LIDERUL POLITIC

Cunoașterea politică are un rol esențial iar dobândirea ei reclamă o pregătire de

specialitate din simplu motiv că gestiunea proceselor sociale complexe nu se mai poate
face ‘’dupa ureche’’ sau după promisiuni demagogice,în lipsa oricărei proiecții
cognitive ,deci constructive, asupra realității. Funcțiile explicative și prescriptive ale
științei politice se verifică și în cazul personalităților politice ; cunoașerea și propulsarea
candidațiilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societățile de suferințe și
consecințe imprevizibile dacă electoratul ar cunoaște mobilurle și interesele care îi
determină pe unii oameni să îmbrățișeze carierea politică.
Cunoașterea personalităților politice , adică a acelor cărora le delegăm soarta și
viitorul nostru, a constituit o preocupare veche a filosofiei politice și a științelor politice,
în general. Filosofia greacă a căutat să releve acele trăsături de caracter la oamenii
politici care,cultivate, să inhibe ispitele declanșate de prerogativele puterii; totodată, ea a
căutat să gasească acea formă de regim politic cara să pună cel mai bine în valoare
calitățile morale și intelectuale ale conducatorului de cetate sau a clasei conducătoare.
Atât Platon cât și Aristotel erau obsedați de posibilitatea năvălirii maselor pe scena vieții
politice. Fără să fie elitiști avant la letrre, cei doi mari gânditori ai lumii credeau , pe bună
dreptate, că tendința maselor de a intra în viața politică se datora nu înțelegerii de către
acestea a menirii superioare a politicului în ordinea Cetății ci erau prefigurarea unor
avantaje materiale sau de primirea de foloase necuvenite de pe urma acestei activități. Un
exemplu elocvent îl constituie tipologia regimurilor democratice. Primele două forme de
regimuri democratice presuăuneau existența unui cens(averi) oarecare; funcțiile se
obțineau fie prin tragere la sorți ,fie prin numire, avand în vedere principiul rotatiei; în
orice caz ,ele nu erau retribuite. A treia și a patra formă de regim democratic nu mai
condiționau ocuparea unei funcții publice de poesesia unei propietăți. Faptul că funcțiile
erau retribuite și ocuparea lor necondiționată de criterii speciale a dus la o îmbulzeală a
celor interesati, mai putin interesați de calitățile necesare îndeplinirii acestor funcții cât de
avantajele personale posibil de a fi obținute de pe urma exercitării lor. Astfel a aparut
demagogia ca promisiuni fără fundament, considerat de Aristotel cel mai rău dintre
regimuri și consecințe ei în viața publică –sinecurile. Nu întâmplător forma de regim
politic preferată de Aristotel este politeia-o combinație dintre artsoctrație și democrație.
Ca și strălucitul său dascălul și predecesor-Platon-Aristotel a intuit rolul temperamentului
și caracterul în formarea și fizionomia personalității politice, atunci cand se referă la
influența humorilor în procesul cognițtiei. Mecanismele de inhibare a impulsurilor
biologice se realizează prin educație și măsura eficienței acestora se vede în viața socială
prin participarea la treburile Cetății, iar discernamantul intelectual al cetățeanului se
verifică cel mai bine prin categoria propietății și prin oikonomika, adică prin capacitatea
de a oferi familiei sale bunurile necesare existenței.
Când o comunitate politică acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza
codurilor de perfomanță și a valorilor proiectate în lideri . Aceste valori influențează
regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la
aceste constrângeri prin didferite modalități de acțiune, dar asteptările electoratului impun
comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze.
 Atributele sociale ale unui lider sunt acele calități și perfomanțe pe care el le
realizează cu ajutorul codului de autoritate al comunității, adică expectativele normative
la care o comunitate politică obligă conducerea ei. Atributele personalității sunt acele
calități care derivă din imaginea despre sine a liderului și din modul în care comunitatea
politică interpretează această imagine. În practică, aceste atribute sunt independente. Se
poate întâmpla ca unii politicieni cu o imagine mai proastă sau mai corupți sa predomine.
Contextul politic și mediul în care liderii acționează pot determina astfel de combinații.
Se cunosc numeroase
cazuri când un participant la manifestaþiile studenþeºti sau la grevele muncitoreºti
îºi descoperã brusc vocaþia de lider. Pe mãsurã ce politicul se profesionalizeazã, la
începutul secolului al XX-lea, bazinul privilegiat din care se recruta clasa politicã
ºi anume absolvenþii facultãþilor de drept sau familiile cu tradiþie se îngusteazã ºi
noi categorii umane se dedicã acestei activitãþi. Înfiinþarea facultãþilor de ºtiinþe
politice rãspundea astfel unei necesitãþi de personal politic ºi birocratic pe care procesele
de modernizare politicã ºi economicã o reclamau. ªtiinþele guvernãrii, adicã
specializarea în politici sectoriale, au apãrut din necesitatea gestionãrii unor procese
politice, economice ºi sociale din ce în ce mai complexe în societãþile moderne.
Accentul este pus pe eficienþa actului de guvernare ºi nu pe jocul politic în sine.
Doctrina tehnocraticã, de exemplu, propune înlocuirea parlamentelor, a acestor „mori
de mãcinat palavre“, cum le numea James Burnham în 1940 în Era organizatorilor,
cu elite tehnice. Fiecare birou prevãzut cu computere ar urma sã reprezinte un
minister. Competenþa profesionalã devine, printre multe altele, un criteriu decisiv
pentru selecþia actualã a liderilor politici. Mulþi prim-miniºtri din zilele noastre, ºefi
de stat sau preºedinþi de parlamente sunt creatori de doctrine, ºefi de ºcoalã, speciali
ºti renumiþi în ºtiinþele economice sau juridice care au realizat în actul conducerii
acea sintezã dintre techné ºi epistemé, dintre arta ºi ºtiinþa politicã.
Politica se profesionalizeazã ºi se instituþionalizeazã în acelaºi timp. La sfârºitul
secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX în parlamente ponderea deputaþilor
ºi senatorilor instruiþi începe sã devinã evidentã, paralel cu extinderea votului universal
ºi cu reprezentarea noilor grupuri în arena supremã a puterii politice. Liberalismul,
triumfãtor pânã în primul rãzboi mondial în istoria politicã ºi economicã a
Europei, va lãsa loc puterii personalizate din cadrul regimurilor totalitare.
Deputaþii socialiºti ºi cei liberali din secolul al XIX-lea, mulþi dintre ei autodidacþi,
vor fi înlocuiþi de reprezentanþii profesiilor liberale: doctori, juriºti, economi
ºti, ofiþeri, profesori etc. De fapt, la începutul secolului XX, personalul politic ºi
clasa politicã erau recrutate în primul rând din profesiile juridice: avocaþi, magistraþi,
procurori, adicã titularii funcþiilor din administraþia publicã centralã ºi din
cadrul puterii de stat.
Un alt factor care explicã îmbrãþiºarea carierei politice este teoria vocaþiei. Un
student participant la un miting de protest împotriva autoritãþilor are brusc revelaþia
talentelor sale de conducãtor. El simte cã poate fi un bun organizator ºi lider de
opinie, deci cã poate fi mult mai eficient decât liderii actuali, anchilozaþi în rutinã
ºi dogmatisme. Dacã în timpul unor demonstraþii de protest împotriva disponibilizãrilor
ºi lichidãrii unei întreprinderi, primul muncitor care iese pe poartã spunândule
celorlalþi: „Dupã mine, fraþilor!“ ºi îi îndeamnã sã blocheze circulaþia pe un drum
naþional, are toate ºansele sã devinã lider sindical. Membrii grupului îl urmeazã
pentru cã are iniþiativã: cauza lui este ºi cauza lor: simt cã nu le trãdeazã interesele,
faþã de ceilalþi lideri sindicali.

Personalitate ºi character

personalitatea politicã nu este nici produsul vândut

prin tehnicile de marketing, nici personajul politic care îndeplineºte o funcþie
oarecare în instituþiile politice. Pentru a ajunge la o definiþie formalã a personalitãþii,
o metodã eficientã este aceea de a pleca de la premisele de bazã ale caracteristicilor
pe care ea le conþine. Consecvent cu aceste premise, psihologul american
Gordon Allport dã urmãtoarele definiþii personalitãþii: „configuraþia unicã pe care
Personalitatea politicã (liderul politic) 139
o ia în cursul istoriei unui individ ansamblul sistemelor responsabile de conduita
sa“1. Acelaºi autor, în operele de mai târziu, revine asupra acestei definiþii, aducându-
i un plus de claritate: „Personalitatea este organizarea dinamicã în individ a
sistemelor psihofizice care determinã ajustãrile sale particulare la mediul sãu“2.
Din definiþiile de mai sus, rezultã urmãtoarele caracteristici ale personalitãþii:
1. Personalitatea este unicã, specificã unui individ, chiar dacã el are trãsãturi comune
cu toþi ceilalþi; 2. Ea nu este numai o sumã, un ansamblu de funcþii, ci o
organizare, o integrare; o tendinþã integrativã care defineºte noþiunea de centru
organizator; 3. Personalitatea este temporalã, pentru cã este întotdeauna a unui
individ care trãieºte în istorie; 4. Nefiind nici stimul, nici reacþie exclusivã la un
mediu dat, personalitatea se prezintã ca o variabilã intermediarã, se afirmã ca un
stil, ca un comportament; 5. În fiecare individ datele genetice ºi elementele achiziþionate
interfereazã într-o manierã singularã, specificã propriei sale personalitãþi.
Interferenþa datelor înnãscute cu mediul în care evolueazã individul, acþiunea lor
comunã asupra acestuia formeazã o istorie complexã care este personalitatea3. Prin
urmare, pentru personologie, conceptul de personalitate este, în esenþã, istoric;
pentru el, personalitatea este istorie, niciodatã integral definitã, nici încheiatã. Ea
considerã cã problema „vieþii personale“ nu poate fi examinatã decât într-o perspectivã
evolutivã. De aceea, studiul personalitãþii va tinde la examinarea factorilor
dinamici ai conduitei, motivaþiilor, complexelor centrale, pe scurt, laturile
profunde ale individualitãþii.
Distincþia dintre personalitate ºi caracter are o importanþã deosebitã în studierea
tipurilor ºi tipologiilor de lideri politici. Aceastã distincþie trebuie afirmatã rãspicat,
deoarece se confundã adeseori personalitatea ºi caracterul. Astfel, pentru caracterologi,
caracterul este centrul personalitãþii, un invariant, o structurã fundamentalã
pe care se va grefa o „naturã“. Dacã pentru personologi caracterul nu este decât un
aspect al personalitãþii, aspectul sãu expresiv, pentru caracterologi personalitatea
este constituitã dintr-un ansamblu de trãsãturi fundamentale care, grupate, formeazã
tipuri într-un numãr finit în care poate fi încadrat orice individ.
Ca structurã psihicã a personalitãþii caracterul se bazeazã pe o calitate spiritualã
fundamentalã care îi determinã toate celelalte manifestãri. Diferitele înclinaþii au o
bazã anatomo-fiziologicã proprie, în sensul cã ele sunt doar laturi ale unei structuri
neuropsihice unitare. Caracterul este determinat în primul rând de sentimente ºi
voinþã, fãrã legãturã cu conþinutul ºi orientarea lor. Caracterul omului este alcãtuit
din însuºiri înnãscute ºi însuºiri dobândite ºi se formeazã sub influenþa vieþii ºi a
voinþei datoritã cãreia omul poate sã-ºi înfrâneze manifestãrile naturale ºi sã-ºi
dirijeze conduita. Caracterul exprimã fizionomia moralã a omului, convingerile ºi
principiile sale conducãtoare. Pentru caracter, esenþialã este capacitatea de inhibare
ºi blocare a impulsurilor ºi dorinþelor primare. Omul de caracter are o naturã integrã
ºi posedã capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament ºi starea fizicã a
omului sunt legãturi evidente.
Prin caracter Kretschmer înþelege „ansamblul tuturor posibilitãþilor de reacþie afectiva
voluntarã a omului, aºa cum s-au format ele în cursul întregii sale vieþi. Tipuri ºi
tipologii de lideri
Ceea ce este tipic reprezintã elementul general ºi esenþial dintr-o serie de procese,
evenimente sau relaþii. Prin expresia „tipul personalitãþii“ înþelegem totalitatea
trãsãturilor ei distinctive stabile, caracteristice pentru un grup întreg de oameni care
desfãºoarã una ºi aceeaºi activitate. Astfel, putem vorbi despre tipuri profesionale,
ºtiinþifice, militare, religioase, artistice de personalitate. Tipurile pot fi sistematizate,
pentru cã, oricât de variate ar fi, ele nu sunt atât de complexe ca individualitatea
unei personalitãþi. Fiecare lider reprezintã un individ nerepetabil; totodatã, însã, el
poartã în sine un element tipic. Cu toate cã individualitatea personalitãþii se formeazã
în tot cursul vieþii ºi fiecare conducãtor este original ca personalitate, în acelaºi
timp el este ºi reprezentantul unui anumit tip de personalitate ºi în activitatea sa dezvãluie
un anumit comportament sau stil de conducere.
Clasificãrile sunt importante nu numai pentru teorie (a clasifica înseamnã a stabili
conexiuni logice) dar ºi pentru viaþa politicã, deoarece ele oferã posibilitatea de a se
orienta în realitatea complexã, de a încadra în concept (un tip anumit) fenomenul
concret ºi, implicit, de a înþelege esenþa lui. Pe de altã parte, trebuie sã fim conºtienþi
cã orice clasificare este limitatã ºi se modificã în timp, datoritã proceselor de cunoaº-
tere. Oricât ar fi de perfecþionatã o clasificare ºtiinþificã, ea nu poate sã scoatã în
evidenþã toate tipurile posibile ºi variaþiile lor. Clasificãrile simplificã fenomenele,
lãsând la o parte tot ce este întâmplãtor, secundar, individual. De aceea, numai o
combinatoricã a mai multor criterii ºi tehnici de tipologizare ne poate permite sã
percepem bogãþia tipului de lider, determinãrile ºi caracteristicile sale complexe.
A. Primul criteriu de tipologizare a liderilor politici îmbinã dimensiunea ideologicã
ºi stilul de conducere. S-a bãtut monedã pânã la saþietate pe urmãtoarea
tipologie, un adevãrat ideal-tip weberian: 1. liderul liberal; 2. liderul democratic; 3.
liderul autoritar; 4. liderul dictatorial (totalitar). Aceastã tipologie a fost mult
amplificatã în zilele noastre de teoriile leadership-ului din managementul organizaþiilor
de peste ocean. Utilitatea acestei tipologii constã în surprinderea anumitor
valori formative ale stilului de conducere. Stilul de conducere este determinat de
mai mulþi factori: calitãþile morale ºi intelectuale ale liderului, particularitãþile lui
psihologice,
înþelegerea rolului sãu ca ºi de factorii social-istorici care interacþioneazã
la un moment dat cu mediul politic. Asupra stilului conducerii se repercuteazã
întreaga personalitate, orientãrile ºi relaþiile ei ºi, îndeosebi, caracterul ei.
Personalitatea politicã (liderul politic) 143
1. Liderul liberal
Caracteristica stilului de conducere liberal este principiul „neamestecului“, concepþia
„lasã lucrurile sã meargã de la sine“. El se mai caracterizeazã prin spontaneitate
ºi improvizaþie, prin intenþia de a se sustrage rãspunderii iar în anumite cazuri
printr-un subiectivism exagerat, prin precauþie ºi teamã. Acest stil de conducere are drept
consecinþe lipsa de organizare ºi reglementare, dispariþia rãspunderii. O parte
a colaboratorilor sunt foarte încãrcaþi, alþii „taie frunza la câini“. Atmosfera se
deterioreazã ºi-i favorizeazã pe cei lipsiþi de talent ºi de principii, pe carieriºti ºi
linguºitori. Interesele materiale devin predominante; relaþiile umane se deterioreazã;
mai devreme sau mai târziu iau proporþii calomnia, intrigile, spiritul de gaºcã. Apar
„bisericuþe“, adicã fracþiuni care urmãresc sã câºtige simpatia ºefului sau o poziþie
predominantã pe lângã el pentru a-ºi promova interesele personale. Un astfel de
conducãtor se înconjoarã de favoriþi care devin sursa sa exclusivã de informare.
Aceºtia primesc adeseori recompense generoase pentru serviciile lor. Mai devreme
sau mai târziu, ei vor forma un fel de „cordon sanitar“ în jurul liderului care vor
filtra informaþiile despre care ºtiu cã ºefului îi face plãcere sã le audã.
2. Liderul democratic
Autoritatea liderului democratic nu provine atât din prerogativele funcþiei cât
din recunoaºterea valorii sale de cãtre subalterni. El impune un stil de conducere
colegial ºi consultativ. El promoveazã munca în echipã ºi ia decizii în urma consultãrii
membrilor echipei. Eficienþa acestui stil de conducere se confirmã în capacitatea de a
face faþã la noile provocãri ºi probleme complexe.
3. Liderul autoritar
Stilul de conducere al liderului autoritar se caracterizeazã prin faptul cã el ia, pe
cât posibil, toate deciziile de unul singur, planificã singur toate procesele ºi îi controleazã
pe toþi. Locþiitorii ºi colaboratorii conducãtorului sunt mai mult executanþi,
„ºuruburi“ în cadrul sistemului, „pioni“ care pot fi mutaþi dintr-un loc în altul. O altã
trãsãturã caracteristicã a acestui stil de conducere constã în dorinþa conducãtorului
de a rezolva totul prin instrucþiuni, având ca urmare directã extinderea birocraþiei,
dominaþia dosarelor, a concepþiei verba volant, scripta manent. Un astfel de stil
reduce activitatea creatoare a colaboratorilor; conducerea colegialã se deterioreazã;
eficienþa conducerii scade; lipsa de încredere în forþele proprii se accentueazã.
Uneori caracterul autoritar serveºte la camuflarea incompetenþei profesionale
sau incapacitãþii individului de a conduce. Nu existã o corelaþie explicitã între caracterul
autoritar ºi vreo altã însuºire psihicã a autoritãþii. Pot exista diferite combinaþii
ale însuºirilor care determinã personalitatea liderului.
Caracterul autoritar al liderului este deseori legat de particularitãþile voinþei ºi
temperamentului. Conducãtorii autoritari sunt în majoritatea cazurilor oameni dominatori,
care dau dovadã, de o mare dârzenie ºi perseverenþã. În acelaºi timp ei sunt
ambiþioºi ºi au un sentiment exagerat al prestigiului. Printre cei autoritari se gãsesc
oameni colerici „nestãviliþi“, oameni neechilibraþi, impulsivi, înclinaþi spre pasiune
ºi subiectivism în aprecieri. Observaþiile aratã cã asemenea oameni, mai ales când sunt
iritaþi, nu acceptã obiecþii, observaþii, ci înclinã spre o purtare agresivã. Printre
conducãtorii autoritari, majoritatea sunt oameni colerici. Totuºi, din aceasta nu se
poate desprinde concluzia cã reprezentanþi ai altor tipuri de temperament nu pot fi
autoritari.
4. Liderul dictatorial (totalitar)
Caracteristica principalã a acestei categorii de lideri este neîncrederea funciarã
în oameni, dispreþul faþã de ei. Însãºi modalitatea de selecþie a elitelor politice în
regimurile totalitare îi predispune pe liderii acestora la un anumit stil de conducere.
Structura de cadre a partidului unic din regimurile dictatoriale favorizeazã, prin
vectori ideologici specifici, propulsarea liderilor în poziþia supremã de comandã.
Partidul se substituie statului, iar liderul se substituie partidului. Toate mecanismele
decizionale sunt concentrate în mâinile unei singure persoane: „liderul charismatic“,
„liderul infailibil“; „dascãlul proletariatului“; „conducãtorul iubit“. Elementele de
populism ºi cultul personalitãþii care apar, ca urmare a unei asemenea concentrãri
de putere, marcheazã stilul de conducere. Liderul totalitar este în ipostaza unui „lup
singuratic“. El nu comunicã nici celor mai apropiaþi colaboratori intenþiile sale; deciziile
sale sunt concomitent comunicate ºi imperative. Orice îndrãznealã de a le
contesta se plãteºte scump. Stilul colegial sau consultativ în mecanismul de elaborare
a deciziilor este de neconceput. Structurile de conducere ale statului au datoria doar
sã aprobe ºi sã implementeze în viaþa social-politicã deciziile liderului. Acest stil de
conducere are douã consecinþe contradictorii: fiecare subaltern umil „îºi varsã
nãduful“ în teritoriu unde devine un zbir, întrecându-l chiar pe liderul de la Centru:
blocarea oricãrei creativitãþi a structurilor subalterne, în aºteptarea verdictului dat
de lider, chiar ºi în probleme minore. Pe de altã parte, acest stil de conducere
amplificã autismul liderului, îl predispune la o izolare totalã faþã de realitate ºi, în
cele din urmã, predispune la apariþia fenomenelor de paranoia ºi schizofrenie, ca
urmare a lipsei de comunicare ºi a invadãrii proceselor gândirii cu proiecþia
personalizatã despre realitate.
B. Tipologiile care îmbinã criteriul ideologic cu cel psihologic oferã un plus de
precizie în înþelegerea personalitãþii liderilor.

Barack Hussein Obama II n. 4 august 1961, Honolulu, Hawaii, fiul lui Barack
Hussein Obama, Sr.—născut în provincia kenyană Nyanza, de etnie luo—şi al lui Ann
Dunham—născută în Wichita, Kansas[3]) este al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite
(primul afro-american ales în această funcţie), în urma alegerilor prezidenţiale din 4
noiembrie 2008, alături de Joe Biden ca vicepreşedinte). A fost învestit în funcţie la 20
ianuarie 2009 şi l-a înlocuit pe predecesorul său George W. Bush.

Senator la nivel de stat federal, 1997–2004

Obama a fost ales ca membru al Senatului statului Illinois în 1996, succedându-i în

funcţie lui Alice Palmer ca senator din partea colegiului 13 din Illinois, care la acea
vreme era compus din cartierele de sud din Chicago de la Hyde Park-Kenwood înspre sud
până la South Shore şi înspre vest până la Chicago Lawn. După ce a fost ales, Obama a
obţinut suportul ambelor partide importante pentru legi care reformau codurile de etică şi
legislaţia sistemului sanitar. A susţinut o lege care mărea deducerile pentru angajaţii cu
salarii mici, a negociat reforma protecţiei sociale, şi a promovat creşterea subvenţiilor
pentru creşterea copiilor. În 2001, din funcţia de copreşedinte al Joint Committee on
Administrative Rules, Obama a susţinut propunerile guvernatorului republican Ryan
pentru reglementarea plăţilor împrumuturilor cu scopul de a evita scoaterea la vânzare a
proprietăţilor ipotecate.

Obama a fost reales în senatul statului Illinois în 1998 şi în 2002. În 2000, a pierdut
alegerile primare din cadrul Partidului Democrat pentru Camera Reprezentanţilor în faţa
lui Bobby Rush, care era atunci la al patrulea mandat. În ianuarie 2003, Obama a devenit
preşedinte al Comisiei pentru Sănătate şi Servicii Umane a Senatului statului Illinois,
după ce democraţii au devenit majoritari pentru prima oară după 10 ani.[39] A susţinut
adoptarea în unanimitate a legilor de monitorizare a discriminărilor rasiale, cerând poliţiei
să înregistreze rasa şoferilor pe care îi aresta, şi a legilor care au făcut din Illinois primul
stat în care a devenit obligatorie înregistrarea video a interogatoriilor în cazurile de
omucidere.[34][40] În timpul campaniei pentru alegerile generale din 2004 pentru Senatul
Statelor Unite, reprezentanţii poliţiei l-au lăudat pe Obama pentru implicarea activă în
organizaţiile poliţiei prin reformele adoptate în domeniul aplicării pedepsei capitale.[41]
Obama a demisionat din Senatul Illinois în noiembrie 2004 în urma alegerii sale în
Senatul Statelor Unite.[42]

Campanie pentru Senat. La jumătatea lui 2002, Obama a început să se gândească

la o candidatură pentru Senatul federal; şi-a asigurat sfatul consultantului politic David
Axelrod în acea toamnă şi şi-a anunţat candidatura în ianuarie 2003.[43] Deciziile
senatorului republican Peter Fitzgerald şi ale predecesorului său democrat Carol Moseley
Braun de a nu mai candida au deschis alegeri primare în cadrul celor două partide, la care
au participat cincisprezece candidaţi.[44] Candidatura lui Obama a fost susţinută de
campania publicitară a lui Axelrod cu imagini ale răposatului primar al oraşului Chicago
Harold Washington şi de susţinerea fiicei lui Paul Simon, fostul senator de Illinois.[45] A
primit peste 52% din voturi în alegerile primare din martie 2004, cu 29 de procente peste
cel mai apropiat contracandidat democrat.[46]

Adversarul aşteptat al lui Obama la alegerile generale, câştigătorul alegerilor primare din
tabăra republicană, Jack Ryan, s-a retras din cursă în iunie 2004.[47] n august 2004, la
două luni după retragerea lui Ryan şi la mai puţin de trei luni înainte de alegeri, Alan
Keyes a acceptat nominalizarea Partidului Republican din statul Illinois la candidatură în
locul lui Ryan.[51] Rezident al statului Maryland, Keyes şi-a stabilit legal reşedinţa în
Illinois odată cu nominalizarea.[52] În alegerile generale din noiembrie 2004, Obama a
primit 70% din voturi, faţă de doar 27% obţinute de Keyes, obţinând astfel cea mai
detaşată victorie în alegerile senatoriale din istoria statului Illinois.[53]

Mandatul de senator, din 2005

Obama a depus jurământul ca senator la 4 ianuarie 2005.[54] Obama a fost al cincilea

senator de origine afro-americană din istoria SUA, şi al treilea ales prin vot popular.[55]
Este singurul senator membru al organizaţiei Congressional Black Caucus.[56] CQ Weekly,
o publicaţie neutră, l-a caracterizat ca un „democrat loial” pe baza analizei voturilor din
senat în perioada 2005–2007, iar National Journal l-a denumit „cel mai liberal” senator
pe baza unei evaluări a voturilor selecţionate în timpul anului 2007. În 2005 a fost al
şaisprezecelea în acest clasament, iar în 2006 a fost al zecelea.[57][58] În 2008, în
clasamentul Congress.org al celor mai puternici senatori, s-a clasat al unsprezecelea.[59]
La 13 noiembrie 2008, Obama şi-a anunţat demisia din Senat începând cu data de 16
noiembrie 2008, pentru a se concentra pe perioada de tranziţie prezidenţială.[60][61] Aceasta
i-a permis să evite conflictul între rolurile de preşedinte ales şi senator în cadrul sesiunii
de tranziţie a Senatului, conflict care nu a afectat niciun membru al Congresului de după
Warren Harding.[62]

Legi

Tom Coburn (senator republican de Oklahoma) şi Obama, iniţiatorii proiectului legislativ

denumit Legea Transparenţei Coburn–Obama discutând proiectul.[63]

Obama a votat pentru Legea Politicii Energetice din 2005 şi a fost coiniţiator al Legii
pentru o Americă Sigură şi pentru Imigraţie Ordonată.[64] În septembrie 2006, Obama a
susţinut o lege pe acelaşi subiect, denumită „Legea Gardului de Siguranţă” (în engleză
„The Secure Fence Act”).[65] Obama a introdus două iniţiative legislative care au ajuns
să-i poarte numele: Lugar–Obama, o extindere a conceptului „Reducerea Cooperativă a
Pericolului Nunn–Lugar” în domeniul armamentului convenţional,[66] şi Legea
Transparenţei Contabile a Finanţelor Federale Coburn–Obama, care a autorizat înfiinţarea
motorului de căutare USAspending.gov, pentru accesul uşor la informaţiile referitoare la
modul cum sunt cheltuite fondurile federale.[67] La 3 iunie 2008, senatorul Obama,
împreună cu senatorii Thomas R. Carper, Tom Coburn, şi John McCain, a introdus un
proiect de lege pentru completarea acesteia: Legea de Întărire a Transparenţei Contabile
în Finanţele Federale din 2008.[68]

Obama a iniţiat un proiect de lege care ar fi obligat proprietarii de centrale nucleare să

anunţe autorităţile locale şi statale în caz de scurgeri radioactive, dar proiectul a fost
respins în plenul Senatului după ce fusese anterior modificat mult în comisii.[69] În
decembrie 2006, preşedintele Bush a promulgat Legea pentru Promovarea Democraţiei,
Securităţii şi Păcii în Republica Democrată Congo, prima lege federală iniţiată de Obama
care a intrat în vigoare.[70] În ianuarie 2007, Obama şi senatorul Feingold au introdus o
completare a Legii pentru Conducerea Cinstită şi Guvernarea Deschisă, completare ce
viza transportul cu avioanele corporaţiilor, completare promulgată în septembrie 2007.[71]
Obama a depus proiectele legislative ale Legii pentru Prevenirea Practicilor Confuziei şi
Intimidării Alegătorilor (în engleză Deceptive Practices and Voter Intimidation
Prevention Act), o propunere legislativă ce incrimina practicile de derutare a alegătorilor
la alegerile federale[72] şi a Legii pentru Dezescaladarea Războiului din Irak (în engleză
Iraq War De-Escalation Act) din 2007,[73], niciuna dintre cele două nefiind promulgată.

Comisii

Obama a făcut parte din comisiile Senatoriale pentru politică externă, mediu şi lucrări
publice, şi problemele veteranilor de război până în decembrie 2006.[80] În ianuarie 2007,
a ieşit din comisia pentru mediu şi lucrări publice, primind funcţii suplimentare în
comisia pentru sănătate, educaţie, muncă şi pensii şi în comisia pentru securitatea statului
şi afaceri guvernamentale.[81] A devenit, de asemenea, preşedinte al subcomisiei
senatoriale pentru afaceri europene.[82] Ca membru al comisiei de politică externă, Obama
a efectuat vizite oficiale în Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa. S-a
întâlnit cu Mahmoud Abbas înainte ca acesta să devină preşedinte al Autorităţii
Palestiniene, şi a ţinut un discurs la Universitatea din Nairobi în care a condamnat
coprupţia din cadrul guvernului kenyan.

Campania prezidenţială din 2008

La 10 februarie 2007, Obama şi-a anunţat candidatura la funcţia de Preşedinte al Statelor

Unite în faţa clădirii capitoliului din Springfield, Illinois.[87][88] Alegerea locului a fost
simbolică, deoarece acolo şi-a ţinut Abraham Lincoln celebrul discurs „House Divided”
în 1858.[89] De-a lungul campaniei, Obama a pus accent pe problema războiului din Irak,
pe creşterea independenţei energetice, şi pe furnizarea de servicii medicale pentru toţi, la
un moment dat identificând acestea ca fiind principalele sale priorităţi.[90] Campania lui
Obama a strâns 58 de milioane de dolari în prima jumătate a lui 2007, din care micile
donaţii de mai puţin de 200 de dolari au reprezentat 16,4 milioane. Cu suma de 58 de
milioane de dolari, a stabilit recordul de fonduri strânse pentru o campanie prezidenţială
în primele şase luni ale anului calendaristic dinainte de alegeri. Printre candidaţii aprobaţi
de Convenţia Naţională Democrată din ianuarie 2008, Obama a fost la egalitate cu
Hillary Clinton la alegerile primare din New Hampshire şi a câştigat mai mulţi delegaţi
decât Clinton în Iowa, Nevada şi Carolina de Sud. În ziua denumită Super Tuesday, a
câştigat cu 20 mai mulţi delegaţi decât Clinton.[94] A depăşit din nou recordurile de
fonduri pe primele două luni ale lui 2008, adunând peste 90 de milioane de dolari pentru
alegerile primare, faţă de doar 45 de milioane cât a strâns Clinton.[95] După Super
Tuesday, Obama a câştigat restul de alegeri primare din februarie.[96] Obama şi Clinton şi-
au împărţit delegaţii şi statele aproximativ egal în alegerile din 4 martie din Vermont,
Texas, Ohio, şi Rhode Island; Obama a încheiat luna câştigând în Wyoming şi
Mississippi.[97] La 4 noiembrie 2008, Barack Obama l-a învins pe John McCain în
alegerile generale, cu 365 electori faţă de 173 cât a obţinut McCain.[118] şi a devenit
primul afro-american ales preşedinte al Statelor Unite.[119][120][121][122] În discursul de după
anunţarea rezultatelor, discurs ţinut în faţa a sute de mii de susţinători adunaţi la Chicago,
Obama a afirmat că „schimbarea a sosit în America”.[123] Evocând discursul lui Martin
Luther King „I've Been to the Mountaintop”, el a spus: „Drumul înainte va fi lung.
Urcuşul va fi greu. S-ar putea să nu ajungem la capăt într-un an, nici măcar într-un singur
mandat. Dar, America, niciodată nu am fost mai plin de speranţă că vom ajunge acolo.”

Viziunea politică

Obama în campanie în Pennsylvania, în octombrie 2008.

Obama a fost de la început un adversar al politicilor administraţiei Bush în Irak.[161] La 2

octombrie 2002, ziua în care preşedintele George W. Bush şi Congresul au căzut de acord
asupra rezoluţiei comune care a autorizat invadarea Irakului,[162] Obama s-a adresat
primului mare miting anti-război din Chicago din Clădirea federală Kluczynski,[163] luând
poziţie împotriva războiului.[164][165] La 16 martie 2003, ziua în care preşedintele Bush a
dat ultimatumul de 48 de ore lui Saddam Hussein în care îi cerea să părăsească Irakul
înainte de venirea trupelor americane,[166] Obama a vorbit la cea mai mare adunare anti-
război din Chicago în Centrul Richard J. Daley şi a spus mulţimii că „nu este prea târziu”
pentru a opri războiul.[167]

Obama a declarat că dacă va fi ales, va face reduceri bugetare de ordinul zecilor de

miliarde de dolari, va înceta investiţiile în sisteme defensive antirachetă „netestate”, se va
opune înarmării spaţiului cosmic, „va încetini dezvoltarea Future Combat Systems”, şi va
încerca să elimine toate armele nucleare. Obama susţine încetarea dezvoltării de noi arme
nucleare, reducând arsenalul nuclear american, încercând o interdicţie globală asupra
producţiei de material fisionabil, şi încercând să negocieze cu Rusia pentru a reduce
nivelul de alertă privind rachetele balistice intercontinentale.[168]

În noiembrie 2006, Obama a cerut o retragere gradată a trupelor americane din Irak şi
deschiderea dialogului diplomatic cu Siria şi Iran.[169] Într-un discurs din martie 2007 în
faţa AIPAC, un grup de lobby proisraelian, a spus că principalul mod de a preveni
dezvoltarea armelor nucleare de către Iran îl conetituie discuţiile şi diplomaţia,
neeliminând însă nici posibilitatea acţiunilor militare.[170] Obama a indicat că nu s-ar
angaja în diplomaţie prezidenţială directă cu Iranul fără precondiţii.[171][172][173] Detaliindu-
şi strategia de luptă împotriva terorismului global, în august 2007, Obama a spus că „a
fost o mare greşeală lipsa de acţiune” împotriva unei întâlniri din 2005 a liderilor al-
Qaeda care serviciile de informaţii ale SUA confirmaseră că va avea loc în Zonele
Tribale Administrate Federal din Pakistan. El a spus că, în calitate de preşedinte, nu va
pierde o ocazie similară, chiar şi fără suportul guvernului pakistanez.[174]

Într-un editorial din decembrie 2005, publicat în Washington Post, şi la mitingul Salvaţi
Darfurul din aprilie 2006, Obama a cerut acţiuni mai ferme pentru oprirea genocidului
din regiunea Darfur din Sudan.[175] El şi-a retras o investiţie de 180.000 în acţiuni ale
companiilor legate de Sudan, şi a cerut retragerea investiţiilor din companiile care
desfăşurau afaceri în Iran.[176] În numărul din iulie-august 2007 al revistei Foreign Affairs,
Obama a făcut apel pentru o politică externă mai deschisă după războiul din Irak şi pentru
reînnoirea conducerii militare, diplomatice şi morale a lumii de către SUA. Spunând „nu
putem nici să ne retragem din lume, nici să încercăm să o forţăm să ni se supună”, a cerut
americanilor să „conducă lumea, prin fapte şi prin exemplu”.[177]

În problemele economice, în aprilie 2005, a luat apărarea politicilor sociale New Deal ale
lui Franklin D. Roosevelt şi s-a opus propunerilor republicane de înfiinţare de conturi
private pentru protecţia socială.[178] După Uraganul Katrina, Obama a luat poziţie
împotriva indiferenţei guvernului în faţa creşterii diferenţelor economice între clasele
sociale, cerând atât partidelor politice să acţioneze pentru restaurarea plasei de sigurnaţă
socială pentru săraci.[179] La scurt timp după ce şi-a anunţat candidatura la preşedinţie,
Obama a spus că susţine asistenţa medicală universală în Statele Unite.[180] Obama
propune plata profesorilor prin sisteme tradiţionale ce se bazează pe evaluarea
performanţelor, asigurând sindicatele că schimbările vor fi efectuate prin procedee de
negocieri colective.[181]
Obama vorbind la un miting din Conway, Carolina de Sud.[182]

În septembrie 2007, a acuzat grupurile de interese pentru distorsionarea codului fiscal

american.[183] Planul său ar elimina taxele pentru pensionarii cu venituri mai mici de
50.000 de dolari pe an, ar elimina reducerile de taxe pentru cei care câştigă peste 250.000
de dolari pe an, precum şi reducerile de taxe pe dividende şi pe profit,[184] ar elimina
portiţele de evitare a plăţii taxelor de către corporaţii, ar ridica pragul pentru impunerea
taxelor de protecţie socială, ar restricţiona accesul la paradisurile fiscale de peste hotare,
şi ar simplifica procedeele de cereri de returnări de taxe prin precompletarea informaţiilor
salariale şi bancare deja colectate de către IRS.[185] La anunţarea programului de
guvernare în domeniul energetic, în octombrie 2007, Obama a propus un sistem de
licitaţii pentru restricţionarea emisiilor de carbon şi un program de investiţii pe zece ani
în noi surse de energie pentru reducerea dependenţei SUA de importurile de petrol.[186]
Obama a propus ca toate creditele de poluare să fie scoase la licitaţie, fără continuarea
aplicării regulilor vechi pentru companiile de petrol şi gaze, iar ca venitul obţinut să fie
cheltuit pe dezvoltarea energetică şi pe costurile tranziţiei economice.[187]

Obama a încurajat democraţii să se apropie de evanghelici şi de alte grupuri religioase.[188]

În decembrie 2006, s-a alăturat senatorului Sam Brownback (republican, din Kansas) la
Summitul Global pe tema SIDA şi Biserica organizat de liderii religioşi Kay şi Rick
Warren.[189] Împreună cu Warren şi Brownback, Obama şi-a făcut un test HIV, aşa cum a
făcut şi în Kenya cu mai puţin de patru luni înainte.[190] A încurajat pe „alte persoane
publice să facă la fel” şi să nu le fie ruşine.[191] Înaintea conferinţei, optsprezece grupuri
antiavort au publicat o scrisoare deschisă în care au afirmat, cu referire la susţinerea de
către Obama a avortului legal: „În cei mai puternici termeni cu putinţă, ne opunem
deciziei lui Rick Warren' de a ignora atitudinea evidentă pro-moarte a senatorului Obama
şi de a-l invita la Biserica din Saddleback”.[192] Adresându-se a peste 8.000 de membrii ai
Bisericii Unite a lui Hristos în iunie 2007, Obama a contestat „aşa-numiţii lideri ai dreptei
creştine” pentru că sunt „mult prea dornici să exploateze ceea ce ne desparte”.[193]

O metodă pe care o folosesc analiştii politici pentru a măsura ideologia politică este
compararea ratingurilor anuale ale Americans for Democratic Action (ADA) cu cele ale
American Conservative Union (ACU).[194] Pe baza anilor în care a făcut parte din
Congres, Obama are o medie de conservatoarism de 7.67% din partea ACU,[195] şi una de
liberalism de 90% din partea ADA.

Articol: Barack Obama si Ban Ki-moon - cei mai de incredere

lideri politici

30.06.2009

Secretarul General al Natiunilor Unite, Ban Ki-moon, se afla plasat in top mult mai bine
decat alti lideri mondiali care sunt sefi de stat. Evaluarea sa este in general pozitiva in
tarile care au participat la sondaj, in medie el castigand 35-40% din increderea celor
intervievati. Astfel, daca Secretarul General al ONU este apreciat de 11 natiuni, 7 nu ii
acorda incredere, iar 2 sunt divizate. Aceste scoruri il plaseaza pe locul doi printre
liderii studiati, imediat dupa Obama si putin inaintea Angelei Merkel.

Barack Obama, presedintele Statelor Unite ale Americii, a castigat increderea publicului
din intreaga lume – inspirand mai multa incredere decat orice alt lider politic potrivit unui
nou sodaj efectuat in 20 de tari de WorldPublicOpinion.org. Presedintele iranian
Mahmoud Ahmadinejad si prim ministrul rus Vladimir Putin au castigat de asemenea cea
mai putina incredere a populatiei lumii.
WorldPublicOpinion.org este un proiect colaborativ de cercetare condus de Programul de
Atitudine Politica Internationala (PIPA) din cadrul Universitatii din Maryland. Sondajul,
realizat in perioada 4 aprilie – 12 iunie 2009 pe un esantion de 19.224 de persoane din
tari ce reprezinta 62% din populatia planetei, masoara nivelul de incredere al oamenilor
in liderii mondiali. Tarile participante la sondaj au fost: China, India, Statele Unite,
Indonezia, Nigeria, Pakistan, Rusia, Mexic, Germania, Marea Britanie, Franta, Polonia,
Azerbaidjan, Ucraina, Kenia, Egipt, Turcia, Irak, teritoriile Palestiniene si Coreeea de
Sud, dar si Hong Kong, Macau si Taiwan. Marja de eroare este de +/- 3% - 4 %.
Niciun alt lider nu a inregistrat o medie de peste 40% a increderii oamenilor decat Barack
Obama care a acumulat in medie 61% din voturile oamenilor, acestia apreciind ca va lua
deciziile potrivite in politica externa. Obama a devenit presedinte in ianuarie 2009, cu
aproximativ patru luni inaintea derularii sondajului. Campania sa electorala, urmarita de
mass-media in intreaga lume, s-a prezentat ca o respingere a multor politici nepopulare
lansate de predecesorul sau, George W. Bush.
Diferite majoritati din 13 state interogate, plus SUA, au incredere in Obama. Acestea
includ toate tarile europene, cele 2 tari africane si majoritatea statelor asiatice. De
asemenea, 70% dintre americani si-au exprimat increderea in Obama. Cu toate acestea,
oamenii din cea mai mare parte a statelor majoritar-musulmane nu au incredere in
presedintele american.
Cresterea substantiala se inregistreaza printre aliatii traditionali ai SUA, indepartati de
politicile administratiei Bush (Marea Britanie, Franta, Coreea de Sud) si printre statele
din Orientul Mijlociu in care prezenta Statelor Unite ramane destul de scazuta.

Imaginea presedintelui Mahmoud Ahmadinejad este predominant negativa. La nivel

global, in medie, doar 28% din populatie are incredere in el – acesta fiind cel mai scazut
procent inregistrat vreodata la nivel mondial. Repondentii din 14 tari au o parere negativa
la adresa liderului. De mentionat ca aceste sondaje au fost efectuate inainte de alegerile
prezidentiale iraniene din 12 iunie.
Pareri pozitive apar in mare parte in tarile islamice. De asemenea, India si China il sustin
intr-o masura relativ mare, dar ambele tari au relatii mai bune si legaturi comerciale mai
puternice cu Iranul decat cu majoritatea statelor vest europene si SUA.

Vladimir Putin, acum prim-ministru al Rusiei, este un lider extrem de popular pe

teritoriul statului rus (82% dintre rusi au incredere in el), dar marea majoritate a
evaluarilor externe i-au adus calificative negative. In medie, dintre statele interogate, 34
de procente sunt in favoarea lui Vladimir Putin. 50% dintre cei intervievati nu il sustin,
acesta fiind scorul negativ cel mai ridicat al oricarui lider mondial. In timp ce doar 5 state
au incredre in el, 14 nu au.
Totusi majoritati clare din India (65%) si China (64%) au incredere in Putin. Mai mult, in
China acesta se bucura de mai multa incredere decat Obama (64% vs. 55%), desi India
acorda mai multa incredere presedintelui american. Publicul din Ucraina, tara a carui
presedinte liberal Yushchenko s-a aflat in relatii tensionate cu Kremlinul, isi exprima de
asemenea suportul fata de presedintele rus (57%).

Increderea publicului in presedintele Hu Jintao al Chinei e reprezentata in lume printr-o

imagine mixta. In majoritatea statelor din vest – incluzand Europa, SUA si Mexic –
presedintele Hu se bucura de putina incredere din partea publicului. Cu toate acestea, in
Asia, publicul interogat din majoritatea statelor si-a exprimat increderea in presedintele
chinez. De asemenea, Hu a primit votul de incredere al unor largi majoritati din Taiwan
(60%), Hong Kong (94%) si Macau (92%), dupa cum arata sondaje separate realizate in
aceste state. „Se pare ca la el acasa, presedintele Hu se foloseste foarte eficient de soft
power”, a declarat Stephen Weber.

Cancelarul german Angela Merkel se afla pe locul 2, dupa Presedintele Obama, in topul
sefilor de stat inclusi in sondaj, inspirand incredere pentru o medie de 40%, dar primind
votul negativ a 38% dintre subiecti. Din acestea, 9 natiuni au o parere pozitiva, 8 ii
acorda putina incredere, iar in 2 tari (Rusia si Statele Unite) parerile sunt divizate. In
majoritatea tarilor din Asia, Africa Subsahariana si Europa, increderea in cancelarul
german este mare, insa nu la fel se intampla in mare parte a popoarelor musulmane.

Secretarul General al Natiunilor Unite, Ban Ki-moon

se afla plasat in acest top mult mai bine decat alti
lideri mondiali care sunt sefi de stat

Evaluarea sa este in general pozitiva in tarile care au participat la sondaj, in medie el

castigand 35-40% din increderea celor intervievati. Astfel, daca Secretarul General al
ONU este apreciat de 11 natiuni, 7 nu ii acorda incredere, iar 2 sunt divizate. Aceste
scoruri il plaseaza pe locul doi printre liderii studiati, dupa Obama si putin inaintea
Angelei Merkel.

Ban Ki-moon este in mod deosebit apreciat in Africa (cu o majoritate larga in Kenia si
Nigeria – 70%, respectiv 69%) si Asia (in Coreea de Sud inregistrand un scor de 90%).
Exceptia este reprezentata de Indonezia, unde parerile sunt impartite.
In Europa de Vest, incluzand Marea Britanie, Germania si Franta, nivelul de incredere in
Ban Ki-moon este ridicat. Nu la fel se intampla in Polonia si Rusia, iar in Ucraina
scorurile sunt egale. Neincrederea in Secretarul General al ONU este generalizata in
Statele Unite (57%), si in unele tari din Orientul Mijlociu (Egipt, teritoriile Palestiniene si
Turcia).
Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy nu se bucura de la fel de multa incredere ca alti sefi
de stat din Europa, insa este cel care si-a imbunatatit cel mai mult imaginea: de la 30% in
2008 la 34% in 2009 in 14 dintre tarile participante la sondaj. In prima jumatate a anului
2008, Franta a detinut Presedintia Uniunii Europene, lucru ce a contribuit probabil la
cresterea nivelului de incredere al oamenilor din Statele Unite, Marea Britanie, Ucraina,
Nigeria si India. Cu toate acestea, exista o medie de 45% a parerilor exprimate care au
declarat ca nu au incredere in presedintele francez.
O exceptie in tendinta este reprezentanta de publicul chinez, a carui incredere in Nicolas
Sarkozy a scazut in 2009 fata de 2008, de la 42% la 23%. De mentionat este ca nu s-au
inregistrat declinuri similare in increderea exprimata de subiectii chinezi pentru nici un
alt lider din Europa de vest. O posibila explicatie sunt protestele legate de torta Olimpica
si politica fata de Tibet din Franta din aprilie 2008, precum si amenintarea presedintelui
Sarkozy de boicotare a Jocurilor Olimpice de la Beijing.

Rezultatele pentru primul ministru britanic Gordon Brown sunt asemanatoare cu cele ale
cancelarului Merkel, desi per total sunt ceva mai scazute. Media nivelului general de
incredere este 36%, iar cea a neincrederii de 45%. Astfel, premierul britanic se bucura de
increderea a 8 natiuni, inregistrand scoruri negative in 10 tari, in special in cele cu o
populatie majoritar musulmana (exceptie facand Azerbaijan), dar si in Franta, Polonia,
Rusia si Mexic.

Examinarea tendintelor in tarile participante la studiu atat in 2008, cat si in 2009, arata ca
majoritatea liderilor au inregistrat modificari foarte mici in ceea ce priveste media
scorurilor generale. De remarcat este ca noul presedinte american primeste scoruri extrem
de diferite fata de predecesorul sau. De asemenea, presedintele Sarkozy a inregistrat in
medie rezultate pozitive mai mari cu patru procente in 2009 fata de 2008, insa a scazut
drastic in ochii poporului chinez. Schimbarile privind media rezultatelor generale pentru
ceilalti lideri nu au fost mai mari de un procent.

Bibliografie:

1.Nicolae , Frigioiu.,Imaginea politica aliderilor si intituriilor politice,Bucuresti ,

Ed.comunicare.ro,2004

2. www.wikipedia.ro

3.www.onuinfo.ro