De Divinatione

De Divinatione este structurată în două cărți, care iau forma unui dialog ai cărui
interlocutori sunt însuși Cicero (vorbind în cea mai mare parte în Cartea a II-a și
incluzând un fragment din poemul lui Cicero pe consulatul său) și fratele său
Quintus. Cartea I se ocupă de apologia divinității lui Quintus (în conformitate cu
credințele sale esențial stoice), iar Cartea a II-a conține respingerea acestora de
către Cicero din punctul său de vedere filosofic sceptic academic. Cicero se
preocupă în detaliu de tipurile de ghicire, împărțindu-le în tipul „inspirat” (latin
furor, Gk. Mania, „nebunia”), în special visele, și tipul care apare printr-o anumită
formă de abilitate de interpretare , haruspic, augure, astrologie și alte oracole).
De Divinatione poate fi considerat un supliment la De Natura Deorum de la
Cicero. În De Divinatione, Cicero mărturisește că relatează substanța unei
conversații purtate la Tusculum cu fratele său, în care Quintus, urmând principiile
stoicilor, a susținut credibilitatea divinației, în timp ce Cicero însuși a controvertit-
o. Dialogul constă din două cărți, în prima Quintus enumeră diferitele tipuri sau
clase de divinație, cu motive în favoarea lor. A doua carte conține o respingere de
către Cicero a argumentelor fratelui său.
În prima carte, Quintus, după ce a observat că divinațiile de diferite tipuri au fost
comune în rândul tuturor oamenilor, remarcă faptul că nu este un argument
împotriva diferitelor forme de divinație că nu putem explica cum sau de ce se
întâmplă anumite lucruri. Este suficient să știm din experiență și din istorie că
acestea se întâmplă. El susține că, deși evenimentele nu reușesc întotdeauna așa
cum s-a prezis, nu rezultă că ghicirea nu este o artă, ci doar că medicina nu este o
artă, deoarece nu vindecă întotdeauna. Quintus oferă diverse relatări despre
diferitele tipuri de auguri, vise, preziceri și divinații. El include două vise
remarcabile, dintre care unul i se întâmplase lui Cicero și unul lui însuși. El
întreabă, de asemenea, dacă istoria greacă, cu diferitele sale relatări despre
prezențe, ar trebui considerată, de asemenea, o fabulă.
În cea de-a doua carte, Cicero oferă argumente împotriva auguriilor, auspiciilor,
astrologiei, loturilor, viselor și a oricărei specii de auguri și minune. Se încheie cu
un capitol despre relele superstiției și eforturile lui Cicero de a o extira. Întregul fir
este împletit de povești curioase și interesante.
De Divinatione este notabil ca una dintre sursele primare ale posterității cu
privire la funcționarea religiei romane și ca sursă pentru concepția științificității în
antichitatea clasică romană.