INTRODUCERE

Acest curs vine in prelungirea cursului de Stiinte Politice, pe de-o parte, si a celor de
Comunicare, Tehnici de comunicare, Jurnalism, Relatii Publice, pe de alta parte. Motivatia
prezentei acestui curs in programa specializării CRP e data de importanta acestui tip de
comunicare politică electorala pentru viata comunitatii si a țării, și de faptul ca comunicarea
electorală este un tip paradigmatic de comunicare, plecând de la care putem să înțelegem mai
bine și să stâpânim și alte specii înrudite ale comunicării: comunicarea publicitară, comunicarea
în administrație, comunicarea corporatistă, comunicarea în media, etc.

Care sunt trasaturile specifice ale discursului electoral?

Discursul electoral își are specificitatea sa prin aceea că:

 Are un caracter periodic și nu permanent, este strict circumscris în timp (deși

unii politicieni își continuă politica de imagine și în afara intervalului delimitat al
campaniei).
 Segmentul de populație căruia îi este destinat acest discurs este foarte larg
(întreaga populație cu drept de vot, dar și cei care urmează să voteze la
următoarele alegeri și se familiarizează cu scena politică)
 Deși este un tip de discurs publicitar, miza sa nu este una comercială, ci politică.
Miza socială este imensă, destinul comunității locale sau țării, de aici și larga
audiență și participare.
 Subiectul discursului electoral îl reprezintă persoana candidatului, iar ceea ce se
discuta, evaluează, compară sunt încrederea, competeneța, inteligența,
caracterul și bunele intenții ale acestuia

Nu există modele absolute pentru campanii de succes, nu există rețete de succes sau
scenarii prestabilite care să garanteze obținerea rezultatului dorit: câștigarea alegerilor. Putem
vorbi doar despre un îndrumar pentru cei implicați în organizarea unei campanii electorale,
pentru cei care doresc să facă o politică democratică. Campaniile electorale devin din ce în ce
mai complexe și de aceea este necesară pregătirea unor specialiști în acest domeniu. O
campanie nu trebuie să fie rezultatul unei improvizații, ci a unei strategii planificate, cosntruite
și bine chibzuite. Mulți candidați pierd nu pentru că adversarii lor au idei mai bune, ci pentru că
sunt mai eficienți și mai bine organizați.
 Campanii electorale democratice

Ce înseamnă democrație? Cum se reflectă ea în reglementarea alegerilor electorale?

Cadrul juridic trebuie să consființească faptul că fiecare candidat și fiecare partid politic
se bucură de dreptul la libertatea de expresie și libertatea de asociere și are acces la electorat și
că toate părțile interesate la alegeri au o șansă egală de succes.

Alegerile reprezintă o modalitate de a transpune voința generală a electoratului într-o

guvernare reprezentativă. Pentru a se atinge acest obiectiv, este necesar ca toate partidele și
toți candidații să-și poată mediatiza mesajele lor politice (problemele politice și soluțiile
propuse) în mod liber în timpul campaniei electorale. Perioada electorală trebuie clar definită și
ea începe după validarea nominalizărilor făcute de partide și candidați și trebuie să se
sfârșească cu o zi sau două înainte de alegeri.

Într-o democrație autentică, fiecare partid sau candidat trebuie să aibă acces egal la
mass-media de orice fel, clasică sau electronică. Niciun partid, și în special partidul de
guvernământ, nu va fi favorizat din punct de vedere financiar, mediatic, etc. printr-un acces mai
facil la resursele statului. Altminteri, egalitatea de șanse ar fi compromisă.

Niciun partid sau candidat nu are voie să folosească amenințări sau acte de violență la
adresa altui partid sau candidat, să incite pe altcineva la violență sau să limiteze libertatea
campaniei electorale.

Toate partidele sau candidații trebuie să înceteze activitățile de campanie electorală cu

una sau două zile înaintea votului, permițând astfel electoratului să cântărească opțiunile și să-
și exercite opțiunile liber, fără nicio presiune exterioară.

Cadrul legal ar trebui să prevadă un mecanism care să permită interacțiuni între

partidele și candidații aflați în competiție în timpul perioadei electorale (să poată formula
plângeri privind încălcarea regulilor iar neregulile să poată fi îndreptate/sancționate, să existe
organisme care să se ocupe de asta: Birou Electoral Central, Curtea Constituțională, etc.)
 1. IDENTITATEA ȘI IMAGINEA ORGANIZAȚIEI POLITICE

Identitatea este calea prin care orice organizație este este recunoscută și se diferențiază de
altele. Identitatea nu se referă doar la elemente exterioare, vizuale, ci se referă la toate căile
pe care organizația respectivă le alege pentru a se identifica pe sine în ochii publicului.

Exprimarea identității include judecăti de valoare precum: poate fi un partid politic activ dacă se
lamentează permanent? Poate fi un partid de dreapta dacă promovează măsuri de stânga?
Poate fi partid de masă dacă promovează interesele unei elite?

Identitatea nu trebuie schimbată în funcție de condițiile mediului politic și social. O construcție

este durabilă doar dacă e făcută cu migală și tenacitate.

Imaginea publică nu este ceea ce ne dorim noi să fim, ci ceea ce opinia publică a înțeles că
suntem. Ea nu e suma pliantelor, broșurilor, afișelor și aparițiilor în media, ci reprezentările
celorlalți, ale publicului despre noi.

Imaginea organizației există doar dacă este văzută și recunoscută de public. Ea trebuie să
transmită un mesaj unic, distinct care să comunice principalele atuuri și pozționare a
formațiunii pe scena politică. Imaginea este o sinteză globală a tot ceea ce se știe , bun sau rău,
tot ceea ce se gândește în legătură cu aceasta. De multe ori lumea reține aspectele cele mai
marcante, șocante pe care le-a perceput.

Imaginea partidului este reflectată atăt de misiunea pe care și-o asumă, cât și de persoanele
care fac parte din conducerea sa. Ea nu este doar rezultatul specialiștilor în comunicare, ci
ține în primul rând de coerența vorbelor și faptelor sale. Când un purtător de cuvânt al unui
partid critică primul ministru provenit din același partid, aceasta este o sinucidere politică ce
conduce la degradarea imaginii partidului.

O imagine bună se câștigă în timp și se poate pierde relativ repede. Imaginea publică trebuie
planificată iar odată consolidată, ea trebuie susținută zilnic prin tehnici ale comunicării politice,
astfel încăt organizația să devină un organism dinamic, conectat la nevoile cetățenilor.

Într-o campanie electorală, fiecare partid sau actor politic vine cu un capital de imagine
dobândit anterior. Altfel spus, fiecare partid are asociate anumite etichete care pot fi pozitive
sau negative .
TEHNICI DE CONSTRUCȚIE A IMAGINII

Un deficit de imagine poate conduce la pierderea alegerilor (situația cea mai nefericită), iar o
imagine bună poate simplifica strategia de campanie. Un candidat care are notorietate și o
imagine bună este mai ușor de pregătit pentru cursa electorală, un candidat cu imagine
negativă pleacă în cursă cu un handicap, dar care poate fi depășit prin muncă profesionistă.

În perioada preelectorală, partidul își definește în cadrul unui Congres (sau Convenție, Comitet
național, forul cel mai larg) noua ofertă politică. Candidații aleși trebuie să fie reprezentativi și
să aibă o largă susținere în circumscripția sau filiala locală. Din aceste reuniuni ale
reprezentanților, partidul va ieși cu un singur program, o singură ofertă ideologică, o singură
voce. Pentru imaginea partidului, orice conflict intern între nemulțumiți și câștigători va fi o
catastrofă. Conflictele interne trebuie eliminate. Un partid cu șanse de câștig va intra în
campanie cu o echipă unită, loială, credibilă.

Strategia de promovare a imaginii va conține următoarele etape:

 Evidențierea calităților fizice, morale și intelectuale ale candidatului

 Valorificarea pozitivă a defectelor candidatului
 Câștigarea notorietății candidatului
 Pregătirea relațiilor cu presa
 Confirmarea publică a identității construite
 Transferul de prestigiu, când e cazul

Calitățile fizice, morale și intelectuale trebuie promovate într-un mod strategic de către
profesioniștii comunicării politice. Aceste calități vor fi dezvăluite gradual, în timp, pentru a nu
se consuma toată muniția de la începutul campaniei electorale. Fiind un bun creștin, candidatul
nu se va duce în trecere la biserică, ci va participa la întreaga slujbă, de la început la sfârșit.

Ex. În campania din 1992, candidatulCDR la preșidenție Emil Constantinescu a fost sfătuit că ar fi
benefică raderea bărbii și a mustății pe motiv că poporul român nu ar fi obișnuit și nu ar agrea o
asemenea imagine. Alții s-au opus. În cele din urmă s-a ajuns la o soluție complementară,
construcția unei imagini care are înfățișare marelui domnitor român Alexandru Ioan Cuza și
continuă marile sale idealuri. Nu întâmplător campania din 1996 a început cu Declarația de la
Ruginoasa, locul de baștină a lui Cuza.

Valorificarea pozitivă a defectelor se referă la faptul că acestea nu vor fi ascunse publicului, ci

prezentate într-un cadru propice. Spre ex, dacă un lider este acuzat că este afemeiat, el va veni
la întâlnirile electorale cu soția, dacă altul e acuzat că e homosexual, i se va pregăti o prietenă
de circumstanță și o poveste amoroasă distribuită în media. Dacă acuzele sunt intens susținute
de adversari, nu se vor da replici publice pentru că astfel se va cădea într-o spirală fără ieșire.se
va răspunde: “nu coborâm la nivelul calomniilor, nu răspundem acuzațiilor nefondate, ne
propunem o campanie civilizată, de promovare a ideilor si nu a atacurilor murdare” . Astfel de
replici crează o imagine pozitivă.

Câștigarea notorietății candidatului reprezintă procesul prin care un necunoscut poate fi

promovat printr-o campanie agresivă de informare și cunoaștere. Candidatul trebuie să
puncteze zilnic la capitolul imagine, dat fiind timpul scurt al campaniei, asemenea unui fotbalist
nou care devine vedetă peste noapte înscriind trei goluri.

Pregătirea relațiilor cu presa este o etapa crucială a campaniei care trebuie concepută și
realizată de un expert în comunicare care să gestioneze activitatea echipei de campanie.

Confirmarea publică a identității construite se referă la necesitatea ca atributele valorice ale

candidatului să fie confirmate de realitate. Nu te declari un bun familist dacă nu apari în public
cu familia, un bun gospodar trebuie să apară în cizme de cauciuc la inundații și nu în costum și
pantofi

RĂSTURNAREA IMAGINII

Există posibilitatea ca prin idei salvatoare, imaginea candidatului să fie transformată și

îmbunătățită radical.

Un exemplu este cel al luiMalcolm Wallop, candidat in 1976 pentru Senatul american. Desi era
un cunoscut om de afaceri, proprietar de terenuri, consilier ul său de imagine i-a construit o alta
imagine, cea a unui cow-boy autentic. Ca agent electoral a fost folosit pintenul, nu succesul său
în afaceri. Mesajul centra a fost: “Spune-le celor din senat că oamenii din Wyoming sunt
mândrii de pământurile lor”, susținut de muzică country. Finalul a fost că Wallop a câștigat
alegerile.
 2. CANDIDATUL LA CURSA ELECTORALĂ
Înaintea începerii campaniei electorale, unul dintre cele mai importante obiective ale
partidului este căutarea celor mai buni candidați pentru alegerile locale, parlamentare,
prezidențiale sau europarlamentare. Pentru ca alegerea să fie cât mai bună, trebuie activate
circumscripțiile, filialele locale, astfel încât aceastea să fie capabile să pregătească liste de nume
care să poată fi ulterior analizate în sens electoral. Procesul de recrutare este o etapă deosebit
de importantă și trebuie realizată cu mult profesionalism. Personalitățile de marcă ale
comunității, lideri de opinie, societatea civilă, trebuie consultați în vederea selecționării
candidatului ideal.

La baza unui proces de recrutare reușită stau mai multe elemente:

1. Organizarea unei cercetări locale pentru a ști caracteristicile ideale ale candidatului
dorit de electorat. Este vorba despre cunoașterea în detaliu a caracteristicilor psiho-
demografice ale zonei: spiritul locului, gradul de ocupare a forței de muncă, grupuri
sociale și profesionale, cum trăiesc oamenii, cum gândesc aceștia, mai ales de nevoile
imediate ale populației din circumscripție (un pod, un centru medical, o rețea de
termoficare, etc)
2. Cercetarea activității partidului advers și a candidatului acestuia. Adversarul și
punctele sale vulnerabile trebuie cunoscuți în amănunt. Astfel se pot stabili căile de atac
și mesajele potrivite. Dacă partidul se află în opoziție, se evidențiază promisiunile
neonorate din campania trecută și abuzurile puterii (taxe sporite, mărirea propriilor
lefuri, afaceri necurate, clientelism politic). Dacă partidul se află la conducere, se vor
demonta argumentele adversarilor și se va sublinia că nu sunt decât simple promisiuni.
Se vor aduce ca oferte realizările proprii, se va clama nevoia de continuitate și
profesionalism.
3. Inventarierea tuturor problemelor electoratului din zonă. Candidatultrebuie să fie
familiarizat cu nevoile, așteptările și obiceiurile localității sau zonei respective. Dacă
publicul este unul conservator, este bine să nu fie selectat un venetic. Candidatul
trebuie să impună respect și să aibă soluții pentru toate problemele apărute. El va duce
tot greul campaniei si trebuie să aibă un profil de învingător.
4. Găsirea fondurilor pentru campania electorală. Partidul trebuie să-i prezinte
candidatului posibilele surse de finanțare. Este necesar ca banii să provină de la
persoane cât mai oneste pentru ca partidul și candidatul să nu fie puși în situații limtă.
Controlul finațărilor trebuie realizat de președintele partidului.
5. Explicarea avantajelor, responsabilităților și dezavantajelor unei funcții publice
posibililor candidați. Posibilii candidați vor fi întrebați despre trecutul lor, despre
experiența pe care o au, despre situația financiară, familială și interesele lor. Discuțiile
 vor cuprinde date despre rezultatele cercetărilor psiho-demografice, șansele partidului
conform sondajelor, strategia de campanie, date despre adversar, sprijinul financiar al
partidului, listele cu posibili donatori, grupurile de voluntari, sprijinul partidului, resurse
interne. Se vor cerceta motivele pentru care candidații vor să intre în cursă: sporirea
notorietății, să ocupe o poziție care le-ar aduce câștig profesional sau în afaceri. E
candidatul emotiv sau lipsit de încredere?
6. Convingerea familiilor candidaților de necesitatea participării la cursa electorală.
Decizia unui candidat de a candida implică viața întregii familii. Fără liniștea de acasă nu
se poate pleca la drumul lung al unei campanii electorale, care provoacă stări de
tensiune și oboseală.

Odată desemnat candidatul, partidul trebuie să-l ajute cu realizarea primilor pași necesari:

 Organizarea echipei de campanie compusă din: director de campanie, director de

imagine, consilier personal, șef al biroului de presă, coordonatorul echipei de agenți
electorali, psiholog, jurist
 Redactarea unei declarații inițiale despre motivele pentru care dorește să candideze
 Agenda electorală, adică programul întâlnirilor publice, a conferințelor și a vizitelor
electorale
 Pregătirea primei conferințe de presă
 Pregătirea actelor necesare candidaturii
 Furnizarea unei prime liste de donatori din comunitatea locală

Pentru alegerile locale, parlamentare, europarlamentare, prezidențiale, partidele trebuie să-și

desemneze candidații ideali. Dar cine poate fi un candidat ideal? Un actor politic are
următoarele calități:

 Are prestigiu
 Este un bun orator
 Cunoaște cel mai bine specificul locului
 Are spontaneitate și clarviziune
 Este bun manager și găsește ușor soluții optime
 Are notorietate în zonă
 Rezistă la o campanie de durată
 Știe să-și motiveze oamenii
 Identifică ușor surse de finanțare
 Are capacitatea de a învinge adversarii politici
Candidații ideali pot să fie găsiți și în afara membrilor de partid. Un bun tehnocrat poate aduce
mari servicii partidului prin cunoștințele din cariera sa profesională. Un om de succes poate fi
un candidat de succes.

Profilul candidatului

Într-o campanie electorală, pe primul loc va fi candidatul, pentru că “oricât de bun ar fi

antrenorul, dintr-un măgar nu va ieși niciodată un cal de curse”.

Este important de știut de laînceput în ce categorie se situează candidatul nostru:

 BIROCRAȚII sunt preferați de alegători pentru că ei știu cel mai bine în ce constă
administrația publică. Ei pot să se impună în fața adversarilor politici pe politici
administrative, adică pe ceea ce știu cel mai bine, exploatând carențele rivalilor.
 POLITICIENII au șanse pentru că au deja notorietate, sunt familiarizați cu tehnicile
comunicării politice
 STARURILE, (un actor de film, o vedetă de televiziune, un cântăreț, un sportiv de
renume, un antrenor, un om de afaceri mediatizat) aduc un transfer partidului, ceea ce
nu e puțin lucru.

Înainte de a se decide să intre în competiție, candidatul trebuie să se întrebe pe sine:

 Chiar vreau să candidez?

 Știu ce vreau să zic?
 Am o viziune proprie asupra lucrurilor?
 Am suficient timp pentru a mă dedica exclusiv campaniei?
 Pot să grupez în jurul meu oameni capabili să ducă greul campaniei?
 A sosit timpul pentru o astfel de funcție?
 Pot să câștig?
 Am ceva de ascuns din trecutul meu?
 Pot să supun membrii familiei unor critici inevitabile, sunt ei pregătiți?
 În termenii reputației mele și a situației financiare, pot să-mi permit să pierd?
 Pot strânge banii necesari?
 Pot să-mi plătesc datoriile morale, politice și financiare în cazul în care pierd?

(din manualul politic al Partidului Republican din SUA)

 3. ECHIPA DE CAMPANIE

O campanie electorală de succes nu poate fi organizată fără o echipă de campanie

competentă și bine antrenată în domeniul științelor politice, capabilă să organizeze o strategie
câștigătoare și să fie loială candidatului. Încă de la început, liderul partidului va nominaliza , în
urma consultărilor, un director de campanie, un purtător de cuvânt, un mandatar financiar și un
director de imagine. Este important ca aceștia să aibă vocație politică, să fie loiali și munca lor
să fie răsplătită pecuniar.

Este foarte importantă distribuția rolurilor, fiecare trebuie să știe de la început ce are de
făcut. Planul de lucru, organigrama și responsabilitățile (fișa postului) vor fi riguros întocmite în
timp optim, în concordanță cu obiectivele propuse, astfel încât să se poată trece la construcția
strategiei de campanie.

DIRECTORUL DE CAMPANIE se va ocupa de construcția echipei de lucru. El va desemna câte un

responsabil pentru fiecare acțiune și va organiza agenda candidatului pe luni, zile și ore. Lui i se
subordonează grupurile de agenți electorali, voluntari și delegați. Rolul directorului este de a
negocia înțelegeri electorale, pacte de neagresiune, timpii de antenă. El reprezintă partidul sau
alianța de partide în fața autorităților judecătorești, când se înregistrează candidaturile la Biroul
Electoral Central. Deține ștampila și are drept de semnătură, pe baza mandatului primit de la
partid/alianță. Propune agenda candidatului pe zile și ore.

PURTĂTORUL DE CUVÂNT reprezintă interfața între partid/candidat și opinia publică.

Principalele lui atribuții sunt: răspunde de tot ce implică imaginea candidatului – apariții
publice, interviuri, conferințe, întâlniri electorale, conferințe de presă, etc. Face declarații presei
despre anumite evenimente sau oferă informații despre agenda candidatului. Redactează sau
supervizează informațiile de presă sau comunicatele ce se vor difuza în mass-media.

În practică, purtătorul de cuvânt nu este luat în considerare în momentele strategice, ca un

membru al echipei restrânse de decizie. Este greșit, deoarece el trebuie să participe la toate
momentele în care se iau hotărâri pentru a ști ce să spună presei. El nu este un papagal care
reproduce ce alții decid că se spune presei.

DIRECTORUL DE IMAGINE construiește, împreună cu echipa sa de specialiști în comunicarea

politică, strategia de imagine electorală, analizând anterior sondajele de opinie. El coordonează
echipele de copywriteri (scriitori de mesaje), de responsabili cu mass-media, de tehnoredactori,
de producători ai spoturilor audio-video, de outdoor, de monitorizare a mass-media, de
tipografi și de distribuție a materialelor publicitare. El numește un șef al biroului de presă și un
producător audio-video.
 El trebuie să testeze mesajele, conținutul afișelor, al spoturilor, culorile, cuvintele-cheie,
pe focus grupuri (test-grupuri formate din 10-12 persoane aparținând diferitelor segmente
sociale sau profesionale). Va ajusta din mers imaginea publică a candidatului.

Directorul de imagine va urmări respectarea agendei candidatului și va elabora planul de

promovare a acțiunilor pentru media.

MANDATARUL FINANCIAR este desemnat din rândul experților contabili ai partidului, fiind
delegat să colecteze fondurile și să facă plățile către furnizori. La sfârșitul campaniei electorale
va încheia raportul financiar și va trimite spre publicare la Monitorul Oficial bugetul de venituri
și cheltuieli, așa cum prevede legea. Mandatul său se încheie odată cu depunerea raportului
financiar.

Firmele românești care nu doresc să apară în Monitorul Oficial ca finanțatoare ale unei
campanii electorale, vor putea contribui prin depunerea banilor de către persoane fizice prin
foaie de vărsământ sau numerar la casierul campaniei. Finanțarea de către companii străine sau
oricare alte fonduri provenite din străinătate, este interzisă prin lege.

CONSILIERUL POLITIC este numit din rândul experților partidului în analiză și strategie politică.
El se remarcă prin echilibru, clarviziune, capacitatea de a sesiza orice trend politic. El ține
legătura între candidat și conducere, imprimă discursului politic o componentă doctrinară și
armonizează acțiunile electorale cu principiile partidului. Caută soluții pentru menținerea
identității doctrinare a organizației și impune argumente raționale, cognitive, discursului public.
Trebuie să se remarce ca un ideolog al campaniei capabil să adapteze mesajele partidului cu
“cererile” pieței electorale. Consilierul politic trebuie să fie conectat permanent la pulsul politic
regional, ținând sub supraveghere toți contracandidații. Oferă soluții politice la oricare moment
din zi sau din naopte.

După numirea reprezentanților pentru aceste funcții, se vor desemna membrii echipei de
campanie, din care nu pot lipsi:

 Delegatul pentru BEC (sau Biroul Electoral de Circumscripție)

 Șeful biroului de presă
 Coordonatorul echipei de voluntari
 Coordonatorul delegațiilor la circumscripțiile electorale
 Un specialist în baze de date
 Un psiholog
 Un sociolog
 Un director economic
 Un grafician
  O secretara

STRUCTURA ECHIPEI

Echipa de campanie formează un grup omogen sau eterogen care are o serie de caracteristici
structurale fixate prin:

Norme, coduri de conduităcare precizează în temeni clari ce membrii trebuie să facă sau să nu
facă. Reglementează comportamentele membrilor importanți care iau decizii.

Roluri, distribuția responsabilităților pentru fiecare membru, “cine ce face”.

Statut, adică ranguri, recompensă și prestigiul oferit diferiților membri ai echipei, aprecierea
grupului față de un membru al său.

Coeziunea, factorul psihologic de aderare a membrilor la grupul de lucru, gradul în care acesta
este atractiv pentru membrii săi.

MĂRIMEA GRUPULUI DE LUCRU

Aceasta depinde de suma obiectivelor de realizat, de rutina fiecăruia, de capacitatea de muncă

a fiecăruia. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine? Teoretic da, dar practic, nu. Cu cât grupul va fi
mai mare, crește șansa prezenței unor profesioniști, dar scad șansele ca grupul să devină
omogen și să formeze o echipă.

Exercițiu logic:

A. Se formează un grup de maxim 20 de persoane format din specialiști de 30-35 de ani

care se cunosc unii pe ceilalți
B. Pe un tabel treceți toți specialiștii partidului, pe domeniile enumerate și constatați că
lista e mult mai mare

Grupul format din tineri este mult mai omogen, se adaptează mai bine la norme și statutul
impus. Orgoliile profesionale nu sunt exacerbate, dar lipsește experiența atât de necesară.

Grupul format din specialiștii partidului este eterogen, fiecare individ are o cunoaștere și
experiență sporită, însă și un grad ridicat de individualizare. Grupul comunică mai greu,
coeziunea necesită timp.

În urma analizării celor 2 situații se ajunge la concluzia că e preferabilă prima variantă pentru
realizarea coeziunii grupului, condiție esențială pentru funcționarea echipei și realizarea
sarcinilor de campanie.
MOTIVAREA

Lucrul bine făcut va fi lăudat în cadrul partidului. Pronunțarea numelor în public creeaza
sentimentul că de prestația lor depinde soarta alegerilor și implicit a țarii.

SPAȚIUL ȘI LOGISTICA

Pentru ca echipa să fie operațională, se va asigura un spațiu cu toată logistica necesară, săli de
ședințe, un birou al candidatului, oficiu de presă și spațiu de depozitare a materialelor. Se vor
închiria linii telefonice, va exista un nr de fax. Este realizată o pagina web, căsuțe de mail
aferente. E necesară o rețea de calculatoare pt monitorizarea rezultatelor și numărătoarea
paralelă a voturilor.

Demonstrați echipei de campanie că munca sa este apreciată. Candidatul ar trebui să

mulțumească public celor mai importanți membri. De ziua lor, trimite-ți-le o felicitare. Scurte
petreceri sau ieșiri la restaurant, după o perioadă grea, întăresc coeziunea și unitatea echipei. Pt
dinamica grupului și creșterea încrederii, cei care duc greul ar trebui întrebați periodic care e
părerea lor și ce idei ar avea în plus. Chiar dacă acestea nu se vor utiliza în munca de campanie,
aceasta actiune ar motiva oamenii să acționeze și le-ar insufla încredere.

Întâlnirile regulate cu membrii echipei sunt importante pentru spiritul productiv al fiecăruia. Nu
întârziați la reuniunile de lucru, orice amânare provoacă stări de iritabilitate și chiar dispreț.
Încercați să păreți interesat de discuții, ascultați și notați propuneril. Ascultarea face parte din
comunicare. La final, recapitulațiideile dezbătute, construiți un plan de acțiune și precizați
rolurile fiecăruia. Orice ședință de lucru este eficientă doar dacă are o finalitate, altfel este o
pierdere de timp pentru toată lumea.
 4. SONDAREA OPINIEI PUBLICE
Orice campanie electorală trebuie să înceapă cu cercetarea agendei publicului, a ceea ce
oamenii așteaptă de la politicieni. De exemplu, în anul 2000 principalele teme care preocupă
electoratul au fost valori fundamentale precum: hrană, loc de muncă, venituri, valorile pieței,
vizele. Aceste teme ar trebui să constituie conținutul simbolic a tot ceea ce face partidul sau
candidatul, în perioada preelectorală.

O dată la patru ani, omul politic se închină la “poarta electoratului” la fel cum domnitorii
pământeni o făceau, pentru a-și menține funcțiile și privilegile, la Înalta Poartă otomană.
“Spune-i sultanului ce vrea să audă, nu ce crezi că vrea să audă” -este o maximă care se aplică
la fel de bine și aici.

Cercetarea opiniei publice nu se reduce doar la intenția de vot, dacă mâine ar avea loc
alegerile. Un lucru important de măsurat este “încrederea”. Cercetarea și interpretarea acestui
indcator oferă lucruri mult mai importante în vederea construcției planului strategic. Dacă se
întrunesc 20% grad de încredere, înseamnă că din 100 de oameni, 20 cred ceea ce transmite și
vor merge pe mâna emițătorului mesajului, indiferent de planul desfășurării campaniei
electorale.

Cercetarea încearcă să determine:

 Punctele tari și cele slabe ale candidatului

 Profilul alegătorului
 Profilul candidatului ideal
 Notorietatea (rata decunoaștere)
 Intenția de vot
 Grupurile țintă, unde sunt situate
 Agenda publicului (care sunt temele care preocupă societatea)
 Mesajul potrivit
 Sloganul cu cel mai mare impact
 Strategia cea mai eficientă
 Canalul media cel mai eficient

Principalele reguli ale unei cercetări corecte:

 Puneți întrebări cât mai precise

 Fiți siguri de ceea ce faceți
 Reproduceți întocmai răspunsurile
 Nu interveniți și nu influențați intervievatul
Tipuri de sondaj
Sondaj de opinie – populația este chestionată despre intenția de vot

Sondaj de urmărire – determină cum candidatul este situat față de alții

Sondaj de constatare – identifică temele agendei publicului

Sondaj de întărire – încearcă să balanseze opinia publică spre candidatul partidului

Acest ultim model nu este considerat de mulți drept un sondaj de opinie, ci o acțiune de
influențare a electoratului. Adversarii sunt puși într-o lumină negativă, defavorabilă.

Sondajele de urmărire și cele de constatare au caracter de permanență și trebuie, de aceea,

realizate rapid. Ele sunt frecvent realizate prin telefon.

Sondajele se pot realiza:

 Prin telefon
 Pe stradă
 Prin conversație informală
 Prin trimiterea chestionarelor prin poștă

Focus grupurile

Mesajele, sloganurile și chiar culorile electorale pot fi testate pe grupurile focus. Ele sunt
reuniuni de lucru cu maxim 10 potențiali alegători reprezentativi pentru segmentul social căruia
îi aparțin. Pentru eficiență, e recomandat ca persoanele să fie răsplătite pentru timpul pierdut.
10 persoane nu pot reprezenta o oglindă a întregului electorat, însă oferă date valoroase pentru
construcția planului strategc. Reuniunea nu trebuie să depășească o oră și nu se pun mai mult
de 5-7 întrebări pe aceeași temă.

Chestionarul

Chestionarul are scopul de a selecționa, din realitate, elementele esențiale care desăvârșesc
comportamentele. În procesul de redactare a chestionarului, prima etapă o constituie stabilirea
obiectivului, a noțiunilor pentru găsirea indicatorilor adecvați. Întrebările trebuie dispuse într-o
succesiune logică care care să stârnească interesul. Primele întrebări trebuie să conducă direct
la subiect.
Reguli

 Nu folosiți negațiile în procesul de elaborare a întrebărilor

 Nu puneți mai mult de o întrebare în altă întrebare
 Nu chestionați de dragul chestionării

Tipuri de întrebări

Întrebările închise sunt acelea care solicită respondentului să aleagă între diferite variante de
răspuns, construite dinainte de specialist.

Exemplu: Ce încredere aveți în candidatul Gheorghe Popescu?

 Foarte mare
 Mare
 Nicio părere
 Mică
 Foarte mică

Întrebările deschise sunt cele la care intervievatul poate să dea orice răspuns

Întrebările închise au ca avantaj costul redus datorită interpretării rapide a codurilor.

Dezavantajul este că răspunsurile pot fi influențate de operator, când opinentul ezită

Întrebările deschise au avantajul că alegătorul își exprimă liber ideile. Dezavantajul este că la
final trebuie să se realizeze un inventar al temelor, ceea ce necesită timp.

Chestionarele, la modul ideal, ar trebui alcătuite de o firmă specializată (sociologi, statisticieni,

absolvenți de științe politice). Pot fi aplicate de studenți (operatori de teren).

EVALUAREA CHESTIONARELOR

Raportul de anchetă trebuie să sintetizeze rezultatele cercetării în termeni cantitativi și calitativi

(se trece și logica chestionarului și modul de alegere a eșantionului). Datele finale se vor
prezenta într-un tabel. Rezultatele au o marjă de eroare de plus, minus, în funcție de temă sau
grup social.

Pot exista distorisionări, datorită unor cauze obiective:

 Oamenii mint. Nu toți cei care zic că votează o și fac

 Operatorii trișează. Există cazuri când cei trimiși în teren preferă să completeze ei
chestionarele (e bine să se verifice prin telefon la respondenți)
CERCETAREA OPOZIȚIEI

Un principiu militar strategic spune că e bine să-ți cunoști inamicul, alminteri vei intra în cursă
cu un handicap. Cercetarea opoziției este importantă pentru intuirea acțiunilor sale,
cunoașterea punctelor tari și slabe ale electoratului fidel, aflarea mesajelor, etc. Se urmărește
cunoașterea profilurilor contracandidaților și a electoratului acestora, pentru o formulare cât
mai precisă a temelor proprii. Nu atât pentru contraofensivă, pentru atac, ci pentru
contraofertă.

Cercetarea se poate face trimițând un agent de spionaj la conferințele, mitingurile și

conferințele de presă ale adversarilor politici, sau monitorizând presa.

Important este să fie cunoscuți principalii finanțatori ai adversarilor și lobby-ul pe care-l

desfășoară la diferite asociații profesionale sau sindicate.

Sondajele de opinie pot fi date publicității dacă ele conțin date care scot în evidență partidul
sau candidatul. Profesioniștii campaniilor preferă să aibă candidați plasați intenționat cu trei
procente mai puțin în apropierea alegerilor, decât într-o supremație lejeră. Situarea pe primul
loc poate opri turarea motoarelor pe ultima sută de metri, iar automulțumirea de moment
poate pricinui dezastre.

În cazul în care candidatul partidului dv. are o notorietate scăzută la debutul campaniei, nu vă
impacientați pentru că de aceea se face publicitatea electorală. Experiența demonstrează că se
pot obține rezultate excepționale prin muncă tenace.

TEHNICI DE CAMPANIE ELECTORALĂ

 5. DISCURSUL ELECTORAL
Discursul electoral reprezintă un schimbul activ de idei între actorii politici care participă la
campania electorală. Acest schimb se realizează într-un spațiu al discursului public în care se
dezbat programe, atitudini, opinii, având un caracter profund ritualizat.

Discursul electoral este o tehnică de campanie care asigură cadrul potrivit pentru creșterea
notorietății candidatului, pentru promovarea ofertei politice (programului), fiind totodată o
metodă de devalorizare a adversarilor.

Un discurs electoral are atât o dimensiune logică (ansamblul de argumente), cât și o dimensiune
retorică (elementele psihologice și stilistice). În timpul campaniei, agenții electorali încearcă să
convingă publicul prin tehnici discursive să voteze cu partidul respectiv. Candidatul încearcă să
convingă publicul de la tribună sau din studioul tv.

Prezentați-vă ideile persuasiv, fiți cât mai convingător. Fraze scurte, cuvintele trebuie să
îndemne la acțiune, verbele să fie de mișcare și limbajul accesibil audienței. Adaptați mesajul
fiecărei audiențe și particularizați temele propuse.

Tipuri de scriere ale unui discurs electoral de succes:

1. Scrieți pentru urechi, nu pentru ochi. În fața oglinzii verificați dacă cuvintele sunt
plăcute și familiare urechilor voastre.
2. Compuneți discursul ca pe un eseu. Un eseu are un început clar, un cuprins și un sfârșit,
punctele sunt cuprinse într-un tot unitar, astfel că problemele sunt enunțate într-o
formă persuasivă.
3. Este discursul apropiat publicului? Determinați demografia publicului, preferințele sale,
daca vor un profesionist bine informat sau un om obișnuit, degajat, relaxat.
4. Găsiți o temă unică. Mobilizați ascultătorii, pătrundeți în imima și mintea lor, faceți-i să
reflecteze și să răspundă.
5. Stăpâniți puterea limbii. Cuvinte clare, clare și expresive.
6. Folosiți teme amuzante. Umorul poate fi eficient, el sparge gheața, apropie vorbitorul
de public ștergând liniile de demarcație, atrage atenția rapid.
7. Fiți scurt. Discursurile pamenilor politici nu trebuie să fie mai lungi de 10 minute.

Un discurs trebuie pregătit temeinic, de aceea este necesar ca mai întâi să răspundem la câteva
întrebări:

 Ce voi spune audienței, ce fel de informații voi prezenta?

  Ce știe auditoriul despre acea temă
 Ce așteaptă publicul de la mine, ce vrea de la mine?
 Cum vreau să fiu perceput de auditoriu?
 Ce reacții doresc să obțin?

În pregătirea unui discurs public, urmăriți dacă:

 Temele sunt în concordanță cu scopurile. Subiectul trebuie să conțină elemente care

asigură atingerea obiectivelor
 Conșinutul are suficiente argumente. Se pot folosi combinații de date statistice cu
informații pentru susținerea punctului de vedere
 Stilul este unitar. El evidențiază identitatea candidatului.

Conținutul
După stabilirea obiectivelor, selectați informațiile care vor reprezenta fundamentul
discursului. Ele trebuie aranjate astfel încât să conducă spre o singură concluzie. Nu încercați să
atingeți mai multe ținte în timpul unui discurs. Una e suficientă.

Unii vor vorbi liber, alții vor citi un discurs scris. Timpul expunerii nu trebuie să
depășească 5-10 minute. 6-8 pagini de text sunt suficiente. E bine ca și cei care vorbesc liber să-
și ordoneze gândurile pe o hârtie pentru a-și asigura o continuitate și o coerență a ideilor. Se
poate insera o glumă sau o anecdotă.

E bine să se folosească multiplu de trei când exprimați o idee. “A venit vremea să ne

luăm țara înapoi de la cei care ne-au furat-o”, “A venit vremea să se sacrifice conducătorii și nu
țara”, “A venit vremea să instaurăm principile moralei” (Din discursul candidatului CDR la
presidenție în 1996).
Întrebările retorice au darul de a stârni exuberanța colectivă. “Cine vorbește de corupție
în țara asta?”, “De unde atâția bani pentru campania electorală?”, “Cine a condus țara la
dezastru?”. Răspunsurile sunt, cu siguranță, cunoscute de către auditoriu.

Structura discursului
 Ea se compune din:

Introducerea

 Scurtă referință biografică

 Scurtă prezentare a conținutului
 o anecdotă sau o metaforă care să destindă atmosfera

Cuprinsul

 argumentele de susținut, în 4-5 minute

 alte puncte de vedere
 o scurtă povestire
 un exemplu practic care întărește promisiunile

Încheierea

 concluzia, în mai puțin de un minut

 apelul pentru ieșirea la vot

Reguli de organizare a discursului electoral

 Faceți-vă cunoscut. Prezentați-vă ideile, programele, într-un mod în care să evidențieze

avantajele pe care le oferiți. Astfel asigurați prima impresie, e drept, superficială, legat
de cine sunteți și ceea ce doriți. Audiența vă identifică și vă poziționează.
 Vorbiți pe înțelesul publicului. Astfel înlăturați barierele de comunicare și treceți rapid
peste prima impresie. Prezentați punctele cheie ale mesajului într-un mod cât mai
simplu, răspundeți nevoilor și dorințelor publicului.
 Generați impactul dorit. Deși publicul poate înțelege mesajul, nu întotdeauna va fi și e
acord cu ce spuneți. Provocați o stare de emoție prin mijloace persuasive, astfel încât
publicul să fie adus la nivelul dorit prin activarea sentimentelor sau a mândriei locale. O
anecdotă sau un experiment din viață pot fi de folos creând stări afective.
 Motivați audiența să acționeze. Este lucrul cel mai greu de obținut. E țelul final al
discursului care, dacă este exprimat cu pasiune si talent, convingător, va determina
oamenii să meargă la vot (“Dacă vorbește așa bine, înseamnă că e un bun politician”).
Folosirea vocii

 Vorbiți rar și liniștit, nu e nicun motiv de neliniște

 Dacă tonul dv e repezit și vorbiți tare, înseamnă că sunteți grăbit, nervos și ceva se va
întâmpla în curând
 Implicațiile emoționale ale discursului pot fi redate prin variațiile vocii. O scurtă perioadă
de tăcere asigură un climat de gravitate și o mai mare atenție din partea publicului.
Tăcerea e utilă când formulați o întrebare retorică (Vor mai fi generații de sacrificiu în
România?), după ce povestiți o anecdotă, după un moment emoțional (pentru ca
publicul să rămână impresionat), după enumerarea unor puncte importante din oferta
electorală/programul politic, când schimbați subiectul (treceți la o altă idee majoră)
 Când constatați gălăgie, murmur, bruiaj, îndreptați privirea în acea parte a audienței

Asigurați-vă că aveți un pahar de apă la tribună dacă veți vorbi mai mult. Nu beți lapte
sau cafea deoarece irită laringele. Mâncați un măr înainte pentru a păstra tonalitatea
vocii. Articulați bine cuvintele și ridicați puțin tonul. Cuvintele neterminate lasă o
impresie proastă.

Folosirea cuvintelor si a frazelor

 Utilizați un limbaj simplu și cuvinte de impact, fraze scurte de nu mai mult de 10 cuvinte.
Folosiți limba română “de acasă”, cea pe care publicul o înțelege.
 Verbele de acțiune trebuie utilizate la timpul prezent deoarece oamenii vor să fie
ancorați în actualitate
 Nu abuzați de neologisme, artificii lingvistice și cuvinte pretențioase. Dacă folosiți un
cuvânt nou, este necesar să-l explicați (e greșit să credeți că audiența ar fi familiarizată
cu termeni precum: pragmatism, macro-stabilizare, tehnocrație, aquis, etc.)
 Totuși folosirea unui limbaj de specialitate, străin publicului, crează imaginea unui
tehnocrat și, de multe ori, aceasta dă roade electorale. Dar, în același timp, poate fi și o
capcană.
 Puteți folosi metafore și figuri de stil, spre ex. pentru a compara creșeterea unui copil cu
dezvoltarea economiei, de-a lungul anilor.
Privirea

In cultura noastră, atunci când vorbești cu cineva, este necesar să privești în ochii săi. Desigur că
atunci când te afli în mijlocul unei audiențe, nu poți să-I privești pe toți în ochi. În acest caz, îți
poți plimba privirea către diferite puncte din mijlocul auditoriului pentru a crea senzația că te
adresezi fiecăruia. În cazul în care există o lipsă de interes din partea publicului, vorbitorul
tebuie să-și încheie neapărat discursul fixând cu privirea o persoană care pare entuziasmată.

Frica de public

Teama de a apărea în public, de a fi în fața unei mari audiențe, se manifestă deseori la

candidații neexperimentați. Există pentru aceasta soluții ajutătoare:

 Scrierea discursului pe hârtie și repetarea lui în fața oglinzii

 Marcarea inflexiunilor vocii și a pauzelor, prin semne precum ///...///
 Imaginați-vă că nu e nimeni în jurul dv. și vă adresați unei încăperi goale
 Căutați din priviri aliați în public. Nu considerați niciodată audiența un dușman,
imaginați-vă că în public sunt doar prieteni
 Nu beți alcool pentru a avea curaj și nu folosiți tranchilizante înainte de reuniune.
Publicul va simți.
 Învățați anumite fraze cheie pe de rost și repetați-le în timpul discursului
 TEHNICI DE CAMPANIE ELECTORALĂ

6. SLOGANUL

Sloganul este acea exprimare sonoră, scurtă, originală,, credibilă și durabilă care spune esența
mesajului de comunicat. El provine dintr-un strigăt de luptă al unui trib scoțian slaugh-ghaien.

De ex: “Proletari din toate țările, uniți-vă” (slogan al Partidului Comunist)

Un enunț poate fi un slogan doar dacă produce altceva decât se spune în textul său. Adică se
urmărește obținerea unui impact, o acțiune, nu atât prin ceea ce se spune, cât mai ales prin
ceea ce se dorește să se facă.

Crearea sloganului este o adevărată artă. Cuvintele folosite trebuie să fie scurte, să aibă ritm, să
fie ușor de scandat la o adunare publică, de ex. “Ilie - la primărie”, “Funar – de meserie primar”,
“Anton – fii beton”, să fie ușor de reamintit.

În campania din 1996, sloganul propus de echipa de campanie a candidatului Ion Iliescu a
propus sloganul “Un președinte pentru liniștea noastră”, de inspirație francofonă. În anii 80,
candidatul francez Francois Mitterand a folosit sloganul “Forța liniștită” inspirat și el din
reclama unui parfum bărbătesc la modă atunci “Dakkar, forța liniștită a parfumului
bărbătesc”.

Sloganul poate fi o metaforă de efect.

La alegerile din 1998 pentru fotoliul de primar general al Bucureștiului, candiatul Gheorghe
Tinca a avut un slogan de impact: “Oameni la lucru”. Textul fiind însoțit de un semn de
circulație care semnalizează această activitate pe carosabil.

Sloganul trebuie să fie durabil în timp și să transmită o noutate care să particularizeze mai bine
candidatul în oceanul de figuri politice. Un cuvânt sau un joc de cuvinte pot fi de mare efect.

În Craiova, Vasile Bulucea, candidatul PSM (un partid fără mare cotă electorală), era bine cotat
în sondaje, iar sloganul său era: “Mergi pe semnul lui Bulucea”, însoțit de semnul electoral al
partidului.

Conținutul sloganului nu poate fi în dezacord cu imaginea candidatului. Un slogan de tipul

“Forța puterii” nu poate fi asociat unui candidat mic de statură și slab fără a deveni ridicol.

Un slogan poate cuprinde elemente care să conducă la numele partidului.

Spre ex., pentru APR, un partid de centru, ar fi potrivită formula:“APRoape de oameni” sau
“APRinde speranța”.

Sloganul trebuie să fie original, să se remarce și să fie simbolic. Se vor evita banalitățile care nu
evidențiază candidatul și nu ne stârnesc emoția și dorința de acțiune. El trebuie să provoace
prin fond și prin formă. Sloganuri de tipul “Cel mai bun deputat” reprezintă un loc comun în
care se regăsesc toți candidații.

Sloganul nu este un titlu care să facă trimiterea la text, el trebuie să spună tot ceea ce e de spus
despre candidat sau partid, în câteva cuvinte.

Sloganul “Votul câștigător” al președintelui Emil Constantinescu (campania din 1996), era o
chintesență a tuturor materialelor electorale. El sugera victoria, optimismul, încrederea,
îndemnul la acțiune.

Datorită redundanței active, sloganul e un element deosebit de important al tehnicilor de

campanie electorală și de aceea construcția sa trebuie abordată cu profesionalism.

De ex: Sloganul din anul 2000 al UFD (Uniunea Forțelor de Dreapta) la alegerile locale, “Ordine
și bani pentru populație”.
 TEHNICI DE CAMPANIE ELECTORALĂ

7. TEHNICI ALE INTERVIULUI

„Orice spui poate fi folosit impotriva ta” – Poliția americana

“Nu judeca un on după răspunsurile lui, ci după întrebările lui” -

Voltaire

Când presa solicită un interviu unui candidat, nimeni nu trebuie să se aștepte la întrebări
comode, la care se poate răspunde după dorință. Un astfel de interviu nu interesează pentru că
nimeni nu citește banalități. După cum se știe, “presa de casă” nu prea are cititori. Interviurile
acordate propriului ziar de partid sunt inutile pentru că aceste articole sunt realizate de
consilierii candidatului. Se poate puncta electoraal doar în cazul unor articole în media care are
audiență.

Interviurile de impact sunt cele care conțin întrebări incomode. Jurnaliștii buni solicită un dialog
din dorinșa de a informa mai bine cititorii despre cine este candidatul, ce vrea să facă și cum își
va îndeplini promisiunile. Pentru a face față tirurilor de întrebări, este necesar un bun
antrenament, consilierii trebuie să pregătească în prealabil candidatul pe temele care se crede
că vor fi abordate (agenda media se realizează prin monitorizări, astfel că temele de dezbateri
pot fi ușor selectate. În platoul de televiziune, „orice spuneți poate fi folosit împotriva
dumneavoastră”.

Pregătirea pentru interviu

Orice interviu trebuie pregătit dinainte. Se află din timp care sunt principalele teme. Se
redactează o listă cu întrebări cheie care ar putea fi puse și, alăturat, se redactează variante de
răspunsuri (tehica cartonașelor dintre degete). Trebuie hotărât dacă cel intervievat poate vorbi
ca sursă autorizată în numele partidului. Orice retractare a celor afirmate nu mai are nicio
valoare după publicarea interviului.

Se poate oferi ziaristului, în prealabil, o mapă de presă cu informații despre partid, un raport
anual, date statistice rezultate ale sondajelor, agenda publică a candidatului, un dosar de presă
cu articole publicate pe tema interviului. Toate acestea au rolul de a influența cursul discuțiilor,
diminuând șansele răspândirii zvonurilor și a informațiilor nefondate.
Reguli de bază:

 Îmbrăcați-vă fără stridențe vestimentare

 Nu vă jucați cu mâinile în timpul interviului
 Vorbiți pe un ton potrivit și fără cuvinte prea lungi
 Nu vă arătați iritat
 Dacă nu înțelegeți o întrebare, solicitați reformularea ei
 Spuneți tot ce e relevant pentru tematica interviului
 Întrebați la final când apare materialul (când e difuzată înregistrarea)

Presa scrisă. Încercați să obțineți o copie a manuscrisului înainte de publicare pentru a verifica
acuratețea textului. Intervievatul este răspunzător de opiniile pe care le-a formulat, iar
reporterul trebuie să le prezinte întocmai. Dreptul de a vedea materialul nu permite
intervievatului să facă modificări de formă sau de fond, ci doar să înlăture formulări ambigue.

Radio și tv. Se poate propune redactorului un acord de principiu privind ascultarea sau
vizionarea înregistrării. Nu se pot aduce modificări ci doar se poate renunța la anumite pasaje
(fapt, ce-I drept, foarte rar).

Folosirea limbii. Trebuie folosit doar limbajul comun, fără parafraze sau artificii sintactice. Se
vor evita neologismele, arhaismele, superlativele. Se utilizează doar timpul prezent sau viitor.
Regionalismele se folosesc doar pentru adresarea comunităților locale.

Nu spuneți nimic “off the record” (adică neoficial, nu pentru publicare). Discuția trebuie
direcționată, pe cât posibil, către o zonă convenabilă (deși ziaristul e cel care dă tonul). Ideile
din program trebuie repetate sub diferite forme.

Orice cuvânt se înregistrează. Interviul începe din momentul intrării pe ușă și până la plecare. E
recomandabil ca cel intervievat să se ridice de la masă și să dea mâna cu jurnalistul, indiferent
de simpatii sau antipatii. Tonul trebuie să fie degajat, dar fără glume nepotrivite. Telefonul
mobil trebuie închis iar secretara să asigure că nimeni nu întrerupe interviul (în cazul în care
discuția are loc la sediul partidului).

Aparițiile la televizor. Trebuie aflat de dinainte dacă emisiunea este de știri, talk show, discuție
de grup, dacă interlocutorul este analist, expert, etc. Pentru fiecare situație este nevoie de o
altă formă de prezentare. Dacă transmisia e în direct, e recomandabilă venirea cu lecția de
acasă, dar și cu ținuta adecvată: costum bleumarin sau negru, cămașă albă sau albastră și
cravată de contrast. Ciorapi lungi pentru bărbați, deoarece șosetele scurt pot da naștere la
situații ridicole. Femeile cor avea ținuta adecvată anotimpului și vârstei. Machiajul se va realiza,
de preferință, de către profesioniștii televiziunii. Punctualitatea este obligatorie. Așezarea în
fotoliu trebuie făcută cu grijă pentru ca hainele să nu facă umeri sau cute. Bărbații se vor
descheia la veston.

În timpul emisiei, privirea va fi îndreptată către interlocutor și nu în altă direcție. Atunci când se
adresează un mesaj publicului, se privește în camera care are beculețul roșu aprins.
Poziționarea mânilor pe masă e un detaliu important. Este bine să se țină un pix sau un stilou în
mână, pentru a nu se trăda stările emoționale. Inelele cu briliante, brățările, ghiulurile se lasă
acasă.

Studioul de radio. Cunoașterea prealabilă a subiectului de emisiune și a interlocutorilor, este

obligatorie. Nu trebuie uitate „cartonașele dintre degete”. Foile din față nu trebuie foșnite.
Capul nu trebuie mișcat în stânga sau în dreapta pentru că vocea poate căpăta fluctuații. Nu se
vorbește când altcineva își expune o părere. O întrerupere din partea cuiva trebuie contracarată
prin ridicarea cu moderație a vocii sau se formulează întrebarea dacă poate fi finalizată ideea.

Starea psihică. Teama provocată de transmisia în direct poate fi învinsă printr-un efort de
imaginație: se rememorează frazele cheie ale mesajului, apoi se poate folosi artificiul clasic cu
amintirea unui lucru sau moment plăcut. Auditoriul nu trebuie să provoace panică: nu contează
numărul telespectatorilor care stau cu privirea ațintită. Tracul poate dispărea instantaneu,
important este să se gândească și reacționeze pozitiv. Activismul și nu defensiva constituie
regula de aur. Producătorii sunt fericiți când dezbaterile se aprind, astfel de situații aduc rating.
Nu se merge într-o emisiune exclusiv pentru apărare, chiar dacă e de presupus că vor fi
formulate atacuri virulente.
 TEHNICI DE CAMPANIE ELECTORALĂ

8. ROLUL SPIN-DOCTORILOR
“Ei te numesc spin-doctor, unul care face cărțile în camera din spate, un maniac care se
servește singur” –Campaigns and elections, 2000

În practica modernă a cmunicării politice au apărut meserii noi care oferă servicii de mare finețe
psihologică. Spin-doctorii sunt acei specialiști ai interpretării cuvintelor care schimbă sensuri și
influențează opinia publică să-și modifice comportamentul. Ei stau întotdeauna în spatele
scenei politice și prepară “bucatele electorale”. “Doctor spin” este un personaj care
denaturează realitatea, se joacă cu informația, face asocieri dramatice și folosește discursul
dublu. El utilizează emoțiile și frica pentru construcția mesajelor de succes. Termenul a fost
introdus de Alvin Toffler care a definit spin-doctorii ca fiind “înșelători ai spiritelor”. Spin
provine de la cuvântul englez care înseamnă a depăna, a răstălmăci, a roti.

Toată lumea își amintește de războiul din Yugoslavia. Cartierul general al NATO de la Bruxelles
vorbea despre “intervenții aeriene” atunci când aveau loc adevărate bombardamente, “pagube
colaterale” când se înregistrau morți și răniți “operațiune aviatică” atunci când se lansau
rachete, iar armata lui Miloșevici era prezentată drept “mașină de război”. Toate declarațiile
erau pregătite de profesioniști ai comunicării politice și nimic nu era întâmplător. “Pilotul nostru
a lansat bombele cu bună credință, așa cum așteptați să o facă un pilot antrenat într-o țară
democratică”, declara Jamie Shea, purtător de cuvânt al NATO, în iunie 1999.

Folosirea termenilor medicali are o lungă istorie în SUA. Comitetul Consultativ pe probleme de
securitate îl sfătuia pe Kennedy să aplice “o intervenție chirurgicală” asupra Cubei în timpul
crizei rachetelor nucleare, iar metaforele medicale des folosite de-a lungul anilor aveau rolul de
a crea presupoziții de legitimitate a acțiunilor, “de însănătoșire”, “pentru ca răul să nu mai
existe”.

Chiar dacă nu sunt numiți așa, spin-doctorii au avut un rol important în România post-
decembristă.

Specialiști în comunicarea politică ai regimului Iliescu au regizat spectacole mediatice și acțiuni

de propagare a zvonurilor pentru a devaloriza adversarii. Nu întâmplător a fost adus TAB-ul în
fața sediului PNȚ-CD în ianuarie 1990 pentru “salvarea lui Corneliu Coposu”. Prin acțiune s-a
realizat voit o analogie cu plecarea lui Nicolae Ceaușescu, cu scopul de a asocia liderului țărănist
imagini rămase pe retina fiecăreia.
Spin-doctorii se ocupă deci cu asocieri care au scopul de a dezumaniza adversarul, de a
manipula realitatea, de a folosi metode de hiperbolizare a mizelor și de a formula acuzații
dramatice la adresa adversarului.

În campania electorală din 1996, spin-doctorii lui Emil Constantinescu au prezentat un clip
electoral cu imagini alb-negru ale realității sociale românești – oameni suferinzi, blazați, apăsați
de soartă – peste care în final apărea figura radioasă, de astă dată în culori, a candidatului CDR,
Emil Constantinescu. În replică, echipa de campanie a lui Iliescu a pregătit și difuzat un clip
electoral care sugera metamorfoza figurii lui Constantinescu în cea a regelui Mihai.

Prin apelul indirect asupra unor presupoziții, acești meșteșugari ai cuvintelor și imaginilor
încearcă să convingă, prin folosirea unor idei, concepții, perspective, în termenii unui limbaj
normal, care la o primă vedere pare cât se poate de obșnuit.
 TEHNICI DE CAMPANIE ELECTORALĂ

9. COMUNICAREA NON-VERBALĂ

În procesul comunicării politice, cunoștințele se împărtășesc nu numai prin folosirea limbii, ci și

prin acțiuni care nu folosesc cuvintele, cum ar fi comunicarea non-verbală care completează
mesajul verbal, îl nuanțează sau îl întărește, fiind uneori mai de efect decât primul. Mișcările
ochilor, ale mâinilor, ale capului, reprezintă instrumente ajutătoare ale limbajului. Un candidat
de succes trebuie să stăpânească la fel de bine codul verbal cât și pe cel non-verbal.

Comunicarea non-verbală constă dintr-un număr de coduri distincte pe care trebuie să le

învățăm și să știm să le coordonăm. De multe ori, ele sunt mai de efect decât cuvintele. Când
îmbrățișăm pe cineva pentru a-I arăta simpatia, semnalul este mult mai bine apreciat decât
dacă ne-am exprima sentimentele prin viu grai. Când discursul liderului este pregătit, el poate
exersa atât exprimarea liberă, cât și modul de coordonare a expresiilor non-verbale.

Formarea primei impresii despre un candidat se formeaza de multe ori pe mesajele non-
verbale, cum ar fi: modul în care se îmbracă, se mișcă, își folosește vocea, etc.

În timpul unei reuniuni, publicul recepționează mesajul și-l interpretează în funcție de

conținutul discursului, dar și în funcție de gesturile folosite, mimica feței, orientarea privirii,
mișcările corpului.

Mesajul ochilor

Se spune pe bună dreptate că „ochii sunt oglinda sufletului” și de aceea reprezintă o sursă de
informații care trebuie controlată pentru obținerea efectului dorit. Se știe că o pupilă mărită
sporește atractivitatea personajului. De aceea, în antichitate curtezanele își puneau beladonă
(mătrăgună) în ochi pentru a fi mai “iubite”.

În general, sunt mai credibile persoanele care privesc drept în ochi. Ochii exprimă atitudinea,
interesul, dezinteresul, atenția, surpriza, durerea, afecțiunea. Ei pot exprima satisfacții sau
insatisfacții, emoții sau blazări, încredere sau neîncredere.

Încercați pe cât posibil să priviți cu ochii deschiși, cât mai mult timp, interlocutorul sau audiența.
Veți fi recepționat drept sincer, deschis și receptiv. Când doriți să vă exprimați atenția, ridicați
pleoapele mai mult, aceasta reflectând o recepție optimistă a stimulilor. În timpul unei dezbateri
televizate, priviți interlocutorul în ochi în proporție de 30-60% din timpul discuțiilor. Mai mult de
atât e semn de agresiune.
Cine vrea să domine adversarul trebuie să nu-l scape din priviri. Astfel își creează un sentiment
de siguranță, iar semnificația cuvintelor este mărită. Trebuie să cunoașteți semnificațiile
mesajului ochilor pentru a fi cât mai eficienți:

Gest Semnificație

Ochi întredeschiși  Oboseală

 Tensiune nervoasă
 Plictiseală
 Indiferență
 Resemnare
 Sfidarea interlocutorului

Ochi acoperiți  Șiretenie

 Agresiune
 Egoism

Închiderea repetată a  Respingerea informațiilor

ochilor  Lipsă de concentrare

Ochi strânși și ănchiși  concentrare

Privirea fixă ilustrează conștiința propriilor forțe, putere de influență și spirit autoritar.

Mimica

Expresia feței trădează stările sufletești ale vorbitorului. Emisfera stângă cerebrală controlează
partea dreaptă a feței și a corpului influențând stimulii logici, iar emisfera dreaptă, partea
stângă a corpului, controlând creativitatea și asigurând selecția interlocutorilor.

Mișcările necontrolate ale feței se produc în cazul nervozității și a pierderii controlului.

O mimică temperată denotă o stabilitate a proceselor sufletești, trăirile putând fi cu greu

deturnabile sau perturbabile. De aceea, controlați-vă mimica pentru a fi apreciat drept o
persoană sigură pe sine, care gândește înainte de a spune ceva și știe ce vrea.

Limbajul corpului

Mișcările capului și ale corpului pot fi semne simbolice interpretabile de către audiență. Mâna
poziționată în sus și capul împins înainte semnifică interesul sporit al persoanei pentru ceea ce
dorește să facă. Mișcarea înapoi a corpului sugerează că vă distanțați atât de public cât și de
propriile cuvinte, un semn de respingere a ideilor dar și o distanțare de audiență. În timpul unui
discurs în fața unei săli, ridicarea pe vârfurile picioarelor semnifică dorința de impunere,
impresia de victorie și supremație, iar tendința de a te face mai mic, semn de supușenie și de
îngăduință.

Mișcările laterale și balansul pe ambele picioare reprezintă un gest de nesiguranță și un semn

că vorbitorul evită să fie sincer. De aceea, trebuie să vă “înfigeți” în două picioare, ușor
depărtate, pentru mai multă stabilitate și o poziție fermă. Lipirea picioarelor înseamnă servitute
(stare de dependență, de aservire; robie, servitudine).

Poziționarea mâinilor este deosebit de importantă. Încrucișarea brațelor la piept reprezintă o retragere
în sine, o introspecție. Ținerea mâinilor în buzunare de către vorbitor semnifică ascunderea nesiguranței
de sine și dezinteres față de public.

Dorința de a fi receptat ca un personaj cu rigoare matematică se exprimă prin ridicarea mâinii la 90 de

grade și ținerea palmei în sus, cu degetele alipite. Exprimarea angajamentului față de ideea menționată
verbal se face prin același nivel al mâinii, dar cu degetele răsfirate. Mâna sprijinită în șold cu cotul scos în
afară e semn de putere. Umerii căzuți, capul aplecat într-o parte sugerează un sentiment negativ.

Pentru a întări mesajul exprimat prin cuvinte, de genul “oricând găsim printre voi adevărați lideri ai
partidului”, exprimat în timpul unei reuniuni de lucru, vorbitorul plimbă mâna întinsă de la stânga la
dreapta, cu degetul arătător “măturând” sala. Mâna întinsă cu degetul arătător îndreptat către auditoriu
(ca o armă) semnifică dorința unei abordări obiective, la subiect (vezi afișul electoral al lui Emil
Constantinescu la alegerile din 1996).

Expresia gurii. Se spune că gura este centrul bucuriei sau al durerii. Poziționarea buzelor transmite
mesaje despre starea psihică a personajului. Menținerea gurii deschise și coborârea bărbiei semnifică
starea de repaus, pe când gura închisă – un personaj introvertit care respinge dialogul. Zâmbetul cu
colțul stâng al gurii pare un gest natural de satisfacție și de mulțumire, iar cel cu partea dreaptă – semn
al șireteniei.

Ținuta. Ținuta înseamnă maniera de prezentare, modul de a se îmbrăca și poziția corpului în timpul
dialogului. Din punct de vedere al actului vorbirii, menținerea aceluiași ton al vocii face parte din ținută.
De multe ori se spune despre cineva că are o “ținută sobră”. Această imagine i s-a creat nu numai
datorită vestimentației, ci și a modului cum se comportă în societate. Nu poți avea un linbaj acasă și altul
în deplasare. Nu poți să fii politicos și galant numai cu doamnele și nerespectuos cu bărbații. Ținuta
sobră este dată și de poziționarea corpului în timpul vorbirii. Chiar și mersul are rolul său în acest caz. Un
om sobru va parcurge distanțele cu pași măsurați, cu tact și ritm. În funcție de intensitatea mersului, se
pot deduce stările emoționale, valoarea și posibilitatea de orientare.
După modul în care candidatul se așează pe scaun, în timpul unui dialog, se pot culege informații
importante despre acesta. Cine stă cu picioarele încrucișate și cu mâinile încordate pe brațele scaunului
emană senzația de frică și nesiguranță.

Aspectul fizic. Candidatul poate influența audiența și prin felul în care se îmbracă sau se prezintă. O
freză, un machiaj, o cravată, o culoare a hainei, toate transmit mesaje non-verbale interlocutorilor. De
multe ori se spune că un personaj frumos emană bunătate, iar unul urât răutate. În acest caz avem de-a
face cu idei preconcepute, pentru că nu frumusețea fizică este cea care influențează decizia de vot.
Îmbrăcămintea poate accentua frumusețea naturală. Chiar dacă o zicală populară spune că “nu haina
face pe om”, oamenii bine îmbrăcați dau impresia de succes, de educație și de sobrietate. Candidatul se
îmbracă elegant, la costum și cravată, nu pentru a impresiona sau pentru a fi elegant, ci din respect față
de auditoriu. Cetățenii aleg oameni asemeni lor, dar cu un plus de eleganță.

Chiar dacă nu haina face pe om, o serie de specialiști indică faptul că personalitatea se poate
schimba o dată cu schimbarea vestimentației. Modul de îmbrăcare (tipul de vestimentație și
modul în care este purtată) poate influența pe cei din jur. În funcție de impresia care se dorește
a fi creată, se aleg culoarea, croiala hainelor sau accesoriile.

Recomandări asupra modului de a se îmbrăca:

 În cazul în care doriți să ieșiți în evidență, îmbrăcați-vă extravagant în culori tari și

stridente. O cravată roșie va avea, cu siguranță, efectul scontat.
 Dacă sunteți o femeie care dorește să aibă un aer prietenos, curtenitor, îmbrăcați-vă în
rochii făcute din materiale moi, în culori vesele, mai ales roșu și ciclamen, după
preferințe. Bărbații vor purta cămăși de culori aprinse.
 Dacă vreți să dați impresia unui om serios și muncitor, purtați ochelari cu lentile fumurii,
costume închise la culoare. Femeile vor purta taioare cu fuste de lungimi medii, iar
pantofii vor avea tocuri joase. Dungile subțiri inspiră autoritate, așa că nu ezitați să
alegeți astfel de materiale.

Adoptarea unui nou stil vestimentar nu conferă, în mod automat, o nouă identitate. Doar dacă
cineva se prezintă o perioadă lungă de timp cu aceleași haine, va reuși să schimbe, în sensul
dorit, modul în care este privit de cei din jur.

Candidatul trebuie să aibă ținuta adecvată anotimpului, evenimentului și perioadei din zi.

Dimineața vă îmbrăcați într-un fel, iar seara este obligatoriu să purtați costum închis și cravată
de constrast. La recepții nu abandonați niciodată haina, oricât de cald ar fi în încăpere și nu
slăbiți nodul de la cravată.

Salutul. Un gest simbolic este reprezentat de salut. Există o serie de coduri de expresie în
funcție de orientarea politică a candidatului. Gestul cu “pumnul sus” este un semn al
socialiștilor europeni, un semnal al victoriei. La partidele conservatoare și creștin-democrate,
aceasta este semnificată de “semnul V” al degetelor. La liberali, degetul mare și cel arătător,
aranjate în formă de “L”, semnifică izbânda.

Un salut cu mâna ridicată și cu palma către auditoriu exprimă o stare de disponibilitate de

dialog cu auditoriul. Dacă degetele sunt întinse, înseamnă “e loc și pentru mai mare”. Degetele
alipite semnifică o reducere a voinței de contact.

Ambientul. Fiecare individ dorește să aibă un spațiu propriu bine delimitat, o arie în care el se
exprimă, o demarcare a zonei sale de acțiune. Distanțele față de interlocutori variază în funcție
de context sau de mesaj. Într-o discuție cu apropiații, vorbitorul se află la distanță de 1-2 metri.
În cadrul unui miting electoral, aceasta se va mări pentru a crea o senzație de supremație și de
putere.

Discuțiile cu echpa de campanie trebuie să aibă loc, de regulă, obligatoriu, în jurul unei mese
rotunde, pentru a nu pune pe cineva într-o poziție dezavantajoasă.

Lumina are de asemenea un rol deosebit de important. Un spațiu cu o lumină caldă conferă
auditoriului o stare de apropiere față de candidat, pe când întunericul creează misterul de care
nu aveți nevoie în momentele electorale. Spațiie deschise creează exuberanță, dar acestea
trebuie să fie și populate. Discursurile ținute în fața unei săli goale creează disconfort atât
pentru vorbitor, cât și pentru public. Lumea este mai receptivă în grup, decât în singurătate.
Creați locuri comune pentru oameni obișnuiți.

Învățarea. Pentru că nimeni nu a dobândit prin naștere cunoștințele despre rolul comunicării
non-verbale, acest proces se învață în timp. Să nu uităm că fiecare individ are universul propriu
de valori și de credințe, el judecă prin această prismă pe ceilalți, iar succesul candidatului este
garantat în cazul în care știe să se adapteze contextului.

Vă expuneți prea mult în cazul în care nu vă controlați semnalele non-verbale. Trebuie să fiți
conștient că o ținută necontrolată, în condițiile unui discurs bun, poate duce la impresii greșite
din partea celor care vă ascultă. Cuvintele sunt mai ușor de controlat decât gesturile și de aceea
este important să știți cum, unde și când să folosiți acest tip de comunicare. Nu uitați că
mesajele non-verbale, greu controlabile, pot să vă trădeze starea sufletească. Acest tip de
comunicare dezvăluie mai mult partea senzitivă a personalității, fiind în agală măsură o sursă de
expresii sau de impresii și depinde de candidat dacă stăpânește corect această armă deosebit de
puternică. Nu vă lăsați copleșiți, pentru că altfel pierdeți.
După:

Marius Ghilezan - Manual de campanie electorală, Bucuresti : Active Vision, 2000

Marius Ghilezan - Manual de campanie electorala - Elemente de New Media, Timisoara, Editura Brumar, 2011