Permanent auzim în jurul nostru diverse afirmații despre cum trebuie să se

manifeste statul în raport cu economia. Unii spun că „înainte era mai bine,
deoarece economia era strict planificată și se producea exact atât de cât era
nevoie”. Alții regretă și până azi privatizarea și cred că statul trebuia să
păstreze toate întreprinderile din perioada sovietică și să le dezvolte. A treia
categorie afirmă că statul trebuie doar să susțină sectorul real al economiei
atunci când e nevoie, iar în rest să nu se implice. Spre exemplu, au fost
afectați fermierii de condițiile meteo nefavorabile, statul trebuie să intervină
și să le ofere compensații. Sau, au fost afectate de pandemie agențiile de
turism, restaurantele, cafenelele, hotelurile etc., statul trebuie să intervină și
să le ajute. E o polemică interminabilă și trebuie să constatăm că, după
aproape trei decenii de independență, noi așa și nu avem o înțelegere clară în
ce raport trebuie să fie statul și economia pentru a genera maximă eficiență.
Și e foarte important să se pună punctele pe i la această temă odată și pentru
totdeauna, altfel nu ne vom putea mișca înainte. 

Părerea mea personală este că implicarea statului în economie trebuie să fie

minimă. Statul trebuie să fie acel ce stabilește regulile de joc în economie,
asigurând un mediu de afaceri cât mai atractiv. Politicile anuale bugetar-fiscale,
strategiile pe termen scurt, mediu și lung, programele de țară care ar viza atragerea
investițiilor etc. – acestea ar trebui să fie preocupările statului și aici factorii
decizionali trebuie să-și abordeze misiunea cu maximă responsabilitate, căci de
prestația lor depinde în mare parte și capacitatea business-ului de a contribui la
completarea bugetului țării. Cu cât mai prietenos va fi mediul de afaceri, cu cât mai
puține constrângeri vor exista în economie, cu cât mai multe investiții se vor face,
cu atât statul va fi mai puternic și va avea mai multe posibilități pentru a se implica
în soluționarea problemelor sociale, a implementa proiecte de infrastructură, a
contribui la sporirea nivelului de bunăstare al cetățenilor. Deci, statul trebuie să fie
un megaregulator economic, dar nu un participant activ în procesele economice ce
au loc.

Urmând această logică, concluzia ce se impune este că statul trebuie să continue

procesul de privatizare a patrimoniului pe care-l are. La moment, statul nu are
capacitatea necesară pentru a face investiții în modernizarea patrimoniului său, de
aceea, cu mici excepții, marea majoritate a întreprinderilor de stat sau cu capital
majoritar de stat se află într-o situație care lasă de dorit, ca să nu spunem mai
multe. Aceste întreprinderi pot obține o nouă șansă doar dacă vor fi preluate de
investitori cu potențial, cu viziuni și cu intenții clare de a le dezvolta în continuare. În
acest caz statul ar ieși în dublu beneficiu: ar obține sume importante din
privatizarea întreprinderilor menționate; ar atrage investitori, care, relansând
activitatea acestor întreprinderi, ar avea o contribuție semnificativă la formarea
bugetului țării.