târziu 24 de ore după confirmarea
rezervării primului serviciu de călătorie39.
În concluzie, considerând faptul că serviciile de turism sunt cea mai populară categorie
achiziționată on-line 40 , noua directivă și O.G. nr. 2/2018 au un domeniu de aplicare mai bine
adaptat la realitățile sociale actuale având în vedere faptul că
piața de călătorie a fost semnificativ deplasată pe internet.
38 Commission Staff Working Document Impact Assessment Accompanying the document on package travel and
assisted travel arrangements, amending Regulation (EC) No 2006/2004 and Directive 2011/83/EU and repealing
Council Directive 90/314/EEC, SWD/2013/0263 final, pct. 1.3.
39 Art. 3, pct. 12, pct. (v) din O.G. nr. 2/2018.
40 Idem, pct. 2.1.2.
159
CENTENARUL MARII UNIRI

„În cuvintele lui Mihai Eminescu, patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-
ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară. Fiind atât de aproape
de Centenarul Marii Uniri de la 1918, toți românii ar trebui să îşi amintească momentele istorice
care au dus la conturarea entității statale numite România.
Fără a intra la acest moment în incursiuni istorice detaliate despre nordul Moldovei,
Basarabia sau sudul Dobrogei, Cadrilaterul, zone cu pământ și cer românesc, pe care le dorim
acasă, la patria mamă, voi puncta câteva aspecte legate de conturarea României cum o cunoaștem
astăzi din punct de vedere statal.
Provinciile istorice locuite de români s-au unit în anul 1918, aflându-ne așadar la
momentul la care se împlinesc nu mai puțin de 100 de ani de la Marea Unire. Cu toate acestea, deși
România a dobândit în acel moment coeziunea pe plan politic, nu trebuie confundat actul politic
de unificare cu unificarea statală din punct de vedere juridic. (...)
Unitatea reală, efectivă a unei țări depinde de cel puțin două componente:
În primul rând, este vorba de unitatea culturală. Trebuie subliniat că unirea politică a
statului român nu se putea realiza dacă nu exista unitatea culturală, dorința românilor de
pretutindeni, impulsionați de o tradiție comună, de a se uni într-un stat unitar.
În al doilea rând, privind în detaliu, se remarcă necesitatea unității din punct de vedere
juridic, fiind imperios ca teritoriul național să se bucure, pe lângă o atestare a limitelor exterioare,
şi de o delimitare clară la nivel intern. (...) Nici după 100 de ani de la momentul istoric ce a fost 1
decembrie 1918, România nu are, din păcate, un spațiu juridic unitar, bine definit.”
Radu Alexandru Togan, auditor de justiție,

Sistemele de publicitate imobiliară aplicabile în România –
un veac de căutare a securităţii circuitului civil,
*referat premiat cu locul I în cadrul Concursului de referate, ediția a 4-a, organizat de

Institutul Național al Magistraturii din România și Institutul Național al Justiției din Republica
Moldova, care a avut loc în Chișinău, Republica Moldova, în perioada 28-29 iunie
160
Rolul Curții de Casație în unificarea jurisprudenței în materie civilă după Marea

Unire
Mihaela-Claudia CERCEL,
Motto: „[Curtea de Casație] a îndrumat instanțele întru interpretarea și aplicarea legilor introduse la 1864,
ea a servit mult pentru adaptarea acelei legislații la noi, ea a îmbinat noile legiuiri cu cele anterioare, ea a
format o stare de spirit nouă în lumea juridică, ea a contribuit puternic pentru întărirea Unirii și a Statului.
Afară de acestea ea a creiat o jurisprudență demnă de orice țară civilizată, o jurisprudență bogată, (...)
jurisprudență foarte interesantă și în care a căutat să-i afirme tot mai mult caracter românesc”.
Rădulescu Andrei, Deschiderea anului

judecătoresc 1939-1940 la Înalta Curte de Casație si
Justiție / cuvântările rostite de Andrei
Rădulescu,Tipografia Cuvântul românesc, București,
1939, p. 22-23.
Secțiunea I. Curtea de Casație în devenirea statului unitar
În prima parte, vom expune, pe scurt, istoricul și semnificația înființării Curții de Casație,
urmată de adoptarea Codului civil și Codului de procedură civilă ale României moderne, iar în
partea a doua vom examina dezvoltarea jurisprudențială a atribuțiilor Curții de Casație în litigiile
de drept civil, în perioada 1864-1917.
I.1. Înființarea Curții de Casație și codificarea dreptului civil material și procesual

(1859-1865)
În art. 38 al Convenției de la Paris din 19 august 1856 se menționa necesitatea instituirii

unei Curți de Casație, comune pentru ambele Principate1, cu sediul la Focșani, deziderat ce s-a
concretizat după Unirea Principatelor Române, prin promulgarea Legii de înființare a Înaltei Curți
de Casație la 12 ianuarie 18612.
Aceasta a înlocuit Înalta Curte din Muntenia și Divanul Domnesc din Moldova și a început
activitatea la București la 28 martie 1862 cu scopul declarat „ca legea să fie respectată în litera și
spiritul ei”, dar „ținându-se seama de datinele și obiceiurile noastre”3. Curtea era organizată din trei
secții, dintre care Secţia a II-a civilă, compusă din 7 judecători. Când judeca în Secțiile Unite,
completul era format din cel puțin 16 judecători.
Instituirea unei instanțe supreme unice este expresia deplină a statului național unitar
român, constituit ca urmare a unirii Moldovei cu Ţara Românească în 1859 și a cărui desăvârşire
s-a realizat prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România în 1918. Totodată,
1 Victor G. Cădere, Tratat de procedură civilă: după legile de unificare și legile în vigoare în Vechiul Regat si Transilvania,
Ed. Cultura Națională, București, 1928, p. 113-123.
2 Publicată în Monitorul Oficial al Țării Românești nr. 18 din 24 ianuarie 1861 și în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88
din 23 ianuarie 1861.

3 Referitor la lucrările parlamentare care au precedat adoptarea Legii de înființare a Înaltei Curți de Casație, a se vedea
George Meitani, Despre Înalta Curte de Revizie și Înaltul Divan, Tipografia Curții Regale, F. Göbl FII, Bucuresci, 1905, p.
24-25.
161
unicitatea instanței supreme asigura îndeplinirea principalei sale misiuni, aceea de a contribui la
unificarea interpretării prevederilor legale în practica instanțelor judecătorești4.
Împlinirea rolului de autoritate unică în stabilirea unei practici judecătorești unitare a

început odată cu punerea în aplicare a Codului civil5 și Codului de procedură civilă6, intrate în
vigoare împreună la 1 decembrie 1865. Cele două coduri au redefinit izvoarele dreptului civil
român, material și procesual, reglementând viața de zi cu zi a românilor din prisma unor principii
moderne, ca de pildă principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor
personale cu interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile;
principiul libertății de voință; principiul proprietăţii.
I.2. Dezvoltarea atribuțiilor Curții de Casație în litigiile de drept civil (1864-1917)
În aproximativ o jumătate de veac de funcționare, Curtea de Casație și-a îndeplinit

atribuția de a fi singura instanță de casare în materie civilă, astfel cum fusese stabilită prin Legea
sa de înființare, legile ulterioare neaducând modificări esențiale7.
În schimb, Curtea de Casație avea să recunoască puterii judecătorești, întocmai pe calea

interpretării dispozițiilor constituționale, dreptul de a verifica conformitatea legilor votate de
puterea legislativă cu Constituția în vigoare. Astfel, anterior realizării Marii Uniri, prin decizia
pronunțată la 6 iulie 1912 în procesul Societății tramvaielor din București, Curtea de Casație a
confirmat hotărârea Tribunalului Ilfov, Secția II, din 2 februarie 1912, consolidând astfel o
jurisprudență potrivit căreia instanțele de drept comun, indiferent de grad, au dreptul să
cerceteze constituționalitatea legilor8.
Curtea și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente: principiul separației

puterilor presupune control reciproc; puterea judecătorească are rolul de a aplica legile, inclusiv
pe cele constituționale, iar în caz de contrarietate între legea fundamentală și legile stricto sensu,
va hotărî care lege se aplică cu prioritate; nu există o interdicție expresă a judecătorilor de a
examina constituționalitatea legilor, art. 108 Cod penal fiind incident în situația unei ingerințe a
puterii judecătorești în sfera de competență a celei legislative („magistratul ar opri sau suspenda
executarea unei legi”) și nu într-un caz de contradicție între legi; Legea de organizare
judecătorească impune judecătorilor să respecte Constituția și legile; în plus, Constituția din 1866
4 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Wolters Kluwer, București, 2010, p. 543.
5 Codul civil a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat prin Decretul-Lege nr.1.655 din 4 decembrie 1864 și
publicat în Monitorul Oficial al României nr. 271 din 4 decembrie 1864.
6 Codul de procedură civilă a fost decretat la 9 septembrie 1865 și promulgat prin Decretul din 11 septembrie 1865.
Codul a fost radical modificat prin Decretul nr. 1228 din 15 mai 1900 (publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 15 martie
1900), precum și prin trei legi de accelerare a judecății: Legea nr. 76 din 19 mai 1925 privitoare la unificarea unor
dispozițiuni de procedură civilă și comercială, pentru înlesnirea și accelerarea judecăților, înaintea tribunalelor și
Curților de apel, precum și pentru unificarea competenței judecătoriilor, abrogată și înlocuită prin Legea nr. 97 din 1
iulie 1929, abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 394 din 23 iunie 1943 pentru accelerarea judecăților în materie civilă și
comercială (publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 28 iunie 1943).
7 Prin Legea din 19 august 1864, promulgată prin Decretul nr. 1.032 și publicată în Monitorul Oficial al Principatelor
Unite Române nr. 184 din 19 august 1864, se stabilea că Secţia civilă a Curții de Casație judeca cererile de casaţie în
materie civilă, iar Secţiile Unite judecau conflictele de competenţă, în complet de cel puțin 12 judecători, plus
preşedintele.
Legea din 12 martie 1870 a schimbat denumirea secțiilor, Secţia civilă devenind Secţia întâi. De asemenea, a fost
modificată și competența secțiilor, litigiile în materie de expropriere și comercială trecând în competența Secţiei a II-a,
a cărei specializare consta în recursurile din materie penală.
8 A se vedea comentariul Deciziilor pronunțate de către Tribunalul Ilfov, respectiv de către Înalta Curte de Casație în
procesul tramvaielor din 1912, prin care cele două instanțe s-au declarat competente să examineze constituționalitatea
unei legi și, procedând la judecarea în fond a litigiului, au înlăturat de la aplicare legea ca fiind neconstituțională, în
Gheorghe Alexianu, Curs de drept constituțional, vol. I, Editura Casei Școalelor, București, 1930, p. 309-318.
162
nu a preluat art. 107 din Constituția belgiană care excludea implicit controlul constituționalității
legilor9.
În mod similar, și doctrina românească contemporană a susținut, într-o mare măsură,

această atribuție a instanțelor judecătorești, dedusă de către Curtea de Casație pe cale
jurisprudențială, în acest sens profesorul Constantin Dissescu exprimându-și convingerea că în
competența instanțelor intră contenciosul constituțional, întrucât „Constituția fiind baza
fundamentală a organizării sociale, tot ce-i în contradicție cu dispozițiile ei e nul. Nu ni se poate
obiecta că se violează principiul separației puterilor: tribunalele judecă pe cale specială, ele nu
anulează legea pe cale generală”10.
Secțiunea II. Curtea de Casație în zorii României întregite
II.1. Cadrul normativ aplicabil
Într-o primă parte, vom prezenta izvoarele de drept civil și procesual civil, aplicabile în
mod particular în regiunile care s-au unit cu România la 1918, respectiv în Basarabia, Bucovina și
Transilvania (incluzând și Banatul, Crișana, Sătmarul și Maramureșul), iar în partea a doua vom
analiza soluția adoptată de către puterea politică a vremii de a menține în vigoare patru sisteme
juridice variate, nerevizuite până la adoptarea Constituției din 1923.
A. Izvoarele de drept civil și procesual civil din teritoriile unite
Românii din provinciile românești istorice au consimțit la actul fundamental al Marii Uniri
de la 1918, însă viața acestora cotidiană era reglementată de o serie de legiuiri, care se deosebeau
ca spirit şi principii de cele ale Vechiului Regat.
Astfel, în Basarabia, pe lângă obiceiul pământului, se mai aplicau legiuirile locale, lucrări
scrise în românește, de inspirație bizantină și romană, și anume Manualul lui Donici, Manualul lui
Armenopol și Sobornicescul hrisov din 1785, iar Codul civil rusesc era obligatoriu numai în județul
Cetatea Albă, în completarea legilor locale11.
Art. IV din Codul civil rus prevedea că „în hotarele Guberniei Basarabiei Codul Civil este în
vigoare în toată întinderea lui, în ținutul Achermanului și în partea Basarabiei întoarsă prin tratatul
din 1878 din Berlin. În celelalte localități ale aceleiași Gubernii la judecarea afacerilor civile se aplică
legiuirile locale ale țării, iar la caz de insuficiență (neîndestulare) a acestora și legile generale ale
Imperiului”12.
În acest timp, în cele trei județe din sudul Basarabiei, anexate Principatelor Unite în baza
Tratatului de la Paris din 1856, și ulterior ocupării lor de către administrația rusă ca urmare a
Congresului de la Berlin din 1878, a fost introdus și a rămas, în mare parte, în vigoare dreptul civil
român13.
9 Ibidem, p. 311-314.
10 Constantin G. Dissescu, Dreptul constituțional: istoria dreptului public, dreptul public comparat, teoria generală a
statului, dreptul constituțional al României, ediția a 3-a, revăzută și completată, Editura Librăriei Socec, București, 1915,
p. 661.
11 Rădulescu Andrei, Izvoarele Dreptului Civil și Comercial Român. Tendințe Românești spre Dreptul Italian, Tipografia
Curierul Judiciar S.A., București, 1932, p. 12.

12 Codul civil rus, tradus de N. Nădejde, revizuit și colaționat de V. Erbiceanu, editat de Ministerul Justiției în Rădulescu
Andrei, Dreptul românesc în Basarabia, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 21.

13 Rădulescu Andrei, Dreptul românesc în Basarabia, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 27.
163
În Transilvania, în afara unor legi maghiare referitoare la căsătorie, divorț, tutelă, consiliul
judiciar, interdicție judecătorească, aplicabile întregului teritoriu începând cu anul 1867, când
Ungaria a obținut un drept propriu de legiferare, Codul civil austriac din 1811 era în vigoare în
centrul și estul regiunii încă din 185314. În celelalte regiuni de peste Carpați (Maramureș, Crișana
și Banat), era obligatoriu dreptul cutumiar maghiar, cu instituții anacronice, precum fideicomisele
feudale, ce permiteau inegalitățile între clasele sociale 15 . Dreptul consuetudinar maghiar se
înfățișa, în cea mai mare parte, sub formă de obiceiuri, cuprinse mai ales în jurisprudența Curiei
Regale de la Pesta, cu excepția unor lucrări codificate, precum Opus tripartitum a lui Werböczy ori
Normele provizorii din 186116.
În altă ordine de idei, dreptul aplicabil în Transilvania nu era structurat într-o legislație
civilă codificată, generalizată pe întreg teritoriul țării, ca în Vechiul Regat, Codul civil austriac
având o aplicabilitate restrânsă teritorial. Se acorda în continuare o preponderență considerabilă
obiceiurilor, dar dreptul ungar conținea și o serie de dispoziții feudale în materie succesorală, ce
nu se mai regăseau în Codul civil român, ce proclama ideea de egalitate.
În Bucovina, de asemenea, era aplicabil Codul civil austriac încă de la intrarea sa în vigoare
în anul 1812, revizuit substanțial prin novelele din 1914-1916, în domenii precum persoane,
raporturi de familie, coproprietate, pentru a răspunde nevoilor sociale, apărute în contextul
primului război mondial17.
În ceea ce privește procedura civilă de judecată, în cauzele care priveau Basarabia,

Transilvania și Bucovina, Curtea de Casație, ca instanță supremă, a trebuit să judece recursurile în
materie civilă după legea procesual civilă aplicabilă în fiecare provincie până la realizarea
unificării legislației procesual civile18.
Astfel, în Ardeal își producea efectele Legea de procedură I din 191119, ce cuprindea o serie
de instituții și principii moderne (oralitatea), în Bucovina era în vigoare Codul austriac de
procedură civilă din 14 iulie 1895, iar în Basarabia se aplica Codul rus de procedură civilă din
186420.
B. Coexistența a patru sisteme juridice variate
Întregirea naţională din 1918 s‑a făcut în jurul Vechiului Regat, românii din provinciile
unite acceptând Constituţia României de la 1866. Prin urmare, integrarea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei „în organizarea de stat a vechiului Regat, deci sub Constituţia acestuia”21 a fost un
proces firesc în condițiile în care aceste ținuturi se dezvoltaseră în cadrul unor norme și proceduri
juridice diferite, impuse de către dominaţia străină.
14 Cu privire la izvoarele de drept civil existente în Transilvania la momentul Marii Uniri, a se vedea Dariescu Cosmin,
Istoria statului și dreptului românesc până la Marea unire, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 243-246.
15 Rădulescu Andrei, op. cit., 1932, p. 23.
16 Rădulescu Andrei, Șaizeci de ani de Cod Civil, Cultura Națională, București, 1926, p. 42-43.
17 Rădulescu Andrei, op. cit., 1926, p. 44-45.
18 Eugen Herovanu, Principiile procedurei judiciare. Explicațiunea teoretică a legilor de organizare judiciară,
competință și procedură civilă, vol. II, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, București, 1932, p. 55.
19 Intrată în vigoare prin Legea LIV din 1912 și pusă în aplicare la data de 15 ianuarie 1915, conform Legii XXXIV din
1914.
20 Victor G. Cădere, Tratat de procedură civilă după legile de unificare și legile provinciale în vigoare, ediția a II-a,
Tipografiile Române Unite S.A., București, 1935, p. 40-41.

21 Mircea Djuvara, Noile ţinuturi, constituţiunea şi constituanta, Imprimeriile Independența, Bucureşti, 1921, p. 4.
164
Cu toate acestea, Curtea de Casație, în calitate de instanță supremă în materie de recurs în

casare și control al constituționalității legilor, s-a confruntat cu amplificarea și complexitatea
problemelor de drept pe care trebuia să le soluționeze în condițiile unei diversități de norme
juridice, generate de patru sisteme de drept civil și procesual civil, dar și a unui pronunțat
anacronism al legislațiilor din provinciile istorice22.
Ca o consecință a reconfigurării teritoriului țării prin includerea provinciilor istorice,

unificarea legislației civile, de drept substanțial și procesual, a constituit un imperativ recunoscut
deopotrivă în mediul politic și în cel juridic, de după 1918. În virtutea principiului separației
puterilor în stat, rolul principal i-a revenit puterii legiuitoare. S-au adus argumente solide, în
căutarea unei soluții legislative adecvate, atât pentru extinderea legislației civile și procesual civile
concomitent cu realizarea unor revizuiri parțiale, cât și pentru întocmirea unor coduri noi ale
tuturor românilor23.
Este de remarcat că, inițial, până la adoptarea Constituției din 1923, s-a optat pentru un
sistem mixt, în care s-a aplicat Codul civil român și Codul de procedură civilă în Vechiul Regat, în
timp ce legislațiile autohtone și străine au supraviețuit pe durate diferite în provinciile românești
unite, pentru a nu perturba securitatea circuitului juridic civil.
II.2. Mecanisme de unificare a practicii judecătorești în litigiile civile
Până la intrarea în vigoare a Constituției din 1923, Curtea de Casație era instanța supremă
care cenzura hotărârile tribunalelor și curților de apel atât cu privire la chestiunile de drept
deduse judecății sale pe calea recursului în casare, cât și cu privire la compatibilitatea dintre legi
și Constituția din 1866, ridicată în fața sa pe calea recursului special al controlului de
constituționalitate. Astfel, recursul în casare și controlul de constituționalitate reprezentau
mecanisme de unificare a practicii judecătorești în litigiile civile în condițiile în care instanțele de
drept comun erau competente să examineze constituționalitatea unui text legal cu Constituția.
În prima parte, vom analiza calea extraordinară a recursului în casare împotriva

hotărârilor pronunțate de instanțele din provinciile unite, urmând ca în partea a doua să
prezentăm controlul de constituționalitate exercitat de Curte cu privire la legile din cele patru
sisteme juridice aplicabile după 1918.
A. Recursul în casare
Până la instituirea unui sistem unitar de drept civil în România reîntregită, divergențele
profunde dintre tradițiile juridice din provinciile unite cu Vechiul Regat, persistând în absența
unui mecanism judiciar care să asigure coerența practicii instanțelor judecătorești, ar fi putut da
naștere unei incertitudini permanente și diminua sentimentul de apartenență națională, care
22 Rădulescu Andrei, Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 51. O
descriere concludentă a fost făcută de către profesorul de drept Andrei Rădulescu, președinte al Înaltei Curți de Casație
și Justiție în perioada 1938 – 1940, care a prezentat împrejurările dificile în care se desfășura activitatea de judecată a
Curții de Casație până la unificarea legislației civile și procesual civile: „după 1918, activitatea Casației a devenit și mai
grea; ea a fost chemată să aplice patru feluri de legislație. Nu știu dacă undeva sà mai găsit vreo instanță care să aplice
legi așa de numeroase și deosebite. Gândiți-vă la ceea ce era și încă mai este în Ardeal, la ce era în Bucovina până la 15
Octomvrie 1938, la ce era în Cadrilater, la ce era în Basarabia până la 1928; gândiți-vă că chiar acolo unde am unificat
este trecutul, care nu poate fi șters și cere aplicare. Și în aceste teritorii nu erau totdeauna legi moderne, ci multe foarte
vechi. Trebuie să începi cu Dreptul lui Justinian, dacă nu și mai vechi, să treci prin Dreptul bizantin, Dreptul vechi românesc
din cele două Principate, apoi cel rusesc, bulgar, turcesc, austriac, maghiar.”
23 Victor G. Cădere, op. cit., 1935, p. 44.
165
reprezenta una dintre componentele fundamentale ale statului național român. Recursul în
casare, exercitat în fața Curții de Casație, a îndeplinit un astfel de rol într-o perioadă de început,
caracterizată printr-o puternică fragmentare a legislației civile.
Impactul pe care l-a avut Marea Unire asupra activității Curții de Casație a fost
considerabil, îndeosebi din perspectiva creșterii numărului de recursuri, a lipsei unificării
legislației civile și procesual civile și, în consecință, a multiplicării eforturilor instituționale de
adaptare la această situație, de neacceptat într-un stat unitar. Până la adoptarea Constituției din
1923 și reformarea legii privind organizarea și funcționarea Curții de Casație, pentru a face față
acestor noi și complicate împrejurări, în cadrul instanței supreme s-au înființat completuri
speciale pentru cauzele provenind din provinciile alipite sau pentru anumite materii, din aceste
completuri făcând parte noi membri, cunoscători ai sistemelor juridice respective24.
În Basarabia, dat fiind sincretismul de norme civile aplicabile25, Curtea de Casație a fost
chemată să rezolve trei categorii de probleme juridice, care au suscitat ample dezbateri26. Astfel,
în problema dacă Manualul lui Donici și cel al lui Armenopol reprezentau legi lato sensu, soluția
Curții a fost că, fără a putea fi calificate ca atare, acestea au avut forță juridică obligatorie, fiind
expresia esențială a dreptului roman și a celui bizantin. În cea de-a doua chestiune, referitoare la
interpretarea sintagmei „insuficiență a legilor locale” din Codul civil rus, Curtea de Casație, după
ce a înclinat inițial în favoarea jurisprudenței rusești dinainte de 1918, a hotărât că normele civile
rusești puteau fi aplicate în completarea legilor locale exclusiv în ipoteza în care pricina nu s-ar fi
putut soluționa pe baza izvoarelor de drept roman și bizantin. A treia problemă a vizat normele
civile aplicabile în cele trei județe din sudul Basarabiei după 1918, iar jurisprudența Curții, după
o anumită perioadă de ezitare, s-a definitivat în sensul rămânerii în vigoare a Codului civil român,
soluție consacrată legislativ în mod expres în art. 322 din Legea nr. 144 din 1925.
Pentru a sublinia preocuparea în direcția asigurării deplinei cunoașteri și justei

interpretări a normelor de drept rusesc, aflate în vigoare în Basarabia, trebuie menționat că Înalta
Curte de Casație a beneficiat de sprijinul unui jurisconsult, specialist în traducerea textelor de
limbă rusă și cunoscător al dreptului rusesc, Ion Nădejde, care a rămas în această funcție până la
moartea sa, în 192827.
În ceea ce privește teritoriile liberate din fostul Imperiu Austro-Ungar, au fost alcătuite
completuri specializate în cadrul Curții de Casație, compuse în majoritate din juriști din aceste
24 Rădulescu Andrei, op.cit., 1939, p. 23. Profesorul și juristul Andrei Rădulescu a oferit o descriere edificatoare a
situației cu care s-a confruntat Curtea de Casației după 1918, ca urmare a lărgirii teritoriului statului român: „după
realizarea visului tuturor Românilor și întregirea neamului, Curtea de Casație sà găsit în fața unei situațiuni noi. (...) Aceste
greutăți erau provocate și din cauza mărirei teritoriului Statului, care aducea un număr foarte mare de recursuri și din
cauza varietății de legislații aflate în vigoare și a lipsei de unificare, care a întârziat așa de mult. (...) Sà izbutit să se
păstreze unitatea acestei instanțe pentru întreg Statul român și să se încadreze recursurile din ținuturile desrobite în
vechea organizație a Înaltei Curți, creindu-se noi locuri de membri și înființându-se complete speciale în fiecare secție
pentru cauzele venite din acele teritorii sau pentru anumite materii.”
25 Eugen Herovanu, Pagini de practică judiciară și extrajudiciară, Editura Librăriei Juridice, București, 1944, p. 17-38. În
procesul Boris-Eugen Glavce cu locuitorii Târgului Ungheni și cu Ministerul Agriculturii și Domeniilor, 1921-1938,
Curtea de Casație a fost învestită cu soluționarea mai multor motive de recurs, printre care cel referitor la legea în baza
căreia a fost expropriat Târgul Ungheni: art. 10 din legea agrară din Basarabia sau art. 7 al. D din legea agrară a Vechiului
Regat. Curtea a respins recursul Ministerului Agriculturii și Domeniilor și a confirmat decizia Curții de Chișinău și
sentința Tribunalului Bălți, hotărând că textul legal aplicabil este art. 10 din legea agrară din Basarabia.
27 Ibidem, p. 32.
166
provincii, care au judecat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 144/1925, potrivit dreptului
procesual și substanțial specific acestor sisteme juridice28.
Pe de altă parte, amplificarea exponențială a numărului de recursuri pe rolul Curții de

Casație a dus la formarea de completuri specializate pe materii precum chirii, pensii, naționalitate,
proprietatea din Dobrogea29, care nu mai țineau cont de criteriul apartenenței teritoriale.
B. Controlul constituționalității legilor
În anii care au precedat Marea Unire, Curtea de Casație avea să răspundă la două probleme
esențiale ridicate în cauzele de drept civil deduse judecății acesteia: pe de o parte, cu privire la
dreptul instanțelor de drept comun de a se pronunța asupra tuturor aspectelor unui litigiu,
inclusiv asupra incidentului constând în neconstituționalitatea unui text legal, principiu instituit
în jurisprudența sa începând cu 1912, iar pe de altă parte cu privire la posibilitatea juridică de a
verifica, prin raportare la Constituția Vechiului Regat din 1866, constituționalitatea unor norme
juridice, de drept scris sau cutumiar, adoptate sub imperiul unor legi fundamentale diferite.
În ceea ce privește prima problemă, jurisprudența Curții de Casație a reafirmat dreptul

instanțelor de fond de a cenzura constituționalitatea legilor, gradul maxim al acestui tip de control
fiind reprezentat de contenciosul constituțional realizat de către Secțiile Unite ale Curții de
Casație. De exemplu, în decizia din 2 iunie 1921 s-a pus problema constituționalității Legii nr.
1420/1920 care reglementa raporturile dintre proprietari și chiriași 30 , iar în decizia din 7
septembrie 1922 Secțiile Unite au analizat constituționalitatea art. 36 din Legea agrară din 1921
pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea (din vechiul regat)31.
Succesiv, practica judecătorească a tribunalelor din provinciile românești, Basarabia și

Bucovina, a admis controlul de constituționalitate a legilor. Ilustrativă în acest sens este Decizia
Tribunalului Chișinău din 9 iunie 192232.
Prin urmare, după o jurisprudență constantă de aproximativ 10 ani, controlul

constituționalității legilor Parlamentului de către instanțele de drept comun era acceptat în viața
juridică românească și, totodată, apreciat de doctrina franceză de specialitate ca fiind implicit
reglementat de dispozițiile constituționale care consfințeau principiul separației puterilor în
stat33.
Cu privire la cea de a doua problemă, în această perioadă de început, de până la adoptarea

Constituției din 1923, factorul de coeziune juridică l-a reprezentat Constituția din 1866, care era
dominată de o viziune mult mai liberală decât constituţiile sub care trăiseră românii aflaţi sub
stăpânire străină.
28 Rădulescu Andrei, Din trecutul de 80 de ani al Curții de Casație, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 16.
29 Ibidem, p. 17.
30 Curtea de Casație, Secțiile Unite, Decizia din 2 iunie 1921 în Pandectele Române III, 1922, p. 74.
31 Curtea de Casație, Secțiile Unite, Decizia din 7 septembrie 1922 în Pandectele Române I, 1923, p. 1.
32 Tribunalul Chișinău, Secția I, Decizia nr. 267 din 9 iunie 1922 în Pandectele Române I, 1923.
33 Leon Duguit, Traité de Droit constitutionnel, 2ème édition, Paris, 1923, vol. III, p. 673-674.
167
Secțiunea III. Curtea de Casație în procesul de extindere a legislației civile
III.1. Revizuirea cadrului normativ aplicabil
În prima parte, vom prezenta importanța și modificările aduse de Constituția Unificării din
1923 cu privire la atribuțiile Curții de Casație în materie civilă. În partea a doua, vom cerceta legile
de referință în ceea ce privește reorganizarea activității Curții de Casație în noul cadru
constituțional. În cea de a treia parte, vom analiza extinderea succesivă a unor dispoziții speciale
de drept civil și procesual civil în provinciile unite, care s-a realizat în mod diferențiat.
A. Constituția Unificării din 1923
Reforma constituțională, cerută în Declarația Sfatului Țării de la Chișinău și în Rezoluția

de Unire a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia34, s-a realizat prin adoptarea Constituției din
28 martie 192335. Actele de voință ale românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania, de unire
cu România au creat, prin conţinutul lor fundamentat pe dreptul de autodeterminare și principiul
de suveranitate naţională, temeiurile juridice ale schimbării ordinii constituţionale, în acord cu
noua realitate istorică de după război.
Elaborarea unei legi fundamentale, valabile pe întreg teritoriul românesc, guvernat până
în 1923 de legi constituționale diferite precum Constituţia României din 1866, Constituţia din
1917 din Imperiul Austro‑Ungar, Legile adoptate de Duma rusă după revoluţia din 1905‑190736,
a reprezentat un moment de o importanță capitală, care a pus bazele constituționale ale
procesului de peste două decenii și jumătate de unificare legislativă în materie civilă37.
În art. 102 din Constituția României din 1923 s-a reafirmat existența unei Curți de Casație
unice în vârful ierarhiei organizării judecătorești, fiind stipulat expres că „pentru întregul Stat
român este o singură Curte de casație și justiție”.
Ca o garanție pentru justițiabili, în art. 103 par. 3 din Constituția României din 1923 s-a
prevăzut că „dreptul de recurs în casare este de ordin constituțional”. Potrivit doctrinei vremii,
semnificația acestei dispoziții constituționale consta, pe de o parte, în obligativitatea instituirii căii
de atac a recursului împotriva tuturor hotărârilor definitive ale oricăror instanțe, iar, pe de altă
parte, în gruparea tuturor recursurilor în competența exclusivă a Curții de Casație, principii
înscrise și în Convenția de la Paris din 1858 38 . Totodată, s-a urmărit ca dreptul de recurs al
justițiabilului să nu poată fi suprimat sau modificat printr-o lege ordinară39.
Art. 103 par. 3 din Constituția României din 1923 a consacrat expres competența Secțiilor
Unite ale Curții de Casație în privința controlului constituționalității legilor: „numai Curtea de
casație în secțiuni-unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile
34 Nistor Prisca, Drept constituțional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 68-69.
35 Publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923
36 Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p.152‑181.

37 Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, Tomul I, Casa Școalelor, București, 1942, p. 226: „o necesitate
mult mai mare se ridică în fața guvernanților noștri: unificarea legislativă. Era absolut necesar să se procedeze imediat
la începerea alcătuirii nouilor legi de unificare, care să închege întrùn tot organic noua ființă a Statului.”
38 Rădulescu Andrei, Cercetări privitoare la înființarea Curții de Casație în România, Imprimeria Națională, București,
1933, p. 15.
39 Rădulescu Andrei, Organizarea Statului în timpul domniei lui Cuza-Vodă, Cartea Românească, București, 1932, p. 5.
168
pe acelea cari sunt contrarii Constituțiunii. Judecata asupra neconstituționalității legilor se

mărginește numai la cazul judecat”.
Modificarea majoră adusă de Constituția din 1923 consta în faptul că această atribuție de
control constituțional era rezervată exclusiv Secțiilor Unite ale Curții de Casație. Deciziile
pronunțate de Secțiile Unite produceau efecte juridice doar în cauza dedusă judecății, întrucât
Curtea de Casație „nu poate dispune cu putere generală”, pentru a nu încălca prerogativele ce
constituiau apanajul puterii legiuitoare40.
B. Legi de referință pentru reorganizarea activității Curții de Casație
Pentru a corespunde necesităților sistemului judiciar din România întregită, precum și

noilor reglementări introduse prin Constituția din 1923, a fost adoptată Legea nr. 144 din 19
decembrie 1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, ce a fost pusă în aplicare la 1 ianuarie 192641.
Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 144/1925 prevedea că, în afara excepțiilor prevăzute de lege,
„deciziunile Curţilor de apel, (...) precum şi sentinţele tribunalelor ordinare date ca instanţe de apel,
sentinţele jurisdicțiilor speciale, (...) în cazurile şi modul stabilit de lege, vor fi pronunţate cu recurs
la înaltă Curte de casaţie”.
Deși Curtea de Casație era instanță de recurs unică pentru întreg teritoriul țării, prin
excepție, anumite categorii de recursuri au fost date în competența altor instanțe, ca de exemplu
tribunalele judecau recursul în litigiile de valoare redusă, iar curțile de apel judecau recursurile în
temeiul unor legi speciale, al Codului de procedură civilă din Transilvania, sau recursul special,
introdus în cazul hotărârilor contrarii ale unor instanțe ierarhic inferioare42.
Art. 79 din Legea nr. 144/1925 a stabilit regula dublului grad de jurisdicție în materie
civilă, ceea ce înseamnă că, în recurs, Curtea de Casație nu evocă fondul. Prin această dispoziție s-
a abrogat prevederea din Codul de procedură civilă din Transilvania, care transformase Curtea de
Casație în al treilea grad de jurisdicție43.
Având în vedere inconvenientele apărute în contextul lărgirii competenței teritoriale a

Curții de Casație, pentru o bună administrare a justiţiei, Legea nr. 144 din 1925 a prevăzut o nouă
repartizare a competențelor între secțiile Curții în ceea ce privește recursul în casare. Astfel, Legea
nr. 144 din 1925 a stabilit afacerile civile în competența secției I, contenciosul, afacerile
comerciale și câteva legi civile speciale fiind trecute în competența secției III. Ca urmare a
înființării secției IV prin Legea nr. 539 din 12 iulie 1939 pentru Înalta Curte de Casație și Justiție44,
s-a produs o reîmpărțire a competențelor, secția I judecând recursurile în materie civilă, cu
excepția celor deferite altor secții, recursurile în orice materie contra hotărârilor date de
instanțele de refereu, precum și toate recursurile care nu sunt atribuite expres altor secții.
În această nouă repartiție de competențe între secții, trebuie precizat că s-a menținut
competența exclusivă a Secțiilor Unite în privința constituționalității legilor. Principiul
constituțional al competenței exclusive a Curții de Casație în materie de constituționalitate a
40 Victor G. Cădere, op. cit., 1935, p. 120.

41 Legea nr. 144 din 19 decembrie 1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 282 din 20 decembrie 1925.
42 Referitor la evoluția recursului în casare din competența Curții de Casație, a se vedea Rădulescu Andrei, Din trecutul
de 80 de ani al Curții de Casație, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 18-21.

43 Victor G. Cădere, op. cit., 1935, p. 129-130, 431-432.
44 Publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iulie 1939.
169
legilor a fost reiterat în legile de organizare și funcționare a Curții de Casație, respectiv în art. 29
din Legea nr. 144 din 1925, precum și în art. 43 din Legea nr. 539 din 1939.
C. Extinderea succesivă a unor dispoziții civile și procesual civile în provinciile unite
Până la adoptarea Constituției din 1923, se aplicau concomitent mai multe sisteme de
drept civil și procesual civil în provinciile românești alipite. Art. 137 din Constituția din 1923
aducea o schimbare de paradigmă, stipulând expres că „se vor revizui toate codicile şi legile
existente în diferitele părţi ale Statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi
asigura unitatea legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare”.
Prin urmare, pentru a răspunde necesităților de dezvoltare ale ţării sub imperativele
trasate de noua Constituție, legislația civilă trebuia revizuită. A urmat o perioadă de tranziție în
care s-a adoptat un ansamblu legislativ, în mare parte constituit din decrete-legi, în vederea
punerii de acord cu noua Constituție, pe alocuri, a legislației civile speciale, existente în teritoriile
românești.
Aceste acte normative au adus îmbunătățiri semnificative în diverse materii, precum

raporturile de familie, starea civilă, succesiuni, proprietate, contracte, garanții, însă prezentau și
nenumărate inconveniente45.
Astfel, în Basarabia, spre deosebire de legile de drept public, de drept penal sau procedură
penală, procesul de unificare a legislației civile s-a derulat anevoios, recurgându-se la o soluție de
compromis, prin introducerea unor secțiuni reduse din Codul civil român, referitoare la domiciliu,
adopție, putere părintească, minoritate, tutelă, emancipare, majoritate, interdicție, divorț (1
ianuarie 1920), dar și anumite părți din procedura civilă46.
De asemenea, Curtea de Casație a avut de rezolvat probleme dificile în materii de interes

major pentru societatea românească din Basarabia, readusă în granițele aceluiași stat la sfârșitul
unui război devastator. Având sarcina dificilă de a cerceta prevederile atât din dreptul vechi,
străin, cât și din codul civil român, codul român de procedură civilă și legile noi, Curtea de Casație
a dat dezlegări esențiale în materii precum exproprierea agrară, exproprierea pădurilor
(sancționând comportamentul statului), dreptul de moștenire, dar și cu privire la instituții arhaice
precum de dreptul de protimisis, embatic47.
Se poate afirma cu certitudine că perioada ce a urmat alipirii Basarabiei la Vechiul Regat,

caracterizată de o complexitate a normelor de drept civil, a generat un sentiment puternic de
frământare în rândul maselor populare. Elocventă, în acest sens, este descrierea făcută de
profesorul Rădulescu Andrei despre atmosfera care domnea în Basarabia până la realizarea
unificării legislației civile, din cauza bulversării circuitului juridic civil ca urmare a aplicării unor
norme juridice diferite, precum cele privind posesia, proprietatea, succesiunile48.
45 Pentru o analiză detaliată a reformei legislative a Codului civil român, realizate în perioada 1925-1945 în vederea
unificării depline a legislației aplicabile pentru noile teritorii, a se vedea Rădulescu Andrei, Codul nostru civil în anii
1925-1945, Imprimeria Națională, București, 1946, p. 5-27.
48 Ibidem, p. 34: „Deseori nu mai știau nici judecătorii care lege se aplica, necum împricinații; (...). Se întâlneau situații
ciudate: într-un sat se aplica prescripția de 30 de ani, iar în altul vecin aceea de 10 ani. Existau greutăți pentru
transmiterile de proprietăți pentru că se cereau titluri de proprietate; cum sătenii nu le aveau, întrebuințau alte forme
de acte, de obicei arendări pe 90 de ani. Nu se puteau face împărțeli în succesiuni, din cauza procedurii rusești, aplicată
170
Până la înlocuirea codurilor de procedură civilă, de sorginte străină, cu un singur cod de

procedură civilă, și anume cu Codul român de procedură civilă din 1865, acestea au suferit
numeroase modificări prin Legea de organizare judecătorească din 25 iunie 192449, Legile pentru
accelerarea judecăților din 25 mai 1925, 1 iulie 1929, 23 iunie 1943, Legile de organizare a Curții
de Casație din 20 ianuarie 1925, care au abrogat unele dispoziții în vederea unificării treptate.
III.2. Mecanisme de unificare a practicii judecătorești
În partea întâi, vom analiza recursul în casare, iar în cea de a doua parte vom prezenta
control de constituționalitate, ambele din perspectiva principiilor instituite prin Constituția din
1923 și a dispozițiilor Legii Curții de Casație din 1925.
A. Recursul în casare
Potrivit Constituției din 1923 și Legii Curții de Casație din 1925, recursul în casare este de
ordin constituțional, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor
judecătorești definitive, pentru „aplicarea greșită a dreptului”, astfel cum s-a statuat în
jurisprudența Curții de Casație50.
Modificările aduse de Legea nr. 144 din 1925 au fost apreciate ca reprezentând un progres,
îndeosebi în direcția unificării soluționării recursurilor 51 . Astfel, s-a prevăzut obligativitatea
pentru instanța la care se trimite de a se conforma, chiar de la prima casare, modului de
interpretare statuat prin decizia secției civile a Curții de Casație, în ceea ce privește aspectele de
drept deduse judecății acesteia, în caz contrar, aceștia vor răspunde disciplinar, potrivit art. 5452.
Anterior datei de 1 ianuarie 1926, obligativitatea intervenea doar după cea de a doua casare a
hotărârii, care intra în competența Secțiilor Unite53.
Deciziile Secției I a Curții de Casație, pronunțate în recursul în casare, aveau efecte juridice
limitate la cauza dedusă judecății, însă în literatura de specialitate din epocă s-a apreciat că
tendința Curții de a menține o jurisprudență constantă îi conferea acestei jurisprudențe „o putere
asemănătoare forței legilor” 54 . În acest sens, în vederea asigurării unei practici judecătorești
printr-o interpretare greșită. (...) În special sătenii sufereau de acest amestec de rânduieli în care ei se încurcau tot mai
adânc (...) și neînțelegând pentru ce mai sunt păstrate odată ce s-au unit cu Țara, strigau: «scăpați-ne de zacoanele
rusești»”.
49 Sancționată prin decretul regal nr. 2110 din 25 iunie 1924, publicată în Monitorul Oficial nr. 136 din 26 iunie 1924,
cu modificările din 28 noiembrie 1925 și 19 decembrie 1925.

50 Curtea de Casație, Secția I, Decizia nr. 3943 din 27 noiembrie 1927 în Pandectele Săptămânale, 1927, p. 102.
52 Victor G. Cădere, op. cit., 1935, p. 120-121. Profesorul Victor Cădere a descris grăitor rolul Curții de Casație în calitate
de instanță de recurs: „Rolul Casației este preponderent și deciziile sale sunt urmate de restul instanțelor judecătorești,
pentru că au o autoritate, ce se face respectată atât prin mijloacele de constrângere, care îi stau la dispoziție (casarea și
eventual provocarea acțiunei disciplinare) cât mai ales prin faptul că în conștiința generală există convingerea, că prin
deciziunile Curței de Casație se realizează un maximum de respect al legilor prin interpretarea lor unitară pe tot cuprinsul
țărei. Importanța și autoritatea deciziunilor instanței de recurs mai rezultă și din faptul că în contra lor nu există nicio cale
de atac.”
53 Despre modificările aduse prin Legea nr. 144/1925 în privința recursului în casare, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti
Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura Națională S. Ciornei, București, 1928, p. 111-112:
„Legea din 19 Decembrie 1925 a simplificat acest mecanism, așa încât Curtea de Casație să-și poată impune mai curând
opinia. (...) Bine înțeles, deciziunile Casației nu sunt obligatorii decât pentru cauza particulară în care sunt date, și nàu
nici o putere reglementară generală, care să le facă obligatorii pentru toate afacerile viitoare analoage. (...) Deciziile
Casației au deci drept efect, în majoritatea cazurilor, de a fixa jurisprudența. Din acest punct de vedere rolul Curții de
Casație este foarte important; ea are un rol de unificare și de armonizare în interpretarea legilor, impunând sistemele ei
de interpretare spiritului judecătorilor, prin autoritatea morală ce emană din deciziile ei”.
54 Victor G. Cădere, op. cit., 1935, p. 120-121. Profesorul de drept, Victor Cădere, a sintetizat rolul Curții de Casație în
consolidarea încrederii cetățenilor în puterea judecătorească: „Această unitate de jurisprudență este necesară pentru a
171
generalizate, Curtea de Casație a statuat că, potrivit art. 54 din Legea nr. 144/1925, instanța de
rejudecare nu poate supune propriei analize principiile stabilite de Curte și nici nu poate, sub
sancțiunea pedepselor disciplinare, să își întemeieze propria hotărâre pe principii contrarii55.
De asemenea, s-a instituit regula generală ca trimiterea pentru o nouă judecată să aibă loc
la aceeași instanță de fond, însă la o altă secție sau un alt complet, și numai, prin excepție, la altă
instanță, astfel încât justițiabilii să nu se deplaseze pe distanțe prea mari, cum se întâmpla în
vechea reglementare (art. 52).
În vederea fixării jurisprudenței, art. 17 din Legea nr. 144 din 1925 prevedea că o
jurisprudență stabilită de către un complet din cadrul secției I (civilă) nu poate fi modificată de
către aceeași secție, ci doar într-un complet de divergență, compus din 11 membri. Secțiunile
Unite erau competente să decidă asupra modificării propriei jurisprudențe, precum și cu privire
la revenirea asupra jurisprudenței secției civile atunci când o altă secție solicită aceasta.
B. Recursul în interesul legii
Potrivit art. 21 din Legea nr. 144 din 192556, „Ministerul public, direct sau luând înţelegere
cu ministrul justiţiei, va putea ataca, înaintea Curţii de casaţie, pentru rea interpretare a legii,
hotărîrile desăvârșite şi actele celorlalte instanţe judecătoreşti în pricini civile, chiar cînd nu se vor
ataca de părţile interesate, însă numai în interesul legii şi după expirarea termenului de recurs.
Deciziunea de casare ce va interveni în asemenea cazuri nu va avea nici un efect pentru părţi”.
În cazul încălcării sau interpretării greșite a normei juridice, Ministerul Public putea
introduce un recurs în interesul legii împotriva hotărârilor definitive, chiar dacă una dintre părțile
litigiului a formulat un recurs în casare.
Decizia pronunțată de secția corespunzătoare a Curții de Casație era obligatorie pentru

viitor cu privire la interpretarea dată asupra problemei de drept, având drept scop „restabilirea
adevăratului sens al unei legi” 57 și nu producea efecte asupra părților litigiului, astfel cum s-a
pronunțat Curtea de Casație58.
C. Recursul în anulare
În conformitate cu art. 22 din Legea nr. 144 din 1925, „Ministerul justiţiei, adresându-se
prin procurorul general al Curţii de casaţie sau deadreptul, sau în urma iniţiativei luate de acesta şi
fără prejudiciul dreptului părţilor interesate, va denunța Curţii de casaţie orice hotărîre şi orice act
îngrădi varietatea deciziilor și a da stabilitate în interpretare legilor, factori necesari pentru considerația și încrederea, pe
care trebuie să o aibă justițiabilul în organele judecătorești ale statului”.
55 Curtea de Casație, Secția I, Decizia nr. 140 din 20 ianuarie 1928 în Pandectele Săptămânale, 1928, p. 418.
56 Recursul în interesul legii a fost prevăzut pentru prima dată prin Legea pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi Justiţie
din 24 ianuarie 1861. Prin Legea nr. 54/1932, publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 31 martie 1932, recursul a fost
reglementat astfel: „Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie, direct sau la cererea ministrului de justiţie, are dreptul
să atace înaintea Curţii de Casaţie pentru violare de lege: a) toate hotărârile desăvârşite sau actele instanţelor
judecătoreşti date în orice materie, şi b) toate hotărârile date de instanţele speciale de casare. Existenţa unui recurs regulat
al părţii interesate nu poate constitui o împiedicare a exercitării dreptului Ministerului Public, chiar în cazul când s-ar fi
dat o deciziune asupra ei, dacă motivul invocat de procurorul general n-a fost discutat cu prilejul recursului părţii. Casarea
se va face în interesul exclusiv al legii şi nu va avea nici un efect în privinţa părţilor litigante. Recursul în interesul legii se
judecă în toate cazurile de secţiunea competentă.”
57 Victor G. Cădere, op.cit., 1935, p. 438.
58 C. Hamangiu, Richard Hutschneker, George Iuliu, Recursul în casație si contenciosul administrativ: comentariul legilor
Curții de Casație și a contenciosului administrativ: după doctrină și jurisprudență, Editura Națională S. Ciornei,
172
prin care judecătorii şi-ar fi însușit atribuțiuni peste competenţa lor şi ar fi comis vreun exces de
putere sau delicte relative la instrucţiunea lor. În caz de delicte, cînd Curtea va anula acele hotărîri
sau acte, se va constitui îndată în Curte de justiţie, conform art. 59, alin. 2, şi va proceda la judecarea
culpabililor”.
Titularul recursului în anulare era Ministrul Justiției, direct sau prin procurorul general al
Curții de Casație. Acest recurs putea fi exercitat, în orice stadiu al procesului, împotriva oricăror
hotărâri sau acte judecătorești, pronunțate cu exces de putere sau în legătură cu care judecătorii
ar fi săvârșit abateri disciplinare grave.
Prin urmare, hotărârea judecătorească nu trebuia să fie definitivă și putea emana de la

orice instanță. Cererea în anulare putea fi introdusă oricând, iar decizia pronunțată de către
Secțiile Unite producea efecte erga omnes59.
Judecătorii acționau cu exces de putere atunci când încălcau competența instanțelor

judecătorești, fie generală (când ar fi interferat cu atribuțiile puterii legislative sau executive), fie
materială sau teritorială60.
Având în vedere că recursul în anulare nu producea efecte juridice asupra litigiului,

respectiv nu afecta „drepturile și obligațiile părților”, Curtea de Casație a statuat că intervenția
părților era inadmisibilă61.
D. Controlul constituționalității legilor
Curtea de Casație a atins apogeul autorității sale în sistemul judiciar, dar și în societatea
noastră 62 , sub imperiul Constituției României din 1923, care a consfințit expres principiul
controlului constituționalității legilor, recunoscut anterior pe cale pretoriană63.
Pentru o mai bună administrare a justiției în contextul realizării unității politice într-un
singur stat, noua Constituție din 1923 a prevăzut un control judecătoresc al constituționalității
legilor, care să funcționeze în mod concentrat în competența instanței supreme, spre deosebire de
sistemul difuz aplicabil anterior, când competența de soluționare revenea tuturor instanțelor
judecătorești, indiferent de gradul lor64.
Prin concentrarea controlului constituțional în competența instanței supreme, s-a urmărit

să se evite rejudecarea unui proces de către aceleași instanțe, cum s-a întâmplat în procesul
tramvaielor, astfel încât să se obțină o mai bună administrare a justiției, dar și ca soluția adoptată
să beneficieze de o cât mai mare autoritate65.
59 Ibidem, p. 61-63.
60 Ibidem, p. 61-62.
61 Curtea de Casație, Secția III, Decizia nr. 446 din 1934 în Curierul Judiciar, 1934, p. 590.
62 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 113: „Dar autoritatea și rolul Casației mai sunt importante
prin faptul că Curtea de Casație este nu numai păzitoarea legilor, chemată să vegheze ca jurisdicțiunile inferioare să judece
conform legilor și să le interpreteze conform principiilor de Drept, dar încă păzitoarea Constituției în contra arbitrariului
legiuitorului”.
63 Pentru descrierea rolului îndeplinit de Curtea de Casație în materie de constituționalitate a legilor, a se vedea
Gheorghe Alexianu, op.cit., p. 318-341.

64 Pentru dezvoltări suplimentare asupra dihotomiei de justiție constituțională, de tip concentrat/difuz, a se vedea Ion
Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul comparat și în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 232-
239.
65 Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, Tomul II, Editura Casei Școalelor, București, 1943, p. 78.
173
Art. 29 din Legea nr. 144 din 1925, ce transpunea principiul introdus de Constituția din
1923, reglementa două mijloace procedurale, la dispoziția părților, pentru a supune
constituționalitatea unei legi sau a unor dispoziții dintr-o lege soluționării Secțiilor Unite ale Curții
de Casație. Criteriul în funcție de care se făcea deosebire era dat de poziția procesuală a
reclamantului de a accepta sau nu suspendarea judecății atunci când se ridica o problemă de
neconstituționalitate66.
Pe de o parte, părțile litigiului erau titulare ale unui drept de „recurs special înaintea
secţiunilor unite spre a decide asupra chestiunii şi a casa hotărîrea în caz cînd se va stabili
neconstituţionalitatea legii în discuțiune”. Cu alte cuvinte, era prevăzută o cale extraordinară de
atac împotriva hotărârilor definitive, după ce procesul parcursese toate gradele de jurisdicție și
reclamantul nu fusese de acord cu suspendarea judecății în fond. Neconstituționalitatea unei legi
putea fi ridicată pe cale de incident, atât înaintea instanțelor de fond, cât și înaintea Curții de
Casație, în ultima fază a procesului, întrucât această chestiune era considerată ca fiind de ordine
publică, putând fi ridicată direct de către părți pe calea recursului în casare, dar nu și de către
instanță din oficiu, astfel cum a statuat Curtea de Casație67. În această situație, Secțiile Unite aveau
posibilitatea de a „declara neaplicabile pe acelea [dispoziții legale] cari ar fi contrarii
Constituțiunii”.
Pe de altă parte, Curtea de Casație putea exercita controlul de constituționalitate a legilor

pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate de oricare dintre părți oricând în cursul
litigiului. Astfel, în ipoteza în care „reclamantul consimte la suspendarea judecăţii afacerii cu
ocaziunea căreia s'a ridicat chestia constituţionalităţii unei legi, instanţa de judecată va suspenda
cursul judecăţii şi trimite de îndată dosarul cauzei Curţii de casaţie. Curtea, în secţiuni-unite, va
judeca această chestiune de urgență şi cu precădere înaintea oricărei cauze”.
Cu privire la cele două mijloace procedurale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 144 din
1925, Curtea de Casație, s-a pronunțat că problema de neconstituționalitate nu poate fi ridicată
pentru prima dată în fața Secțiilor Unite, dacă nu fusese în prealabil invocată în fața instanțelor de
fond, părțile putând renunța expres sau tacit la acest incident68.
După intrarea în vigoare a Legii Curții de Casație din 1925, dezvoltarea jurisprudenței
Înaltei Curți în materie de contencios constituțional a cunoscut soluții controversate69. Astfel, deși
Constituția din 1923 nu făcea nicio distincție, Curtea de Casație a stabilit că există două tipuri de
control de constituționalitate: extrinsec, care implică existența unei forme esențiale pentru
validitatea unei legi și care poate fi exercitat și de instanțele de drept comun, și intrinsec, ce
presupune conformitatea textului legii cu principiile și dispozițiile Constituției și care este de
competența exclusivă a Secțiilor Unite ale Curții70.
Efectul declarării neconstituționalității unei legi de către Secțiile Unite ale Curții de Casație
consta în înlăturarea de la aplicare în cauză a legii respective, care, în ipoteza unei hotărâri
66 Ibidem, p. 81. Curtea de Casație a dezvoltat o jurisprudență, într-o problemă de drept ce generase o practică
judecătorească, care încă nu era pe deplin unitară, în care a interpretat noțiunea de reclamant ca referindu-se la acordul
tuturor părților interesate din proces să consimtă la suspendarea judecării fondului.
67 Curtea de Casație, Secțiile Unite, Decizia din 21 octombrie 1926 în Pandectele Săptămânale, 1931, p. 97.
68 Curtea de Casație, Secțiile Unite, Decizia nr. 26 din 1934 în Curierul Judiciar, 1935, p. 11.
69 Pentru un rezumat al jurisprudenței Curții de Casație în materie de control al constituționalității legilor după 1
ianuarie 1926, a se vedea Gheorghe Alexianu, op.cit., 1930, p. 319-323.

70 Paul Negulescu, George Alexianu, op.cit., 1943, p. 37.
174
definitive, însemna anularea hotărârii și rejudecarea procesului, fără a se ține cont de legea
declarată neconstituțională71.
Secțiunea IV. Curtea de Casație după desăvârșirea unificării legislației civile
În prima parte, vom examina definitivarea procesului de extindere a legislației Vechiului

Regat în provinciile unite care a condus la unificarea legislației de drept civil material și procesual.
În partea a doua, vom analiza modificările aduse prin Constituția din 1938 cu privire la atribuțiile
Curții de Casație, și vom face un sumar al proiectelor de adoptare a unor noi coduri.
IV.1. Realizarea unității legislației de drept civil material și procesual
Într-o ultimă etapă, s-a realizat extinderea legislației Vechiului Regat în provinciile unite.
Astfel, sfera de aplicare teritorială a Codului civil și a Codului de procedură civilă românești a fost
extinsă progresiv, începând cu Basarabia la 1 iunie 1928 72 , continuând în Bucovina la 15
octombrie 193873, iar mult mai târziu, la 15 septembrie 194374, pe teritoriul Transilvaniei care
mai rămăsese sub suveranitatea statului român ca urmare a Dictatului de la Viena, iar în cazul
Transilvaniei de Nord, la 4 aprilie 194575, după restituirea sa de facto76 către România.
În Basarabia, Legea de unificare a normelor de drept civil a fost pusă în aplicare începând
cu data de 1 iunie 1928, fiind păstrate anumite dispoziții din dreptul local, referitoare la situația
femeii măritate, cercetarea paternității, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor și
raporturile dintre părinți și copiii lor naturali, și adăugat norme de drept tranzitoriu, însă
restabilirea integrală a dreptului civil român s-a produs abia la 27 iunie 194077.
71 Ibidem, p. 86
72 Legea pentru extinderea în Basarabia a unor dispozițiuni din legislația Vechiului Regat, promulgată prin Decretul regal
nr. 876 din 29 martie 1928 și publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din 4 aprilie 1928, a extins „codul civil, codul de
procedură civil şi regulamentul pentru facerea şi executarea hotărniciilor, toate rânduielile de procedură, cuprinse în codul
comercial, precum şi regulamentele lui, legea asupra drepturilor proprietarilor, legea pentru judecătoriile de ocoale, cu
regulamentul ei şi legea pentru autentificarea actelor”.
73 Legea nr. 3.406 din 30 septembrie 1938 pentru extinderea în Bucovina a legislaţiei din Vechiul Regat, publicată în
Monitorul Oficial nr. 228 din 1 octombrie 1938, prevedea că „pe lîngă dispoziţiunile introduse pînă acum în vederea
unificării, se extinde, cu începere de la 15 Octomvrie 1938, în tot cuprinsul Bucovinei: Codul civil român din 4 Decemvrie
1864, cu toate modificările ce i s-au adus pînă azi; Codul de procedură civilă din 14 Martie 1900, cu toate modificările
aduse pînă azi, precum şi toate legile, regulamentele şi dispoziţiunile civile, comerciale, de procedura şi penale de orice
natura, asa cum sînt în vigoare azi în Vechiul Regat, fără nici o excepţie” (art. 1).
74 Legea nr. 389 (D.1.730) din 21 iunie 1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în România de peste
Carpați, publicată în Monitorul Oficial nr. 142 din 22 iunie 1943, prevedea, în art. 1, că „legislația civilă și comercială a
Vechiului Regat se extinde în teritoriile de peste Carpați, precum urmează: 1. Codul civil din 4 Decemvrie 1864; 2. Legea
pentru judecătoriile de ocoale din 30 Octomvrie 1907; 3. Codul de procedura civila din 14 Martie 1900; 4. Codul comercial
din 10 Mai 1887; 5. Legea asupra drepturilor proprietarilor rezultând din contractele de închiriere și arendare, din 30
Martie 1903; 6. Legea asupra mărcilor de fabrica și de comerț din 15 Aprilie 1879; 7. Legea asupra brevetelor de invențiuni
din 13 Ianuarie 1906, cu modificările lor ulterioare, precum și toate legile civile, comerciale și de procedură, de orice natură,
cum și regulamentele lor, în vigoare la data punerii în aplicare a acestei legi”.
75 Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 privitoare la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile
dobândite în acest teritoriu, în timpul operaţiunii ungare, publicată în Monitorul Oficial nr. 78 din 04 aprilie 1945
stabilea, potrivit art. 1, că „legislația României, de orice natură, cu excepțiile rămase în vigoare în Transilvania, se extinde
pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupația ungara impusă prin dictatul de la Viena, din 30 August 1940”, în
articolele următoare fiind instituite anumite excepții în vederea respectării principiilor neretroactivițății legii și
nediscriminării.
76 Restituirea de iure a Transilvaniei de Nord către România s-a produs în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris
din 10 februarie 1947. Prin același tratat, România a fost obligată să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul
Herța în favoarea Uniunii Sovietice, precum și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.
77 Rădulescu Andrei, Dreptul românesc în Basarabia, Imprimeria Națională, București, 1943, p. 36-37.
175
După două decenii de aplicare a unor dispoziții civile din Vechea Românie în materii
speciale, Legea nr. 3.406 din 30 septembrie 1938 pentru extinderea în Bucovina a legislaţiei din
Vechiul Regat a realizat dezideratul național al unificării totale a legislației civile în Bucovina, fiind
extinse Codul civil român și Codul de procedură civilă, precum și „toate legile, regulamentele şi
dispoziţiunile civile, (...) de procedură”, fără excepţiile instituite în cazul Transilvaniei.
Abrogarea în totalitate a legislației civile austriece era absolut necesară date fiind
împrejurările particulare din Bucovina, determinate de o legislație străină complet
necorespunzătoare nevoilor societății românești și neadecvate reorganizării administrative a
teritoriului, precum și de persistența unui inextricabil conflict de drept interprovincial78.
Prin Legea nr. 389 din 21 iunie 1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în
România de peste Carpați au fost introduse Codul civil și Codul de procedură civilă în Transilvania
cu respectarea principiului neretroactivității legii, însă au fost păstrate câteva instituții din dreptul
local precum cărțile funciare, tutela și curatela, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor,
potrivit art. 3 din aceeași lege.
Extinderea legislației civile române în Transilvania era privită ca fiind unica soluție, după
„un sfert de veac dela întregirea României în hotarele ei îndreptățite”, de a se realiza „o împlinire
de drept, dar și o manifestare istorică de voință și de unitate națională”, cu atât mai mult cu cât
„jurisprudența desvoltată în aplicarea actualelor coduri ce se extind” „a lămurit normele de drept
pozitiv și le-a acomodat succesiv diferitelor situații”, asigurând „o aplicare normală a lor pe
teritoriul asupra căruia se extind”79.
78 În Raportul anexat Legii nr. 3.406 din 30 septembrie 1938 pentru extinderea în Bucovina a legislaţiei din Vechiul Regat,
Ministrul Justiției Victor Iamandi a explicat situația existentă în Bucovina, în care se aplica legislația austriacă, o
legislație revolută, care nu mai era obligatorie nici măcar în Austria, după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar,
susținând necesitatea introducerii codurilor civile în această regiune: „Vă este cunoscut că în urma întregirii Statului
Român în granițele sale istorice, nu a fost cu putință ca legislația din Vechiul Regat să fie extinsă în tot cuprinsul țării
întregite şi nici ca unificarea totală legislativă să fie înfăptuită pînă azi. Aceasta stare de lucruri a avut ca urmare
menţinerea în vigoare a legiuirilor vechi, aflătoare la data unirii în teritoriile alipite şi cu toate sforțările făcute pînă acum,
nu s-a putut ajunge decât numai în parte la unificarea anumitor legi, cum este codul penal şi procedura penală, precum şi
alte câteva legi speciale. (...) În Bucovina se găsea în vigoare la data Unirii legislaţia austriacă şi care, exceptând legile şi
dispoziţiunile de unificare introduse pînă acum în tot cuprinsul tarii, se găseşte încă şi azi în vigoare, fiind menţinută prin
dispoziţiunile art. 98 din Constitutiune. Această stare de lucruri însă nu mai poate dăinui, nu numai fiindcă însăşi
Constituțiunea țării prevede că toate legile şi codicele în vigoare se vor revizui, în vederea unificării legislative, dar fiindcă
este inadmisibil să se menţină în vigoare într-o parte a țării o legislaţie care nu se mai găseşte azi în vigoare nici în ţara ei
de origine şi care nu a mai putut fi supusă şi nici nu mai poate fi supusă nici unui fel de modificare.”
De asemenea, un alt argument puternic pentru abrogarea legislației civile austriece din Bucovina îl constituia
unificarea administrativă a întregului teritoriu naţional, înfăptuită prin Legea nr. 95 din 13 iunie 1925 pentru unificarea
administrativă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 128 din 14 iunie 1925: „Pînă la unificarea totală legislativă,
să dispară legislaţia austriacă din Bucovina, care nu numai că este învechită, dar prezintă mari inconveniente faţă de noua
împărţire administrativă a țării. În adevăr, prin noua împărţire administrativă, Ținutul Suceava are în cuprinsul său, în
afară de cuprinsul Bucovinei şi judeţele Dorohoi şi Hotin, unde se aplică legislaţia din Vechiul Regat. Pe de altă parte, Curtea
de Apel din Cernăuți are în circumscripţia sa Tribunalele: Dorohoi din Vechiul Regat şi Hotin din Basarabia. În asemenea
situaţiune este inadmisibil să se mai poată menține în vigoare o legislație care nu-şi mai are aplicațiune decât în Bucovina
şi care prezintă așa de mari inconveniente pentru o bună administrare a justiţiei.”
Un al treilea argument în favoarea abrogării întregii legislații austriece l-a reprezentat contrarietatea între legislația
specială din Vechiul Regat, devenită succesiv obligatorie după 1918, și legislația austriacă: „într-o serie de legi şi
dispoziţiuni speciale, ne aflăm chiar azi în prezența unui început de unificare parţială, care nici nu se mai poate concilia în
toate cazurile cu vechea legislaţie Austriacă, făcînd să nască în multe cazuri conflicte de drept interprovincial”.
79 În Raportul anexat Legii nr. 389 (D.1.730) din 21 iunie 1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în
România de peste Carpați, Ministrul Justiției Ion C. Marinescu considera că, după 25 de ani de la Marea Unire, nu se mai
poate accepta aplicarea unui drept civil străin în Transilvania, nici din perspectiva profesioniștilor dreptului (judecători,
avocați etc), nici a cetățenilor: „Generațiile de juriști, crescute 25 de ani în știința dreptului românesc la facultăți române,
nu cunosc și nici nu au învățat acest drept [străin] și-ar fi lipsit de sens și de posibilitate de urmare ca să impunem continuu
acestei lumi juridice noi ca să aplice de pe scaunul judecății sau la bara avocaților dreptul străin în locul dreptului
176
Art. 40 din Legea nr. 389/1943 și art. 11 din Legea nr. 260/1945 au reglementat situațiile
în care „nu se poate determina instanța competentă a judeca o cerere” sau „din cauza unei
imposibilități de fapt, aceasta instanță nu poate fi sesizată”, atribuindu-i Înaltei Curți de Casație
rolul de a „indica, la cererea oricărei din părți, instanța competentă”.
IV.2. Constituția din 1938
Potrivit Constituției din 1938, pe lângă principala sa atribuție, corespunzătoare unei

instanțe de casație, de „a controla modul de interpretare a legilor și de judecată al instanțelor
judecătorești, precum și datoria de a stabili unitatea de jurisprudență”, Curtea de Casație
îndeplinea și alte competențe, care, în alte țări europene, reveneau unor organe jurisdicționale
distincte, și anume avea dreptul de a cerceta constituționalitatea legilor și de a înlătura aplicarea
acelora care nu sunt conforme cu legea fundamentală, dreptul de validare a alegerilor
parlamentare și verificare a titlurilor deputaților și senatorilor aleși80.
Raportat la conjunctura istorică în care a fost adoptată Constituția din 1938, definită prin
predominanța puterii executive în defavoarea cele legislative, Curtea de Casație, în exercitarea
controlului de constituționalitate a legilor, nu a realizat o contrapondere eficientă față de
abuzurile puterii legiuitoare, în ceea ce privește restrângerea drepturilor și libertăților
cetățenești81.
În 1933 a fost publicat proiectul noului Cod de procedură civilă, care reunea legile speciale,
inclusiv legea referitoare la Curtea de Casație, dar aducea și reforme importante82.
Începând cu anul 1939, în centrul preocupărilor de unificare radicală a legislației civile pe

teritoriul reîntregit al României, s-a aflat proiectul unui nou cod civil, Codul civil Carol al II-lea,
promulgat la 8 noiembrie 1939, idee care a fost, însă, abandonată în timpul celui de al doilea război
mondial.
La sfârșitul anilor 1940, se cerea imperios luarea unor măsuri de readucere în competența
Curții de Casație a tuturor recursurilor în vederea menținerii unității de jurisprudență83, însă în
septembrie 1940, Constituția din 1938 a fost suspendată ca urmare a declanșării celui de al doilea
război mondial și crizei politice și regale din România84.
Secțiunea V. Considerații finale
Dincolo de dimensiunea sumbră a Primului Război Mondial și a consecințelor negative ale

acestuia, înfăptuirea idealului Marii Uniri de la 1918, care a condus la desăvârșirea statului
național român, reprezintă un fenomen istoric semnificativ pentru evoluția dreptului civil român
românesc, pe care l'au învățat. Din punct de vedere juridic desăvârșirea unificării asigură în sfârșit deplina unitate de
jurisprudență în Stat și face ca să dispară situația nepermisă în care ceea ce constituia un drept pentru un locuitor dintr'o
parte a țării, să nu constitue drept pentru cel din altă parte iar justiția însăși să fie frământată de o serie de conflicte de
drept interprovincial, consecință firească a menținerii legislației ei străine”.
80 Rădulescu Andrei, op.cit., 1939, p. 25-27.
81 Bianca Selejan-Guțan, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu,
București, 2015, p. 94-95.

82 Victor G. Cădere, op.cit., 1935, p. 44-45.
83 Rădulescu Andrei, Deschiderea anului judecătoresc 1939-1940 la Înalta Curte de Casație si Justiție / cuvântarile
rostite de Andrei Rădulescu, Tipografia Cuvântul românesc, București, 1939, p. 30.

84 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ed. A IX-a, revăzută și adăugită, Lumina Lex,
177
și pentru dezvoltarea rolului Curții de Casație în sistemele juridice integrate din provinciile
românești unite cu România.
În contextul transformărilor survenite din momentul Marii Uniri, în special ca urmare a

adoptării constituțiilor din 1923 și 1938, Curtea de Casație și-a consolidat plenitudinea
atribuțiilor față de cele trei puteri în stat: controlul hotărârilor judecătorești pe calea recursului
în casare, controlul asupra unor acte ale puterii executive, dar și dreptul de a controla activitatea
puterii legislative prin cercetarea constituționalității legilor.
Principiile proclamate de legislația civilă din Vechiul regat erau foarte înaintate, dar în
extinderea lor pe întreg teritoriul țării s-au ivit multe dificultăți, cauzate în mare parte de
împrejurarea că nu se putea crea o ruptură totală și bruscă de trecutul juridic al provinciilor
istorice. Înfăptuirea reformelor ce se impuneau și extinderea legislației civile în Basarabia,
Bucovina și Transilvania au parcurs pași lenți în mod diferit, în funcție de particularitățile fiecărei
regiuni.
Organizarea judecătorească și activitatea de judecată a Curții de Casație, în perioada dintre

cele două războaie mondiale, reclamau o temeinică cunoaștere, dar și o profundă și exactă
înțelegere a împrejurărilor contemporane specifice fiecărei provincii românești și a spiritului
românesc în ansamblu. Dat fiind acest context istoric, era necesară și o vastă capacitate de
adaptare la stările și așteptările cetățenilor, fără deosebire de etnie, precum și la concepțiile
ideologice ale epocii.
Deciziile Curții de Casație, pronunțate atât pe calea recursului în casare, cât și în realizarea
controlului de constituționalitate a legilor, produceau efecte juridice obligatorii doar pentru
părțile din litigiul dedus judecății sale, însă prin autoritatea de care se bucura Curtea în cadrul
sistemului judiciar, acestea contribuiau la realizarea unei interpretări și aplicări unitare a
normelor juridice.
În condițiile în care erau în vigoare patru sisteme juridice de drept civil și procesual civil
(în Vechiul Regat, Transilvania, Bucovina și Basarabia), iar în cadrul fiecărui sistem juridic propriu
unei provincii istorice existau acte normative cu aplicabilitate restrânsă la un anumit teritoriu (de
pildă, Codul civil austriac din 1811 era în vigoare doar în centrul și estul Transilvaniei, Codul civil
rusesc era obligatoriu numai în județul Cetatea Albă din Basarabia), efectele deciziilor pronunțate
în recursul în casare, dar și pe calea controlului constituționalității legilor, nu aveau efecte erga
omnes, ci acestea erau limitate la litigiul dintre părți.
Spre deosebire de mecanismele procesuale de asigurare a unei practici judiciare unitare,

reglementate de Codul actual de procedură civilă, precum recursul în interesul legii și sesizarea
Înalte Curți de Casație în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept, recursul în casare a fost reglementat, în perioada interbelică, ca o cale
extraordinară, „de rang constituțional”, formulată de părți în vederea „stabilirii unității de
jurisprudență”. Astfel, Curtea de Casație avea atribuția de a determina interpretarea corectă a
legilor, decizia fiind obligatorie pentru instanța în fața căreia fusese declanșat litigiul, indiferent
de normele de drept civil sau procesual civil incidente.
Recursul în anulare și recursul în interesul legii au avut o aplicabilitate izolată în materie

civilă. Aceste căi de atac puteau fi exercitate fără vreo limitare temporală în scopul „restabilirii
interpretării adevărate” de către reprezentanți ai puterii executive.
178
Curtea de Casație și-a afirmat autoritatea în cadrul instanțelor judecătorești odată cu

intrarea în vigoare a Constituției din 1923, care a statuat competența exclusivă a acesteia în
privința verificării conformității legilor, în vigoare în Vechiul Regat și în teritoriile unite, cu
dispozițiile și principiile constituționale. Deciziile pronunțate de Curte erau obligatorii doar în
litigiul dedus judecății sale, dar acestea s-au impus „cu forța asemănătoare a unei legi” și
instanțelor ierarhic inferioare. Totodată, prin cenzurarea actelor normative votate de către
Parlament, îndeosebi în materia proprietății, Curtea de Casație și-a consolidat rolul constituțional
de „a declara inaplicabile legile care sunt contrare Constituției”, din perspectiva separării
puterilor în stat.
Pentru generațiile de juriști de astăzi și nu numai, modul prin care Curtea de Casație şi‑a
îndeplinit menirea, ca instanță supremă a statului, de a consolida o practică jurisprudențială
unitară în materie civilă și de sancționa neconstituționalitatea unei legi civile sau procesual civile,
reliefează rolul esențial pe care l-a avut Curtea, îndeosebi înainte de unificarea, pe cale legislativă,
a sistemelor de drept civil și procesual civil, aplicabile în Vechiul Regat și în provinciile istorice.
179
Concursul de infracţiuni*
Andrei Eugen CORCODEL,

Deşi concursul de infracţiuni, ca pluralitate de infracţiuni cunoscută în prezent, este

o instituţie reglementată în mod complex de legiuitor, acesta nu s-a bucurat de acelaşi
tratament în ultimii 100 de ani, existând foarte multe diferenţe, chiar dacă existau şi la acel
moment persoane care săvârşeau mai multe infracţiuni. Astfel, putem afirma că odată cu
Marea Unire preocuparea legiuitorului vremii a fost în primul rând aceea de a unifica
legislaţia penală, iar în al doilea rând de a reglementa toate aspectele apărute în mediul
infracţional.
În lucrarea Tratat de drept şi procedură penală, ediţiunea a doua din 1925, autorii
au înţeles să expună în câteva rânduri preocuparea pentru unificarea legislaţiei penale,
dar şi dezamăgirea pentru faptul că după 7 ani de la Marea Unire acest lucru nu se
produsese încă: „s-a întârziat cu apariţia volumului II, fiindcă nădăjduim că Unificarea
legislaţiunii penale va deveni din moment în moment un fapt îndeplinit. Speranţele noastre
au fost însă amăgite, încât suntem hotărâţi de a nu mai pune apariţiunea volumelor acestui
Tratat în funcţiune, de unificarea legiuirii penale. Făgăduim însă că atunci când această
unificare se va realiza, vom reda sub forma unui apendice toate inovaţiunile nouii legiuiri,
însoţite de un comentariu osebit, deşi credem că ori cari vor fi soluţiunile îmbrăţişate de noul
cod penal, ele se vor găsi, sub raportul doctrinei, tratate deja în prezenta lucrare”1 .
Analiză istorică
În prezent, tratamentul sancţionator aplicat unei persoane pentru săvârșirea mai multor
infracțiuni diferă după cum a fost sau nu condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Pot exista
astfel, ca forme ale pluralității de infracțiuni, concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară și
recidiva. Alături de pluralitatea intermediară și recidivă, concursul de infracțiuni, face parte din
Titlul II privind infracțiunea, Capitolul V, „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni” în articolele 38-
45, ale Codului penal actual.
Pluralitatea de infracțiuni se află în strânsă legătură atât cu infracțiunea cât și cu

răspunderea și sancțiunile de drept 2 . Astfel, plasarea pluralității de infracțiuni în Codul penal
actual s-a făcut după dispozițiile privind formele unității legale de infracțiune. În alte legislații, ca
de pildă cea franceză, elvețiană, austriacă sau germană, pluralitatea a fost plasată în cadrul
răspunderii sau al sancțiunilor. Alte legislații consacră pluralității, în cadrul Codurilor penale,
capitole disticte față de infracțiune ori pedeapsă (Codul penal belgian sau luxemburghez).
În literatura de specialitate, pluralitatea de infracțiuni a fost definită de unii autori3 ca fiind

acea situație în care o persoană comite două sau mai multe infracțiuni, concomitent sau la diferite
* O versiune inițială a prezentului articol a fost susținută în cadrul Concursului de referate, ediția a 4-a, organizat de
Institutul Național al Magistraturii din România și Institutul Național al Justiției din Republica Moldova, care a avut loc
în Chișinău, Republica Moldova, în perioada 28-29 iunie.
1 I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ediţiunea a doua, vol. II, Tipografia Curierul Judiciar, București,
1925,. p. 2.
2 Florin Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p.8.
3 Idem, p.7.
180
intervale de timp. Alți autori au definit pluralitatea de infracțiuni ca fiind acea situație în care o
persoană a săvârșt două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi fost definitiv condamnată pentru
vreuna dintre ele, ori a comis o nouă infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta,
săvârșită anterior4.
Într-un sens larg, se poate spune că pluralitatea de infracțiuni reprezintă un grup de două
sau mai multe infracțiuni. Se poate vorbi însă despre pluralitate doar dacă între infracțiunile ce
intră în conținutul acesteia există o legătură. Această legătură poate fi personală, adică săvârșirea
de aceeași persoană, sau reală, caz în care între infracțiuni există o legătură de loc, timp,
cauzalitate etc.
În doctrină s-a evidențiat ideea existenței unui subiect, obiect, latură obiectivă și latură
subiectivă ca elemente constitutive ale pluralității 5 , diferite de cele care intră în conținutul
constitutiv al infracțiunilor care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni. Această opinie nu a fost
împărtășită de majoritatea autorilor, dat fiind faptul că elementele constitutive nu pot fi analizate
decât în raport cu o singură infracțiune. Mai mult decât atât, pot exista cazuri de pluralitate în care
o infracțiune este săvârșită cu intenție, iar alta din culpă, situație în care latura subiectivă nu poate
fi analizată decât prin raportare la fiecare infracțiune în parte.
Singurul factor care ar unifica instituția pluralității îl reprezintă legătura in personam

dintre infracțiuni, aceastea fiind săvârșite de aceeași persoană.
Apariția pluralității, respectiv a concursului de infracțiuni, are în vedere două aspecte:

pluralitatea privită ca o simplă sumă de infracțiuni comise de aceeași persoană și pluralitatea ca
instituție juridică, ce se caracterizează prin existența unui tratament sancționator specific. În cazul
primului aspect, se consideră că pluralitatea este la fel de veche ca și infracțiunea, fiind aproape
sigur că au existat persoane care după apariția infracțiunii au săvârșit mai multe astfel de fapte.
Ca instituție juridică, pluralitatea a apărut mult mai târziu6.
În India, pe vremea Codului lui Manu, au existat reglementări ale recidivei, însă nu și
reglementări ale concursului de infracțiuni. În dreptul atenian a existat o preocupare pentru
reglementarea concursului de infracțiuni, însă ceea ce se cunoaște este interzicerea cumulului
pedepselor pecuniare cu cele corporale7.
În dreptul roman, concursul de infracțiuni cunoștea o reglementare diferită, după cum era
vorba de delicte private sau publice. În ceea ce privește delictele private, Paulus credea că atunci
când s-au produs rezultate mai grave decât cele propuse se va folosi acțiunea cea mai energică (se
păstra unitatea, dar se ținea cont de rezultatele mai grave); Ulpian si Hermogenian credeau că
există pluralitate și se pot intenta atâtea acțiuni câte încălcări ale legii existau 8. Cu toate acestea,
inclusiv în situaţia în care se aplica regula cumulului aritmetic, în dreptul roman, judecătorul avea
posibilitatea de a reduce pedeapsa şi de a aplica o sancţiune potrivită cu pericolul social al faptelor
săvârşite. De aici se spune că a apărut regula cumulului juridic, respectiv aplicarea celei mai severe
4 V. Dongoroz, S. Kahane, C. Bulai, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, R.M.Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului Penal român,
Ed. Academiei, București, 1969, vol. I, p.253.
5 F.Streteanu, op. cit., p. 8.
6 F.Streteanu, op. cit., p14-15.
7Idem, p. 15.
8 V.Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Ed. Societății Tempus & Asociația română de științe penale,
București, 2000, p 268.
181
pedepse sporite cu un plus pentru celelalte fapte. Această regulă a fost considerată în Evul Mediu
principiu general de sancționare a concursului de infracțiuni în dreptul roman.
În cadrul delictelor publice se făcea distincția între concurs ideal și real. Concursul ideal se
sancționa potrivit regulii susținute de Paul, dar în timpul lui Dioclețian au fost autorizate și
urmările succesive „si ex eodem facto plura cromina nascuntur” 9 . În cazul concursului real, se
aplicau atâtea sancțiuni câte infracțiuni erau. Pe lângă aceste păreri, Modestinus credea că nu
există decât o infracțiune, cea hotărâtă de infractor și, deci, numai o singură acțiune se putea porni
contra lui.
În Evul Mediu, pornind de la regula stabilită de Ulpian în materia delictelor private, cea
mai mare parte a legislațiilor au preluat regula cumulului aritmetic pentru sancționarea
concursului de infracțiuni. Totuși, au existat anumite limitări: în primul rând, nu era posibil
cumulul pedepselor incompatibile prin natura lor, de pildă, când o pedeapsă era capitală; în al
doilea rând, pedepsele fiind arbitrare, judecătorul nu era ținut de anumite limite speciale și avea
posibilitatea de a atenua severitatea cumulului aritmetic, evitându-se atingerea unor limite
excesive.
În vechiul drept german, se aplica cumului aritmetic pentru pedepsele bănești și cel al
absorbției în cazul pedepselor corporale10.
Începând cu secolul al XVI-lea și în cele două secole care au urmat, legislațiile europene
trec de la regula cumulului aritmetic la regula absorbției. Această regulă a fost consacrată de C.
pen. al lui Carol Quintul (1532) care prevedea, în art. 163, că „atunci când în cazul unei infracțiuni
de furt există mai multe dintre circumstanțele agravante, pedeapsa se va pronunța luând în
considerare doar circumstanța care atrage agravarea mai mare”11. Chiar dacă acest articol nu făcea
referire la concursul de infracțiuni, el a avut o mare influență pentru următoarele legislații, care
au recurs la regula non-cumulului. De altfel această regulă subzistă şi în actualul Cod penal; astfel,
dacă există mai multe variante agravate ale unei infracțiuni se va reține doar una în sarcina
inculpatului, nu un concurs între acestea.
Pentru prima data în istoria dreptului, Codul penal austriac din 1787 a formulat regula
generală de sancționare a concursului de infracțiuni potrivit sistemului absorbției. Conform art.
15 al acestui cod, „dacă infractorul este vinovat de mai multe delicte diferite, pedeapsa trebuie
aplicată numai în privința infracțiunii sancționate cel mai sever”.
În ceea ce privește dreptul românesc, în literatura de specialitate s-a concluzionat că

instituția concursului de infracțiuni a apărut odată cu pedepsele privative de libertate, în Evul
Mediu12. Există anumite referiri de-a lungul istoriei referitoare la concursul de infracţiuni şi la
recidivă, referiri ce se regăsesc sporadic fie în Cartea Românească de învăţătură, fie în Glava 346
zaceaua 17 13 . Următoarele dispoziţii legislative 14 din ţara Românească şi Moldova nu au
reglementat decât recidiva, fără a face vreo referire la concursul de infracţiuni. Singurele referiri,
9 E. Molcuț, Drept privat roman, ed. Universul Juridic, București, 2011.

10 V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 345.
11 F.Streteanu, op. cit., p. 18.
12 V.Dongoroz și colab., op.cit., p. 278.
13 F.Streteanu, op.cit., p. 19-20.
14 Legiuirea Caragea sau Condica Criminalistică cu procedura ei din Moldova, în F.Streteanu, op.cit., p. 20.
182
tangenţiale, cu privire la concursul de infracţiuni au avut loc în Transilvania, în aceeaşi perioadă

în care erau incriminate furturile de valori mici sau mari.
Legiuirile feudale din Ţările Române nu făceau o distincţie clară între recidivă şi concursul
de infracţiuni, iar reglementarea concursului mai mult lipsea.
Consacrarea legislativă a concursului de infracţiuni a avut loc în ţara Românească şi în

Moldova la începutul secolului al XIX-lea, odată cu adoptarea Regulamentului Organic al
Munteniei, care în art. 239 alin 2 stabilea că „dacă vinovatul va fi vădit cu mai multe vini odată, i se
va hotărâ o singură osândă, însă aceea care va fi cea mai grea”, reglementându-se astfel principiul
absorbţiei. De altfel, această dispoziţie a fost preluată şi de Codul penal Stirbey, în art. 4315.
Codul penal din 1864, bazându-se pe regulile conturate de legile din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, a reglementat sancționarea concursului de infracțiuni conform sistemului
absorbției. Conform art. 40 „când inculpatul va fi dat în judecată pentru mai multe crime sau delicte,
se va aplica osânda cea mai grea, dacă acele crime sau delicte vor fi de natură deosebită și supuse la
deosebite pedepse; iar de vor fi de aceeași natură și supuse la aceleași pedepse judecata va hotărâ
maximul pedepsei” 16 . Acest cod avea mai multe probleme, în primul rând prin faptul că nu
reglementa concursul ideal de infracţiuni, iar în al doilea rând prin faptul că nu exista o
reglementare a concursului de contravenţii. Toate acestea au fost reglementate pe cale
jurisprudenţială.
Codul penal de la 1864 a fost promulgat şi publicat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare
la 1 mai 1865. A fost modificat de-a lungul timpului de mai multe ori, prima dată în 17 februarie
1874, prin Legea de la 21 februarie 1882, ulterior în 28 mai 1893, 15 februarie 1994 şi ultima dată
prin legea din 4 mai 1895. Aceste dispoziţii au fost împrumutate din Codul penal prusian din 1851
şi cel francez din aceeaşi perioadă.
În Bucovina, Codul penal austriac consacra sistemul absorbției în cazul concursului de

infracțiuni, iar în paragraful 34 se prevedea că „dacă un criminal a comis mai multe crime care sunt
obiectul aceleiași instrucțiuni și judecăți, se va pedepsi după acea crimă pentru care e prevăzută
pedeapsa mai aspră, ținându-se seama însă și de celelalte crime”17. Aceeaşi situaţie era întâlnită şi
în cazul concursului între crime cu delicte sau contravenţii, însă cu totul alta era situaţia dacă
pentru o anumită infracţiune legea prevedea alternativ pedeapsa amenzii sau a confiscării 18 .
Aceasta se aplica alături de pedeapsa principală stabilită conform principiului absorbţiei. Prin
urmare, se constată că în acest caz, pe lângă principiul absorbţiei, legea prevedea şi principiul
cumulului aritmetic.
O reglementare echivalentă contopirii pedepselor pentru infracţiunile concurente, după

soluţionarea definitivă a unei cauze, era reglementată şi în legislaţia penală de la finele secolului
al XIX-lea, începutul secolului XX. Astfel, art. 265 din Codul de procedură penală stabilea că dacă
un acuzat era condamnat după ce a fost judecat definitiv pentru o altă faptă, pedeapsa aplicată
pentru noua infracţiune nu putea depăşi maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea cea
mai gravă.
15 V. Dongoroz, op. cit., p. 346.

16 Codul penal de la 1864, în F.Streteanu, op.cit., p. 21.
17 F.Streteanu, op.cit., p. 24.
18 Art 267 din Codul penal austriac din 1864.
183
În Transilvania, Legea V din 1878 despre crime si delicte, denumită Codul penal maghiar,
conținea o reglementare detaliată a concursului de infracțiuni în capitolul VIII (art.95-102),
intitulat „Cumulul de infracțiuni” 19 . Noua lege a adus câteva prevederi noi, ceea ce au făcut-o
superioară încă de la apariție. Noua lege a consacrat pentru prima dată concursul ideal, prevăzând
în art. 95, „Când o faptă vatămă mai multe dispoziții din legea penală, se va aplica dispozițiunea
care prevede pedeapsa cea mai aspră sau genul de pedeapsă cel mai aspru”. De asemenea, noua lege
a consacrat pentru prima dată cumulul juridic cu spor facultativ și fix ca mecanism de sancționare
al concursului real. Prin urmare, sancţionarea era diferită după cum concursul era ideal sau real.
În primul caz era reglementat sistemul absorbţiei, iar în al doilea caz sistemul cumulului juridic20.
Cu toate acestea, se remarcă totuşi anumite influenţe ale sistemului absorbţiei, având în vedere că
nu vorbim despre stabilirea unor pedepse pentru fiecare infracţiune, după care să se aplice
pedeapsa cea mai grea cu sau fără spor.
Conform art. 102 al codului mai sus menționat, pentru pedepsele pecuniare se prevedea
sistemul cumulului aritmetic.
Deşi acesta nu este o lege românească propriu-zisă, ea este foarte importantă, mai ales
prin faptul că începând cu anul 1918 Codul penal maghiar a continuat să se aplice în Transilvania
până în anul 1937.
În perioada 1918-1938 o preocupare intensă a vizat unificarea legislaţiilor pentru a se

realiza acordul necesar între unitatea politică şi cea juridică.
Ulterior Marii Uniri, s-a constatat că în domeniul penal existau reglementări paralele, în
funcţie de zona geografică a ţării. Astfel, în timp ce în vechea Românie se aplica Codul penal din
1865, în Transilvania se aplica Codul penal maghiar din 1878, în Bucovina Codul penal austriac,
iar în Basarabia se aplica codul rusesc din 1903. Ivindu-se necesitatea unificării legislaţiilor, în 19
decembrie 1924 s-a adoptat o lege de modificare a legislaţiei penale şi s-a trecut la elaborarea
unui nou cod penal, cod care însă nu a intrat niciodată în vigoare.
Codul penal maghiar a influențat primul cod penal care s-a aplicat pe întreg teritoriul
României, astfel că în 18 martie 1936 s-a publicat Codul de la 1936, care a intrat în vigoare în 1
ianuarie 1937, denumit şi Codul Carol al II – lea potrivit legii intitulată „denumirea Codurilor de
unificare a legislaţiei”, decretată sub nr. 577/1936, cod ce a rămas în vigoare, cu anumite
modificări, până la 1 ianuarie 1969.
Dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni erau cuprinse în Secțiunea I (Concursul

de infracțiuni) din Capitolul III (Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană) al
Titlului VI (Infracțiunea). Acest cod reglementa, ca și cel din Transilvania, și concursul real și
concursul ideal, instituind moduri diferite de sancționare21.
Pentru concursul real, legiuitorul a reglementat cumulul juridic. Conform art. 101 C.pen
1936 „când aceeași persoană comite mai multe infracțiuni calificate crime sau delicte înainte să fi
fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, se aplică, dintre pedepsele stabilite de instanță
pentru fiecare dintre aceste infracțiuni, pedeapsa cea mai gravă, care poate fi sporită cu un plus”.
Sporul era de 7 ani când dintre pedepsele contopite cel puțin două erau criminale; până la 3 ani
19 Codul penal din Transilvania, Oradea, 1920.

21 F. Streteanu, op.cit., p. 27.
184
când o singură pedeapsă era criminală și 2 ani când toate pedepsele erau corecționale 22. Spre
deosebire de Codul din Transilvania, instanța trebuia să stabilească o pedeapsă pentru fiecare
infracțiune în parte, iar mai apoi să aplice pedeapsa pentru concurs. Prin urmare, nu se mai poate
afirma că exista şi o influenţă a principiului absorbţiei.
Concursul ideal era reglementat în art. 10323, articol ce prevedea sistemul absorbţiei. În
această situaţie, judecătorul nu mai stabilea câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune săvârşită,
ci judeca numai fapta cea mai gravă. Pentru aceasta, judecătorul stabilea o pedeapsă pe care
făptuitorul urma să o execute. Spre deosebire de crime şi delicte, concursul de contravenţii era
sancţionat conform sistemului cumulului aritmetic. Totuşi, inclusiv în acest caz, art. 106 alin. (2)
limita cumulul în cazul contravenţiilor sancţionate cu închisoarea la un an24.
Asemănător contravenţiilor, în cazul pedepselor pecuniare, art. 104 stabilea că acestea se

totalizează, deci tot un cumul aritmetic.
Aceste reguli erau aplicabile şi în situaţia în care pentru una sau mai multe fapte penale
exista deja o hotărâre definitivă, dar se impunea reţinerea concursului de infracţiuni. Codul
prevedea în art. 108 alin. (1) principiul contopirii pedepselor pentru faptele concurente stabilite
prin hotărâri definitive.
S-a observat că în Codul penal din 1936 a existat o mare diversitate în ceea ce privește
sancționarea concursului. Erau prezente 3 sisteme de sancționare: sistemul cumulului juridic
pentru concurs real de crime si delicte; cumulul aritmetic pentru concursul de contravenții, pentru
pedepsele pecuniare și pentru anumite pedepse complementare și măsuri de siguranță; precum
și sistemul absorbțiunii pentru concursul ideal si pentru măsurile de siguranță privative de
libertate.
Deşi existau foarte multe reglementări de noutate faţă de Codul penal din Transilvania, se
putea constata faptul că legea penală din 1936 nu a reglementat şi ipoteza unui concurs între
pedepse privative de libertate şi pedeapsa amenzii. Astfel cum s-a arătat, Codul penal din
Transilvania prevedea acestă situţie. Existând multe astfel de situaţii, instanţele române au
adoptat două soluţii, creând o practică neunitară. O primă soluţie a fost cea de a aplica sistemul
absorbţiei, iar cea de-a doua, mai răspândită în practica judiciară a vremii, cea a sistemului
cumulului aritmetic25. Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 9/1960 a
stabilit faptul că în situaţia mai sus enunţată, se va aplica regula cumulului aritmetic26.
Codul penal din 1969 a intrat în vigoare în anul 1973, fiind publicat în B. Of. Nr. 55-56 din
23 aprilie 1973. La fel ca legislaţia anterioară, şi acest cod penal a suferit mai multe modificări de-
a lungul istoriei.
22 Crimele sunt cele mai grave infracțiuni. Trebuie menționat faptul că noțiunea de crimă din limbajul comun nu are
același înțeles cu noțiunea de crimă în sens juridic. Astfel, în această categorie nu sunt incluse doar omorul, („crimele”
de sânge), ci și alte infracțiuni deosebit de periculoase care pun în pericol mari valori sociale. De exemplu, datorită unei
pedepse aspre, infracțiunile contra siguranței statului sunt incluse în această categorie a crimelor.
Delictele sunt infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic (de ex.: furt, tâlhărie, etc.).
23 Art. 103 Cod penal din 1936 „Când prin unul și același fapt se violează mai multe dispozițiuni ale legii penale se aplică
dispoziția care prevede pedeapsa cea mai gravă”.

24 Art. 106 Cod penal din 1936 „În cazul concursului de contravenții pedepsele aplicate pentru fiecare contravenție se
totalizează. Pentru pedepsele privative de libertate totalul nu poate trece de un an”.

26 Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem, 1960, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, p. 52.
185
Codul penal din anul 1969 reglementa concursul de infracţiuni în cadrul Titlului II
(infracţiunea), capitolul 4 (pluralitatea de infracţiuni), articolele 32 – 36.
Spre deosebire de legislaţia anterioară, Codul penal din 1969 a adus o reglementare
superioară concursului de infracţiuni, în sensul că reglementa pentru prima dată, în cadrul
aceluiaşi articol, ambele forme ale acestuia. Astfel, potrivit art. 33 C. pen. 1969, „Concurs de
infracțiuni există: a) cînd două sau mai multe infracțiuni au fost săvîrșite de aceeași persoană,
înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre
infracțiuni a fost comisă pentru săvîrșirea sau ascunderea altei infracțiuni; b) cînd o acțiune sau
inacțiune, săvîrșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe
care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni”. La litera a) era reglementat
concursul real, iar la litera b) concursul ideal sau formal. O reglementare similară exista şi în Codul
penal francez, în cadrul art. 132-2 „există concurs de infracţiuni atunci când o infracţiune este
comisă de o persoană înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune”.
Dacă pentru concursul real de infracţiuni Codul penal din 1969 nu a adus modificări
importante, pentru concursul ideal se constată eliminarea unor inadvertenţe anterioare
persistente. Prin urmare, în noua reglementare, autorul unei infracţiuni, din cauza modalităţii de
comitere sau datorită urmărilor acesteia, ajunge să comită şi o altă infracţiune.
Asemănător legislaţiilor anterioare, nici Codul penal din 1969 nu reglementa clasificarea
concursului real în concurs real simplu şi concursul real caracterizat, aceasta fiind doar o analiză
doctrinară.
În ceea ce priveşte modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiuni în legislaţia

penală ulterioară anului 1969, se constată faptul că legiuitorul, în cazul pedepselor principale, a
ales unificarea modalităţilor de sancţionare ale concursului real şi ideal, prin aplicarea cumulului
juridic cu spor facultativ şi variabil. Regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prevăzut
în art. 34-35, era identic indiferent de natura infracţiunilor şi indiferent dacă acestea erau
prevăzute în legi speciale sau în Codul penal.
În cazul concursului de infracţiuni, spre deosebire de reglementarea anterioară, se

constată că legiuitorul a prevăzut o aplicare a pedepsei în mai multe etape. În primul rând se
aplicau pedepsele pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, respectând evident criteriile de
individualizare prevăzute în art. 72 C. pen. din 196927, iar în al doilea rând se aplica pedeapsa ce
urma a se executa, numită pedeapsă rezultantă. În această ultimă etapă, judecătorul alegea dintre
pedepsele stabilite, pedeapsa cea mai grea, iar dacă nu o considera suficientă o putea majora până
la maximul special, iar dacă nici maximul special nu era îndestulător, se putea aplica un spor de
până la 5 ani.
Dacă pedepsele principale stabilite erau amenda, judecătorul trebuia să identifice

pedeapsa cea mai mare, pe care o putea majora până la maximul special. Dacă acel maxim nu era
îndestulător, el putea aplica un spor de până la jumătate din acel maxim.
27 Art. 72 C.pen. 1969: „La stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod,
de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvîrșite, de persoana infractorului
și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Cînd pentru infracțiunea săvîrșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de dispozițiile alineatului precedent
atît pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cît și pentru proporționalizarea acesteia”.
186
O situaţie asemănătoare cu cea stabilită prin Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem

nr. 9/1960 se regăseşte şi în codul din 1969, referitoare la concursul între una sau mai multe
pedepse cu închisoarea şi una sau mai multe pedepse cu amenda. În acest sens, articolul 34 lit. d)
a dat o consacrare legislativă a deciziei menţionate şi a stabilit regula cumulului aritmetic, cu
menţiunea că amenda putea fi adăugată în tot sau în parte.
Pedeapsa rezultantă ce putea fi aplicată conform Codului penal din 1969 nu se putea face
decât cu respectarea anumitor limite. O primă limitare era dată de maximul general al închisorii
(30 ani) şi maximul general al amenzii (50.000.000 lei), precum şi cea din art. 34 alin. final, care
stabilea că prin aplicarea cumulului juridic nu se poate depăşi totalul aritmetic al pedepselor
stabilite pentru infracţunile concurente. Prin actualul Cod penal, legiuitorul a înţeles să
reglementeze această situaţie, prin aplicarea unei soluţii cel puţin îndrăzneţe.
Asemănător C.pen. de la 1937, C.pen. din 1969 a reglementat şi ipoteza contopirii

pedepselor în caz de judecare separată a infracţiunilor concurente.
Analizând modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiuni potrivit C.pen. anterior,

se constată că legiuitorul a preluat din legislaţia anterioară şi a consacrat toate cele 3 sisteme de
sancţionare. Astfel, în cazul în care dintre pedepsele stabilite una era detenţiunea pe viaţă, aceasta
se aplica pentru toate faptele săvârşite, reglementându-se astfel sistemul absorbţiei; în cazul
existenţei mai multor pedepse cu închisoarea sau cu amenda, făptuitorul era sancţionat potrivit
regulii cumulului juridic, iar în situaţia existenţei atât a pedepselor cu închisoarea, cât şi a celor cu
amenda, legiuitorul a prevăzut sistemul cumulului aritmetic.
Codul penal din 1969 a rămas în vigoare cu mai multe modificări până la 01 februarie
2014, când a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal28.
Codul penal actual a adus mai multe elemente de noutate concursului de infracţiuni, faţă
de legislaţia anterioară, în special prin modalitatea diferită de sancţionare şi prin gruparea în titlul
II, capitolul V a tuturor formelor de concurs, fie că vorbim despre concurs de infracţiuni, concurs
de pedepse complementare, accesorii sau măsuri de siguranţă. În Codul penal există şi alte referiri
la concursul de infracţiuni, cum este cazul art. 129, care analizează ipoteza în care minorul
săvârşeşte mai multe infracţiuni, însă sediul materiei este dat de articolele 38-40, 45.
Codul penal păstrează aceeaşi linie directoare trasată de vechiul cod, reglementând în
acelaşi articol ambele forme ale concursului de infracţiuni.
În ceea ce priveşte modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiuni, Codul penal

reglementează, asemănător vechiului cod, toate sistemele de sancţionare, în funcţie de tipul
pedepsei aplicate. Astfel, în situaţia în care printre pedepsele aplicate una este detenţiunea pe
viaţă, aceasta va fi pedeapsa executată, având astfel sistemul absorbţiei; dacă există mai multe
pedepse cu închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda, codul reglementează principiul
cumulului juridic; în fine, în cazul unui concurs între pedepse cu închisoarea şi pedepse cu
amenda, se aplică cumulul aritmetic.
Spre deosebire de legislaţia anterioară, Codul penal a agravat modalitatea de pedepsire a

concursului de infracţiuni, prin aceea că a prevăzut cumulul juridic cu spor obligatoriu şi fix.
Astfel, în cazul săvârşirii mai multor infracţiuni, judecătorul aplică o pedeapsă pentru fiecare
28 M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009.
187
dintre ele, stabileşte pedeapsa cea mai grea şi adaugă la aceasta o treime din totalul celorlalte
pedepse.
Asemănător legislaţiei anterioare, Codul penal a continuat să reglementeze situaţia

contopirii mai multor pedepse pentru infracţiunile concurente după judecarea definitivă. Cu titlu
de noutate, în articolul 40 alin. (5) C. pen., legiuitorul a înţeles să abordeze şi problema
recunoaşterii hotărârilor pronunţate în străinătate, aspect ce nu era reglementat anterior.
Asemănător Codului penal anterior, Codul penal actual stabilieşte o limită maximă până la
care pedepsele pot fi contopite, însă printr-o nuanţare. Astfel, în art. 39 alin. (2) codul prevede că
„în situaţia în care s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugarea la pedeapsa
cea mai grea a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi
cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă”. Această reglementare nu exista în Codul penal din
1969 şi are menirea de a nu se depăşi cu mult maximul general al pedepsei.
Faţă de legislaţiile anterioare, se constată că în Codul penal actual legiuitorul român a

înţeles să elimine din sfera dreptului penal contravenţiile, motiv pentru care a creat un cadru legal
diferit, respectiv Legea nr. 2/2001. Deşi există în continuarea reglementări referitoare la
concursul de contravenţii, acestea nu mai sunt tratate de Codul penal.
Ca natură juridică, în doctrina majoritară, se desprind mai multe idei referitoare la

concursul de infracţiuni. Autori de renume şi-au pus problema dacă concursul de infracţiuni are
natura juridică a unei cauze de atenuare sau a unei cauze de agravare a pedepsei. În timp ce unii
autori considerau că este o cauză de atenuare, raportat la faptul că pentru mai multe fapte se va
aplica o pedeapsă mai mică decât dacă s-ar cumula toate pedepsele aplicate pentru aceasta, alţi
autori, partizani ai regulii non-cumului, considerau că sancţionarea concursului potrivit regulii
cumulului aritmetic sau juridic reprezintă o veritabilă cauză de agravare a răspunderii penale29.
Raportat la funcţiile principale ale pedepsei, respectiv, măsură de constrângere şi mijloc

de reeducare a condamnatului, precum şi la modalitatea de sancţionare a concursului de
infracţiuni în actualul Cod Penal, consider că natura juridică a concursului de infracţiuni este de
cauză de agravare obligatorie a pedepsei cu un spor obligatoriu şi fix, având în vedere că pentru
ambele forme ale concursului de infracţiuni legea prevede că la pedeapsa cea mai grea se adaugă
un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse.
În concluzie, se poate afirma că instituţia concursului de infraţiuni este una complexă şi

indispensabilă societăţii în care trăim, având în vedere, în principal, evoluţia istorică a acesteia,
respectiv existenţa neîntreruptă a acesteia în ultimii 100 de ani.
29 V. Dongoroz, op. cit. p. 341 -342.
188
THEMIS INFO
Între cele mai cunoscute oportunități de formare inițială oferite de Rețeaua Europeană de
Formare Judiciară (REFJ/EJTN) se numără concursul Themis, ajuns la a XIII-a ediție. Evenimentul
reprezintă o continuare a ediţiilor anterioare, organizate de Institutul Naţional al Magistraturii în
parteneriat cu Centrul de Studii Judiciare din Portugalia (CSJ), încă din anul 2006. Programul a
demonstrat permanent utilitatea formării viitorilor judecători şi procurori europeni în anumite
domenii care presupun aplicarea directă a normelor de drept european, propunându-şi, totodată,
favorizarea dezvoltării relaţiilor profesionale între participanţi, precum şi între aceştia şi formatori
şi oferind posibilitatea dezbaterii lucrărilor prezentate în cadrul unui forum internaţional, în faţa
unor jurii alcătuite din profesionişti în domeniile competiţiei.
189
Competiţia THEMIS 2018 a fost organizată după cum urmează: patru Semi-finale
(găzduite de către patru state membre ale CoE) şi o Mare finală, găzduită de către statul de
provenienţă al câştigătorilor Marii Finale a THEMIS – ediţia 2017, astfel:
Etapa Domeniul competiţional Perioada Locaţia
Semi-finala Cooperare internaţională în materie penală 24 – 27 aprilie 2018 Barcelona,

A Spania
Semi-finala Drept european al familiei 7 – 10 mai 2018 Lituania

B
Semi-finala Drept procesual civil european 4 – 7 iunie 2018 Salonic, Grecia

C
Semi-finala Etică şi conduită profesională 3 – 6 iulie 2018 Budapesta,

D Ungaria
Marea finală Dreptul la un proces echitabil (Art.47 din 28-31 octombrie Paris, Franța
Carta Drepturilor Fundamentale a UE și Art. 2018
6 din CEDO)
Competiția s-a desfășoarat exclusiv în limba engleză și, în etapa semifinalelor, a presupus
redactarea unei lucrări și prezentarea acesteia în fața unui juriu, fiind punctate conținutul și
modul de redactare a lucrării, expunerea acesteia în cadrul unei prezentări orale și răspunsurile
pe care membrii echipei le dau întrebărilor unei echipe adverse și ale juriului.
Primele două echipe clasate în fiecare dintre cele patru semifinale au concurat mai departe
în Marea Finală (în total 8 echipe), dintre acestea fiind desemnată câştigătoarea THEMIS 2018.
Conform Regulamentului THEMIS, participarea la competiție în calitate de membru al unei

echipe este permisă o singură dată. Așadar, auditorii de justiție care au participat anul acesta la
semi-finalele competiției se află la prima (și singura) participare la acest concurs.
La ediția 2018 a concursului THEMIS au participat 3 echipe din România, iar una dintre
ele a reușit chiar să se califice la Marea Finală și a ocupat un loc pe podium în cadrul acesteia (locul
II).
190
Cele trei echipe care au reprezentat Institutul Național al Magistraturii din România sunt
următoarele:
Etapa Domeniul competiţional Componența echipei
Semi-finala A Cooperare internaţională în materie penală 1. Ion Dan Constantinescu
2. Delia Mihaela Haimana
3. Alexandru Constantin
Nistor Cîrstoc
Semi-finala B Drept european al familiei 1. Emanuela Popa
2. Ioana Adelina Tudor
3. Andreea Sorina Țintă
Semi-finala C Drept procesual civil european 1. Andreea Elena Asproniu
2. Luminița Gabriela Mareș
3. Cristina Anamaria Perijoc
Marea finală Dreptul la un proces echitabil (Art.47 din 1. Andreea Elena Asproniu
Carta Drepturilor Fundamentale a UE și Art.
6 din CEDO) – octombrie 2018 2. Luminița Gabriela Mareș
3. Cristina Anamaria Perijoc
În numărul anterior am rugat echipele care au participat la semifinalele A și B să ne

povestească despre experiența lor, oferind cititorilor o scurtă incursiune în universul concursului
Themis, iar în acest număr urmează să aflăm mai multe despre Marea finală desfășurată în Paris,
de la echipa înscrisă în concurs în cadrul semifinalei C (drept procesual civil european), formată
din Andreea Elena Asproniu, Luminița Gabriela Mareș și Cristina Anamaria Perijoc.
Amintim că participarea la Marea finală presupune redactarea unui raport scris în

rezolvarea unei probleme practice, precum și o dezbatere orală desfășurată împotriva unei alte
echipe. Problema practică este supusă rezolvării echipelor în prima zi a Marii finale și are ca obiect
dreptul la un proces echitabil (art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și
art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). În ceea ce privește dezbaterea orală,
echipelor li se cere să argumenteze pro sau contra față de un caz sau un subiect care le este pus la
dispoziție cu 2 săptămâni înainte de finală.
191
Andreea Elena Asproniu și

Cristina Anamaria Perijoc,
auditori de justiție în anul I,
împreună cu Luminița
Gabriela Mareș, auditor de
justiție în anul II (grupa
judecători), au participat la
concursul THEMIS în
cadrul Semifinalei C – Drept
procesual civil european,
iar mai apoi la Marea finală
a acestui concurs (care a
avut loc la finele lunii
octombrie a acestui an în
Paris, Franța), unde au
ocupat un loc pe podium,
alături de echipele Franței
(locul I) și Austriei (locul
III). În vederea participării la
concurs, auditorii de justiție sunt îndrumați de formatori INM, astfel încât pentru semifinala C,
cele trei au fost sprijinite de Gabriela Florescu și Vera Galiș, în timp ce la finală au fost însoțite de
Roxana Rizoiu, având totodată și sprijinul primelor două.
1. În primul rând dorim să vă felicităm pentru frumosul rezultat obținut! Am vrea să aflăm
ce anume v-a motivat să vă înscrieți la această competiție și care considerați că sunt
avantajele pe care le oferă această participare?
Mulțumim pentru interviu!
Pentru noi, aspectul care a reprezentat principalul motiv de a participa a fost dorința de a
ne îmbogăți dintr-o experiență atât de ofertantă. În primul rând am avut șansa să ne îmbunătățim
cunoștințele în domeniul Dreptului Uniunii Europene și al Drepturilor Omului, domenii foarte
vaste și din ce în ce mai importante pentru activitatea noastră. În concret, am abordat pentru
pregătirea semifinalei o temă nouă pentru noi, care, deși prezintă un pronunțat caracter tehnic, s-
a materializat într-o lucrare practică pentru magistrați în domeniul cooperării civile (lucrarea cu
care a participat echipa noastră în semifinală se regăsește pe site-ul EJTN 1 ). Ne-a interesat în
primul rând să înțelegem mecanisme noi de drept european și internațional pe care le putem
aplica în activitatea noastră ca magistrați.
În al doilea rând, știind că este vorba de o competiție la nivel european, am dorit să ne

înscriem pentru oportunitatea de a cunoaște auditori din alte state europene, pentru a înțelege
problemele cu care se confruntă școlile lor de magistratură (acolo unde există), cât și sistemele
lor de justiție. Din acest punct de vedere a fost foarte interesant să aflăm că împărtășim aceleași
griji și probleme indiferent de diferențele culturale sau economice existente.
1Nota redactorului: lucrarea echipei poate fi consultată la adresa: http://www.ejtn.eu/PageFiles/17294/WR%20-

%20TH-2018-3%20-%20RO.pdf, accesată la data: 20.12.2018.
192
De asemenea, am cunoscut oameni foarte interesanți de-a lungul concursului, atât în

semifinală, cât și în finală. Desigur, acest concurs a fost oportunitatea de a-i cunoaște pe colegii
din alte țări europene, iar colaborarea noastră poate continua în viitor.
Nu în ultimul rând am învățat multe lucruri despre munca în echipă și cooperarea noastră
a fost una foarte plăcută. Tot astfel, am avut de învățat mult de învâțat de la doamnele formator
care ne-au ghidat pe parcursul acestui drum.
2. Ce părere aveți despre procesul de selecție a participanților? Ce sfaturi ați avea pentru cei pe
care îi tentează să participe la acest concurs în anii următori?
Procesul de selecție este unul cât se poate de obiectiv și ofertant pentru toți cei care își
doresc să participe la acest concurs. Acesta a constat în depunerea unei aplicații online ce
cuprindea o scrisoare de intenție și CV-ul actualizat, ambele redactate în limba engleză. Ulterior,
am susținut un interviu, de asemenea în limba engleză, în fața unor domni și doamne formator.
Interviul a constat într-o discuție prietenoasă în urma căreia a fost testat pe de o parte nivelul de
cunoaștere al limbii engleze, iar pe de altă parte motivația și dorința de implicare în vederea
pregătirii concursului.
Celor cărora își doresc să participe nu le putem spune decât să profite din plin de această
experiență. Indiferent de rezultat, aceasta va reprezenta un câștig pe care îl vor recunoaște și ei
ulterior. Pregătirea pentru acest concurs presupune pe lângă partea juridică, ce ne va ajuta pe
viitor în profesiile alese, și un prilej de a cunoaște alți colegi, de a-ți dezvolta abilitățile de a lucra
în echipă și nu în ultimul rând de a lega o prietenie frumoasă, așa cum s-a întâmplat și în cazul
nostru.
3. Cât despre
desfășurarea efectivă a
concursului – cum v-ați
pregătit, care a fost
planul vostru și cum v-
ați simțit pe parcursul
susținerii probelor de
concurs? Cum a fost
diferită abordarea
voastră din finală față de
cea din semifinală?
Cu privire la
semifinală, pregătirea s-
a desfășurat pe o perioadă
mai lungă, de aproximativ 4 luni, timp în care am scris lucrarea cu care am participat și ne-am
pregătit pentru prezentarea orală și întrebările juriului. Am consultat lucrări cât mai variate, din
diverse domenii adiacente temei noastre, întrucât discuția cu juriul este una complexă, fiindu-ne
testate cunoștințe variate. În această perioadă ne-au ghidat doamnele formator Florescu Gabriela
și Veronica Galiș, care ne-au oferit un feedback constant, și am putut astfel să ne îmbunătățim
193
mereu lucrarea. Semifinala noastră s-a desfășurat în Salonic, Grecia, unde ne-a însoțit doamna
formator Veronica Galiș.
Pregătirea pentru finală a fost diferită, întrucât speța care face obiectul concursului este
oferită echipelor cu două săptămâni înainte de prezentarea orală. Înainte de această etapă am citit
diverse lucrări din domeniul Dreptului Uniunii Europene și al Drepturilor Omului, întrucât știam
că speța e legată de aceste domenii.
După ce am primit speța noastră, care era inspirată dintr-un caz real adus în fața Curții
Europene a Drepturilor Omului, având un caracter destul de complex, am lucrat la soluționarea ei,
conform poziției pe care o aveam, și anume, am reprezentat partea reclamantă. Etapa finală s-a
desfășurat în Paris, unde cu o zi înainte de prezentarea orală am primit o speță pentru care a
trebuit să propunem o soluție în decurs de câteva ore.
Pentru pregătirea etapei finale am lucrat cu doamna formator Roxana Rizoiu, care, cu
experiența dânsei în domeniul Drepturilor Omului, ne-a ajutat să ajungem pe podium în finală.
4. Ce puteți să ne spuneți despre experiența din afara competiției?
Despre experiența din afara competiției începem prin a vă povesti că în iunie, după semi-
finala din Salonic, am mers la plajă în Halkidiki împreună cu alți participanți din Cehia și Polonia,
unde ne-am simțit minunat. A fost o vacanță de care noi ne-am putut bucura în locul lucrărilor din
anul 1 și al practicii din anul 2. Și pentru acest motiv competiția ar trebui să trezească interesul
multor colegi.
În ambele etape am cunoscut colegi din multe țări, pe care sperăm să îi mai întâlnim în alte
programe sau cu alte ocazii. Am vizitat locuri frumoase, ne-am plimbat și după competiție și ne-
am simțit foarte bine împreună.
194
5. Pentru că orice experiență frumoasă ajunge inevitabil la sfârșit, am vrea să știm ce credeți
că ați câștigat din această experiență?
Participarea la Themis a fost printre cele mai frumoase experiențe din anul acesta (acum,
sfârșitul anului fiind un moment bun pentru o analiză).
Am cunoscut oameni faini, cu care ne-am simțit bine mâncând mâncare grecească în semi-
finală și luând cina în Paris într-o sală amenajată special în Palatul de Justiție.
Pe plan profesional, am putut să aplicăm deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene și

Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce ne-a ajutat să nu avem doar o perspectivă teoretică
asupra acestora. Am fost norocoase să avem ajutorul unor formatori dedicați din cadrul
Institutului, care ne-au ajutat să ne încadrăm în timp cu scrisul lucrării scrise, ne-au încurajat și
ne-au oferit sfaturi pentru prezentarea lucrărilor orale. Sfaturile ne vor ajuta mereu când va trebui
să vorbim în public, ceea ce e un câștig de lungă durată. Nu vedem niciun motiv pentru care cineva
nu ar participa la Themis, așa că avem încredere că așa vor gândi și colegii. Cât despre teama de
lipsa timpului, mereu se găsesc lucruri cu care să îl ocupi. Iar Themis ar fi un lucru foarte bun,
garantăm noi :).
195
196

Revista Themis 2 - 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Themis 2 - 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Numărul 2/2018

„Numai în ziua în care dreptul va

Jud. Emilian Constantin Meiu REVISTA THEMIS

DREPT PENAL ȘI PROCESUAL PENAL .................................................................................. 7

DREPT CIVIL ȘI PROCESUAL CIVIL .................................................................................... 122

DREPT EUROPEAN ......................................................................................................... 140

Considerații privind aplicarea și domeniul de aplicare al directivei (UE) 2015/2302 a

CENTENARUL MARII UNIRI ............................................................................................. 160

THEMIS INFO ................................................................................................................. 189

DREPT PENAL ȘI PROCESUAL PENAL

Anca Maria CIUMA,

Legitima apărare, cauză de înlăturare a caracterului antijuridic al faptei, ilustrează

De aceea, pentru a reține în favoarea făptuitorului această cauză justificativă, pe lângă

Consecințele reținerii cauzelor justificative sunt semnificative: este înlăturat caracterul

Cu privire la prima ipoteză, constatăm că sunt îndeplinite condițiile atacului și apărării,

Din punct de vedere al încadrării juridice, în sarcina lui X se va reține o infracțiune

Merită analizată și ipoteza în care, ulterior provocării, atacul și apărarea au loc în

Revenind la ipoteza de lucru, avem următorul exemplu: X, întorcându-se acasă la ora

Neaudierea inculpatului după punerea în mişcare a acţiunii penale. Cererea de a

Ana Maria ŞTEŢCO MIHALI,

În exemplul dat anterior, Tribunalul Mureş3 a apreciat că există o obligație a organelor de

Nulitǎți izvorȃnd din ȋncǎlcarea principiului publicitǎții ședinței de judecatǎ

Publicitatea ședinței de judecată constituie un principiu în dreptul procesual penal,

În legea de procedură penală, principiul publicității ședinței de judecată este consacrat în

Se consideră că nu se va putea vorbi de asigurarea unei publicități reale a ședinței de

Ca răspuns la această întrebare, s-a considerat în doctrină că sancțiunea nulității absolute

Principiul publicităţii și sancțiunea corelativă acestuia se referă numai la şedinţa de

O chestiune importantă și disputată în doctrină și ȋn practica judiciarǎ a fost legată de

Astfel, nulitatea se referă la publicitatea şedinţei de judecată. Articolul 352 C.proc.pen.

Tot în acest sens, în literatura de specialitate s-a considerat că legiuitorul nu a așezat

Publicitatea ședinței de judecată, ca noțiune de drept procesual penal, înseamnă

În ceea ce privește a doua condiție referitoare la accesul persoanelor neoprite de lege în

Un lucru important de menționat este acela că numai încălcarea exigenței de publicitate a

Ȋn ceea ce privește termenul de invocare a nulitǎții abolute izvorȃnd din ȋncǎlcarea

Calea de atac împotriva nerespectării dispozițiilor art. 92 alin. 2 Cod procedură

În continuare, legiuitorul a detaliat acest principiu, în capitolul VII, articolele 88-96

Analizând în principal drepturile avocatului suspectului și/sau inculpatului, se constată o

În concret, legiuitorul a dorit să asigure dreptul la apărare al suspectului/inculpatului cu

În ceea ce privește modalitatea de depunere, cererea poate fi trimisă prin notificare

1 În acest sens articolul 92 alin.1 lit. a și b C.proc.pen.

Ulterior primirii cererii, organul de urmărire penală are obligația de a încunoștința

Neprezentarea apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a

Față de acest aspect, se aduce în discuție sancțiunea nerespectării obligației de către

Raportat la art. 282 C.proc.pen., în cazul actelor de urmărire efectuate cu încălcarea

Cu toate acestea, se aduce în discuție posibilitatea avocatului de a invoca acest caz de

• Prima ipoteză este aceea în care apărătorul nu formulează plângere la

Prin urmare, se poate considera că legiuitorul a înțeles să prezume că vătămarea s-a

• A doua ipoteză este aceea în care apărătorul formulează plângere la procuror/procurorul

În această situație, apreciez că judecătorul de cameră preliminară are obligația de a

Procurorul/procurorul ierarhic nu s-ar putea substitui în rolul (atribuțiile) judecătorului

În concluzie, consider că posibilitatea de formulare a unei excepții în procedura

Conflictul de interese în cadrul reprezentării judiciare

Codul de procedură penală conţine, de asemenea, reglementări privitoare la acest drept,

Una din problemele întâlnite în practică se referă la asistenţa juridică a subiecţilor cu

Împotriva încheierii s-a formulat contestaţie de către inculpaţi, iar în considerentele

Ulterior, inculpaţii au considerat că au fost încălcate principiile fundamentale ale

În faza de judecată, inculpaţii au arătat că au încheiat contract de asistenţă cu avocatul lor

Avocatul ales a precizat că între inculpaţi nu există interese contradictorii. În momentul în

Reprezentanta Ministerului Public a precizat că avocatul ales al inculpaţilor a depus

Opinez că instanţa, deşi a încercat o conciliere, în sensul satisfacerii atât a intereselor

Trebuie observat faptul că deciziile invocate de către apărătorul inculpatului, respectiv

Neregularitatea actului de sesizare a instanței în cazul acțiunilor penale având ca

O problemă des întâlnită în practica judiciară a parchetelor o reprezintă descrierea