Student: Roman Mădălina

Master, Anul II, I.I.M.L.R.E.

Diferențe între un text dramatic scris și o piesă de teatru

Teatrul este și el un dascăl de la care putem învăța multe. (Gabriel Sundukyan)

Textul dramatic este un text scris pentru a fi reprezentat pe scenă. Acesta datează de
foarte mulți ani fiind citit și studiat atât de elevi, cadre didactice cât și de oameni din lumea
teatrului. Este un punct de pornire pentru regizori, având o paletă bogată în crearea unor piese
de teatru de neuitat.

Multi critici au abordat această problematică a textului dramatic și a pieselor de teatru,

dar au fost și cursuri opționale în cadrul facultăților de renume.

Astfel, conform lui Radu Stanca, despre teatrul literar, definește condiția acestui gen:
„Nu există, estetic vorbind, două modalităţi de text dramatic şi anume poezie dramatică, pe
de o parte, şi text teatral (indiferent estetic), pe de altă parte, sau în limbaj obişnuit, nu
există piese pentru citit şi piese de jucat”. Opera teatrală ca realitate fictivă cuprinde spatiu
scenografic (decor, costume, recuzită, mobilier, mască, lumini), mijloace de expresie (din
artele plastice: culoare, volum) sau in muzică (coloana sonoră, dans, pantomimă) textul
dramatic: scris de dramaturg, viziunea regizorală. Punerea în scenă este transpunerea
scriiturii dramatice a textului în viziune scenică. Textul este memorat, actorul caută
parcursul şi atitudinile care corespund mai bine textului în spaţiul său. Este procesul în care
intervin mai mulţi creatori: dramaturgul, muzicianul, decoratorul, scenograful, pentru a reda
cât mai bine ceea ce doreşte regizorul să fie reprezentat pe scenă.

Artă dramatică fiind definită ca ansamblu de principii privitoare la interpretarea

şi la punerea în scenă a unui spectacol, a unei piese, iar genul dramatic ca gen literar care
cuprinde opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă (comedia, drama, tragi-comedia,
vodevilul, melodrama, tragedia). De exemplu, până în secolul al XVIII-lea, comedia era
sinonimă cu teatrul. În general, comedia este o piesă care se caracterizează prin:
personaje de condiţie medie şi modestă, subiecte împrumutate din viaţa cotidiană,
deznodământ fericit al intrigii şi receptare amuzată din partea publicului. Scopul
comediei este de a provoca râsul. Ea se adaptează societăţii, are ca sursă realitatea cotidiană,
este antidotul mecanismului tragic. Este supusă subiectivităţii. Fabula are ca etape:
echilibrul, dezechilibrul, restabilirea echilibrului (un nou echilibru). Personajele sunt
simplificate, generalizate, întruchipează o abordare originală a lumii. Comedia se poate
autoparodia în mod intenţionat, funcţionează ca limbaj critic şi ca teatru în teatru.

Tipuri reprezentative: comedia veche, cu sertare, burlescă, de caractere, de moravuri, de

salon, de situaţie, de idei, de intrigă, eroică, lacrimogenă, neagră, nouă, pastorală, satirică.
Din punctul de vedere al structurii, operele dramatice sunt împartite în acte şi scene,
diviziuni temporale şi narative care structureaza subiectul, reprezentand o etapa a

1
desfasurarii actiunii, sfârşitul actului presupunând ieşirea tuturor personajelor din scenă sau
o schimbare importantă în economia piesei; scenele sunt subdiviziuni ce marcheaza intrarile
si iesirile personajelor din scena, implicând un ritm alert al piesei.unităţile au fost
adoptate din necesităţi tehnice, de schimbare a decorului, a costumelor sau din necesitatea
receptării optime din partea spectatorilor.
Scena a reprezentat de-a lungul istoriei decorul, suprafaţa de joc, locul acţiunii,şi din
această perspectivă există mai multe tipuri de scenă: scena deschisă, vizibilă, în aer liber,
specifică teatrului grec, medieval elisabetan, scena închisă, ascunsă parţial şi închisă într-o
cutie cubică deschisă doar în faţă, specifică teatrului italian.
Din punct de vedere al schimbărilor de loc ale acţiunii, de ambianţă sau de epocă,
există şi tabloul, unitate tematică de sine stătătoare. Fiecărui tablou îi corespunde, de
regulă, un decor anume, o pauză scurtă între tablouri funcţionează fără ca spectatorul să-
şi părăsească locul.
Timpul este elementul fundamental al textului dramatic, al manifestării scenice a operei
teatrale şi al prezentării scenice. Din punct de vedere al spectatorului, există două tipuri
de timp: timpul scenic, real, evenimenţial, legat de enunţare şi de desfăşurarea
spectacolului, care poate fi măsurat cronometric şi timpul extra-scenic, simbolic, dramatic
sau timpul ficţiunii. Primul tip se împarte în timp social (se referă la data şi ora începerii
reprezentaţiei), timp iniţiatic (pregăteşte universul de aşteptare prin actul cumpărării biletelor,
eventual al rezervării, al aşteptării ridicării cortinei, prin conversaţia adiacentă, face trecerea
din timpul real al spectatorului în timpul ficţional al jocului teatral), timp mitic (trimite la clipa
primordială şi atemporală, la teatru ca întoarcere la un prezent mitic etern) şi timp istoric
(istoria propriu- zisă a fabulei sau istoria personală a fiecărui spectator).
Decorul a avut iniţial funcţia mimetică la care s-a renunţat în teatrul modern. Are
caracter tridimensional şi ocupă spaţiul dramatic în totalitatea sa. Este alcătuit din elemente
picturale şi arhitecturale. Poate fi unic (dacă nu se schimbă locul acţiunii), simultan (dacă
acţiunea se petrece în diverse locuri), succesiv (când se schimbă în funcţie de locul
desfăşurării acţiunii Didascaliile, indicaţii scenice auctoriale, sunt instrucţiuni în legătură cu
dicţia şi gestica, date de autor actorilor pentru interpretarea textului dramatic şi indicaţii
scenice relative la spaţiu şi timp. Prin didascalii se înţelege tot ce nu este pronunţat de
personaje, un text de regie adresat practicienilor (actori, regizor, scenograf). Într-un text
dramatic, indicaţiile scenice sunt marcate prin construcţii parantetice (sunt plasate între
paranteze înaintea replicilor). Sunt de obicei informative, dar pot fi şi pot fi redundante atunci
când conţin o informaţie dată deja de dialog, scriitorul fiind prezent numai în indicaţiile
scenice şi de regie, cuprinse, de regulă, în didascalii.
Eugène Ionesco, în Lettre à Gabriel Marcel (Théàtre complet, Gallimard, 1991), îşi
definea punctul de vedere asupra artei teatrale, asupra raportului text, autor, gestică, limbaj,
din perspectiva lumii secolului XX: „De aceea scriu teatru – căci sper că numai creaţia
artistică poate, nu să spună, ci să arate, să facă să apară ceea ce scapă exprimării logice, din
cauza cuvântului care nu poate fi imagine, viaţă trăită şi vie, complexă, a cărei
interpretare este multiplă, schimbătoare, în funcţie de diversele faţete, contradictorii, ale
realităţii exprimate. Iată ce este pentru mine opera de artă reuşită: comunicare a ceva ce nu se
poate comunica; ceva ce surprinde pe viu ceea ce nu poate fi sesizat altfel; ea exprimă
ceea ce nu putem spune altfel, ce nu se poate spune logic (şi de care logica îşi dă seama
după ce acest ceva a fost surprins şi fixat prin imaginea poetică); da, este un amestec de
luciditate foarte pătrunzătoare şi de inconştient. (… )”.
În opinia mea, consider că o carte în general este foarte importantă în evoluția omului, în
educarea acestuia. Un text dramatic are frumusețea lui aparte, are rolul său. Atunci când citsc o
carte, fie ea text epic, liric sau dramatic, mă transpun în acea lume, trăiesc fiecare rând citit și
îmi imaginez fiecare loc descris.
2
 A cincea comedie shakesperiană de pe lista lui Francis Meres din Palladis Tamia, 1598,
înregistrată și tipărită în 1600 într-o ediție in-evarto, piesa Visul unei nopți de vară a fost scrisă
probabil în 1595-1596 pentru a fi jucată cu prilejul unei nunți din lumea protipendadei.
Comentatorii acestei piese recunosc în general absența din piesă a elementelor
,,irelevante” și subliniază îmbinarea unor eterogene surse de inspirație: pentru Oberon, piesa
James IV (1591) de Robert Greene; pentru Tezeu și Hipolita, Viața lui Tezeu de Plutarh și
Povestea cavalerului de G. Chaucer; pentru grupul meșteșugarilor și Puck, piesa John a Kent
de Anthony Munday; tot pentru Puck (Robin Good-fellow, Robin Băiat de ispravă) și pentru
,,capul de măgar”, Discovery of Witchcraft (Descoperirea vrăjitoriei, 1584)de Reginald Scot
precum și tradiția folclorică engleză; pentru Piram, Tisbe și numele Titania, Metamorfozele lui
Ovidiu.
O temă fundamentală a piesei, reflectată și refractată întruna în elementele subordonate și
aruncând lumină și asupra identității grupărilor și personajelor este cea a dragostei, lucru cât se
poate de firesc într-o piesă considerată ,,comedia dragostei”, întocmai după cum Romeo și
Julieta e considerată ,,tragedia dragostei”.
Atunci când merg la teatru pentru a vedea o piesă de teatru, atât una cunoscută, inspirată
din opera marilor scriitori, cât și altele create de regizor, mă încearca alte sentimente. Din
momentul în care pășesc în sala mare a teatrului, am o senzație de bucurie pentru că am
onoarea și privilegiul de a vedea aceste piese de teatru, jucate de oameni concreți, care își iau
rolul în serios, pentru a oferi publicului spectator cea mai bună reprezentație. Deși iubesc cărțile
foarte mult, o punere în scenă a unei piese de teatru este mai directă, mai apreciată de publicul
larg și mai educativă.
De exemplu, la punerea în scenă a piesei de teatru a lui William Shakespeare-Visul unei
nopți de vară, am avut parte de momente minunate alături de actorii care au jucat în acea seară.
Când am citit opera acasă nu pot spune că am fost așa de impresionată, față de atunci
când am văzut actori interpretând acele roluri, dându-mi emoții puternice.M-au impresionat
decorul folosit, costumele actorilor, modul lor de interpretare, dar mai ales faptul că au intrat
adesea la unele scene din sală, că au știut cum să capteze atenția publicului, adresându-se lor
sau dând mâna cu ei. Ne-au făcut să ne simțim ca și cum am fi și noi pe scenă, având un rol
important lângă ei. În acel timp, am putut înțelege opera mai bine, am râs, ne-am simțit bine,
am petrecut un timp grozav, nu regretăm că am mers.
Concluzionând, o piesă de teatru pune în valoare mai bine opera, chiar dacă regizorul mai
adaugă sau mai elimină replici.Tot ceea ce hotărăște, este spre binele suprem, pentru ca piesa să
fie apreciată de către public dar și pentru a pune în valoare talentul actorilor.
Teatrul este poezia ce se desprinde din carte și devine omenească. (Federico Garcia
Lorca)

Bibliografie:

1. Shakespeare, W.-Opere complete, vol.3, Ed.Univers, București, 1984;

3
2. Brezianu, Andrei- Visul lui Shakespeare recitit de Peter Brook, în Translații, Ed.
Dacia, Cluj- Napoca, 1982;

3. Milea, Doinița-Curs opțional de literatura română, Galați, 2011.