Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Radu Baltasiu Istorie Socialadoc
Radu Baltasiu Istorie Socialadoc
1
Istoria. Câteva cuvinte despre ceea ce este
“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea ce sunt de-a lungul timpului. Ea are
legături cu toate fenomenele din Univers, cu cele de natură materială, ca şi cu cele cu
caracter intelectual. …” (Xenopol, p.27)
Istoria socială este ştiinţa care face posibilă libertatea. Libertatea noastră ca inşi, ca
individualităţi, care nu este posibilă fără gândirea libertăţii celui de lângă mine, şi a
celuilalt de lângă cel de lângă mine, cu alte cuvinte, fără libertatea socială. Utilitatea
istoriei este, cu alte cuvinte, tocmai libertatea noastră. Fără libertate nu putem fi oameni,
condiţia animalităţii fiind exclusă, omul neputând fi animal – datorită condiţionării
culturale profunde a genomului său, ci, doar, neom. Conştiinţa este reflectarea conştientă
a trecutului nostru.
Prin conştientizarea trecutului fiecăruia dintre noi, ale societăţilor, al societăţii în care
trăim, devenim conştienţi de experienţa şi potenţialul individual, social. Conştientizarea
acestora face posibil respectul. Respectul este parte a capitalului social – stocul de
relaţionare dintr-o societate, întemeiat pe încredere.
Criza financiară de astăzi se datorează nu doar unei defecţiuni tehnice: prima sincopă a
informaticii de a calcula corect riscurile (The Economist …), sau al confuziei dintre
exactitate şi adevăr, cât rezultatul unui blocaj al conştiinţei. Insul de pe Wall-street a uitat
de faptul că banii au un trecut colectiv în orice moment (reflectă eficienţa muncii) şi sunt
purtătorii unei responsabilităţi colective (capacitatea de a fi în orice moment cumpăraţi
înapoi de alţi purtători sau emitent – Banca Naţională). Aceste două lucruri ţin de
conştiinţa banilor, mai exact de etica economică, chestiuni care combinate dau valoarea,
odată cu valoarea lor de întrebuinţare (capacitatea de a reprezenta obiecte utile). Iar
principala componentă a conştiinţei este trecutul, adică istoricul-istoria faptelor noastre.
Cu alte cuvinte, istoria este:
- obiectiv, timpul care trece, indiferent de voinţa omului sau de interpretările sale
asupra trecerii timpului
- subiectiv, înregistrarea ca experienţă a timpului trecut, şi folosirea acestei experienţe.
- Obiectiv, ca şi creştere cumulativă a personalităţii individuale prin cunoaştere
(cunoaşterea este ea însăşi un proces care presupune asimilarea unor fapte,
cunoştinţe din trecut), cunoaşterea istoriei este componentă a creşterii civilizaţiei.
“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea ce sunt de-a lungul
timpului. Ea are legături cu toate fenomenele din Univers, cu cele de
natură materială, ca şi cu cele cu caracter intelectual. …
Deci istoria, în sensul larg al cuvântului, nu este o ştiinţă aparte, cum a
fost considerată până în prezent, o ştiinţă care trebuia aşezată alături
de biologie, psihologie sau sociologie; ci ea constituie unul dintre cele
două moduri universale de concepţie asupra lumii, modul de
succesiune faţă de modul de repetiţie.” (Xenopol, Teoria Istoriei, 1997,
p.27, 28)
Istoria este, deci, un mod obligatoriu de gândire. Neglijat, el există, dar gândeşte fără
obiect, gândirea devine simplificată, iar produsul, fapta unei asemenea gândiri este în cel
mai fericit caz mediocră.
2
2
Introducere bibliografică
Bibliografie selectivă
i. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească. Contribuţii
de sociologie istorică privind cultura modernă românească, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
ii. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea G.
Delafras, Bucureşti, f.a. [1943]
iii. Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuţii la
studiul evoluţiei sociale româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1999
iv. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al
problemei noastre agrare, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1910
v. Constantin Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul, Ediţia a treia,
Librăria Socec, 1904
vi. Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, ed. A 2-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1991
vii. A. D. Xenopol, Teoria istoriei, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti,
1997
viii. Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică română, 1972
ix. Gh. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol I şi
II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988
3
x. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură. Vestigii preistorice în Sud-estul
european, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
xi. ***, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
xii. A. Simion, Dictatul de la Viena, Albatros, 1996
xiii. Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, Albatros, 1995
xiv. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990
xv. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, 1992
xvi. Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, DBH, 1999
4
ale capitalului şi proprietăţii încă lipsite de „responsabilitate socială”, discursul
politic poate foarte uşor aluneca spre demagogie, spre ceea ce Motru a numit
„politicianism” iar Eminescu „stat demagogic”. Pentru preîntâmpinarea acestei
stări de lucru, Manoilescu duce mai departe ideea proprietăţii de muncă a lui
Madgearu şi o ridică la rang de reprezentare politică. Munca este criteriul după
care indivizii pot intra în Parlament. Ierarhizarea reprezentării pe baza muncii se
face după funcţionalitatea îndeplinită şi după criteriul competenţei profesionale.
Pentru a prospera, arată Manoilescu, relaţiile economice politice şi politice trebuie
să aibă în vedere atât eficienţa capitalului (productivitatea capitalului) dar şi
echitatea distribuţiei veniturilor. Capitalul înseamnă muncă şi el trebuie distribuit
în raport cu interesul muncii naţionale, arată Manoilescu. Mecanismul politic prin
care această distribuţie devine posibilă este structurarea corporativă a ţării
(organizarea întreprinderilor şi Parlamentul Corporativ). Prin aceste idei,
Manoilescu s-a situat înaintea vremurilor sale. Aceste principii sunt aplicate de
Occident după 1945 sub forma neocorporatismului instituţional (grupurile de
consultare cu specialişti în diferite domenii la nivel politic etc.) şi industrial
(conducerile colective ale uzinelor: patronat – muncitori). – vezi în acest sens
analizele lui Mattei Dogan pe marginea neocorporatismului occidental
contemporan1.
4. C.D.Gherea – Neoiobăgia ...., tratează cea de a doua mare problemă (prima este
aceea a decadenţei elitelor – devenite pătură superpusă - Eminescu) a ţărilor
înapoiate aflate într-un proces întârziat şi rapid de „sincronizare” cu Occidentul:
anume problema rurală, înapoierea rurală care marchează inclusiv, cum arătau
Eminescu şi Madgearu, pierderi de „substanţă naţională”, prin boli severe cronice
cu evoluţii întinse pe generaţii, depotenţare biologică care marchează declin şi
tulburări demografice serioase (mortalitate, morbiditate, divorţialitate - ridicate
nupţialitate scăzută, ridicate, violenţă familială etc.). Chestiunea rurală este
principalul efect pervers al dezvoltării în salturi, prin arderea etapelor, şi se
datorează importului grăbit, în interes personal cel mai adesea, al unor structuri
politice moderne, peste o structură socială nepregătită să primească şi să asimileze
noile instituţii. În acest caz, noile structuri se dovedesc a fi doar instrumente mai
eficiente de extorcare a muncii naţionale, în cazul unei societăţi înapoiate cum era
România sfârşitului de secol XIX – ţărănimea. Principalul efect al democratizării
şi al construirii reţelei moderne de drumuri nu a fost civilizarea ţării, ci
salahorizarea ei, în speţă a ţărănimii, arată Gherea.
5. Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul .... continuă linia
maioresciană şi eminesciană a formelor fără fond şi a selecţiei sociale negative.
Motru dezbate prima problemă a României – anume chestiunea politică, a
decăderii calităţii actului politic, transformat în instrument de înavuţire personală,
numit politicianism. Explicaţia este similară cu cea oferită de Gherea în
Neoiobăgia, importul de instituţii de dragul sincronizării fără o minimă pregătire
sufletească, în special la nivelul clasei politice, care îşi păstrează vechile apucături
fanariote, schimbându-le însă prezentarea, justificându-le prin încadrarea lor în
efortul naţional de modernizare a României. Abia după ce clasa politică va fi
1
Mattei Dogan, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Ed. Alternative, Bucureşti,
1992
5
pregătită să folosească noile instituţii în raport cu interesul public, atunci ele vor
trebui să se ocupe de adaptarea lor şi asimilarea lor în societate. Este lesne de
înţeles că în discursul demagogic al clasei politice politicianiste, arată Motru, vina
pentru eşecul noilor instituţii o poartă poporul care nu are „însuşirile de
civilizaţie” ale occidentalilor. Cea mai gravă urmare a politicianismului este
pervertirea poporului, arată Motru (după Eminescu), din barbar acesta devine
semibarbar. Principala zonă socială afectată este mediul urban, unde masa celor
„fără de căpătâi”, dar cu suficientă îndrăzneală, devin „lefegii de stat”, constituind
uriaşul aparat birocratic-funcţionăresc care neştiind să facă nimic, creşte
exploatarea asupra ţăranului, crescând decalajul real al ţării.
6. Zeletin, Burghezia română, ... lucrare care descrie partea „luminoasă” a
dezvoltării României ca urmare a rolului jucat de clasa politică oligarhică şi
burgheză. Zeletin lansează conceptul de „ardere a etapelor” pentru a descrie saltul
pe care România îl face din toate punctele de vedere (social, politic, economic
etc.) în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, de la statutul de ţară
feudală la acela de stat modern, cu o industrie relativ vizibilă, cu instituţii
democratice stabile şi cu o infrastructură notabilă. Imboldul acestor evoluţii l-a
dat, arată Zeletin, scurtul contact dintre România şi interesele britanice în regiune.
Imperiul Britanic, până la apariţia grâului american, a fost interesată de grâul
românesc. În acest sens, a susţinut emanciparea politică a României. Intervenţia
britanică în regiune a fost, aparent, doar una comercială, ea fiind însă susţinută
geopolitic şi militar prin intermediarii de care s-a folosit constant – anume două
dintre cele mai agresive mari puteri din regiune: Imperiul Otoman şi Imperiul
Ţarist. Zeletin este în linia „sincronistă”, de tip lovinescian, de explicare a
evoluţiilor României, pe care le aşează sub imperativul sincronizării cu
Occidentul, spre deosebire de linia maioresciană (a Şcolii Critice, în general, din
care fac parte şi Eminescu şi prin evoluţie, Motru şi Manoilescu). Pentru Zeletin,
transformarea clasei politice româneşti într-un organism oligarhic a fost o
necesitate, pentru a putea „urgenta” într-o manieră coerentă evoluţiile politice
necesare dezvoltării capitalului bancar, comercial şi industrial în România.
7. Xenopol, Teoria istoriei ... Este substratul ordonărilor moderne ale istoriei
sociale. Istoria se desfăşoară în timp şi spaţiu, ca ansambluri de fenomene diferite
cu o cauzalitate comună pe un spaţiu dat – numite de către Xenopol serii. Teoria
serială, de absolută noutate în cultura europeană a sfârşitului de secol XIX, se
impune şi astăzi, fiind completată de către teoriile asupra timpului ale şcolii
braudeliene. Prin asimilarea teoriei istoriei propusă de Xenopol înţelegem de ce
greşelile istoriei se pot repeta şi care este responsabilitatea intelectualităţii – ca
memorie socială a catastrofelor şi succeselor comunităţilor pe care le reprezintă.
Istoria nu poate fi practicată ca o ştiinţă exactă, bazată pe memorarea unor fapte
de care putem „scăpa uşor” prin catalogare şi memorare mecanică. Istoria
presupune asumarea trecutului, este o practică intelectuală şi un exerciţiu de
conştiinţă socială. Este, iată, componentă obligatorie a pregătirii sociologice.
Toate acestea pentru că trecutul, înţeles ca succesiune de serii, este oricând în
cotidian, printr-un element sau altul, parte a unei serii „declanşată” într-un timp
mediu sau lung, de acum 100 sau 400 de ani.
6
8. N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, ... Ţările Române au preluat, după prăbuşirea
definitivă a Imperiului Bizantin (prin ocuparea Constantinopolului pe 29 mai
1453), sarcina organizării uriaşului spaţiu mental al creştinătăţii răsăritene. Prin
subsidii şi printr-o politică consecventă de sprijin şi de organizare a Patriarhiei de
la Constantinopol – tolerată de către turci, uneori în pofida acestora, marii
domnitori români au reuşit timp de circa 300 de ani să menţină coeziunea şi viaţa
instituţională a ortodoxiei în Sud-Estul Europei. Marile aşezăminte din Balcani,
din Grecia (în special de la Athos), de la Ierusalim şi Alexandria, datorează
nemăsurat sprijinul unor domni precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu, cantacuzinilor şi, înaintea lor, marilor domni Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul etc. Odată cu sufocarea comercială şi geopolitică a principatelor
sub uriaşa presiune turcească, în secolul al XVIII-lea, acest rol de organizator şi
păstrător spiritual al marilor tradiţii se diminuează. Acest mare rol a fost unul
spiritual – de unificare a unor întinse teritorii sub protecţia dreptei credinţe, şi
unul politic – de sprijin a unor popoare aflate sub oprimare turcă directă. După ce
citim această carte înţelegem cu adevărat valoarea neatârnării Principatelor
române şi semnificaţia marilor domnitori români în această parte a Europei şi a
lumii.
9. Gh. Brătianu, Marea Neagră. Pentru înţelegerea contextului geopolitic şi a
marilor contacte şi întâlniri între civilizaţia românească şi cea europeană, în
perioada Evului Mediu de Mijloc, cartea lui Brătianu este foarte lămuritoare.
Vedem cu românii au ştiut să gestioneze scurtul contact cu marile puteri
civilizatoare ale Europei Occidentale din secolele XIII-XV care au fost Genova şi
Veneţia. Brătianu leagă structurarea statelor feudale româneşti de aceste legături
şi de importanţa geopolitică a Mării Negre, spaţiu de contact între uriaşa placă
turnantă eurasiatică a spaţiului turco-tătar şi marile bogăţii ale Levantului (prin
Bosfor-Dardanele şi Mediterana) dar şi cu Extremul Orient – drumul Persiei, şi
mai departe al Indiei şi Chinei se termina la Marea Neagră. Brătianu ne dezvăluie
complexul de relaţii şi urmările contactelor dintre primul capitalism occidental,
cel al Veneţiei şi Genovei şi Bizanţ, cu urmări nefericite pentru toţi actorii,
inclusiv pentru români, datorită subordonării intereselor majore ale creştinătăţii
celor comerciale. Statele române se nasc în acest context de cotitură, când
spiritualitatea europeană începe a fi definitiv dominată de interesul comercial, la
marea scară a spaţiului istoric şi geopolitic.
10. M. Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură. Vestigii preistorice în Sud-estul
european, ne reaminteşte că prima Europă s-a aflat pe coridorul Nipru-Bug-
Dunăre-Coasta dalmată, începând din mileniul al VII-lea înainte de Cristos.
Civilizaţie urbană, agricolă, paşnică şi de tip matriarhal, prima Europă constituie
un element indispensabil conştiinţei noastre europene.
7
devenite bunuri sociale publice, semnificative în raport cu identitatea individuală şi
colectivă a naţiunilor.
Istoria socială are o funcţie de cunoaştere ştiinţifică – să pună la dispoziţia societăţii fapte
de cunoaştere specializate privind trecutul semnificativ în raport cu necesităţi de
planificare de orice natură etc.
„Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a
concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la
perfecţionarea inţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care
guvernează ursitele omenirei şi ale lumei. (Introducere, I)
Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei
colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din
afară; pentru aceea Pascal zicea ca «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că
este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul».Mintea, înălţându-se prin
umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte
cât poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le
concentrează îndrepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei." (Introducere, I) –
Bălcescu, Românii sub Mihai Voevod Viteazul, http://ro.wikisource.org/wiki/Rom
%C3%A2nii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul
Unitatea de analiză a istoriei sociale este naţiunea. Unitatea de analiză are două funcţii.
Prima este aceea de a furniza contextul, cadrul semnificativ al acţiunilor memorabile,
care capătă dreptul de a intra în conştiinţa umanităţii. Din acest punct de vedere, cadrele
memorabile au caracter relativ particular, la scara lumii, sunt, adică sunt naţionale.
Naţiunile sunt, deci, cadre colective de realizare şi înregistrare a faptelor
semnificative (memorabile, eroice sau de importanţă deosebită). Memoria naţională
are caracter social general şi etnic, întrucât naţiunea are o componentă antropologică şi
etnografică specifică (etnicitatea), specifică unui grup cu o anumită coeziune biologică,
8
psihologică şi cosmică pe un teritoriu dat - asupra căruia are o reprezentare mentală
relativ unitară.
Totodată, naţiunea reprezintă cel mai potrivit cadru de analiză al fenomenelor mari care
privesc identitatea noastră colectivă. Dincolo de naţiune vorbim de restul popoarelor-
naţiunilor sau de civilizaţia în care ne încadrăm sau faţă de care ne raportăm (civilizaţia
europeană sau occidentală). Naţiunea ca unitate de analiză, este suficient de mică pentru a
avea semnificaţii directe în psihologia individului şi suficient de mare pentru a putea
urmări o masă mare de oameni, fenomene, pe parcursul istoriei cu sens.
Naţiunile se fac istorie ca entităţi colective dar şi prin intermediul abilităţilor individuale.
Aşa de pildă, portavionul nu ar fi fost posibil în afara puterii colective numită America şi,
mai mult, reprezintă interesele şi puterea acestei societăţi în lume. În acelaşi timp,
manevrarea lui în întreg contextul tactic şi strategic al mărilor, deci ca unitate este opera
abilităţilor profesionale ale unor indivizi.
Ceea ce uneşte cele două entităţi – naţiunea şi individul - şi dau posibilitatea exprimării
noastre în colectivitatea numită naţiune se numeşte vocaţie. În afara acesteia prezenţa
noastră în societate va fi „de mântuială” sau chiar parazită dacă nu de-a dreptul în zona
infracţionalităţii. Ne amintim că vocaţia reprezintă asumarea de către individ a
timpului său şi orientarea acţiunilor sale spre valorificarea la maxim a potenţialului
de care dispune, în slujba societăţii. Vocaţia este, deci, conştiinţa activă a rolului
individului în societate.
9
sau, după cum arată teoriile româneşti ale dezvoltării încă din sec. XIX, pot fi şi „evoluţii
fără creştere.”
“Aceste teorii sunt deci, teorii stadiale non-cumulative (adică se referă la o schimbare
fără creştere şi deci fără acel efect pozitiv, numit progres). Prin urmare, primul lucru la
care trebuie să renunţăm atunci când vorbim de evoluţie stadială este prejudecata
progresului. …
Istoria reprezintă o succesiune de fapte care nu sunt neapărat asemănătoare între ele, cu o
cauzalitate comună. (Bădescu, Teorii sociologice contemporane, 1994, p.8)
Independent însă de analizele privind dezvoltarea, Xenopol este primul care a teoretizat
caracterul „spiralat”, „ciclic”, neuniform al evoluţiilor istorice, la sfârşitul secolului al
XIX-lea. În plin mit al progresului (La belle époque), centrat pe credinţa că omul a reuşit
controlul deplin asupra naturii şi destinului său, elita din spaţiul românesc întrevede
caracterul iluzoriu al victoriilor comerciale şi tehnologice. Precizăm că un început al
teoriilor ciclurilor istorice a fost schiţat indirect, de către primii economişti moderni
precum Adam Smith şi Malthus, atunci când au făcut analiza „prăbuşirilor” câştigurilor
comercianţilor şi ale „crizei creditului” asociate cu evoluţiile ciclice ale creşterii
populaţiei şi ale culturii grâului.
La belle époque este perioada cuprinsă între finalul sec. al XIX-lea şi izbucnirea
primului război mondial, caracterizată de cristalizarea marilor sisteme coloniale –
interpretată ca şi victorie a cuprinderii în sfera civilizaţiei a populaţiilor primitive,
a finalizării revoluţiei industriale în ţările occidentale – maturizarea pieţelor,
tehnologiilor, accesul la bunuri de larg consum pentru muncitori şi, implicit,
ocolirea „soluţiei marxiste” a revoluţiei proletare în aceste ţări, înflorirea artei –
acum apar impresionismul, art nouveau – care recentrează spiritul dinspre formele
clasice ale realităţii înspre cele ale libertăţii de interpretare, ale psihologiei
privitorului etc. – vezi ... şi Hobsbawm. Naturalismul DARWIN. De asemenea,
epoca este caracterizată de o lungă perioadă de pace între marile puteri: între 1871
(războiul franco prusac) şi 1914, ceea ce a creat iluzia că formula capitalistă,
ştiinţifică şi artistică a societăţii, sunt cele „perfecte”.
Istoria socială este preocupată cu înţelegerea semnificaţiilor majore ale trecutului. Funcţia
acestor semnificaţii este, la rândul ei, de a uşura sarcina integrării societăţilor în prezent,
de înţelegere a propriului destin şi a sensurilor existenţei colective. Istoria socială este
10
ştiinţa devenirii colectivităţilor. Intelectualitatea, alături de tradiţiile populare, are rostul
conservării şi pătrunderii înţelesurilor trecutului (tradiţia cultă) pentru a face posibil
progresul. Progres în absenţa cultivării identităţii colective (naţionale) este o
imposibilitate întrucât conştiinţa faptelor trecute constitutive – memorabile fac posibilă
stima de sine a indivizilor şi a colectivităţilor. Iar fără stima de sine, adică fără demnitate
(individuală şi naţională) încordarea pentru progres nu este posibilă (ce rost –
semnificaţie are o acţiune săvârşită de un individ sau de o colectivitate care nu crede în
propriile capacităţi creatoare şi în sensul actelor sale). Am putut deja observa prin teoria
weberiană a acţiunii sociale că actul social presupune sensul subiectiv atribuit. Sensul
care conferă caracter memorabil, şi deci istoric, este constitutiv şi definitoriu pentru
manifestarea cu demnitate în prezent a colectivităţilor (societăţilor, popoarelor,
naţiunilor).
Naţiuni şi popoare
Naţiunile sunt popoarele care făuresc istoria. Popoarele sunt „atemporale”, în sensul că
nu sunt interesate în măsurarea timpului în termenii progresului. Poporul, după cum vom
vedea în cursul dedicat Naţiunii este în esenţă un grup mare caracterizat în primul rând
etnic şi cultural. Naţiunea este poporul cu voinţă socială (Gusti), interesat neîncetat de
îmblânzirea şi procesarea materiei, interesat adică de civilizaţie. Naţiunea participă la
construcţia istorică având conştiinţa istoriei, a trecerii timpului. Naţiunile sunt popoarele
moderne care îşi construiesc, prin voinţă socială, prezentul şi viitorul. Voinţa socială se
materializează prin manifestări economice, spirituale (manifestări constitutive) şi
manifestări politice şi juridice (manifestări regulative). Măsura timpului modernităţii este
în special de tip instituţional şi tehnic, elemente definitorii pentru ceea ce înţelegem prin
civilizaţie – organizarea prin excelenţă a materiei şi a timpului liniar (măsurabil după
cronometru). Expresia economică a „cronometrului” este progresul tehnic împreună cu
scara salariilor în raport cu competenţele (măsurabile prin tipuri de calificări şi diplome
etc.)
11
Seriile istoriei societăţii româneşti
Istoria socială este deci ştiinţa seriilor, a deveniri diferitelor fapte având o cauzalitate
comună. Cele două mari serii ale spaţiului românesc sunt formarea statului şi
modernizarea societăţii româneşti. Prima serie, formarea statului, este un imperativ al
trecerii prin istorie pentru orice societate. Statul nu este rezultatul capriciului unor voinţe
individuale particulare, ci soluţia trecerii prin istorie a popoarelor. Prin stat popoarele şi
societăţile îşi delimitează şi îşi protejează cele mai importante interese de tip colectiv:
apărarea, sănătatea, credinţa (împreună cu instituţia Bisericii), educaţia, infrastructura şi
regimul însuşi al prosperităţii economice.
În acelaşi timp, seria modernizării societăţii este condiţia supravieţuirii statului şi sensul
însuşi al existenţei statului naţional. Statul nu poate dăinui ca suprastructură organică,
adică reprezentativă, decât prin protejarea dezvoltării societăţii care îl susţine. În acelaşi
timp, garantul modernizării societăţii în ansamblu este statul. Statul este „membrana
celulară” cu care societăţile trec prin istorie.
12
4. o bună parte din adulţii cu putere de muncă nefiind cuprinşi în circuitul
naţional economic, piaţa internă de consum este restrânsă şi cronic imatură
5. ceea ce antrenează subdezvoltarea serviciilor şi industriei
6. şi îşi asociază un nivel relativ scăzut de salarizare pentru majoritate
Pătura ţărănească, mult mai uşor de exploatat în condiţii de mizerie, a constituit, şi încă
mai constituie, baza dezvoltării societăţii româneşti. Ţăranii astfel salahorizaţi s-au numit
iobagi, ca în toată Europa Evului Mediu. Societatea românească a încercat „soluţii
paralele”, adică în ciuda opoziţie clasei politice – mai mult sau mai puţin înstrăinate de
problemele poporului, prin răscoale şi chiar revoluţii (de la Horia, Cloşca şi Crişan, până
la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mişcarea paşoptistă). Un prim moment de
intersectare a intereselor populare cu clasa politică aflată la guvernare (pentru alte
intersectări, mai mult sau mai puţin temporare au mai avut loc, în cazul unor domnitori
sau lideri fără putere oficială, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu sau al lui Avram
Iancu la 1848) a fost Reforma lui Cuza, la 1864. Soluţia de la1864 a fost parţială (ţăranii
nu au primit nici utilaj nici suficient pământ, rămânând dependenţi de marii proprietari)
şi, ca urmare, a generat chiar amplificarea exploatării pentru o bună parte a ţărănimii.
Această nouă exploatare, de limitare medievală a drepturilor a unor cetăţeni exploataţi
însă cu eficienţa capitalismului cerealier, aflat în plină expansiune în sec. XIX, a fost
numit de Gherea, neoiobăgie. Neoiobăgia a fost lichidată abia de noul ciclu politic care a
izbutit realizarea României Mari, prin reforma rurală de la 1921, când o bună parte din
marile proprietăţi au trecut în mâna ţărănimii, aceasta având şi acces la utilaj agricol
pentru legi ulterioare de protecţie şi încurajare. După 1944 comunismul trece, agresiv, la
lichidarea programatică a clasei ţărăneşti, şi, implicit a proprietăţii ţărăneşti. Comunismul
a crezut ca prin cooperativizarea forţată şi prin transformarea ţăranilor în muncitori –
printr-un alt proces forţat de industrializare, va lichida această clasă considerată de toţi
gânditorii marxişti, conservatoare şi neprogresistă. Industrializarea comunistă a fost, pe
ansamblu un eşec, trauma satului, devastat până la substanţa sa antropologică, nefiind
vindecată nici astăzi. Aceasta pentru că legile rurale de după 1991 au perpetuat condiţia
ţăranului fără utilaj agricol, cu proprietate puternic fărâmiţată, neeconomică, la îndemâna
conduitelor prădalnice ale intermediarilor ce stochează sau vând marfa agricolă. Astăzi,
confuzia ideologică, inclusiv a mass-media a problemei rurale este destul de „avansată”.
Nu există programe sistematice de încurajare a economiei rurale, se practică suprapuneri
confuze între noţiunea de economie ţărănească şi capitalism (lucrurile sunt diferite –
economia ţărănească nefiind întemeiată pe profit), ţăranul este etichetat cu denumirea de
fermier, noţiune cu conţinuturi rurale dar nu neapărat ţărăneşti cât mai degrabă
capitaliste. În acest fel, moştenirea satului românesc, atât cât a mai rămas din ea, fiind din
nou pusă sub semnul negativului.
13
societate agresivă şi expansionistă (comercial, industrial, bancar, militară etc.) a fost
numit de Dobrogeanu Gherea orbitare. Societăţile tradiţionale sunt socotite astfel
înapoiate faţă de cele care domină timpul liniar, istoric. Societăţile mai înapoiate
orbitează, adică îşi modifică regimul vieţii instituţionale, culturale şi chiar individuale în
raport cu imperativele timpului societăţii dominante. Mecanismele prin care civilizaţia
dominantă îşi impune ritmurile sunt cel mai adesea de tip comercial, financiar şi
industrial (prin intermediul creditului şi al supremaţiei tehnologice) după cum pot fi şi de
natură politică şi militară. Ultimele două componente sunt instrumente de impunere
rapidă a intereselor centrului în periferie. Rolul elitelor este integrarea armonioasă a
societăţilor locale în timpul dominant, prin protejarea şi promovarea intereselor
societăţilor pe care le reprezintă. Atunci când elitele nu înţeleg să îşi asume imperativul
istoric, de succes în competiţia mondială sau regională, la care societăţile lor sunt somate
de societăţile expansionare (care definesc, de regulă, centrul sistemului mondial,
capitalist, localizat în succesiune în oraşele italiene din sec. IX-XIV, apoi în Spania-
Portugalia în sec. XV-XVI – odată cu descoperirea aurului din America Latină, Ţările de
Jos din sec. XVI-XVII şi în final în Anglia, până după primul război mondial şi, în fine,
în SUA), atunci vorbim de elite ca pătură superpusă. Pătura superpusă îşi arogă doar rolul
redistribuirii plusprodusului naţional în consum adesea inutil, de lux şi fără legătură cu
sarcinile menţinerii competitivităţii naţionale, ale unei orbitări cât mai onorabile în raport
cu centrul sistemului mondial. Elitele care integrează coerent şi în raport cu interesul
public naţional societatea în timpul dominant le numim organice. Selecţia acestor elite se
face după criteriul competenţei. Societăţile guvernate organic au acces la modernitate
prin mecanismul politic al democraţiei şi prin cel economic al economiei de piaţă. Pilonii
economiei în societăţile democratice sunt salariul remunerat în raport cu competenţa,
bursa – loc al întâlnirii libere a muncilor naţionale (al celor locale cât şi a celor locale
faţă cu cele internaţionale) prin evaluarea liberă a competitivităţii (valorii de bursă) a
întreprinderilor, şi productivitatea muncii – consum cât mai puţin de resursă individuală
cu valoare adăugată cât mai mare. În societăţile dominate de interesele de grup, regimul
politic, dacă îmbracă aparenţa democraţiei, devine regim demagogic sau politicianism, iar
regimul economic va deveni unul de salahorizare (în mediul rural numit neoiobăgie –
forme politice şi de prelevare a taxelor de tip modern, cu conţinuturi ale muncii feudale,
rezultatul fiind o supraexploatare feroce a muncii ţărăneşti).
14
Dimitrie Cantemir şi a ruşilor la Stănileşti din 1711 iar în Ţara Românească în 1716, la
scurt timp după lichidarea marii familii domnitoare a Brâncovenilor din 1714). Vom
vedea însă că recâştigarea accesului la marea istorie europeană va fi unul foarte dureros,
clasa politică şi mecanismele politico-economice fiind serios viciate de intervalul
dominaţiei fanariote. În plus, regimul sub care erau „eliberate” era de fapt acela al noii
dominaţii industriale – cu un mecanism foarte eficient şi rapid de control şi constrângere
comercială, politică şi militară din partea marilor puteri moderne europene (începând cu
Anglia şi sfârşind cu Franţa, Germania, Rusia şi Imperiul Habsburgic). Costurile sociale
şi politice ale acestei emancipări, traduse în final prin cucerirea independenţei,
proclamarea monarhiei, constituirea Băncii Naţionale şi realizarea Marii Uniri (1877,
1880, 1881 şi respectiv 1918) au fost foarte mari, ele numindu-se neoiobăgie şi
politicianism. Momentul 1829 reprezintă însă, reluarea cu intensitate a celor două serii
majore ale istoriei societăţii româneşti, anume realizarea statului naţional şi modernizarea
societăţii româneşti, ambele intercondiţionate, după cum am văzut.
Aşadar, România era chiar silită să facă efortul dezvoltării, pentru a rezista colosalei
triple presiuni din partea Imperiului Ţarist (la Est), Austroungar (la Vest) şi a Imperiului
Otoman (la Sud). Numai o societate modernă, cu o economie activă şi bine aşezată, cu o
democraţie eficientă putea avea o armată şi o cultură apte să reziste acestor presiuni.
Condiţia supravieţuirii românilor era, iată, modernizarea statului şi societăţii. Vectorul
prin care România a reuşit să intre pe calea dezvoltării este capitalul britanic, care, odată
cu deschiderea comerţului pe Dunăre şi la Mare (pacea de la Adrianopol – 1829) de sub
monopolul turcesc, impune Principatelor contactul rapid cu tehnologia comercială,
industrială şi bancară într-o manieră care, aşa cum arată Zeletin în Burghezia Română,
conduce la apariţia primelor formule sociale, industriale şi bancare româneşti – numite
„burghezia română”. Vom vedea că acest proces a avut costuri majore, pe care Maiorescu
le-a numit „forme fără fond”, Eminescu – „stat demagogic”, Gherea – „neoiobăgie” iar
Motru le-a numit „politicianism”.
Momentul 1829 este, iată, punctul de decolare al societăţii româneşti spre modernitate –
prin reluarea ciclului brutal întrerupt de uriaşa presiune otomană în secolele XVI (după
domnii Vasile Lupu şi Matei Basarab, prin capturarea de către turci a porturilor de la
Dunăre) şi XVIII (prin lichidarea dramatică a ultimilor domni pământeni – Cantemir,
care încercase o alianţă cu ruşii dar este înfrânt împreună oastea ţarului la Stănileşti la
1711, şi Cantacuzino, decapitat împreună cu fiii săi la Istambul, în 1714).
Acest moment marchează, cum arătam mai sus, apariţia primelor elemente ale clasei
moderne - burghezia şi a intelectualitatea naţională – cu toate tarele lor (atent analizate în
bibliografia de mai jos), dar care vor reuşi să treacă România prin câteva momente
cruciale: unire Principatelor (1859), cucerirea Independenţei (1877), recunoaşterea
Regatului (1881), Marea Unire (1918), reforma rurală (1921), modernizarea economică
(1919-1938).
Procesul prin care România a reuşit să îşi construiască elementele necesare modernizării,
sau vectorii modernizării: burghezie, capital bancar-industrial, intelectualitate şi clasă
politică este numit de către Zeletin arderea etapelor. În loc să îşi construiască „rampa”
15
socială, politică, economică, militară în două sute de ani, ca Anglia (de la descoperirea
aurului din America Latină – sec. XVI, la cucerirea puterii mondiale – sec. XVIII-XIX),
România şi-a construit cele necesare decolării în câţiva zeci de ani. A reuşit să ajungă cea
mai dezvoltată ţară din Sud-Estul Europei, la 1938, cu procese economice între industrie
şi agricultură relativ armonioase spre sfârşitul perioadei, cu problema rurală în curs de
soluţionare (prin împroprietărirea de la 1921, legea conversiei datoriilor agricole 1934
etc.). Seria aceasta istorică este grav afectată de al doilea război mondial – când
societatea românească a avut de suferit în special de urma slăbiciunilor constitutive ale
elitelor –marcate de politicianism pentru a fi cu totul întreruptă de ocupaţia rusească şi
comunistă din anul 1944.
3
Ce este istoria?
Istoria este ştiinţa a „ceea ce devine”, cum arăta Xenopol în lucrarea sa
fundamentală „Teoria istoriei”.
16
temporale de diferite dimensiuni, timpul scurt (oscilaţiile cotidianului), mediu(marile
sincope din cadrul unei civilizaţii) şi durata lungă (care diferenţiază între civilizaţii).
Marele filosof Petre Ţuţea, arăta, cu puţin timp de a pleca dintre noi, că triunghiul
responsabilităţii intelectualului român, în ceea ce priveşte înţelegerea realităţii şi
îndrumarea maselor, este delimitat de Dumnezeu, neam şi natură. În afara acestui
triunghi, cunoaşterea este sterilă. Pentru ce cunoşti? Pentru a rezolva ceva? Ce?
17
Problemele Universului, în general. Generalitatea este prea abruptă şi ştiinţa socială se
poate „dizolva” cu uşurinţă în infinitul cosmic. Nu poţi acţiona la maximul tău potenţial
decât dăruindu-te colectivităţii din care provii. Colectivitatea acesta cu sens este naţiunea
română. De ce Dumnezeu? Pentru că nu militez oricum pentru identificarea şi
soluţionarea problemelor spaţiului public. O fac cu respect pentru morală. Sursa moralei
este sacrul, adică Dumnezeu. De ce natura? Omul nu este doar produsul raţiunii. Este o
creatură cosmică. Cunoaşterea cadrului natural-cosmic şi adecvarea acţiunii sociale la el
este o preocupare sociologică, economică şi politică majoră.
„Realul, Idealul, Absolutul, Sacrul, Adevărul sunt termeni care exprimă
acelaşi lucru şi care pot fi înţeleşi numai în triunghiul Dumnezeu, om [–
naţiune cf. p.24 şi passim2] şi natură, «modelul invariant» fiind
întotdeauna primul termen, adevărul fiind imitarea Lui, iar raţiunea,
instrument care comunică adevărul prin limbaj, având şi ea aceeaşi
sursă.” (Ţuţea, op.cit, p.149)
Şi aceasta pentru că „înţelegerea autonomă nu atinge cauza lucrurilor,
adevărul ca Bine suprem fiind atins de fiinţa iubitoare, în spiritul
sf.ap.Pavel, nu de cea încărcată de dorinţi, închisă în ea însăşi.” (idem,
p.217)
Dumnezeu în istorie
Am văzut mai sus că însăşi condiţia cunoaşterii reale este smerenia în faţa
transcendentului, adică a lui Dumnezeu:
„Aşadar există o «co-substanţialitate» între Dumnezeu şi conştiinţă care
în filosofia nomistă merge până la suprapunere. Dumnezeu nu există în
cerurile exterioare ci în noi, în eul nostru, este (în) conştiinţa noastră.
Nu întâmplător înţelepciunea populară spune despre un om de nimic:
nu-l are pe Dumnezeu, un om fără Dumnezeu, adică nu are conştiinţă.”
(Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul meu, p.208)
Cine este Dumnezeu? Este capacitatea noastră de a ni-l asuma pe celălalt. Care
este calea? Prin iubirea aproapelui şi prin smerenie. Iată fundamentul cunoaşterii
sociologice şi implicit, al istoriei sociale al României.
Unii autori sunt atât de răspicaţi în această chestiune încât aşează la baza naşterii
civilizaţiilor mişcarea tectonică, de substrat şi din zona duratei lungi, a marilor credinţe
religioase:
„ ... Bisericile universale îşi au raţiunea de a fi în măsura în care pot
păstra în viaţă acele specii de societăţi pe care le denumim civilizaţii,
prin faptul că apără însuşi germenele lor de viaţă, atât de preţios, în
decursul acelui primejdios interregn care se scurge de la data
destrămării unei întruchipări muritoare a speciei civilizaţie şi până la
naşterea unei alte asemenea specii. Biserica ajunge astfel să fie
considerată ca un element făcând parte din sistemul de reproducere al
2
„Etnicul constituie premisa oricărei activităţi. Aspiraţiile universale ale fiecărui român, creaţiile lui, poartă
în mod necesar pecetea specificului naţional şi a stilului de viaţă desprins din acesta. ... Orice popor
puternic îşi ţese istoria din propria lui substanţă. ...” (Ţuţea, op.cit., p.232)
18
civilizaţiilor. … [s.n.] Scriitorul acestui studiu trebuie să mărturisească
faptul că a fost multă vreme mulţumit cu o asemenea concepţie, în
virtutea căreia bisericile apăreau înaintea istoriei în ipostaza de
patroane ale civilizaţiilor în istorie. …
Dacă ne îndreptăm privirile asupra civilizaţiilor care se aflau încă în
viaţă în anul 1952, vom vedea că fiecare din ele are, are ca fundal al ei,
vreo biserică universală, prin intermediul căreia civilizaţia respectivă
este afiliată unei alte civilizaţii mai vechi. Civilizaţiile creştine, atât cea
occidentală cât şi cea ortodoxă, se află afiliate, prin intermediul Bisericii
creştine, civilizaţiei elene. Civilizaţia Extremului Orient este afiliată prin
Mahayana civilizaţiei sinice. Civilizaţia hindusă este afiliată civilizaţiei
indice prin hinduism. Iar civilizaţiile iraniană şi arabă sunt afiliate
civilizaţiei siriace prin intermediul islamului. Toate aceste civilizaţii au
fost protejate, ca nişte crisalide, de anumite biserici. Chiar şi diversele
fosile ale unor civilizaţii stinse, fosile care încă mai supravieţuiesc şi pe
care le-am cercetat într-un capitol anterior … au fost, toate, menţinute
în viaţă într-un tegument bisericesc. De pildă, evreii şi parsii. Toate
aceste fosile nici nu sunt altceva, de fapt, decât nişte crisalide
bisericeşti, care n-au mai izbutit să dea naştere unor fluturi.” (Toynbee,
Studiu asupra istoriei, vol. I, p.117-188)
Mai mult, Tonybee arată, depăşindu-l astfel pe Weber, că marile energii religioase au
constituit ele însele formule de organizare economică. Aceasta pentru că Credinţa
instituţionalizată, Biserica, oricare ar fi ea, este şi calea pe care a găsit-o o comunitate
mare, la un moment dat, de a răspunde unor provocări majore: din partea mediului
înconjurător, din partea altor popoare etc. Organizarea economică, arată Toynbee,
datorează mult Bisericii creştine:
„Astfel, pe plan economic, moştenirea cea mai importantă pe care a
lăsat-o o biserică universală civilizaţiei concepute de ea o putem urmări
în acţiunile economice extraordinare ale lumii occidentale
contemporane. … extraordinarul, monstruosul aparataj al tehnologiei
occidentale n-a fost decât un produs paralel realizat de monahismul
creştin occidental. Într-adevăr, temeiurile psihologice ale acestui edificiu
material atât de puternic trebuie căutate în credinţa, în valoarea şi
demnitatea muncii fizice – laborare est orare [Munca înseamnă
rugăciune]. Această concepţie se diferenţia într-un mod revoluţionar de
concepţia pe care o aveau grecii asupra muncii, considerată a fi o
activitate josnică şi vrednică numai de sclavi. Dar noua concepţie
asupra muncii nu s-ar fi putut înjgheba dacă n-ar fi fost consfinţită în
virtutea orânduielii Sf. Benedict. Încă de la întemeierea lui, ordinul
monastic benedictin a pus bazele agricole ale vieţii economice
occidentale. …” (Toynbee, idem, vol II, p.121)
19
urmări de natură spirituală, atât de înalte şi atât de eficiente, iluminând
sufletul omului care face un asemenea act, aceasta ar însemna, prima
facie, că se îndreptăţeşte credinţa că o asemenea putere, astfel
invocată, n-ar fi numai o născocire ivită din imaginaţia oamenilor. Ne
vom îngădui să considerăm că o asemenea reorientare spirituală a fost
descoperirea unicului Dumnezeu adevărat şi că o simplă închipuire a
omului, în legătură cu soarta lumii pământene, a făcut loc revelaţiei
divine a unei alte lumi.”
Ne dăm seama din toate acestea, că dacă realitatea este mai mult substrat decât
aparenţă, şi că, acest substrat fiind expresia capacităţilor noastre de înţelegere a timpului
nemăsurabil şi nepalpabil, adică a sacralităţii, cunoaşterea istoriei implică cel puţin
respectul marilor Tradiţii pe care stau aşezate neamurile şi mai cu seamă, neamul
românesc.
Gherea a fost cel dintâi care a demonstrat faptul că ţările înapoiate orbitează în jurul
ţărilor dezvoltate („legea orbitării”):
“Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la
civilizaţia lui înaintată, el ne modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează
toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele, moravurile de altădată. Şi
întrucât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru
atât ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.”
(Dobrogeanu-Gherea, 1910, p.37).
20
Economistul şi sociologul ţărănist Virgil Madgearu, după primul război mondial,
completează această teorie: “Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa
largă a economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste,
ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor
pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma câştigului comercial.”
(Madgearu, 1995, p. 262-263).
Al doilea factor de cauzalitate istorică este personalitatea. Dar individul în sine poate sau
nu să aibă „acces” la procesul istoric. Accesul indivizilor la istorie, la procesele care
înrâuresc viaţa în ansamblu a societăţilor are loc prin procesul de selecţie a elitelor.
Rolul personalităţii în istorie este foarte important. Istoria o facem noi. Tot noi o şi
simţim. „Simţirea” istoriei este un atribut al personalităţii. Nu toţi dintre noi avem însă
pregătirea sau dorinţa de a băga de seamă ce se întâmplă în jurul nostru, dincolo de
preocupările noastre strict conjuncturale sau cotidiene. Mijlocul prin care ne cultivăm
această sensibilitate se numeşte cultură iar capacitatea de a „detecta” trecerea timpului,
mai exact, imperativele sale reale, se numeşte personalitate de vocaţie. Aceasta pentru că
vocaţia nu este altceva decât conştiinţa faptului că nu pot fi eu însumi decât dacă îmi
valorific la maximum potenţialul. Sentimentul imperativului valorificării maximale a
personalităţii presupune un acut sentiment al scurgerii timpului. Acesta va fi cu atât mai
dezvoltat cu cât valorile din perspectiva cărora mă raportez la mine însumi sunt mai
generoase în raport cu interesul colectiv. Vom detalia în cele ce urmează această
chestiune.
Fenomenul istoric se petrece în raport cu o cauzalitate ce poate fi, în anumite
situaţii, identificată. Aşa de pildă, o serie de cercetători ai şanselor de dezvoltare ai
comunităţilor şi civilizaţiilor condiţionează succesul acestora de raportarea la realitate a
elitelor. Dacă cei ce definesc realitatea (elita intelectuală) şi cei care conduc prin acea
realitate (elita politică – guvernantă) înţeleg să răspundă provocărilor constante prin care
contactul cu alte culturi-comunităţi şi natura însăşi pune la încercarea societatea în cauză,
aceasta nu numai că „va supravieţui istoriei”, dar chiar va prospera.
Alte abordări pun accentul pe voinţa socială, cea care transformă contextul social
(cadrele) în manifestări de viaţă economică, politică, culturală şi spirituală. Principalul
motor al acestei transformări este personalitatea. Personalitatea va avea însă efect asupra
istoriei numai dacă îşi asumă cele mai înalte valori, adică comunitatea, naţiunea
(principiile sociologiei militante, în general, ale personalităţii culturale – în particular, ale
Şcolii sociologice de la Bucureşti). Ceea ce mişcă în ultimă instanţă societăţile, arată
Gusti, este idealul. Numai idealul – ca set de valori supreme ce furnizează scopuri este
sursa adevăratului pragmatism, arată acelaşi autor.
“În istorie, oamenii gândesc prea des în spiritul unui finalism fals şi
artificial. Ei uită că, la urma urmei, istoria nu formulează ‘probleme’, ci
că mersul ei este mai curând împins dindărăt de cauze, decât atras
înainte de ţeluri. … Ea nu dă nici popoarelor nici claselor sociale
însărcinări, mandate şi misiuni. Asemenea finalităţi le formulează numai
oamenii individual iar idealurile proiectate de ei înaintea drumului
popoarelor constituie forţe motrice ale istoriei care se transformă în
fapte colective.” (Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti,
f.a., 5/76)
21
La ce nivel trăieşte omul istoria? Desigur, fiecare simţim individual problema sau
problemele cotidiene (istoria recentă). Istoria este însă oglinda faptelor Noastre. Ştim
bine că omul nu este singur, în izolare, chiar dacă simte, în mare parte, individual. Fiind
fiinţă socială, omul are o fiinţă colectivă. Societatea este intersecţia relaţiilor dintre
indivizi. Istoria este cea care înregistrează aceste intersectări. Înregistrările colective ale
experienţelor umane (reuşite sau nereuşite) iau forma tradiţiei. Tradiţia poate fi scrisă sau
nu, populară sau „intelectuală”. Istoria se referă deci, la trecutul colectivităţilor.
Cum „se mişcă” istoria? La nivel individual, prin PERSONALITATE. Vom
sublinia cu ajutorul lui Xenopol rolul personalităţii în istorie în cele ce urmează.
Personalitatea este un produs cultural, al interacţiunii dintre noi, dintre noi şi alte
colectivităţi. Cu cât voim să ne perfecţionăm mai bine aceste interacţiuni cu atât
răspunsurile noastre, ale comunităţii, sunt mai perfecţionate. Societatea se dezvoltă. În
plan material, dezvoltarea se numeşte „civilizaţie”.
Nu toţi însă ne mişcăm la fel. Unii dintre noi suntem mediocri. Alţii visăm. Alţii
se străduie să aplice în practică ceea ce visează în raport cu un aşa numit bine public –
sau ideal. Omul mare, cel care are sentimentul cel mai acut al timpului, este cel care
poate „trage după el” masele, adică pe noi. Ne aşteptăm ca oamenii „mari” să facă parte
din elită. Elita, adică cei care ne conduc, ar trebui să aibă cel mai dezvoltat simţ al
imperativului timpului, al problemelor noastre.
„Prin oameni mari de caracter înţelegem pe toţi oamenii cari prin fapta lor
anticipă deprinderile voluntare de cari o societate are nevoie spre a-şi
asigura viitorul său.” (Rădulescu Motru, Personalismul energetic şi alte
scrieri, Ed. Eminescu, Bucureşti, p.355 [Puterea sufletească, 1907])
Observăm aici că cel mai important aspect al activităţii oamenilor mari este
eliberarea deprinderilor naţionale. Omul de caracter, omul mare, are conştiinţa faptului că
succesul comunităţii sale în istorie are loc numai prin muncă, mai exact prin eficienţa
muncii. Gradul de eficienţă a muncii este condiţionat, la rândul său, de deprinderi. Omul
mare va fi, deci, un mare om de cultură, întrucât cultura naţională este depozitara
deprinderilor. El va milita pentru şcolaritate universală şi eficientă, bine utilată, pentru
acces la resurse şi utilităţi pentru toţi membrii societăţii, pentru că succesul omului în
lume este posibil numai prin succesul comunităţii din care face parte. Vom observa în
altă parte că Mihail Manoilescu numeşte partea cea mai eficientă a acestor deprinderi
22
factorul q (numit şi coeficient de calitate al capitalului), anume componenta civilizatoare
a capitalului, care nu coincide neapărat cu profitabilitatea capitalului3.
„Vocaţia implică simţirea realităţii timpului. Omul cu vocaţie simte faptele sale înlănţuite în
realitatea timpului şi de aceea el se simte răspunzător faţă de sine însuşi. … Omul de
vocaţie se simte dator să utilizeze fiecare moment de timp, fiindcă el crede în realitatea
fiecăruia dintre aceste momente.” (Motru, Vocaţia, factor hotărâtor …, în
Personalismul energetic …, 1984, p.683).
Distanţa dintre noi şi omul mare nu este chiar atât de mare cum poate părea la
prima vedere. Omul mare, adică cel care face fapte demn de luat în seamă pentru
colectivitate, este, în primul rând, omul de vocaţie. Condiţia apropierii noastre de
semnificaţie istoriei şi deci, de nevoile comunităţii, este tocmai cunoaşterii personalităţii
noastre şi orientarea acţiunii noastre în acord cu propria vocaţie. Aceasta este
personalitatea de vocaţie. Omul mare este, în primul rând, personalitate de vocaţie, arăta
Motru, în prima parte a secolului al XX-lea. Vocaţia este elementul care face legătura
dintre personalitatea individuală şi imperativele comunităţii. Vocaţia este, din acest punct
de vedere, aproape tot una cu simţul istoriei:
„Nimeni, afară de puţini oameni de ştiinţă, n-au bănuiala că timpul, în viaţa
sufletească, este o realitate mai dură decât oţelul. Omul ignorant trăieşte într-o veşnică
actualitate [aşa numitul pragmatism, în fapt unul fals, întrucât nu are decât scopul zilei de
mâine] ... La ignorant, o dorinţă actuală aduce cu uşurinţă schimbarea trecutului sau a
viitorului, căci succesiunea momentelor de timp n-are pentru el realitate, ci ea se poate
accelera sau încetini după voie!”
3
Factorul care determină puterea înfăptuirii aspiraţiilor de dezvoltare ale unui naţiuni în lumea modernă se
identifică, arată Mihail Manoilescu, cu o aşa numită mărime q, care măsoară gradul de mecanizare – nivelul
tehnologic al capitalului, prin formula q= k+ A/n, unde k=capital de rulment, A=capital de investiţii,
n=numărul de muncitori. (Manoilescu, 1986, p.135). Factorul q de care depinde dezvoltarea civilizaţiei
unei societăţi se traduce, după cum am văzut, în termenii economiei prin investiţii, iar în limbaj sociologic,
prin uşurarea muncii. Este lesne de observat că factorul q nu este o componentă obligatorie decât pentru
capitalul civilizator. Capitalul poate fi însă şi comprador (Weber), interesat în redistribuirea prin orice
mijloace – altele decât productive şi investionale, a valorilor produse de o comunitate. Pentru a avea capital
civilizator trebuie să avem capitalişti şi guvernanţi capabili să îşi asume imperativul dezvoltării. Gradul de
eficienţă socială al capitalului este deci o opţiune. Înţelegem, din acest punct de vedere, de ce este absolut
insuficient şi periculos să credem că simpla prezenţă a capitalului sau capitalistului cutare în România
înseamnă şi prosperitate naţională.
23
4
Chestiunea temporalităţii
Din păcate, sociologia îşi limitează adesea planul de investigaţii doar în primul
plan, lăsându-l pe al doilea în seama psihologilor şi pe cel de-al treilea, pe deplin
incomprehensibil, şi deci, de dispreţuit, în seama filosofiei, teologiei şi chiar a
pseudoştiinţelor de graniţă, de tipul parapsihologiilor etc. Este urmarea firească a
exagerării pragmatismului pozitivist, în totală opoziţie cu marile învăţăminte ale
25
sociologiei româneşti, aşa cum au fost ele formulate de către Dimitrie Gusti. Acesta arăta
că cel mai valoros pragmatism este posibil numai în virtutea celui mai înalt idealism.
Prin cantonarea sa forţată în zona realităţii imediate, sociologia pozitivistă aproape că
refuză investigarea palierelor existenţiale care ne definesc ca oameni, deosebindu-ne de
alte fiinţe sociale, poate chiar mai evoluate în planul gestiunii concretului imediat, cum ar
fi maimuţele, delfinii, leii etc.
26
Evoluţia nu este liniară, ci spiralată (Xenopol şi Braudel)
“Este evident că progresul istoric s-a făcut în raport cu diferenţierea în repetarea
faptelor.” (Xenopol, p.20, s.a.)
Istoria este ştiinţa seriilor întrucât fenomenul social este unic. Fiecare fenomen istoric are,
deci, timpul său. Dincolo de acest aspect al unicităţii, Xenopol lămureşte faptul că
evoluţia societăţilor devine posibilă prin întrepătrunderea, în anumite situaţii şi în
anumite „zone de realitate” a diferitelor fenomene în configuraţii mai ample de fenomene
care capătă sens. Istoria este o înregistrare de fenomene pline de semnificaţii, de
învăţăminte, este, cum am arătat mai sus, suma tradiţiilor (a experienţelor semnificative
ale umanităţii).
Aceste întrepătrunderi de fenomene disparate au loc în virtutea unei cauzalităţi comune,
cauzalitate care se poate întinde pe mai multe cicluri istorice, depăşind astfel, durata de
viaţă a unui fenomen strict individualizat. Aşa de pildă, credinţa creştină explică timpul
lung al Europei de mai bine de 2000 de ani, traversând într-o „submersie” tăcută o
multitudine de fenomene, unele legate direct de fenomenul creştin, altele mai puţin. Aş a
de pildă, în „spinarea” acestui filon cultural, Europa a dat omenirii nu mai puţin decât
două tipuri de capitalism (cel tradiţional, veneţian, centrat pe Sancta maserizzia 4) şi cel
raţional instrumental (de tip modern).
Ideea esenţială din demonstraţia lui Xenopol este că evoluţia are loc prin îngemănarea,
datorită unei cauzalităţi comune, unor evoluţii particulare. Acest proces de „cuplare” a
fenomenelor se petrece pe fundalul repetării unor elemente componente ale fenomenelor
astfel îngemănate – aceste elemente fiind datorate sau constituind, după caz, acea
cauzalitate comună. De aceea spunem că evoluţia este spiralată. De fiecare dată omenirea
ajunge pe o altă „orbită” a evoluţiei sale, chiar dacă, aparent, se află „în urma” sau este
„mai avansată” decât stadiul anterior, civilizaţia anterioară. Această aparenţă a „înşelat”
intelectualitatea secolelor XIX-XX, producând falsul mit al progresului uniliniar şi gravul
orgoliu al superiorităţii civilizaţiei europene (cu extensia sa ariană în perioada nazistă)
faţă de alte culturi şi civilizaţii ale lumii. Pentru a putea distinge între progres şi regres
real, avem nevoie de distincţia dintre cultură şi civilizaţie. Primul termen se referă la
evoluţia spirituală a umanităţii spre Bine, Adevăr, Frumos etc. Cel de al doilea,
civilizaţia, se referă la progresul material şi tehnologic. Momentul în care umanitatea a
constat că cei doi termeni pot avea evoluţii divergente a fost marea catastrofă ideologică
şi militară a secolului XX (marcată de primul şi cel de al doilea război mondial, cu
urmările lor până în prezent).
4
Noua ordine culturală iradiată de centrele italiene – în special de Florenţa, începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea, avea în centru pe burghezul „făuritor de proiecte”. Centrul de gravitaţie al acestui tip
social este Sancta masserizzia, care simbolizează centrarea comportamentului pe norma chibzuinţei, pe
cântărirea atentă a comportamentului, în opoziţie cu atitudinile senzualist-hedoniste. Familia noii burghezii
italiene se centrează astfel în jurul realismului raţionalist. Cf. Ilie Bădescu, Sincronism european şi
cultură critică românească, Dacia, 2003, p.243-245.
27
Timpul lung, mediu şi durata lungă
Toate analizele se fac din perspectivă temporală, mai mult sau mai puţin recunoscută,
afirmată de către cercetător. În general, aşa cum arăta Fernand Braudel, analiza istorică se
desfăşoară într-un spaţiu cu trei dimensiuni temporale. Imaginaţi-vă acelaşi spaţiu
geografic supus interpretării din trei perspective temporale: timpul scurt, timpul mediu şi
cea a timpului lung.
Perspectiva istorică este tridimensională. Vorbim de un timp scurt, al istoriei foarte
recente şi a viitorului imediat ce urmează să intre în istorie. Deci,
Istoria se derulează în spaţiu şi timp
În acelaşi timp istoria se derulează sub forma unor „ansambluri sociale” care sunt:
economia, politica, cultura, ierarhia socială (Braudel, Timpul lumii, vol.1, p.101)
Pentru Braudel temporalitatea marchează momente cruciale în viaţa societăţilor şi
a civilizaţiilor. Când civilizaţiile trec „dintr-una în alta”, când modelul dominant de
reprezentare asupra spaţiului şi teritoriului se schimbă, vorbim, arată Braudel, de „durata
lungă”. Timpul lung se întinde pe durata unor cicluri (spirale – în înţelesul teoriei lui
Xenopol) de câteva sute de ani (aproximativ 400-500 de ani), cu evoluţii interciclice
numite trend secular, identificabile prin evoluţii economico-sociale şi politice anume, de
regulă critice. Timpul mediu coincide cu marile cicluri din interiorul civilizaţiilor, iar
timpul scurt reprezintă „conjunctura”, oscilaţiile contingentului, cel mai adesea marcate
de evoluţii de tip economic – ale preţurilor, salariilor, producţiei, exportului etc.
„Timpul scurt şi timpul lung coexistă şi sunt inseparabile. ... Căci trăim,
simultan, şi în timpul scurt, şi în timpul lung: limba pe care o vorbesc,
meseria pe care o practic, convingerile mele, peisajul uman care mă
înconjoară, le-am moştenit; ele existau înainte de mine, ele vor exista şi
după mine.” (Braudel, Timpul lumii, vol. I, p.100)
„Durata lungă este o succesiune de mişcări repetitive, cu variaţii şi
retururi, deteriorări, amenajări, stagnări – sociologii vorbesc de
structurări destructurări, restructurări ... Câteodată, rar, intervin şi mari
rupturi. Revoluţia Industrială este una dintre ele ...” (Braudel, idem, vol.
II, p.340)
Braudel îşi dezvoltă teorii prin aplicaţii la regimurile diferite de dezvoltare ale societăţilor
omeneşti în aceeaşi unitate temporală. El distinge regimuri temporale diferite (densităţi
ale acţiunilor sociale, economice, militare, politice etc.) în funcţie de nivelul de
dezvoltare, de tip central, semiperiferial şi periferic etc.
28
4
Cu privire la Teoria şi Metoda Istoriei Sociale (I)
29
Istoria socială – ştiinţa seriilor
Istoria socială este ştiinţa seriilor, adică a unor complexe de fenomene diferite, care au
însă o cauzalitate comună, pe un spaţiu dat.
Spaţiul şi timpul
Ne amintim că mai devreme am pomenit seria ca principal instrument de analiză
al istoriei sociale. După cum am “văzut, seria se referă la un tip special de desfăşurare a
evenimentelor. Când spunem “desfăşurarea evenimentelor” presupunem deja existenţa
unui spaţiu de desfăşurare în timp ce noţiunea însăşi de desfăşurare implică ideea de
timp. Cu alte cuvinte istoria şi, implicit, istoria socială, este preocupată de temporalitatea
şi de spaţialitatea-locul de desfăşurare a evenimentului de interes. Istoria în afara ideea
de loc şi timp nu are sens. Ambele idei-cadru, anume locul şi timpul sunt definite cultural
de către colectivităţi întregi, pe scara unor civilizaţii pe care le putem numi, de pildă,
“ţărăneşti”, “urbane”, “arhaice”, “industriale”. Percepţia asupra spaţiului şi timpului se
modifică în mod constant de-a lungul istoriei, fiind o chestiune de cultură. Însă,
indiferent de formula pe care acestea o îmbracă, ele există tot timpul, sunt companioni
permanenţi ai culturii umane, trecute şi prezente.
30
Fapte de repetiţie şi Fapte de Succesiune.
După delimitarea raporturilor dintre istorie şi timp, dintre istorie şi spaţiu, vom
putea trece la definirea celor două mari categorii de fenomene spaţio-temporale. Istoria
socială fiind inevitabil centrată pe analiza seriilor studiază faptele de succesiune. Istoria
este mereu plină de imprevizibil, chiar şi numai dacă ne gândim că sunt fenomene pe care
omenirea le-a interpretat în diferite feluri de-a lungul timpului. Semnificaţiile, valorile,
suprastructura mentalului este relativ variabilă chiar dacă axele sale fundamentale se
mişcă mai greu, odată cu civilizaţiile pe parcursul unor milenii întregi (o serie de
civilizaţii importante au suferit schimbări majore la scala unui interval ce aproximează o
mie de ani. Ultima schimbare majoră, chiar dacă peste ea au intervenit altele, este
creştinismul, o eră complet nouă pentru omenirea întreagă. De atunci, sunt mai bine de
2000 de ani).
“Faptele care s-au produs sau se produc în cele două cadre, al spaţiului
şi al timpului, fără să se lase influenţate de forţele modificatoare,
constituie faptele de repetiţie. Dimpotrivă, cele care sunt sau pot fi
înfăptuite şi transformate de forţele care acţionează în timp constituie
faptele de succesiune. …
Faptele de repetiţie sunt cele care se repetă fără deosebiri importante;
ale căror variaţiuni oscilează şi pot fi trecute cu vederea, spre a se
ocupa doar de esenţă, de partea generală a faptului. Faptele de
succesiune, dimpotrivă, sunt cele în care repetiţia are loc în aşa fel
încât deosebirea prevalează asupra elementului comun, iar variaţiunile
sunt continui.” (Xenopol, op.cit., p.8, 9)
31
5
Cu privire la Teoria şi Metoda Istoriei Sociale (II)
Iată mai jos accepţiunile consacrate ale noţiunii de popor, aşa cum sunt ele prezentate de
un clasic al gândirii sociologice româneşti, Constantin Stere, în lucrarea sa capitală pentru
înţelesul mersului lucrurilor în România de ieri, dar mai ales de astăzi:
“Cuvântul «popor» are trei înţelesuri deosebite, cuprinzând, dacă pot spune astfel, trei
noţiuni concentrice:
1) În sensul mai larg al cuvântului «popor» înseamnă o grupare etnică, cu un tip
cultural determinat şi o comună viaţă sufletească.
Am înaintea mea minunatul tratat asupra eticei al profesorului Hoffding; ….:
«Amintiri comune şi o tradiţie stabilită e o condiţiune pentru naşterea unui popor.
Orice sentiment de comunitate, împreună cu sentimentul naţional, naşte din comunitatea
soartei şi a muncii… Esenţialul este să se producă o împreună-vieţuire care, sub
înrâurirea destinului şi a acţiunilor comune, se desvoltă într-o viaţă intelectuală şi
afectivă comună…» ….
«… Diversele naţionalităţi apar ca intermediari naturali între indivizi izolaţi şi
genul omenesc întreg. Elementul universal omenesc nu este împiedicat prin aceasta în –
p.237 desvoltarea sa: el ajunge dimpotrivă mai bogat şi mai variat…
Statul este un popor organizat… Fără organizaţie, un popor duce o viaţă cu totul
vegetativă. e cu putinţă oarecare cultură; activitatea materială, viaţa intelectuală şi
afectivă se pot desfăşura până la un oarecare grad; dar totul poartă un caracter de
întâmplare şi de incoherenţă. O desvoltare mai înainte are de condiţiune necesară
concentrarea şi solida cohesiune a tot ce face parte dintr-un popor…” [H. Höffding,
Morale, Paris, 1906, p.475-480, passim].
“2) În al doilea rând, cuvântul «popor» înseamnă toate acele elemente sociale
pozitive, cari într-un moment dat au a îndeplini o anume menire istorică în desvoltarea
socială şi politică, şi – în opoziţie cu elementele sociale negative – determină o nouă
îndrumare în viaţa naţională şi socială. ….
Asupra însemnătăţii acestui înţeles istoric-social al cuvântului «popor», nu am
nevoie să insist mai mult, fiindcă această denumire serveşte astfel numai pentru a trage o
linie de demarcaţiune, în fiecare moment istoric dat – p.238, între forţele progresive şi
cele reacţionare din sânul unui corp politic şi social.
3) În sfârşit, sub denumirea de «popor» se cuprinde (mai ales de către socialişti)
numai munca productivă în sensul strict al cuvântului, munca fizică, munca de braţe,
excluzându-se munca intelectuală, deşi aceasta e tot atât de utilă şi de necesară societăţii.
Nu găsesc, din punctul de vedere al idealului social, această distincţiune raţională,
dar şi ea poate avea rostul ei, mai ales că astfel se subliniază îndatoririle morale ce leagă
pe intelectuali de clasa cea mai numeroasă a societăţii, de temelia ei, pe care se sprijină
toată viaţa noastră materială şi sufletească.” (C. Stere, Social-democratism sau
poporanism?, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p.236-237)
Naţiunea este prin urmare o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială care
reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică,
cu voinţa socială drept causa movens a procesului [social] … şi cu manifestările
creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic, ale vieţii naţionale,
care formează cultura naţională. …
Poporul primitiv (clan, totem, hoardă, trib), este o noţiune biosocială, fiind o
unitate naturală, a vieţii sociale; el există aşa cum îl determină mediul cosmic,
biologic, şi istoric, condus de acţiuni reflexe şi de instinct, incapabil de a judeca şi
de a pătrunde destinul, fără de a-l cârmui.
Iată mai jos câteva enunţuri sintetice care exprimă legătura dintre lege, serie, istorie,
cauzalitate. Notaţi apariţia noţiunilor de forţă şi de condiţionare:
Istoria este posibilă prin aranjarea serială a faptelor.
Cunoaşterea istorică nu este posibilă în afara experienţei faptului, trăirii lui
mentale. Cunoaşterea istorică este, deci, şi cunoaştere empatică. Ea are funcţia
protejării construcţiilor identitare naţionale şi canalizarea cunoaşterii către
domenii utile dezvoltării comunităţii naţionale.
Înţelegerea succesiunii elementelor din serie este dependentă de
determinarea cauzalităţii comune a acestora. Pentru a fi eficientă, cunoaşterea
trebuie să fie analitică. În exemplul de mai sus, privind problema rurală, am putut
observa mai multe etape şi mai mulţi factori care sunt răspunzători de apariţia şi
persistenţa acestui fenomen social.
Cauzalitatea la nivelul seriei este delimitată, deci, de cunoaşterea forţelor
care acţionează asupra elementelor constitutive seriei şi a condiţiilor în care
forţele se desfăşoară. Aşa de pildă, în problema rurală, se evidenţiază contextul
geopolitic precar – presiunea ungară, turco-tătară, şi, mai târziu, fanariotă,
rusească şi habsburgică. Acestea, la rândul lor, au impus sarcini majore statelor
române şi domnitorilor români. Cum singura resursă materială şi umană
semnificativă la îndemână, pentru a susţine efortul financiar şi militar de apărare a
fiinţei naţionale era ţăranul român, rezultă că aceştia au fost încă din Evul Mediu
exploataţi din motive obiective, adică independente de caracterul bun sau mai
puţin bun al elitelor. Situaţia se schimba odată cu secolul al XVIII-lea, când apar
falsele elite, pătura superpusă, care devine principalul factor de exploatare
ţărănească din motive hedoniste, de consum propriu, nu de promovare şi protejare
a fiinţei naţionale.
La rândul lor, forţele care acţionează în istorie produc efecte diferite în
funcţie de condiţii. Am observat, de asemenea, că presiunea geopolitică a
impulsionat apariţia statelor naţionale, după cum tot ea, în alt context, al
slăbiciunii elitelor guvernante, a generat pauperizare rurală şi prăbuşirea statului
(epoca fanariotă şi postfanariotă – a statului demagogic şi politicianist).
Istoria
Putem relua acum dezbaterea asupra conţinutului istoriei sociale. Ne amintim că:
“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea ce sunt de-a lungul
timpului. Ea are legături cu toate fenomenele din Univers, cu cele de
natură materială, ca şi cu cele cu caracter intelectual. …” (Xenopol,
op.cit., p.27)
Cum devin însă lucrurile în Univers? După cum ştim deja, după două tipare: cel al
repetiţiei şi cel al succesiunii. Avem, prin urmare, legi ale repetiţiei şi legi ale succesiunii.
Însă faptul că Xenopol atrage atenţia ca istoria se ocupă mai cu seamă de faptele care se
modifică în timp – “ce devin de-a lungul timpului”, ştim că istoria se concentrează asupra
faptelor de succesiune. Istoria este posibilă prin cunoaşterea cauzei pe care se întemeiază
seria respectivă “ce devine de-a lungul timpului”.
Spre deosebire de faptele de repetiţie, în cazul seriei efectul succede cauzei, adică
manifestării forţelor în anumite cercul lor de condiţii. În situaţia fenomenelor repetitive,
relativ autonome în raport cu timpul, cauza fiind simultană efectului. În cazul seriei,
dimpotrivă, fiind vorba de fenomene care se schimbă în timp, faptul răspunzător de
această modificare în timp este chiar apariţia efectului dintr-o cauză anterioară lui.
7
Naţiune, Stat, Elite. Interesul naţional
Naţiunea, statul şi elitele sunt principalele noţiuni care ne ajută să înţelegem
problematica istoriei sociale moderne şi contemporane a istoriei sociale a României.
Istoria ca preocupare nu ar avea sens în afara unităţii de analiză numită naţiune, întrucât
am putut observa că ea este cea care transformă cadrele în manifestări. Comunitatea aptă
să transforme cadrele în manifestări are un tip special de conştiinţă care îi menţine
coeziunea şi care îi defineşte scopurile (voinţa sa de civilizaţie). Conştiinţa aceasta face
posibilă implicarea responsabilă a individului în societate ca cetăţean etc. Expresia
acestei stări de conştiinţă şi de implicare civică este naţiunea.
Naţiunea este poporul cu scop, după cum arăta Dimitrie Gusti în operele sale.
I Definiţii preliminare
Naţiune-stat-elite reprezintă o triadă fundamentală fără de care nu putem înţelege
nu numai istoria socială a România, dar nici rosturile sociologiei şi imperativele sociale
ale societăţii româneşti contemporane.
ELITELE sunt acea categorie socială care controlează resursele societăţii, atât
cele materiale cât şi pe cele spirituale (chiar dacă nu pe adâncime, care sunt apanajul
instituţiei de profunzime a Bisericii).
Naţiunea
Gusti consideră că naţiunea este expresia unor manifestări sociale coerente şi
sistematice, în raport cu un sistem de scopuri. Naţiunea nu este o masă de indivizi care, în
haosul istoriei, a căpătat o etichetă oarecare – de români, germani, ruşi etc. Chiar dacă
mersul istoriei trebuie judecat cu egală îndreptăţire pentru toate naţiunile, faptele acestora
sunt specifice şi definitorii pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, arată Gusti,
umanitatea nu este o sumă de oameni, şi deci o sumă de drepturi şi de manifestări ale
omului generic, ci o structură compusă din naţiuni şi, în consecinţă, din drepturi şi
manifestări colective, naţionale. Legile socializării însele nu „produc” oameni în general,
după legile materiei, ci membrii ai unor comunităţi naţionale, în concordanţă cu alte legi,
ale seriilor de manifestări şi ale cadrelor spirituale (istorice, psihologice, noologice). Din
acest punct de vedere, naţiunea reprezintă o entitate socială activă în raport cu cadrele
moştenite, pe care le pune în valoare prin manifestări (vezi noţiunile de cadre şi
manifestări). Nici societatea şi nici naţiunea nu pot fi imaginate decât ca expresii ale
voinţei sociale. Acolo unde aceasta nu se poate manifesta, popoarele decad în starea lor
primară, de pură potenţialitate - cadre bio-istorice. De aceea este extrem de important
modul în care se face politică. Politica este instrumentul prin care o societate este
încurajată (descurajată) să se manifeste în plinătatea potenţialităţilor sale, iar contextul în
care voinţele sociale se pot derula liber se numeşte dreptate socială. Acolo unde nu este
dreptate societăţile, se atrofiază, agresate în însuşi principiul lor de existenţă. Scopul
politicii trebuie să fie naţiunea, arată Gusti, la oricare din palierele manifestărilor sociale
– în plan juridic, economic, spiritual. (Gusti, I, 361). Astfel,
“Factorul determinant şi de creare a naţiunii este voinţa socială.
O naţiune este ceea ce voieşte ea a fi, într-un anumit cadru, conform unui caracter
naţional dat.
O naţiune există, dacă voieşte a fi; ea este reală, atât cât este actuală, având ca
raţiune suficientă consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi
împreună, alcătuind după o expresie fericită a lui Renan, «un plebiscit de toate
zilele».
Naţiunea trăieşte deci în fiecare individ. Iar voinţele conştiente individuale, reunite
într-o vastă sinteză, dau naţiunii individualitate.
Naţiunea este prin urmare o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială care
reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu
voinţa socială drept causa movens a procesului [social] … şi cu manifestările
creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic, ale vieţii naţionale, care
formează cultura naţională. …
Poporul primitiv (clan, totem, hoardă, trib), este o noţiune biosocială, fiind o unitate
naturală, a vieţii sociale; el există aşa cum îl determină mediul cosmic, biologic, şi
istoric, condus de acţiuni reflexe şi de instinct, incapabil de a judeca şi de a
pătrunde destinul, fără de a-l cârmui.
Naţiunea, dimpotrivă, este emancipată de cadru (în sensul că este influenţată fără
a fi cauzal determinată de el), ea este o unitate socială electivă, deci o categorie
etico-socială, fiind o fiinţă activă şi creatoare, cauza şi scopul destinului istoric.”
(Gusti, 1995, p.33-35, s.n.).
Statul
Cadrul formal al societăţii moderne se numeşte stat. Statul este suma instituţiilor
care au funcţia de a reglementa manifestările colective şi individuale ale societăţilor.
Coerenţa socială este asigurată, astfel, de funcţionarea optimă a statului. În acelaşi timp
însă, societatea investeşte, acordă dreptul instituţiilor de stat de a ordona viaţa socială în
virtutea unor raporturi de compensare ce trebuie să existe între acestea şi contribuabili.
Lipsa acestor raporturi compensatorii atrage după sine pierderea legitimităţii clasei
politice şi a instituţiilor statului în raport cu comunitatea şi conduc, în final, la prăbuşirea
acestuia şi la o criză gravă a comunităţii. În acelaşi timp, statul este pavăza societăţii în
faţa vicisitudinilor istoriei şi instrumentul prin care societăţile îşi pot gestiona pe scară
largă drumul spre prosperitate (politicile comerciale, de cercetare ştiinţifică, de asistenţă
socială, alte politici publice etc.). Iată mai jos definiţia gustiană a statului:
Unul dintre cei mai importanţi gânditori interbelici ai chestiunii statului, Mihail
Manoilescu, arăta că statul, pentru a fi legitim, trebuie să fie mai mult decât o simplă
structură formală, el trebuie să fie „o entitate sufletească”, adică să fie parte a conştiinţei
sociale a publicului. Structura de stat care este percepută în afara acestei conştiinţe devine
sistem politic opresiv şi este tratat ca atare de public, pe o scală care variază de la
evaziunea fiscală la revoluţia armată:
“Statul este o entitate sufletească şi trebuie conceput ca atare; el trebuie să fie
popular în cel mai bun înţeles al acestui cuvânt şi să se identifice cu ţara însăşi; el
nu poate rămâne un simplu aparat rece şi birocratic condus de o minoritate care-l
foloseşte pentru interesele sale; el cată să fie expresia instituţională a legăturii
fiecăruia dintre români cu toţi ceilalţi români şi mai ales a legăturii elitei cu masele,
constituind ca atare manifestarea permanentă a conştiinţei de unitate şi a
idealurilor comune ale românilor.” (Manoilescu, f.a., p.395).
Interesul naţional
Interesul public sau interesul naţional reprezintă totalitatea valorilor şi fenomenelor
care corespund nevoilor comunităţii naţionale, nevoi care sunt determinate prin ştiinţa
integrală a naţiunii, şi care se referă la următoarele dimensiuni: coeziune socială, succes
economic, identitate colectivă şi armonie socială. Garantul interesului naţional este statul.
Coeziunea socială este condiţionată de prezervarea identităţii – memoriei colective, care
la rândul lor sunt potenţate de succesul economic. La rândul ei, coeziunea socială este
condiţia stabilităţii şi prosperităţii comunităţii naţionale. Interesul public sau naţional se
referă la toate aceste lucruri de care beneficiază întreaga comunitate chiar dacă pentru
unii membrii ai comunităţii unele bunuri şi servicii cuprinse în interesul naţional sunt mai
puţin conştientizate. De lucrurile catalogate ca fiind de interes public beneficiază toată
comunitatea, prin contribuţia întregii comunităţii, chiar dacă nu toată comunitatea
înţelege necesitatea respectivelor lucruri (de exemplu baraje, campanii de vaccinări,
sistem de securitate publică etc.).
Elitele
Elitele reprezintă acel corp social care deţine puterea definirii realităţii sociale.
Acest lucru este posibil prin controlul resurselor spirituale şi materiale ale societăţii.
Elitele sunt, deci, acel corp social localizat în zonele de importanţă fundamentală pentru
societate, care gestionează distribuţia şi producţia principalelor resurse, indiferent de
natura acestora.
Sociologul italian Vilfredo Pareto arăta că elitele sunt acel corp social cu cei mai
înalţi indici din clasa lor de competenţă din societate. Această definiţie reprezintă ideal-
tipul elitei şi nu are aplicabilitate universală, întrucât selecţia elitelor după principiul
competenţei este distorsionat în ţările înapoiate, acestea fiind principalul vector al
înapoierii societăţilor, pe lângă presiunile istorice şi geopolitice considerate „obiective”
de unii specialişti. Punem în ghilimele cuvântul obiective întrucât mare parte din
presiunile la care sunt supuse societăţile în istorie se propagă prin intermediari, mai exact
prin elite. Acestea hotărăsc dacă în faţa unei provocări externe majore aleg calea întăririi
şcolii şi armatei sau calea înţelegerii în particular cu puterea ameninţătoare, cumpărându-
şi scaunul de domnie dar vânzând libertatea celor pe care îi conduc. Tot elitele stabilesc
dacă în faţa pericolului constant al inundaţiilor, de pildă, continuă să cheltuiască pe
serbări electorale sau pe sistemele de diguri.
5
Diviziunile tipologice ale competenţei sociale sunt constructe ideal tipice după modelul weberian al
raţionalităţii acţiunii sociale. Considerând că factorul competenţă are un rol covârşitor în ceea ce priveşte
elita, guvernantă sau neguvernantă şi că, în plus, competenţa poate fi definită istoric în raport cu tipul de
raţionalitate ce structurează societatea, putem aşeza competenţa într-o tipologie de tipar weberian după
modelul raţionalităţii sociale.
Teoria elitelor organice
“… Numai elitele înălţate prin muncă, adică cele care produc «înlesniri de
civilizaţiune» popoarelor, se înalţă cu adevărat la rangul de factor de direcţionare
istorică a popoarelor.” (Eminescu apud Bădescu, 1994, p.232)
“În viziunea lui Eminescu, de îndată ce «omul superior» s-a rupt de marea masă,
ascensiunea morală şi intelectuală încetează, este compromisă. Omul de elită nu
se poate înălţa pe sine, decât ori sub formă morală împreună cu marea masă, ori
sub formă imorală (sau amorală), fără masa socială, prin simplă superpunere şi
prin parazitarea muncii acesteia …, atunci societăţile merg spre semibarbarie,
adică spre mizerie, declasare socială şi degenerare etnică. Axul antropologic al
unei societăţi, aşadar, îl constituie oamenii de caracter, nu inteligenţele.”
(Bădescu, 1994, p.222)
În afară de cele două principii axiomatice ale elitelor organice (organicitatea şi
funcţionalitatea), teoria elitelor organice mai conţine următoarele propoziţii generale:
Elitele organice se încadrează în definiţia clasică paretiană a elitelor: “§2031.
Formons donc une classe de ceux qui ont les indices plus élevés dans la branche où ils
déploient leur activité, et donnons à cette classe le nom d’élite [s.a.].”6
Elitele organice se supun legii compensaţiei muncii în raporturile cu restul
societăţii. “«Compensaţia – scrie Eminescu – nu se dă de către o clasă sau un om
decât prin muncă intelectuală sau muşchiulară. Munca muşchiulară constă în
producerea de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea
producerii acestor obiecte…»”7.
Circulaţia elitelor este cea de a doua lege importantă după aceea a compensaţiei,
căreia elitele organice i se supun. Prin aceasta se păstrează contactul permanent cu
comunitatea. Circulaţia elitelor este condiţia prezervării caracterului organic al
acestora. Precizăm că în cazul societăţilor dominate de elite monopoliste, dincolo de
zona ocupată de acestea, subzistă, în fiecare domeniu de activitate, o zonă în care se
formează elite organice, ca urmare a procesului natural de decantare a valorilor. Şansa
existenţei lor este dată, în mod paradoxal, chiar de existenţa elitelor monopoliste, ca o
consecinţă a înstrăinării acestora de problemele reale. Existenţa stratului elitelor
organice în regimul elitelor monopoliste este dovedită de funcţionarea, chiar şi la
regim redus, a principalelor instituţii şi sectoare economice.
Unul dintre cele mai precise indicii cu privire la caracterul elitelor este tipul lor de
acţiune în situaţii de criză. Elitele organice îndrumă într-o formulă sau alta
masele spre soluţia, sau ce pare a fi o soluţie, derivată dintr-un sistem de valori
în care aceste elite cred şi pentru care sunt în stare să-şi dea viaţa. Astfel, elitele
organice se arată competente în raport cu valorile societăţii, ce trebuie regăsite,
reinventate sau descoperite, la un moment dat. Setul respectiv de valori este orientat
în favoarea comunităţii şi nu în dispreţul acesteia.
Oricare ar fi valorile în care o elită organică crede, într-o manieră mai mult sau mai
puţin omogenă, o valoare comună diferitelor segmente ale acesteia este instituţia.
Elitele organice cred în instituţii: în Statul aflat în slujba cetăţenilor, în Biserică, în
Armată, în Tradiţii, în Familie, în Şcoală etc. Numai prin dezvoltarea şi organizarea
6
ibidem, p.1297.
7
Mihai Eminescu apud Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1994, p.124
instituţională a unei societăţi se poate încuraja dezvoltarea acesteia. De altfel, ca piese
de rezistenţă ale societăţii, acestea sunt primele ţinte ale păturilor superpuse sau a
elitelor monopoliste.
Elitele organice sunt preocupate de raţionalizarea muncii (sau de organizarea
muncii, cum spune Mihail Manoilescu). Ele se îngrijesc de integrarea funcţională a
diferitelor instituţii şi sectoare sociale, economice, politice. Elitele organice reuşesc
nu numai să conserve achiziţiile de civilizaţie deja dobândite, dar contribuie şi la
ridicarea societăţii în ansamblul ei8. În societăţile înapoiate ele îşi asumă astfel,
concomitent, cele două funcţii ale dezvoltării identificate de Hirschman – funcţia
creşterii economice şi cea a redistribuţiei pozitive a veniturilor (funcţia de egalizare a
şanselor pentru toţi membrii societăţii).
Pătura superpusă
Vorbim de pătură superpusă sau de elite compradoare atunci când cei ce ajung să
influenţeze decisiv destinele comunităţii ajung în fruntea ierarhiei sociale în virtutea
calităţilor lor negative.
“Aristocraţia domnitoare în România e aristocraţia avocaţilor, cea mai rea din
toate. Ce am zice în adevăr de un om care toată ziua ar dovedi când că albul e
negru, când negrul că e alb?” (Eminescu, 1993, p.78)
“Oricine ne promite o îmbunătăţire care nu se datoreşte muncii, adecă oricine ne
promite un venit de forţe fără ca noi să fi cheltuit pentru el, e ca un prestidigitator
care vrea să ne facă să credem că lucrurile ce le scoate la iveală s-au ivit din
nimic. … [- Legea compensaţiei]
[De aceea,] cestiunea de căpetenie este [cea] pusă de bătrânul Menenius
Agrippa: dacă cineva e un organ al vieţii sociale, dacă munca care se transmite
asupra lui e tradusă într-un echivalent de muncă proprie, care se reflectează
8
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G. Delafras, Bucureşti, f.a.,
p.117.
asupra totalităţii, sau dacă e o superfetaţie, un neg social, care n-are nici o
funcţiune organică.” (idem, p.82)
a a
“Precum a trebuie să fie egal cu a şi nu poate fi niciodată egal cu 3 , tot
astfel o cantitate de muncă comunicată unui altuia, posito că spoliare ar fi, nu se
poate traduce decât iar într-o cantitate de muncă: intelectuală, artistică, cum vreţi,
dar un echivalent de muncă. Cestiunea de căpetenie nu este aceasta. E vorba de
altceva. Acel echivalent de muncă unde se prestează? La Paris ori la Bucureşti?
Pentru poporul român se-nţelege că nu e indiferent.
De aceea suntem fără îndoială protecţionişti şi adversari ai absenteismului.”
(idem, p.80)
9
C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare,
Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910, p.163.
10
C. Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul, a treia ediţie, Librăria Socec & Co., 1904,
pIII.
iv. În sfârşit, insuficienţa pământului aşa zisului mic proprietar ţăran pentru
munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care-l sileşte să devină vasal al
marei proprietăţi.” (Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al
problemei noastre agrare, Socec, Bucureşti, p.369, numerotarea
paragrafelor ne aparţine).
„ ... din cele spuse, se vede unde rezidă răul ţării.
i. O organizaţie socială şi de stat antagonică şi contradictorie, care
preface instituţiile ei în aparenţe şi minciună.
ii. O vieaţă politică şi economică plină de resturi feudale, cari nu vor
să moară, şi bazată pe capitalism modern, care nu poate încă să
trăească.
iii. O producţie naţională mizerabilă: 50 parale de cap de om. Din
această producţie, care nu ajunge bine pentru cea mai simplă
îndestulare materială a populaţiei, statul retrage a treea parte,
făcând risipă şi creând o clasă biurocrato-parazitară. Din restul de o
două treimi o mare parte este iarăşi acaparată de o mică minoritate,
care o risipeşte în consumare neproductivă, într-un lux nesocotit.”
(idem, p.475, numerotarea paragrafelor ne aparţine).
11
C.D. Gherea, op. cit, p. 287, 288
12
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, , Cugetarea – G.Delafras, Bucureşti, f.a.,
p.123
încuraja astfel de întreprinderi şi astfel redescoperim tezele lui Manoilescu cu privire la
burghezia aflată în solda statului.13
Zeletin recunoaşte că elitele oligarhice sunt o primejdie pentru România prin aceea că
acestea nu au nevoie de democraţie reală pentru a-şi urmări interesele, ci de structuri
demagogice democratice, pe de o parte, şi autoritare, strict controlate, de clică, pe de alta,
pentru a-şi dezvolta afacerile:
„Cu capitalismul financiar societatea noastră face un salt direct de la mercantilism
la imperialism, e la dezvoltarea forţelor de producţie naţionale la organizarea lor
sub supremaţia marii finanţe. Urmările politice sunt imense; în adevăr, ...
România nu mai trece printr-o fază intermediară de liberalism, de descentralizare
şi democraţie reală ... care nu se deosebeşte mult de guvernarea absolutistă a
unei puteri central[izate]” (Zeletin, idem, p.181 si 184).
13
Protecţionismul ar fi trebuit să încurajeze tocmai industriile cu productivitate ridicată în raport cu
importurile de aceeaşi factură. La noi însă, protecţionismul era astfel direcţionat încât încuraja şi industriile
fără randament. Datele cu privire la forţa motrice, ca indicator al industrializării şi al investiţiilor, provin de
la Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică, 1995, p.119.
Cu privire la productivitatea muncii în diferite industrii, vezi Mihail Manoilescu, Forţele naţionale
productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.115.
8
Cele două mari serii ale istoriei sociale a României
Istoria socială a României ar putea fi structurată pe două serii mari:
1. seria constituirii statului.
a. Aceasta îşi subordonează seria formării poporului român. Crearea statului
a fost dintotdeauna o necesitate legată de supravieţuirea etnică. De aceea
putem spune că elitele româneşti, atât timp cât au fost organice – şi au fost
aproape două mii de ani, au legat imperativul formării statului de existenţa
demnă a poporului pe care l-au avut în grijă.
2. seria modernizării societăţii.
a. Este aici chestiunea, tot imperativă, deci tot legată de supravieţuirea
statului şi a naţiunii, a modernizării structurilor sociale, fenomen
identificat de Zeletin cu arderea etapelor. Fenomenul este localizat după
Pacea de la Adrianopol din 1829
Prima serie, seria constituirii statului naţional unitar, a fost dintotdeauna văzută ca o
condiţie a apariţiei celei de a doua serii.
Condiţia dezvoltării unui popor este dobândirea acelei formule potrivite de protecţie care
este şi cea mai dezvoltată structură de organizare colectivă – aceasta este statul. Despre
condiţia ca statul să corespundă imperativului de dezvoltare a unei naţiuni vom discuta în
altă parte. Deocamdată să reţinem că prima preocupare a românilor în istorie a fost
constituirea statului. Odată cu procesul devenirii statului vorbim, în termeni gustieni, şi
de formarea naţiunii române, popor cu conştiinţa acţiunilor sale în istorie şi a
imperativelor sale prezente şi de viitor.
Problema apariţiei statului român a fost aceea că acest proces a fost constant împiedicat
să se desfăşoare firesc. Din acest motiv, istoria dezvoltării societăţii româneşti, legată
intrinsec de chestiunea statului este una foarte sinuoasă şi dramatică.
Presiunea maghiară a slăbit pentru o clipă în intensitate pentru a face loc, după o scurtă
„fereastră” în secolul al XIV-lea, în care s-au cristalizat în fine Ţara Românească şi
Moldova, pentru a face loc alteia şi mai formidabile – anume uriaşa înaintare, de aproape
500 de ani a Imperiului Otoman în Europa.
Sfârşită în secolul al XIX, aceasta nu a dat decât un foarte scurt răgaz românilor, care
aveau să înfrunte de astă dată presiunile crescute ale Imperiului Habsburgic – devenit din
a doua parte a secolului al XIX-lea „Austro-Ungar”, odată cu poate cea mai mare
provocare căreia neamul românesc a trebuit să-i facă faţă, anume provocarea rusească –
puternica şi, cel puţin în aparenţă, veşnica înaintare a Imperiului rusesc înspre Europa,
care inevitabil, trecea şi prin spaţiul românesc.
„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom
putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”
(Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964,
p.135, apud G.D. Iscru, Revoluţia Română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti,
1988, p. 250)
„Aşa, unire politică naţională, naţională, naţionalitate, să fie scopul întreprinderii fiecărui
român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor … Iar fără naţionalitate şi republica e
despotism.” (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară. Schiţa tomului
III, ed. De dr. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem).
9
Ordinile
A. Civilizaţii şi naţiuni
Ordinea de civilizaţie şi ordinea naţională sunt două niveluri de analiză istorică. Prima,
ordinea civilizaţiilor permite analiza pe termen lung şi decelarea sensurilor generale ale
unui fenomen istoric. (Toynbee)
Ordinea naţională îngăduie înţelegerea evoluţiei propriei comunităţi ca atare, ca şi
componentă personală moştenită.
B. Cultură şi Tehnologie
Evoluţia (progres şi destrămare, stagnare) poate fi măsurată prin starea acestor două
elemente: cultură (spiritualitate) şi tehnologie. Cultura defineşte sensurile generale,
conferă sens şi prin această este responsabilă de armonia în lume. Tehnologia este
capacitatea de prelucrare a materiei pe care o atinge comunitatea la un moment dat.
Spiritualitatea este ca un înveliş pentru tehnologie, aceasta fiind orientată în raport cu
scopurile definite de spiritualitatea dominantă în epocă. În situaţiile de stagnare şi
destrămare a civilizaţiilor, când spiritualitatea este în criză, tehnologiile se pot dezvolta
foarte mult în afara „unei acoperiri” spirituale satisfăcătoare. Armonia din lume este
astfel periclitată de inovaţii puternice care pot avea utilizări agresive, militariste. Dincolo
de pericolul militarismului, un alt element negativ al tehnologiei dezvoltată în sine este
degradarea însuşi a omului. Omul dobândeşte noi mijloace de operare asupra materiei dar
îi lipsesc idealurile şi sensurile care îi pot orienta aceste mijloace.
FASCICULA II
- READER -
Chestiunea elitelor
Pentru a înţelege istoria este capital să vedem concordanţa, discordanţa dintre
interesul naţional şi interesul elitelor.
Definirea interesului:
Interesul este temei
1. “Maestrul spune: «Vezi mai întâi ce vrea să facă, află apoi temeiul ce-l mână şi
cercetează la ce rezultat a ajuns. Mai poate astfel felul de a fi al unui om să-ţi rămână
de nepătruns?” (Confucius, Analecte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2.10, pg.79).
Interesul este «temei», motiv bine întemeiat.
Interesul naţional
2. Interesul naţional este interesul cel mai înalt valorizat în cadrul colectivităţii care
trăieşte în cadrul frontierelor statului român (cu excepţia minorităţilor etnice la
scara demografiei întregii ţări), conştientizat sau nu, şi care se referă la identitatea
acestei grupări ca şi colectivitate, la armonia socială între cetăţeni, între cetăţeni şi
instituţii, inclusiv în relaţia cu statul şi la succesul economic al colectivităţii în
ansamblul ei.
Manoilescu
Interesul naţional poate fi astfel definit la nivelul principalelor probleme cu care se
confruntă societatea (şi care se referă, în esenţă la erodarea drastică a raporturilor
compensatorii între funcţiile diferitelor categorii sociale, între ramurile economice, între sat
şi oraş, între statul român şi alte state). De asemenea, unitatea de analiză în studiile sale
economice este naţiunea “făcând abstracţie de diversitatea intereselor individuale existente în
interiorul fiecărei ţări” (Manoilescu, 1986, p.173).
O componentă importantă a interesului naţional este necesitatea organizării vieţii
economice pe baze protecţioniste. Astfel, subordonată necesităţii restabilirii unor raporturi
compensatorii între diferitele categorii sociale, între industrie şi agricultură, între sat şi oraş
este absolut importantă iniţierea unor măsuri pentru limitarea schimburilor inechivalente
cu străinătatea. Pentru reformarea acestora Manoilescu are în vedere instituirea unui
protecţionism real (care să cuprindă întreaga economie, nu numai interesele particulare ale
unor producători şi comercianţi). Restabilirea echilibrului în raporturile cu străinătatea este
simultană cu refacerea unor echilibre importante în societate şi economie, prin aceea că
protecţionismul propus de Manoilescu presupune creşterea eficienţei sociale a muncii şi a
capitalului (ca şi organizarea corporatistă), aşa fel încât, în industrie, să se restabilească
concordanţa dintre rentabilitate şi productivitate, iar în relaţia sat/oraş, industrie/agricultură,
ţărănime/populaţie urbană să se stabilească schimburi economice reciproc avantajoase, cu
implicaţii profunde asupra creşterii gradului de civilizaţie rurală. Creşterea gradului de
civilizaţie rurală ar antrena apoi, o forţă de muncă mai bine adaptată muncii industriale.
Manoilescu reuşeşte să elimine din “reţeta dezvoltării” noţiunea de interes (individual).
Interesul devine acum sinonim cu prioritatea reorganizării social-economice a naţiunii (pe
criterii protecţionist-corporatiste). Din acest punct de vedere putem spune că noţiunea
respectivă îşi pierde aici “puterile” cu care fusese înzestrată de gândirea socială europeană,
anume acelea legate de canalizarea economică a pasiunilor individuale. De altfel,
Manoilescu nu are nevoie în construcţia teoriilor sale de interes întrucât el este un antiliberal,
susţinând că în efortul de dezvoltare a unei naţiuni întârziate economic piaţa ca
rezultantă a intereselor individuale nu este eficientă. Rolul interesului în dezvoltare este
luat, la Manoilescu, de către armonizarea funcţionalităţilor categoriilor sociale.
Oamenii de vocaţie, creatori de instituţii, paradoxal situaţi deasupra intereselor
individuale, servesc interesul colectiv, care la Manoilescu se confundă cu interesul
naţional.
Dezvoltarea economico-politică
Procese ale subdezvoltării. Procese de frontieră. Mecanismul sistemul mondial
modern.
Companiile de exploatare
p.224
cf. T.K. Hopkins – şeful catedrei de sociologie de la Universitatea din
Binghamton:
„Agenţii care împing în spaţiu frontiera sistemului mondial modern sporindu-i
dimensiunile sunt doi: statele şi capitaliştii. Aceştia din urmă îşi sporesc capitalurile pe
două căi: căutând activităţi productive cu cheltuieli scăzute şi pieţe cu mari profituri
pentru produsele desfăcute. Statele, la rândul lor, sunt în căutarea acelor aliaţi care le
permit să-şi sporească «avantajul competitiv». Acestea sunt alianţele de frontieră. Ceea
ce rezultă este un proces politic numit «periferializare». «Statele puternice iniţiază şi
dezvoltă procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă, pentru ele, procese
periferiale.» [cf. T.K. Hopkins, World System Analysis. Theory and Methodology,
Beverly Hills, Londra, 1982, (p?)] Frontierele reprezintă deci un fenomen în a cărui
compoziţie regăsim cele două tipuri de procese contradictorii. Altminteri spus, frontierele
reproduc în zonele de zonele de frontieră conflictele sau tensiunile structurale dintre –
p.225 «centre» (metropole) şi «periferii» şi aceasta este cea mai pregnantă realitate a
zonelor de frontieră. Relaţia «centru-periferie», deci, este o lege de fier a sistemului
capitalist: «Fără periferii nu există centre, fără amândouă nu există dezvoltare
capitalistă». [cf. T.K. Hopkins, World System Analysis. Theory and Methodology,
Beverly Hills, Londra, 1982, p.13] Problema salariului (diferenţele de salariu) Stratificarea lumii
în centre şi periferii, coimplicarea proceselor periferiale şi metropolitane reprezintă o lege
a sistemului şi frontierele nu pot fi înţelese fără această lege. O altă observaţie importantă
a lui Hopkins, semnificativă pentru o teorie a frontierei, este că în periferie, deci în
«zonele de frontieră», unele tipuri de firme şi subsisteme economice au fost create nu
pentru a servi progresului economic local, ci spre a media acumularea la scară mondială
şi, deci, funcţionarea sistemului mondial. Am numit aceste «firme» subeconomii
redistributive. Într-o atare situaţie se află toate acele firme care sunt situate sub nivelul
mediu pe scara productivităţii naţionale sau mondiale. DEF_economia_de_enclavă Indiferent
cum ar sta lucrurile în privinţa altor mecanisme ale sistemului mondial, se cuvine
remarcat un fapt cu statut de lege: expansiunea sistemului mondial generează un fenomen
… dependenţa.”
Suburbializarea
p. 231
„Europa toată e legată acum [sec XVI] într-o reţea – p.232 urbană. Faţă de această reţea,
întregi zone subcontinentale au fost împinse într-o stare de hinterland, de arie suburbială,
încât Europa era străbătută acum de două tendinţe istorice: urbanizarea ariei continentale
şi suburbializarea ariei orientale. Frontiera creează peste tot suburbii, arii suburbiale; ţări
întregi devin hinterlandurile metropolelor occidentale. «Starea de suburbie nu se referă
doar la colectivităţile aflate în hinterlandul oraşelor, ci se aplică spaţiului social al unor
societăţi istorice concrete.» [B. Cohen, The Question of Imperialism. The Political
Economy of Dominance and Dependence, New York, 1973, p.162 (?)]. [a.n.]
Prima caracteristică a acestor societăţi este dependenţa lor de zona metropolitană.
A doua caracteristică este specializarea ei funcţională în raport cu necesităţile ariei
metropolitane. Esenţa suburbialismului este deci subordonarea faţă de necesităţile şi
«mişcările» «centrului» aceasta este esenţa «dependenţei» şi a frontierei europene
(atlantice) Dependenţa moderne.
A treia caracteristică a ariei suburbiale este «marginalizarea» maselor, împinse într-o
relaţie de aservire şi de imitaţie faţă de centru, deposedate de spirit întreprinzător şi de
libertate combinatorie. Aceste «mase marginalizate» devin «mecanismul de ansamblu» al
funcţionării capitalului străin în periferie.
Odată cu acest efect se produce şi proletarizarea rurală. …
Dar ceea ce este mai grav, «periferia» induce un efect de «falsificare» a realităţilor
sufleteşti ale «elitelor locale», ca urmare a imitaţiei formelor apusene fără o dezvoltare,
pe măsură, a fondului sufletesc. O asemenea conjunctură poate dezagrega «unitatea de
cultură» a unui întreg popor.” – vezi teoria politicianismului la Motru etc.
Dependenţa (v. mai sus)
p.225
„Dependenţa, în viziunea lui A.G. Frank este tot una cu fenomenele de lumpen-
dezvoltare şi lumpen-burghezie. Dependenţa este consecinţa «expansiunii sistemului
mondial unic al capitalismului comercial», precizează Frank, adăugând, în acelaşi timp,
că dependenţa nu este strictamente un «raport pur extern», impus din exterior, ci, o
condiţie determinantă nemijlocit de burghezia dominantă din cadrul acelei societăţi. …
Dependenţa este, deopotrivă, un fenomen intern, nu pur şi simplu un raport pur «extern».
… Frontiera îşi asociază … o realitate economică specială – colonia. La rândul ei,
structura de colonie determină interesele burgheziei dominante, care prin instrumentele
statului va crea «politicile de subdezvoltare» economică, politică, socială şi culturală.
Modelul analitic al lui Frnak este, deci, acesta: «schimbările formelor de dependenţă vor
determina schimbări în politicile burgheziei».”
p.226
„«Dependenţa», remarcă el [G. Frank], este un eufemism, un cuvânt lipsit de un
conţinut bine definit; el a fost utilizat pentru a disimula subordonarea, opresiunea,
alienarea şi chiar rasismul imperialist şi capitalist intern şi extern pe care le suportă
poporul sărăcit…» [A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement,
Maspero, Paris, 1971, p.15]” Conduitele elitelor. [Epuizarea naţiunilor dependente]
Mecanismul apariţiei dependenţei.
Economia de export. Liberul schimb.
p.226
„Capitalismul dependent, dimpreună cu structura colonială şi de clasă au rezultat
din implantarea într-o zonă a unei «economii exportatoare ultra-exploatatoare şi
dependentă de metropolă». Aceasta este economia frontierei. Efectele ei au fost:
comprimarea pieţei interne, crearea lumpenbrugheziei şi iniţierea lumpen-dezvoltării. În
America Latină, procesul s-a desfăşurat într-un cadru contradictoriu, care opunea
burghezia legată de producerea şi comercializarea materiilor prime acestei părţi a
burgheziei mai legată de sectorul industrial şi mai naţionalistă. Când prima a reuşit să se
impună militar şi politic în faţa celei de-a doua şi-a ales şi o politică economică de
fortificare a dependenţei economice şi, prin aceasta, a fost inaugurată «dezvoltarea
subdezvoltării». «Alegerea modelului economic al liberului schimb a fost una dintre
politicile principale de lumpen-dezvoltare pe care lumpen-burghezia a adoptat-o în
conformitate cu propriile ei interese economice. Reforma liberală a ieşit din această
configuraţie şi nu din filosofia luminilor.» [A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et
lumpen-dévelopement, Maspero, Paris, 1971, p.15] …
p.229
„«Subdezvoltarea, precizează Frank, nu este originară sau tradiţională.
Subdezvoltarea contemporană este, în mare parte, produsul istoric al relaţiilor economice
şi de altă natură între ţările satelite subdezvoltate. Când metropola se extinde spre a
încorpora zone anterior izolate într-un sistem mondial, dezvoltarea anterioară şi
industrializarea acestor regiuni este canalizată în direcţii care nu au puterea să genereze
mecanisme proprii de dezvoltare. … Dezvoltarea istorică a sistemului … a generat
subdezvoltare în ţările periferiale, al căror surplus economic a fost expropriat, şi
dezvoltare economică în centrele metropolitane, care şi-au însuşit acest surplus.»” [A.G.
Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement, Maspero, Paris, 1971, p.108]
p.227
[LEGEA DEZVOLTĂRII SUBDEZVOLTĂRII – CO]
Orice … relansare a politicilor şi proceselor metropolitane aduce deci o
reconvertire a burgheziei frontierei în lumpen-burghezie şi a dezvoltării în lumpen-
dezvoltare, astfel că orice dezvoltare internă se dovedeşte a fi, în cele din urmă, o
«dezvoltare a subdezvoltării», adică o «lumpen-dezvoltare». …
Frank sesizează nu un singur mod de producţie în «periferie», ci o succesiune de moduri
de producţie, care au toate acelaşi caracter: sunt moduri de producţie ale dependenţei de
metropolă. Cu fiecare nouă schimbare în metropolă se produce o schimbare în
«periferie». Aceasta este realitatea economică a frontierei, în viziunea lui A.G. Frank.”
Lecturi auxiliare
Mircea Eliade: Teroarea istoriei
Extrase din Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, vol. 1, Biblioteca pentru toţi, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1991.
Teroarea istoriei
[discuţie la Legaţia României din Londra, în perioada bombardamentelor germane – aug-
toamna 1940, a raptului Ardealului, Polonia pe punctul extincţiei, drole de guerre în Vest,
Norvegia ocupată, Cehia dispărută etc. n.b. Eliade a lucrat la Ambasada României din
Londra. În roman, este un tip care este frământat de timp, este convins ca există mai
multe temporalităţi cu propriile imperative, chiar le trăieşte, în acelaşi timp fiind unul
dintre cei mai buni negociatori în domeniul economic ai Guvernului Român; cu o singură
femeie, pe care o iubeşte şi după care aleargă, dar cu care reuşeşte să se întâlnească rar,
comunică lucrurile esenţiale – de fapt romanul este în bună măsură despre tangenţialul
timpurilor celor doi.]
p.310
„În seara de 9 septembrie Ştefan era invitat la masă de Fotescu, secretarul de presă. Îl găsi
jucând poker cu alţi câţiva români. «Jucăm de la cinci, îi spuse, ca să mai uităm de
necazuri. Că dacă ar fi ă să ne consumăm pentru fiecare catastrofă, ne pierdem minţile …
De trei ori potul,» adăugă el adresându-se mesei. Ceilalţi îşi examinară cu atenţie cărţile.
… «Distracţie de război! Exclamă bine dispus Fotescu întorcându-se către Ştefan. Am
citit undeva că jocul de cărţi e cea mai bună apărare împotriva panicii…» «Păcat că nu
ştiu să joc, spuse Ştefan trăgându-şi scaunul aproape de el. …» «Dar d-ta ce faci tot
timpul?» îl întrebă vecina lui. Ce faci ca să uiţi de … să uiţi de război, de tot ce se
întâmplă?» Era o femeie încă tânără, dar cu figura veştedă, obosită. Fuma într-una, şi
degetele îi erau îngălbenite de tutun. Când vorbea, îi tremura uşor buza de sus. «Mai ales
că eşti singur, continuă ea, eşti despărţit de familie…»
[Ştefan:]„… «Dacă într-un asemenea ceas România ar fi invadată sau, ferească
Dumnezeu, s-ar întâmpla altă catastrofă, de alt ordin, eu voi afla printre cei din urmă
aceste tragedii. Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului,
teroarea istoriei. În cele din urmă teroarea mă ajunge şi pe mine; dar am cel puţin
satisfacţie de a fi rămas câteva ceasuri liber; am satisfacţia de a nu fi fost integrat
evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mişcă şi se odihneşte la ordinul
stăpânului …» «Adică? Îl întrebă Fotescu, jucându-şi degetele deasupra cărţilor. Cum îţi
aperi libertăţile?» «Stăpânul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou
Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim.
Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în
fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de
convorbirile între prieteni … Chiar când rămânem singuri, tot la Război ne gândim, adică
tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru
fiecare – p.311 din noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se
alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim
nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit…»
Femeia îl privea intens, concentrată, parcă s-ar fi trudit să ghicească alte înţelesuri, şi
fuma într-una, trăgând din ţigară. Istoria este stenică şi fecundă pentru cei care o fac – dar
nu şi pentru cei care o suportă. Pentru un aviator englez care apără cerul Angliei şi-şi
riscă viaţa în fiecare clipă, pentru el, fireşte contemporaneitatea istorică e fecundă, căci
istoria pe care o face el îl ajută să se reveleze sieşi. Dar pentru noi, ceştilalţi, care asistăm
pasivi, pe pământ, la lupta lui contra avioanelor germane – ce ne revelează această luptă?
Numai teroare … » «Împotriva teroarei istoriei, continuă cu oarecare enervare, pentru că
ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare:
acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apără cerul Angliei acţionează; noi nu avem
altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp
…» Un tânăr aproape pleşuv, fiul unui negustor de grâne, care anevoie îşi ascundea
plictiseala că jocul fusese întrerupt, îşi cercetă încă odată cărţile. «Cât ai spus» întrebă
ridicând privirile. «Parcă spusesem de trei ori potul», făcu Fotescu. … Femeia se întoarse
către Ştefan. «Spune, te rog, d-ta spui lucruri interesante.»”